Cei 7 Ani de Acasa 2020 Volumul I Publicatie Isbn Carte PDF

Esențial Proiect Educațional
Educația în familie
Cei 7 ani de acasă!
Studiu de specialitate
MARTIE, 2020
S.C. ESENȚIAL PROIECT EDUCAȚIONAL S.R.L.
PITEŞTI, judeţul ARGEŞ
Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721
E-mail: esentialproiect@gmail.com
Carte în format electronic
Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!

Studiu de specialitate
ISBN general 978-606-987-052-5

ISBN Vol. I 978-606-987-053-2
Editor: Lidia Dumitrescu
Echipa de organizare:
Aida Muscalu
Lucia Botorcu
Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

Martie, 2020
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ABABEI ANGELICA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 HILIȘEU-HORIA, BOTOȘANI
Cei 7 ani de acasă sunt acum de fapt cei 6 ani...6 ani petrecuți alături de părinți și bunici în familie,
într-un climat ce se dorește a fi unul de pace și armonie, un climat care să-i favorizeze copilului o dezvoltare
fizică și psihică armonioasă.
Familiei i se adaugă grădinița care joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea pruncului și în
integrarea lui ulterioară în școală și societate.
Un copil care are cei 7 ani de acasă, este un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educația, principiile morale, buna cuviință, bunele maniere sunt cheia succesului pentru un copil
care va intra în școală. Aceste norme de comportament vor face diferența între un copil și altul care este
văduvit de grija și atenția părinților și a bunicilor, un copil de obicei neglijat, uitat, lăsat să se descurce
singur într-o lume care nu oferă prea mult.
Copilăria reprezintă cea mai fericită etapă din viața unui om! Este momentul jocului și al
descoperirilor, al permisiunii, perioada propice educării, formării și instruirii caracterului psiho-social.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, având o
influenţă atât de mare, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual
al acestuia.
Un copil care duce lipsă de confort psihic și afectiv va fi pe viitor un tânăr și un adult neîncrezător
în propriile forțe, un om cu teamă de viitor, cu îndoieli. Familia este cea care trebuie să încurajeze trăirile
copilului, curiozitatea sa, dorința de a explora mediul, buna cuviință, bunele maniere. Totodată familia
trebuie să fie modelul demn de urmat pentru copil. În sânul familiei, copilul trebuie să se regăsească pe
sine, să găsească răspunsurile la întrebările care îl frământă, să depășească anumite obstacole, să-și găsească
refugiul atunci când se simte amenințat.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Educația copilului trebuie făcută cu grijă și afecțiune de către familie, solicitându-i-se să rezolve
sarcini conform vârstei și puterii lui, nesolicitându-l peste măsură.
In familie se formează primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului, conduita igienică
personală și colectivă, altruismul, responsabilitatea, dragostea pentru frumos, toate acestea constituind un
bagaj util integrarii ulterioare în viața de școlar, „bagajul celor 7 ani de acasă”.
Viaţa copilului alături de părinţii și bunicii săi, posibil alături de frați mai mari, toate activităţile care
se desfăşoară împreună cu aceștia consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia
copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe
sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în
mod constant în devenirea sa ca adult.
Când intră în școală copilul va adăuga bagajului său noi cunoștințe, deprinderi și abilități care vor
face din el omul capabil să ducă o viață independentă. Cei 7 ani de acasă vor rămâne temelia vieții lui pe
care va clădi apoi noi și noi etaje, cucerind astfel lumea și devenind adultul puternic, sigur pe sine, model
pentru proprii copii.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
3
EDUCAȚIA IN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ACIU CRINA MARIA

GRADINIȚA CU P.P. NR.7
SATU-MARE
Să nu îi credeți pe cei care afirmă că la un an, la trei ani sau chiar la șase ani totul este un joc. Este o
idee veche asupra căreia pediatrii și psihologii de azi au revenit, concluzionând că personalitatea umană
poate fi modelată, iar creierul rămâne maleabil întreaga viață.
Tot studiile actuale din domeniul psihologiei scot în evidență faptul că primii șapte ani de viață au o
importanță covârșitoare asupra viitorului fiecăruia dintre noi, în toate domeniile, dar mai ales în materie de
psihologie. Pentru părinții unui copil de vârsta aceasta, este foarte important să cunoască etapele pe care
acesta le traversează în dezvoltarea sa, pentru a-l putea sprijini în experiența sa. Toți părinții își doresc un
copil fericit și vessel, dar nimeni nu este pregătit să facă față problemelor educative, care nu încetează să
apară, și în fața cărora sunt mai bine înarmați atunci când cunosc bine dezvoltarea copilului lor, din punct
de vedere fizic, psihic, social, afectiv și intellectual.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Nu există o rețetă ce trebuie
respectată, pentru aobține rezultatul dorit, există sugestii și recomandări. Fiecare copil este unic, fiecare
părinte are povestea lui, fiecare familie are cultura și obceiurile sale.
Primul mediu care îl ajută pe copil să facă cunoștință cu educația, bunele maniere, regulile morale
este familia. Psihologul Oana Maria Udrea afirma: "Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva
factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului".
Prima lecție pe care părintele i-o predă copilului este legată de relația afectivă. Copilul care primește
atenția părinților, este copilul încrezător în forțele proprii, sentimental afectiv pe care părintele i-l transmite
îi crează acestuia deschiderea spre învățare, spre descoperire, spre asumarea regulilor de comportament,
spre stabilirea relațiilor viitoare. Tot Psihologul Oana Maria Udrea atrage atenția părintelui asupra nivelului
de vârstă al copilului, pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de
exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Părintele este oglinda copilului său. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
O lecție simplă pe care orice părinte poate să i-o ofere copilului său este cea legată de recompense.
Cele mai bune recompense, sunt cele gratuite. Învățați-l pe copilul dumneavoastră să le cunoască! Părintele
ar trebui să își exprime mulțumirea și bucuria atunci când copilul face o faptă bună. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
În acești șapte ani petrecuți acasă, și nu numai, părintele are ocazia să îi ofere copilului exemple,
situații, din care poate cu ușurință învăța. Câteva ingrediente care se regăsesc în rețeta unui copil bine
crescut, ar fi: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înțelegerea normelor sociale,
manierele la masă, recunoașterea greșelilor, tact și toleranță.
Rămâne ca fiecare părinte să hotărească, în final, care vor fi propriile sale metode educative și care
va fi atitudinea adoptată față de copil-o relație de încredere, de respect, de securitate și de afecțiune. Un
copil nu poate avea, decât cu rare excepții, părinți mai buni decât cei pe care îi are. Cu siguranță, ca și în
cazul altor domenii și în educația unui copil există momente când totul pare zadarnic, dar rezultatele nu vor
întârzia să apară dacă părintele acționează cu perseverență.
BIBLIOGRAFIE
1. viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html
2. Anne Bacus Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora, 1994
4
FAMILIA – UN FACTOR DECISIV ÎN ”CEI 7 ANI DE-ACASĂ”
PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR ADAM ALEXANDRA

G.P.N LOLOIASCA, JUD. PRAHOVA
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a
copilului este satisfacerea imediată a nevoilor copilului. Este indicat să identificăm acea nevoie și să o
satisfacem.
În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. În jurul
vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune psihologul, cu
condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi
uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel
mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”,
explică ea. Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie.. Între 1 şi 3
ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine
să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Între 1 şi 3 ani, apare şi
conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de
important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă
asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să
scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit,
mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.
Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite
fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început
prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele
mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va
vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă
cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în
ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3
ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit
fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi
în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a
fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
În concluzie până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil
de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială.
Expresia „cei 7 ani de-acasă” defineste tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și
atitudini acumultate în primii șapte ani de viața. Această perioadă de timp este considerată „culmea
achizițiilor”, este considerata una din perioadele de intense dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este foarte important cum sunt transmise
aceste informații, de către cine și în ce mod.
5
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
INSTITUTOR, ADAM IONELA

LICEUL TEHNOLOGIC „RADU PRIȘCU” DOBROMIR,
JUDEȚUL CONSTANȚA
Odată cu începutul existenței sale sociale, umanitatea a impus norme de comportament în toate
domeniile esențiale ale vieții: hrana și îmbrăcămintea, relațiile dintre sexe, relațiile dintre inferiori și
superiori, corespondența, primirea oaspeților, etc. Comportamentul necesar în aceste situații a fost codificat
într-un set de reguli, precise, care alcătuiesc așa-numitul cod al bunelor maniere.
Oamenii au obiceiuri bune și rele. Cum obișnuința este a doua noastră natură, obiceiurile fiecăruia
dintre noi sunt foarte importante, deoarece ele reprezintă o componentă esențială a comportamentului în
societate. Desigur nimeni nu ne cere să avem numai obiceiuri bune, pentru că așa ceva ar fi utopic. Nu
există pe lumea asta o ființă umană perfectă, care să nu greșească niciodată. Important este să ne păstrăm
cât mai multe obiceiuri bune și să le corectăm pe cât posibil pe cele proaste. Înainte de toate însă, trebuie
să avem grijă ca obiceiurile proaste de care nu ne putem debarasa, să-i afecteze cât mai puțin pe cei din jur.
Urmare a dezvoltării accelerate a societății în ultimele decenii, relațiile inter-umane au devenit atât
de numeroase și de profunde, încât impunerea unor reglementări privitoare la comportamentul nostru, a
devenit absolut necesară.
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar aceasta este răspunderea părinților, care trebuie să îl
obișnuiască de mic cu bunele maniere.
Învățarea bunelor maniere încă din copilărie reprezintă cheia către adaptarea viitorului adult la
rigorile societății și către succesul lui în viață. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale
și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți, decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
În primii șapte ani de viață trebuie învățate bunele maniere. Acestea îi modelează copilului
dumneavoastră comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul față de semeni. Iar copiii
respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl învățați bunele maniere ? Iată câteva sfaturi care cred că
vor fi utile tuturor părinților:
• Începeți cu lucrurile simple, ca de exemplu să învețe încă de la vârstă fragedă să salute, să spună
„te rog” și „mulțumesc” .
• Apoi, va trebui să-l învățați ce se cuvine și ce nu se cuvine să facă în timpul mesei, într-o vizită, la
o petrecere, sau chiar într-o discuție cu un prieten apropiat.
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu vă grăbiți să trageți concluzia că este prost-crescut, sau că
dumneavoastră ca părinți nu v-ați ocupat suficient de educația lui. Gradul de receptivitate la sfaturi și lecții
de educație diferă de la copil la copil, în funcție de temperament, coeficientul de inteligență nativă, etc.
Unii copii asimilează mai repede, alții mai încet, dar într-un final toți se vor conforma, dacă părinții au
suficientă răbdare. În concluzie, este posibil ca micuțul să aibă nevoie doar de câteva „lecții” în plus, pentru
ca problema să se rezolve.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii mai puțin politicoase, nu i-o retezați scurt,
ci încercați să reformulați ceea ce a spus. Nu este suficient să-i spuneți că a greșit, este necesar să-i spuneți
cum ar fi trebuit să vorbească, pentru că altfel există riscul să îi creați complexe de inferioritate.
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi țineți prelegeri și nu îl criticați în public,
nu îl umiliți și nu îl jigniți față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de
față cu alții, dovedește că nici dumneavoastră nu ați prea fost prea atenți la lecțiile de bune maniere.
• Fiți înțelegători și acceptați-i greșelile. Amintiți-vă că nu este încă suficient de matur pentru a ști
bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei...
6
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
FAMILIA – FACTOR DECISIV AL FORMĂRII COPILULUI
PROF. SIMONA AFLOAREI

ȘCOALA GIMNAZIALĂ AL.I.CUZA DOROHOI
Mediul familial reprezintă unul dintre factorii decisivi ai formării armonioase a copilului, în primii
ani de viață și nu numai. Un mediu familial propice, prietenos și deschis contribuie din plin la dezvoltarea
echilibrată emoțională și socială a viitorului adult.
Principiile referitoare la viața și educația copiilor sunt intens vehiculate, dar intotdeauna e puțin mai
greu ca acestea să fie puse în practică. Probabil că toți părinții își doresc să demonstreze iubire, toleranță,
onestitate în relațiile cu copiii lor, să interacționeze și să genereze o atitudine corectă și înțelegătoare.
Acest lucru nu se întâmplă, de regulă, în numeroase familii care provin dintr-un mediu scoial și
financiar defavorizat, din medii educaționale precare, fapt care își pune amprenta asupra copiilor. Pe de altă
parte, exercitarea autorității părintești este văzută ca un element de constrângere în familiile unde copilul
este ,,cel care conduce”, părinții uitând că disciplina fermă, nu dură, îl va ajuta pe copil să reușească să se
organizeze, să se raporteze corect la fapte și persoane. Se poate stabili un mediu familial cald și protector
fără a renunța la limite.
Numeroasele interacțiuni pe care membrii unei familii le au reprezintă baza intemeierii unor
competențe de socializare, de adaptare la mediul inconjurător. Astfel, familia ar putea fi considerată un
model, o enitate socială în care se dezvoltă viitorii adolescenți și adulți.
În perioada actuală structura familiei este în schimbare, tot mai puțin copiii cresc având alături doar
un părinte, cresc cu bunicii sau cu alte rude, fapt care îi afectează pe termen lung. Ei își găsesc modele în
alte persoane din anturajul familial, din media sau din spațiul virtual.
Astfel, atmosfera generală a unei familii își pune amprenta asupra amintirilor copiilor despre vuiața
de familie, asupra adoptării unor comportamente corecte și echilibrate atunci când ajunge în mediul școlar.
Experiențele și relațiile de care au avut parte în cei sapte ani de acasa vor constitui fundalul relațiilor lor de
mai târziu.
7
“EDUCATIA IN FAMILIE –7 ANI DE ACASĂ”
PROF. INV. PRESCOLAR: AGAPIE REKA GABRIELA
“Educaţia începe acasă. Nu poţi da vina pe şcoală că nu ţi-a învăţat copilul ceea ce nu l-ai învăţat
tu.” Geoffrey Holder
Când vine vorba despre educație, tendința este de a privi înspre școală și cadrele didactice ca factori
principali de influență. Cu toate acestea, specialiștii în educație pun accent pe rolul părinților de a-i forma
și influența pe copii încă din primii ani de viață, de când încep să învețe respectul față de sine. Ulterior,
valori precum onestitate, curaj, toleranță, cinste, bunătate sau spirit civic sunt cultivate întâi în familie și
abia apoi în școală. Pentru ca o societate să funcționeze la parametri normali, e nevoie ca fiecare individ în
parte să se ghideze după un set de valori care implică respectul față de propria persoană, față de ceilalți,
față de mediu sau față de comunitate.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să
scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Viata de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec
din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc
o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere
al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o
parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul
copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există
coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare
între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de
suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în
care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este
exclusiv a grădiniţei.
Importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă,
mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii
pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
săi organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament
modele de urmat. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm
ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel
încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi
din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că
cel mic ne supraveghează, ne analizează,interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său.
8
EDUCAŢIA ŞI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR AIONIŢOAIE VIOLETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 STĂUCENI
În contextual social, în care părinţii sunt tot mai solicitaţi să facă faţă cerinţelor multiple ale unei
economii de piaţă, iar valorile perene ale educaţiei în familie tind să se estompeze, să treacă pe un plan
secundar, aceşti atât de invocaţi, lăudaţi sau blamaţi “şapte ani de-acasă” reprezintă blazonul cu care copilul
pleacă în lume, zestrea care îl însoţeşte toată viaţa.
Tot mai frecvent, copiii şi chiar tinerii sunt apostrofaţi cu sintagma “n-ai cei şapte ani de-acasă”.
Observăm că nu se spune: n-ai cei trei ani de creşă, trei – patru ani de grădiniţă sau patru, opt ori doisprezece
ani de şcoală. Transpare şi aici idea că, nu de puţine ori, educaţia în familie este precumpănitoare şi ea nu
scapă atenţiei opiniei publice care o etichetează ca atare.
Pentru că primii şapte ani sunt esenţiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să deprindă
obiceiuri sănătoase şi maniere elegante. Acum, micutul învaţă care sunt principiile şi valorile după care va
trebui să se ghideze în viată, în situaţii dintre cele mai diverse. Tot acum, descoperă cum să aibă grijă de
corpul şi de lucrurile lui, ce este recomandat să mănânce, cum să îşi ajute părinţii şi cum să se bucure de
încrederea şi aprecierea oamenilor cu care interacţionează. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă
a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul
în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de
acasă, astfel încât să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al
familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la
grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor,
părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite
vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse
copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să interacţioneze cu
adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de
sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea
responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat,
acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţiilor, atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord
dintre părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit
9
pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în
realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile
dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul,
cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu –
un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va
avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană
şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui
comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra
copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte
şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le
transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om
respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume
fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen
Heroveanu)
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004;
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro
10
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE ŞI IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. ALBĂLI RAMONA,COLEGIUL TEHNIC MOTRU
Atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim cu siguranţă la educaţia pe care părinţii o
oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Educația începe din prima zi de viață a copilului. Copilăria
reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-
social. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
dobândirea normelor unui comportament social corect.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale pe care copilul le deprinde în sânul familiei sunt cheia către
adaptarea copilului în societate şi se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în
interacţiunile cu ceilalţi. Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, manierat,
politicos, care ştie să salute, să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în
societate,cât şi în viaţa particulară. Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din primii ani de viaţă, prin
exemple şi argumente clare.
Cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca părinţii înşişi să fie un model bun
pentru copil. Doar cu ajutorul lor copilul poate învăţa ce înseamnă noţiunea de respect, folosind la rândul
lor des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă scuzaţi“. Învăţându-l bunele maniere, când
va creşte, toate aceste lucruri de bun-simţ i se vor părea normale şi îi vor completa personalitatea.
Bineînţeles că politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea este foarte important să i se explice copilului de
ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alţii, va fi, la rândul său,respectat.
Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori foarte importanţi: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copiii
au nevoie să se simtă profund conectaţi cu părinţii lor, pentru că altfel nu se simt în siguranţă, iar mintea
lor nu poate funcţiona pentru a regla emoţiile şi pentru a accepta îndrumarea parentală. Ei au nevoie să se
simtă iubiţi şi protejaţi, iar această idee de siguranţă le creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea
regulilor de comportament. Copiii care se simt apreciaţi şi trataţi cu atenţie şi respect de părinţi percep în
mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Mai mult de atât, ei realizează că părinţii le acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce ei simt şi fac. De asemenea, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Copiii sunt întotdeauna mai
receptivi atunci când părinţii le oferă o îndrumare iubitoare. Copiii grozavi se dezvoltă prin îndrumare,
gestionarea emoţiilor, a comportamentului şi dezvoltarea măiestriei, nu prin control, care aduce obedienţă
de moment. Părinţii chibzuiţi ştiu că ceea ce fac astăzi fie spijină, fie constrânge personalitatea în formare
a copilului. Aceştia folosesc limitele empatice, şi nu pedepsele pentru a sprijini copilul să îşi dezvolte mai
degrabă, autodisciplina, decât obedienţa forţată. Sunt conduşi de principii fundamentale, aşa încât nu
acceptă compromisuri de la relaţionarea respectuoasă ori de la timpul petrecut în familie.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad
de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială. Iată câteva din principalele reguli de coportament care stau la baza educaţiei unui copil
„bine crescut”:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
11
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate aceste reguli sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Deoarece, formarea și consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinții să insiste până
la transformarea acestora în obișnuințe. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare.
Aceasta este "cartea de vizită a familiei".
BIBLIOGRAFIE :
Lansbury, J., Nu există copii răi: despre educarea cu respect a copiilor mici, fără pedepse şi ruşine/
Janet Lansbury; trad. de Oana-Celia Gheorghiu, 2017, Univers Publishing House, Bucureşti.
Markham, L.,2015, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi: cum să înlocuim ţipetele cu conectarea /dr.Laura
Markham;trad.din engleză :Sanda Watt.-Editura Multi Media Est Publishing, Bucureşti.
https://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm
12
IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
PROFESOR ÎNV. PRIMAR ALBU CRISTIANA LAURA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.7 ALEXANDRIA
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,
cu atenţie şi responsabilitate. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă
deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii șapte ani de viaţă
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa
să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim salutul. Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia
de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te
rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă
noi.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei și mai
târziu, a școlii, are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu
numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă sau la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut
să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce
îi interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
la școală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui
13
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șspte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte
mare influenţă asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe
care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor
ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru
noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”
Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. Interacţiunea părinţi-copii, Ciofu Carmen, Editura Medicală Amaltea, 1998
3.Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
14
FAMILIA SI IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROF.INV. PRESCOLAR, ALBU FLORENTINA

LICEUL TEORETIC `AL.MOCIONI `
GRADINITA P.P CIACOVA
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
15
BIBLIOGRAFIE
16
PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL
PROF. ALBU IULIA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BRAILA
CEI 7 ANI DE ACASA
Primul gand care ne vin in minte cand spunem ca un copil are ˮcei sapte ani de acasa´ este ca acesta
are o buna educatie. Aceasta prima forma de educatie o capata de la parinti, de acasa. in primii sapte ani se
formeaza personalitatea copilului, comportamentul acestuia, pana cand ajunge la scoala.
A avea cei sapte ani de acasa inseamna sa stii sa saluti, sa spui multumesc, te rog, buna ziua sau buna
seara. Acestea sunt o dovada minima de repect pentru persoana cu care stai de vorba.
Cei sapte ani de acasa arata o educatie primita de acasa. Bunele maniere trebuie invatate in primii ani
de viata, pentru ca primii ani de acasa sunt baza adaptarii copilului la societate. Copilul manierat va stii sa
se descurce mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul care are o lipsa a celor sapte ani de acasa.
Cei sapte ani de acasa depind de ceea ce stiu si fac parintii sau cei din jurul copilului in anii de dinainte
de scoala. Este adevarat ca copilul copiaza ceea ce vede incasa: unparinte care citeste va avea un copil
caruia ii place saciteasca, un parinte care sta pe telefonul mobil mult timp va avea un copil care va dori sa
stea pe telefonul lui mobil, chiar daca varsta lui este mica.
Educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de niste factori: relatia afectiva dintre copil si
parinti, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite
copilului.
Copilul care vede o relatie frumoasa si armoniasa intre parinti va fi vesel si fericit. Astfel el se va
dezvolta si va invata sa aiba incredere in propriile forte. Copilul care simte stresul adultilor din viata sa va
creste cu teama si va fi timid. dezvoltarea lui va fi mai inceata si nu va avea incredere in propriile forte.
Copilul certat in permanenta si criticat in permanenta va stii si el sa fie foarte critic si nu ii va conveni
nimic.
Dragostea parintilor ii da copilului sentimentul de protectie, ingrijire si se simte in siguranta. Mediul
sigura al copilului il lasa sa invete comportamentul adecvat societatii in care creste si sa isi asume regulile
de comportament.
Desigur, cei sapta ani de acasa trebuie sa tina cont de varsta copilului. Intelegerea lumii este diferita
la trei ani, la cinci ani sau la sapte ani. Copilul nu intelege foarte multe lucruri la doi ani, spre exemplu, dar
are nevoie de limite, sa nu ii fie satisfacute toate dorinte. Astfel, el va invata ca nu tot ceea ce isi doreste ii
este si dat sau ii este necesar, sau il va invata sa aiba rabdare pentru a primi ceea ce isi doreste.
17
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
ALBU LILIA
ȘCOALA GIMNAZIALA VALEA RAMNICULUI, JUD. BUZAU
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Cei șapte ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.
Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât
de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
dorinţelor sale.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia
lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
„Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii,
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă
într-un univers pe care-l creează părinţii.
18
Ca o concluzie, ,,cei șapte ani de acasă” sunt ,,piatra de temelie” a vieții viitoare. De acești ani
depinde cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona
viața și stilul de viață alături de cei dragi.
BIBLIOGRAFIE
19
DESPRE MAMA... ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ALBU LUMINIȚA - MARCELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BOCȘA, JUD. CARAȘ-SEVERIN
Mama, femeia cea mai dragă

Despre mama, pot spune că am ştiut cine este și cum arată mama încă dinainte să mă nască. Pentru
că, sufletul meu se plimba, în ceruri, printr-o galerie cu portrete de mame. Când am ajuns în dreptul
portretului mamei mele am știut că numai acela este al mamei mele și că nu pot fi decât copilul ei.
Femeia care este cea mai importantă în viaţa mea este mama, iar portretul ei îl port mereu în suflet.
Mama este cea care îmi dă putere și înțelepciune, mă înveselește când sunt tristă, îmi dă aripi să zbor când
sunt veselă.
Gândul mă trimite înapoi, spre anii de început, când mama îmi trasa primii pași în viață, când îmi
punea temelia pentru cei șapte ani de acasă. Imaginea mamei, când, cu creionul în mână, mă învăţa să fac
litere, cifre și atunci când îmi împletea părul, îmi aduce nostalgie, dar și încredere că, la rândul meu, când
voifi mama, voi ști să mă port, cu rabdare, cu pricepere. Fiecare mișcare, fiecare gest al ei mă îndrepta spre
ce e bine să fac și ce nu este bine. Conturarea primelor reguli de comportament, cu răbdare, încredere și
perseverență au condus spre un cod al bunelor maniere ce trebuie urmat, îndeplinit, chiar dacă uneori călcam
și pe lângă. Sentimentul de linişte şi fericire pe care îl trezea în mine atunci când mă săruta cald, când îmi
spunea noapte bună, când mă certa pentru ceva greșit, mă ajuta să trec cu bine peste ,,lovituri”, dar șă și
învăț din greșelile mele. La fel cum în copilărie, de multe ori, îi îmbrăcam hainele şi mă încălţam cu pantofii
ei, încercam să o imit în felul cum se comporta cu mine și cu cei din jur, deci, cumva, îmi construiam
personalitatea după liniile conturate de mama. Când plecam undeva mă ținea de mână, ca nu cumva să-i
scap, dar îmi spunea și cum trebuie să mă port. Uneori mă certa, dar ochii, privirea o simțeam mereu alături,
deci știam că pot conta pe ea. Și când mă privea, îmi zâmbea spunându-mi că în viață ne izbim de bune și
rele, dar important este să trecem cu fruntea sus, peste toate obstacolele, să ,,ne lăsăm loc de bună ziua”.
Îmi amintesc prima zi de școală, cănd am pășit în curtea școlii, cu mama, ţinându-mă de mâna pentru
a nu mă lua nimeni de lângă ea, dar cu încredere spre un nou început. Dar mai frumoasă a fost ultima zi din
clasa I, când mamei i se citea ape chip mândria ei, pentru mine fătuca ce cu un an înainte pășea nesigură,
iar acum i-a adus mândrie și bucurie. Coronița de pe cap era, în aceeași măsură, a mea cât și a ei. Binențeles
că domnul învățător are meritul incontestabil de a trasa drumul scolii, al literelor și cifrelor, pe care,
împreună l-am deslușit. Mama era bucuroasă, dar ea a fost mereu alături, oricât de obosită era, după alte
treburi din casă, a avut răbdarea să treacă, împreună cu mine, prin Abecedarul clasei I, dar și al vieții.
La fel, cum primii pași i-am făcut sub ocrotirea ei, primele cuvinte le-am învățat tot cu ajutorul ei,
iar primele reguli de comportament au venit tot de la mama. Cu timpul, de la mama a venit și puterea de a
ierta, de a trece mai departe cu încredere și susținere, știind că mă pot baza pe ajutorul ei, lucrul pentru care
o admir. Este ca o carte de poveşti ce îmi dezvăluie ce este bine și ce este rău, ce este drept şi nedrept,
frumos sau urât, ce lucruri sunt cinstite şi care nu sunt, modul cum să treci prin această lume cu “capul sus”.
Anii au trecut, dar întotdeauna are câte un cuvânt şi un sfat de încurajare pentru mine, chiar şi atunci când
este dezamăgită de către ceilalţi. După o vorbă bună şi o mângâiere din partea ei toată supărarea şi durerea
dispare de parcă nici nu aș fi simţit-o.
Nu degeaba se spune ,,cei șapte ani de acasă”, pentru că de acasă pornesc primii pași în viață, primele
reguli de conduită și de morală, de respect și de încredere în forțele proprii, dar să nu uităm că omul nu
poate trăi singur și că numai în societate se poate dezvolta, iar familia este nucleul societății, locul unde
omul se formează ca persoană, ca om pentru viitor. De noi depinde cum va fi ziua de mâine, cum o
construim și cum o percepem.
Cei șapte ani de acasă stau la temelia fiecăriu om. În timp, omul se poate transforma în mai bine sau
nu, dar, ca matur, fiecare are dreptul de a alege. Temelia este necesară să construim, în fiecare dintre noi,
un Om serios, demn și de încredere. Binențeles, că încercările sunt numeroase și la tot pasul, dar contează
felul cum știm să le depășim și să le rezolvăm. Anturajul, ce cele mai multe ori, ,,strică” binele construit de
familie, iar primii care plâng sunt ochii mamei, care își dorește numai bine pentru copilul ei. Depinde de
fiecare dintre noi dacă ochii mamei sunt triști sau veseli la întâlnirea cu noi sau când vorbește despre noi,
despre felul cum amprenta ei se distinge în comportamentul nostru.
20
O zicală spune că ,,Suntem ceea ce vrem să fim!”, iar mamei i se cuvine să-i demonstrăm că putem
să fim așa cum și-a dorit ea, pentru fiecare dintre noi, iar munca ei, zilele și nopțile de veghe,timpul pe care
și l-a petrecutcu noi și pentru noi, nu a fost în zadar.
21
COMPORTAMENTUL AGRESIV AL COPILULUI- INFLUENTA A
MEDIULUI FAMILIAR
SCOALA GIMNAZIALA HOMORICIU

PROF. INV. PRIMAR ALBU MIHAELA
Copiii care sunt martori la violenta domestica dintre parinti in propriul lor camin, devin victime
secundare, indirecte. Cercetarile arata ca, chiar daca un copil nu este abuzat direct, efectele sunt
comparabile.
Adultii care sunt violenti pot sa-si raneasca copiii neintentionat. Obiectele aruncate pot sa loveasca
copiii. Ei pot fi impinsi, loviti cu pumnul sau cu piciorul cand intervin in conflictele dinte parinti. Sau pot
sa vada sau sa auda scene de abuz emotional.
Cand parintii nu ofera un model pozitiv de relationare, copiii nu vor invata metode pasnice de
rezolvare a problemelor. Ei vor invata raspunsuri antisociale : sa se bata sau sa-si exteriorizeze sentimentlele
in moduri necorespunzatoare.
Copiii care cresc intr-un mediu familial afectat de violenta domestica, pot sa aibe sau sa dezvolte :
- dureri de stomac, de cap, ulcer, diaree, enurezis ;
- tulburari de somn : insomnii, cosmare, somnambulism ;
- intarzieri in dezvoltare sau regresie : performante scolare slabe, capacitate scazuta de adaptare la
situatii noi, slaba apreciere de sine, dificultati in relationare ;
- sentimente de frica, furie, depresie, rusine, neincredre, vinovatie ;
- neajutorare ;
- probleme de comportament : fuga de acasa, limbaj si comportament agresiv ;
- invata ca violenta este un mod legitim de rezolvare a conflictelor sau de control asupra unei situatii.
Cu cat copilul este mai mic cu atat sunt mai mari riscurile asupra unei dezvoltari sanatoase. Copiii
scolari si prescolari care au o intelegere limitata asupra a ceea ce se intampla intre parinti, pot sa se simta
responsabili in special pentru ca argumentele violente apar de obicei in chestiuni legate de copii.
Adolescentii, vor lua apararea uneia dintre parti in timpul episoadelor violente dintre parinti. Se dezvolta
deasemenea intense sentimente de ambivalenta. In ciuda simpatiei fata de mama – victima, copilul sau
adolescentul care vede ca aceasta nu face nimic pentr a opri violenta, poate pierde respectul fata de ea.
Adolescentele pot sa dezvolte lipsa total de incredere, generalizata la toti barbatii si exprimata pe viitor,
intr-o atitudine negativa fata de casatorie.
Ideea ca violenta este un comportament invatat e sustinuta. Copiii care sunt marotri ai violentei
domestice pot sa invete de la varste mult prea mici, ca violenta este singura metoda de rezolvare a
conflictelor. Pentru cei mai multi, procesul de invatare incee cu prima data cand sunt palmuiti, prilej cu
care invata ca cei care te iubesc sunt si cei care te ranesc. Acest mesaj poate fi puternic intarit daca ei
observa ca parintii lor se angajeaza cu regularitate in violenta fizica pentru a-si rezolva discordantele.
Copiii invata mesaje semnificative despre comportament si rolurile legate de sex de la parinti, care
sunt modele de rol.. Cand sunt expusi la violenta familiala, ei pot sa integreze acest comportament in
relatiile lor ca si copii si mai departe ca adulti, rezultand un patern intergenerational al violentei.
Chiar daca nu sunt victime directe ale abuzului in familie, copiii sunt foate expusi neglijarii, in special
neglijarii emotionale.
O mama, care traieste intr-o permanenta stare de frica, furie, anxietate si/sau depresie, cu greu va
mai putea acoperii nevoile fizice si socio-emotionale ale copilului. Cum poate un copil sa dezvolte incredere
in ceilalti, in sine cand securitatea lui personala este amenintata in orice moment de conflictele si violenta
dintre parinti ?
Se poate afirma ca observarea violentei dintre parinti are efecte negative asupra dezvoltarii copilului,
dar probabil cele mai importante sunte cele asupta viitoarei vieti de familie. Barbatii care au fost martori la
violenta domestica in propira familie in copilarie, sunte de trei ori mai predispusi sa-si abuzeze nevestele.
Violenta domestica tinde sa afecteze toti copiii, cu consecinte vizibile in prezent sau in viitor.
Severitate efectelor depinde de sexul, varsta copilului, intensitatea si frecventa actelor de violenta si de
raspunsul parintilor la disfunctiunea familiei.
22
”Violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta in prezent sau in trecut, a unei raniri
fizice in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul
fizic sau sexual poate fi insotit de intimidari sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care apartin
victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potentiale surse de sprijin; amenintari facute la adresa altor
persoane semnificative pentru victima, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor
personale ale victimei, alimentelor, deplasarilor, telefonului si a altor surse de ingrijire si protectie”.
Se numeste 'violenta in familie' orice act vatamator, fizic sau emotional care are loc intre membrii
unei familii. Abuzul in interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la
resurse financiare, izolarea de prieteni si familie, amenintari si atacuri care in unele cazuri pot duce la
moartea unuia dintre parteneri. Desi pana de curand s-a presupus ca femeia este cel mai adesea victima
violentei in familiei, in urma unor cercetari s-a descoperit ca de fapt numarul barbatilor agresati este destul
de mare. Expertii care cerceteaza aceasta problema sunt de acord ca violenta este un fenomen larg raspandit,
mult mai raspandit decat arata sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate politiei sau
spitalelor.
Familia care constituie un teren de manifestare a violentei domestice devine mai putin transparenta
si deschisa mediului social imediat: familia largita, vecinii, prietenii, colegii. Este evidenta izolarea sociala
a acestor familii. Ele capata o stigma in ochii celorlalti si in acelasi timp un sentiment de stigma si culpa
care le face sa se izoleze.
Sotul violent nu doreste ca sotia lui sa intretina relatii sociale in cadrul carora sa-si poata marturisi
suferinta si eventual sa poata primi un sprijin.
Pe de alta parte, barbatii violenti au ca si caracteristici de personalitate lipsa abilitatilor si a bucuriei
de a comunica. Pentru partenerii violenti, a comunica, in mediul intim al caminului, devine mai mult un
prilej de a-l ataca verbal pe celalalt, in vreme ce, la locul de munca ramane o rutina de relationare
superficiala cu ceilalti, un rol jucat in limitele orelor de serviciu.
In 2002, violentele in familie au reprezentat aproximativ 15% din totalul infractiunilor comise cu
violenta, conditia favorizanta principala fiind consumul bauturilor alcoolice (~30% dintre infractiuni).
Desi incidenta fenomenului este in scadere, se manifesta o acutizare a lui, in sensul cresterii
intensitatii violentei (acte de cruzime).
Numarul mare de copii victimizati in familie dar si violente crescute intre concubini, care in prezent,
potrivit legislatiei in vigoare, nu beneficiaza de statutul de 'familie'.
Influente asupra dezvoltarii copiilor
Functia principala a familiei, cresterea copiilor, este distorsionata cu largi si dramatice consecinte in
viitor. Perturbarea acestei functii se petrece in general, ca o stare de boala cronica ce se acutizeaza in
momentele evenimentelor de violenta. Cercetarile arata catrauma copiilor care cresc intr-o atmosfera de
violenta, chiar daca nu ei sunt victimele directe, este mai intensa si cu consecinte mai profunde si mai de
durata decat in cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor si neglijarii din partea parintilor
(Catheline, Marcelli, 1999).
Intr-o familie bantuita de violenta, copiii cresc intr-o atmosfera in care nevoile lor de baza (nevoia
de siguranta, de viata ordonata, de dragoste) sunt profund neglijate.
Functiile parentale nu mai pot fi implinite. O mama victima a violentei sotului este mai putin capabila
sa asigure ingrijirile de baza necesare copilului (hrana, casa, igiena, haine, sanatate fizica) sau sa-l protejeze
pe acesta de raniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Coplesita de rusine pentru ceea ce i se intampla,
de sentimentul esecului in cea mai importanta relatie interpersonala, de teroare, de autoacuzatii
(Polman,1994) femeia nu mai este capabila de a juca nici unul din rolurile impuse de viata familiei.
In atmosfera de violenta, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt ramane
intr-o singuratate umpluta doar de tipetele celor din jur. Aceasta situatie este probabil si explicatia
numarului mare de accidente domestice ale caror victime sunt copiii.
Copiii care cresc in familii violente dezvolta comportamente si o conditie fizica ce-i face usor de
recunoscut. Ei prezinta:
Probleme fizice, boli inexplicabile, expusi la accidente in casa si in afara casei, dezvoltare fizica mai
lenta;
Probleme emotionale si mentale: anxietate marita, simtamant de culpabilitate, frica de abandon,
izolare, manie, frica de raniri si moarte;
Probleme psihologice: neincredere in sine, depresie, comparare cu viata mai fericita a colegilor;
23
Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalti, probleme cu somnul,
enurezie, batai, fuga de acasa, sarcini la varste mici, relatii pentru a scapa de acasa, mutilare, consum de
droguri si alcool, comportament defensiv cu minciuna;
Probleme scolare - neincredere, eliminare, schimbari bruste in performantele scolare, lipsa de
concentrare, lipsa de maniere sociale;
Identificare cu eroi negativi.
Un lucru mai putin luat in considerare pana acum este faptul ca in randul tinerilor a crescut fenomenul
sinuciderii, a tentativelor de suicid si ca pe primul loc in randul cauzelor se afla climatul familial deteriorat
si slaba comunicare in cadrul familiei.
In 2002, violentele in familie au reprezentat aproximativ 15% din totalul infractiunilor comise cu
violenta, conditia favorizanta principala fiind consumul bauturilor alcoolice (~30% dintre infractiuni).
Desi incidenta fenomenului este in scadere, se manifesta o acutizare a lui, in sensul cresterii
intensitatii violentei (acte de cruzime).
Numarul mare de copii victimizati in familie dar si violente crescute intre concubini, care in prezent,
potrivit legislatiei in vigoare, nu beneficiaza de statutul de 'familie'.
« Gestionarea violentei familiale in scopul dezvoltarii securizante a copilului provenit din medii
disfunctionale »
Prison Fellowship Romania
24
IMPORTANTA FAMILIEI IN EDUCATIA COPILULUI
PROF. ALBULESCU CORNELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.24 TIMIŞOARA
În educarea unui copil, părintii, educatorii, şcoala si societatea, în general, sunt mijloace importante
de educaţie şi instrucţie.
Printre problemele importante ale învăţământului în această etapă de schimbare şi modernizare
rapidă se găseşte şi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între care familia ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima şcoala a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele deprinderi,
dar şi primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilităţi clare şi diverse.
Întrebarea care se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor
educative, dacă este pregatită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent
responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogică, experienţa.
Factorii care influentează azi mediul educativ sunt:noua concepţie care se cristalizează asupra
educaţiei ca serviciul social şi extinderea mass-media(T.V). Părinţii trebuie să-şi întărească fundamentarea
relaţiilor pe baza dragostei lor faţă de proprii copii şi pe dorinţa lor ca aceştia să aibă performanţe şi succes
în viaţă. Aceasta nu se poate realiza dacă părinţii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educaţia
copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educaţia copiilor trebuie să existe între
parinţi înţelegere şi acord în diferite probleme şi de aici decurg normal şi celelalte.
În activitatea de educaţie în familie, un rol important îl are climatul care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi caracterul lor pot forma climatul pozitiv (favorabil) sau
climatul negativ (nefavorabil) educaţiei, adică formarea copilului ca cetăţean, ca om.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.
Voi enumera câteva din posibile atitudini şi comportamente ale părinţilor şi implicaţiile lor în
formarea profilului moral al copilului.
* Familia severă -în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitate şi
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaţionale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar
întampla în cazul în care părinţii aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
creşte timorat cu gândul pedepsei, ascunde greşelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv
şi efectiv de părinţi şi îşi caută înţelegerea şi afectivitatea în altă parte. Aşa se nasc,,găştile “ şi ,,bandele”
de minori. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în ,,tabere”:unul sever şi unul indulgent.
Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trasături de personaliate pe care nu şi le doreşte nici
un părinte pentru copilul său.
* Familia permisivă sta la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va fi
neajutorat, un egoist, un meschin, căci, în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce
părinţii, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează şi se încadrează cu mari dificultăţi în colectivele de
la şcoală sau, mai tarziu, la locul de muncă.
* Familia rigidă prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereuşită şi sancţiune. Învăţătorul trebuie să intervină, după ce cunoaşte situaţia reală, prin vizite la
domiciliu, discuţii cu părinţi (în particular, nu în şedinţe) sugerându-le cu discreţie, tact şi calm în ce mod
şi sub ce formă se poate atenua şi echilibra severitatea. Învăţătorul trebuie să fie în postura sfătuitorului şi
nu a judecătorului.
* Familia libertină creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor, pentru ei inşişi.
Învăţătorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranţa de sine în sensul obţinerii unor rezultate bune la
25
învăţătură, capacitatea de decizie, spiritul de independenţă. Punerea fermă în gardă a părinţilor în legătură
cu pericolul evoluţiei nefavorabile a copiilor este posibilă şi necesară.
Părinţii trebuie să înţeleagă bine relaţia dintre fapta şi măsura ei educaţională. În climatul educaţional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea şi blândeţea, afectivitatea şi sobrietatea, largheţea şi
stricteţea ) toate însă cu măsură şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
BIBLIOGRAFIE:
Colecţia revistelor,,Tribuna Învăţământului, anii 2004-2005
26
CEI SAPTE ANI DE ACASA
PROF.INV.PRESCOLAR, ALDEA NICOLETA

GRADINITA NR. 2 GAGESTI, JUD. VRANCEA
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba
cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai
mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2
ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar
dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe.
Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii
27
în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
28
ACTIVITATE EDUCATIVĂ
DENUMIREA TEMEI:
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE
PROFESOR: ALEXA CAMELIA – PROFESOR I GRAD I

LICEUL “DIMITRIE NEGREANU” BOTOŞANI
Termenul „familie” provine din limba latină - „famulus” (servitor), care conform Dicționarului
etimologic al limbii latine reprezenta „ansamblul sclavilor și al servitorilor care trăiau sub același acoperiș,
iar apoi casa în întregime: pe de o parte stăpânul, pe de alta soția, copiii și servitorii” (cit. in. Bulgaru, M,
p. 80).
Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnati (rudele pe line paternă) și cognati (rudele
pe linie maternă) și să devină sinonimă cu gens (comunitate formată din toate rudele de sânge), în limbaj
comun, dar nu și în cel juridic. Putem spune deci, că familia este una dintre cele mai vechi și mai stabile
forme de comunitate umană, asigurând evoluția și continuitatea vieții sociale.
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp, unde
devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un sistem
dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83).
Educaţia copiilor în familie aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde
ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii i-o dau. A fi “bine-crescut” nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate.
O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim:
trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc”
şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora
de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care părinţii doresc să-l
29
insufle copilului, precum şi zile în care munca părinţilor se pare că e în zadar şi că toate lecţiile predate
copilului, au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul
multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul personal, iar eforturile susţinute nu
vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba
despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţa sau şcoală, copilul trebuie învăţat să
înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când e vorba despre educaţia copilului
său.
De unde învață copilul ?
Raspunsul la această întrebare diferă în funcţie de o serie de factori, majoritatea depinzînd de
concepţiile părinţilor despre educaţie, formare şi parenting. Indiferent de convingeri, experienţe sau
atitudini, scopurile tuturor părinţilor converg înspre acelaşi rezultat: cu toţii ne dorim copii bine pregătiţi,
care să-şi găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce în ce mai competitivă în care orice cunoştinţă în
plus poate face diferenţa.Unul dintre răspunsurile tradiționale cu privire la întrebarea de început este,
evident, școala.
Cu toate punctele sale slabe și cu toate acuzațiile care i se aduc, pe bună dreptate sau părtinitor uneori,
școala rămâne principalul mijloc de educație formală a copilului. Și pentru mulți copii ea este singura
modalitate de a-și depăși odată o condiție mizeră și singura speranță la o viață decentă . Oare nu creştem
o generaţie de copii materialişti?
Ce mesaj dăm copilului nostru? Ai bani ai parte sau ai carte ai parte? Haideţi să ne gândim la faptul
ca părinţii au responsabilitatea de a pregăti copiii pentru societatea în care vor trăi. Si ca daca noi creştem
acum o generaţie de copii materialişti, ei vor suferi de golurile de caracter ale acelei civilizatii.
BIBLIOGRAFIE:
https://www.portalinvatamant.ro/articole/sfatul-specialistului-85/rolul-educatiei-in-familie-703.html
https://liceunet.ro/documente/text-argumentativ-despre-importanta-educatiei-primite-in-familie
https://www.genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis/rolul-familiei-in-educatia-copilului
30
CEI 7 ANI DE ACASA
ALEXANDRU IONELA
GRADINITA ,,ION CREANGA’’, INSURATEI, JUDET BRAILA
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a insușit diverse norme ori
reguli de politețe.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioada de timp este considerată „culmea achizițiilor”, una
din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informații, de memorare si de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune
maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui
„Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor
în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
Ideea de la bază este ca normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul
deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament
conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament
social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele
deja deprinse din familie.
De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani
ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un
standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi
lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte
determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Cei 7 ani de-acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de-acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
In concluzie copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Astfel, el
se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus
bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne da mami.” Astfel, va
exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
31
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
32
ABORDAREA INCLUZIVĂ A EDUCAȚIEI – O PRIORITATE A
DASCĂLILOR DIN ȘCOLILE MODERNE
PROF. ALEXANDRU MIHAELA FLORINA

COLEGIUL NAȚIONAL PEDAGOGIC „SPIRU HARET” BUZAU
MOTTO: „Şcolile trebuie să primească toţi copii, fără nicio deosebire privind condiţiile lor fizice,
sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură. Acestea se referă şi la copiii cu dizabilităţi sau talentaţi,
copiii străzii şi copiii care muncesc, copii din populaţii îndepărtate sau nomade, copii aparţinând
minorităţilor lingvistice şi etnice…” Declaraţia de la Salamanca ‐ Spania, 1994
Transformarea unei şcoli tradiţionale în una incluzivă poate fi o cale lungă şi anevoioasă, însă, în cele
din urmă, întreaga comunitate şcolară beneficiază datorită acestui proces. Dacă integrarea presupune
asimilarea unui copil/elev în învățământul de masă unde acesta se adaptează (sau nu) politicilor, practicilor
şi curriculum-urilor existente în şcoala respectivă, în timp ce instituţia în sine rămâne în mare parte
neschimbată, incluziunea pune accentul pe necesitatea ca sistemul educaţional şi instituţiile educaţionale
să se schimbe şi să se adapteze pentru a răspunde nevoilor elevilor.
Ideea de incluziune pleacă de la principiul că orice individ, oricât ar fi de diferit, aparţine de fapt şi
de drept grupului social. Astfel, școala trebuie să recurgă la schimbări fundamentale, care să vină din partea
întregii comunităţi şcolare şi să se adreseze nevoilor particulare ale fiecărui elev. Şcolile incluzive sunt
unităţi de învăţământ în care se asigură o educaţie de calitate pentru toţi copiii din comunitate, indiferent
de nivelul lor de dezvoltare, de mediul din care provin.
Fiecare copil este diferit, special şi are propriile nevoi, fie că este sau nu un copil cu cerințe
educaționale speciale. În multe situații, deși este trist, copiii cu cerințe educaționale speciale sunt abandonați
în grija familiei sau a unităților școlare cu regim special, necesităţile lor nu sunt recunoscute, mergând pe
premisa că aceștia nu pot contribui activ în societate. Din păcate, în numeroase cazuri, educarea separată
duce la marginalizare şi discriminare, împiedicând formarea, împlinirea de sine şi afirmarea personalităţii.
Este evident faptul că asigurarea accesului fiecărui copil la educaţie de calitate, inclusiv a copilului
cu CES, implică o pregătire profesională foarte bună a personalului didactic care trebuie să beneficieze de
o gamă variată de activităţi de formare pentru a înţelege filozofia incluziunii, a conştientiza importanţa
educaţiei incluzive pentru şcoală şi comunitate.
Printre calităţile unui profesor incluziv, dragostea pentru copii este esențială. Un adevărat dascăl are
o vocaţie interioară pentru comunicarea adecvată a informaţiei, adaptată şi individualizată, ţinând cont de
potenţialul psihoindividual al elevilor săi. Atitudinea pozitivă a profesorului îşi pune amprenta asupra
relaţiilor din clasă, iar dacă acesta le arată elevilor săi dragoste, respect şi înţelegere, procesul didactic va fi
încununat de succes.
Empatia este şi ea foarte importantă: profesorul trebuie să cunoască psihologia copiilor cu CES, să
ştie cum funcţionează mintea lor şi în primul rând să poată să-i înţeleagă pe aceștia. Empatia înseamnă
intuiţie, înţelegere, să poți să pătrunzi în lumea interioară a copilului şi să privești lucrurile (şi) din
perspectiva sa, să cunoşti cât se poate de bine fiecare elev şi să preconizezi care dintre ei va manifesta
anumite dificultăţi în anumite situaţii.
Pentru a lucra într-un mediu educaţional incluziv, cadrele didactice trebuie să posede şi o serie de
calităţi manageriale, pornind de la capacitatea profesorului de a planifica şi a organiza activităţile clasei,
astfel încât să asigure un climat favorabil învăţării. Astfel, profesorul incluziv se va baza pe următoarele
principii: recunoaşterea unicităţii şi a individualităţii fiecărui elev, încurajarea, valorizarea şi acceptarea
diversităţii, evaluarea comportamentului specific, fără etichete personale şi caracterizări globale ale
persoanei, exprimarea deschisă a încrederii în capacitatea de schimbare pozitivă, încurajarea
comportamentului pozitiv al elevului și evidenţierea rolului respectului de sine ca premiză în dezvoltarea
personal.
De asemenea, profesorul incluziv deţine următoarele competenţe:
 cunoaşte procesul de incluziune educaţională a copiilor cu CES;
 contribuie la formarea unei atitudini nondiscriminatorii a membrilor comunităţii faţă de copiii cu
CES;
33
 desfăşoară activităţi de informare şi de sensibilizare ale cadrelor didactice, precum şi ale părinţilor
cu referire la incluziunea educaţională;
 contribuie la crearea unui climat adecvat pentru incluziunea educaţională a copiilor cu CES;
 studiază particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor cu CES şi le valorifică în cadrul
activităţilor educaţionale;
 cunoaşte necesităţile de instruire şi de educaţie ale fiecărui copil cu CES, în baza evaluării
complexe şi a recomandărilor făcute de către specialişti;
 elaborează planuri semestriale/lunare de activitate, ţinând cont de particularitățile elevilor cu CES;
 elaborează/adaptează/aplică materiale didactice necesare pentru activitatea cu copiii cu CES;
Printre calităţile unui bun profesor se află şi competenţele sociale: un profesor care ştie să comunice
cu elevii săi trebuie să fie sociabil, dezinvolt, deschis, să aibă abilităţi de relaţionare dezvoltate.
Calmul, echilibrul, flexibilitatea, creativitatea, toleranţa, acceptarea diversităţii, identificarea celor
mai bune soluţii în educaţia copilului cu CES completează profilul profesorului incluziv care trebuie să facă
faţă provocărilor educaţionale din secolul XXI.
Școala românească are responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depăşească barierele din calea
învăţării, iar cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să
reuşească.
La final vreau să vă împărtășesc două momente cu adevărat deosebite din viața mea de
dascăl. Imaginați-vă îmbrățișarea unui copil diagnosticat cu sindrom down la finalul orei, copil pe
care am reușit să-l conving să relaționeze cu mine și colegii săi și lacrimile de bucurie din ochii mamei;
sclipirile din privirea unui alt copil cu CES în momentul în care a reușit să finalizeze un puzzle care
l-a ajutat să recunoască planele Sistemului Solar. Sunt sentimente ce nu pot fi descrise în cuvinte.
BIBLIOGRAFIE
1. Cucoş C., Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2006;
2. Coman, S., Parteneriat în educaţia integrată a copiilor cu cerinţe educative speciale, Editura
Spiru Haret, Iaşi, 2001;
3. Gheruţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001
4. Declaraţia de la Salamanca şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei speciale: Acces şi
calitate, Salamanca, Spania, 1994
34
EDUCAȚIA IN FAMILIE – CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR ALEXOAE MIHAIELA

SCOALA GIMNAZIALA „AL. I. CUZA“
DOROHOI, JUD. BOTOȘANI
Educația unui copil nu trebuie să se limiteze doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci
şi la învăţarea felului cum să se comporte cu persoanele din jur și cum să reactioneze în diferite situații.
În educația copiilor părinții dețin rolul principal. Nu cred ca există părinți care să-și dorească un copil
care dă dovadă de proastă creștere ci își doresc să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începănd cu comportamentul în mediul familial, pe stradă, în mijloacele de transport, în magazine, în vizită,
la spectacole și până la conduita în mediul școlar.
Putem afirma cu tărie că „cei şapte ani de acasă“ sunt de fapt anii în care copilul capătă deprinderile
și educația necesară vieții. Chiar daca sunt incluși în diferite forme educaționale de la vârste fragede ideea
de bază rămâne că un copil învață normele de conduită în familie.
Familia este locul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât
să confirme şi să consolideze normele deja deprinse în familie.
Aceste norme, deprinse în familie, sunt de fapt primele achiziții ale copilului. El este învățat de mic
să salute. Chiar dacă la început o face ridicând și fluturând mânuța, el fiind încurajat și apreciat de cei din
jur, acest lucru devine o plăcere, iar apoi observă în jurul lui formele de salut ale prietenilor și colegilor cu
care intră în contact si automat și le achiziționeaza și el. Aceste lucruri invățate la timp vor duce la formarea
unui om civilizat, manierat și respectuos.
Felul în care se comportă în public este de asemenea un alt lucru important care se deprinde din
familie. Dacă părintele îl corectează ori de câte ori acesta greșește, copilul va înțelege că nu este normal să
intri în discuțiile celor mari, să vorbești neîntrebat, să faci fel de fel de lucruri pentru a atrage atenția ci să
răspunzi politicos la întrebările ce-ți sunt adresate și să mulțumești celor care îți oferă ceva sau care îți fac
un compliment.
În cercul de prieteni copilul întîmpină, nu de puține ori, fel de fel de probleme. El învață din familie
să accepte părerile celor din jur și să se integreze cu ușurință în grupul de copii, în jocurile acestora. Jocul
îi învață să relaționeze și să comunice mai bine cu ceilalți. Un studiu publicat in Jurnalul de Educatie
pentru Copilaria Timpurie a scos la iveala faptul că jocul liber sau cel ghidat de către adulți îi ajută pe
copii să devină mai empatici cu sentimentele celor din jur. De asemenea, îi ajută să-și controleze propriile
emoții, o abilitate care cu siguranță le va fi necesară ulterior în viață.
Așadar, părinți, jucați-vă cât de mult timp puteți cu cei mici, îndemnați-i să se joace, să experimenteze
lucruri noi, căci “jocul este un impuls irezistibil, prin care copilul iși modelează propria- i statuie”, spunea
Jean Chateau.
A saluta şi a mulţumi sunt alte elemente esenţiale care se învață tot în familie.
Ei trebuie învăţaţi să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite. Li se poate comunica
faptul că „Mulţumesc” poate fi spus persoanei care ţi-a deschis uşa şi te-a lăsat să intri, vânzătorului de la
magazin care ţi-a dat restul sau produsul de pe raft, unui alt copil care te-a lăsat să te joci cu jucăria lui etc.
Copilul va înțelege că a mulţumi ţine nu numai de educaţie, ci şi de respectul pe care îl arăţi celuilalt.
Învățați de mici să salute persoanele pe care le întâlneşte, el va deveni un adult manierat și privit cu
respect de cei din jur. În cazul în care cineva cunoscut trece pe lângă el şi pare a nu-l observa, este bine să
îl salute cu voce tare sau să întindă o mână către el. Gestul acesta o va trezi din gânduri pe respectiva
persoană şi va aprecia buna intenţie a copilului. De asemenea, băieţii trebuie să ştie că ei sunt cei care salută
fetele primii.
Mama este primul model de la care copilul preia cunoștințe și își însușește deprinderi. O dezvoltare
pozitivă din punct de vedere psihologic şi social se întâlneşte la copii atunci când aceştia sunt crescuţi în
familii, de către ambii părinţii.
Comportamentele sociale elementare sunt achiziţionate de către copil prin simpla observare şi imitare
a modelelor externe de conduită, imitaţia fiind la copilul mic unul dintre cele mai importante mijloace de
35
acumulare a experienţei sociale, de învăţare a modurilor de comportare şi adaptare la diferite acţiuni şi
împrejurări ale vieţii. Însuşirea comportamentelor sociale complexe (cum ar fi atitudinile, convingerile,
mentalităţile, scopurile şi motivele) este asigurată de alte forme de învăţare socială, forme care se situează
în continuarea imitaţiei. Identificarea este una din aceste forme, ca şi proces de cunoaştere şi învăţare ce
oferă o explicaţie a modului în care copilul învaţă un nou comportament, rolurile sociale şi cum îşi dezvoltă
controlul intern şi conştiinţa. Identificarea reprezintă un proces fundamental în socializarea copilului, care
încorporează reguli, stiluri de comportament pe care le transformă în mod de a fi corespunzator, încât să nu
fie supus izolării sau chiar excluderii sociale (P.Mureşan, Ce este imitaţia?, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980, p.105-107).
Aceste cunoştinţe pe care el le dobândeşte nu ar putea fi valorificate dacă nu ar căpăta şi deprinderi
adecvate. Prin experienţă şi formare copilul dezvoltă aptitudini şi deprinderi căci părinţii, ilustrându-i şi
implicându-l în formele fundamentale de activitate ale omului (cea de joc, învăţare şi muncă) favorizează
dezvoltarea acestora, supusă în mod esenţial împrejurărilor mediului.
De aceea, caracterul favorabil al condiţiilor mediului familial: educaţie, stimulare, preţuire şi
valorificare va influenţa decisiv structurarea şi manifestarea aptitudinilor. Stimulând permanent copilul,
părinţii îi dezvoltă nu doar aptitudini senzorio-motorii astfel încât acesta să fie capabil să execute acţiuni
directe cu şi asupra obiectelor, în vederea satisfacerii unor nevoi curente, ci şi aptitudini intelectuale –
proprii tuturor oamenilor – care îi vor permite adaptări bune la universul caracteristic fiecarei vârste şi,
pentru viitor îi vor forma capacitatea de a se descurca în situaţii sociale, de a se relaţiona şi întelege cu
ceilalţi semeni. În atenţia familiei trebuie să stea în permanenţă perfecţionarea înclinaţiilor personale, astfel
încât potenţialul ereditar să fie exploatat cum trebuie.
Se poate astfel concluziona că importanţa familiei în primii ani de viaţă este covârşitoare încât dă
naştere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare şi faptul că integrarea este în bună măsură determinată
de achiziţiile făcute în copilarie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor
învăţate, realitatea pe care o cunoaşte.
Bibliografie
P. Mureşan, Ce este imitaţia?, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p.105-107).
Niculescu, Mariana Rodica -Curriculum educaţional, Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2000;
Verza, Florin Emil, -Psihologia vârstelor, -Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2000;
M.E.C.T.- Programa activitãţilor instructiv-educative în grãdiniţa de copii-Editura Integral,
Bucureşti, 2005.
36
CHIPUL MAMEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
PROF. ALUCĂI ELENA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEŞTI, JUDEŢUL NEAMŢ
„O, mamă, dulce mamă”… M. Eminescu
Mamă: cel dintâi gângurit al pruncului când deschide ochii în lume; zâmbet şi lacrimă şi suflet asupra
patului celui care va deveni încă un om; ochi pierduţi pe căile celui plecat şi aşteptat să vie; mângâiere şi
alinare celui necăjit; sprijin la nevoie şi sacrificiu; chiot de nădejde pentru cel biruitor în viaţă. „Cât e de
drag cuvântul sacru «mamă»!/ Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme,/ E lângă noi, în clipele supreme,/
Din leagăn, pân’ la cea din urmă vamă.” (Victor Eftimiu)
Într-o însemnare autobiografică, poetul C. Pavelescu scria aceste rânduri: „Cea mai mare parte din
comoara sensibilităţii şi imaginaţiei poeţilor este moştenirea directă a sufletului delicat, blând şi iubitor al
mamelor. Dar care poet, cât de necunoscut, sau literat, cât de modest, nu simte în ochii lui, arzând, o
lacrimă de emoţiune şi de recunoştinţă când, pronunţând cuvântul Mamă, evocă fiinţa iubită ce se apleacă
înfrigurată de griji peste leagănul copilului său peste nădejdile adolescentului?”
Nu numai poeţii şi scriitorii, în general, ci orice om moşteneşte din partea Mamei fiorul sensibilităţii
– dar scriitorii, ca purtători de cuvânt ai umanităţii, reflectă cel mai viu această latură, şi este firesc ca ei să
o transmită, mai departe, prin creaţiile lor. Iată de ce aproape că nu există în lume scriitori care să nu fi
lăsat, fie măcar şi într-o însemnare fugară, câteva rânduri despre Mamă. De la Homer şi tragicii greci la
Lev Tolstoi şi de la Bernard Shaw şi Ibsen la Hemingway, în literatura universală imaginea Mamei a căpătat
o însemnătate deosebită. În acest mod s-a configurat o latură esenţială a umanismului creatorilor: dragostea
pentru Mamă. Este şi cazul literaturii române, în care, începând cu doinele şi baladele populare, continuând
cu scriitorii clasici şi contemporani, creatorii şi-au dat măsura sensibilităţii, arătându-şi recunoştinţa faţă de
„icoana-ntre icoane”, „făptura duioasă”, „lumina adevărului” care metaforizează imaginea Mamei.
În folclorul nou, chipul mamei se înseninează de bucurie că îşi creşte altfel copiii. „Puişorul de
păunaş” aude în leagăn o altă îngânare, din care tristeţea s-a dus pentru totdeauna: „Ţara-ţi cântă, maica-
ţi cântă,/ Zarea-n cântec se-nveşmântă”. Şi fetele se sfătuiesc altfel cu mamele: „Foaie verde de-alior/
Spune, mamă, binişor/ Cui pot eu să-i cad cu dor”.
De la îngânările de leagăn la oraţiile e nuntă de la acestea la bocete, folclorul românesc, în toate
speciile sale, aduce un elogiu impresionant Mamei. Ea se adresează cu bucurie sau dojană fetelor şi
flăcăilor, ea se jertfeşte sau se răzbună pentru copilul ei, ea plânge şi râde, participă la marile evenimente
din viaţa acestora, acordându-le sprijin şi încredere în propriile forţe. Din folclorul nostru se desprinde şi
dragostea copiilor faţă de Mama care le-a dat viaţă şi care i-a crescut.
Duioase, sincere, exprimând direct sentimentul, cântecele, doinele, baladele, basmele noastre
prezintă nenumărate înfăţişări ale Mamei, care adunate la un loc formează acea inimă uriaşă a mamei bune
– drepte, hotărâte, necruţătoare, active – care caracterizează femeia-mamă din literatura noastră.
Odată cu zorii secolului al XIX-lea, literatura română a început să se dezvolte, din punct de vedere
tematic, în special pe două direcţii fundamentale: observaţia socială şi sentimentul erotic. Uneori, în acest
context, figurează şi Mama, mângâietoare în faţa nedreptăţilor sociale şi apărătoare a iubirii adevărate.
Cu marii clasici, paginile închinate Mamei capătă un loc hotărâtor în literatura română: „O, mamă,
dulce, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi!”
O capodoperă a geniului românesc cum este Amintiri din copilărie îşi configurează fabulaţia în
special prin cele două personaje copil-mamă, iar întregul clocot de înţelepciune milenară şi mitologie
populară este împărtăşit de mama lui Ion Creangă.
Amintirile din copilărie dezvăluie în unele pagini autenticul fior al dragostei lui Creangă pentru
mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi scriitor: „Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile
sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi,
copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul
meu… Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei…” De aceeaşi intensitate
era şi iubirea lui Slavici pentru mama sa: „Priveam totdeauna în ochii ei când voiam să fac ceva; eram
37
stăpânit cu desăvârşire de sentimentul că acolo unde e mama nu mi se poate întâmpla nici un rău, fiindcă
ştie ce nu e bine pentru mine”.
Aproape toţi scriitorii noştri, şi nu numai scriitorii, dar şi alţi oameni de cultură, au destăinuit, în
emoţionante pagini autobiografice, ce a însemnat existenţa mamei în viaţa lor.
Secolul al XX-lea lărgeşte preocupările scriitorilor noştri pe linia pe care o urmărim. Panait Cernea,
Octavian Goga şi Emil Isac cântă în ton elegiac depărtarea de Mamă; Şt. O. Iosif aruncă un ţipăt de
deznădejde alături de mama căreia i se ia feciorul, pesemne haiduc:„O-mbrâncesc şi o înjură;/ Stă obida
s-o doboare:/ -Domnişorule, te-ndură!/ Vreau să-l văd numai cum moare…”
Literatura despre Mamă a fost prilejuită deopotrivă de cele două impresionante sentimente: pe de o
parte dragostea mamei pentru copil, acel simţ neistovit şi veşnic puternic al maternităţii, pe de altă parte de
iubirea copiilor pentru mama lor. Maternitatea este îngânată mai întâi în acele dulci cântece de leagăn, ca
o chemare adresată străvechiului Moş Ene pe la genele pruncilor, dar şi ca o ursire de a creşte „într-o zi cât
într-o zi cât într-un an” şi de a căpăta calităţi fizice şi morale de preţ în viaţă.
„Hai, odor, hai, păsărică,/ dormi, o dormi, fără de frică,/ să te-alinte/ Moş Cuminte/ Şi să-ţi cânte-
ncetinel”. (Şt. O. Iosif, Cântec de leagăn)
Pagini remarcabile au adăugat acestei teme Barbu Delavrancea, Al. Vlahuţă, I. Al. Brătescu-Voineşti,
Nicolae Iorga, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu recunoaşte desluşit că
prin Mama sa izvodirea creatoare a bunilor şi străbunilor lui a ajuns până la dânsul pentru a transmite mai
departe urmaşilor. Lucian Blaga, ca un omagiu postum adus mamei sale, scria întotdeauna cuvântul Mamă
cu literă mare în autobiografia sa spirituală Hronicul şi cântecul vârstelor.
Câteva capodopere ale romanului românesc nu pot fi supuse discuţiei fără a se preciza rolul Mamei
în desfăşurarea acţiunii. În Baltagul, Vitoria Lipan este mânată în peregrinările sale pe urmele sale pe
urmele bărbatului şi pentru că este Mamă. Adevărul abia bănuit la început, trebuia confirmat copiilor ei.
Mama lui Ionuţ Jder are rol însemnat în copilăria personajului. La fel se întâmplă cu Mama lui Titus
Herdelea din romanul lui Liviu Rebreanu. La Vulturi, dramatica nuvelă a lui Gala Galactin, subliniază
dragostea unei Mame în condiţiile vitrige ale Ţării Româneşti din perioada Răscoalei lui Tudor
Vladimirescu. Nu mai mică este emoţia celui care citeşte schiţa După furtună de Jean Bart şi urmăreşte
privirea Mamei cu copilul în braţe, aşteptând, cu inima frântă, intrarea în port a vasului după o năprasnică
furtună care putea să-l piardă pe soţul ei, tânăr marinar.
Unor asemenea pagini li se alătură altele, semnate de Dimitrie Anghel, Cincinat Pavelescu, Ion Pillat,
Camil Petrescu, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Demostene Botez şi de foarte mulţi scriitori.
În literatura postbelică, imaginea Mamei este desăvârşită prin sensibilitatea unor creatori ca Tudor
Arghezi, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Eusebiu Camilar, D.
Corbea, M. R. Paraschivescu, Magda Isanos, Marin Preda, Eugen Barbu, N. Labiş şi alţii. Poeţii sunt în
general rememorativi:
Este deosebit de impresionant faptul că urmând tradiţia literaturii noastre clasice, aproape toţi
creatorii contemporani evocă, mai ales în poezie, dragostea pentru Mamă. Indiferent de generaţia din care
face parte, poetul de azi vede în mamă o „ctitoră” de viaţă (Marin Sorescu), o veşnică apărătoare a copilului,
chiar dacă a devenit om în putere (Ana Blandiana), pentru că de fapt „chiar crunţi suntem copii/ Ai acestor
sfinte umbre” (Ion Brad), fie purtătoarea unor idei luminoase spre binele celui pe care l-a născut şi crescut.
Această idee nobilă se desprinde din poemele lui Nichita Stănescu, Şt. O. Doinaş, Victor Tulbure, Al.
Andriţoiu, Camil Baltazar, Ion Alxandru, Ion Crânguleanu, Mircea Micu, Al. Jebeleanu, Victor Felea, Petre
Stoica, N. Oancea, Petre Anghel, Ion Lotreanu, Daniela Crăsnaru, N. Tirioi, Vasile Zamfir şi ale altora.
Sentiment dintre cele mai adânci ale omului, în care se îmbină recunoştinţă, încredere, veneraţie,
duioşie, iubirea pentru Mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări artistice de valoarea capodoperelor,
ca şi scrieri mai modeste, dar care impresionează prin sinceritate şi căldură.
„Nimic în lume nu-i mai sfânt
Ca numele tău – Mamă!”
38
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ – ROLUL PĂRINŢILOR ÎN DEZVOLTAREA
PSIHICĂ A COPIILOR
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR, AMAGDEI RAMONA-ANCUŢA

SCOALA GIMNAZIALĂ PALANCA, JUDEŢUL BACĂU
Rolul educativ al părinţilor a fost şi va fi o temă importantă pentru psihologie. Procesul educaţional
se confruntă cu problema capacităţii tinerilor de a deveni părinţi. O generaţie sănătoasă atât fizic cât şi
psihic, ia naştere în cadrul unui mediu familial plin de iubire, responsabilitate, spiritualitate, comunicare şi
care duc la o dezvoltare armonioasă a copiilor.
Literatura de specialitate face trimiteri bibliografice la lucrări ştiinţifice şi studii care arată importanţa
familiei în dezvoltarea intelectuală, emoţională şi socială a copilului. În acelaşi timp se foloseşte o
terminologie variată: „stiluri de parenting”, „patternuri parentale”, „practici parentale de creştere a
copiilor”, „modele de creştere a copiilor”, „stil educativ al familiei”, „atmosferă familială”, „climat
educativ” etc. Indiferent de terminologia folosită, se vizează acelaşi aspect, cel relaţional, care desemnează
natura şi raporturile familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ (Bonchiş, 2011, p. 66).
Cu rol predominant în formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, familia este obligată să îi asigure
acesteia un mediu afectiv şi protector, să-i satisfacă trebuinţele pentru ca ea să înveţe să se construiască pe
sine. Asigurarea unei structuri normale de familie este una dintre condiţiile necesare pentru conturarea
universului unui copil pentru ca el să nu fie nevoit să facă faţă unor probleme umane (divorţ, recăsătorie,
adopţie) care-i depăşesc puterea de înţelegere (Berge, 1977, p. 22).
Părinţii reprezintă cei mai puternici şi importanţi educatori, deoarece influenţează copilul de la cea
mai fragedă vârstă. Un copil nu supravieţuieşte fără ajutor, mai ales în primii ani de viaţă când are anumite
nevoi: iubire, vorbire şi ascultare, joc, mişcare, hrănire corespunzătoare, sentimentul apartenenţei la o
familie. Acest proces se realizează într-un mod activ, deoarece copilul este o fiinţă activă ale cărei necesităţi
afectează comportamentul celor care-l îngrijesc, iar aceste interacţiuni dintre ei se repetă zilnic (Papalia,
1986, p. 183-197).
Interacţiunea copilului cu ceilalţi este dependentă de adaptabilitatea familiei şi de legătura dintre
membrii ei şi dezvoltarea psihosocială a acestuia, depinde de tipul de comportament al fiecăruia dintre
membri. Rolul de părinte este unul dintre cele mai importante roluri pe care le are un adult şi are trăsături
unice: în timp ce relaţiile umane se desfăşoară sub semnul schimbului, relaţiile dintre copil şi părinţi au un
sens unic, deoarece copilul nu poate da nimic, el poate doar primi. Părinţii, care până la apariţia copilului
erau învăţaţi cu un anumit stil de viaţă, deodată trebuie să-şi asume o nouă responsabilitate, să-şi schimbe
comportamentul şi să se adapteze cerinţelor noii fiinţe (T. J. Hamner, P. N. Turner, 1985, p. 31-35).
Rolurile pe care le practică părinţii sunt negociate de identitatea personală a fiecăruis, dar a fi părinte
nu înseamnă un anumit rol feminin principal şi masculin secundar, deoarece atât rolul matern, cât şi cel
patern sunt specifice şi complementare. Diferenţele dintre aceste roluri vizează natura şi modul implicării
şi nu gradul de implicare, deoarece acest comportament de implicare nu poate fi comparat cantitativ.
Deosebirile sunt doar în esenţă: tatăl asigură securitatea materială, el muncind „singur, pentru alţii”, iar
mama munceşte „pentru ceilalţi, alături de ei”, rezultând de aici o mai mare disponibilitate a mamei, o
atitudine mai atentă faţă de problemele copiilor (E. Stănciulescu, 1997, p. 112-116).
Rolul mamei este important în dezvoltarea psihică a copilului, deoarece mama devine un instrument
ce „desenează” întregul destin al acestuia. Dezvoltarea copilului şi adaptarea lui este favorizată de anumiţi
factori materni: comportament, atitudini, personalitate. Atitudinile mamei stimulează dezvoltarea şi
adaptarea, atunci când ea manifestă toleranţă, încredere în forţele copilului. Deasemeni, personalitatea
mamei, reprezentată de o mare stabilitate emoţională, un bun control al stărilor emoţionale, perseverenţa
este responsabilă direct de dezvoltarea psihică a copilului. Esenţială în dezvoltarea psihică a copilului este
dimensiunea afectivă a relaţiei mamă-copil, iar în absenţa ei nu ar exista o viaţă de relaţie. „Familia este
un mediu afectiv prin excelenţă, o şcoală a sentimentelor”, afirmă Osterrieth, acest mediu permite copilului
să se dezvolte echilibrat, cu o afectivitate bogată. Conform aceluiaşi autor „atitudinile părinţilor au adesea
o consecinţă mai îndepărtată decât se crede: se pare că acceptarea socială a individului este pe măsura
acceptării familiale pe care a cunoscut-o”. (Osterrieth, P., p. 134).
39
Relaţiile cu părinţii, în special cu mama, reprezintă o importanţă majoră pentru evoluţia afectivă,
deoarece această relaţie are efecte asupra psihismului infantil. O mamă care tratează copilul cu răceală, nu-
i arată dragoste, produce efecte negative asupra comportamentelor adaptative ale copilului. Relaţiile
afective pozitive de acceptare şi căldură din partea părinţilor au rezonanţe comportamentale şi afective
semnificative asupra copilului sau, deopotrivă, atitudinile de respingere se manifestă prin autoritate brutală
şi ostilitate (. Verza, E., Verza, F. E., p. 157).
În dezvoltarea personalităţii copilului, un rol deosebit revine tatălui, care asigură dragoste şi securitate
mamei şi copilului. Rolul tatălui nu ţine de maculinitatea lui, ci de modul în caregestionează viaţa de
familie, de capacitatea lui de luare a deciziilor şi nu în ultimul rând, de modul în care reuşeşte să asigure
suport emoţional mamei şi copilului. Un tată care îşi iubeşte cu adevărat copilul se implică în toate etapele
dezvoltării lui. Tatăl este un model de comportament social, etic, cu rol protector, este prietenul şi profesorul
copilului (Ciofu, C., p. 104-106).
Referitor la rolul direct al tatălui, P. Osterrieth presupunea că pentru copil, la început, prezenţa tatălui
este o simplă dublură a mamei (Osterrieth, P., p. 164). Pe măsură ce copilul conştientizează prezenţa tatălui,
îi atribuie acestuia anumite trăsături, mai multă importanţă, iar tatăl devine, aşa cum afirma S. Freud, „un
ingredient necesar al forţelor complexe care contribuie la formarea caracterului său” (Osterrieth, P., p.
168). În lipsa unui model parental, când mama nu se implică cooperând cu copiii, băieţii devin nesiguri,
agresivi, au tendinşe de delicvenţă, iar fetele prezintă dificultăţi în stabilirea relaţiilor cu persoanele de sex
opus, anxietate, disconfort în relaţiile cu cei de vârsta ei.
Într-o familie în care este prezentă o atmosferă stabilă, o stimă reciprocă, în care mama este atentă la
nevoile şi manifestărilecopilului, iar tatăl oferă un model de identificare, copilul va beneficia de o dezvoltare
generală afectuoasă, nebulversată şi nu va fi marcat de probleme psihologice şi relaţionale.
BIBLIOGRAFIE:
1. Berge, A., ,,Mediul familial”, în M. Debesse (coord.), Psihologia copilului de la naştere la
adolescenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 281-290
2. Bonchiş, E. (coord.), Familia şi rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iaşi, 2011
3. Ciofu, C., ,,Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amalteea, Bucureşti, 1998
4. Osterrieth, P., ,,Copilul şi familia”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
5. Verza, E., Verza, F. E., ,, Psihologia vârstelor”, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1994
6. Hamner, T.J., Turner P.N., Parenting in contemporary society, Prentice-Hall, New Jersey, 1985
7. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1997
40
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘC. AMARIUȚEI MARINICA
Dezvoltarea personalităţii copilului are loc în prezenţa şi sub influenţa a trei mari grupe de factori
determinanţi, care se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii diferite, pun în valoare
anumite aspecte ale personalităţii.
Cele trei grupe mari de factori sunt: ereditatea,mediul şi educaţia. În actul de educare al copilului,
familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor,
educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii
mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”.În familie, copilul îşi face pregătirea
pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce
etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea
trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de
comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor
morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături afective care au
la bază căldura căminului şi înţelegerea.
Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita
socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană
caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie
precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu
trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială,
corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului,
iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se concomitent
educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a
copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă,rolul exemplului este foarte
important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume
şi viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin comunicarea
continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,le
vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent. Ei trebuie să acorde o mare atenţie
întrebărilor copiilor,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaştere,al
curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe,îşi
formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu să înţeleagă ce
este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt
încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile
de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost
crescut în familie,sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au
dat prin atitudinile şi faptele lorde conduită. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru
că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa
morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei. Ceea
ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre aceştia, dragostea
părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează părinţii şi ceilalţi
membri ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile şi faptele lor, încât
devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copiii, le poartă de grijă,muncesc pentru
ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor, dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinţii care
se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile, nu se bucură de nici
un fel de respect şi autoritate în faţa acestora.
41
Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi,
ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci
când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie copilul
unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar această
dăruire afectivă, pe deplin explicabilă, trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt datori să-i
găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, să-l silească să-şi petreacă
timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi
de bucuriile vieţii. Nici un copil nu poate să crească sănătos, sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se
dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii.
Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă
presupune şi organizarea unor activităţi cu familiile copiilor, nu fiindcă acestea ar căuta să se sustragă de
la îndeplinirea atribuţiilor lor educative, ci pentru că, de foarte multe ori, nu ştiu sau nu pot face acest lucru
în condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil,
la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi
un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată.
În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor
fizice,mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi
formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate.
Bibliografie:
1. Vrăsmaş, E., A, (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor. Editura Aramis, Bucureşti.
2. Emil,P., Iucu, R. (2002). Educaţia preşcolară în România. Polirom, Iași.
3.www.didactic.ro
42
,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
ȘCOALA GIMNAZIALĂ MACIOVA

PROF. PT. ÎNV. PRIM AR: ANDRAȘ ANA
„Cei şapte ani de acasă”

Părinții ştiu că această formulă, des folosită în vremea copilăriei lor, nu s-a referit niciodată la faptul
că un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care a primit-o de la
ei, ea fiind rezultatul conştiinţei că părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa unui copil.
Deprinderile de comportament, atitudinile faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă de muncă, formate în aceşti
ani, vor sta la baza caracterului viitoarei personalităţi. Vor contribui sau nu, depinde de trăsăturile care au
fost cultivate în copilărie, la reuşita în viaţă a omului în formare, care este copilul.
În momentul în care un părinte doreşte să facă din copilul lui un om care să răzbească în viaţă, să
poată lupta cu toate greutăţile vieţii şi să-şi păstreze sufletul curat şi mintea întreagă până la sfârşit, trebuie
să pornească de la câteva principii.
Este obligatoriu să-şi crească copilul ca pe un om liber, dar să-l facă să înţeleagă că libertatea lui
încetează acolo unde este încălcată libertatea altora.
Prin felul de a se comporta şi vorbi despre oameni, să-i facă pe copiii lor să-i vadă pe ceilalţi asemeni
lor, uniţi prin acelaşi destin şi legaţi între ei prin fire nevăzute.
Chiar dacă, în unele momente, devin adversari într-o competiţie, copiii trebuie să înţeleagă că un
adversar nu este un duşman pe care trebuie să-l urăşti, ci un competitor care-ţi oferă şansa de a-ţi măsura
forţele cu el şi de a te cunoaşte mai bine.
Prin influenţa pe care o are asupra copilului lui, părintele trebuie să-l facă să privească viaţa ca pe un
lung şir de încercări, pe care nu trebuie să le evite, ci, din contră, trebuie să le treacă. Aceste obstacole ale
vieţii au menirea de a-l căli, făcându-l mai puternic şi mai înţelept.
Atunci când îşi creşte copilul, părintele trebuie să aibă în vedere că acesta va ajunge într-o zi adultul
care va trebui să lupte pentru existenţa lui. Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere în
propriile sale forţe, de responsabilitate. Trebuie să-şi cunoască posibilităţile şi să nu ceară mai mult decât
poate oferi, pentru a fi ferit de eşecuri.
Tot pentru binele lui trebuie să-i învăţăm să-i respecte pe cei din jurul lui deoarece convieţuirea cu
tot felul de oameni poate crea conflicte.
În vremurile noastre observăm că buna creştere( în sensul de a vorbi numai când eşti întrebat, a lăsa
locul în autobuz unui om mai în vârstă, a lăsa să intre în faţa ta o persoană mai în vârstă, a-ţi lăuda adversarul
într-o întrecere, etc) sunt considerate lucruri depăşite şi ceea ce contează cu adevărat este numai „tupeul”,
adică opusul celor spuse mai înainte. Dacă însă am înţelege prin acest „tupeu” o anumită îndrăzneală în a-
ţi exprima opinia sau a-ţi afirma personalitatea fără a-i leza pe cei din jur, atunci aş fi de acord că acesta
este, în zilele noastre, o condiţie a suscesului.
Cu siguranţă acele trăsături, care arată respect faţă de ceilalţi, nu sunt depăşite şi nu sunt fără rost,
pentru că ele atrag simpatia celor din jur. Chiar dacă nu se fac remarcaţi, există mulţi oameni morali în jurul
nostru. De aceea, a creşte copiii în baza unor principii morale este o datorie a părinţilor, în primul rând
pentru că sufletul lor este pur şi depinde de noi dacă-i vom face buni sau răi.
Cred că dezorientarea părinţilor este datorată faptului că nu ştiu care ar fi tipul de om care s-ar
descurca mai bine în această lume. De aceea mulţi iau ca modele ceea ce iese în evidenţă, ce se vede pe
ecrane sau în viaţa de zi cu zi. Aceste modele, însă, apar şi dispar şi, după ce dispar, nu mai ştie nimeni ce
se întâmplă cu ele. Suntem convinşi că fiecare părinte îşi doreşte pentru copilul lui să fie un om realizat, nu
neapărat din punct de vedere financiar, ci sufleteşte.
De aceea, pe lângă a-l ajuta să-şi cunoască capacităţile trebuie să-l ajutăm să-şi dezvolte acele trăsături
de caracter, care să-l facă să nu se ruşineze de el atunci când se priveşte în oglindă, sau să-şi poată cerceta
senin conştiinţa şi să fie împăcat cu el însuşi.
Primul univers al copilului, contactul său cu lumea este familia. Familia trebuie să fie pământul ferm
în care puiul de om îşi va fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac puternic, capabil să înfrunte
furtunile vieţii. Ce înţeleg prin pământul ferm? Doi părinţi hotărâţi să accepte, fără să se plângă, toate
greutăţile şi sacrificiile pe care le presupune creşterea unui copil. Exista în multe familii, până acum câţiva
43
ani, ideea că nu trebuie să le arăţi copiilor tăi că-i iubeşti (tradusă prin expresia „copii trebuie sărutaţi numai
când dorm”) ca să nu se răsfeţe şi să nu-i mai asculte pe părinţi. Eu cred că dragostea faţă de copii poate fi
un ajutor în formarea lor, nu o piedică.
Dacă atunci când încercăm să-l învăţăm să facă un lucru, să-i formăm o deprindere de comportament,
el nu răspunde cerinţei noastre, numai schimbarea tonului vocii, o atitudine mai rece şi mai distantă faţă de
el, vor fi suficiente să-şi dea seama că a greşit şi teama de a pierde dragostea părinţilor săi îl va face să nu
mai repete acea greşeală. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care ştie că este iubit, decât un copil la
care s-a strigat de când era mic, faţă de care părinţii nu au avut vorbe bune, deoarece primul are ce pierde
pe când al doilea nu. Pericolul formării unui copil gen D-l Goe, răsfăţat şi needucat, nu vine de la
manifestarea iubirii părinţilor faţă de el, ci de la faptul că părinţii l-au tratat ca pe o jucărie, s-au amuzat de
el de când era mic, i-au făcut toate poftele, fără să-i ceară nimic, au uitat că ei sunt cei care trebuie să-l
înveţe să se adapteze la lumea în care trăieşte, şi nu ei să se lase conduşi de capriciile copilului.
Dacă un părinte va şti să-şi laude copilul pentru orice lucru bun face ( ex. Când vine şi spune „m-am
spălat pe mâini, sau mi-am adunat jucăriile, sau am fost cuminte azi la grădiniţă şi am răspuns când doamna
educatoare m-a întrebat” etc) el va şti că acestea sunt lucruri bune, deci părintele îi întăreşte acest lucru prin
laudă. Dacă încearcă să facă un lucru şi nu reuşeşte de prima dată, îi arătăm cum trebuie făcut, de câte ori
este nevoie, iar când reuşeşte îl lăudăm spunându-i „vezi că poţi”. Acel copil, care la început nu a crezut că
va reuşi, va prinde curaj şi va avea încredere în el.
Este mult mai eficient să înveţi un copil să facă diferite lucruri dacă scoţi în evidenţă reuşitele decât
dacă îl critici pentru nereuşite.
Dacă îi spui unui copil că trebuie să treacă strada numai pe unde este marcată trecerea de pietoni şi
să se uite în stânga şi în dreapta înainte de a o trece şi el vine şi îţi spune că a făcut întocmai cum l-ai învăţat,
este bine să-l lauzi şi să-i întăreşti convingerea că, în acest fel se fereşte de accidente, iar când îţi spune că
alţi copii au trecut în fugă, fără să se asigure, să-i spui că putea veni o maşină, pe care copilul, dacă a fugit,
nu avea cum să o vadă, şi să-l lovească. Un părinte nu trebuie să obosească să explice copilului lui, să
dezbată cu el toate problemele. Acest mod de a educa copilul, lăudându-l, este cel mai eficient pentru că se
bazează pe o motivare pozitivă. Oricine este sincer cu el însuşi, chiar om mare fiind, trebuie să recunoască
faptul că lucrează cu plăcere dacă munca lui este apreciată de cei din jur şi că nu se simte deloc bine dacă
tot ceea ce face este criticat.
Există mulţi părinţi care, atunci când copilul povesteşte că a avut o realizare, găsesc imediat un motiv
să-i taie elanul. De exemplu, un copil care spune că numai el a ştiut să răspundă la o întrebare pusă de
educatoare, ar trebui să primească un „bravo” din partea mamei. Dacă mama, deşi se bucură în sinea ei
pentru reuşita copilului, consideră că nu trebuie să-i arate copilului mulţumirea şi găseşte un motiv pentru
care să-l critice( de exemplu „uite cum ţi-ai murdărit pantalonii”) a ratat o ocazie de a întări un
comportament pozitiv. Lauda este o metodă de impulsionare a copilului, care dezvoltă o motivaţie pozitivă,
dă energie copilului, în timp ce critica, în prima fază poate impulsiona dar prin repetare demobilizează.
Se zice că lumea este o oglindă. Dacă îi zâmbeşti, îţi zâmbeşte şi ea. Dacă vrei să fii respectat trebuie
să respecţi.
Respectul faţă de altul trebuie să înceapă cu aparent banalul salut. A saluta o persoană pe care o
cunoşti este un prim semn de respect dar şi o punte de comunicare între oameni. Deprinderea de a saluta se
formează prin exerciţii repetate, pe care părinţii le fac cu copiii lor de câte ori întâlnesc o cunoştinţă. Copilul
nu ştie ce este binele şi ce este răul, el învaţă pe parcursul vieţii. Caracterul se construieşte aşa cum
construieşti o casă, iar el va fi mai puternic dacă are o temelie solidă. Temelia caracterului unui om se
construieşte în copilărie prin cultivarea acelor trăsături care îi vor permite, mai târziu, să se orienteze spre
cele trei valori fundamentale: adevărul, binele şi frumosul.
Oricât de apropiaţi aţi fi de copiii voştri nu uitaţi că nu puteţi fi peste tot cu ei şi într-o zi nu veţi mai
fi. Nu-i lăsaţi singuri pe lume! Daţi-le credinţa în Dumnezeu şi atunci nu vor fi niciodată singuri, înfricoşaţi,
dezorientaţi sau speriaţi de cele ce li se întâmplă.
A încerca să te modelezi, să-ţi stăpâneşti egoismul, să-ţi înfrângi orgoliul pentru a reuşi să-l iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi sau, şi mai mult, să-l iubeşti pe cel care te urăşte, deci să simţi şi să trăieşti
ca un creştin, este un exerciţiu pe care trebuie să îl faci în sufletul tău.
Pe lângă echilibrul pe care ni-l dă credinţa, ea formează şi oameni morali. Dacă toată lumea ar
respecta cele zece porunci, nu ar fi nevoie de tribunale şi închisori şi oamenii ar putea trăi în bună înţelegere.
44
Cred că este bine ca părinţii să-i facă pe copii să se apropie de Dumnezeu, nu atât cu frică, cât cu dragoste.
În acest sens, primul model sunt părinţii cu felul lor de a se purta, de a vorbi etc.
Bibliografie:
Cei şapte ani de acasă, Silvia Dima
Cartea bunelor maniere, Ed. Flamingo
Cum să ne creştem copiii bine, Elena Popescu, Ed. Booklet, 2006
45
ROLUL FAMILIEI IN CONTURAREA PERSONALITATII UNUI
ADOLESCENT
PROF.INV.PRIMAR: ANA APETREI

ȘCOALA GIMNAZIALA,, MIHAIL ANDREI” BUHUȘI
În opinia mea, familia are un rol extrem de important în viata unui adolescent
În primul rând, familia reprezintă primul cadru de dezvoltare al copiilor. În cadrul acesteia dobândim
primele deprinderi din această lume, cum să ne deplasăm, cum să mâncam, comunicăm si cum să ne purtăm,
deprinzând astfel “cei 7 ani de acasă”. Ea este primul etalon după care ne este modelată personalitatea în
bine sau rău, spre exemplu. dacă vedem de mici că parintii noștri au fumat, să existe șansa ca si noi, să
facem la fel, sau contrar, vazând că acestora le face rău .să reușim să evităm aceste vicii.
Tot datorită familiei, în special datorită părinților acumulăm și primul bagaj de informații. Fiecare
copil văzându-și proprii părinți ca pe niște Einsteini ai lumii. Fiecare părinte având datoria să asigure toate
cele trebuincioase, să îsi educe cât de bine pot copii, iar prin experiența lor de viata, atât în copilarie, cât și
pe tot parcursul vietii, mai ales în adolescență, să schimbe perceptiile despre viață, să le ofere mereu sfaturi
despre cum să fii bun și cum să te descurci în această lume nebună.
Educația copilului este o provocare pentru orice părinte! Prin întelegerea exactă a elementelor care
contribuie la dezvoltarea unui copil, părintele poate să controleze modul în care acesta îsi formează
personalitatea.
Părinții trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emoționale, care se concretizează în
dorinta de a fi ascultati, îngrijiti și apreciati. În functie de vârsta si nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea părintilor trebuie sa fie corespunzătoare.
Este important să învătăm copiii valoarea relațiilor interumane, importanta interactionării cu ceilalti,
respectarea anumitor norme sociale, aprecierea mediului înconjurator si nu în ultimul rând să îi încurajăm
să îsi exprime părerile într-o maniera liberă si lipsită de presiune.
Este bine ca piticii sa fie încurajati si sustinuti cu dragoste în activitătile educative. La vârste fragede,
aceștia au nevoie mai mult ca oricând, de siguranta iubirii neconditionate din partea părintilor. Un copil
care este “învățat” să i se ofere sprijin și afectiune, va propaga la rândul lui aceleasi sentimente.
Părintii care se implică activ în educaţia copiilor lor au un impact semnificativ asupra succesului
copilului şi a vieţii sale, în general. Conform cercetărilor, copiii unor părinţi implicaţi se pot diferenția în
anumite aspecte față de ceilalti:
– absentează mai rar;
– se comportă adecvat vârstei;
– au performanţe şcolare mai bune;
– acced la nivele mai înalte de educaţie.
Psihologul Diana Tudose afirmă că “dilema cu privire la cât de corect este realizată educatia unui
tânăr a fost dezbatută de foarte multi psihologi. Părerea comună este aceea, că fiecare cuplu trebuie sa aplice
metodele care se potrivesc personalitatii copilului. Nu exista o lege strictă, ci doar sfaturi care trebuie mai
întâi analizate si apoi aplicate.”
Copilul rămâne actorul și beneficiarul numărul unu al lucrurilor care se întâmplă în familiile din care
provin, este spectatorul principal al tuturor actelor desfășurate pe scena și decorul casei părintești. El va
înțelege mesajele transmise, în propriul stil, și, astfel, se va contura viitorul adult, viitoarea persoană, care
va purta stigmatul celor ,, 7 ani de acasă”.
46
CONSIDERENTE GENERALE ASUPRA EDUCAȚIEI DIN FAMILIE
PROF. ANCUȚA MIHAELA GEORGIA

COLEGIUL” MIHAI VITEAZUL” INEU
Este cunoscut faptul că părinții au un impact durabil în educarea copiilor, asigurându-le acestora cheia
succesului în viață.
Din cele mai vechi timpuri, adulții și-au învățat copiii despre regulile de bază ale vieții, iar importanța
practicilor educative din familie, esențială supraviețuirii grupurilor umane, este recunoscută din cele mai
vechi timpuri.
Astfel, acum mai bine de 4000 de ani, sumerienii descriau pe celebrele lor tăblițe importanța rolului
mamei în ceea ce privește educația copiilor.
Chiar dacă există informații puține legate de educația practicată în primii ani de viață, în Egiptul antic,
educația copilului era o misiune obligatorie a fiecărui egiptean. De exemplu, mai multe pasaje din literatura
vremii, vorbesc despre fericirea de a fi educat de către tată, învățăturile vizând principiile fundamentale ale
zeiței Maât, legi referitoare la ascultare, ordine și echilibru, egalitate, pace, dreptate și justiție.
Studiul sistematic al procesului educativ din cadrul familiei este un concept de dată recentă.
Anchetele centrate pe activitățile educative ale ”celor 7 ani de acasă” s-au dezvoltat în Statele Unite ale
Americii, în jurul anilor `70, iar zece ani mai târziu, în țările latine.
In zilele nostre, cercetătorii au arătat că atunci când părinții participă la educarea copiilor, aceștia
din urmă sunt mai angajați în demersul școlar, obținând cele mai bune rezultate, acest aspect determinând
pe mai departe avantaje economice și sociale.
Chiar dacă rolul unui părinte în educare copiilor presupune un efort îndelungat, pe măsură ce aceștia
cresc, este important să reamintim faptul că părinții rămân adevăratele modele în viață și că atitudinea lor
față de educație poate să-i inspire pe copii și să-i responsabilizeze de-alungul propriului parcurs educativ.
Parteneriatul mondial pentru educație estimează că părinții ar trebui să fie activ implicați în educarea
copiilor și să participe la eforturile care vizează garanția unei educații de calitate pentru toți copiii.
Pe de altă parte, copiii sunt imaginea părinților, iar dacă observăm adeseori tulburări de personalitate,
lipsa unei adaptări la nivel școlar sau conflicte, este pentru că părinții nu și-au îndeplinit corect misiunea.
A fi părinte reprezintă o enormă responsabilitate, fiind o meserie ”cu normă întreagă”.
Începând cu un simplu ”bună ziua”, până la cele mai sensibile sfaturi, familia este cea care transmite
valorile și normele culturale din generație în generație, o realitate persistentă și structurală în constituirea
personalității umane.
Fiind ”primii profesori” ai copiilor lor, părinții constituie adevăratele prezențe puternice pe termen
îndelungat, în timp ce colegii sunt importanți pentru comportamentul imediat.
Egalând acțiunea celorlaltor grupuri sociale, educația primită în primii ani de viață este un adevărat
laborator de formare a persoanei, ”acasă” fiind, de fapt, acolo unde se formează lumea socială a copilului.
Copilul bine crescut este acela care a învățat încă din primii ani de viață anumite norme de conduită,
cum ar fi comportamentul în public, în familie, cu prietenii, care a înțeles normele sociale, respectarea
drepturilor, a normelor și a valorilor.
Referitor la ceeea ce primește copilul în cei 7 ani de acasă, putem vorbi de trei coordonate esențiale:
• sentimentul apartenenței la familie
• identitatea individuală
• construcția structurii psihice interioare, care este adaptată lumii exterioare, construcție capabilă să
răspundă întrebărilor, cerințelor și stimulilor acestora.
Concluzionând, sintagma ”cei 7 ani de acasă”, aplicată educației în familie, este asociată unui model
educativ de bază, stabil, sigur, mediat prin comunicare, o punte de legătură indestructibilă și o amprentă
unică a fiecărei familii.
47
Bibliografie:
Durning, P., Éducation familiale. Actions, processus et enjeux., Paris, 1995
Montandon, C. L’éducation du point de vue des enfants, Paris, L’Harmattan., 1997
Weigall, A, Istoria Egiptului antic, Ed. Artemis, 1998
https://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89ducation_familiale
48
EDUCAȚIA IN FAMILIE –CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
INV. ROȘAN ANCUȚA

MATEI ELENA
CARABA MARIA
SCOALA GIMNAZIALA NR. 2 ALMAȘU MARE, JUD. BIHOR
În primii ani, care constituie perioada cea mai importantă de dezvoltare fizică şi de construcţie a
personalităţii şi inteligenţelor, elementele reprezentând mediul social care contribuie la modelarea unei
persoane sunt familia, şcoala, prietenii şi colegii, comunitatea apropiată, modelele şi valorile sociale si
imaginea despre lume, ca ansamblu, care ajunge la conştiinţa persoanei prin intermediul culturii şi
diferitelor medii de informaţie la care are acces. Este totodată, perioada în care se construieşte, sau nu,
simţul coerenţei şi primele modele ale relaţiilor cu ceilalţi. Şi totodată, perioada în care personalitatea, aflată
în perioada de construcţie, este supusă la primele teste.
Familia este unul din cele mai importante elemente sau, mai bine spus, sisteme care contribuie la
dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. Părinţii furnizează „zestrea genetică”, iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale,
intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau
obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia
este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Rolul familiei este foarte important în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, din punct de vedere
fizic, intelectual, emoţional, moral sau caracterial şi spiritual-estetic. În ce priveşte dezvoltarea fizică a
copilului, familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana, îmbrăcămintea, trebuie să îi ferească de
pericole, să le asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare, odihnă, mişcare şi să le supravegheze
şi întreţină starea de sănătate optimă.
Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formeaza
primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul,
soarele) pentru bunăstarea organismului.
Există situaţii când părinţii fie nu au mijloacele materiale să îi asigure copilului condiţii optime de
dezvoltare fizică, fie nu sunt preocupaţi de toate aspectele dezvoltării copilului lor şi nici nu ştiu ce au de
făcut, sau toate acestea la un loc, fie lasă cele mai multe aspecte în sarcina altcuiva (bunici, bone, instituţii)
şi se mulţumesc doar să dea bani pentru rezolvarea problemelor, fără să monitorizeze situaţia (din lipsă de
timp, superficialitate etc.):
În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului, familia este în primul rând mediul în care işi
însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca
depusă de părinţi şi de restul familiei în această direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului
şi aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte,
mediul în care trăieşte, despre ocupaţiile oamenilor etc.).
Familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea trebuie să le
dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii trebuie să încerce să explice copiilor sensul
unor fenomene şi obiecte, pentru a le putea înţelege.
Copiii, dotaţi de mama natură cu o curiozitate insaţiabilă, pun cele mai multe întrebări în perioada
dintre 2 şi 6 ani, iar părinţii ar trebui să îi ajute să-şi însuşească un număr cât mai mare de cunostinţe,
răspunzând cât se poate de corect şi exact, într-un limbaj adecvat fiecărei vârste, pentru a-şi ajuta copiii să
facă lumea din jurul lor comprehensibilă.
La vârsta şcolară, familia ar trebui să dezvolte gustul copiilor pentru citit, pentru căutarea activă de
informaţie, să îi îndrume spre cărţile şi sursele de informaţie potrivite şi să îi ajute să sistematizeze
cunoştinţele, să le dezvolte gustul pentru experimentare, inovaţie, comunicare proactivă, să îi înveţe să
rezolve probleme şi să caute soluţii, să le încurajeze creativitatea şi multe altele.
Copilul creşte ca o buruiană, procesele lui de gândire sunt haotice şi apelează la instinctele primare
de supravieţuire, pentru a se descurca şi a face faţă cerinţelor.
Apoi, treptat, curiozitatea naturală dispare.
49
Copiii care cresc astfel, unii foarte inteligenţi, pot uneori face faţă cu brio în primii ani de şcoală
cerinţelor, dar, pe măsură ce cresc şi asimilarea cunoştinţelor cere din ce în ce mai mult interes şi motivaţie
şi procese de gândire sistematizate, elaborate, aceşti copii nu mai fac faţă şi încep să apară probleme,
inclusiv de sănătate – depresii, boli cauzate de stress.
Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie constituie, de asemenea prima
lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă
faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte
o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile.
Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât reuşita
lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.
Aceste „cursuri” de dezvoltare a inteligenţei emoţionale nu se predau doar prin interacţiunea dintre
copil şi părinţi sau din spusele şi actele părinţilor faţă de copii, ci şi prin intermediul modelelor pe care, în
primul rand, părinţii şi ceilalţi membrii ai familiei (extinse) le oferă.
Unii părinţi sunt profesori emoţionali talentaţi, alţii, din nefericire cei mai mulţi, nu. Aşa cum am
arătat mai sus, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani de
viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există mulţi factori care
pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din nefericire, nu toate
familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.
Dacă între membrii unei familii nu există relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, dacă membrii
familiei (nucleare sau lărgite) nu trăiesc în armonie, nu duc o viaţă cinstită, onestă, dacă opiniile celor doi
părinţi, şi ale celorlalte persoane care au în grijă copilul, referitoare la educaţia copilului nu sunt
convergente, dacă unul sau ambii părinţi nu constituie un bun exemplu, dezvoltarea copilului are de suferit.
Lipsa interesului sau concepţiile învechite despre modul de educaţie al copiilor, lipsa sau excesul de
autoritate, lipsa dragostei sau a manifestării corecte a afecţiunii faţă de copil, fenomenele de violenţă în
familie, situaţiile conflictuale, divorţurile din ce în ce mai frecvente şi multe alte disfuncţii apărute în cadrul
familial pot duce la apariţia unor probleme în dezvoltarea copilului şi constituie una din cauzele incidenţei
crescute a îmbolnăvirilor şi accidentelor în rândul copiilor.
Din nefericire, în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor economice, evoluţiei
tehnologiei cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la
capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând apoi, uneori în întregime, această responsabilitate
sistemului educativ – grădiniţei, şcolii.
50
IMPACTUL FAMILIEI ASUPRA EDUCATIEI SI DEVENIRII COPILULUI
PROF. ANDRA DANIELA,

LICEUL TEHNOLOGIC „AUREL VLAICU” ARAD
“Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu

Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă
Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire,
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.”
Mamie Gene Cole, Child’s appeal
Tuturor ne este cunoscută expresia „cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, se referă la familia şi mediul în care s-a dezvoltat copilul,
credința, acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața
copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la
grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea
lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să
știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
Familia este rădăcina educaţiei, ea reprezintă un factor primordial de informare şi de formare a
copiilor. Aceasta are rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative,
construcţii cognitive, familia implementează mai mult valori practice, decât teoretice.
Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprinzând mai multe ramuri de activitate. Un
mediu familial favorabil va ajuta la o înţelegere adecvată a societăţii, a omenirii, o educaţie bună va ajuta
la crearea unui individ util societăţii.
Familia are rol mai mult să formeze decât să informeze. Este foarte importantă educaţia din copilărie,
deoarece individul ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vârsta fragedă a copilului, este
familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, preia conduitele şi obiceiurile celor din jur. Individul
va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula,
exact ca persoanele din jur.
Familia este mediul în care copilul se naşte, trăieşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Este
principalul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. De asemenea, în primii ani
de viaţa, adică cei petrecuţi în familie se formează imaginea de sine a copilului care este esenţială pentru
funcţionarea sa socială.
Din perspectiva dezvoltării individuale, familia ar trebui să îndeplinească următoarele roluri:
1. Este primul grup social în care copilul învaţă comportamente sociale şi se descoperă pe sine
2. Oferă securitate afectivă care este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii dar
constituie şi un factor de echilibru şi compensare a problemelor
3. Este primul mediu de creştere şi dezvoltare din punct de vedere intelectual, motivaţional, afectiv,
estetic şi moral
4. Oferă primul model pentru comportamentele sociale viitoare prin imitaţie şi interacţiune
5. Oferă identitate copilului
6. Este cadrul de dezvoltare a individualităţii.
Părinţii sunt primii educatori ai copilului, iar pentru a avea succes este necesar ca ei să fie conştienţi
de responsabilităţile pe care le au cu privire la copil şi de nevoile acestuia.
Unii autori consideră că stilul educativ se poate identifica cu atmosfera familială, climatul familial şi
tehnicile de influenţă ale familiei.
E. Stănciulescu consideră că tipurile de stil educativ se pot clasifica în funcţie de două axe de analiză:
51
1. relaţia autoritate – liberalism – se referă la constrângerile pe care le impun părinţii în activitatea
copiilor, responsabilităţile pe care le dau copiilor;
2. relaţia ataşament – respingere – gradul de angajare al părinţilor în activităţile copiilor sprijinul
acordat, timpul alocat, stările emoţionale raportate la nevoile copilului.
Controlul parental şi sprijinul parental se pot combina, după D. Baumrind, în trei stiluri educative:
->permisiv - caracterizat prin control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine
->autoritar - control puternic asociat cu o susţinere slabă a activităţii copilului; regulile şi normele
sunt foarte rigide
->autorizat – îmbină controlul cu sprijinul parental, părinţii stabilesc reguli şi controlează respectarea
acestora dar fără a le impune; regulile şi situaţiile în care se aplică sunt explicate copiilor, stimulând astfel
gândirea acestora.
Din interacţiunea cu adulţii din familie, părinţii şi alte persoane de referinţă din familia extinsă,
copilul se poate simţi valorizat şi poate dobândi încredere în forţele proprii. Acest lucru este esenţial pentru
integrarea lui socială şi şcolară.
Studiile au arătat că părintele bun este acel părinte care reuşeşte să înţeleagă şi să răspundă adecvat
nevoilor copilului său şi care încurajează autonomia copilului chiar de la o vârstă fragedă, arătând respect
pentru individualitatea copilului. Analizându-se relaţia dintre stilul parental şi comportamentul social al
copilului, s-a constatat că relaţiile permisive determină comportamente imprecise, ascultare şi neascultare,
relaţiile autoritare se asociază cu obedienţa, lipsa de iniţiativă şi respect de sine, iar cele supra-protective
tind să ducă la comportamente pasive, dependenţă şi lipsa de reacţie.
Bibliografie
1. Vrasmas, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti.
2. Vrasmas, E, Herman, P., Paraschiv,I., Anghelescu, C., Costea, M., Pietraru, L., (1996) "Educatia
timpurie a copiilor de la 0 la 7 ani", Ministerul Învăţământului şi Reprezentanta Specială UNICEF, Ed.
Alternative, Bucureşti.
52
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE
ANDRA RALUCA CECILIA
Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie
să urmărească pas cu pas evoluţia fizica, urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul
formării caracterului.
Cel mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece
rolul exemplului este foarte important.
Educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii primesc
rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie învățăm pentru prima dată ce este
lumea, ce este bine și ce este rău.
“Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele, modalitatea de a-i trata pe cei din jurul
său, comportamentul în societate.
Fiecare copil alege un exemplu de urmat din familia lui. Rolul acesteia nu se rezumă la asigurarea
condiţiilor de viaţă pentru copil şi la supravegherea acestuia.
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale
în primii ani. Ulterior acest rol este preluat de școală, prin instruirea didactică. Familia pregătește și susține
copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental, social, financiar.
53
ROLUL TATĂLUI ÎN DEZVOLTAREA ȘI EDUCAȚIA COPILULUI
PROF. ANDREI DANIEL

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 BOLINTIN VALE, GIURGIU
Este paternitatea o invenție socială? Este o întrebare pe care și-o pun mulți sociologi. Unul dintre ei
este Margareta Mead care e de părere că rolul tatălui este străin din perspectiva psihologică și impus în mod
artificial de civilizație în scopul supraviețuirii rasei...o invenție socială.
Înțelegerea între părinți este esențială pentru echilibrul copilului; valorile pe care tatăl încearcă să le
promoveze, respectate în sânul familiei își au izvorul în afară. Tatăl face că regulile să fie respectate
ajutându-se de legăturile de afecțiune pe carea știut să le creeze între el și copii. Iar aceste reguli trebuie să
fie ferme, tatăl știind să le impună prin autoritatea să și să fie acceptate. Există și câteva atitudini excesive
ale tatălui:
* Tatăl dominator: autoritatea lui este expresia unei personalități puternice, care știe să se afirme și
care se bucură de un mare prestigiu. El nu acceptă să fie contrazis sau nesocotit. Vrea să fie ascultat,
respectat, venerat. Soția și copiii sunt în ochii lui ființe slabe, dar care au nevoie să fie protejate și conduse.
Acest tată dominator va avea un copil timid, incapabil să ia singur decizii privind persoană lui și se
maturizează greu.
* Tatăl tiran: este autoritar, dar în compensație și în salturi. Este un tip slab, care prin izbucniri
sporadice ale autorității se devalorizează în ochii copilului pe care în același timp, îl sperie. Copilul unui
tată tiran este adesea inhibat, fricos, nervos, instabil sau exploziv, agresiv.
* Tatăl prieten: caută să păstreze asupra fiului o superioritate bazată pe stimă și nu pe autoritate.
Necomportandu-se cu adevărat nici că tată, nici că prieten, este suspectat de nesinceritate. În acesta prietenie
dintre tată și copil există o limita care e greu de stabilit. El poate fi tovarăș de joacă, dar trebuie să știe să
se oprească și să-l facă pe copil să înțeleagă de ce nu continuă joacă, cerându-i ascultare. Al înțelege pe
copil nu e totuna cu a-i permite să facă orice.
* Tatăl ,,bomboană”: joacă rolul unei mame de-a două. Raporturile cu copilul sunt armonioase și
satisfăcătoare pentru moment, atât pentru primul, cât și prntru celălalt. Copiii care-i au pe ambii părinți la
dispoziție pentru a le satisface cea mai mică dorința nu vor putea, mai târziu, să suporte nici o frustrare, nici
un cadru unde se cere a fi disciplinat.
* Tatăl demisionar: cel care se lasă păgubaș, este cel care este absent, cel plecat mereu în călătorii,
cel care aduce de lucru acasă și cere să nu fie deranjat, sau datorită personalității sale nu se simte capabil
să exercite control asupra copiilor. Prin atitudinea să riscă să aibă copii incapabili să se conformeze
anumitor imperative școlare, sociale sau morale. ,,Nu acționează decât după capul lor”. Și tatăl ,,
bomboană” este un tată demisionar prin faptul că atunci când vine obosit acasă, cu toate că este prezent,
preferă să nu audă relatarea evenimentelor, dar își manifestă gesturile printr-o tandrețe superficială. Tatăl
care nu se interesează îndeajuns de copii este respins de aceștia fără milă. Ei își acordă sufragiile tatălui
care se ocupă de ei(autoritar).
Autoritatea paternă:
Autoritatea nu trebuie confundată cu despotismul și tirania care nu dau rezultate bune.
Tatăl(imaginea lui) reprezintă mai degrabă o forță agresivă decât o ființă pe care să o admire.
Există o legătură slabă între moralitatea copilului și metodele de disciplinare ale lui folosite de tată.
Autoritatea reală se află în imaginea pe care o oferă tatăl: deoarece tatăl este mediator între copil și societate,
este important că el să arate imaginea unei bune adaptări sociale.
Pe plan individual, un tată pe care societatea în consideră ,,ratat”își afirmă cu greu autoritatea, cel
care reușește în viață sau se bucură de considerația celor din jur și este respectat de vecini, nu are nevoie să
aibă un caracter puternic pentru a se impune în față copiilor. Cauza rezidă în faptul că fiul așteaptă din
partea tatălui că să-i dirijeze ucenicia în viață.
Autoritatea nu trebuie personalizată: copilul se supune mai greu unui ,,tiran” care îl amenință cu
bătaia, decât unui regulament impus de ambii părinți și al cărui scop îl înțelege. Aici copilul vine în ajutorul
autorității amenințate a tatălui.
Pentru că un copil să simtă că autoritatea există, trebuie să aibă încredere în hotărârile pe care părinții
le iau în legătură cu el, să fie sigur că părinții îl înțeleg, că au puncte de vedere diferite.
54
Această imagine a unirii lor trebuie folosită la impunerea unei autorități paterne.
Bibliografie:
Crețu, Tinca, ,,Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași, 2016
55
EDUCAȚIA ÎN FAMILIA CONTEMPORANĂ
PROF. ANDREI IRINA MIRELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BOLINTIN VALE, GIURGIU
R.K. Merton era de părere că familia reprezintă ,,cea mai importantă curea de transmisie a normelor
culturale” de la o generație la alta. Şi astăzi majoritatea sociologilor şi a pedagogilor continuă să vadă în
familie spațiul de producere a personalității sociale, ca transmitere intergenerațională într-un singur sens,
de la părinți la copii. Părintele transmite, copilul receptează, părintele fiind un intermediar între societate
și copii.
În familie se transmit valori și atitudini. Nu toate familiile sunt orientate către aceleași valori și
atitudini educative. Această diversitate este generată de apartenența socio-profesională și economică a
părinților, nivelul lor de instruire, mediul de rezidență (rural/urban). Sociologii au făcut o serie de asocieri
interesante:
a) Clasele mijlocii și superioare au pus în educație accentul pe:
- autonomie; - autocontrol; - imaginație; - creativitate;
b) Clasele populare s-au axat pe:
- ordine; - curățenie; - ascultare; - respect al vârstei și al normei exterioare; - respectabilitate;
- evitarea problemelor;
Familia, mai ales relația mama-copil are un rol extrem de important, unic, în învățarea limbajului,
proces care-și pune în mod decisiv amprenta asupra dezvoltării intelectuale ale copilului. Mediul social
influențează anumite aspecte ale vocabularului și structurii limbajului. Reușita școlară(care este dependentă
de performanța lingvistică a copilului) ar trebui pusă în legătură nu atât cu inteligența copilului, ci cu
particularitățile mediului în care copilul a asimilat limbajul.
Cum înțeleg părinții să transmită copiilor ceea ce au ei de transmis? Ce stiluri sunt adoptate în acest
scop? În principal, putem vorbi de două axe:
- axa autoritate- liberalism;
- axa dragoste- ostilitate.
În primul caz sunt puși în lumină indicatori ce dezvăluie constrângerile impuse de părinți acțiunilor
copiilor, activităților lor, precum și responsabilitățile atribuite de către părinți copiilor, modul în care
părinții înțeleg să controleze viața copiilor și să le impună regulile și normele familiei.
În cel de-al doilea caz ne sunt indicate gradul de implicare a părinților în activitatea copilului, ajutorul
pe care i-l oferă, timpul pe care i-l consacră, modul în care părintele înțelege să fie alături de copil, venind
în sprijinul nevoilor sale.
Acțiunea părinților față de copii poate fi:
* permisivă- controlul este scăzut, părintele se raportează, în primul rând, la stările emoționale ale
copilului; copilului îi sunt impuse puține responsabilități, iar răspunsul copiilor la cerințele părinților sunt,
la rândul lor, supuse unui slab control.
* autoritar- controlul este ridicat, părintele înțelege în primul rând să supravegheze copilul, și mai
puțin să-l ajute, copilului i se impun norme și reguli inviolabile, părinții înțeleg să transmită cu precădere
valori precum:
* autoritatea;
* tradiția; munca;
* ordinea;
* disciplina;
* autorizat- controlului sistematic i se adaugă suportul constant al părinților vizavi de activitățile de
bază ale copiilor, deși formulează reguli și veghează la respectarea lor, totuși părinții înțeleg să negocieze
sau, mai curând, să explice copiilor de ce este bine că ei să respecte valorile familiei; astfel, este stimulată
atât disciplina, rigoarea, cât și autonomia de gândire a copiilor.
Stilurile educative parentale influențează decisiv dezvolatrea afectivă şi, implicit, integrarea
copilului în societate. Un climat familial încărcat cu afectivitate favorizează disponibilitatea copilului de a
face față exigențelor vieții sociale. Copiii care au beneficiat de investiții afective sunt mai deschiși către
alții, mai receptivi, sunt binevoitori, comunicativi, pe când copiii care au fost lipsiți de un astfel de tratament
56
au dificultăți de adaptare la cerințele vieții sociale. Ei manifestă puțină încredere în semenii lor, au dificultăți
în a-și face prieteni, sunt prea puțin comunicativi, tocmai din cauză că ei percep mediul în care își duc viață
ca fiind prin excelență ostil. Nu mai vorbim de faptul că există o strânsă corelație între familiile măcinate
de conflicte interne și conduitele delincvente ale tinerilor.
BIBIOGRAFIE:
* Ionescu, Ion I., Sociologia școlii, Ed. Polirom, Iași, 1997
* Popovici, Dumitru, Sociologia educației, ed. Institutul European, Iași, 2003
57
VIOLENȚA PSIHOLOGICĂ- STUDIU DE SPECIALITATE
PROF. ANDREI MIHAELA- IULIANA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”NICOLAE BĂLCESCU”,
COMUNA NICOLAE BĂLCESCU, JUDEȚUL BACAU
Conflictul mocnea deja de ceva vreme în mintea lui M.V.. Cu note slabe şi numeroase pedepse, mama
lui nu mai ştia ce să-i facă să-l oblige să acorde atenţie şcolii şi să coopereze cu profesorii lui.
Tatăl, niciodată nu era acasă, iar din cauza facturilor ce trebuiau plătite, mama lucra în mai multe
locuri. M.V. nu avea nevoie să cheltuie pentru nevoile sale; de aceea socotea că ar putea să abandoneze
şcoala şi să-şi găsească un loc de muncă- ca să facă, în sfârşit, lucrurile pe care şi le dorea.
Ce bine ar fi să scape de toate bătăile de cap:
 de certurile de la şcoală;
 de certurile cu mama;
 de orele plictisitoare;
Avantajele erau clare. În curând avea să devină ”un băiat pe picioarele lui”.
Cauze
 dificultăţile financiare ale părinţilor şi, deci, nevoia de a munci peste program;
 frustarea afectivă (lipsa timpului afectat copilului/ familia stă puţin timp cu băiatul pentru că
petrece mult timp la srviciu);
 lipsa banilor generează băiatului multe frustări, dezamăgiri şi stres;
 Puterea scăzută de înţelegere şi cumpătare a băiatului privind stilul de viaţă impus de veniturile
săzute;
 incapacitatea băiatului de a beneficia de experienţele educaţionale şi sociale obişnuite, atât în
şcoală cât şi acasă;
 insuccesul şcolar, ca urmare a fenomenului de ,,inadaptare şcolară”, ca marcă a perspectivei
psihologice;
 se simte umilit de eşecurile şcolare;
 transformări pe plan psihologic: căutarea identităţii de sine; căutarea unui set personal de valori;
câştigarea independenţei emoţionale faţă de părinţi; nevoia de a experimenta o varietate de comportamente,
atitudini şi activităţi.
Măsuri de prevenire şi ameliorare a situaţiei
1. Părinţii să se întreţină cu băiatul mai mult timp.
2. Copilul să fie mai puţin judecat, dar ajutat să devină propriul lui judecător.
3. Să nu fie condamnat, ci pus în situaţia de a se reface şi recupera.
4. Autoritatea părinţilor trebuie să fie o realitate, dar şi o responsabilitate ce trebuie exercitată (copiii
au nevoie de sfaturi, de vorbe, de iubire).
5. Şcoala să se concentreze mai mult asupra menţinerii ordinii şi disciplinei, asupra dezvoltării
caracterului şi a responsabilităţii elevilor.
6. Părinţii să câştige încrederea în propriul copil, să aibă sentimentul de valoare personală a acestuia
(să nu utilizeze cuvintele: prost, leneş sau expresiile: ,,Nu eşti bun de nimic!”, ,,Mi-e ruşine cu tine!”.
7. Examinarea psihologică a elevului cu probleme comportamentale.
8. Monitorizarea faptelor reprobabile, analiza periodică în consiliul profesorilor şi comunicarea
măsurilor stabilite de conducerea unităţii.
Intervenţie
∗ Convorbiri cu sociologi care să explice că abandonarea şcolii generează consecinţe grave asupra
celor care abandonează şcoala- nu au şanse să câştige pe piaţa muncii, nu au şanse să fie integraţi în forţa
de muncă;
∗ La orele de dirigenţie şi la activităţile de consiliere şi orientare să se abordeze mai mult tema
abandonului şcolar- elevii să fie atenţionaţi că, cei care abandonează şcoala se găsesc în imposibilitatea de
a-şi valorifica cel puţin înzestrările elementare; riscă să aibă serioase dificultăţi financiare; consecinţe
nefaste asupra căsătoriei şi familiei persoanelor în cauză.
∗ Încercarea părinţilor şi a profesorilor de a comunica clar, chiar de a negocia:
58
o pentru o mai bună înţelegere şi pentru o mai bună ascultare;
o pentru satisfacerea intereselor ambelor părţi;
o pentru inventarea de noi opţiuni în scopul soluţionării conflictului, astfel încât, atât adultul cât şi
copilul să fie mulţumţi;
o pentru promovarea colaborării în găsirea unei soluţii comune.
∗ Promovarea empatiei;
∗ Cum va analiza părintele:
℘ Ce gândeşte copilul meu?
℘ Ce simte?
℘ Cum am simţit când am fost adolescent?
℘ Ce altceva se întâmplă în viaţa lui?
∗ Adolescentul:
& Ce gândeşte părintele meu?
& Ce simte?
& Dacă aş fi părinte cum m-aş simţi?
& Ce aş face în situaţia aceasta?
& Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mamei sau a tatălui care face ca problema să fie dificilă?
∗ Personalul implicat în procesul de învăţământ să promoveze relaţii umane bazate pe respect,
încredere şi cunoaştere, dar şi pe autoritatea dascălului.
∗ Strategiile de prevenire a conflictelor sau a diferitelor forme de violenţă să promoveze cele mai
utile modele:
 profesorul să se manifeste pozitiv în toate situaţiile şi să folosească stimulări adecvate prin care să
ajute elevii să conştientizeze modul de rezolvare sau normele disciplinare (modelul Canter);
 să se promoveze ,,terapia realităţii” bazată pe analize şi dezbateri, pe raportarea permanentă a
comportamentului la specificul mediului, la cerinţele şi dificultăţile lui (modelul Glasser);
 să impunem elevului capacitatea de a-şi face o autoanaliză şi să prevadă consecinţele abaterilor
lui, cu sprijinul permanent al colectivului de elevi şi al educatorului (modelul consecinţelor logice);
 susţinerea comportamentelor pozitive prin confirmare, în scopul repetării lor şi lipsirea de
susţinere a comportamentelor negative, în scopul diminuării lor (modelul modificărilor de comportament);
 să promovăm modelul ,,efectului de undă” (modelul Kounin), bazat pe sancţiunea aplicată unui
elev şi acţiunea acesteia asupra grupului.
∗ Afectarea unui timp special soluţionării problemei prin optimizarea procesului de socializare şi
conştientizarea faptului că violenţa este un act brutal, în afara regulilor şi legilor, incompatibil cu ideea de
libertate.
59
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
PROF.INV.PRIMAR ANDREI NELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GEORGE CALINESCU”, ONESTI
JUD. BACAU
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
60
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-
au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto
Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
61
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, ANDREI VIOLETA,

LICEUL TEOLOGIC TG-JIU
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
62
CUM SA NE EDUCAM COPIII ,,SANATOS”
ANDREI MIHAELA –SCOALA GIMNAZIA DUMITRU UDRESCU SAPATA
Educatia primita in copilarie se reflecta din plin la maturitate, cand copilul iesit de sub "fusta"
parintilor este nevoit sa se descurce, ca adult, intr-o societate greu de inteles si cu oportunitati destul de
limitate si foarte competitive. Din acest motiv, specialistii recomanda parintilor sa educe copilul mic astfel
incat sa devina o persoana capabila sa gaseasca parghiile necesare pentru a-si croi drumul usor catre un
viitor stralucit.
Copilul invata cele mai bune lectii de viata si principii de educatie din experienta si prin puterea
exemplului. O metoda de a creste un copil capabil si descurcaret, cu un viitor promitator in fata, este sa ii
oferi posibilitatea de a explora cat mai multe activitati. Il ajuta sa extraga mai usor invataturile necesare
pentru viitor.
Evenimentele si situatiile variate la care este partas in copilarie il ajuta sa devina o persoana
responsabila si independenta. Sunt doua calitati obligatorii de care are nevoie copilul pentru a-si cladi un
viitor promitator.
Secretul unei educații rodnice este ca părintele să conștientizeze și să satisfacă nevoile copilului, iar
principala nevoie a copiilor este să fie iubiți. De aceea, părinții trebuie să învețe să își exteriorizeze
dragostea, prin cuvinte și gesturi de afecțiune. Pentru ca cei mici să devină mai târziu ființe responsabile și
să se simtă realizate, părinții trebuie să țină cont de patru dimensiuni ale procesului educativ: să le satisfacă
nevoile emoționale; să îi pregătească pentru viață, formându-le deprinderile esențiale; să le asigure protecția
fizică și emoțională; să îi ajute să își conștientizeze și să își controleze mânia. Un copil căruia nu i se arată
iubirea și prețuirea, mai târziu va fi anxios, depresiv și va avea un sentiment de inferioritate. Nu va putea,
în societatea concurențială actuală, să țină ritmul cu ceilalți. Va fi labil emoțional și nu își va putea folosi
toate resursele ființei la întregul potențial. Părinții trebuie să îi asigure permanent micuțului „rezervorul
emoțional”, care îl va ajuta să se dezvolte plenar.
“Cei sapte ani de acasa”, cresterea si ingrijirea copilului presupun, dincolo de iubire, multe momente
in care parintele stimuleaza si coordoneaza achizitia de informatie si cunostiinte de catre copil. O parte din
cele necesare unei vieti sociale sunt preluate de catre copil din mediul sau familial, fara ca parintele sa faca
ceva in mod special. Astfel, copilul va invata roluri sau modele comportamentale prin mimetism. Ce ne
facem insa cu acesti copii exploratori? Care au nevoie de experiente personale pentru a atinge un maxim
de potential? Care ne “incearca” si care eludeaza in permanenta limitele, pentru a avea propriile experiente,
si astfel, pentru a-si ajusta comportamentele in functie de regulile celor din jur?
Inca din primele momente de viata, copilul incepe sa fie receptiv la reactiile celor din jurul sau,
modificandu-si compotamentul in functie de raspunsul primit (va plange mai des deoarece va primi
imbratisari, de ex).Va incerca sa ne seduca cu inocenta sa, cu acele priviri, grimase care ii dau un farmerc
incontestabil. Cu toate acestea, treptat, vom considera necesar sa “educam” copilul. Sa ii introducem reguli,
sa fim mai putin permisivi cu acesta. Vom incepe sa avem asteptari de la el si ni se va parea foarte greu sa
ii restrictionam actiunile. Este un moment dificil pentru parinti si o vesnica intrebare: ,,Ce pot face astfel
incat sa il fac sa fie ascultator?’’.
Cea mai importanta idee este aceea ca parintii (atat mama, cat si tata) trebuie sa aiba un
comportament constant. Hotaririle sa fie luate impreuna in ceea ce priveste fiecare moment al vietii.
Studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un comportament negativ,
pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi,
să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă
influenţa pe care adultul o are asupra copilului. Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti
timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului
Trebuie sa permitem copilului sa se "loveasca de greutati" si sa-l ajutam sa se "ridice" atunci cand
este cazut la pamant! Daca reusim sa facem acest lucru, putem spune ca micutul va fi capabil sa treaca prin
toate experientele neplacute ale vietii cu fruntea sus si sa-si croiasca singur viitorul bun pe care orice parinte
si-l doreste pentru copilul lui.
Greselile sunt firesti, iar copilul trebuie sa stie acest lucru. Cu toate acestea, nu inseamna ca ele
trebuie promovate sau incurajate in comportamentul lui. Trebuie sa-I explicam copilului, ori de cate ori
63
avem ocazia, ca este normal sa greseasca, dar ca astfel de actiuni au consecinte neplacute, pe care trebuie
sa le infrunte responsabil.
Incurajeaza-l sa vada intotdeauna greselile ca oportunitati din care poate invata lectii importante de
viata. Adesea, greselile atrag cu sine si esecurile, in fata carora copiii au tendinta de a claca. La maturitate
copilul va trece printr-o multime de situatii neplacute si va infrunta foarte multe esecuri, pe care este bine
sa le exploateze si sa le depaseasca cu fruntea sus. Pentru asta, trebuie sa invete din greseli si esecuri inca
de mic.
Fundamentul educatiei unui copil descurcaret consta in deprinderea, inca din primii ani ai copilariei,
a unor abilitati precum responsabilitatea, independenta, perseverenta, ambitia si motivatia.
64
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
RESPECTUL FAŢĂ DE PĂRINŢI
PROF. ANDREIA MIHALCA

COLEGIUL TEHNIC „APULUM” ALBA IULIA
Cine ţi-a dat viaţă? Cine te-a învăţat să spui întâiul cuvânt?
Cine te are mai drag, ca orice pe lume şi-ţi şterge cu dragoste lacrimile când plângi?
Cine îşi împarte şi ultima bucată de pâine cu tine?
Cine lucrează şi oboseşte ziua întreagă, ca să câştige pâinea pentru casă?
Cine te păzeşte de frig, de vânt şi de arşiţa dogoritoare a soarelui?
Cine ţi-a spus poveşti cu împăraţi, zmei, feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene?
Cine a veghiat la căpătâiul tău zile şi nopţi întregi când bolnav cu febră tu în pat zăceai?...Cine...?
Părinţii tăi: Tatăl şi Mama, dar mai ales MAMA...
Iubeşte-ţi părinţii, arată-le recunoştinţa ta. Ei fac multe lucruri pentru tine, pentru binele şi comfortul
tău. Aşa cum tu, copile, meriţi tot ce e mai bun pe lume, aşa şi părinţii tăi merită tot respectul, dragostea şi
înţelegerea ta.
Viaţa e scurtă şi nu ştii cât de aproape poate fi momentul când vine clipa plecării lor dintre noi. Atunci,
nu va mai fi cine să-ţi şteargă lacrimile, nici cine să te mângâie şi să te ocrotească. Nu va mai avea cine să
vegheze asupra ta şi să-ţi îndrepte paşii spre cele bune.
Iubeşte-i, ascultă-i, stimează-i până când trăiesc şi arată-le întreaga ta recunoştinţă prin purtarea ta
bună, prin faptele tale, prin realizările tale.
Grăbeşte-te până când sunt în viaţă. Viaţa lor trece mai repede decât a noastră, căci ei au început să
trăiască cu mult înaintea noastră, grijile, gândurile şi suferinţele pe care le-au îndurat le-au marcat chipurile
cu riduri şi trupurile cu oboseală.
Gândiţi-vă la ceasul, care măsoară timpul fără încetare şi că ceea ce s-a dus nu se mai întoarce. Timpul
măsoară clipe din viaţa noatră. Fiecare fărâmă de viaţă trăită în bucurie, dragoste şi armonie în sânul familiei
va rămâne o amintire frumoasă de-a pururi în memoria voastră.
O dată pe an, două zile să fie a părinţilor; una a Tatălui şi una a Mamei. Nu pentru a-i iubi mai mult
în cele două zile, ci pentru a vă aminti fiecare ce aţi făcut pentru voi, pentru părinţi, pentru oamenii pe care
îi admiraţi şi să încercaţi să-i faceţi mândri, bucuroşi şi încântaţi de faptele şi realizările voastre.
65
EDUCATIA IN FAMILIE „CEI SAPTE ANI DE ACASA“
PROF. ANDREIEV NICULINA

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT “LUMINITA” LOC. LUMINA
„Cei şapte ani de acasă“ este o expresie de valoare. Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului,
educaţia primită de acesta până la şapte ani, fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. În cei sapte
ani copiii pot învaţa deprinderi de autoservire; ordine; igienă; curaţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative; bune maniere şi
comportament; limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de
vorbire); modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse
fapte, etc); consecvenţă în realizarea unei sarcini; concentrare a atenţiei; perseverenţă în realizarea uneri
sarcini; alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
politeţe şi de principii de viaţă esenţiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, şi
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viaţa socială. Încă din primii ani de viaţă, cel mic
poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect, mai ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte
precum „te rog“ „mulţumesc“„bună ziua“ „mă scuzaţi“. Nu uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l
bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-simţ i se vor părea normale şi îi vor completa
personalitatea. Politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important să îi explici copilului de ce trebuie
să fie respectuos: respectându-i pe alţii va fi la rândul său respectat.Tot în primii şapte ani de viaţă, îi poţi
oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat
bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de
apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis, să aibă o
atitudine plăcută şi să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în familie. În
aceste momente, trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i deranja pe
cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă, că nu este politicos
să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu tacâmurile de
nerăbdare, oricât de foame i-ar fi în acea clipă.Cuvinte precum răsfăţat, obraznic, impertinent sunt adresate
copiilor cu vîrste din ce în ce mai mici, fără a se lua în seamă suferinţa lor şi semnificaţia acesteia.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Nu uita
însă că purtarea copilului tău, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru
intenţionat. Uneori, cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care
discută, că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la grădiniţă sau că nu e un semn de
bună creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncăm tot ce ne daă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalti şi cea a cunoaşterii de
sine.Copiii petrec astfel mult timp într-un spaţiu golit de afecţiune şi învaţă că, şi dacă exprimă ceea ce
simt, nu vor fi luaţi în seamă. Copiii sunt pregătiţi pentru şcoală încă de la 5 ani, dacă măsuram dezvoltarea
lor intelectuală, dar mulţi dintre ei nu sunt pregătiţi nici la 7 ani, dacă măsurăm dezvoltarea lor emoţională.
Acest lucru se întîmplă şi pentru că instituţiile educaţionale se încăpăţînează să păstreze stereotipii şi să nu
ţină cont de nevoile în continuă schimbare ale copiilor preşcolari. Aş vrea să închei referindu-mă la faptul
că cei şapte ani de acasă sunt asociaţi bazei unei educaţii pentru că ei ar trebui să producă un model stabil
de relaţie şi de siguranţă, iar această relaţie să fie mediată prin cuvinte. Părinţii preferă pedeapsa, tăcerea,
reproşul sau orice altceva, mai puţin cuvintele. Când le recomand părinţilor să le vorbească acestor copii şi
să îi invite şi pe ei să vorbească despre ceea ce s-a întîmplat, aceştia sunt foarte surprinşi. Dar efectul
cuvintelor este neîntîrziat şi produce o reacţie imediată a copilului.
66
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristeţe, etc), precum şi a doriţelor şi nevoilor. Bineînteles că asta
că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însa va trebui să ne impunem anumite
restrictii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viata, cat si din cele negative.
BIBLIOGRAFIE
67
IMPORTANŢA CELOR ”ŞAPTE ANI DE ACASĂˮ
ÎNV. ANDRESI VICTORIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ARTEMIU PUBLIU ALEXI”,
SȂNGEORZ-BĂI, JUD. BISTRIŢA-NĂSĂUD
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
nevoile.
sănătos.
68
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
BIBLIOGRAFIE
Golu.M.(2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti.
Negovan.V.(2003), Introducere ȋn psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru.D.(2004), Psihologia educaţiei,Editura Polirom,Iaşi.
69
EDUCATIA IN FAMILIE-CEI SAPTE ANI DE ACASA
EDITIA 2020
-REALIZAT DE ANDRIES ANA MARIA
Educatia trebuie sa urmareasca, pe langa obiective, sa faca din fiecare copil, un adolescent politicos.
Manierele bune sunt obtinute de copii in contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imita ceea ce vad si aud.
Nu se poate cere copiilor alta comportare decat cea observata la parintii lor.
Utilizarea formulelor de politate este strans legata de obiceiurile parintilor. Este o greseala ca mama
sa oblige copiii sa spuna dupa masa “Multumesc!” fara ca ea la randul ei sa constituie un exemplu in acest
sens.
Un om certat cu bunele maniere suporta consecintele neindemanarii sale in miscari si cele ale
aspectului dezagreabil cu care se prezinta intre oameni. Bunele maniere trebuie sa fie compuse din atitudini
care se iau in mod automat si nu prin ratiune. Ele trebuie sa aiba ca baza politetea, delicatetea, bunatatea.
Personalitatea copilului incepe sa se manifeste de la varsta prescolara. Exemplele bune din viata
familiala vor influenta in mare masura comportarea lui psihica.Educatia copilului trebuie sa fie astfel
orientate, incat el, insusindu-si modurile de actiune ale parintilor, sa se calauzeasca dupa ele in practica. Un
loc important in educarea copilului pana la 10 ani cu jocurile si jucariile.
Ambianta familiala influenteaza temperamental copilului. Daca in casa este buna intelegere si veselie,
temperamental copilului va lua un aspect calm si de buna dispozitie. Cu cat copilul este mai mic, cu atat
este mai influentat de mama. Dupa 5 ani, tatal trebuie prin autoritatea lui, sa intervina mai activ, copilul
inregistrand in mod subconstient toate starile lor sufletesti.
Parintii nu trebuie sa se lamenteze si sa prezinte in culori negre greutatile vietii. Daca un copil aude
pe unul din parinti cantand, prin imitatie va incerca si el sa fredoneze. Pentru formarea “celor sapte ani de
acasa” exemplele sunt mai folositoare decat discursurile sterpe.
Parintele este dator sa invete copilul valorile si atitudinile cele mai potrivite care sa-l pregateasca
pentru viata si societate. Lectia iubirii, prima si cea mai valoroasa dintre lectii, formeaza un copil cu stima
de sine, sigur pe el, cu incredere in propria lui valoare.
Dezvoltarea psihologica din primii ani de copilarie este cea care arata ce fel de adult va fi. Siguranta
sau nesiguranta lui vor veni din cata dragoste au simtit in preajma lor atunci. Exista personae cu o inteligenta
mult peste medie, dar care nu reusesc in viata din cauza lipsei de stimei de sine sau a faptului ca nu sunt
organizate. Si acesta din urma, tot in cei “sapte ani de acasa” se insuseste cel mai bine.
Bunele maniere par pentru unii ceva desuet, dar pot deschide multe usi in viata. De cele mai multe
ori, ele sunt vitale la serviciu. Totodata, fac viata de familie mult mai frumoasa. Acestea nu se pot invata la
scoala sau la gradinita. Educatorii si profesirii pot vorbi de ele, dar este nevoie de exemplul parintilor pentru
ca micutii sa le invete si sa le practice in viata de zi cu zi.
Parintii sunt primii si cei mai importanti educatori din viata copilului. Deprinderile de comportament,
atitudinea fata de ei insusi, fata de ceilalti, fata de prieteni, fata de munca, formate in acesti ani vor sta la
baza personalitatii lui viitoare.
Aceasta perioada este extrem de importanta deoarece studiile arata ca in acesti ani se formeaza
persinalitatea pe tot restul vietii.
A avea cei sapte ani de acasa presupune un comportament respectuos si cu buna cuviinta tot timpul,
in orice situatie, nu toata lumea: cu parintii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
Pana la 6-7 ani, un copil trebuie sa aiba dezvoltate in principal prin educatia primita de “acasa” un
anumit grad de autonomie, un nivel rezonabil de politete, invata de regulile impuse de familie, un limbaj
dezvoltat care sa-i permita sa comunice eficient, un grad de dezvoltate emotionala care sa-i dea posibilitatea
de a-si controla fricile si emotiile si capacitatea de relationare sociala.
70
BIBLIOGRAFIE:
- Cei sapte ani de acasa. Codul bunelor maniere pentru copii, (2017) Mihaela Poenaru, Ed. CORESI;
- Cei sapte ani de acasa, Roxana Geanta, Ed. Galaxia copiilor;
- Psiholigia copilului modern, Georgeta Panisoara, Ed. Polirom;
- Psihologia copilului, Emil Verza (2017), Editura Trei;
- Introducere in psiholia copilului, H. Rudolph Schoffer, traducere din limba engleza de Thea
Ionescu (2010) Ed. ASCR.
71
IMPORTANŢA FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPIILOR
PROF. ANDRIŢA MARIA

ŞCOALA .GIM. SĂULEŞTI
COM .SĂULEŞTI, JUD. GORJ
Familia este instituţia fundamentală în toate societăţile şi unul din cele mai importante elemente sau,
mai bine spus, sisteme care contribuie la dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate.
Educaţia este realizată în primul rând, în familie pentru a dezvolta aptitudini de baza şi compeţente
sociale în primii ani de viaţă. Tot familia are grijă să adapteze toţi factorii sus-menţionaţi la nevoile specifice
ale diferitelor faze de dezvoltare, la vârsta şi solicitările specifice fiecărei etape şi activităţi. Factorii
familiali sunt cei mai importanţi în dezvoltarea unei personalităţi armonioase, în securizarea fizică, afectivă
şi materială a copilului. Mai tarziu educaţia este preluată de şcoală pentru o instruire didactică Familia stă
la baza pregatirii copilului din punct de vedere academic, emoţional, comportamental ,social şi financiar.
O mare parte din cunoştinţele despre societate, natură, despre igienă comportament se datoreaza familiei.
Părinţii trebuie să asigure copilului mijloace materiale şi de spaţiu necesar studiului şi il ajută pe acesta din
punct de vedere cocnitiv.
Indiferent de modul de organizare, mediul familial, întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective
intense, este apt de a reacţiona la nevoile copilului, de a participa şi favoriza dezvoltarea personalităţii,
imaginii de sine şi despre lume a copilului.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului. Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată,
izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Pe de altă parte, educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte
în familie, în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei
şcolare. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului. Dezvoltarea laturii psihosociale a copilului de la
naştere până la adolescenţă în context intrafamilial contribuie la starea de bine a persoanei pe toată perioada
vieţii sale, a formării competenţelor de autoreglare emoţională, familia fiind cea care croieşte acest drum
prin influenţe profunde datorate stilului de parentaj, a amprentei ereditare şi a multor alte componente. În
primii trei ani de viaţă ai copilului se dezvoltă ataşamentul, definit ca legătură afectivă reciprocă între el şi
persoana de referinţă - mama, de cele mai multe ori. Relaţia cu mama construieşte identitatea, oferă iubirea
şi siguranţa în care se poate dezvolta viaţa, defineşte viaţa şi felul în care o vom căuta apoi în ceilalţi.
Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referință, dar și de a deprinde primele
conduite morale sau de a interioriza stări de spirit elementare. Zestrea genetică, ca fundal al personalității,
e mai apropiată de mediul familial, decât de cel formal al școlii. Intuițiile mamei sau ale tatălui pot străluci
pe lângă cele ale profesorului, consilierului sau psihologului școlar. Mama „simte” de multe ori ceea ce
niciun instrument psihologic nu poate constata. Doar afecţiunea şi dragostea îl fac pe părinte să intuiască şi
să înţeleagă starea copilului. În familie copilul îşi poate satisface nevoile sale primare, îşi poate manifesta
frustrările, care sunt temperate de dragostea părinţilor. În familie copilul poate să-şi investească toate
resursele emoţionale şi să înveţe să şi le controleze, pentru că familia ar trebui să fie un mediu mai ales
afectiv – garanţie pentru o dezvoltare armonioasă. Implicarea parintilor în activitatea scolara a copiilor se
realizeaza pe doua dimensiuni principale : dimensiunea relatiei parinte-copil (cunoasterea profesorilor,
colegilor, prietenilor copilului, controlul rezultatelor scolare, controlul si ajutorul la temele scolare);
dimensiunea relatiei familie-scoala (întâlnirile parintilor cu reprezentantii scolii - colective sau individuale,
formale sau informale, la sedintele cu parintii, la serbari scolare).
In final, nu trebuie să uităm că cei mai importanţi oameni în viaţa copiilor mici sunt adulţii care îi
îngrijesc, părinţii în primul rând. Toată familia, copiii, mătuşile, unchii, verişorii şi bunicii au roluri speciale
pentru copiii mici. Familiile le oferă dragoste, identitate şi sigurană.
72
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ –
BAZA UNEI EDUCAȚII DURABILE
PROF. INV. PRIMAR ANDRONACHE CLAUDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „I. G. DUCA” PETROȘANI
JUD. HUNEDOARA
Familia reprezintă primul factor ȋn educaţia copiilor. După cum se ştie, influenţa familiei marchează
evoluţia copilului. Putem spune că datorită necunoaşterii sau unor opţiuni subiective, familia nu contribuie
pozitiv ȋn ceea ce priveşte orientarea şcolară şi profesională a propriilor copii. Ţinând cont de influenţa
socio-educaţională puternică a familiei, grădiniţa, profesorii şi ceilalţi factori educativi, trebuie să îndrume
şi să coopereze cu multă pricepere şi măiestrie cu familia, deoarece este de dorit ca aceasta să contribuie,
alături de ei, la o ştiinţifică şi eficientă orientare şcolară şi profesională a copiilor, evitându-se contracararea
concepţiei şi strategiilor corecte ale grădiniţei / şcolii şi celorlalţi factori educativi. Familia reprezintă
elementul natural şi fundamental al societăţii şi trebuie să fie ocrotită de societate şi de stat.
Familia, ca element fundamental al societăţii, îndeplineşte un sistem de funcţii dintre care le relevăm
pe cele mai importante: funcţia naturală (biologică), funcţia economică, funcţia de socializare și funcţia
educativă. Creşterea şi educarea copiilor reprezintă responsabilităţi deosebit de importante ale familiei.
Mediul educogen familial are influenţe deosebit de importante ȋn formarea personalităţii copilului, a
comportamentului lui. De aceea poporul nostru acordă o importanţă deosebită educării “celor 7 ani de-
acasă". După intrarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează,
dimpotrivă ea continuă să aibă aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o strânsă colaborare cu
instituţiile de învăţământ.
Putem spune că funcţia educativă a familiei durează toată viaţa, căci şi atunci când copiii au ajuns
adulţi şi au întemeiat o familie, părinţii îi consideră tot copiii lor şi le oferă sprijinul lor necondiţionat.
Alterarea (abandonarea sau diminuarea) funcţiei educative constituie principala cauză, a apariţiei şi
amplificării delincvenţei săvârşite de copii şi tineri. Este important ca familia să-şi îndeplinească în mod
corespunzător funcţiile. Astfel, este necesar ca, părinţii şi managerii familiei (soţul şi soţia), să-si creeze un
statut de parteneri egali, manifestându-se în interacţiune, cu drepturi şi obligaţii egale, înlăturând astfel
orice fel de discriminare, care dăunează vieţii de familie, educaţiei si socializării corecte a copiilor.
Îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei implică respectarea cerinţelor socio-educaţionale:
* preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătirii profesionale pentru a putea fi
model şi pentru a sprijini copiii ȋn dezvoltare;
* asigurarea unui climat emoţional-afectiv echilibrat;
* cunoaşterea de către părinţi a obligaţiilor socio-educative faţă de instituţia de ȋnvăţământ la care
este ȋnscris copilul;
* antrenarea copiilor, ȋn funcţie de particularităţile de vârstă, la viaţa şi munca variată a familiei,
evitîndu-se situaţiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuinţelor lor;
* sprijinirea copiilor la învăţătură, prin supravegherea şi ȋndrumarea lor ȋn efectuarea temelor,
lucrărilor şcolare etc.;
* să nu se condiţioneze, de nimeni, obţinerea unor rezultate la învăţătură,-recompensele să se dea ca
o urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la învăţătură;
* să li se acorde copiilor mijloace materiale şi financiare (bani) în limita necesităţilor fireşti, evitându-
se exagerările în această direcţie, chiar în situaţiile când părinţii care au venituri mai mari; exagerările pe
această linie vor avea urmări negative, copiii folosind necorespunzător surplusurile băneşti, îndeosebi.
Părinţii trebuie să satisfacă trebuinţele (ale copiilor, dar nu trebuie să se sacrifice pe ei înşişi, satisfăcându-
le egoismul. Firesc ar fi ca un copil să ajungă să spună: îmi este suficient o numită sumă de bani, spunându-
le părinţilor: aveţi grijă şi de voi!, ceea ce ar face pe părinţi să înţeleagă şi limitele familiei pentru
satisfacerea trebuinţelor lui;
* să se manifeste o autoritate părintească raţională, umană, justă; nici dragoste exagerată, nici exigenţă
exagerată, brutală, nici părinţi toleranţi şi indulgenţi, nici părinţi tirani;
* dragostea părintească să fie egală pentru toţi copiii; indiferent de vârstă, sex alte diferenţieri
individuale;
73
Aşadar, efortul familiei este esențial ȋn educarea copilului ȋn vederea adaptării optime la mediul
social, ȋn menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale, ȋn dezvoltarea şi menţinerea stării de bine.
74
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR ANDRONACHE RODICA VIORICA

LICEUL TEHNOLOGIC CĂZĂNEȘTI
Consider că educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii
primesc rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie învățăm pentru prima dată
ce este lumea, ce este bine și ce este rău.
Când vorbim despre ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc”,
,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,,cei 7 ani de
acasă”.
dorinţelor sale.
om. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
75
BIBLIOGRAFIE
76
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ANECULOAIE CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALA ”ȘTEFAN CEL MARE” ZEMEȘ, JUD. BACAU
dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate. Familia exercită o influenţă deosebit de mare asupra
intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, etc. O mare parte dintre cunoştinţele despre
natură, societate, obiceiurile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, obişnuinţele de comportament,
copiii le datorează educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia este instituţia fundamentală în
toate societăţile.
fizic, intelectual, emoţional, moral sau caracterial şi spiritual-estetic.
Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care îi asigură o dezvoltare optimă, îi formeaza primele
deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele)
pentru sănătatea și dezvoltarea armonioasă a organismului.
Familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea intelectuală a copiilor. Ea trebuie să le dezvolte
spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. La vârsta şcolară, familia ar trebui să dezvolte gustul copiilor
pentru citit, să îi îndrume spre cărţile şi sursele de informaţie potrivite şi să îi ajute să sistematizeze
cunoştinţele, să le dezvolte gustul pentru experimentare, inovaţie, să îi înveţe să rezolve probleme şi să
caute soluţii, să le încurajeze creativitatea şi multe altele.
lui şcoală. În familie copilul învață să se cunoască, cum să se simtă faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum
reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte sentimente şi învaţă să îşi exprime
speranţele şi temerile. Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care
vor depinde atât reuşita lui şcolară cât şi cea de viaţă. Numeroase studii arată că felul în care părinții îşi
tratează copiii, fie că este vorba de o disciplinare aspră sau de înţelegere, de reacţii empatice, de indiferenţă
sau de căldură, are consecinţe profunde şi de durată pentru viaţa emoţională a copilului.
Pentru educaţie morală şi formarea caracterului, familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii,
iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.
Familia este primul mediu în care copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante
deprinderi de comportamant: politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, grija
faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important
pentru copil.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect,
toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i
respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi
frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Astăzi este o "modă" în a înlocui dragostea adevărată pe care un părinte este dator să o dea copilului
său cu bani sau alte lucruri materiale. Asta poate dăuna foarte mult formării caracterului copilului. Se poate
învăța un răsfățat, și să privească cu superioritate pe cei mai puțin înstăriți decât el. Banii, grija pentru
lucrurile materiale de care are nevoie un copil înlocuiesc de multe ori însă dragostea și în famillie mai puțin
bogate, care consideră că dacă îi dai copilului mâncare, haine și îi asiguri tot ce trebuie pentru a urma o
școală, și-au făcut datoria de părinte.
În cazul în care familia nu se preocupă suficient de educaţia copilului în primii ani de viaţă (cei şapte
ani de acasă), copilul nu poate discerne şi nu se poate adapta corect la diversele situaţii de viaţă, îşi formează
deprinderi greşite şi este afectat pe plan emoţional pe termen lung și nu va fi fericit.
În concluzie, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani
de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă.
77
familial pot duce la apariţia unor probleme în dezvoltarea copilului
capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând, uneori în întregime, această responsabilitate
sistemului educativ – şcolii.
BIBLIOGRAFIE:
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991, Familia de la A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Editura
Științifică, București
2. Stănciulescu, E., 1998, Sociologia educației familial, vol. I, Editura Polirom, Iași
3. Muntean, Ana, 2006, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași
4. Stern, H.H., 1960, Educarea părinților în lume, Institutul pentru educație al UNESCO, Hamburg
5. Ramona Paloş, Simona Sava, Dorel Ungureanu, 2007, Educaţia adulţilor: baze teoretice şi
repere practice, Editura Polirom, Iași.
78
BUNELE MANIERE PENTRU CEI MICI
PROF. INVAT. PRES. ANGHEL ANA MARIA

GRADINIȚA P.N. COMIȘANI
Grădiniţa de copii este instituţia de învăţământ căreia îi revine rolul decisiv în educarea şi instruirea
copiilor preşcolari. Ea se străduieşte să creeze condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate planurile
(dezvoltare fizică, intelectuală, şi a personalităţii).
Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni
educative le primeşte în familie, apoi în colectivitate preşcolară, pentru ca şcoala să consolideze şi să
adauge, printr-un amplu sistem educativ o educaţie desăvârşită.
Există, desigur, reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece copilul
reprezintă o individualitate ce trebuie educat în conformitate cu particularităţile sale psihice. Educaţia îi
favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă, cu
afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi capacitatea
de înţelegere. Vârsta preşcolară, atât de importantă pentru dezvoltarea personalităţii, solicită din partea
educatoarelor înţelegere şi tact.
Grădiniţa reprezintă pentru mulţi copilaşi posibilitatea de a socializa, de a-şi dezvolta personalitatea
şi creativitatea, de a face faţă următoarei etape din viaţa lor şcolară.
La grădiniţă, copiii deprind normele de conduită civilizată, abilitatea de a îndeplini diferite sarcini,
de a respecta anumite reguli de comportare în grup şi astfel sunt ajutaţi să colaboreze mai bine cu cei din
jur şi să aibă iniţiativă. Celor mici li se îmbogăţeşte vocabularul, li se dezvoltă gândirea, puterea de
concentrare, memoria, dorinţa de cunoaştere şi atenţia. Comunică mai mult şi nu în cele din urmă, îşi
dezvoltă aptitudinile fizice, psihice, artistice.
Copiii din grădiniţă sunt provocaţi prin intermediul jocului să participe la diferite activităţi din
domenii diferite: pictură, sculptură, matematică, dezvoltarea limbajului, să facă mici experimente în
domeniul ştiinţei.
Continuând procesul de socializare început în familie, grădiniţa oferă preşcolarului cadrul de
valorificare a potenţialului psiho–social. La intrarea în grădiniţă, copilul se află în perioada celor mai bogate
acumulări cantitative şi calitative. În această instituţie educatoarea îndrumă copiii să diferenţieze binele de
rău, ceea ce este permis de ceea ce nu este permis.
Făcând saltul de la mediul familial la cel instituţionalizat, copilul este orientat spre ceea ce trebuie
să facă şi să devină într-un context social, relaţional. Se adaugă treptat conturarea sentimentului de
apartenenţă la acest spaţiu geografic, familiarizarea cu fapte şi evenimente deosebite din istoria poporului
român.
Necesitatea de a începe educarea cât mai de timpuriu este justificată şi de faptul că la vârsta
preşcolară se formează cu cea mai mare uşurinţă automatismele ce stau la baza deprinderilor de comportare.
Printr-o muncă educativă constantă şi susţinută, aceste componente se transformă treptat în trăsături relativ
stabile ale personalităţii sale. De pildă, deprinderea de a mulţumi ori de câte ori primeşte ceva, cea de a
saluta, de a asculta pe ceilalţi când vorbesc, fără a-i întrerupe, sau de a îndeplini cerinţele adultilor fără
comentarii inutile, au ca şi consecinţă apariţia unei atitudini constante de politeţe şi respect faţă de cei din
jur.
Educarea caracterului copiilor preşcolari presupune realizarea a trei sarcini fundamentale, care
trebuie să constituie pentru educatoare puncte de plecare pentru întreaga muncă educativă. Aceste sarcini
sunt: educarea trăsăturilor pozitive de caracter (dragostea pentru adevăr, sinceritatea, cinstea, curajul,
modestia, optimismul şi încrederea în forţele proprii, sociabilitatea, independenţa, spiritul critic şi
autocritic, generozitatea, blândeţea, politeţea, respectul, bunul simţ, ordinea, disciplina, devotamentul,
recunoştinţa, punctualitatea, conştiinciozitatea, discreţia, umanismul, delicateţea, principialitatea,
colectivismul, prietenia, hărnicia, sentimentul datoriei, al mândriei patriotice, puritatea morală etc.);
educarea însuşirilor voliţionale şi înlăturarea defectelor de voinţă şi de caracter, lupta împotriva lor.
Trăsăturile manifestate de copii nu au stabilitate. Prin intermediul muncii educative, cele pozitive pot
fi accentuate, iar cele negative diminuate şi treptat, înlăturate.
79
Pornind de la aceste consideraţii şi de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la
acumularea de informaţii, ci şi la învăţarea felului în care trebuie să se comporte cu ceilalţi, am iniţiat la
nivel de unitate desfăşurarea acestor tipuri de activităţi în cadrul activităţilor opţionale. Activităţile au avut
un ecou deosebit în rândul copiilor, şi al părinţilor. De aceea ne-am gândit să desfăşurăm un proiect
educaţional în parteneriat pe această temă.
Obiectivele de referinta al acestui proiect sunt urmatoarele:
• Să cunoască şi să respecte normele necesare integrării în viaţa socială, precum şi reguli de securitate
personală;
• Să-şi adapteze comportamentul propriu la cerinţele grupului în care trăieşte (familie, grădiniţă,
grupul de joacă);
• Să aprecieze în situaţii concrete unele comportamente şi atitudini în raport cu normele codului
bunelor maniere;
• Să trăiască în relaţiile cu cei din jur stări afective pozitive, să manifeste prietenie, toleranţă, armonie,
concomitent cu învăţarea autocontrolului;
• Să aplice norme de comportare specifice asigurării sănătăţii şi protecţiei omului;
• Să capete abilitatea de a intra în relaţie cu cei din jur, respectând norme de comportament corect şi
util celorlalţi.
Activitătile desfăşurate în anul trecut şcolar au avut un impact pozitiv asupra comprtamentului
copiilor ,au aflat cum să se comporte în diferite situaţii, au căpătat încredere in fortele proprii, au manifestat
comportamente pozitive în relaţiile de grup, au conştientizat consecinţele pozitive şi negative ale actelor
lor asupra celor din jur.
Rudolf Steiner spunea: ,,Două cuvinte magice indică natura raporturilor copilului cu mediul său fizic
înconjurător. Acestea sunt: imitaţie şi exemplu.” Pentru copii, omul matur este persoana care ştie totul, care
are experienţă multă, care nu greşeşte. De aceea, imitarea lui îl încântă, le dă încredere, siguranţa că nu
greşesc.
Exemplul are o mare putere de influenţă asupra copiilor datorită caracterului său intuitiv. El se
adresează în mod nemijlocit simţurilor copilului, îl ajută să perceapă realitatea vie, concretă. De multe ori
sute de cuvinte nu reuşesc să facă înţeles ceea ce un exemplu concret convinge într-o clipă.
Educatoarea este cel mai important actor de pe scena vieţii preşcolarului. Personalitatea acesteia,
atitudinile, modul de a gândi şi de a acţiona influenţează hotărâtor atmosfera şi mediul în care se formează
copilul.
Să ne imaginăm aşadar o persoană prietenoasă, înţelegătoare, calmă, cu o fire deschisă, veselă, cu
simţul umorului, iubindu-şi profesia şi lumea atât de imprevizibilă a copilăriei. O persoană echilibrată,
capabilă să-şi evalueze cu obiectivitate posibilităţile şi capacităţile, aptă să comunice eficient cu copiii, în
aşa fel încât aceştia să-şi însuşească cu uşurinţă cunoştinţele, priceperile şi deprinderile fireşti vârstei lor.
80
,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF.INV.PREȘCOLAR: ANGHEL DANIELA SANDA

GRADINIȚA NR.5- GAEȘTI, JUD. DAMBOVIȚA
nevoile.
sănătos.
81
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este importsant cum sunt
BIBLIOGRAFIE:
- Cury, dr. Augusto-Editura For You
82
VALENȚE EDUCATIVE IN PROVERBELE ROMANEȘTI
PROF. ANGHEL MARIANA

COLEGIUL NAȚIONAL PEDAGOGIC ”CARMEN SYLVA”
TIMIȘOARA
Înţelepciunea populară, reprezenată de proverbe şi zicători, basme și snoave se adresează în special

rațiunii, iar creaţiile epice şi lirice vizează dezvoltarea afectivității, a empatiei, a toleranței. Şi unele şi
celelalte conţin numeroase idei, valoroase pentru formarea unei educații morale, centrată de valorile
tradiționale ale satului românesc: bunătatea, cumpătarea, curajul, cinstea, omenia, dreptatea, generozitatea
și buna prevedere. Tradiţiile populare românești au un profund caracter didactic, mai ales dacă ne referim
tradițiile specific anumitor sărbători din cultul creștin sau tradițiile pre-creștine referitoare la ciclul agrar,
la ritmul muncii neseparat de ritmul naturii, ritm care se transmite de la generație la alta prin rituri și datini
însoțite de un folclor literar- coregrafic specific. Textele folclorice pot fi folosite conştient şi sistematic în
procesul instructiv-educativ desfăşurat în școală, la orele de limba română, la educație civică și în activități
extrașcolare: șezătorile literare sau programe artistice prilejuite de sărbători sau alte evenimente ale școlii.
Lumea basmului îi îmbogăţeşte copilului aflat în perioada școlară mica să deslușească orizontul
binelui şi răului prin comportamentele dezirabile sau indezirabile ale eroilor. Copilul se simte îndemnat să
făptuiască binele, pentru că el însuşi face parte din această lume fantastică, se identifică cu eroul şi-şi doreşte
răsplata binemeritată pentru faptele sale. Asemenea eroului din basm, copilul întâmpină în viaţă greutăţi,
trăieşte evenimente care-i pun la încercare puterile şi priceperea, deseori eşuează şi trebuie s-o ia de la
capăt. Învaţă din greutăţi şi nereuşite. Se loveşte de pragul de sus şi-l vede pe cel de jos. Îşi asumă greşeala:
”Capul face, capul trage!” Mai mult decât orice discuţie moralizatoare, mai mult decât orice sfat sau dojana,
„retrăirea” evenimentelor alături de erou şi exemplul viu al acestuia îl învaţă pe copil purtarea bună
Proverbele sunt formulări concise, plastice, relativ stereotipe, care exprimă concentrat adevăruri cu
valoare generală, rezultând din îmbinarea unei largi şi bogate experienţe practice, cu observaţii pertinente
asupra fenomenelor şi lucrurilor lumii înconjurătoare. Într-un limbaj metaforic, de mare forţă sugestivă, ele
exprimă concepţia şi atitudinile specifice ale poporului nostru şi conduc la o concluzie privind o normă
morală cu mare grad de generalitate. Însoţite de explicaţii, proverbele sunt accesibile copilului, sunt uşor
reţinute şi reproduse, pătrunderea sensului lor producându-se treptat. Zicătorile sunt expresii populare
menite a caracteriza succint şi plastic diverse împrejurări ale vieţii. Ele reliefează o idee, un sfat, previn
răul, susţin o afirmaţie. Limbajul lor este obişnuit, cotidian, cu o structură metaforică mai accentuată decât
cel a proverbelor. Zicătorile au valoarea unor reguli de conduită și un pronunţat caracter didactic.
Ilustrăm câteva proverbe despre muncă și rigorile ei, proverbe des utilizate de profesorii din
învățământul primar la orele de limba și literatura română, la educație civică sau la dezvoltare personală:
Munca e brăţară de aur; Ce poţi face azi, nu lăsa pe mâine; Lenea e cucoană mare care n-are de mâncare;
Leneşul la toate zice că nu poate. La capitolul Cinste şi necinste sunt amintite și folosite mai ales în textele
creative proverbe de tipul: Cinste dai, cinste ai; Cine fură azi un ou mâine va fura un bou; A fost prins cu
ocaua mică. Sunt proverbe potrivite pentru orice temă sau împrejurare care poate constitui un demers
educativ. Amintim proverbe despre chibzuinţă: Paza bună trece primejdia rea; Întâi te gândeşte şi apoi
porneşte; Lăcomia pierde omenia; proverbe despre răbdare: Cu răbdare şi silinţă, totul este cu putinţă;
Graba strică treaba; Lasă-mă să te las; proverbe despre prietenie: Prietenul la nevoie se cunoaşte, Prieteni
mulți la sacul plin; proverbe despre adevăr: Adevărul umblă cu capul spart, Cine a minţit o dată şi-a mâncat
credinţa toată; Nu umbla cu mâţa-n sac, că i se văd ghearele, proverbe despre învăţătură și înţelepciune:
Cine cum învaţă, aşa trăieşte; Cine ştie carte are patru ochi; Omul prost face ce vede şi ce aude crede. În
fine, toate virtuțile și viciile, calitățile și defectele sunt reflectate de înţelepciunea populară, idealul lor final
este formarea omului cinstit, plin de omenie, căci Omul bun e ca pâinea caldă; Nu e de ajuns să ştii binele
ca să-l şi faci.
Concluzionăm afirmând că tradiţiile poporului român sunt dominate de cultul sacrului, cultul muncii
şi al pământului, cultul patriei, cultul strămoşilor, cultul copilului, cultul omeniei, cultul binelui şi al
frumosului. Tradiţiile de familie sunt strâns legate de viaţa satului sau de viața comunităţii. Aşadar, vorbind
de tradiţii de familie, accentuăm faptul că, prin familie, copilul este parte a comunităţii şi trăieşte viaţa
acesteia. Desigur, sunt şi tradiţii care țin strict de familie, dar, în ultimă instanţă, copilul este pregătit, prin
83
toată educaţia pe care o primeşte, dar mai ales prin apelul la această literatură folclorică aforistică să se
integreze frumos, cu bună cuviință și respect pentru muncă în comunitatea din care face parte.
84
IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROFESOR PT INVAȚAMANTUL PREȘCOLAR

ANGHEL SOCARICI AMELIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 4, VULCAN GRADINIȚA PN1

nevoile.
sănătos.
85
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
86
,,EDUCAȚIA IN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASA”
ANGHELESCU MARIA ROBERTA
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, în primul rând prin caracterul său, prin zestrea genetică, dar și
prin educația pe care o primește de la familie. După cum un tâmplar lucrează în lemn, iar din mâna lui ies
obiecte mai bine lucrate sau mai ,,brute”, așa și familia își aduce contribuția la educația copilului, la ceea
ce va deveni în urma celor ce au intervenit pe parcursul vieții. Din perspectiva unei analize sistemice,
educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente și școala este un mediu social
organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia
este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la
comunitate. De ce majoritatea spun că cei 7 ani de acasă se văd? Deoarece școala şlefuiește ceea ce a realizat
familia, încearcă să completeze și de multe ori să îndrepte golurile din procesul instructiv-educativ care au
scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate
”.
Parteneriate realizate între școală și familie sunt foarte importante, și reprezintă dorinţa de a ajuta
elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
87
MESERIA DE PARINTE
PROF. SIMONA ANTILA
Motto :” Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste”
Ionut Caragea
acasă.
dorinţelor sale.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
Cum sunt părinţii?
PĂRINTELE INDULGENT
• îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără prea mari restricţii;
• cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie;
88
• manifestă sensibilitate la drepturile altora;
• se consultă cu copilul atunci când ia o decizie;
• manifestă căldură şi interes faţă de tot ce face copilul;
• cazurile în care îl pedepseşte pe copil sunt foarte rare;
• copilul îşi dezvoltă o identitate proprie, va avea o personalitate distinctă, marcantă, originală;
• copilul se simte important, special, fapt ce îi va determina creşterea stimei de sine;
• Dezavantaje:
• copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi greu să înţeleagă rolul limitelor, al regulilor şi
să ţină cont de ele atunci când situaţia o va cere; pentru foarte mulţi adulţi, el poate fi considerat obraznic
sau chiar copil – problemă.
• Părinţii se pot aştepta ca în curând el „să preia controlul familiei” în sensul că va face numai ce
vrea el şi cu greu va accepta sfaturi.
Părintele va fi depăşit de problemă
PARINTELE AUTORITAR
• îi cere să respecte cu stricteţe, fără să comenteze, regulile impuse;
• aceste reguli au valoare absolută, iar la cea mai mică greşeală este urmată de pedeapsă;
• părintele nu se simte obligat să răspundă întrebărilor suplimentare: „De ce? Pentru că sunt mama
/ tatăl tău! Nu discutăm!”
• intenţia copilului de a-şi manifesta independenţa este interpretată ca o formă de răzvrătire, fapt ce
reprezintă o sursă importantă a conflictelor părinte – copil;
• de obicei părintele este rece şi detaşat faţă de copil impunând respectul muncii şi a efortului;
• acest stil autoritar îl învaţă pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de care îi
este frică, îi dezvoltă simţul critic, îl învaţă să devină perfecţionist;
• Dezavantaje:
• un copil crescu de părinţi autoritari va învăţa foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorinţele
altora, va fi neiertător cu cei care greşesc;
• va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente;
• va fi lipsit de iniţiativă, de curaj, veşnic nemulţumit, se va teme permanent să nu greşească;
• pentru el, a greşi e sinonim cu „a fi un ratat”
• preocuparea lui majoră este „Ce va zice tata / mama când va afla?”
• scade stima de sine „Am greşit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea să…!
• Un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative marcante pe parcursul întregii
vieţi, asemenea unui coşmar care te urmăreşte în permanenţă şi de care ( în cazuri fericite) scapi cu mare
greutate.
PĂRINTELE PROTECTOR
• este aparent un părinte model, extrem de atent la nevoile copilului şi se dedică cu toată fiinţa
meseriei de părinte;
• prioritatea lui este să-i ofere copilului securitate, deoarece conştientizează că un copil este o fiinţă
foarte fragilă, care are nevoie de sprijin şi protecţie;
• îşi învaţă copilul să fie precaut şi rezervat faţă de tot ce vine din afara sferei familiei;
• uneori protecţia acordată copilului este exagerată, părinţii devin veşnic îngrijoraţi, văd catastrofe
şi calamităţi la fiecare colţ de stradă;
• când îşi văd copilul plângând, ei devin agitaţi, creând fără să-şi dea seama, mai multă tensiune;
• când apare o problemă, părintele protector se grăbeşte să caute vinovaţii şi să ţină morală;
• asemeni părinţilor autoritari, acceptă greu situaţia în care copilul începe să-şi dezvolte
independenţa, însă ei nu creează conflicte, ci intră în panică, „se consumă”.
• Dezavantaje:
• când sunt foarte mici, copiii care au părinţi exagerat de protectori pot manifesta tulburări ale
somnului şi ale regimului alimentar, stări de frică nejustificate;
• o dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat şi are tendinţa de a se îndepărta
de părinţi, găseşte că e dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că nu-
l va înţelege şi se va îngrijora;
• copilul va învăţa să ascundă informaţii, va avea o viaţă secretă, personală, nebănuită de părinte;
89
când va fi pus în situaţia de a-şi exprima frustrarea sau mânia, preferă să se exprime indirect prin acte
de răzbunare sau de sabotaj
PĂRINTELE DEMOCRATIC
• are în vedere ca întotdeauna să fie respectate drepturile copilului;
• stabileşte reguli pe care le aplică cu consecvenţă;
• pentru el nu legea este pe primul loc ci omul;
• este indulgent, flexibil, deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viaţa copilului
şi a familiei;
• este suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, pentru a-l învăţa pe copil să
respecte reguli şi să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau;
• încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele şi personalitatea;
• manifestă căldură faţă de copil, îl apreciază, îl consideră membru responsabil al familiei;
• copilul îşi va dezvolta un echilibru emoţional, îşi va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă,
va manifesta creativitate, iniţiativă,capacitate decizională, autonomiei personală;
• va avea curajul să –şi exprime punctul de vedere;
va fi capabil să-şi aleagă meseria care i se potriveşte cel mai bine, îşi va îndeplini propriile vise nu pe
cele ale părinţilor
 Dezavantaje:
• se va adapta cu greu stilului autoritar ( pe care îl va întâlni la şcoală, în grupurile de prieteni etc.)
• ar putea fi considerat „bleg” pentru că nu va executa prompt sarcinile care i se dau, sau
„Impertinent” pentru că „discută” ordinele.
Maxime
Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume...
BIBLIOGRAFIE
90
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
ANTON ANCUȚA LILIANA – PROFESOR

ȘCOALA GIMNAZIALA GLODEANU SARAT
Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci și prin complexitatea ei, prin
noutățile pe care le realizează și le prognozează, pune în fața oamenilor de toate vârstele, noi și noi probleme
de ordin economic, cultural, științific, etc. Acestei societăți trebuie să-i facă față copilul de astăzi și familia
sa. Educația, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluții prin care omul să se adapteze rapid și
eficient la societatea viitorului. Cunoașterea particularităților dezvoltării personalității, a factorilor care
contribuie la desăvârșirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie in mare măsură la găsirea
unor soluții adecvate.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În bănci se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de vedere.
Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar
retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el,
cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se adaptează
anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu
ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii
ani de viaţă a acestor copii.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Realizarea tuturor cerinţelor presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe familiale
echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de relaţiile din familie se
constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se
formează conduita şi caracterul lui.
91
În condițiile social-economice actuale, se manifestă două tendințe contradictorii: părinții sunt
îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar în acelați timp nu mai au timp și răbdare să acorde atenție problemelor
acestora. Relația lor cu școala este ignorată sau evitată, acțiunile educative ale celor două instituții
exercitându-se oarecum paralel.
Este o sarcină a școlii, a personalului didactic, să identifice situațiile problematice din familiile
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în favoarea elevului și mai ales să
conștientizeze faptul că relația de colaborare școală-familie este determinantă în obținerea performanțelor
școlare.
BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M.GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M.GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R.VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.
92
EDUCATIA IN FAMILIE
CEI SAPTE ANI DE ACASA !
PROF. ANTON ANILENA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BRAILA
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg
„de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti
factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la
lumea din jur.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările
atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor
bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă
nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El
încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul,
poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia
de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile
dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai
bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe
masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”. După vârsta de un an apar şi crizele
de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă
va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze
această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va
primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de
un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri
(trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile
dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot
fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
De pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se
învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei
persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina
de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi
copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat
de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră»,
tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
93
relaţionare socială.
Bibliografie:
1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş
Ecaterina Adina,
2.Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, 3.Interacţiunea părinţi-copii, Editura
Medicală Amaltea, 1998
94
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF.INV.PRIMAR ANTON IOANA CODRUȚA

ȘC.PRIMARA NR.2 STANCEȘTI
parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la
situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere
de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa
de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite alevieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor
ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună
mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre
surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un
părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor
(„Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”).
Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit
să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem
ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora
merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie
destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine
să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formareimaginii de sine.
interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
95
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească
a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea
fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere
prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesităCâteva
exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar
putea fi:
a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-
i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul,
apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor
etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre
gustul lor ş.a.- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să
confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din
pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care
le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust,
miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi
să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai
să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi
diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”)
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.
Bibloigrafie:
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Am
96
CEI 7 ANI DE ACASA
ABALARU CRISTINA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
97
EDUCATIA, CONDIȚIE NECESARA IN ETAPA
DE DEZVOLTARE A COPILULUI DE 0-7 ANI
EDUCATOR – ACASANDREI MARILENA-DANA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.1, SAT ALBEȘTI, JUD. VASLUI
În România, rata sărăciei și fenomenul de excluziune socială au crescut alarmant de mult. România
continuă să aibă cei mai săraci copii din Uniunea Europeană, iar jumătate dintre aceștia locuiesc în mediul
rural. Aceștia sunt copii aflați în creștere, iar vulnerabilitatea lor se accentuează pe măsură ce timpul trece
dacă nu se iau măsuri de intervenție integrate din punct de vedere social-educațional și al sănătății la nivelul
familiei și al copilului.
Astfel, în prezent, datorită sărăciei, unii părinți pur și simplu „demisionează” din rolul de părinte,
fiindu-le foarte greu să ducă la îndeplinere responsabilitatea creșterii și educării copiilor, iar alții decid să
își părăsească copiii pentru a lucra peste hotare în vederea asigurării unui trai mai bun pentru copii și familie.
Sărăcia și lipsa unor servicii sociale și de educație timpurie pentru copii și părinți din mediul rural care să
se completeze reciproc, îi determină pe aceștia să renunțe din timp la responsabilitațile parentale. Familia
este prin definiție o instituție socială și un cadru de dezvoltare pentru membrii săi (copii și părinți) este
afectată în mod direct. În orice societate familia are o primă funcție educativă și constituie factorul
primordial al formării și socializării copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt
satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale, și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și
dezvoltare. Consecințele lipsei de intervenție la nivel de familie și al comunității se văd în riscurile cu
privire la gradul ridicat de neșcolarizare, abandon școlar și rezultate școlare nesatisfăcătoare în rândul
copiilor, lipsa interesului părinților cu privire la educația copilului și la grădiniță/școală. Existența unor
„costuri ascunse” ale educației și lipsa de educație a părinților creează dezavantaje clare pentru copiii din
familiile afectate de sărăcie și îi privează pe copii de un drept garantat prin lege, dreptul la educație.
Părinții sunt primii educatori ai copilului, iar părinții aflați într-o situație de vulnerabilitate au nevoie
de un sprijin specializat și pe care aceștia trebuie să îl primească înca din faza de concepție a copilului,
înainte de nașterea copilului. Etapa de vârstă 0-7 ani pentru copil este perioada cea mai importantă din viața
lui pentru a se pune bazele unei dezvoltări sănătoase pe toate domeniile, achizițiile pe care le face copilul
în această perioadă sunt vitale pentru dezvoltarea lui ulterioară. Acest lucru nu se poate face decât în
colaborare cu părinții copilului și prin educarea acestora de a învăța în permanență despre copilul lui și
drespre el ca părinte, și de a pune în practică sfaturile profesioniștilor. Din experiența mea practică, consider
de asemenea că și pentru părinți, primii șapte ani de „practică” cu primul copil sunt esențiali în procesul de
perfecționare în meseria de părinte. Studii recente au arătat totodată că implicarea părinților în educația
timpurie a copilului contează și îl influențează pe copil în viitoarele achiziții școlare, rezultate academice
și construirea propriei identități.
Educația părințlor în contextul actual social-economic și cultural este o condiție necesară pentru a
asigura o dezvoltare și creștere optimă a tuturor copiilor și a garanta respectarea drepturilor copilului pentru
care România ca țară și-a asumat responsabilitatea în 1990 prin ratificarea Convenției ONU cu privire la
drepturile copilului.
Toți părinții au nevoie de învățare cu privire la copiii lor și sunt o resursă importantă pentru copiii
lor, dacă aceste lucruri sunt ignorate de către profesioniști, instituții locale și centrale responsabile cu
educația copiilor și a părinților, comunitate, guvern – se acutizează lacunele de cunoaștere ale părinților și
scade gradul de responsabilitate cu privire la creșterea, îngrijirea și educarea copiilor. Lipsa unei educații
parentale de calitate și a construirii unei relații de parteneriat părinte-profesionist în interesul superior al
copilului, în cazul familiilor vulnerabile conduce de cele mai multe ori la situații de abuz și neglijare ale
copilului care pun în pericol dezvoltarea acestuia, atât din partea părinților, profesioniștilor cu care se
interacționează, cât și a comunității care nu ia măsuri de intervenție eficiente la nivel local.
Având în vedere contextul actual și provocările la care este supusă familia contemporană, riscul de
marginalizare și lipsa de servicii suport pentru părinți și copii începând de la vârstele timpurii – misiunea
părinților de a-și crește și educa copiii devine din ce în ce mai imposibilă în condiții de deprivare materială.
Studiul Fundației World Vision România „Bunăstarea copilului din mediul rural 2014” vine cu o serie de
98
recomandări prin care atrage atenția asupra adoptării de urgență a unor măsuri practice de egalizare a
șanselor pentru copiii vulnerabili din mediul rural :
 Investiția în monitorizarea familiilor cu risc de sărăcie și excluziune socială de către profesioniști,
coordonarea intervențiilor serviciilor de bază de la nivel local și a beneficiilor sociale pentru a le crește
eficiența;
 Medicii de familie trebuie stimulați pentru a garanta verificarea periodică a stării de sănătate a
copiilor și consilierea părinților cu privire la importanța nutriției și a vaccinării;
 Educația parentală, neglijată în ultimii ani în România, trebuie să pună accent pe
responsabilizarea părinților, dar și a membrilor comunității cu privire la drepturile copilului și la serviciile
disponibile pentru copii;
 Elaborarea unor mecanisme mai eficiente de colaborare între sistemul de educație și cel de
asistență socială pentru a asigura dreptul copiilor la educație.;
 Investiția în servicii socio-educaționale pentru copii și părinți, integrate la nivelul fiecărei
comunități.
Pe de altă parte, România, ca țară, conștientizează problemele care s-au acutizat în ultimii cinci ani
în rândul copiilor și al părinților pe fondul sărăciei și al subfinanțării serviciilor pentru copii și familii în
sistemul social, educațional și de sănătate. Recenta Strategie națională pentru protecția și promovarea
drepturilor copilului 2014-2020, adoptată în Decembrie 2014 pune accent pe creșterea gradului de implicare
a comunitații și dezvoltarea competențelor parentale ale părinților.
Investiția în educația timpurie a copiilor și în „educația timpurie a părinților” din mediul rural devine
o prioritate națională și o problemă de siguranță națională având în vedere că jumătate din copii se regăsesc
în mediul rural, devine necesară alocarea de resurse pentru învățământul antepreșcolar și preșcolar
completate de servicii educaționale și sociale de suport asigură un sprijin real pentru copiii vulnerabili
asigurându-le o dezvoltare sănătoasă și egalitate de șanse împreună și alături de părinții lor.
Bibliografie:
• Muntean, A., (2001). Familii și copii în dificultate, Editura Mirton, Timișoara.
• Vrasma, E, (2014)/ Educația Timpurie, Editura Arlequin, București.
• http://www.gse.harvard.edu/news/uk/09/10/parental-involvement-puzzle
• http://www.ies.org.ro/info-stiri/vrs/IDstire/181/t/romania-cea-mai-mare-rata-a-saraciei-si
• http://www.unicef.ro/pagina-copiilor/drepturi/conventia-drepturilor-copilului/
• http://www.worldvision.ro/_downloads/allgemein/Raport_Bunastarea_copilului_din_mediul_rur
al.pdf
99
ROLUL FAMILIEI IN EDUCAȚIA COPILULUI
PROF. DANIELA ACIUBOTARIȚEI
În zilele noastre familia are o responsabilitate uriașă întrucât trebuie să aibă grijă de dezvoltarea fizică
a copilului, de dezvoltarea valorilor lui morale, trebuie să creeze condiții pentru dezvoltarea unei atitudini
pozitive față de muncă a copilului. Dezvoltarea și educația copilului ține de interacțiunea a trei factori:
copil, părinte și mediul social în care acesta se dezvoltă. Până când devin independenți și gata să facă față
provocărilor societății în care trăiesc, cei care se ocupă de întreaga lor dezvoltare sunt părinții. Educația
unui copil începe de acasă. Părinții sunt primii lor profesori și au un rol esențial în formarea caracterului
lor
Mediul familial în care crește copilul trebuie să fie unul în care domină înțelegerea, afecțiunea și
respectul. Educația pentru viață într-o familie dată începe cu primele zile de viață ale copilului. În acest
sens, părinții, precum și întreaga familie, au o influență mare asupra dezvoltării generale și asupra creării
personalității acestuia. Nivelul de educație al copilului depinde mult și de nivelul de educație al părinților.
Acest lucru afectează puternic relația de familie și influențează dezvoltarea copilului. Părinții sunt primii
educatori, cel mai puternic model din viața copilului. Copilul va adopta de la părinți anumite valori și tipuri
de comportament. O familie fericită va asigura o dezvoltare fizică, psihologică și socială adecvată copilului
lor. Acest copil va fi mai bun, mai fericit, gata să comunice și să coopereze. Acest lucru influențează
dezvoltarea lui emoțională, dezvoltarea valorilor lui morale, îl învață să devină responsabil.
Familia este societatea în care copilul face primii pași, comportamentul învățat aici va fi fundamentul
dezvoltării sale sociale și integrării într-o societate dată. Educația primită în familie este crucială pentru
formarea personalității copilului. În primii ani, părinții sunt primii profesori ai copilului iar pe parcurs devin
antrenorii învățării lui. Prin îndrumări și memento-uri, părinții își ajută copilul să-și organizeze timpul și îi
susțin dorința de a învăța lucruri noi în școală și în afara acesteia. Ei își ajută copilul să fie responsabil
pentru succesele și eșecurile lui, îl motivează să învețe. Un echilibru al educației la domiciliu și școală
modelează învățarea reală a unui copil. Încurajarea părinților joacă un rol crucial în succesul copilului.
Evoluția școlară a unui copil este foarte legată de modul în care acest copil este tratat acasă.
Multe studii și sondaje au remarcat importanța implicării părinților în educația copilului. Copilul ce
este sprijinit acasă va obține note mai bune la școală și va avea o mai mare stimă de sine. Educația începe
în casă. De la mers și vorbit, până la explorarea naturii, citit, și numărat, rolul părintelui în educația copilului
este esențială. Învățarea pe care au început-o împreună acasă trebuie să continue pe parcursul anilor de
școală. Părintele trebuie să-și ajute copilul să-și organizeze timpul și să-i susțină dorința de a învăța lucruri
noi în școală și în afara acesteia. Atitudinea acestuia față de educație va avea un impact semnificativ asupra
atitudinii copilului față de școală și învățare. Un părinte care face din școală o prioritate, care sprijină
interesele copilul, care comunică cu acesta va vedea cum rezultatele copilului său vor fi pe măsura implicării
sale.
100
CEI 7 ANI DE ACASĂ
ACS SIMONA-DOINA
ȘCOALA PRIMARA VARȘAND
JUDEȚUL ARAD
acasă.
forţe dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul, familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea care-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare şi climatul socio-
oferindu-i şi cerându-i doar ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
însuşeşte modele la care se poate raporta în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii din şcoală;
cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor
probleme.
BIBLIOGRAFIE
101
STUDIUL DE SPECIALITATE
CEI 7 ANI DE ACASĂ ȘI INFORMATICA
PROF. ADAM DOINA IOANA,

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER, GORJ
Utilizarea calculatorului în educatia copiilor permite transmiterea şi asimilarea noilor cunoştinţe într-
un mod atractiv pentru copii. Copiii învaţă jucându-se, sunt puşi în situaţia de găsi soluţii şi de a lua decizii
pentru rezolvarea problemelor. Calculatorul este un mijloc didactic care ţine activă atenţia copilului pe tot
parcursul activităţii de învăţare. La vârsta de 7 ani, imaginaţia intră într-o nouă fază de dezvoltare, capătând
noi aspecte. Formarea competenţelor descrise prin programa şcolară nu este posibilă doar prin utilizarea
unor strategii clasice de predare - învăţare - evaluare. Instruirea diferenţiată individuală, pe nivel de vârstă,
cu ajutorul softului educaţional, poate fi o alternativă de succes. Prin utilizarea calculatorului, procesul de
învăţare devine mai interesant şi mai plăcut, permite asimilarea de noi cunoştinţe şi sugerează semnificaţiile
acestora. O mare importanţă pentru copii o au primele noţiuni pe care şi le însuşesc şi, mai ales, calitatea
acestora. Lecţiile însoţite de imagini viu colorate şi expresive permit dezvoltarea limbajului şi a
vocabularului.
Calculatorul simulează procese şi fenomene complexe pe care nici un alt mijloc didactic nu le pune
atât de bine în evidenţă. Prin intermediul lui se oferă copiilor ilustrări ale conceptelor abstracte, proceselor
şi fenomenelor neobservabile sau greu observabile. El permite realizarea unor experimente imposibil de
realizat practic datorită lipsei materialului didactic.
Utilizarea calculatorului fără un scop precis, la un moment nepotrivit, conduce la ineficienţa învăţării
prin neparticiparea unor copii la activitate şi nerealizarea obiectivelor propuse. Folosirea în exces a
calculatorului poate duce la pierderea abilităţilor practice, de investigare a realităţii şi la deteriorarea
relaţiilor umane. De asemenea, individualizarea excesivă a învăţării duce la negarea dialogului copil -
educatoare şi la izolarea actului de învăţare în contextul său psihosocial.
Utilizarea calculatorului are atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Avantaje:
• dezvoltă cultura vizuală, întrucât este animat, viu şi interactiv;
• consolidează abilităţile de investigare ştiinţifică;
• stimulează interesul şi curiozitatea;
• dezvoltă calităţi personale ca gândirea logică, imaginaţia, perspicacitatea, creativitatea, puterea de
concentrare;
• stimulează capacitatea de învăţare;
• întărireşte motivaţia copiilor în procesul educativ.
Dezavantaje:
• implică o poziţie statică, solicitând coloana vertebrală şi generând poziţii defectuoase;
• poate afecta vederea, având în vedere vârsta fragedă a copiilor;
• nu favorizează relaţiile sociale;
• utilizat excesiv, poate conduce la îngrădirea şi limitarea afectivităţii copiilor;
• provoacă pierderea unor aspecte din lumea basmelor, poveştilor, a jocurilor în aer liber.
Calculatorul nu este utilizat pentru a înlocui activitatea de predare a cadrului didactic, ci pentru a veni
în sprijinul predării - învăţării - evaluării, ajutându-l să-şi îndeplinească mai bine funcţia didactică.
Bibliografie
http://maricaviorica-letitia.blogspot.ro/2012/03/calculatorul-mijloc-modern-de-predare.html
102
A AVEA SAU NU CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. ADAM MADALINA

ȘCOALA GIMNAZIALA, SAT TARICENI
COMUNA ȘIRNA, JUD. PRAHOVA
Sintagma ,,cei șapte ani de acasă” nu mai are nicio greutate în societatea actuală. De ce? Pentru că
au intervenit nepăsarea, aroganța, ideea că banii reprezintă puterea supremă. Astăzi, majoritatea părinților
au foarte multe visuri pentru copiii lor: să aibă haine scumpe și la modă (nu contează că găurile din blugi
sunt de prost gust sau tona de sclipici frizează kitsch-ul), telefoanele să fie ultraperformante, tabletele sau
laptopurile, asemenea. Mai are vreo însemnătate ca niciunul nu cunoaște noțiunea de respect sau câteva
reguli banale ce conduc la o conviețuire acceptabilă, măcar?! În zilele noastre, aproape fiecare familie are
un Goe și acest lucru se întâmplă tot din cauza vreunei mamițe doritoare de parvenitism.
Cei șapte ani de acasă ar trebui să aducă empatie, altruism, un vocabular fără cuvinte care să cauzeze
suferință altora, rușinea de a răspunde urât celor din jurul tău etc. Bineînțeles că nu este posibil ca un copil
să le aibă pe toate, dar măcar să fie pe drumul cel bun și, indiferent de intersecțiile întâlnite, să își păstreze
calea, chiar dacă celelalte drumuri par a fi mai bine asfaltate, cu tot felul de elemente distractive. Cred că
cel mai important lucru este ca un copil să știe să facă diferența dintre bine și rău și să aleagă tot ce se află
în curtea binelui.
Întotdeauna m-am întrebat de ce șapte? Oare are legătură cu numărul divin? Probabil că atât i-ar
trebui copilul să învețe, să consolideze, să înceapă să pună în practică tot ce părintele i-a insuflat. Consider
că legile nescrise ale unui comportament de invidiat constau în: respectarea propriei igiene, de la spălatul
des pe mâini, a dinților și a întregului corp, până la acoperirea gurii când tușim, strănutăm, tăierea unghiilor,
pieptănat etc.; protejarea naturii: aruncam ambalajele și tot ce nu ne mai este folositor, în recipiente special
create, florilor le este bine în spațiul lor, nu rupte și aruncate într-o fază, nu mai spun de stropirea plantelor,
curățarea parcurilor; respectarea oamenilor mai în vârstă, prin salut, oferirea locului în mijloacele de
transport etc.; respectarea regulilor într-o conversație: nu întrerupem nicio conversație, întotdeauna folosim
,,te rog”, ,,mulțumesc”, ascultăm cu interes ce spune partenerul de comunicare, nu adresăm cuvinte
jignitoare; când se merge în vizită, în general, regulile sunt decise de gazdă, dar întotdeauna trebuie să le
spunem copiilor, încă dinainte să plecăm din casă, să nu fie zgomotoși, să nu pună mâna pe obiectele
familiei, fără să ceară voie, să nu scotocească prin casă și multe alte norme.
O altă regulă pe care copilul trebuie să și-o însușească este să nu mintă, să fie sincer cu părinții lui și
cu cei din jur, deși sinceritatea în societatea noastră a decăzut, fiind înlocuită de ipocrizie.
Până la urmă, cei șapte ani semnifică fundația unei case. Dacă echipa de ,,meșteri” a folosit materiale
de calitate, ea va fi solidă, dreaptă și durabilă, dacă nu, la fiecare adiere de vânt, o parte din ea se va distruge,
ajungând să fie demolată.
103
PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ-FAMILIE ÎN VEDEREA FORMĂRII
PERSONALITĂȚII COPILULUI PREȘCOLAR
PROF. ANDREEA-LORETTA GOJEI/

PROF. SIMONA-FLORINA AFALTER
GRADINIȚA P.P. ”PALATUL FERMECAT” REȘIȚA
Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei
copilului de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni
detaşarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a
comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice.
De un real folos în formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul, asimilându-
şi rolul îşi asimilează implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv. La fel de
importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile comportamentale parentale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv
la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar
fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează
în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său
familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La
vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana
adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copilpărinţi vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptânduşi metodele la formele particulare ale vieţii
mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice
mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării
lor.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul
de instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant. Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de
comunitate umana, ce asigura menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor
personale, asigurând sentimentul siguranţei, menţinerii si dezvoltării personalităţii. Familia nu este numai
primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Pentru a-şi îndeplini acest rol
familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului 4 posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este primul
iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice,
fizice şi sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii
familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi gospodăreşti la activităţile
recreative şi creative, atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute şi trăite de copil în
mod diferit, la fiecare vârstă. După numărul şi ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume
constelaţie, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalităţii fiecărui membru al său. În
interrelaţiile dintre părinţi şi copii, singura atitudine părintească validă este cea de acceptare, de respect faţă
de personalitatea în formare a copilului, faţă de sentimentele şi nevoile sale. Atitudinea părinţilor trebuie
modelată în raport de vârsta şi temperamentul copiilor, de la dragoste, protecţie, acceptare şi îndrumare
către cooperare, angajare reciprocă la viaţa familială cu recunoaşterea unei minime independenţe.
Grădiniţa este prima treapta a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica părinţii în
programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa si,
implicit, cu educatoarea.
104
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţa,
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia
văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii
lor. Ei trebuie informaţi despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie
implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia
pe 5 care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în
care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.
Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează
asupra copiilor este un deziderat major şi trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest
domeniu sunt multiple. Copiii care vin in grădiniţă pot avea dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării,
cât şi din punct de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare,
împreună cu părinţii. Atât părinţii copiilor cu dificultăţi, cât şi ai celor cu dezvoltare firească, este bine să
fie consultaţi pentru a stabili programe educative, în care să se implice şi familia. Parteneriatul dintre
grădiniţă şi familie cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creşterea şi educarea
copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: şedinţe cu părinţii – în care sunt prezentate
principalele aspecte ale activităţii grădiniţei; mese rotunde; propaganda vizuală – afişarea diverselor
materiale pe teme de educaţie, în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniţei de către
părinţi; participarea la activităţi, plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.
105
PROF. INV. PRIMAR AGAFIȚEI CARMEN RAFILA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 22 GALAȚI
Deși de câțiva ani copilul întră în sistemul de învățământ la vârsta preșcolară, încă se mai folosește
sintagma ”are / nu are cei șapte ani de acasă”, ceea ce înseamnă educația primită în sânul familiei.
Este cunoscut foarte bine faptul că familia este primul mediu al copilului, această instituție îi oferă
celui mic primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și
climatul necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor lor.
Chiar dacă părinții nu sunt calificați pentru activitatea de instruire, ei au privilegiul de a lucra cu mai
puțini copii în același timp. Astfel, ei trebuie să cunoască faptul că zestrea nativă a copilului se dezvoltă
într-un mediu fizic activ, precum și în mediul social propice. O schimbare în mediu (lipsa unuia sau a
ambilor părinți plecați din familie din diverse motive) poate duce nu numai la schimbări în conținutul a
ceea ce copilul învață, ci și în capacitatea acestuia de a învăța.
Copilul are nevoie de o ambianță caldă, de reguli cărora să se supună, reguli care au fost stabilite
împreună cu părinții. Dozarea optimă a căldurii afective și a autorității părintești constituie premisa unei
bune adaptări a copilului.
Ambianța familială are o foarte mare importanță pentru modul în care copilul își fundamentează
concepția despre viață și despre lumea care-l înconjoară, precum și pentru formarea propriei personalități.
Modul de a fi al părinților, felul lor de a gândi, de a se exprima, constituie primul model în ochii copilului.
Dacă adulții sunt calmi și își pot păstra calmul în diverse situații – problemă, copilul va fi capabil, la rândul
său, să se autocontroleze. Acești părinți comunicativi, afectuoși își vor stimula copilul să fie comunicativ
la rândul său. Există în ultima vreme din ce în ce mai mulți părinți care se plâng de faptul că proprii copii
nu mai comunică cu ei, că le răspund simplu, că au rețineri în a le transmite adulților orice informație cu
privire la trăirile, emoțiile lor. Dar, dacă aceste situații sunt în amănunțime analizate, reiese faptul că părinții
nu i-au învățat pe acești copii să comunice întrucât chiar ei au suficiente dificultăți, rețineri sau inhibiții.
În familie copiii învață cel mai bine și repede cum să se comporte cu cei din jur. Astfel, salutul pe
care un copil știe cui și când să-l adreseze este cel mai bun exemplu de implicare activă a părinților în buna
creștere a celui mic. Apoi, onestitatea, corectitudinea, evitarea minciunii, punctualitatea, solidaritatea față
de ceilalți, respectul față de prieteni, adulți, demonstrează încă o dată principiile sănătoase după care se
ghidează o familie și pe care le transmite mai departe tinerei generații.
Iată de ce părinții sunt sfătuiți următoarele: să ”dirijeze” direcția pe care o ia copilul, evitând cât de
mult impasurile, să evite șocurile emoționale prin evitarea formulării unor sugestii negative, orice discuție
să o încheie pe un ton plăcut, pentru a da copilului senzația că se află la înălțimea așteptărilor, să-l învețe
pe cel mic reguli eficace pentru relațiile interpersonale din cadrul familiei și din afara acesteia și să se
cunoască pe sine, să fie consecvenți dar umani în educația propriului copil și, ceea ce își doresc micuții cel
mai mult în ultima vreme – să petreacă timp de calitate alături de aceștia.
Timpul de calitate se poate referi la momentele petrecute împreună, momente în care cei mici se simt
într-adevăr ascultați, înțeleși și, mai ales, acceptați cu toate calitățile sau defectele lor. Sunt acele momente
în care părintele lasă la o parte orice tentație tehnologică sau legată de locul de muncă și le dedică în
întregime copiilor, chiar dacă acestea sunt mult mai puține decât ar fi de dorit.
Formarea personalității nu se realizează prin cărți, școală sau intervențiile autoritare ale părintelui, ci
se consolidează în urzeala relațiilor trăite în copilărie, adică în relațiile de comportament cu persoanele
întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a comanda, de a cere, de a exprima sentimente, preocupări,
preferințe.
106
EDUCATIA COPILULUI SI FAMILIA
PROF. ALBICI LUMINITA

ŞCOALA GIMNAZIALA NR. 1 MOTRU
JUD. GORJ
Educaţia e un factor complex şi important cu rol hotărâtor îndezvoltarea psihică şi formarea

personalităţii copilului şi constă într-un ansamblu de acţiuni şi influenţe formative exercitate în mod
intenţionat, conştient, în mediul familial până la vârsta de 3 ani, pentru ca apoi educaţia primită în familie
să se întrepătrundă şi să se completeze cu cea primită într-un mediu instituţionalizat. Copilul-afirmă H.
Pieron, nu este decât un candidat la umanitate, el se umanizează cu adevărat în procesul învăţării, găsind
încă de la naştere o ambianţă socială, o lume a obiectelor, o lume a relaţiilor umane cu care intră în contact,
însuşindu-şi treptat, prin activitate practică, prin exersare şi în procesul comunicării permanente cu adultul,
funcţia lor socială. Imitând iniţial ceea ce percepe, copilul îşi însuşeşte ulterior, în mod conştient, diversele
modele sociale, comportamentul adulţilor, ideologia lor.
În formarea personalităţii copilului sunt foarte importanţi cei şapte ani de acasă când acesta, sub
îndrumarea atentă a părinţilor va învăţa să fie cuviincios, dar în acelaşi timp şi dezinvolt, va şti să fie
respectuos, dar fără să fie timid, va şti să se poarte natural, având încredere în sine, fără să se teamă că se
face de râs. Dorinţa părinţilor este ca copilul să-şi împlinească şi să-şi exprime frumos personalitatea, astfel
că pentru acest lucru este necesar ca ei să înţeleagă rolul important pe care îl au în formarea copilului şi că
tipul de părinte în care se încadrează va determina trăsăturile copilului. Martin şi Lois Hoffman au definit,
în revista lor de cercetare, patru stiluri de educaţie: restricţie iubitoare care defineşte părintele cu tendinţe
autoritare, îngăduinţă iubitoare sau, mai simplu, părintele îngăduitor, restricţie rece sau părintele dictator
şi îngăduinţă rece, detaşată sau părintele neglijent.
Copilul poate fi uşor modelat şi educat dacă părintele ştie să stabilească reguli şi să se impună ca
autoritate, nu înainte de a arăta acestuia că este acceptat, înţeles şi iubit. Iată câteva sugestii pentru
impunerea ca o autoritate în faţa copilului:
-Să ceri copilului să facă doar acele lucruri care pot fi impuse: somnul, mâncatul, plânsul sau mersul
la toaletă;
-Să ceri lucrul respectiv doar o singură dată înainte de a-l constrânge să-l facă;
-Să nu ceri copilului prea multe lucruri deodată. De exemplu, după ce copilul învaţă să se spele pe
mâini atunci când i se cere acest lucru, se pot adăuga şi alte cereri precum: Vino la masă!, Foloseşte
şerveţelul!, Foloseşte cuţitul şi furculiţa!
-Să ceri lucruri pe care nu este uşor să le impui, după ce copilul a învăţat să răspundă la cererile pentru
a căror îndeplinirepoate fi constrâns.
Consecvenţa este un cuvânt cheie pentru că un copil se simte în siguranţă dacă şi în lumea lui există
o anumită ordine. De exemplu, dacă spui: Este timpul să vii în casă, acum! şi îi ceri să întrerupă orice
activitate începută pentru a veni în casă chiar atunci, iar altă dată îi spui: Vino chiar acum! după care îl laşi
să se mai joace un timp, fără nicio explicaţie, copilul va fi dezorientat şi nu va şti niciodată ce să facă atunci
când îl chemi în casă de la joacă. Astfel, inconsecvenţa în ceea ce se cere copiilor va duce la inconsecvenţa
lor în a asculta cerinţele părinţilor. De asemenea, părinţii trebuie să evite să fie moralizatori şi să aibă
întotdeauna grijă să nu critice persoana, ci fapta. Copilului trebuie să îi spui clar că ceea ce a făcut nu este
permis, arătându-i, în acelaşi timp, că este iubit. Afirmaţiile de genul A fost frumos ce-ai făcut? sau Copiii
cuminţi nu se poartă aşa! trebuie evitate pentru că sugerează copilului că este rău şi îi distruge sentimentul
valorii personale. Copilul nu trebuie să simtă niciodată că cel criticat este el, ca persoană, doar fapta şi
comportamentul lui trebuie criticat şi dezaprobat.
Ca părinte trebuie să precizezi în permanenţă nişte limite clare pentru că astfel copilul ştie ce anume
îi este îngăduit şi ce nu, simţindu-se mai în siguranţă fiind capabil să se autocontroleze. Părinţii pot folosi
afirmaţii de genul Nu ai voie să ieşi în stradă pentru că nu doreşti să-ţi faci rău, punându-te în pericol!.
Dacă loveşte un copil i se poate atrage atenţia că nu are voie să facă rău celor din jur şi îşi poate folosi
mânuţele pentru a-i ajuta. Aceste reguli îl vor ajuta când nu este sigur dacă are sau nu voie să facă un anumit
lucru, el se va întreba singur: Îmi va face rău mie sau celor din jur?
107
Scopul oricărui părinte trebuie să fie acela de a-i ajuta pe copii să crească şi să devină oameni fericiţi,
competenţi şi curajoşi.
Bibliografie:
Kay Kuzma, Înţelege-ţi copilul!, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi sănătate, 2011
Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi sănătate
108
„EDUCAȚIA IN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASA, EDIȚIA 2020”
CRISTINA ALBU, PROFESOR PENTRU INVAȚAMANTUL PREȘCOLAR
Motto: „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împărați, nu lângă oamenii de
rând.” (Biblia, Proverbe, 22:29)
În înțelepciunea populară, cei „șapte ani de acasă”, așezați ca temelie a educației, reprezintă un start
eficient în viață. În vremurile moderne, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de
la vârste fragede, intervalul educației din familie s-a scurtat. „Cei șapte ani de-acasă” sunt acum patru, sau
trei, sau doi, poate nici atât, dar rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din
familie.
Autoritatea părinților
Potrivit sondajului Shell realizat în 1999, familia este cea care deține procentajul cel mai mare,
hotărâtor pentru valorile morale pe care le va imprima copiilor săi, ca o moștenire prețioasă, după cum
afirmă Tudorică Roxana în lucrarea „Dimensiunea europeană a învățământului românesc”, pg 86:
„Standardele morale sunt alese de familie în procent de 47%, de mass-media în procent de 33%, iar de alte
instituții publice în procent de 16%” .
Autori care susțin rolul primordial al educației din familie

Vasile Molan, în Ghidul părinților pentru succesul copiilor la școală, pg.8-9 afirmă că: „a fi părinte
a fost, este și va rămâne cea mai dificilă și solicitantă „meserie”, dar, în același timp și cea mai
spectaculoasă, plină de bucurii și împliniri.”
Papa Ioan Paul al II-lea, amintit în lucrarea de mai sus, „apreciază educația copiilor ca fiind o artă
dificilă, o misiune grea pentru părinți, căci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente câteva luni, însă
pentru a-l face să crească în bine și în virtute nu e de ajuns o viață întreagă.” Iar ei, „părinții (....) sunt primii
și cei mai importanți profesori ai copilului, cu influența cea mai mare asupra formării și educării acestuia.”
În consens cu citatul de mai sus, autoarea Paraschiva Pop în „Filosofia educației creștine în context
școlar”, la pg. 61 spune că: „Mandatul educației copiilor a fost încredințat de Dumnezeu părinților, nu
statului și nici profesorilor. Aceștia din urmă își exercită autoritatea doar in loco parentis, pentru o perioadă
limitată de timp, având o autoritate delegată de părinți pe durata activităților educaționale”.
Datorită ocaziei de a avea primul contact cu copilul său, în perioada antenatală și mai ales postnatală,
cu gingășia și iubirea lor necondiționată, mamele au privilegiul de a-i forma pe micuți ca viitori Oameni
mari, nu doar adulți. Legănându-și copilul, mama îi oferă startul pe care se va clădi adevărata educație
holistică a personalității copilului. Ca primă școală, în familie se învață valorile morale, sensibilitatea,
comportamentele corecte, deprinderile, frumosul, iubirea, etc.
Scriitoarea Ellen White în cartea Educație, la pg. 231, specifică rolul mamelor: „primul învățător al
copilului este mama. În timpul perioadei când este cel mai mult impresionat, (...) educația sa e în mare
măsură în mâna mamei. Ei i se dă prima ocazie de a forma caracterul copilului în bine sau în rău.”
În familie deci, în mediu protejat, înconjurat de dragoste, de acceptare, copilul învață esențialul care
va rămâne un reper pentru toată viața de adult:
Ascultarea- ingredientul minune, prin care copilul știe că este protejat. Inițial față de părinții lui,
ascultarea se transformă în respectarea cerințelor, a sarcinilor de lucru de la școală, apoi, treptat în ascultarea
de normele sociale;
Respectul-indicatorul gradului de respect pe care ni-l acordăm nouă înșine;
Salutul- prima normă de conduită învăţată în familie, începând cu a saluta prin fluturarea mâinii şi
continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”;
Comportamentul în public- să răspundă la întrebări şi să susţină conversaţia aşteaptându-și rândul
fără să întrerupă pe cel care vorbeşte;
109
Înţelegerea normelor sociale-prin imitaţia părinților copilul deprinde ceea ce „se face” şi ceea ce „nu
se face” în societate. O bună creştere implică aplicarea regulilor nescrise: să-și respecte partenerii de joacă,
să înţeleagă şi să se conformeze regulilor jocurilor specifice vârstei lui, să-și aştepte rândul, să spună „te
rog”, „mulţumesc”, să nu încalce drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor proprii, să respecte
simbolurile, credinţele, valorile lui şi ale celor de lângă el;
Tact şi toleranţă-copilul învaţă de la părinţi că a râde de greșeala, sau dizabilitatea cuiva ne
descalifică în primul rând pe noi;
Recunoaşterea greşelilor-„îmi pare rău”, „iartă-mă” reprezintă expresii magice. Pentru a le folosi,
un copil are nevoie să le audă de la adulţii din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
sinceritatea exprimării regretului sunt un semn de demnitate.
Soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, exemplul personal,
perseverenţă, ajutorul primit de la Dumnezeu, iar eforturile susţinute ale familiei nu vor întârzia să dea
roadele mult-aşteptate!
Bibliografie:
1. Biblia, traducerea Cornilescu
2. Molan, Vasile, 2014, Ghidul părinților pentru succesul copiilor la școală, Editura Diana;
3. Pop, Paraschiva, 2004, Filosofia educației creștine în context școlar, Editura Cartea Creștină,
Oradea
4. Tudorică, Roxana, 1999, Dimensiunea europeană a învățământului românesc, Editura Institutul
european, Iași
5. White, Ellen, 1992, Educație, Editura Viață și sănătate, București
110
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR ALBU MĂDĂLINA AMALIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 BOGEI ( BIHOR)
Considerând că “familia constituie un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală

influențează armonia fiecăreia dintre părți” (A. Berger) voi încerca să extrag câteva dintre caracteristicile
relațiilor de filiațiune care au importanță majoră în definirea personalității copilului. Relațiile de filiațiune,
având o determinare genetică, se desfășoară în trei niveluri: primar (părinți – copii), secundar (relații între
frați) și terțiar (bunici -nepoți). Pe lângă componenta genetică, prin care sunt preluate de la antecesori o
serie de trăsături și predispoziții psihice, și-a dovedit importanța cu totul excepțională, interacțiunea si
comunicarea membrilor familiei pentru dezvoltarea generală a personalității copilului. Familia oferă
copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme si reguli de conduită, dar și
climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei,
precum si prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduită oferite de părinți-pe care copiii
le preiau prin imitație și învățare-precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale
(“cei șapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare si relaționare în raport cu diferite norme și
valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai
mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum si rezultatele
școlare a le copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de
protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viața în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
forțe, dar va apărea și acel sentiment de rușine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
și să îi arate ce e bine și ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informații despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și
dorințelor sale.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, și climatul socio-
afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale. În familie se formează primele deprinderi de viață sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societății, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”. Viața
copilului acasă, alături de părinții săi, toate activitățile care se desfășoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și protecția
lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitațiilor, comparațiilor și
își însușește modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
„Cei șapte ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume
– om. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse
aptitudini și preferințe, cu un comportament normal sau deviant. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii,
așa cum ne comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copii cresc și se formează în viață
într-un univers pe care-l creează părinții.
111
După ce ajunge la vârsta preșcolară educația copilului se împarte între familie și dascălii și pedagogii
din școală; cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în înțelegerea și
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în concordanță cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor lui,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.
“Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii si profilului spiritual-moral al personalității propriilor
copii se menține toată viața ” (M. Golu). Acest tip de relație este hotărâtoare în devenirea personalității nu
numai prin faptul că ea este primordială și se menține pe toată durata vieții (cu intensități diferite), dar și
prin faptul că familia mediază si condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente
sociale, în special cu școala.
BIBLIOGRAFIE
Berger, G., (1973), Omul modern și educația sa, EDP București.
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București.
Golu, M., (1993), Dinamica personalității, Ed. Geneze București.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche, București.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
112
PROF. ISTORIE-GEOGRAFIE, ALDEA DENISA

ȘCOALA GIMNAZIALA ,,DIACONU CORESI” FIENI,
ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 3 DOICEȘTI
Ce sunt cei 7 ani de acasă?

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este
esenţială în achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Responsabilitatea aruncată pe umerii părinților?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut
nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Educația primită în familie
crescut” regăsim:
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea
ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor
reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul
din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „iartă-mă”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea
drepturilor noastre, nu facem zgomot exagerat, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale
celor de lângă noi.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” şi „te rog” sunt expresii magice. Pentru a le folosi, un copil
are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jur. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
exprimarea sinceră a regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. El va face diferenţa între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate cele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Există uneori
devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului. Soluţiile sunt: perseverența și
exemplul personal.
Cei 7 ani de acasă însemnă reguli de bun simț, igienă, respect, pe care un copil trebuie să le învețe
de la părinți, până să meargă la școală:
1. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situatie. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.)
2. Să știe să își susțină părerile să să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos, să nu fie obraznic).
113
3. Să fie atent și implicat în ceea ce se întîmplă în jur, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. 4. Să știe
să piardă dar și să câștige cu eleganța (fara a-l umili pe cel care a pierdut)
Este foarte important ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că, dacă în mica copilărie e
mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme: ori va încerca totul,
ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. În timp ce, dacă e obișnuit să
înfrunte niște situații și să facă niște alegeri ( pe măsura lui și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să
ia hotărâri în ceea ce-l privește.
114
PROF. ALDEA GABRIELA

GRADINITA NR.8 MORENI
nevoile.
Pecetea pe care parintii o lasa asupra structurii si profilului spiritual-moral, al personalitatii propriilor
copii se mentine toata viata. Cei sapte ani de acasa inseamna imitatie si invatare dupa modelul dat de parinti.
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.. Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil.
Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este
ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest
cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important
să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o
ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi
să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu
vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte
greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
transmise aceste informaţii de către parinti, intr-o atmosfera de dragoste, incredere si respect.
115
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA
INST. ALDEA IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALA ”EROU SERGENT GRIGORE IOAN”,
COMUNA DUMBRAVEȘTI, JUDEȚUL PRAHOVA
Expresia ”cei 7 ani de acasă” înglobează, în general tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii ani de viață ai omului.
Primii șapte ani de viață, petrecuți preponderent acasă, în familie, sunt considerați ”culmea
achizițiilor”, fiind una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de a absorbi informații, de a memora și de a-și însuși diverse comportamente, atitudini etc.
Educația provenită din familie este o condiție esențială a integrării cu succes a copilului în școală și
a reușitei de mai târziu în viață.
Se observă o diferență între copilul modern și copilul de ieri, cel cu cheia la gât. Dacă ne referim la
lumea interioară a copilului, aceea nu s-a schimbat, fiind la fel de bogată, plină de dorințe, întrebări și
răspunsuri. În plan exterior, însă, au apărut modificări semnificative care obligă interiorul copilului să se
adapteze acestora ”din mers”. Avalanșa de stimuli apăruți odată cu rapiditatea fluxului informativ a
determinat, pe de-o parte, o creștere a tulburărilor de atenție și de concentrare, iar pe de altă parte, o nevoie
a copilului de căutare de informații și răspunsuri și de interacțiune verbală constantă cu adultul.
Apartenența familială este vitală în conturarea identității individuale. Istoria familiei, a credințelor, a
valorilor morale se transimte către copil, care își găsește locul în cadrul familiei și este învestit ca membru
al acesteia. Acest schimb de informații între familie și copil se poate realiza doar în condițiile disponibilității
de comunicare între membrii familiei. Se observă, în ultima perioadă, o lipsă a acestei disponibilități, care
are la bază fie un conflict între generații, fie o lipsă a timpului, o dezrădăcinare. Astfel, se pune o presiune
asupra planului emoțional al copilului, care începe să prezinte o serie de manifestări, de la diverse afecțiuni
medicale până la eșecuri în adaptarea la grădiniță / școală sau chiar incapacitatea de a lega relații cu alți
copii.
În zilele noastre, avem de-a face cu o generație de copii foarte inteligentă, dar săracă emoțional și
părinți din ce în ce mai speriați. Exigențele erei informaționale pretind multe sacrificii din partea părinților,
care conduc la confuzie în rândul copiilor.
Francoise Dolto spunea: ”Nu este niciodată prea devreme să le spunem copiilor adevărul.” Acest
lucru înseamnă că trebuie să le explicăm copiilor, de exemplu, de ce îi ducem devreme la grădiniță / școală,
de ce stau mult timp cu bona / bunica, de ce părinții stau multe ore la serviciu și, mai ales, trebuie să le
spunem ce simțim noi, adulții, în legătură cu aceste situații și să le oferim și copiilor prilejul de a-și exprima
trăirile lor vizavi de aceste situații mai puțin plăcute. Absența acestui schimb emoțional poate crea o
suferință care se poate accentua, luând forme din ce în ce mai grave.
Baza celor 7 ani de acasă produce un model stabil de relație și de siguranță, relație ce ar trebui mediată
prin cuvinte. De regulă, părinții preferă pedeapsa, tăcerea, reproșul sau orice altceva, mai puțin cuvintele.
Se recomandă părinților să le vorbească copiilor și să-i invite și pe ei să vorbească despre problemele
apărute. Puterea cuvintelor rostite contribuie la dezvoltarea planului afectiv al copiilor și la înlesnirea
formării de relații între persoane.
Perioada celor 7 ani de acasă nu se încheie neapărat în ziua aniversării a 7 ani de viață. Deoarece
constituie baza emoțională a viitorului adult, educația din sânul familiei trebuie privită ca un continuu
orizont, nu o destinație.
Așadar, înainte de a judeca o persoană / un copil sau de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult
la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament neacceptat de ceilalți. Dacă circumstanțele vă sunt
prielnice, luați decizia de a contribui cu discreție și atitudine pozitivă la remedierea unor eventuale situații
problematice.
116
EDUCATIA IN FAMILIE
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR – ALDEA MARIA ALINA

GRADINIȚA CU PP ‘’ SCUFIȚA ROȘIE ‘’ ALBA IULIA
„Educaţie în familie” este utilizat îndeosebi de psihologi, pedagogi şi specialişti în intervenţia

socială. El este utilizat, în general, cu o încărcătură normativă şi finalistă greu compatibilă cu o ştiinţă,
sociologia, care consideră că aceste atribute caracterizează stadiul copilăriei sale.
Familia este primul mediu de educaţie al copilului, unde se pun bazele educaţiei lui în cadrul căreia
se formează "cei şapte ani de acasă". Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă
important pentru cei pe care îi iubeşte, iar toate aceste nevoi ale copilului nu pot fi satisfăcute decât de
familie în vederea unei dezvoltări armonioase a personalităţii acestuia.
Familia - are mai multe funcţii biologice, de socializare şi funcţia educativă. Creşterea şi educarea
copiilor reprezintă îndatoriri şi responsabilităţi deosebit de importante ale familiei. Mediul familial are
influenţe deosebit de puternice asupra formării personalităţii copilului, a comportamentului lui, care
menţine forţa educativă uneori toată viaţa.
În cadrul familiei copilul învaţă să fie iubit şi să iubească înainte chiar de a fi în stare să facă
deosebirea între esenţa acestor două forme de activitate. În acest cadru el cunoaşte puţin câte puţin întreaga
varietate de sentimente umane. Fiind un mediu prin excelenţă afectiv, familia constituie o veritabilă şcoală
a sentimentelor. Aici în cadrul familiei, copilul învaţă să iubească sau dimpotrivă să urască în funcţie de
climatul din familie. O altă influenţă educativă a familiei este pregătirea individului pentru integrarea
socială. De experienţa trăită în familie depind atitudinea individului faţă de ceilalţi oameni. După intrarea
copiilor în școală funcţia educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă cu aceeaşi importanţă. Educaţia
copilului nu sfârşete cu educaţia în cadrul familiei, aceasta este numai o parte dintr-o operă ce o depăşeşte.
A creşte şi a educa un copil este o operă care cere înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu înseamnă
că nu impune şi raţiune bazată pe cunoştinţe precise. Ca în oricare altă împrejurare, numai dragostea nu
este de ajuns. Ca şi o plantă, copilul creşte foarte diferit: în funcţie de hrană, de lumină, de ambianţă
favorabilă sau defavorabilă a mediului familiar. Această ambianţă, acest climat pot să-1 ajute sau să-1
împiedice să se dezvolte normal şi răspunderea o poartă numai părinţii lui.
Drumul de la influenţa educativă la achiziţia comportamentală nu este un drum direct, nemijlocit, el
parcurge „meandrele” climatului familial. O aceeaşi influenţă educativă exercitată într-un climat bun va
avea cu totul alte efecte (evident pozitive) decât atunci când este exercitată într-un climat rău sau negativ,
bazat de exemplu, pe relaţii conflictuale şi pe ignorarea totală a particularităţilor psihoindividuale ale
copiilor.
„ Mediul familial- afirma Andre Berge- îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor
sale elementare adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă
pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se polenizeze
din punct de vedere sexual, efectuând, fără pericol, primele sale experienţe sociale şi sentimentale” (Andre
Berge- apud Maria Voinea)
Familia, prin mijloacele sale specifice, afective şi morale furnizează individului informaţii utile
formării şi integrării lui sociale.
Familia şi sarcinile pe care familia le îndeplineşte în raport cu membrii ei asigură atât socializarea şi
integrarea acestora în viaţa socială, cât şi funcţionalitatea şi continuitatea instituţiei, echilibrul social şi
normativ dorit.
Bibliografie:
1. Bătrânu Emilia,- Educația în familie, Editura Politică, Bucuresti 1980
2. Fischbein, E.,-Climatul educativ în familie, Editura Didactică și Pedagogică., Bucuresti, 1970
117
,,CEI 7 ANI DE ACASA” – IMPORTANȚA EDUCAȚIEI DIN FAMILIE
PROF. INV. PRIMAR ALEXADRA NOVAC,

ȘCOALA GIMNAZIALA ,,AUREL VLAICU”, BRAILA
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. (Eric Berne).
De fapt, ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrânii îl invocă atunci când este nevoie de acest
lucru?
Până în ciclul primar, cam pe la 5-6 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii, cu familia și cei apropiați
în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți
intra în viață cu un minim de lectii despre viață: cum să îți respecți bunicii, cum să îți respecți familia și pe
cei mai în vârsta; mai departe, la școală, respectul fata de profesori, colegii și cercul de prieteni pe care îl
ai.
Respectă ca să fii respectat, este una dintre vorbele din bătrâni, spuse de părinții noștrii. Daca respecti
pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate .
Cei „şapte ani de acasă” reprezintă eticheta cu care copilul pleacă în lume, „zestrea” care îl însoţeşte
toată viaţa. Familia este mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Grădiniţa, şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au
loc în „cei şapte ani de acasă”, trebuie să aprofundăm problemele complexe şi de o importanţă covârşitoare
ale educării copiilor în această perioadă, insistând asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi
trebuie să le aibă atât părinţii cât şi educatorii pentru a facilita şi a favoriza însuşirea şi consolidarea corectă,
adecvată si sistematică a celor mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi
comportamente.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare,
pentru a reuşi să facem împreună. Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când
se termină rolul de educator al părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de
la copilul nostru? Când putem spune:“iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar
despre noi, ca părinţi?
celor „cei 7 ani de-acasă“.
Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare,
programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau
în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu
copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează
personalitatea.
Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface
nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al
adultului care îl îngrijeşte.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul
118
comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în
devenirea sa ca adult.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
• familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în
viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
• comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui.
Modul în care fiecare părinte înţelege şi îşi poate asuma rolul de părinte, mamă sau tată,
depinde de foarte mulţi factori:
• factori culturali, suportul familiei extinse sau suportul social, condiţiile economice ale familiei;
• tipul de relaţie (modelele de interacţiune) a părinţilor copilului cu proprii lor părinţi, care pot
determina calitatea relaţiei cu propriul copil;
• tipul de relaţii familiale şi capacitatea de adaptare socială a cuplului parental;
• dimensiunea familiei;
• patologia unuia dintre membri familiei (părinţi sau copil).
Relaţia dintre părinţi, dintre mamă şi tată, construieşte o ecologie a familiei care poate
determina modul de dezvoltare al copilului. Factorii care descriu atmosfera familială în care se
dezvoltă un copil sunt extrem de diverşi:
 nivelul de apropiere şi înţelegere între părinţi, gradul de coeziune dintre aceştia;
 modul în care este perceput şi considerat copilul, modul în care este ascultată opinia copilului în
familie;
 forma de negociere sau de exprimare a acordului sau dezacordului în diferite probleme, dinamica
apariţiei unor stări conflictuale;
 modalităţile în care este gândit controlul comportamentului copilului: comportamente şi valori
acceptate, sancţiuni utilizate;
 modul de manifestare a autorităţii parentale.
Familia are un rol deosebit în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. De atmosfera din
familie depind sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă, dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi
afective, adaptarea la viața școlară dar și socială.
BIBLIOGRAFIE:
Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998
Gîgă, M., „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, Bucureşti,
1999
PRET, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, București, 2008
www.scribd.com
119
CEI 7 ANI DE ACASA
PROFESOR : ALEXANDRESCU ADRIANA LUMINIȚA

COLEGIUL NAȚIONAL ION MAIORESCU, GIURGIU
DISCIPLINA: INFORMATICĂ
Cei 7 ani de acasă sunt percepuți drept perioada în care copilul crește, se dezvoltă mental si emoțional,
procesul prin care acesta este educat și îndrumat, mai ales în cadrul familiei care joacă un rol esențial în
formarea acestuia. În fond, toată viața unui om se bazează pe trăirile din copilărie, din sânul familiei, care
i-a conturat cu vorbe dulci, îmbrățișări și încurajări personalitatea.
Copilăria pregătește o persoană pentru maturitate, ea însăși fiind esențială pentru dezvoltarea fizică,
emoțională și socială a acestuia. Într-un mediu în care este înconjurat de iubire și atitudinea optimă din
partea părinților, copilul dezvoltă un simț de încredere, autonomie și independență, dar și inițiativă.
Copilăria reprezintă astfel scenariul care va guverna întreaga existență a individului.
devine practic ființă socială,darîntr-o societate în care părinții sunt acaparați de rutină, probleme cotidiene,
muncă, muncă și iar muncă, fiind deseori înlocuiți de smartphone-uri, tablete sau diverse cadouri și
recompense pe care le consideră suficiente pentru a le suplini lipsa, ce se întamplă cu copiii? Baza formării
unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea cu care părinţii îşi
înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de
părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spreo atitudine relaxată,
benefică, atât față de părinți și apropiați, cât și capacitatea de a se adapta în diferite grupuri sociale și situații
dificile. De asemenea, copilul vede parinții ca pe niște modele, imitând inevitabil comportamentul și
obiceiurile acestora, deci în zadar îndeamnă un parinte copilul să citească dacă el însuși nu îi este exemplu
în această direcție. Fiind primele modele în viața copilului, părinții dețin puterea și magia nașterii unei lumi,
devin creatori care modelează destine și îndrumători pe calea spre împlinirea viselor. În această situație,
aceștia ar trebui să pună “pauză“ măcar pentru o clipă haosului zilnic și să privească viitorul prin ochii celor
cărora prin alegerea de a deveni părinți au pus bazele unei promisiuni, cea a iubirii necondiționate. Până la
proba contrarie, fiecare parinte are prezumția lucrului bine făcut, dar atunci când copilul este rebel,
dezamăgit sau neîncrezător, este un lucru cert că cineva și-a pus amprenta asupra modului în care acesta
reacționeaza la obstacolele vieții, fiindca familia este primul cadru în care se exprimă, își manifesta
convingerile, abilitățile și slăbiciunile. Având primele repere furnizate în raport cu realitatea, copilul, viitor
adult, își focalizează toate intențiile în direcția în care și-a format automatismul deprins de acasă. În plus,
cunoașterea lumii prin experiență și exemplu se dovedește a fi cea mai eficientă metodă, copilul având un
tipar care îi va influența întregul curs al vieții.
Privind în ansamblu impactul pe care copilăria și familia îl au asupra destinului unui om, putem
susține că fiecare dintre noi este compus integral din totalitatea experiențelor pe care le-a trăit, sentimentelor
cu care s-a confruntat și dificultățile pe care le-a depășit, copilul în viața familiei înfățișând la naștere
materia primă ce are ca trăsătură primordială speranța că va fi prelucrată cu succes, devenind cea mai bună
variantă a unei forme de existență.
120
„CEI SAPTE ANI DE ACASA”
ED. ALEXANDRESCU CAMELIA-MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC „ANGHEL SALIGNY” TULCEA
Motto: „Cei care educa copii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le-au dat viata; de aceea
pe langa viata, daruiti copiilor si arta de a trai bine, educandu-i” – Aristotel
Venirea pe lume a unui copil presupune schimbari esentiale in interiorul unei familii, iar acest lucru
duce, de cele mai multe ori la intarirea relatiei dintre soti. Este bine ca aparitia unui copil sa se realizeze
cand cuplul este la maturitate si cand este pregatit sa primeasca un nou membru caruia sa-i asigure si sa-i
ofere stabilitatea afectiva si materiala.
Liantul care mentine unite caramizile ce se aseaza, in primii 7 ani, la temelia viitoarei constructii a
personalitatii copilului sunt tocmai: dragostea, respectul, increderea si colaborarea intre membrii familiei.
Pentru armonia in familie si exsitenta unui mediu normal de dezvoltate a copilului parintii nu trebuie
sa-si neglijeze propria viata. De cele mai multe ori acestia isi vor educa copiii asa cum au fost si ei educati
sau vor incerca, ca prin copii, sa-si implineasca propriile vise.
Cand parintii sunt foarte tineri si nu au in apropierea lor persoane cu experienta sau pregatire
profesionala, in educarea copiilor apar anumite greseli care necorectate la timp pot avea consecinte
neplacute asupra lui dar si a intregii familii.
Pe masura ce creste, experienta de viata a copilului, aduna in personalitatea lui elemente de caracter
al persoanelor cu care interactioneaza. Felul in care parintii se poarta, vorbesc si ii acorda atentia cuvenita
constituie un mesaj foarte important pentru copil.
In primii 7 ani de acasa copilul se dezvolta emotional, mental, social si se aseaza baza pentru viitorul
bun elev, bun cetatean, bun prieten, sot/sotie, tata/mama.
Familia este principalul factor care formeaza viziunea copilului asupra vietii cum are rol in evolutia
psiho-sociala de mai tarziu.
In decursul carierei am intalnit situatii in care parintii se considerau depasiti de problemele ivite in
cresterea si educarea copiilor sau faceau greseli mai mici sau mai importante in urma carora copiii erau
dezorientati, contrariati si nu puteau sa deosebeasca ce este bine si ce nu in comportamentul lor. De un real
ajutor, in aceste situatii au fost activitatile desfasurate in cadrul consilierii parentale. In cadrul intalnirilor
cu parintii am purtat convorbiri, am facut studii de caz, am organizar jocuri de rol in care am incercat sa-i
invat pe parinti cum sa reactioneze in diferite situatii si sa corecteze comportamentul copiilor.
De fiecare data am pornit de la necesitatea de a explica copiilor de ce au fost certati sau pedepsiti si
i-am incurajat pe parinti sa fie apropiati de copii, sa se joace cu ei, sa urmareasca impreuna emisiunile TV,
sa petreaca impreuna cat mai mult timp in aer liber, sa le explice copiilor ce asteptari au de la ei si sa ii
determine sa comunice (dorinte, sentimente), sa-si deschida sufletul, sa simta ca sunt aparati, protejati si
iubiti.
Este de dorit ca in relatia parinte-copil sa existe momente de intimitate, sa fie mangaiat si impratisat,
pentru ca el sa simta caldura si afectiunea, si de asemeni sa fie el lasat sa faca asemenea gesturi daca doreste.
Este foarte important sa raspunzi intrebarilor copilului chiar daca acestea par stupide si sa ii spui
adevarul. Aceste raspunsuri sunt foarte importante pentru el si ele se aseaza in mintea si sufletul lui.
121
PROF.ȊNV. PREȘC. ALEXANDRU EMILIA
Pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele
personalităţii se cristalizează ȋn raport cu modelul și natura situaţională trăita ȋn mod direct, nemijlocit, de
copil, ȋn mediul familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii ȋn formare a
acestuia.
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
achiziţia normelor unui comportament social corect. Normele de conduită, cei șapte ani de acasă, se învață
din familie, școala și alte medii educaționale confirmând și consolidând normele deja deprinse din familie.
Prin cei șapte ani de acasă înțelegem, de fapt, un copil „bine crescut”, cu un comportament adecvat, care
învață de la părinții lui și respectă anumite reguli.
În primii ani de viață, copilul este înconjurat de dragostea si protectia părinților, este perioada în care
învață ce înseamnă sa fie disciplinat, să aibă încredere in propriile sale forțe, învață să-i respecte pe cei din
jur, fapt ce îl va ajuta să socializeze mai ușor cu cei din jurul său.
Respectul, dragostea, tandreţea şi căldura sufletească dintre părinţi reprezintă 90% din educaţia
copilului. Comportamentul copilului se învaţă prin observarea modelelor din familie şi societate. Dacă vede
atitudini nepotrivite la cei în care are mare încredere acestea îl vor influenţa.Ceea ce se întâmplă rău în jur
îl va afecta mai puţin dacă se simte în siguranţă şi are încredere în părinţi.Idealul copilului se formează din
copilărie până la adolescenţă.Dacă relaţiile dintre părinţi au fost armonioase,idealul adolescentului include
un model care le seamănă.Un copil care nu a primit o educaţie corectă va suferi la maturitate sau toată viaţa
dacă nu are un caracter puternic nativ,prin care să se autoeduce.Toate problemele interioare ale unui om
sunt rezultatul unei educaţii defectuoase.Fiecare părinte este responsabil de neadaptarea socială a copilului
său.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Ȋn familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială, pentru că familia este în primul rând o
instituţie socială fundamentală, este un grup social în care membrii sunt legaţi prin anumite relaţii biologice,
dar şi psihomorale economice şi juridice, răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii. Există unele
argumente pentru care părinţii trebuie să se implice în educaţia în cadrul instituţionalizat a copiilor lor, încă
de la vârsta preşcolară:părinţii primesc permanent feedback despre potenţialul şi progresul copilului ,ei pot
solicita informaţii, pot oferi sugestii şi îşi pot exprima nemulţumirile;părinţii implicaţi servesc drept model
de comportament responsabil pentru propriul copil iar participarea părinţilor la activităţile şcolii reprezintă
un facor generator de motivaţie pentru copil.
Construcţia celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
ne leagă, cine suntem „noi” şi cine suntem fiecare dintre noi
BIBLIOGRAFIE
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002
• P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Ed. Polirom, 2002
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
122
CEI 7 ANI DE ACASA
ALEXE RADU - MARIUS
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni
mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele
de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în
care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale.
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi săl ajute pe copil în înţelegerea şi
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM.
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi
preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche,
Bucureşti.
123
CEI 7 ANI DE ACASĂ
ALIBEC DENIS
Deși, ca timp, nu prea mai există cei 7 ani de acasă, toți cunoaștem sensul expresiei, normele de
conduită pe care copilul le învăță acasă pe care orice părinte responsabil încearcă să le insufle copilului.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de comportament, cel mai adesea imitând
modul de purtare al părinților. Rolul școlii este acela de a întări normele deja desprinse în familie.
Dar de ce este importantă această perioadă? Răspunsul este simplu: educația, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia succesului pentru adaptarea copilului în societate.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape.
semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi
ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
public nu fac decât să umilească şi să inhibecopilul.
• Salutul.
• Comportamentul în public.
• Comportamentul cu prietenii.
• Înţelegerea normelor sociale.
• Manierele la masă.
• Recunoaşterea greşelilor
• Tact şi toleranţă
124
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA-PUTEREA EDUCAȚIEI
PROF.INV. PRIMAR: ALISTAR MARINELA

LICEUL TEHNOLOGIC ʺARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAUʺ
VANATORI-NEAMȚ
Atunci când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
acasă.
dorinţelor sale.
125
BIBLIOGRAFIE
126
FAMILIA - PODUL CATRE VIITORUL COPIILOR
PROF. INV.PREȘCOLAR, ALUCAI MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC ARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAU
VINATORI-NEAMȚ
,,În orice mod imaginabil, familia este legătura noastră cu trecutul şi podul către viitorul nostru.”
– Alex Haley
În ce priveşte dezvoltarea fizică a copilului, familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana,
îmbrăcămintea, trebuie să îi ferească de pericole, să le asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare,
odihnă, mişcare şi să le supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă. Familia stabileşte regimul de
viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formeaza primele deprinderi de igienă personală
şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.
Familia trebuie să se preocupe de dezvoltarea capacităţii motrice a copilului, prin asigurarea unor
activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport în aer liber. Dezvoltarea motricităţii şi coordonării mişcărilor are
un rol important şi în dezvoltarea activă a emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele de învăţare,
adaptare şi emancipare relativă.
Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie constituie, de asemenea
prima lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să
simtă faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi
recunoaşte o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele
şi temerile. Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde
atât reuşita lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.
Există numeroase studii care arată că felul în care părinții îşi tratează copiii, fie că este vorba de o
disciplinare aspră sau de înţelegere, de reacţii empatice, de indiferenţă sau de căldură, are consecinţe
profunde şi de durată pentru viaţa emoţională a copilului.
Pentru educaţie morală şi formarea caracterului, familia este de asemenea, primul mediu în
care copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de comportamant:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija
faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important
pentru copil.
Părinţii ar trebui să le spună copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e
frumos şi ce e urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat.
Ceea ce învaţă în familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului
său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun
coleg şi prieten.
Educaţia artistic-estetică şi înţelegerea valenţelor spirituale ale umanităţii trebuie să vină în
completarea celorlalte tipuri de educaţie, pentru a stimula creativitatea copilului şi a-l ajuta să treacă de la
o înţelegere a lumii axată pe propriile nevoi şi plăceri la o înţelegere mai completă a lumii, a universului şi
a resorturilor profunde care guvernează viaţa, în anasamblul ei şi societatea umană. Părinţii ar trebui să fie
aceia care realizează primul contact al copilului cu o viziune asupra sensului vieţii, cu frumuseţile naturii,
cu viaţa socială şi specificul naţional (valori culturale, tradiţii, obiceiuri etc.), cu operele de artă şi îl
încurajează să îşi manifeste creativitatea artistică, tehnică sau ştiinţifică.
127
Aşa cum am arătat mai sus, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu
numai în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă.
Există mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din
nefericire, nu toate familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.
BIBLIOGRAFIE:
128
ÎNTRE UTOPIE ȘI REALITATE
PROF. ALUPOAIE SIMONA-MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1
CONCEȘTI/BOTOȘANI
Vreau să vorbim în cele ce urmează despre un subiect destul de vast, cu o arie de cuprindere diferită
de la individ la individ. Vreau să găsim contextul în care timpul actual, mai aduce în discuție așa ceva. Ce
rămâne de spus despre această idee utopică și atât de nuanțată într-un timp în care nu se mai face atâta caz
printre semeni cu privire la buna purtare? A fost atât de uzitată sintagma ,,cei 7 ani de-acasă”, încât nu mai
se pliază, pe un timp atât de modern și atât de caustic, cu valorile trecutului.
Cred cu tărie într-un comportament care să respecte valorile noastre ca societate, valorile noastre
individuale, care decurg într-un mod natural din exterior. Poate în acest bagaj general nu se mai includ
anumite manifestări ce erau literă de lege cu câteva decenii în urmă, dar legea bunului simț nu are cum să
dispară dintre oameni. Poate a fi bine crescut nu mai presupune un bagaj de cunoștințe verbale de genul:
mata, bădiță, leliță, țață etc., dar a te adresa politicos va rămâne un gest natural și necesar pentru orice
generație.
Asistăm neputincioși uneori in fața unor comportamente ale elevilor noștri, fără să înțelegem ce se
întâmplă. Nu știm cum să abordăm noile probleme, cum să le soluționăm. Ne întrebăm de multe ori cum să
relaționăm cu noua generație de elevi. Să se schimbe ei, să ne schimbăm noi? În acest amalgam de întrebări,
găsim răspunsuri în politețea, amabilitatea, zâmbetul cald, respectul și atașamentul copiilor ai căror părinți
consideră că educația copilului lor, mai ales cea de-acasă, e importantă. E un susur de speranță, se poate!
129
PROFESOR INVAȚAMANT PRIMAR,

AMAICEI BILBOR MIHAELA ROXANA
Se folosește de foarte multe ori această expresie, mai ales atunci când este vorba despre o persoană,
fie ea adult sau copil, care „nu se comportă bine”. Deci este vorba despre comportament, despre ce faci în
societate.
De ce oare cei mai mulți oameni care ajung să facă astfel de afirmații, sunt trecuți de a doua tinerețe?
De ce oare tocmai ei sunt critici la adresa copiilor? Li se par răsfățați, mofturoși, prost crescuți. Și atunci
vine concluzia: „Nu ai cei șapte ani de-acasă!”
Dacă ne gândim cum au crescut părinții noștri sau noi, poate, ne aducem aminte că, în urmă cu peste
30 de ani, nu exista accesul la informație. Copiii nu aflau atât de multe lucruri. Astăzi, până să ajungă la
grădiniță, știu cum se folosește un smartphone, știu să se joace pe Xbox, știu cum să navigheze pe YouTube.
Și dacă nu li se satisface această plăcere, devenită nevoie, atunci șantajul emoțional se vede ca cea mai bună
soluție pe care micuțul o aplică. Cum să înveți bunele maniere un copil pe care l-ai lăsat în fața gadget-
urilor zile în șir ? Devii sclavul lui... devii o marionetă gata să satisfacă dorințele copilului. De fapt toată
educația ta, primită acum 20-30 de ani, nu mai funcționează pentru a-ți crește propriul copil, nu? Te vezi
dezarmat. Accepți orice vrea copilul, numai să tacă. Să fie liniște. Aceste comportamente de criză încep
chiar din primul an de viață al copilului. Aria lui de cunoaștere este deja mai mare, începe să exploreze.
Dacă părinții nu petrec timp de calitate cu copilul, atunci micuțul va ajunge să se distreze doar cu
televizorul, tableta sau telefonul. Este una din cauzele pentru care nu va ȘTI să socializeze în parc, la
locurile de joacă, în vizită. Consider că baza unui bun comportament se pune încă din primele clipe de viață.
Să ne imaginăm ce face o fetiță la grădiniță: păpușa cu care se joacă o vrea și o altă fetiță. Începe un
fel de hei-rup între cele două: care pe care. Și după ce câștigă cea mai puternică, cealaltă se apucă de plâns
sau, mai rău, acționează violent. Acest comportament repetitiv devine o obișnuință, dacă nu se intervine la
timp, atât acasă, cât și la grădiniță. Însă acasă, de multe ori se intervine brutal, tot cu violență – verbală sau
fizică- și atunci bagajul celor șapte ani de bune maniere este deja compromis.
Cei șapte ani de acasă înseamnă comportamente adecvate în situații sociale. La școală, dacă un elev
nu vrea să desfășoare o activitate la fel ca toți ceilalți din clasă, ba mai mult, se apucă de trântit lucruri, face
nazuri, nu acceptăm. Pentru că acasă i s-a permis să renunțe repede, să abandoneze ce i se pare greu. Nu
acceptăm la școală dacă un elev scuipă, se scobește în nas, nu pune mâna la gură când cască sau strănută
sau tușește... Pentru că acasă i s-a permis sau a văzut că așa face mama sau tata și i se pare firesc. La școală
nu acceptăm comportamentul vulcanic, plin de injurii la un elev de 7-8 ani. Ce să mai spunem de elevii mai
mari... dar dacă el acasă așa a fost certat, apostrofat pentru fiecare poznă făcută, normal că așa învață să se
poarte și în societate.
În concluzie, cei șapte ani de acasă pornesc chiar de acasă. Cei mai importanți educatori ai copilului
sunt părinții. Atunci când ei vor fi cu adevărat responsabili pentru viața socială a copilului lor, atunci
comportamentul corect se va oglindi în progenitura lor. Lupta se dă între părinți și societate, nu între părinți
și școală. Pentru că, de bine de rău, copilul trece prin școală, dar școala vieții va fi pașaportul său spre un
trai bun. Scopul nostru, al cadrelor didactice este de a conștientiza atât părintele, cât și copilul de ce e bine
și ce e rău, de a încerca să îi învățăm reguli de comportare civilizată pe care să știe să le aplice. Însă astăzi
toată lumea se pricepe să fie educator, psiholog și rezistența părinților la orice sugestie venită din partea
cadrului didactic, este neacceptată de adult, că el știe cel mai bine.
Suntem într-o continuă schimbare, adaptare la nou, dar comportamentul civilizat în orice societate,
este același.
130
FAMILIA EDUCOGENĂ
AMARIEI VIORICA IULIANA

PROFESOR PSIHOPEDAGOG
CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVA CARANSEBEȘ
Cercetari recente asupra dezvoltarii creierului uman au demonstrat ca parintii sunt intr-adevar primii
profesori ai copiilor lor. In primii șapte ani de viata ai copilului - tot ceea ce parintii fac sau nu fac in mod
obisnuit se va regasi mai tarziu si in obiceiurile copiilor. Empatia, regulile de interacțiune sociala, cinstea,
harnicia, etc, se învața de la părinți sau alti membri ai familiei ce sunt figuri de atasament pentru copil.
Moduri in care-l puteti incuraja pe copil sa invete despre lumea inconjuratoare și despre relațiile cu ceilalți:
► fiecare zi poate fi o experienta pentru viața, daca parintele iși incurajeaza copilul sa fie autonom
si independent;
► părinții harnici vor crește copii harnici iar incurajarile ii vor ajuta sa realizeze efort voluntar.
► invatarea este permanenta iar copilul va invața si reproduce mai ales ce vede in familie, fie ca sunt
atitudini fie ca sunt comportamente;
► curiozitatea poate fi cultivata si de asemenea si simtul raspunderii; o pisica sau un cățel pentru
care poate deveni responsabil, chiar o pasare care se aseaza in gradina pot fi noi provocari de a invata cate
ceva despre lumea inconjuratoare si despre modul corect de a trata orice ființa vie;
► părinții pot stimula inteligența copilului, iar aici includem atat inteligența emoțională cat si pe cea
socială. Educația copiilor incepe întotdeauna in familie, însă educația copiilor începe cu educația adulților
care le sunt părinți.
131
DIPLOMA CELOR SAPTE ANI DE-ACASÃ
PROF. MIHAELA AMARIȚEI

ŞCOALA GIMNAZIALÃ “BOGDAN VODÃ” RÃDÃUȚI, JUD. SUCEAVA
Motto: “Diploma celor şapte ani de-acasã ai copilului exprimã calificativul pãrinților”
(Valeria Mahok)
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte
ani de-acasă”.
-Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
- Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
- Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
- Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
- Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
- Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
- Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
132
În concluzie, până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială. Iar exemplul personal este definitoriu!
133
RESPONSABILITATEA PENTRU „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” AI
COPILULUI
PROFESOR AMORĂRIȚI ELENA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ SUCEAVA
Se spune că „faptul că ai un pian, nu te face pianist; faptul că ai un copil, nu te face părinte”. „Meseria”
de părinte este una dintre cele mai nobile „meserii” dar și cea mai grea, anevoioasă, datorită responsabilității
uriașe pe care o are un părinte pentru felul în care l-a crescut și l-a educat pe copil. Pentru că părinte nu este
cel ce a conceput doar copilul, părintele trebuie să fie și educatorul care, alături de dascăl, de pedagog,
modelează caracterul copilului, formează „chipul viu” (Sfântul Ioan Gură de Aur) de care, văzându-l, să se
bucure și Dumnezeu și oamenii; pentru că pregătirea copilului se face nu doar pentru pământ (societate) cât
și pentru cer (veșnicie).
Atât timp cât copilul este oglinda părintelui, privindu-și copilul, părintele poate verifica în ce măsură
a știut sau nu să-și asume rolul sau responsabilitatea de părinte. Această idee este exprimată și în proverbe:
„Așchia nu sare departe de trunchi”; „Așa tată, așa fiu”; „Copiii-cum ți-i crești, așa îi ai” etc.
Ceea ce -ți certifică denumirea, demnitatea de părinte este responsabilitatea asumată; este important
să conștientizezi și să-ți asumi chiar și greșelile pe care le faci vis-a-vis de educația propriului copil. Așadar,
părintele care sădește diferite „flori” (copiii) în „grădina vieții” dar apoi nu le îngrijește îndeaproape, ca un
bun gospodar, acordând grija, atenția, truda cuvenită, cel mai probabil se va bucura de spini, de mărăcini
(copilul va provoca doar neplăceri, necazuri).
„Meseria” de părinte se învață. Se învață în primul rând prin exercițiul practic, nu neaparat din teorii,
după cum înveți, prin exersare, să cânți la pian. Dacă propriul copil ajunge să fie perceput de propriul
părinte (în special de tată) ca un obiect care incomodează chiar, atunci acesta fie îl va ignora, îl va abandona,
fie îl va folosi după bunul plac, îl va manipula poate. Și aceasta datorită faptului că părintele nu a intrat în
legătură cu acel copil, nu a investit nimic nici în creșterea, nici în educarea lui.
Copilul este ființa umană înzestrată de Dumnezeu, Creatorul, cu trup și suflet. În acest context, te face
părinte străduința de a căuta „ să pictezi frumos pânza sufletului copilului în culori frumoase” (Sfântul
Grigorie de Nazzianz), adică străduința de a sădi în sufletul copilului virtuțile credinței creștine (calitățile)
și nu doar a-i oferi copilului „pe tavă” suport material, financiar.
Dacă un părinte nu caută să formeze caracterul moral-religios la copil/copii, atunci, fie că are unul
sau mai mulți copiii, el totuși nu poate fi numit părinte. A ști să-ți crești și să-ți educi copilul înseamnă a fi
un bun părinte. A fi un bun părinte înseamnă a ști ce faci, când faci, cum faci, cu ce faci și pentru ce faci
ceea ce faci cu copilul tău.
În Sfânta Scriptură se spune că, atunci când a creat-o Dumnezeu pe Eva (femeia), a creat-o pentru a
fi ajutor potrivit pentru Adam (bărbatul). Prin urmare, și în privința educației copilului, femeia este ajutor
bărbatului (tatălui), nicidecum nu doar femeia are responsabilitatea educării copilului/copiilor. Trebuie să
existe un parteneriat al părinților în ceea ce privește educația pruncilor.
Femeia îl ajută pe bărbat să prezinte rodul lor (copilul) în fața lui Dumnezeu, modelat după tiparele
învățăturii sănătoase-învățătura creștin-ortodoxă. Tipare cerute de Învățătorul Suprem, Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu. Ea, împreună cu el, vor putea spune într-un glas: „Iată noi și pruncul/pruncii pe care ni l-a/i-
a dat Dumnezeu!”
Deci, rolul tatălui în educația copilului este egal cu rolul mamei. Tatăl este sau ar trebui să fie:
- „cap” al familiei (familia este „biserica cea mică”), după cum Hristos este „Cap” al Bisericii. Dacă
în viața sa pământească bărbatul se va ghida după principiile moralei creștine, se va conduce după Capul-
Hristos, atunci și soția și copiii lui, adică familia lui, i se va supune și vor alcătui o familie armonioasă;
- autoritate (de exemplu ceea ce decide tatăl, nu trebuie să anuleze mama în fața copilului și invers);
- model, exemplu de urmat (ce vede copilul că face tatăl în familie, aceea va face și copilul în familia
lui când se va căsători);
- sprijin (emoțional, fizic), ajutor de nădejde pentru mamă și copii, prin implicare în tot ceea ce este
nevoie;
- prieten, sfătuitor pentru copil, partener de joacă;
134
- bun ascxultător și observator, bun psiholog chiar, capabil să gestioneze emoții, situații, conflicte
exterioare și interioare ale copilului;
- grădinar care îngrijește grădina cu flori (copiii, familia);
- educatorul capabil să dea copilului o bună creștere etc.
Tatăl, mama unui copil, ei înșiși trebuie să se pregătească, prin educație, pentru a fi părinți, înainte de
a fi părinți deoarece ei sunt purtătorii (și responsabilii) zestrei ereditare pe care o lasă moștenire copiilor
lor.
Părinții trebuie să fie capabili să joace toate rolurile pozitive ce se impun a fi jucate la un moment
dat, în beneficiul creșterii sănătoase a copiilor lor. Creșterea copiilor atunci este cu adevărat sănătoasă când
copiii sunt percepuți, înțeleși, acceptați, ajutați ca și ființe unice, irepetabile, cu nevoi trupești, dar mai ales
sufletești.
„Diploma celor șapte ani de acasă ai copilului exprimă calificativul părinților!” (Valeria Mahok)
135
FAMILY – SCHOOL PARTNERSHIP
STUDIU DE SPECIALITATE
PROF. ANA MARIA APOSTOLIE

ȘCOALA GIMNAZIALA FITIONEȘTI, VRANCEA
The way schools care about children is reflected in the way schools care about the children’s families.
If educators view children simply as students, they are likely to see the family as separate from the school.
That is, the family is expected to do its job and leave the education of children to the schools. If educators
view students as children, they are likely to see both the family and the community as partners with the
school in children’s education and development. Partners recognize their shared interests in and
responsibilities for children, and they work together to create better programs and opportunities for students.
There are many reasons for developing school, family, and community partnerships. They can
improve school programs and school climate, provide family services and support, increase parents’ skills
and leadership, connect families with others in the school and in the community, and help teachers with
their work. However, the main reason to create such partnerships is to help all youngsters succeed in school
and in later life. When parents, teachers, students, and others view one another as partners in education, a
caring community forms around students and begins its work.
What do successful partnership programs look like? How can practices be effectively designed and
implemented? What are the results of better communications, interactions, and exchanges across these three
important contexts? These questions have challenged research and practice, creating an interdisciplinary
field of inquiry into school, family, and community partnerships with “caring” as a core concept.
Many states have developed or are preparing policies to guide schools in creating more systematic
connections with families and communities. These policies reflect research results and the prior successes
of leading educators who have shown that these goals are attainable.
Underlying these policies and programs are a theory of how social organizations connect; a
framework of the basic components of school, family, and community partnerships for children’s learning;
a growing literature on the positive and negative results of these connections for students, families, and
schools; and an understanding of how to organize good programs.
Who will work to create caring school communities that are based on the concepts of partnership?
How will the necessary work on all six types of involvement get done? Although a principal or a teacher
may be a leader in working with some families or with groups in the community, one person cannot create
a lasting, comprehensive program that involves all families as their children progress through the grades.
From the hard work of many educators and families in many schools, we have learned that, along
with clear policies and strong support from state and district leaders and from school principals, an Action
Team for School, Family, and Community Partnerships in each school is a useful structure. The action team
guides the development of a comprehensive program of partnership, including all six types of involvement,
and the integration of all family and community connections within a single, unified plan and program. The
trials and errors, efforts and insights of many schools in our projects have helped to identify five important
steps that any school can take to develop more positive school/family/community connections.
When schools form partnerships with families and the community, the children benefit.
Bibliography:
1. Snell, Emily K., Hindman, Annemarie H. & Wasik, Barbara A. Exploring the use of texting to
support family-school engagement in early childhood settings: teacher and family perspectives, Early Child
Development and Care, 190:4, 447-460, DOI: 10.1080/03004430.2018.1479401, 2020.
2. Epstein, Joyce L. School, Family, and Community Partnerships: Preparing Educators and
Improving Schools. Boulder, Colo.: Westview Press, 2001.
3. Lee, Seyong. “Family-School Connections and Students’ Education: Continuity and Change of
Family Involvement from the Middle Grades to High School.” Doctoral dissertation, Johns Hopkins
University, 1994.
136
PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR ANANIA OANA CODRUȚA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT DUMBRAVA MINUNATA,
LOCALITATE SATU MARE, JUDEȚ SATU MARE
În cultura românească există această expresie și credință potrivit căreia un copil care nu este
respectuos cu cei din jur, care manifestă comportament imoral, fără grijă de ceilalți, nu ar avea cei șapte ani
de acasă, adică nu a fost educat de părinții lui conform cu normele morale și sociale. Ca și cum toată
educația copiilor, referitoare la moralitate se întamplă în primii șapte ani de viață.
Maria Montessori a observat ca cei mici devin conștienți și interesați de moralitate abia după 6 ani.
„În realitate, copilul simte nevoia de a distinge între bine și rău abia în jurul vârstei de 7 ani. Copiii
mici nu își pun astfel de probleme. Ei acceptă și cred totul […]. Doar mai târziu, sentimentul lor social se
trezește și se simt responsabili pentru propriile acțiuni […].A vorbi cu un copil mic despre rău înseamnă a-
l învăța ceva ce nu este capabil să înțeleagă sau cel puțin nu este capabil să înțeleagă sau cel puțin să
asimileze. Prin urmare, profesorul trebuie să procedeze cu multă prudență, pentru a nu îngreuna sufletul
copilului cu argumente neportivirii sale. (Montessori, 2001, pag. 327)
Atunci își pun întrebări cu privire la ce e bine și ce nu, se compară cu cei din jur, caută în ceilalți acte
de moralitate, încep sa aibă spirit justițiar și să devină conștienți de sine. Adică abia după 7 ani îi putem
învăța pe copii ce e moralitatea, cum să se poarte în societate. Abia după 7 ani copilul poate începe să
înțeleagă aceste concepte și va lucra cu ele, le va duce la limită, le va încerca pe toate părțile, până va
înțelege și își va forma propriul set de valori, de acte morale.
Până în 7 ani, tot ce putem face, este să le fim exemplu. Să fim sinceri cu ei, să fim corecți, să ne
respectăm promisiunile, să îi ajutăm să se dezvolte emoțional, pentru ca mai târziu să putem lucra despre
moralitate și spirit justițiar. Părinții sunt călăuze pe acest drum, le arată ce fac ei. Copiii vor copia părinții,
astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
137
copilului, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te- ai străduit să le
predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
După 6- 7 ani își vor pune întrebări și vor alege propriile căi. Copilul va învăța după 7 ani ce e
moralitatea, ce e corect și ce nu, cum să respecte regulile societății.
Iar responsabili pentru acest lucru sunt părinții, în primul rând. Indiferent de vârsta la care se învață
aceste lucruri, responsabilitatea învățarii lor este sarcina părinților. Apoi a educatorilor și a societății. Pentru
că oricât de curat ai ține în casă, mizeria se va împraștia rapid dacă totul e mizerabil în jurul tău.
Așa că haideți să fim mai buni unii cu ceilalți, să le arătăm copiilor noștri cât de frumos putem
conviețui. Până la urmă, toți avem același scop: să fim fericiți!
Bibliografie:
Pedagogia Montessori înțelegere, aplicare și experimentare, Introducere, Colecția Pedagogie, Eva
Schumacher, DIDACTICA PUBLISHING HOUSE, 2019
Bunele maniere pentru copii în 365 de zile - Ediția 2014 - Sheryl Eberly, Caroline Eberly, Editura
Corint
138
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ANDONE VALENTINA CAMELIA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 308, BUCUREȘTI
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
139
Bibliografie:
1.Sapiro,S.,Karen S. ,,Cum devenim părinţi mai buni’’ Editura Humanitas, 2003
2. Shefali Tsabary, Ph.D. „Familia constienta - o revolutie în parentaj sau despre cum să ne creștem
copiii cu atenție și înțelepciune” Editura Herald, 2018.
140
DINAMICA PARCURSULUI EDUCAȚIONAL
PROF. ANDREEA-MARIANA IONIȚA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT SMART CLUB, FOCȘANI
Motto: Educaţia este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o

multitudine de interese (Herbart, 1976, p. 62)
Concepem educaţia ca acţiune de formare a omului, manifestându-se necesitatea unei dezvoltari

multilaterale a acestuia şi translatarea, adecvarea finalităţilor educaţiei la nivelul specificului fiecărui
individ. Educaţia este un demers aplicabil doar la specia umană, nu este o etapă limitată numai a unei
anumite vârste, ci se prelungeşte pe întreg parcursul vieţii unui individ. Fenomenul educativ produce
intenţionat unele modificari în structura internă a personalităţii, ajutănd individul sa îşi descopere diferite
faţete ale sale. Educaţia se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere
culturale şi istorice bine determinate, iar individul în traseul pe care îl urmează tinde spre apogeu.
Parcurgand acest drum, intâlnind diferite ansambluri de influenţe – actiuni deliberate sau în afara unei
voinţe deliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate, care, contribuie, intr-un fel sau altul
la formarea omului ca OM.
Fiecare individ este rezultatul propriei copilării și că o copilărie nereușită ne face mai puțin “reușiți”
atât ca adulți, cât și ca părinți.
Relația părinte-copil este mereu vie, dinamică și în schimbare, ceea ce dă șansa să devenim un părinte
mai bun decât cel care am fost ieri, iar peste câțiva ani mai bun decât cel care suntem astăzi. Ar fi bine dacă
am reuși să ne privim copiii cu atenție, cu un ochi obiectiv și să fim atenți la anumite aspecte, care pot fi
adevărate indicii ale stării copilului, nu numai fizice cât și psihice. Să vedem cât de sănătos este, cât și cum
se joacă, cât de des zâmbește, cât de mulțumit este cu ce are, cât de sigur pe el este, cât de protejat se simte,
cât de mult îi place să facă ceea ce face, de ce se teme, cum doarme.
Fiecare copil este unic și de aceea nu trebuie comparat cu alți copii. Copilul este o persoană pe care
trebuie să o cunoaștem și să o înțelegem, astfel încât să scoatem la lumină tot ce are mai frumos și mai bun.
Așa cum o floare nu crește dacă nu are pământul potrivit, lumină, căldură și apă suficientă (sau le are în
surplus) – cu alte cuvinte, dacă nu are condițiile potrivite – așa se întâmplă și cu copilul.
Exemplul personal al părintelui nu numai că este cel mai bun “manual” pentru copil, dar este și mai
convingător decât toate cuvintele. Nu trebuie să uităm că în relatia părinte – copil, lucrurile cele mai
complicate pot avea răspunsuri simple. Atunci când nu înțelegem purtarea copilului nostru, ar fi bine dacă
am avea tăria să ne punem pe noi în fruntea listei de “suspecți” și să ne autoanalizăm cu atenție.
În copilărie, atitudinile și valorile părinților pot fi transmise copilului. În acest timp, conceptul lor de
sine se formează și poate fi puternic influențat de părinții lor, potrivit Heather Weiss, fondator și director al
proiectului de cercetare a familiei Harvard. Ei pot dobândi abilități care sunt fundamentul de bază pentru
învățare în întreaga copilărie. Prin urmare, un sistem puternic de asistență din copilăria timpurie poate afecta
foarte mult dezvoltarea lor.
Relațiile de nutriție într-o familie sunt esențiale pentru dezvoltarea sănătoasă a unui copil. Dacă un
copil se simte în siguranță, în siguranță și este iubit în familia sa, acesta ajută la formarea respectului de
sine și a stării de sine. De asemenea, poate duce la un copil care este mai competent din punct de vedere
social și are abilități de comunicare mai bune decât un copil care nu simte aceste conexiuni familiale,
potrivit Weiss. Participarea părinților la activitățile copiilor, precum explorarea în aer liber sau citirea
cărților împreună, a dus la un copil mai social. Copiii care se angajează în activități de joacă cu părinții sări
direct în jocuri atunci când încep școala și arată un comportament mai independent în aceste situații. Faptul
că părinții își manifestă interesul pentru activitățile lor dezvoltă un sentiment puternic de sine în copil.
Părinții și alți membri ai familiei pot influența, de asemenea, dezvoltarea copilăriei timpurii prin
susținerea alfabetizării și a altor lecții din copilărie. Încurajând practica abilităților de matematică și lectură,
părinții pot crește pregătirea școlară la copilul lor, potrivit Weiss. Chiar și lecțiile timpurii, precum cântarea
alfabetului sau numărarea obiectelor, pot duce la mai multe succese în clasă.
Pe de altă parte, factorii de risc ai familiei pot influența, de asemenea, calea dezvoltării copilăriei
timpurii. Factorii de risc materni, în special, pot avea un impact mare asupra dezvoltării copilului. De
141
exemplu, abuzul de droguri, sărăcia și un mediu de abuz în familie pot duce la probleme de comportament
la copii cu vârsta de 3 ani, potrivit Centrului Național pentru Copii în Sărăcie (NCCP). Părinții pot ajuta
copiii aflați în situații de risc, căutând furnizori instruiți în domeniul sănătății, sănătății mintale, îngrijirii
timpurii și a educației, conform NCCP.
Bibliografie
https://www.unicef.org/earlychildhood/index_69849.html
GHIDUL cadrelor didactice pentru educaţia timpurie şi preşcolară, Unicef, Ministerul Educaţiei şi
Tineretului al Republicii Moldova
142
BUNELE MANIERE SI PREGATIREA PENTRU VIATA A COPILULUI
INTRE 1-4 ANI
SCOALA GIMNAZIALA “MAZILU VIPIE GHEORGHE”

GRADINITA VALEA MANASTIRII, GORJ
PROF. INV. PRESCOLAR: ANDREI ANA
Incepand de la varsta de 1 an, copiilasii pot fi invatati norme de comportament si politete. Desigur,
nu va puteti astepta ca un copil de 2-3 ani sa se poarte frumos tot timpul, dar ii puteti forma de timpuriu
obiceiul de a se comporta politicos, astfel incat sa creati o baza solida pentru interactiunile sociale pozitive
de mai tarziu. In acesti ani se pun bazele educatiei de acasa. Iata cum puteti proceda in cazuri concrete
pentru a-l deprinde pe micut, cu primele reguli de politete.
Incepeti de timpuriu sa il educati sa fie politicos. Inca de la varsta frageda de 18 luni, copiii pot
incepe sa-si insuseasca primele reguli de politete. Poate nu inteleg inca pe deplin ce ii invatati, dar iata ce
puteti face concret:
Asezati bunele maniere intr-un context
Considerati a tine cont de ceilalti reprezinta baza comportamentului politicos. Deci explicati-i
copilului ca atunci cand va ajutati vecina sa-si gaseasca cheile pe care le-a pierdut la locul de joaca, ea se
bucura, la fel ca si dumneavoastra. Subliniati ce frumos se poarta casiera de la magazin. Faptul ca ii explicati
copilului ca trebuie sa-i pese de ceilalti il ajuta sa absoarba aceasta valoare, chiar daca nu o intelege inca pe
deplin.
Tineti cont de temperamentul copilului
Unii copii de 15 luni sunt expansivi si le fac tuturor cu mana in semn de salut sau pentru a-si lua la
revedere. Altii sunt mai „reci“, si nu este nimic in neregula. Pentru un copil care nu se simte in largul lui sa
fie centrul atentiei la o petrecere, a fi politicos poate insemna sa-i spuna mamei la ureche „multumesc“ si
sa o roage sa transmita ea mesajul celorlalti.
Folositi reguli simple la masa
Copiii nu au puterea, nici aptitudinile emotionale de a exersa dintr-o data toate regulile de eticheta la
masa, deci incepeti cu o singura regula, cum ar fi „cand mancam, stam asezati la masa“ sau „nu vorbim cu
mancarea in gura“. Repetati regula des.
Eticheta copilasilor intre 2-4 ani
La aceasta varsta, copiii au memoria si limbajul mult mai dezvoltate, precum si un control mult mai
bun al propriilor impulsuri, ceea ce inseamna ca le este mai usor sa invete si sa tina minte regulile bunelor
maniere. Iata ce puteti face:
Interveniti cand este necesar
Cand fiul dumneavoastra ia jucaria altui copil in parc, interveniti si insistati sa dea jucaria inapoi.
Spuneti-i ca daca nu da jucaria inapoi, va fi pedepsit. Si nu-i sugerati ca el este acela care ar putea lua o
decizie in legatura cu jucaria, spunandu-i „Mi-ar placea foarte mult sa te gandesti si sa dai jucaria inapoi“
– copilul nu ar trebui sa aiba de ales in aceasta privinta.
Folositi personajele preferate ale copilului
Cand fetita dumneavoastra refuza sa spuna „Iarta-ma“, spuneti-i ca se poarta precum surorile
Cenusaresei. Astfel ii oferiti un exemplu concret din care poate invata.
Oferiti-i recompense
Atunci cand copilul spune „te rog“ fara sa i se ceara, laudati-l pentru politete si recompensati-l cu
ceea ce a cerut (in limite rezonabile, desigur!). Cei mai multi copii de trei ani au aptitudinile verbale de a
spune, „Te rog frumos, pot sa mai iau un strugure?“, deci permiteti-i sa o faca. Laudati-l pentru politete
chiar daca a solicitat ceva ce nu are voie, amintindu-i ca stie bine ca acel lucru nu este permis .
Incercati un joc de imaginatie
Pentru copiii de 3-4 ani, rememorarea bunelor maniere la masa in cadrul unui joc de-a luatul mesei
este o cale amuzanta de a tine lectii de politete acasa. Exersati micul ritual al mesei, cum ar fi asezarea unui
servetel in poala, faptul ca nimeni nu incepe sa manance pana nu au primit toti mancare si chiar introduceti
in joc „musafirii“, care pot fi frati sau jucarii de plus.
143
Supravegheati copilul
Copiii invata repetand, deci pregatiti-va sa jucati de multe ori de-a bunele maniere. Daca apar
probleme, exercitati-va autoritatea de parinte.
Prescolarii din grupa pregatitoare si elevii mici
Pe masura ce cresc, copiii sunt tot mai capabili sa faca ce li se spune si le place sa-si etaleze bunele
maniere. La gradinita sau la scoala li se cere sa faca liniste, sa-si astepte randul la diverse activitati si sa
ridice mana daca doresc sa vorbeasca. Iata cum puteti ajuta copilul sa-si imbunatateasca manierele:
Explicati-i la ce va asteptati
Pe masura ce aptitudinile verbale ale copilului se imbunatatesc, vorbiti cu el despre ceea ce considera
ca sunt bunele maniere. Spuneti-i si care va sunt asteptarile in ceea ce-l priveste. Fiti receptiv fata de ceea
ce i se pare greu de facut. Daca nu rezista sa stea asezat la masa pana termina toata familia masa, permiteti-
i sa coboare de pe scaun si sa se miste in preajma, dar nu-l lasati sa plece prea departe, mai departe decat
ati putea sa va auziti unul pe altul. (De asemenea, copiilor le este mai usor sa urmeze regulile pe care cred
ca le-au inventat ei, deci permiteti-i sa vina cu idei privind regulile de baza ale bunei purtari.)
Pastrati limitele
Desi va poate tenta sa-i spuneti copilului ca ati suferit atunci cand v-a spus ca aveti o rochie urata,
incercati sa mentineti discutia la nivelul a ceea ce este si ce nu este acceptabil. Este mai bine sa-i spuneti
„Nu-i politicos sa-mi spui asa“.
A invata copilul cum sa se poarte politicos este un proces continuu. Incercati sa aveti rabdare si
pastrati-va asteptarile la nivelul capacitatilor pe care la are la varsta respective. Timpul si rabdarea
dumneavoastra vor fi recompensate de fiecare data cand copilul spune „te rog“ si foloseste corect tacamurile
la masa.
Bibliografie:
Cei şapte ani de acasă, Silvia Dima
Cartea bunelor maniere, Ed. Flamingo
Cum să ne creştem copiii bine, Elena Popescu, Ed. Booklet, 2006
144
EDUCATIA IN FAMILIE - CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRESCOLAR: ANDREI ELENA NICOLETA
acasă.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igiena;
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative;
– bune maniere si comportament;
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire);
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este
certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
– consecventa in realizarea unei sarcini;
– concentrare a atentiei;
– perseverenta in realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:spiritul de
competitie;altruismul; cooperarea;atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.altele influenţează
Înainte de a judeca o persoanăşi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. de cineva, i se ia jucăria
145
de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în
realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor
şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile
pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse
sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va
fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoanăşi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim
ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său,
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una realăşi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Bibliografie:
4. www.copii.ro
5. www.didactic.ro
146
EDUCATIA IN FAMILIE – CEI SAPTE ANI DE ACASA
ANDREI ELEONORA DANIELA
”Asa cum merge familia, asa merge natiunea si asa merge toata lumea in care traim” Papa Ioan Paul
al II- lea
Familia este mediul in care fiecare copil vine pe lume si se dezvolta, unde gaseste mereu iubire,
intelegere si liniste sufleteasca, in sanul ei afland care sunt adevaratele valori ale vietii.
Expresia “cei sapte ani de acasa” descrie de fapt conduita unui copil sau a unei persoane, intr-un
anumit context, conduita ca fiind definitorie pentru adultul in devenire.
această dezvoltare, pe toate laturile sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat astfel să identificăm acea nevoie şi să
o satisfacem, aceasta indeplinire a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza
unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
“Cei sapte ani de acasa” ii responsabilizeaza pe părinţi, de ei depinde ca adolescentul, tânărul şi
adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar
această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot
acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Se pot evidentia cateva generalizări. Printre principalele elemente care compun ceea ce se înţelege,
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Un copil „cu cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia,
îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „cu cei sapte ani de acasa” îşi respectă
partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
noi.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o
audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
Un copil învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva
ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi
râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
147
CEI 7 ANI DE ACASĂ
ANDREI IONELA ROXANA,

GRADINIȚA” MARȚIȘOR”, SECTOR 4,BUCUREȘTI
“Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie ” .
Familia ,în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului, deoarece
ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfacute nevoile fiziologice și sociale și
împlinite etapele întregului său ciclu de creștere .
Părintii sunt primii educatori din viața copilului, educația primită de aceștia pănă la șapte ani și nu
numai, fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind, în primul rând, cadrul existentei biofizice
a dezvoltării copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie să fie, păstrarea sănătății, creșterea normală
și călirea organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă
asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate ,joc, plimbare, masă. Dar
copilul nu are nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil și “școala
primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om
întreg, ca persoană cu statut social .
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, furnizându-i primele repere de orientare în
lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natura și din societate, primele
sfaturi, norme și reguli de conduită. Creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamnă “bun ” pentru el, se
afla într-o dinamică permanentă de la o cultura la alta, de la o perioada la alta. Părinții trebuie să devină
conștienți de influența pe care o au în viata copilului, să știe că educația dată propriului copil este diferită
de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregatit corespunzator.
Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul ,exemple de
comportament positive ca : ssârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiative creatoare, dispoziția de
colaborare. Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare, dragoste față de copil. Nu frica, nu teama trebuie
să-l determine pe copil sa facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită
bazat pe egala respectare atât de copil cât și de părinți. Dragostea de “bine ”, de adevar, are nevoie mai ales
de acțiune, de descoperire a virtuților de către copil. Greșesc acei părinți, care îi interzic copiilor de a apuca,
de a desface jucăriile, de a le pipai, a le privi și chiar de a le izbi. Activismul precum și curiozitatea acută
de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate, încurajate, întelegând copilul ca pe o fiinta autonomă .
Cultivarea dragosteai fața de frumos se realizează tot în familie prin pregatirea bunului gust al
copilului față de ținută și locuința sa, precum și în relația cu cei din jur .
Orice experiență de viață, orice relație afectivă vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie.
Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, principala structură protectoare absolută
necesară existenței lui. Aici se învață limbajul și comportamentul social, se formează convingeri, aspirații,
aptitudini, sentimente, trăsături de voință și de caracter .
Climatul din familie influentează personalitatea copilului, oferindu-i zestrea de echilibru relațional și
adaptiv. Acest climat din familie, se impune ca un filtru între influențele educative exercitate de părinți și
achizițiile psihico-comportamentale, realizate la nivelul personalității copilului. Toate frămâtările,
preocupările, ambițiile părintțlor îl strivesc pe copil într-un mediu familial dezarmonic, este dificil pentru
el să-și găsească unitatea interioară .
Componenta afectivă, comunicarea verbală și jocul cu copilul au un rol esențial în relația părinte-
copil. Încă de la primele cuvinte, propoziții, copilul simte nevoia să transmită parintțlor întâmplăile din
viața lui. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit și va evita să-l asculte pe copil, acesta va cauta
răspunsurile în altă parte sau nu va căuta deloc, firul comunicarilor rupându-se. Numai fiind aproape de
sufletul copilului, luând parte la preocuparile lui, părintele devine sfatuitorul, punctual de rezistență și
încredere al copilului. Succesul relației părinte-copil depinde de dragostea părinteasca, de iubirea
necondiționată care presupune afecțiune, înțelegere, asigurarea unor raporturi relaționale, juste și
echilibrate. Când copilul este iubit este mai usor de disciplinat, de modelat. Fără iubire, copilul va muri din
punct de vedere emoțional, apărând tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității. Mângâierile,
148
cuvintele de încurajare, lauda, blândețea, atmosfera afectuoasă arată iubirea. Cu cât legătura emoțională
dintre părinte și copil este mai puternică, cu atât posibilitatea unui comportament delicvent este mai scazută.
Rolul părintelui în existența copilului este fundamentală, dar numai în măsura în care el găsește forța,
secretul de a crește un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat. Strategiile educative ale familiei
,determină în mare măsură personalitatea precum și rezultatele școlare ale copiilor. Părinții sunt cheia
capacității copiilor de a învăța și de a reuși în viață. Se spune, că profesia de părinte este una din cele mai
vechi profesii care se practică de toți membrii comunității, însă puțini sunt cei care se straduiesc s-o învețe
sistematic. Cel mai frumos dar pe care îl oferă părinții copiilor, este propria sănătate emoțională, fizică,
spirituală, intelectuală.
149
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR ÎNVAȚAMANT PRIMAR ANDRONACHE ALINA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALA DR. COSTICA BALAN,
POIANA CRISTEI, JUD VRANCEA
acasă.
dorinţelor sale.
150
BIBLIOGRAFIE
151
STUDIU PRIVIND DEZVOLTAREA UNEI RELAȚII SANATOASE
INTRE PARINȚI ȘI COPII
PROF. ANDREEA-OANA ANDRUȘCA

COLEGIUL TEHNIC „ION CREANGA” TG. NEAMȚ, JUD. NEAMȚ
Dezvoltarea armonioasă a individului depinde, în primul rând, de relațiile care se instituie în mediul
familial, de acei așa-ziși „7 ani de acasă” în care se pun bazele personalității, se modelează comportamente
și atitudini, se stabilesc limite și se conturează raportul autoritate – respect. La nivel teoretic, primii
educatori ai copilului sunt părinții, însă, în cadrul societal actual, responsabilitatea educației copilului se
mută, din ce în ce mai mult, exclusiv spre sfera cadrului formal instituțional. Dintr-o perspectivă obiectivă
a implicării părintelui în relația cu al său copil, există următoarele categorii parentale:
a) Părinții prezenți într-un mod activ în viața copilului, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct
de vedere afectiv, emoțional. În acest caz ideal, între părinți și copii se instituie o relație bazată pe încredere,
respect, siguranță, comunicare, sinceritate. Acest tip de părinți conștientizează importanța implicării lor
totale în viața copilului, lăsându-i, în același timp, posibilitatea de a-și dezvolta independența într-un cadru
fizic și emoțional sigur. Aceștia nu sunt părinți hiperprotectori, ci oameni care știu că menirea lor este de a
crește alți oameni, nu de a le suprima libera exprimare și dezvoltare. Sunt acei părinți care, după ce asigură
nevoile primare ale copiilor (hrană, securitate etc.), le identifică nevoile afective și cognitive, acțiunile lor
mergând în direcția împlinirii și dezvoltării aptitudinilor și abilităților celor în formare.
b) Părinții prezenți în viața copilului doar din perspectivă fizică sunt acei părinți care le asigură atât
nevoile de bază, cât și pe cele secundare care vizează descoperirea și exploatarea talentului sau diverselor
abilități ale copilului, fără a stabili, însă, o legătură emoțională cu acesta. Sunt acei părinți care pun pe
primul loc cariera, locul secund sau chiar terț fiind ocupat de familie și copil. De obicei, sunt persoane
educate, care consideră mult mai importantă participarea copilului la tot soiul de activități extrașcolare
(meditații la materii diverse, muzică, dans, pictură, înot, club de lectură, de robotică etc.) decât petrecerea
unui timp de calitate împreună. Nu știu cum să realizeze un echilibru între propriile aspirații proiectate
asupra copilului și nevoile afective reale ale acestuia.
c) Părinții absenți din viața copilului, această categorie putând fi defalcată în următoarele situații
concrete:
c.1. părinți decedați, copilul rămânând în grija bunicilor sau a altor rude. Este una dintre cele mai
tragice situații în care poate fi pus un copil, din cauză că, indiferent cât de multă atenție și iubire ar primi
de la cei în grija cărora rămâne, nu va beneficia de iubirea mamei sau a tatălui, trăind deci o traumă
emoțională (de scurtă sau lungă durată).
c.2. părinți plecați în străinătate, copilul rămânând în grija bunicilor sau a altor rude ori, în unele
cazuri excepționale, chiar singur. Dacă în cazul anterior, copilul trăiește sentimentul frustrării cauzate de
pierderea fizică părinților, din cauze naturale sau accidente, neavând deci un vinovat concret asupra căruia
să proiecteze sentimentul de furie (cu excepția accidentelor), în acest caz, poate apărea sentimentul de
vinovăție proiectat fie asupra părintelui, fie asupra sinelui. De cele mai multe ori, părintele pleacă în
străinătate pentru a asigura un trai material bun copilului, fără a-l consulta în prealabil sau fără a-i explica
implicațiile pe care le are această decizie a sa, determinându-l pe copil să experimenteze sentimente dintre
cele mai diverse: furie, teamă, neacceptare, izolare, închidere în sine etc. Ceea ce nu înțeleg părinții este că
pe copii nu îi interesează banii, că nevoia lor primară nu este belșugul, ci timpul petrecut cu cei care i-au
dat viață. Odată plecați, părinții devin musafiri în viața celui pentru care se străduiesc să acumuleze potență
financiară, neconștientizând faptul că apelurile telefonice sau cele video nu au puterea de a le suplini rolul,
căldura vocii, o mângâiere la vremuri de nevoie sau un sărut de noapte bună.
În ceea ce privește educația părintelui în avantajul elevului, aceasta este împărțită în mai multe
etape, corespunzătoare nivelului educațional la care se află elevul. Cu alte cuvinte, este vorba despre o
creștere împreună a părintelui și a copilului, o dezvoltare și o determinare reciprocă în școala vieții. Se
spune că educația copilului ar trebui să înceapă încă dinainte ca acesta să fie conceput, întrucât studiile arată
că ceea ce trăiește mama în timpul sarcinii se răsfrânge în mod direct asupra fătului, influențându-i tot ce
înseamnă devenire personală. Muzica clasică sau vorbitul cu puiul încă nenăscut sunt unele dintre cele mai
la îndemână modalități de „a stimula” înclinația acestuia spre tot ce este bun, frumos și valoros. Societatea
152
actuală pune foarte mare accent pe conceptul de parenting, tot mai mulți părinți tineri rezonând cu acesta și
adoptând principiile promovate de experții în acest domeniu. Astfel, se punctează
Importanța educației timpurii, în primii 2-3 ani ai copilului, la vârsta antepreșcolară. Părinții din ziua
de astăzi au posibilitatea de a beneficia, în primii 2 ani ai copilului, de concediu de creștere a copilului,
avantaj de care multe mame profită, cu scopul de a petrece timp de calitate cu propriul copil. Este momentul
în care părinții trebuie să învețe cum să facă diferența dintre cantitate și calitate în ceea ce privește
activitățile destinate dezvoltării cognitive și relaționale a celui mic. În ceea ce privește relația cu preșcolarul
și cu școlarul mic și mijlociu (cel cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani), cruciale sunt metodele alese de părinte
pentru a petrece timpul liber (al copilului sau al copilului cu părintele). Acum trebuie să se formeze și ideea
că nu școala, prin profesorii ei, este unica responsabilă de educația elevilor, ci și (mai ales) părinții.
implicarea acestora în viața școlară timpurie a elevului va avea ca efecte o rată scăzută a abandonului școlar,
o mai bună și conștientă frecventare a școlii, dar și scăderea actelor de bullying sau delincvență juvenilă.
Efecte pozitive are aplicarea, încă din perioada timpurie a școlarizării, a unor seturi de limite impuse
elevilor: telefon, internet, ora de culcare, timp alocat temelor vs timp alocat destinderii. Pentru ca aceste
limitări să aibă efectul scontat, părintele trebuie să explice, în primul rând, decizia de a îngrădi accesul
nelimitat la mijloacele tehnologice enumerate anterior, dar, în al doilea rând, trebuie să și posede
înțelepciunea necesară atingerii unui echilibru între timpul dedicat activităților școlare și extrașcolare și
timpul destinat relaxării, jocului, destinderii și odihnei. Mai mult, este absolut necesar să existe seturi de
obligații/responsabilități pentru ambele părți, pentru ca elevul să nu se simtă descumpănit, descurajat sau
nedreptățit în raport cu adulții.
Orice profesor, fie că este el diriginte sau nu, are ca principală așteptare implicarea activă a părintelui
în viața școlară a copilului, care poate fi realizată concret prin ajutorul acestora acordat rezolvării temelor,
realizării proiectelor școlare, identificarea resurselor necesare ducerii la bun sfârșit a activităților școlare,
suport moral și, de ce nu, chiar financiar, prin facilitatea accesului elevului la resurse educaționale mai
costisitoare și care nu pot fi identificate sau oferite de instituția de învățământ în care este înscris elevul. O
altă modalitate prin care se probează interesul pentru dezvoltarea armonioasă a elevului sunt discuțiile
regulate cu profesorii și dirigintele, fie cu ocazia ședințelor cu părinții, fie în timpul întâlnirilor individuale
între diriginte și părinte. Aceste discuții trebuie însă să depășească regimul formal și să se transforme în
conversații cu substanță, în care să fie identificate nevoile reale ale elevului și problemele cu care se
confruntă, pentru a putea fi găsite soluții de ieșire din impas, fără ca elevul să se simtă însă constrâns să
acționeze într-o anumită direcție. Ghidat fiind și din cadrul parental/familial, dar și din cel școlar, este
sănătos din punct de vedere psihologic să i se ofere copilului șansa de a descurca singur în situații dificile,
care impun găsirea unor soluții pe termen scurt și/sau lung. Poate că nu va reuși să realizeze acest lucru de
la prima încercare, însă constanța aplicării acestui tipar comportamental și atitudinal îl va conduce pe
drumul succesului. Pentru ca acest deziderat să devină realitate, prima condiție ce trebuie îndeplinită este
prezența la ședințele cu părinții. În cadrul acestor întâlniri, este nevoie însă ca temele de discuție să nu se
rezume doar la transmiterea seacă de informații referitoare la notele elevului, ci este necesar a se stabili un
set de teme de discuție propuse de diriginte sau chiar de elevi, în funcție de nevoile identificate prin
aplicarea de chestionare anonime. În cadrul unor astfel de întâlniri deschise comunicării, părinții se pot
simți, la început, mai puțin confortabil, dar, pe măsură ce vor observa deschidere din partea dirigintelui și
a profesorului, vor conștientiza importanța crucială a subiectelor dezbătute. Se spune, pe bună dreptate, că
nimeni nu se naște părinte, ci învață să fie unul alături de copilul său. Cu alte cuvinte, pe măsură ce copilul
se dezvoltă, evoluează și părintele, înțelegând că școala le oferă oportunitatea de a dezvolta spiritul de
cooperare între generații cu viziuni, de cele mai multe ori, diferite. Din păcate, încă există părinți care cred
că un copil ideal, cuminte, este cel care stă acolo unde i se spune, fără a avea vreo inițiativă, fără a face
dezordine ori fără a răspunde neîntrebat. Atunci când copilul nu afișează acest comportament în public,
părintele are tendința de a-l pedepsi, aplicând, în cele mai multe dintre cazuri, corecții de natură fizică ori
afișând o atitudine ostilă, însoțită de un limbaj „greu”, care, repetat la nesfârșit, va avea efecte dintre cele
mai nedorite asupra copilului: închidere în sine, incapacitatea de a-și comunica emoțiile sau, dimpotrivă,
reacții violente, intrarea, la vârsta adolescenței, în anturaje dubioase, nesănătoase din punct de vedere fizic
și psihologic, răzvrătindu-se împotriva celui care l-a crescut cu prea multă strictețe. Pentru a contracara
aceste comportamente negative, literatura de specialitate (Stănculeanu, Diana; Petrea, Irina, Ghid de bune
practici pentru educația pozitivă a părinților, cadrelor didactice și elevilor, Stimularea comportamentelor
pozitive ale copiilor – lecții învățate, Organizația „Salvați copiii”, București, Speed Promotion, 2011)
153
propune un program de intervenție structurat în opt etape: perceperea acțiunii de disciplinare ca modalitate
specifică a învățării comportamentale, înțelegerea/educarea/modelarea percepției părinților asupra
comportamentului copiilor, îndreptar comportamental pentru copii, rutina comportamentală, gama
emoțiilor/inteligența emoțională, inteligența socială, raportarea părinților și a copiilor la tema pentru acasă,
managementul dificultăților comportamentale. Fiecare dintre aceste opt etape beneficiază de două direcții:
una teoretică și una aplicativă. Așadar, părintele poate recunoaște aspectele problematice și poate acționa
în consecință, în vederea înțelegerii și corectării lor.
Bibliografie:
Baciu, Amelia; Cazan, Carmen Manuela; Chendea, Cătălina; Cobzariu, Ciprian; Ioachim, Magdalina;
Mihalcea, Taisia; Oneț, Constantin, Educația părinților/Ministerul Educației și Cercetării, UNICEF –
Reprezentanța în România, Editura MarLink, București, 2006;
Stănculeanu, Diana; Petrea, Irina, Ghid de bune practici pentru educația pozitivă a părinților,
cadrelor didactice și elevilor, Stimularea comportamentelor pozitive ale copiilor – lecții învățate,
Organizația „Salvați copiii”, București, Speed Promotion, 2011.
154
CEI SAPTE ANI DE ACASA 2020
PROFESOR-EDUCATOR ANGEARU MIOARA

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCATIE INCLUZIVA ALEXANDRIA
În România, în special în perioada anilor 80-90, integrarea în mediul şcolar, se făcea la vârsta de şapte
ani, iar copiii uneori treceau pe la grădiniţă, alteori nu, veneau direct la clasa I odată cu împlinirea vârstei;
probabil aşa era legislaţia, apoi s-au introdus: grupa pregătitoare obligatorie, grupa şi clasa pregătitoare
obligatorii, iar acum se tinde şi în ţara noastră spre integrarea în mediul şcolar cât mai timpuriu, având
rezultate extraordinare.
În unele ţări cum este Suedia, se susţine ideea potrivit căreia regulile de bază sunt transmise copilului
până la vârsta de patru ani, pentru că integrarea în mediul şcolar se face obligatoriu până la patru ani; aici
se poate vorbi de cei trei patru ani de acasă.
În familie, venirea pe lume a unui copil, ar trebui să fie un moment de bucurie şi nu o sursă de venit;
să se întâmple într-un moment prielnic, în care membrii familiei lărgite sunt disponobili şi pot oferi timp,
atenţie, dragoste, pot face concesii, renunţări pentru copii, sunt preocupaţi de ceea ce pot oferi copiilor, nu
doar material.
Pentru a supravieţui, copilul are nevoie de apă, hrană, locuinţă, căldură şi siguranţă, iar pentru a
deveni un om educat, cu şapte ani petrecuţi acasă; are nevoie de linişte, dragoste, ataşament, jucării, să fie
stimulat corespunzător, tratat cu respect, integrat în familie şi nu abandonat în familie, implicat în
comunitate, iar familia să fie celula de bază a societăţii.
Educabilitatea copilului începe în familie, iar primele modele le are tot din familie; ai forma copilului
un set de reguli minimale este o îndatorire a familiei faţă de comunitate şi o obligaţie faţă de copil. Copilul
doar spălat şi hrănit se maşinalizează, se dezumanizează, devine instinctual şi agresiv, nu educat: etic, civic,
cu conştiinţă şi gândire, creativitate şi emoţie, inteligenţă; calităţi care ne deosebesc de regnul animal.
În mediul şcolar de la trei ani copilul vine în contact şi cu alţi copii, şcoala oferă modele şi exemple
pozitive, aici copilul învaţă să fie tolerant cu ceilalţi, să accepte diversitatea, va învăţa că deşi suntem puţin
diferiţi- copiii cu deficienţe, sau cu cerinţe educative speciale- avem aceleaşi drepturi şi obligaţii, că va
trebui să convieţuim în armonie şi respect unii faţă de ceilalţi, chiar dacă au altă naţionalitate şi cetăţenie,
subliniind interculturalitatea, şcoala oferă şanse egale la educaţie; aici bunicul şi părintele vor fi consiliaţi
şi vor evita etichetarea şi stigmatizarea dar se vor implica activ în integrare; tot la trei ani va începe derularea
parteneriatului şcoală-familie-comunitate.
Şansa copiilor depinde în mare măsură de educaţia din familie, mai ales a mamei, dar nu poţi să educi
un copil fără a fi educat.
Informarea, consilierea, conştientizarea până la responsabilizare a familiei sunt atribuţii ale grădiniţei,
şcolii, care nu se pot concretiza fără implicarea familiei.
Prin educaţia timpurie, şcoala informează şi consiliază un segment de populaţie de la trei ani la
şaptezeci de ani: preşcolari, părinţi, bunici, pune bazele integrării comunitare şi profesionale, iar copii
învaţă că au obligaţii faţă de familie şi comunitate.
Tot în cei şapte ani de acasă este necesar să-i dăm copilului sarcini, rol, responsabilităţi în familie,
dar şi să-l investim cu încredere prin angajarea în activităţi cotidiene: ,, Poţi păstra un secret, poţi uda florile,
poţi hrăni iepurii fără să deschidem cuşca, să ducem gunoiul din rondul de flori, să curăţam covorul de
jucării şi scame...verificăm activitatea şi-l lăudăm –Bravo! Mă pot baza pe tine. Eşti un gospodar de
încredere! ,,
Se greşeşte atunci când se aduce copilul zilnic la şcoală, doar că aşa trebuie, sau pentru alocaţie, lapte
şi corn, dar nu comunicăm; la fel se greşeşte când înlocuim dojana părintească cu tableta sau calculatorul -
părintele este liniştit, iar copilul ocupat, nesupravegheat, agresiv; dojana blândă, cu exemple din mediul
apropiat, cu argument, cu pedeapsă direct proporţională cu fapta, dar mai ales lauda faptei bune, sunt măsuri
ce le pot aplica educatorii împreună cu părinţii.
Sunt situaţii când copiii sunt victimele propriilor familii, mai ales unele familii monoparentale în care
se consumă alcool şi se comit fapte antisociale dar consideră că educatoarea are ceva cu părintele sau copilul
respectiv; sau cănd avem dizabilităţi la copii cu familie slab educată, despre care nu ştiu nimic, nu i-a trimis
nimeni la psihologul clinician şi psihiatru, iar de recuperarea copilului respectiv nu se ocupă nimeni. Iată
155
un exemplu de ,,asa nu,, şi unde poate duce lipsa comunicării în familiei, a familiei cu factorii instituţionali
dar şi la nivel de micro sau macro grup.
La integrarea în unitatea de învăţământ, ar trebui ca în legislaţie să fie prevăzute obligativitatea
prezentării la psihologul clinician, psihiatrul, orientarea şcolară, încadrarea în grad de handicap, chiar de la
trei ani pentru toţi copiii fără discriminare- copiilor le aducem un beneficiu prin oferirea serviciilor
specializate, iar comunităţii un impact pozitiv asupra cheltuielilor cu recuperarea, pe termen mediu şi lung,
un viitor voluntar pentru acţiuni comunitare de binefacere, contribuind astfel la creşterea calităţii vieţii.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind ,,statutul” şi ,,rolul” de
elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ales, specificul
învăţării.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent o bază distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii.
Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa I necesită o muncă stăruitoare
din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc
copilul pentru şcoală.
Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de
cunoaştere pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară.
BIBLIOGRAFIE :
Alois Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie specială, ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a
gradelor didactice, 2013, Polirom,
Constantin Cucoş, coordonator, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,
2009, Polirom,
Elena Dănescu, Stimularea creativităţii la vârstă preşcolară, 2006, Paralela 45.
156
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA – FUNDAMENTUL EDUCAȚIEI COPILULUI
ANGHEL IOANA CODRINA

LICEUL TEOLOGIC ORTODOX
SFÂNTUL CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, FĂGĂRAȘ
Motto: ”Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul”. (Lucian Blaga)
Dezvoltarea copilului în primii șapte ani de viață este spectaculoasă. Achizițiile din această perioadă
constituie în fapt baza evoluției ulterioare, un fundament pe care se vor ridica toate achizițiile, abilitățile,
deprinderile pe care copilul trebuie să le dobândească în etapele următoare de viață.
În această perioadă, ființa copilului cunoaște transformări majore nu doar din punct de vedere fizic –
de la ridicatul în picioare și de la primii pași la autonomie motrică, ci și psihic – învățarea limbajului ducând
spre dezvoltarea gândirii și spre capacitatea exprimării emoțiilor. Cu fiecare zi, săptămână sau lună care
trece, se pot observa noi manifestări la copil.
De aceea, este deosebit de important să fie creat în familie, nu doar la grădiniță, un mediu propice
dezvoltării copilului. Atenția și timpul adulților trebuie să le fie dedicat în cât mai mare măsură copiilor,
pentru că cei mici învață în această perioadă prin imitație și prin joc.
Un rol important îl joacă în această perioadă dezvoltarea limbajului. Cu mult înainte să vorbească,
copiii își ascultă părinții și pe cei care îi îngrijesc. Incep să scoată mici sunete și zgomote, încercând să
imite ceea ce aud. Acesta este începutul comunicării.
Copiii inteleg limbajul cu mult înainte de a vorbi pur și simplu, la fel cum mai târziu vor întelege mai
multe cuvinte decât vor folosi în vorbirea curentă - ceea ce înseamnă că cei mici au un limbaj receptiv
bogat. A vorbi cu copilul ajută la dezvoltarea limbajului receptiv și la stimularea întregului proces de
vorbire. Chiar dacă nu este capabil să articuleze, copilul absoarbe informațiile furnizate și își mărește
vocabularul doar ascultând.
Mulți cercetători consideră că înțelegerea limbajului începe încă din viața intrauterină, bebelusul
recunoscând vocea mamei dintre toate celelalte pe care le aude in jurul său la câteva zile dupa naștere.
Copiii dezvoltă abilitățile lingvistice în ritmul propriu, însă până la vârsta la care merge la școală, trebuie
să achiziționeze mare parte din vocabularul de bază.
Între doi și trei ani, copiii vor experimenta schimbările la nivelul gândirii, învățării, relațiilor sociale
și emoționale, schimbări ce-i vor ajuta să exploreze lumea și să înțeleagă sensul ei. În timpul acestei etape,
cei mici vor putea să urmeze instrucțiuni din doi sau trei pași, vor sorta obiecte în funcție de formă și
culoare, vor imita acțiunile adulților și ale prietenilor, își vor exprima o gamă largă de emoții.
Pe măsură ce pătrund cu pași mari în lumea copilăriei, între 3 și 5 ani, lumea se va deschide pentru
ei. Vor deveni mult mai independenți și vor dori să exploreze, vor pune întrebări legate de lucrurile din
jurul lor, din ce în ce mai mult. Interacțiunea lor cu familia și cu cei din jur îi va ajuta să-și contureze
personalitatea și modul propriu de a gândi și de a acționa.
Între șase și șapte ani aptitudinile fizice, sociale și mentale se dezvoltă foarte repede. Este însă o
perioadă esențială cu schimbări emoționale și sociale, pentru că încep să arate mai multă independență față
de părinți și familie, arată o dezvoltare rapidă a aptitudinilor mentale, învață moduri mai bune de a descrie
experiențele și vorbesc despre gânduri și sentimente.
Prin urmare, un copil căruia i s-au spus povești, care avut în jur modele de exprimare corectă și
nuanțată, căruia i s-au oferit contexte lingvistice diverse în primii ani de viață, va dobândi un vocabular
nuanțat pe care îl va îmbogăți cu ușurință și în mod firesc în etapele următoare. Progresia ulterioară este
îngreunată dacă aceste achiziții nu au fost dobândite în primii șapte ani de viață. Analfabetismul funcțional
care se manifestă îngrijorător la generația de azi are drept primă cauză modelele lingvistice sumare,
superficiale și inconsecvente din copilărie. Dacă bagajul lingvistic nu e suficient dezvoltat, în primii ani de
școală cu greu pot fi depășite aceste restanțe, ceea ce va încetini și evoluția gândirii.
Un copil care intră în școală cu un vocabular bogat, va fi capabil să facă mai repede conexiuni între
conținuturi, va reuși să folosească în mod creativ și personal cunoștințele, nu doar să le reproducă, astfel
încât să dobândească o autonomie în gândire la vârsta adolescenței, ccea ce conduce spre concluzia că
primii șapte ani de viață sunt esențiali pentru dezvoltarea ulterioară a copilului.
157
EDUCAȚIA IN FAMILIE – PRIMUL PAS IN DEZVOLTAREA COPILULUI
PROF. ANGHEL DANIELA

COLEGIUL ECONOMIC ”ION GHICA” BACAU
Procesul de dezvoltare al copilului cuprinde mai mulți factori: familiali, sociali, comunitari. Dintre
aceștia, cei mai importanți sunt cei familiali.
Conform Dictionarului etmologic al limbii române1, termenul familie vine din limba latină familia și
este definit ca ”formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, care constă din soț, soție și descendenții
lor”, ceea ce înseamnă că familia este una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană. Prin
intermediul ei se transmit generațiilor următoare particularitățile genetice, etnice, culturale, religioase, etc.
realizându-se astfel prima etapă în educația copilului.
Educația începe în familie și nu se termină niciodată. Educația în familie se realizează pe trei direcții:
PĂRINȚI - COPII
ÎNTRE FRAȚI BUNICI – NEPOȚI
In familie copilul ar trebui să învețe: să vorbească și să se exprime (își construiește limbajul), să

interacționeze cu ceilalți și cu mediul înconjurător, despre valori (onestitate, curaj, bunătate, spirit civic,
toleranță, respect, generozitate) și reguli. Aici ar trebui să găsească suportul necesar pentru a fi fericit, a
înțelege lumea și pentru a trece de la o etapă la alta în vederea formării caracterului, personalității, a voinței
și asumării responsabilității. Toate aceste lucruri se realizează cu multă răbdare, cu disponibilitate din partea
familiei de a contribui la educația copilului. Părinții nu trebuie să uite că și ei vor învăța o dată cu copilul
lucruri necunoscute până atunci, atât despre copil cât și despre propria persoană, de aceea este imperios să
găsească resursele necesare pentru asumarea procesului educativ. De asemenea, studiile de specialitate au
arătat o relație foarte strânsă între coeficientul de inteligență înalt al copilului și nivelul încurajării parentale,
atmosfera familială generală și numărul cărților citite în familie.
Ce se întâmplă dacă un copil nu primește educația necesară acasă? Acest lucru se vede în
comportamentul acestuia. El nu va avea primele deprinderi comportamentale de a trăi în societate alături
de ceilalți, nu va înțelege convențiile sociale și rostul regulilor, primând instinctul de supraviețuire și
nevoile de bază. Copilul interacționează cu lumea exterioară prin intermediul familiei. Apar astfel primele
temeri (nu ai voie să pui mâna, nu vorbi, nu pleca, nu face acest lucru – fără alte explicații suplimentare
atât de necesare copilului), lipsa de respect față de părinți, dar și de ceilalți - copilul învață prin imitație
(face ceea ce vede la părinți) și prin simțuri (el simte că nu este o prioritate pentru părinți de aceea va face
exact acele lucruri negative care vor atrage atenția asupra lui). Mai departe, copilul nu se va adapta în
comunitatea școlară deoarece el nu înțelege rostul regulilor, ceea ce îl va eticheta și va atrage asupra sa
comportamente punitive din partea celorlalți. De asemenea, dacă un copil nu primește sarcini în interiorul
familiei, nu i se va cere să își asume anumite roluri, acesta va deveni egoist, nu își va aprecia niciodată
părinții și nu va respecta nimic în jurul său, neasumându-și responsabilitatea pentru nimic.
158
Pe scurt, familia îndeplinește mai multe funcții educative:
instituţional formativă prin răspunsuri directe la
întrebările copilului și învățarea
prin imitație
psiho-morală prin modelele de conduită

oferite de părinți
Funcții
socio-integrativă prin acordarea autonomiei,
implicarea copilului în
activitățile familiei
cultural-integrativă prin implicarea copilului în

diverse activități culturale
In concluzie, putem afirma că expresia ”cei șapte ani de acasă” nu este doar o formulă de reproș sau
o ideologie învechită, ci este o necesitate de care trebuie să beneficieze fiecare copil în familie. Este adevărat
că aici depinde de nivelul de educație și de mediul în care trăiește fiecare familie, dar atunci când ai decis
să faci un copil îți asumi rolul de părinte până la capăt. Copilul nu are nevoie doar de bunuri materiale
pentru a crește, acestea asigură nevoile de bază (adăpost, hrană, îmbrăcăminte). El are nevoie și de iubire,
respect, îndrumare, apreciere și, mai presus de toate, educație. Viața în societate presupune adaptare la
normele și convențiile sociale. Un copil care nu beneficiază de toate aceste lucruri în familie va fi ca un
copac fără rădăcini rezistente, mai devreme sau mai târziu, la un vânt mai puternic va fi dărâmat. Părinții
sunt cei care pot da copilului (și sunt datori să o facă) toate resursele necesare pentru a fi un viitor adult de
succes.
Sitografie
1
https://www.webdex.ro/online/dictionarul_etimologic_roman/familie
https://www.portalinvatamant.ro/articole/sfatul-specialistului-85/rolul-educatiei-in-familie-703.html
http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/EDUCATIA-IN-FAMILIE-FACTOR-AL-75.php
http://beneficiile.blogspot.com/2014/06/rolul-familiei-in-educarea-copilului.html
159
“CEI SAPTE ANI DE ACASA”
PROF. INV. PRIMAR ANGHEL OANA-CRISTINA

ŞCOALA GIM. “ANTON PANN”BRAILA
“Cei şapte ani de acasă- paşi mici pentru a deveni om mare.”

în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Copilăria reprezintă cea mai bună
perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea
care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de
adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
De pe la vârsta de 3 - 4 ani copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri
care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul
unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe
vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton
calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton
răstit”.Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
relaţionare socială .
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie,prin exemple şi argumente clare. Nu uita
însă că purtarea copilului tău,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
intenţionat. Uneori,cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care
discută,că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună
creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Bunele maniere sunt cartea lui de vizită
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală,cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă,cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină. Aşadar,cei şapte ani de-
acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare,care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor,e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles,în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism,adică cel mic să arate că
îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este
vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace,să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie
să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia însă, în
ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate
de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai
ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod
natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient
o serie abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului
160
pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. (Killen, 1998 p. 143-159).
Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare.
Abilitatea de a pune limite copilului este una foarte sensibilă. Din punctul de vedere al socializării
copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe acesta să se adapteze mediului și grupului din care
face parte. Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” cu autoritate și a restricționa cu agresivitate.
Alegerea de către părinte a celei de-a doua variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru
norme și reguli sau din contră, la unul extrem de timid și foarte temător.Copiii cresc şi se formează în viaţă
BIBLIOGRAFIE
Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998
161
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF. ANGHELOIU ADRIAN, LIMBA FRANCEZA,

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 „GEORGE USCATESCU”
TARGU-CARBUNEȘTI, JUD. GORJ
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educație sănătoasă și frumoasă în sânul propriei familii,
locul unde aceștia se nasc și unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranță și deslușesc
tainele acestei minunate lumi.
Spun acest lucru, deoarece observ că acei copii născuți în familii dezorganizate, sărace și needucate
pleacă din start cu un deficit din acest punct de vedere, se integrează mai greu, participă la activități cu
sfială, nu știu dacă au voie și când să intervină, că de altfel nu sunt siguri pe ei, deoarece observă singuri
diferențele dintre ei și ceilalți. Aceștia au nevoie de mai multă atenție din partea cadrului didactic și de
foarte multe ori nouă ne revine sarcina de a-i canaliza pe drumul cel drept, cu răbdare arătându-le cum să
se comporte și ce să spună și să facă în diferite situații.
Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învață să vorbească, cum și ce să
vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulțumească, mama și tata fiind reale exemple pentru aceștia.
După cum știm, copilul copiază comportamentul celor apropiați, el nu știe ce este bine și ce este rău, tocmai
de aceea ar trebui să facem ceea ce cerem de la ei, pentru că altfel intervine întrebarea firească: „EU DE
CE?” dacă mama și tata nu fac așa. Este bine ca micuțul să fie obișnuit cu diferite persoane pentru a nu se
izola și a fi dependent doar de mama și tata.
Cei șapte ani de-acasă consider că sunt cei mai importanți, educația timpurie lăsându-și amprenta
asupra comportamentului copilului, chiar și religia, obiceiurile familiei, nivelul de educație al părinților,
limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în ceea ce privește acordul
gramatical deficitar, anumite cuvinte și multe altele.
Cei șapte ani de-acasă însemnă credință în Dumnezeu, înseamnă să învățăm să socializăm, să ne
ajutăm semenii la nevoie, să cooperăm, să fim oameni drepți și pe care să te poți baza în societate. Este
necesar ca religia și credința fiecăruia să fie bine cunoscută și definită, pentru că numai prin credință putem
fi mai corecți, mai buni, mai atenți cu cei din jur. Perioada grea pe care părinții o traversează, fără locuri de
muncă, fără siguranța zilei de mâine, unii plecați în străinătate, fac din copii adevărate victime ale societății
în care trăim, spulberând vise și speranțe atât ale lor cât și ale părinților. Stabilitatea familiei, echilibrul și
buna înțelegere creează copiilor modele pozitive de urmat, întrucât fiecare dintre noi reprezentăm modele
pentru copiii noștri. Astfel că părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață,
când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în
societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de
respect la rândul său.
Cei șapte ani de viață țin de respect și comportament corect în relația cu ceilalți. Respectul față de
părinți, de bunici, de cei apropiați se transmite mai departe către profesori, prieteni și colegi deopotrivă.
O zicală românească spunea că dacă îi respecți pe ceilalți, te respecți practic pe tine, integrându-te
mai ușor în comunitatea din care faci parte, altfel riști să te izolezi și să fi un neadaptat și un neînțeles de
cei din jur, diferiți de tine. Să fii respectat de cei din jur este un lucru dorit și plăcut, care îți dă satisfacție,
având un efect pozitiv asupra noastră, a fiecăruia.
162
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ - COPIII BUCURIA PĂRINȚILOR
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ANTAL GABRIELA LUCIANA

GRĂDINIȚA P.P. NR.4 TÂRNĂVENI/MUREȘ
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia exercită o influență
deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele despre natură, societate, deprinderile
igienice, obișnuințele de comportament, copilul le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este
foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic, familia este
cea care oferă copilului primele cunoștințe uzuale este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație,
memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultate în funcție de modul în care părinții se implică în
procesul de învățare. Ei trebuie să asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului,
trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau
sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține de aici vine vorba- cei șapte ani de acasă.
În primii ani din viaţă se pun bazele performanţei şcolare de mai târziu. Copiii învaţă să se comporte imitând
comportamentul persoanelor din jurul lor. Interacţionând cu adulţii copiii învaţă să se comporte imitând
comportamentul lor, orice interacţiune a unui copil cu un adult reprezintă pentru cel mic o oportunitate de
a învăţa. Astfel, părinţii, cei care au grijă de copii trebuie să le ofere interacţiuni de calitate şi cel mai bun
mediu de a se dezvolta.Rolul de părinte presupune renunţări şi un efort firesc, o schimbare a vieţii. Copilul
cere atenţie și are nevoie de mult timp disponibil. Dar în acelaşi timp, copilul nu ne cere sa fim alături de
el 24 de ore zilnic. Este chiar periculos ca mama să trăiască exclusiv pentru copil si prin copil. Cel mic are
nevoie de spaţiu ca sa fie el însusi, unde să aibă curajul de a-şi trăi propria viaţă şi de a face propriile greşeli.
Atunci cand greşelile sau eşecurile normale o dezamăgesc pe mamă sau dimpotrivă chiar o distrug, copilul
va ajunge să îsi traseze viaţa în funcţie de aşteptările mamei şi nu în funcţie de propriile nevoi. Părintele
trebuie să aibă capacitatea acestuia de a fi prezent în mod real și întotdeauna lângă copil pentru că de multe
ori, copleşiti de acest rol parental el devine prezenti fizic dar absent emoţional. Primii șapte ani de viață ar
putea să nu însemne totul, dar studiile arată că acești șapte ani au cea mai mare importantă în dezvoltarea
abilităților sociale ale copilului. Este important ca părinții, chiar dacă au un mod de viață stresant, să se
implice cât mai mult în educația copiilor lor, din primii ani de viață. Atenția reprezintă unul dintre
instrumentele care îi învață să fie mai prezenți în viața copiilor lor.Acordându-i atenție în momentul în care
are nevoie, se va ști ce-și doresc copiii, ce așteptări au și astfel puteți deveni cei mai buni
prieteni.Conștientizarea este o abilitate importantă. Felul în care se interacționează cu copilul, acordarea
atenție și interesul de ceea ce încearcă ei să spună, constituie drept bază pentru modul în care un copil învață
normele sociale, își dezvoltă abilitățile de comunicare și relaționare și poate influența stilul de atașament al
acestuia și de el depinnzând dezvoltarea viitoarelor relații.Rolul educației realizate în familie este acela de
a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală,
pentru instruirea didactică. Familia pregătește și susține copilul din punct de vedere emoțional,
comportamental, social.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui, personal este influențată de condițiile de viață
ale acestuia, de comportamentul părinților.. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Pentru o educație
de calitate copilul are nevoie ca însuși părintele să aibă anumite abilități.Una dintre cele mai importante
este abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului care presupune cunoașterea
nevoilor de bază ale copilului și apoi disponibilitatea părinților de a le satisface. Părinții trebuie să știe cât
de important este să-i vorbească copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l lua în brațe sau
a-i vorbi cu blândețe. Dacă ei nu știu putem spune că aceștia vor eșua în misiunea lor parentală.Abilitatea
în ceea ce privește stimularea cognitivă, presupune răbdare.Părintele trebuie să aibă capacitatea de a ajuta
copilul să descopere lumea.Fiecare părinte trebuie să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Empatia este
cea care-l ajută pe părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente:
163
abilitatea de a diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a
prelua rolul altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte
persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș la jocul, bucuria, tristețea sau
descoperirile copilului său.De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul
față de el. Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.
Uneori părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină acesta datorită
nivelului său de dezvoltare sau a unor condiții speciale.Dacă așteptările sunt realiste, ele pot stimula copilul,
provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi deci confirmate de evoluția
copilului.
Abilitatea de a pune limite copilului este provocatoare și reprezintă abilitatea prin care se construiește
în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi respectul pentru autoritatea
părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de un părinte. Există însă o barieră fragilă
între a spune „nu” cu autoritate și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua
variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli sau din contră, la unul
extrem de timid și foarte temător.
Stimularea copilului pentru un lucru cat de mic, de neânsemnat face ca acesta să aibă rezultate
spectaculoase și prograse în realizarea unui lucru în timp scurt. Totodată, în momentul în care copilul este
încurajat, acesta capătă și mai multă încredere în sine, el caută aprecierea părintelui.
Important este ca în cei șapte ani de acasă,părintele să își infrâneze el însuși pornirile agresive, să-și
mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice ce nu a făcut bine atunci când greșește. În ceea ce-l privește
pe copil, acesta în prima parte a vieții are efectivă nevoie de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l
îngrijească.Totodată, de la începutul vieții, ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie satisfăcute
pentru o bună dezvoltare a sa. În ceea ce-l privește pe copil, acesta în prima parte a vieții are efectivă nevoie
de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l îngrijească, să îi aprecieze și să îi recunoască capacitățile
etc.
În concluzie,pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea
primară. Părinții sunt exemple cșare pentru copii lor.
Bibliografie
• Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991Stănciulescu, E. ,
• Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998
164
EDUCATIA INFORMALA SI NON-FORMALA
PROF. ANTICA ANCA MARIA,

SCOALA GIMNAZIALA NR. 1 SAT. PILDESTI, JUD. NEAMT
Educatia pleaca fin familie. Primul tip de educatie este cea informal, cea care functioneaza in mod
empiric. Astfel copilul invata sa vorbeasca in familie, prin imitare iar parintii corecteaza eventualele greseli
si acesta se corecteaza. La fel si cu model de comportare, acesta imita comportamentul parintilor, daca
acestia din urma se roaga, copilul se va ruga si el. Daca parinti au un comportament necuviinvios, copilul
va imita un astfel de comportament. Atmosfera din familie trebuie sa fie una de armonie, una in care parintii
se inteleg, care nu se cearta in fata copiilor, in care se discuta cu copilul, in care se stabilesc anumite reguli
petoata familia sa le respecte. In caz contrar, copilul doar va specula si nu va mai creste bine din punct de
vedere moral.
Pe langa scoala, unde copilul are parte de educatie formala, specializata, copilul trebuie sa beneficieze
si de o educatie non-formala, adica sa faca parte din diferite grupuri aflate pe langa scoala, pe langa biserica,
unde sa beneficieze si de alt tip de educatie decat cea de la scoala. Adica sa invete sa ingrijeasca o floare,
sa mearga intr-o excursie organizata, fara parinti, dar in siguranta, in prezenta unui monitor. In scoala unde
lucrez, exista un grup Scoot, care activeaza in jurul bisericii, in care elevii merg in diferite campusuri, unde
au reguli de respectat, unde fiecare isi are rolul sau. Participa la jocuri din care au ce invata, nu primesc
sanctiuni, insa regulile care nu sunt respectate sunt dublate. Mai exista multe alte centre unde se face
educatie non – formala.
Astfel pentru a educa un copil cerebral sunt necesare toate cele trei tpuri de educatie.
165
PROF.ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, ANTOHI VIOLETA-ICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,TUDOR PAMFILE”, ȚEPU
JUDEȚUL GALAȚI
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia ,, cei 7 ani de acasă ” este sinonimă cu un set de reguli de
politețe, de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei și
care îl va ajuta pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
Un copil care are cei șapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care știe să
spună ,, mulțumesc”și care are o conduită bună în orice situație, atât în societate, cât și în viața particulară.
Copilul își însusește acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple și argumente clare.
Copilăria astfel, reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și
instruirea caracterului psiho-social. Familia cea care este responsabilă de trebuințele elementare ale
copilului, de protecția acestuia și exercită o influență mare, astfel încât urmele acesteia rămân uneori,
întipărite pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și afectiv copilului ,acesta va avea în viitor un
sentiment de neîncredere în mediu, se va îndoi de sine, se va teme de viitor și va apărea sentimentul de
rușine. Familia trebuie să-și încurajeje permanent copilul, să îl îndrume și să-i arate ce este bine și ce este
rău. Tot familia este cea care oferă copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele reguli
și norme de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar acestuia.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta direct (prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate), cât și indirect ( prin modelele de conduită oferite de membrii familiei).
Modelele de conduită pe care le oferă părinții, copiii le preiau prin imitație și învățare. Ele reprezintă primul
model social cu o influența majoră asupra copiilor privind formarea concepției despre viață, a modului de
comportare și relaționare în raport cu diferitele norme și valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă, căldură și afecțiune și trebuie să fie în
concordanță cu etapa de dezvoltare în care se află, fără a-i solicita prea devreme lucruri ce nu sunt pe măsura
lui, oferindu-i și cerându-i doar ceea ce nu depășește capacitatea de înțelegere.
În familie se dezvoltă și sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale. În sânul familiei se formează primele deprinderi de viață sănătoasă
ale copilului, de conduită privind igiena individulă și colectivă, de altruism, constituind bagajul educativ al
,,celor șapte ani de acasă”.
După ce ajunge vârsta preșcolară educația se împarte între familie și educatorii de la
grădiniță.Cadrele didactice vor fi chemate să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile
prin procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute în înțelegerea și lămurirea
unor probleme.
,, Cei șapte ani de acasă” își pun amprenta în devenirea copilului de mai târziu și anume în formarea
acestuia ca om. Această perioadă este cea mai importantă, fiind baza pe care se clădește o personalitate cu
aptitudini și preferințe cu un comportament normal sau deviant. Așa cum sunt crescuți și educați copiii, așa
cum se comportă adulții, așa vor trăi și se vor manifesta aceștia pe viitor. Copiii cresc și se formează în
viață într-un univers creat de părinți.
166
„ÎNŢELEG PĂRINŢII”
ANTON ELENA, PROFESOR PSIHOPEDAGOG

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ NR. 1 CĂLĂRAŞI
MOTTO:
A fi impreună este un inceput, a rămâne impreună este un progres, a lucra impreună este un succes.
(Henry Ford, despre Lucrul in echipă)
Această activitate face parte din proiectul: ÎNVĂŢĂM SĂ NE RECRE(E)ĂM!, proiect ce a fost realizat
împreună cu elevii clasei a VIII-a din învăţămantul special din Călăraşi. Este un proiect de dezvoltare
personală adresat elevilor cu deficienţe moderat/uşoare, adolescenţilor cu dificultăţi de învăţare şi părinţilor
acestora.
Activitatea „Înţeleg părinţii” pune accentul pe capacitatea de înţelegere pe care o au părinţii, dar şi pe
empatia noastră vis-a-vis de realitatea existentă în relaţia părinte-copil, care e diferită în fiecare stadiu de
dezvoltare al copilului. Folosirea acestor diferenţe şi experienţe într-un cadru comun (muncă de echipă),
vizează o reconfigurare a relaţiilor interpersonale precum şi eficientizarea procesului de învăţare pentru
fiecare elev.
SCOPUL: Conştientizarea importanţei muncii în echipă, a respectării regulilor şi a disciplinării
pozitive.
OBIECTIVUL: Sensibilizarea participanţilor, părinţi şi copii, asupra efectelor pozitive ale lucrului
în echipă: comunicarea, valorificarea propriilor resurse, implicarea activă în îndeplinirea sarcinii.
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII:
Profesorul pregateste materialele de lucru: două postere cu mesaje diferite, care vor fi tăiate in bucăţi
(12 bucăţi pentru fiecare grup), formând un material pentru puzzle. Părinţii sunt intrebaţi de către profesor,
care sunt valorile pe care le pot transmite ei, astfel incât nevoile copiilor lor să fie indeplinite. Apoi sunt
intrebaţi elevii care sunt resursele pe care ei le pot folosi, astfel incât să poată să işi indeplinească planurile
de viitor.
Profesorul anunţă participanţii că vor participa la o activitate prin care vor conştientiza importanţa
transmiterii de valori (pentru a fi indeplinite nevoile copiilor lor) şi importanţa resurselor proprii. Se vor
forma două grupe: grupa elevilor - 6 elevi şi grupa părinţilor – 6 părinţi.
Materialul de lucru va fi aşezat pe două pături, pe pajiştea hergheliei, pe care se vor aşeza grupele.
Profesorul explică faptul că fiecare grup va material decupat şi va trebui să formeze propriul puzzle
(părinţii: Înţeleg părinţii! şi copiii: Păstrează visul!).
La sfârşit, cele două puzzle-uri, unite, vor forma un poster mare, care va transmite mesajul: ÎNŢELEG
PĂRINŢII: PĂSTREAZĂ VISUL! şi pe care profesorul va scrie titlul întregului proiect de dezvoltare
personală: ÎNVĂŢĂM SĂ NE RECRE(E)ĂM !
DISCUŢII/EVALUARE: Întrebări:
- Cum v-aţi simtit pe parcursul activităţii?
- Cum vi s-a părut activitatea?
- Care moment al sarcinii vi s-a părut mai dificil?
- Cum vi s-a părut lucrul impreuna cu ceilalţi?
- Vă confruntaţi şi in viaţa de familie cu astfel de situaţii?
ÎNCHEIERE: toţi participanţii sunt apreciaţi şi felicitaţi.
PARTICIPANŢI: profesor, părinţi si elevi.
MATERIALE: postere color A3, carton duplex, foarfeci, lipici, pături, marker negru.
METODE: brainstormingul, conversaţia, explicaţia, problematizarea.
TIMP: 45 minute.
LOCUL DESFĂŞURĂRII: SPAȚIUL HERGHELIEI.
167
168
PROF. PT. INV. PRESC. ANTON GEORGETA
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală", Albert Einstein.
“Cei şapte ani de-acasă” reprezintă, din punctul meu de vedere, o sintagmă, deoarece copiii sunt
introduşi în colectivitate (creşe, grădiniţe) înca de la 1 an, ceea ce înseamnă că aceştia nu mai au timp
suficient de a petrece cu parinţii săi.
“Cei şapte ani de acasă” constituie “stâlpul”educaţiei, întemeiat de familie la care contribuie atât
familia cât şi comunitatea, în ansamblul ei. Comunitatea este reprezentată de şcoala, biserica, primărie,
membrii comunităţii etc.
Educaţia părinţilor/familiei reprezintă, de fapt, totalitatea normelor şi valorilor morale ce intră in
componeţa formării şi dezvoltării persolalităţii umane.
Copilul reprezintă oglinda parinţilor, deoarece ei sunt primii care-şi pun amprenta asupra educaţiei
lor in primii ani de viaţa, modelându-le caracterul, de aceea este foarte important ca parinţii să fie nişte
bune exemple pentru copiii lor. Puterea exemplului reprezintă baza pentru adultul de mâine.
Când spunem “cei şapte ani de acasă” ne referim la educaţia unui copil oferită de părinţi. De fapt,
este un cod al eticii, ce trebuie respectat de către membrii unei comunităţi, pentru o convieţuire optimă.
Mediul familial este cel ce oferă primele invăţaminte copilului; pe lângă educaţie, un copil are nevoie
de dragoste părintească, înţelegere, sprijin, încurajare şi atenţia cuvenită, toate acestea, împreună formând
un întreg care servesc întăririi stimei de sine şi capătării unei autonomii.
Un mediu familial echilibrat şi un mediu educaţional în care intâlnim educatori şi profesori pregătiţi
le oferă copiilor acelaşi echilibru, dezvoltându-i ca oameni, din punct de vedere moral. Dascălii nu fac
altceva decât să “şefuiască”ceea ce au conturat, respectiv modelat părinţii/familia.
La fel de importantă este şi comunitatea în formarea- dezvoltarea personalităţii umane, care contribuie
deopotrivă la educarea copiilor. Cu cât exemplele sunt mai convingătoare, prin simplul comportament de
zi cu zi, cu atât copiii vor avea ce invăţa; vor vedea ce înseamnă respectul, vor afla ce efect au anumite
cuvinte, ca de exemplu: “mulţumesc”, “bună ziua”, “la revedere”.
Procesul de educare al copilului trebuie manageriat cu grijă, multă afecţiune, respectând nivelul de
vârstă şi de dezvoltare al copilului, părintele fiind conştient în tot acest timp de limitele pe care le are
copilul.
Familia contribuie la dezvoltarea armonioasă, atât fizica, cât şi psihică, în familie se formează primele
deprinderi ale copilului ce contribuie la căpătarea autonomiei, la menţinerea sănătaţii unei igiene
corespunzătoare, precum şi la convieţuirea socială.
În concluzie, este foarte important ca “cei şapte ani de acasă “ să existe cu adevărat, în sensul că,
normele şi valorile morale au fost transmise, în primul rând, de către familie, viitorului adult pentru ca
acesta să poată să se integreze şi să convieţuiască în orice comunitate.
BIBLIOGRAFIE:
169
ÎNV. ANTONIE GEORGETA
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate, bulinele
ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a conferi sau a
atribui valori specifice actelor sau produselor noastre.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este deasemenea
o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte
ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate fi
o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia nu
ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total inadecvat.
Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor inacceptabil.
Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe sine. Dacă părintele
nu se așteaptă la, ,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie negativă despre el și
într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios, dezamăgit, iar copilul
va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ poate fi dizolvat acordând
copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de
câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant
(ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc)., ,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva
bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.”
Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea regulile
dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă împiedică
dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce
nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
170
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul-
a ridica degetul mare de la mână,, ,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un obicei
și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles
Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București, 1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.
171
PROF. ANTONIU AMADA-ANDREIA

ȘCOALA GIMNAZIALA SPIRU HARET BACAU
, ,Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu.

Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuși sau eșua în viață.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, să pot fi o binecuvântare pentru lume’’
( Child’s Appeal, Mamie Gene Cole)
Ȋn mod cert, familia reprezintă sursa de educație fundamentală pe care o primește și dezvoltă copilul.
Educația începe în familie și se consolidează la grădiniță, la școală și în interiorul societății. Un copil crescut
cu bun-simț și respect, cu bunătate, cu credință, cu dragoste și onestitate, va deveni un adult responsabil,
sănătos fizic și psihic, va dezvolta o personalitate puternică și empatică., ,Cei 7 ani de acasă’’ reprezintă
cheia dezvoltării intelectuale și morale ale unui copil și de asemenea indică drumul pe care va păși în viață.
, ,Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii profilului spiritual-moral al personalității propriilor
copii se menține toată viața’’. (M. Golu). Ȋn acest sens, relația dintre copil și părinți este decisivă în
devenirea personalității copilului nu numai prin faptul că ea se menține pe toată durata vieții, dar și prin
faptul că familia este cea care mijlocește și condiționează comunicarea cu celelalte instituții sociale, cu rol
educativ, mai ales cu școala. De aceea, comportamentul și valorile după care se ghidează copilul sunt
determinate de atitudinea și educația părinților.
Strategiile educative practicate în familie, conștient sau inconștient, sunt cele care favorizează
dezvoltarea unei personalități dezirabile, a unui caracter corect, blând și înțelept, precum și o conduită
socio-morală remarcabilă. Climatul familial, suportul afectiv, limbajul, toate acestea sunt elemente
esențiale în procesul de devenire al viitorului adult.
Educația este cea care îl va ajuta pe copil să aleagă drumul corect în viață și îl va face să se simtă
apreciat în relațiile sociale cu semenii; fără îndoială, un copil educat va putea să se diferențieze în societate,
ocupând un loc privilegiat și fiind un exemplu demn de urmat.
Din păcate, în lumea zilelor noastre, ne intersectăm din ce în ce mai mult cu copii sau chiar adulți
cărora le lipsesc, ,cei 7 ani de acasă’’.... Adulții de azi sunt copiii din trecut, copii fără repere morale, copii
tratați cu violență sau indiferență, copii stigmatizați și nevăzuți...
Tabloul societății contemporane este dezolant, asistăm neputincioși, de pe margine, la promovarea
non-valorilor, a minciunii, a răutății, la încurajarea comportamentelor nesănătoase și deviante...Suntem prea
absorbiți de abuzul de informații, ne hrănim prea mult sinele și uităm să mai căutăm bucurii acolo unde o
făceam cândva și nu mai găsim timp sau firesc a privi cu ochii largi și fără interes în jur! Prin urmare,
evoluția devine sinonimă, pe zi ce trece, cu regresul și dezumanizarea ....
172
“CEI SAPTE ANI DE ACASA”- CARTEA NOASTRA DE VIZITA
PROF.PENTRU INVAȚAMANT PRIMAR

APARASCHIVEI MIHAELA
LICEUL TEHNOLOGIC ”ARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAU”
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Incă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg
„de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti
lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii
ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit
psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă.
Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a
nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de
politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz
îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută
şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor
vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se
vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi
să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a
putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună
tuturor «tu»“. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
capacitatea de relaţionare socială .
Regulile de bune maniere se însușesc încă din prima copilărie. Atunci învățăm să interacționăm cu
oamenii din jur, să salutăm, să ne prezentăm, să mulțumim, să rugăm frumos când cerem ceva, să mâncăm
cu gura închisă, să nu vorbim la masă, să nu facem comentarii răutăcioase cu voce tare, să mâncăm cu gura
închisă, să nu ne scobim în nas, să ne cerem scuze când greșim, să punem mâna la gură când căscăm, să nu
întrerupem o conversație deja începută, să răspudem politicos, să nu insultăm etc. Toate celelalte vin să
completeze acest bagaj dobândit în primii 7 ani de acasă. De exemplu, vom învăța mai târziu că bărbatul
este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai bătrân etc. Este important să le fim modele copiilor noștri. În
caz contrar, dacă noi le cerem una, dar alta facem, vor fi confuzi. Până la urmă, vor sfârși în a ne imita, nu
a ne asculta.' Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre
cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i
trata pe cei din jurul său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl
respecte toți cei care trăiesc în societate. În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care
o acordă părinții copilului lor. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate,
să își respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste
învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori.
In meseria mea am incercat si incerc sa formez caractere mai mult decat sa transmit cunostinte. In
cadrul scolii in care imi desfasor activitatea am devenit pasionata de a integra si copii cu nevoi speciale
care au nevoie de sprijinul,iubirea si indrumarea mea. Sunt mama a doi copii, doua fetite,iar sfaturile din
acest articol sunt inspirate in mare parte din experienta mea ca parinte, cat si din problemele pe care le-am
intampinat de –a lungul timpului sau pe care le observ la micutii elevi. Mobilul care m-a facut sa scriu acest
173
articol a fost faptul ca vad din ce in ce mai multi parinti care ofera totul de-a gata copiilor, crezand ca asa e
cel mai bine, privandu-i de trairea unor experiente care sa-i formeze in drumul ce-l au de parcurs in viata.
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei.
Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca
si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala,
psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este
copilul in interactiunile cu ceilalti.
nevoile.
174
AMPRENTA LASATA DE CEI „7 ANI DE ACASA”
PROF. APASCARIȚEI BEATRICE
Primii ani de acasă au devenit, mai degrabă, 'primii 3 ani de acasă' sau nici atât. Copilul începe
să meargă de mic la creșă sau grădiniță și este dat în grija unor profesioniști. Totuși, există anumite
abilități pe care ar fi bine să și le însușească de la părinți.
În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor.
Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care
sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de la părinți
vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei.
Dezvoltarea psihologică din primii ani de copilărie este cea care arată ce fel de adult va fi. Siguranța
sau nesiguranța lui vor veni din câtă dragoste au simțit în preajma lor atunci. Există persoane cu o inteligență
mult peste medie, dar care nu reușesc în viață din cauza lipsei de stimei de sine sau a faptului că nu sunt
organizate. Și aceasta din urmă, tot în cei '7 ani de acasă' se însușește cel mai bine.
Bunele maniere par pentru unii ceva desuet, dar pot deschide multe uși în viață. De cele mai multe
ori, ele sunt vitale la serviciu. Totodată, fac viața de familie mult mai frumoasă. Acestea nu se pot învăța la
școală sau la grădiniță. Educatorii și profesorii mai pot vorbi de ele, dar este nevoie de exemplul părinților
pentru ca micuții să le învețe și să le practice în viața de zi cu zi.
De asemenea, copiii trebuie educaţi duhovniceşte încă dinaintea vârstei de 6-7 ani. Nu trebuie ca
înainte de a merge la şcoală ei să rămână lipsiţi de învăţătură sufletească, întrucât această vârstă este
vremea „de aur” pentru a semăna şi a înrădăcina în ei tot ce este bun, şi de asemenea tot ce este rău... Se
înţelege de la sine că inima omenească, la fel ca ogorul, nu poate rămâne pentru totdeauna pustie. Dacă în
el nu vor fi semănate plantele cele bune, vor creşte negreşit cele rele.
„Învață-l pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la
ea”(Proverbe 22.6)
Ceea ce este semănat încă din fragedă copilărie rămâne adânc intipărit în inimile copiilor și tot odată
vor rodi când vor crește: „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce
la mântuire” (2 Timotei 3.15)
De aceea primii ani din viață sunt esențiali în formare, modelarea unui caracter, unor principia după
care se va ghida copilul în viața de adult.
BIBLIOGRAFIE:
• Biblia
• https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/copiii-trebuie-educati-duhovniceste-inca-dinaintea-varstei-
de-6-7-ani
175
MĂICUȚEI MELE
PROF. ÎNV. PRIMAR APETREI ANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, , ION CREANGĂ” TG. NEAMȚ
Măicuță dragă, ochii tăi nu mint,

Nu văd nicicând în ei minciuna.
Prin valuri dese de argint
Zăresc în ei căldură-ntruna...
Când mâna ta pe-a mea atinge,

Simt un fior de cald alint,
Simt alinare și putere,
Simt TOT ce aș putea să simt.
Nimic în lumea asta mare

Nu poate fi asemeni ție...
Îți mulțumesc,o, Doamne Sfinte,
Pentru imensa bucurie!
Îți mulțumesc că dintre toate,

A mea e Doamne, cea mai bună.
Măicuța mea cu zâmbet cald,
La care aș privi întruna.
Copil am fost și încă sunt,

Voi fi mereu, căci am o mamă.
Și de tristețea ei o simt,
Îmi plânge sufletul a toamnă...
176
IMPORTANŢA CELOR
ÎNV. APOSTOL CRISTINA-ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SCUTELNICI

nevoile.
sănătos.
177
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii.
BIBLIOGRAFIE:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
4.www.didactic.ro
178
PROF. INV. PRIMAR APOSTOL IONELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ,, MIHAI VITEAZUL, , - ALEXANDRIA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
179
APOSTOL IULIANA ANDREEA
într-un context anume. Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Nu de puține ori vedem câte un copil pe stradă, în magazin, la piață care se comportă anormal pentru
vârsta sa și tragem concluzia: ”Nu are cei șapte ani de-acasă.” Este foarte important ca părinții și profesorii
să se implice în educația elevilor și în pregătirea lor pentru viață. Dar copilul petrece cel mai mult timp în
familie iar aceasta este cheia pentru ca profesorii să aibă pe cine forma într-un cadru instituțional.
Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau îl
sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea
personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult părinţii, va învăţa să aprecieze
munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Dăruirea, tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea,
curajul, interesul, dedicarea, perseverenţa, implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi
timp valorile unui mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a
copiilor, asigură o educaţie de calitate.
Colaborarea eficientă şcoală - familie reprezintă o reuşită a procesului educaţional.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.
180
FAMILIA – PRIMUL EXEMPLU DIN VIAȚA UNUI COPIL
(FIȘA DE ACTIVITATE PENTRU LECTORATUL CU PARINȚII)
PROF. ARCHIP DIANA-MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ION HAULICĂ” IPATELE, JUD. IAȘI
”... este în natura copiilor de a învăța să imite înainte de a învăța să cunoască. La aceasta contribuie
de asemenea și dragostea copiilor pentru părinți, educatori, respectul pe care-l au pentru dânșii. Copiii caută
să fie cât mai aproape de părinți, le urmăresc pașii, vorbele, doresc să cunoască ce-i supără și ce-i bucură,
să-i imite.
Pentru copii, omul matur e persoana care știe totul, care are experiență multă, care nu greșește. De
aceea imitarea lui îi încântă, le dă încrederea, siguranța că nu greșesc”.
(D. Șerbănescu, Exemplul în educația copiilor)
1. Considerați că pentru copiii dumneavoastră reprezentați un model?
2. Ce ati dori să învețe fiul/ fiica dumneavoastră din atitudinea, limbajul și/ sau comportamentul pe
care le aveți în familie și societate?
3. Ce nu ati dori să învețe fiul/ fiica dumneavoastră din atitudinea, limbajul și/ sau comportamentul
pe care le aveți în familie și soceitate?
4. Ce alte modele – în afară de modelul familial – ați dori să urmeze copilul dumneavoastră?
5. Care considerați că sunt primele lucruri pe care copiii dumneavoastră le pot imita/ învăța/ urma ca
model de la cei din jur?
BIBLIOGRAFIE
Șerbănescu, D., Exemplul în educația copiilor, Editura Științifică, București, 1967.
181
IMPORTANṬA CELOR, ,7 ANI DE ACASӐ”
ÎNV. ARDELEAN CLAUDIA

LICEUL TEHNOLOGIC, ,TRANSILVANIA” DEVA
Astӑzi trӑim într – o epocӑ vӑdit instabilӑ. Lucrurile se schimbӑ într – un ritm ameṭitor.Î n acest climat
general, familia, educaṭia ṣi instruirea copiilor au suportat transformӑri radicale. Trӑim deja într – un stat
planetar în care toate se influenṭeazӑ reciproc într – un mod mult mai rapid acum decât în alte epoci.
Pӑrinṭii sunt cei dintâi chemaṭi sӑ contribuie la educarea ṣi formarea caracterului copilului din toate
punctele de vedere, educaṭie care începe atunci când acesta face singur primii paṣi ṣi tot singur îṣi duce
linguriṭa la gurӑ. Deci, acum încep, ,cei 7 ani de acasӑ”. Acum se pun bazele educaṭiei cunoscutӑ ṣi
recunoscutӑ de adevӑrul acestei maxime pӑstratӑ de veacuri din generaṭie în generaṭie. E nespus de mare
bucuria pe care o simṭi atunci când întâlneṣti pe cӑrӑrile vieṭii copii care într – adevӑr dovedesc cӑ au, ,cei
7 ani de acasӑ”.
Un mare pedagog spunea cӑ ceea ce învaṭӑ copilul când e mic, aceea face când e mare, adevӑr
confirmat de nenumӑrate ori de realitӑṭile vieṭii.
Mama este cea mai apropiatӑ fiinṭӑ de sufletul copilului ṣi nu poate fi altfel din moment ce acesta
este viaṭӑ din viaṭa ei ṣi suflet din sufletul ei.Nu existӑ legӑturӑ mai sfântӑ ṣi mai înduioṣӑtoare pe pӑmânt
ca aceea dintre mamӑ ṣi fiu sau fiicӑ.
În societatea traditionalӑ româneascӑ, rolul tatӑlui în creṣterea ṣi în formarea copilului minor era, în
primӑ fazӑ, secundar, mamei revenindu – i responsabilitӑṭile principale: îl hrӑnea, îl spӑla,îl educa. Dar rolul
tatӑlui devenea tot mai important începând cu vârsta de 7 ani a copilului,momentul intrӑrii depline a acestuia
în viaṭa socialӑ, prin frecventarea ṣcolii. Cea mai bunӑ moṣtenire pe care un tatӑ o poate oferi copilului sӑu
este puṭin din timpul sӑu, în fiecare zi. Cercetӑrile privitoare la dezvoltarea normalӑ a copilului au arӑtat cӑ
absenṭa tatӑlui din familie ( absenṭa fizicӑ sau doar psihologicӑ) naṣte probleme în anumite sectoare ale
personalitӑṭii. Absenṭa tatӑlui sau abdicarea lui de la responsabiliӑṭi se repercuteazӑ automat ṣi asupra
mamei, care va trebui sӑ preia noi sarcini. Existӑ deci un rol esenṭial al familiei privitor la educarea ṣi la
dezvoltarea cognitiv –afectivӑ a copilului. Un tatӑ bun este acela care, dupӑ o zi de lucru, vine acasӑ sӑ se
joace cu copiii sӑi ṣi devine un copil jucându – se cu ei.
Educaṭia se face însӑ ṣi prin dragoste, ṣi prin disciplinӑ, ṣi prin îngӑduinṭӑ, ṣi prin reguli. În zilele
noastre existӑ tendinṭa de a crede cӑ este suficientӑ îngӑduinṭa fӑrӑ disciplinӑ.
Copiii sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasӑ din cochilie, precum pictura ṣi
sculptura, de fapt tot ceea ce pot avea mai preṭios pӑrinṭii în aceastӑ lume. Le sunt mângâiere ṣi
bucurie.Rӑspunderea pe care o au pentru creṣterea lor este foarte mare, la fel ca ṣi rӑsplata. Pӑrinṭii devin
pictori, artiṣti, sculptori ai propriilor copii. Sufletul unui copil este ca o cetate, de aceea construirea ei, de
la temelie ṣi pânӑ în tavan trebuie sӑ se facӑ cu cea mai mare grijӑ ṣi atenṭie.
Din pӑcate, în societatea contemporanӑ existӑ un interes exagerat al unor pӑrinṭi pentru cele necesare
traiului. Ei se strӑduiesc sӑ le asigure un trai fericit, neglijând educaṭia copiilor, petrecând puṭin timp cu ei,
televizorul ṣi calculatorul fiind cei care - i învaṭӑ sau le face educaṭie. Ṣcoala încearcӑ sӑ – i implice cât mai
mult, conṣtientizându – i de aceastӑ nobilӑ, ,meserie “, aceea de a fi pӑrinte.
, ,A învӑṭa copiii sӑ facӑ BINELE înseamnӑ a le lӑsa cea mai preṭioasӑ moṣtenire”, spunea Socrate ṣi,
,Nu existӑ satisfacṭie mai mare ca aceea de a învӑṭa mereu ṣi nicio mulṭumire mai statornicӑ ca aceea de a
-ṭi învӑṭa BINE copiii”, aṣa cum afirma, pe bunӑ dreptate, J. J. Rousseau.
182
ÎN COMPLETAREA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR ARDELEAN CRISTINA-DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALA „I. G. DUCA” PETROȘANI
„Dacă cei șapte ani de acasă sunt compromiși, drumurile vieții vor avea numai bolovani și pietriș.”
Valeria Mahok
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața fiecăruia. Este vârsta celei mai depline libertăți,
vârsta viselor fără graniță. Este vârsta în care orice copil dă voie imaginației să-și împlinească visurile și
are dreptul la orice.
Copilăria este cea mai fericită perioadă a vieții, indiferent de situația socială, deoarece micuții se
bucură de dragoste și afecțiune din partea părinților, dar și a celorlalți membrii ai familiei.
Educația este un proces complex și delicat, este o artă și o știință, o înțelepciune. Dacă până la intrarea
în școală, copilul simțea că lumea era organizată în funcție de el, dintr-o dată el se trezește într-un mediu
afectiv neutru și observă că trebuie să-și ia răspunderea proprie pentru tot ceea ce va trăi aici, cu bucurii,
satisfacții, dificultăți sau mici necazuri.
În acest sens, familia are un rol foarte important și ea trebuie să-l pregătească pe copil din timp pentru
acest moment.
De asemenea, el trebuie obișnuit cu gândul că se poate descurca foarte bine atunci când este lăsat
singur, ori când învață alături de alți copii. El trebuie să știe clar de ce este necesar să meargă la școală,
pentru că acolo este o lume a lor și doamna învățătoare, care știe o mulțime de lucruri și care îi va învăța și
pe ei tot ceea ce este necesar să cunoască.
La vârsta copilăriei, în etapa școlară, cei mici încep să devină conștienți de ei înșiși, ca ființe existente
în lume și își formează involuntar o imagine despre sine în care sunt înscrise gradat și nedeslușit, încă,
datele fizice și posibilitățile intelectuale. Prima imagine pe care și-o formează nu le aparține, ci este a celor
din jur de la care ei o preiau.
Este foarte important cu ce imagine despre ei pornesc în viață, deoarece în funcție de ea vor trăi
dezinvolți sau complexați afectiv.
În formarea imaginii de sine un rol important îl joacă părinții, școala, anturajul în care se dezvoltă
copilul, deoarece, chiar de la vârste mici, omul are nevoie de un climat deschis pentru a coopera și mai
mult, pentru a-și dezvolta încrederea în sine și în partenerii de grup. În acest sens, am găsit câteva îndemnuri
menite să vină în sprijinul părinților, dar și al cadrelor didactice, care să completeze cei șapte ani de acasă.
Și anume:
Nu-ți fie teamă să fii ferm! Asta îl ajută pe copil să înțeleagă că trebuie să stea la locul lui.
Nu fii inconsecvent! Fapt care te-ar putea pune în încurcătură pe tine ca adult, iar pe el l-ar ajuta să
scape nepedepsit.
Nu face promisiuni! Deoarece, dacă nu se pot ține de ele, cei mici își vor pierde repede încrederea în
cei mari.
Nu fă nimic în locul meu din ceea ce aș putea face eu singur! Fiind mereu ajutați, copiii se vor simți
tot mici, iar cei mari vor fi mereu folosiți în serviciul lor.
Nu mă corecta în public! Mustrați între patru ochi și cu blândețe, copiii vor deveni mult mai sensibili
în felul acesta.
Nu încerca să-mi ții predici! Uneori părinții ajung să fie foarte surprinși când descoperă cât de bine
știu puii lor să discearnă binele de rău atunci când sunt certați.
Nu încerca niciodată să fii perfect! Pentru că s-ar putea crea impresia că părintele perfect nu poate fi
ajuns niciodată de copil, ceea ce nu este adevărat.
Poartă-te cu mine ca și cu prietenii tăi! Se știe că oricine învață mai ușor de la un model decât de la
un critic.
Nu uita că nu pot crește fără încurajare și înțelegere, dar mai presus de toate, am nevoie de dragostea
voastră!
183
BIBLIOGRAFIE:
1. C. Cojocaru, Creativitate și inovație, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
2. E. Claparedé, Psihologia copilului și pedagogia experimentală, E.D.P., 1975.
184
EDUCAȚIA IN FAMILIE. CEI ȘAPTE ANI DE ACASA!
PROF. INV. PRIM. ARDELEAN REGHINA RAMONA
acasă.
dorinţelor sale.
După ce ajunge la vârsta preşcolară și școlară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient. Şcoala şi alte medii
185
care, părinţii, i-o dau. A fi bine crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
de-acasă”.
de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
BIBLIOGRAFIE
186
ÎNV. ARION ANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 DĂRMĂNEŞTI
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori
reguli de politete, in special.Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi,
comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este
considerata „culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta
nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra,
cat si din cele negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne
supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in
diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o
eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine
neacceptat/ a de catre ceilalti.
187
CEI SAPTE ANI DE ACASA-IMPORTANTA FAMILIEI IN VIATA
COPILULUI
PROFESOR: ARMENCEA FLORENTINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ELENA DOAMNA CUZA VODĂ
Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci și prin complexității ei, prin
noutăţile pe care le realizează şi le prognozează, pune în faţa oamenilor de toate vârstele, noi şi noi probleme
de ordin economic, cultural, ştiinţific, etc. Acestei societăţi trebuie să-i facă faţă copilul de astăzi şi familia
sa.
Educaţia, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor care
contribuie la desăvarşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare masură la găsirea
unor soluţii adecvate.
influenţează armonia fiecareia dintre părţi” (A. Berger) putem încerca să extragem cateva dintre
caracteristicile relaţiilor de filiaţiune care au importanţa majoră în definirea personalităţii copilului.
Relaţiile de filiaţiune, având o determinare genetică, se desfaşoară in trei niveluri: primar(părinţi – copii),
secundar(relaţii între fraţi) şi teţiar (bunici -nepoţi).
Pe lângă componenta genetică, prin care sunt preluate de la antecesori o serie de trăsături şi
predispoziţii psihice, şi-a dovedit importanţa cu totul exceptională, interacţiunea şi comunicarea membrilor
familiei pentru dezvoltarea generală a personalitaţii copilului.
Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. “Pecetea pe care
parinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată
viaţa ” (M. Golu). Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii nu numai prin faptul că ea
este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii (cu intensităţi diferite), dar şi prin faptul că familia
mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni
mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei,
precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii
le preiau prin imitaţie şi învaţare-precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele
educaţionale (“cei şapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influenţă hotarâtoare asupra
diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel
în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii,
precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viaţă, climatul
emţional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), încurajarea şi suportul parental
continuu, sunt factori determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat,
în urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, că exista o corelaţie pozitivă puternică între coeficienţii de
inteligenţă (QI) înalţi şi nivelul încurajării parentale, atmosfera familială generală şi numărul cărţilor citite
în familie.
Trebuie să menţionăm că strategiile educaţionale utilizate de unii părinţi, chiar dacă sunt bine
intenţionate, chiar dacă au avut efecte pozitive în anumite cazuri particulare, nu duc întodeauna la obţinerea
unui optim educaţional, care să favorizeze dezvoltarea personalităţii. Cazurile particulare, exemplificările
ocazionale, nu pot fi întotdeauna utile. Ceea ce într-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, în alta
poate determina efecte contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educaţional din familie
după nişte parametrii unici, precum şi cunoaşterea consecinţelor unui anumit comportament al părinţilor,
contribuie la explicarea unor comportamente negative ale elevilor. Necunoscând suficient urmările
educative, fiind convinşi că ceea ce facem este spre binele copilului, unii parinţi şi chiar educatori, se află
în faţa unei situaţii oarecum paradoxale, pe de o parte, eforturile susţinute, interesul manifestat pentru copil,
etc si, pe de altă parte, rezultatele efective obţinute, sub aşteptări.
188
Analizând situaţiile concrete în care se manifestă acţiunile educative în familie, putem identifica mai
multe tipuri de părinţi: unii înţeleg să-şi armonizeze sistemul lor de acţiuni educative cu cele ale şcolii, ale
specialiştilor în domeniul muncii educative; alţii nu conştientizează efectele negative ale strategiilor
educative utilizate, sau, şi mai grav, refuză să recunoască faptul că relaţiile lor educaţionale cu copiii sunt
deficitare. Aceştia din urmă sunt convinşi că nereuşitele educaţionale, rezultatele slabe la învăţătură,
comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori străini, ori necunoscuţi familiei.
Acţiunile educative ale şcolii nu trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Intrunirile cu părinţii, mai mult sau
mai puţin organizate, trebuie să fie un prilej de a conştientiza consecinţele imediate şi de perspective ale
strategiilor lor educaţionale.
Comportamentele educaţionale ale părinţilor, chiar dacă sunt bine intenţionate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecvării lor, a particularităţilor de vârsta şi individuale, la situaţii
concrete de acţiune, la sistemul de cerinţe adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerată – manifestată prin interdicţii, prin brutalitate şi prin privaţiuni de tot felul – îşi
va lăsa amprenta asupra personalităţii în formare a copilului. Astfel de părinţi impun un regim de viaţă şi,
în special de învăţătura, peste limitele de toleranţă psihologică şi psihofiziologică specifică vârstei. Ei
impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activităţi recreative, la jocurile specifice
vârstei şi utilizează frecvent pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. În afara
programului şcolar, copiii sunt puşi adeseori să înveţe mai multe limbi străine, să desfăşoare activităţi
artistico-plastice, sportive, etc, chiar dacă nu au aptitudini în acest domeniu.
Afirmând”facem totul ca să scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie să facă ceea ce eu nu am
facut pentru ca nu am avut condiţiile necesare”, părinţii trebuie să înţeleagă că dincolo de intenţia bună,
maniera concretă în care procedează, poate să conducă la rezultate contrare celor scontate.
La rândul lor, părinţii superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. Aceşti părinţi consideră că şcoala, viaţa
în general, are o serie de cerinţe care depăşesc posibilităţile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligenţă
rară”, fie neajutoraţi, plăpânzi, fragili, şi de aceea trebuie menajaţi.
189
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PREȘC. ARNAUTU NICOLETA

GRADINIȚA NICOLAE BALCESCU
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
190
PROF. ARON ADINA OTILIA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.1 LIVEZI
De câțiva ani, cei șapte ani nu mai sunt valabili, deoarece copiii merg mai repede la școală, adică la
clasa pregătitoare, astfel această idee face referire, strict, la normele de conduită care se învață în familie.
Școala și profesorii au rolul doar să confirme și să accentueze normele deja desprinse în familie.
Rolul școlii este foarte important, deoarece el va cizela, asemenea unui diamant, caracterul elevului.
Dacă acesta nu are puse bazele caracterului, cadrele didactice sunt nevoite să țină locul părinților și să îi
învețe pe elevi bunele maniere. Aceste treburi sunt deseori întâlnite în cazul elevilor defavorizați, elevi care
provin din familii destrămate sau din familii în care unul din părinți sau ambii sunt mai mult preocupați de
alcool, decât de propriul copil. Uneori, profesorii reușesc să aibă rezultate în educarea copilului, alteori, nu,
tocmai prin faptul că ei stau doar câteva ore pe zi la școală, după care se întorc lângă părinții lor, unde
mediul nu este ostil și revin la aceleași obiceiuri și comportamente.
Părinții ar trebui să își învețe copilul să salute, să se comporte în public, să înțeleagă ce trebuie să facă
și ce să nu facă în societate, cum să se comporte la masă sau cum să învețe să spună „mulțumesc” ori „îmi
pare rău”.
Cadrele didactice încearcă din toate puterile să educe elevii în spiritul conviețuirii pașnice, a
prieteniei, a respctului reciproc, dar nu de fiecare dată învățătura se prinde. Chiar dacă se ia mereu legătura
cu părinții, se lovesc de diferite obstacole, deoarece nu au cu cine comunica sau relațiile dintre școală și
părinți sunt reci ori inexistente.
În concluzie, putem afirma că este important să existe la elevi „cei șapte ani de acasă”, indiferent ce
se învațăla școală. Niciodată școala nu va reuși singură să rezolve această problemă, deoarece familia are
rolul cel mai important în educarea copiilor.
191
‚,CEI SAPTE ANI DE ACASA’’
PROF. INV. PRIMAR. ARONEASA ZOICA

COLEGIUL NATIONAL, ,D-NA STANCA’’ FAGARAS
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.În primul rând, orice părinte trebuie să învețe
să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să
aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre
exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru
să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca". În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate,
când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși
într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru
unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit
la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
Comportamentul parintilor este copiat de copii inca din primii ani de viata, este deci responsabilitatea
acestora sa le insufle respect, bune maniere copiilor.
Sa fie respectuos, sa salute, sa aiba incredere in sine, sa invete sa gandeasca logic, sa stie cum sa
relationeze cu alti copii... Multe lucruri... Sa ii placa sa asculte povesti, sa danseze, sa asculte muzica buna...
Pe urma va fi mai greu sa mai intervenim asupra gusturilor sale daca nu are o baza. In general copii sunt un
fel de oglinda a parintilor sau a bunicilor lor (depinde cine ii creste). Dupa varsta asta mai invata si la scoala
si de la alti copii, dar daca este bine educat va putea distinge binele de rau si ce se face de ce nu se face…
Parintii sunt cei care trebuie sa ii invete pe copii ce este mai bine pentru ei si pentru cei din jurul lor.
trebuie sa le explice bunele maniere si sa ii faca sa inteleaga tot ce trebuie stiut.
Familia, in orice societate, joaca rolul cel mai important in formarea si socializarea copilului,
deoarece ea reprezinta cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile fiziologice si sociale
si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere . Parintii sunt primii educatori din viata copilului,
educatia primita de acesta pana la sapte ani, fiind determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, fiind, in
primul rand, cadrul existentei biofizice al dezvoltarii copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa
fie, pastrarea sanatatii, cresterea normal si calirea organismului .
Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltarii fizice armonioase, inseamna asigurarea unui
program zilnic care trebuie sa respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masa . Dar copilul nu are
nevoie numai de adapost, hrana si haine, familia si caminul reprezinta pentru copil si “scoala primilor ani
” in care se pun bazele viitoarei sale constiinte, ale tuturor trasaturilor care il vor defini ca om intreg, ca
persoana cu statut social .
Parintii reprezinta primii mentori reali in viata copilului, furnizandu-i primele repere de orientare in
lume, primele informatii si invataturi despre lucrurile si fenomenele din natura si din societate, primele
sfaturi, norme si reguli de conduita .
Cresterea si educarea copilului, ceea ce inseamna “bun ” pentru el, se afla intr -o dinamica permanenta
de la o cultura la alta, de la o perioada la alta . Parintii trebuie sa devina constienti de influienta pe care o
exercita in viata copilului, sa cunoasca ca educatia data propriului copil este diferita de cele precedente, ca
societatea viitoare va fi diferita de celelalte, iar copilul trebuie pregatit corespunzator . Incepand cu primii
ani de viata, copilul preia de la parinti gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament positive ca :
sarguinta, cinstea, politetea, sociabilitatea, initiative creatoare, dispozitia de colaborare . Toate acestea cer
calm, intelegere, rabdare, dragoste fata de copil . Nu frica, nu teama trebuie sa-l determine pe copil sa faca
fapte bune.
192
PRIMII ANI DE VIAȚA A UNUI COPIL
PROF. ARONEȚ LAURA ANGELA

ȘCOALA GIMNAZIALA “JEAN BART” - SUCEAVA
Marele filozof grec Aristotel spunea: „Arată-mi un copil până la vârsta de 7 ani și îți voi spune cum
va fi când va ajunge adult”.
Primii șapte ani de viață ar putea să nu însemne totul, dar studiile arată că acești șapte ani au cea mai
mare importantă în dezvoltarea abilităților sociale ale copilului.
În primii ani de viață, creierul își dezvoltă rapid sistemul de cartografiere. Savanții afirmă că în
primii ani de viață, creierul copilului se dezvoltă rapid. Înainte ca picii să împlinească 3 ani, creierul acestora
deja formează câte un milion de conexiuni neuronice pe minut. Aceste legături devin sistemul de
cartografiere al creierului, fiind format dintr-o combinație dintre natură și hrană, în special din interacțiunea
„oferă și întoarce”. În primul an de viață, strigătele sunt semnale comune atât pentru bebeluș, cât și pentru
persoana care-l îngrijește. Interacțiunea de a oferi și a întoarce are loc atunci când îngrijitorul răspunde la
plânsul bebelușului prin hrănirea, schimbarea scutecului sau adormirea acestuia. Cu toate acestea, pe
măsură ce bebelușii cresc, relația „oferă și întoarce” poate fi exprimată și prin jocuri de fidelitate. Aceste
interacțiuni le arată copiilor că le acordați atenție și că sunteți interesați de ceea ce încearcă ei să spună. De
fapt, ele pot constitui drept bază pentru modul în care un copil învață normele sociale, își dezvoltă abilitățile
de comunicare și relaționare.
Factorii stresanți - cum ar fi îngrijorările financiare, neînțelegerile în relația de cuplu și bolile vor
avea un impact negativ asupra dezvoltării copilului dumneavoastră, mai ales dacă acestea întrerup relația
„oferă și întoarce”. Un părinte nu poate fi considerat rău, dacă are programul de muncă încărcat sau
folosește mult telefonul mobil.
Este important ca părinții, chiar dacă au un mod de viață stresant, să se implice cât mai mult în
educația copiilor lor, din primii ani de viață. Atenția reprezintă unul dintre instrumentele care îi învață să
fie mai prezenți în viața copiilor lor. Acordându-i atenție în momentul în care are nevoie, veți ști ce-și
doresc copiii dumneavoastră, ce așteptări au și astfel puteți deveni cei mai buni prieteni. Conștientizarea
este o abilitate importantă. Felul în care interacționați cu copilul poate influența stilul de atașament al
acestuia și de el depinde dezvoltarea viitoarelor relații.
Stilurile de atașament reprezintă o altă parte crucială în dezvoltarea copilului. În 1969, cercetătoarea
Mary Ainswoth a realizat un studiu pe bebeluși și a ajuns la o constatare ciudată. Ea a observat cum
reacționează bebelușii când mama lor părăsește încăperea, precum și cum răspund, când aceasta revine. În
baza observațiilor ei s-a ajuns la concluzia că există patru stiluri de atașament pe care copiii le pot avea: -
sigur; -anxios-nesigur; -anxios-evitant; -dezorganizat.
Ainsworth a descoperit că bebelușii siguri se simt în dificultate atunci când îngrijitorul lor pleacă, dar
sunt fericiți când acesta revine. Pe de altă parte, copiii nerăbdători-nesiguri se supără înainte ca îngrijitorul
să plece și sunt nerăbdători când se întorc. Copiii anxioși nu sunt supărați de absența îngrijitorului lor și
nici nu sunt încântați când acesta revine în cameră. Atașamentul dezorganizat este valabil copiilor abuzați
fizic și emoțional. Acestora le este dificil să se simtă protejați de persoanele în grijă cărora rămân.
„Atașamentul este necesar pentru a face față provocărilor vieții”, este de părere Hilary Jacobs Hendel,
psihoterapeut specializat în atașament și traume. „Și atașamentul sigur este stilul ideal”, a precizat
specialistul.
Copiii care sunt siguri de atașamentul părinților lor, pot să se simtă triști când aceștia pleacă, dar sunt
încântați când părinții revin. Această stare arată că relația lor este de încredere. Pe măsură ce cresc, copiii
cu atașament sigur au relații prietenoase cu părinții, profesorii și prietenii. Ei văd aceste interacțiuni ca
locuri „sigure”, unde nevoile lor sunt satisfăcute.
„Stilurile de atașament sunt stabilite la începutul vieții și pot influența satisfacția unei persoane la
vârsta adultă. În calitate de psiholog am văzut cum stilul de atașament poate influența relațiile lor intime.
De exemplu, copiii care s-au simțit mai puțin protejați de părinții lor, fiindu-le neglijate emoțiile, sunt mai
predispuși spre anxietate”, spune Hendel.
Adulții de multe ori se tem de acest contact strâns și chiar îi pot „respinge” pe ceilalți pentru a se
proteja de durere. Adulții anxioși și nesiguri se pot teme de abandon, devenind hipersensibili la respingere.
193
Când ajung elevi în clasa întâi sau a doua, copiii încep să își facă prieteni. De asemenea, ei cer să fie
acceptați de la egal la egal și sunt mai bine pregătiți să vorbească despre sentimentele lor.
„Când fiica mea avea 7 ani, ea a putut să-și verbalizeze dorința de a-și găsi un prieten. În calitate de
părinți nu putem controla fiecare aspect al bunăstării copilului nostru. Ceea ce putem însă face este să-i
încurajăm, să-i îndrumăm. Le putem arăta modul în care gestionăm sentimentele, astfel încât atunci când
se confruntă cu propriile relații eșuate, cu divorțul sau cu stresul la locul de muncă, se pot gândi la modul
în care mama sau tata au reacționat atunci când erau tineri”, spune Handel.
BIBLIOGRAFIE:
Ainsworth, M. D. S., & Bell, S. M. (1970). Attachment, Exploration, and Separation: Illustrated by
the Behavior of One-Year-Olds in a Strange Situation. Child Development, 41(1), 49.
https://doi.org/10.2307/1127388
Field, T. (1996). Attachment and separation in young children. Annual Review of Psychology, 47(1),
541–561. https://doi.org/10.1146/annurev.psych.47.1.541
Hilary Jacobs Hende – “Tulburarea post-traumatica de stres, Tulburarea reactiva de atasament”
Stancu, Ioana. ”Mecanismele intimităţii în relaţia de cuplu. Evaluare şi intervenţie terapeutică”, Ed.
Sper, Bucureşti, 2011
194
EDUCAȚIA ȘI, ,CEI ȘAPTE ANI DE ACASA"
PROF. ARSENIE MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALA, ,GRIGORE ANTIPA”BOTOȘANI
,,Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe
cei din jurul său.
Educaţia începe acasă, evident. „Cei șapte ani de acasă” definesc în mare măsură caracterul copilului,
nu e doar o expresie.
La școală sunt desăvârșite studiile concrete, dar continuă și acasă și după șapte ani. Și noi, adulţii,
avem de învăţat în fiecare zi. Cred că cel mai important aspect al relaţiei noastre cu copiii este faptul că
suntem foarte apropiaţi, comunicăm tot ce ne dorim și argumentăm deciziile pe care le luăm.
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor
Consider că educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii
primesc rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie învățăm pentru prima dată
ce este lumea, ce este bine și ce este rău.
propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea
spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în
mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile
să nu se transforme în disciplină de fier.
Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din
banii strânși în cei șapte ani.
De când mă știu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în
20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul.
îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl
vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său.
195
COPILARIA, VARSTA IREPETABILA A INOCENȚEI
PROFESOR, ARSINTESCU STELUȚA

COLEGIUL TEHNIC ”ION CREANGA”, TARGU-NEAMȚ
JUD. NEAMȚ
Sintagma ”cei șapte ani de-acasă” m-a însoțit din primii ani ai vieții, când grija pentru educația
copiilor era prioritară în familia mea. Părinții, îndeosebi mama, nu mă scăpau din ochi, ca nu cumva să-i
fac de rușine, fie prin grija pentru îmbrăcăminte, fie din conversațiile cu ceilalți copii, fie din felul în care
mă așezam la masă și începeam să mănânc. Privind în urmă, nu cred că am fost copilul perfect, dar cred cu
tărie că fără severitatea mamei, fără permanenta ei prezență în memoria mea afectivă, probabil că astăzi aș
fi avut amintiri mai puțin plăcute.
Nu cred că există părinți cărora să nu le pese de educația copiilor sau să nu-și dorească să fie mândri
de reușitele lor, indiferent de domeniul în care s-au manifestat.
În calitate de cadru didactic și de diriginte, însă, am întâlnit în întreaga mea carieră, o paletă extrem
de variată de părinți. De la cei realmente interesați de viața școlară a copilului până la cei sufocați de
problemele vieții cotidiene, care respiră ușurați dacă fiul/fiica a promovat în clasa următoare, am constatat
că nu există un model de părinte, ci atâtea tipuri câți indivizi există.
Ce îi unește însă, se raportează la atitudinea și influența lor asupra copiilor, paternul familial, care v-
a dirija evoluția lor în timp. În primii ani de viață se deprind, cu multă dragoste, primele reguli de bună
purtare, primele deprinderi ale viitorului adult, primele relații cu adevărat sincere. Deși cele mai multe se
însușesc prin imitarea adultului, există numeroase contexte în care copilul trebuie să se descurce singur, să
reacționeze la stimulii sociali la care este supus odată cu integrarea lui în sistemul de învățământ, în prima
etapă a educației de masă.
Odată eliberat de sub influența parentală, copilul se trezește într-un mediu inițial necunoscut, pe care
îl descifrează în timp și unde se străduiește să pună în practică cele asimilate în mediul familial.
Subconștientul lui răzbate la suprafață și îi dictează comportamentul, desigur, ținând cont de toți factorii
mediului de acțiune. El trebuie să știe să asculte, să răspundă la întrebări și să întrebe - la rândul lui, să nu
întrerupă o conversație. Dorindu-și o integrare cât mai rapidă, copilul își va căuta prieteni și va face apel la
jocurile cunoscute sau va inventa strategii pentru a atrage mai întâi atenția și apoi, simpatia celor din jur. O
altă provocare o constituie luarea mesei, când devine foarte atent la gesturile celorlalți ca apoi să se
concentreze pe acțiunile sale. Nu în ultimul rând, conștientizarea greșelilor și capacitatea de a-și cere scuze
adaugă un plus în educația sa. Desigur că aceste elemente schițează domeniile de referință ale
comportamentului asimilat prin imitare, întrucât dacă acestea sunt normale la părinți, nu vor trebui impuse
cu forța. Prin urmare, exemplul personal, pozitiv și perseverent, va da roade în timp.
Totuși, nu se poate generaliza un traseu evolutiv, întrucât trebuie să ținem cont și de factorul
personalitate. Se întâmplă adesea, ca la vârsta de 7 ani unii copii sunt adevărate modele de comportament,
iar alții devin anti-modele. Ce e de făcut în astfel de situații? Consider că intervenția unui psiholog pediatru
este binevenită, deoarece componenta afectivă joacă un rol decisiv în manifestările pe care le va avea
viitorul adult, însă acesta trebuie să aibă rolul de a spori receptivitatea și de a accentua afectele pozitive.
Consider că întărirea stimei de sine, încurajarea permanentă a copilului, construirea unei încrederi în
propriile forțe și capacități cognitive, afective și motorii se află la baza procesului educativ, a celor șapte
ani de acasă.
Să nu uităm de pedagogia clasică, prin care s-au conturat primele direcții de dezvoltare a educației,
bazată pe existența unor etape distincte ale dezvoltării copilului. Jean – Jaques Rousseau pune în centrul
atenției ”virtuțile copilăriei”, care rămân valabile și în zilele noastre:
– necesitatea ca pedagogia să fie fundamentată pe datele şi observaţiile psihologiei
experimentale;
– existenţa unor etape distincte ale dezvoltării naturale a copilului;
– accentuarea importanţei educaţiei prin intuirea lucrurilor, comparativ cu cea
bazată pe cuvinte;
– rolul metodelor intuitive şi active în accederea la cunoaşterea veritabilă;
– valoarea ridicată a interesului psihic al copilului în învăţare;
196
– dependenţa reformelor sociale de o prealabilă revoluţie în educaţia individului (conform prof.
Constantin Cucoș - Istoria pedagogiei, p.162)
Și mai ales, să nu uităm să iubim copiii și să le protejăm copilăria, părinți și profesori deopotrivă, așa
cum ne îndemna însuși J.-J. Rousseau, în lucrarea Emil sau despre educație:
„Oameni, fiţi umani, iată prima voastră datorie!
Fiţi umani pentru toate stările, pentru toate vârstele, pentru tot ceea ce nu este străin de om. Ce
înţelepciune există pentru voi în afară de omenie? Iubiţi copilăria, ocrotiţi-i jocurile, plăcerile,
drăgălăşeniile ei! Care din voi n-a regretat câteodată această vârstă când avea întotdeauna râsul pe buze
şi sufletul totdeauna liniştit? De ce vreţi să lipsiţi pe aceşti mici nevinovaţi de plăcerea unui timp fugar,
atât de scurt şi de un bun atât de preţios, pe care nu ştiu să-l folosească în rău? De ce vreţi să umpleţi de
amărăciune şi durere aceşti dintâi ani, care se scurg atât de repede şi care nu se mai întorc vreodată, nici
pentru ei, nici pentru voi?”
197
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA, BAZA UNEI SOCIETAȚI CIVILIZATE
PROF. ÎNV. PRIMAR: ARTENE IRINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, , MIHAIL SADOVEANU”,HUȘI
Educația este piatra de temelie a oricărei societăți civilizate, iar aceasta trebuie făcută copiilor încă
din primii ani de viață, cunoscuți ca cei șapte ani de acasă. Aceasta nu este doar o sintagmă, primii ani de
viață sunt cei mai importanți și esențiali în formarea caracterului unui viitor adult. În acești ani trebuie
insuflate copiilor principii morale solide, deoarece o educație riguroasă își va lăsa amprenta pe întreaga sa
viață.
Iată câteva reguli de care orice părinte trebuie să țină cont și să le respecte pentru a le clădi copiilor o
bază solidă, cei şapte ani de acasă, în ceea ce privește educația.
Părinții trebuie să le arate copiilor cât de mult îi iubesc și să le spună lucrul acesta. Așa copiii vor
câștiga încredere în ei, simțindu-se protejați și iubiți. Oferindu-le dragostea voastră părintească, ei vor
învăța la rândul lor să ofere dragoste și afecțiune.
Învățați-i pe copii încă de mici să fie toleranți cu cei din jur, în cazul lor este vorba despre ceilalți
copii. Să îi trateze frumos pe toți copiii cu care intră în contact și învățați-i că toți oamenii trebuie respectați,
indiferent de rasă, culoare sau religie. Insuflându-le aceste valori ei vor deveni niște adulți toleranți, iar
discriminarea, care este cauza multor probleme în această lume, va produce mai puține victime.
Învățându-i să dăruiască, sau cel puțin să accepte să împartă jucăriile cu ceilalți, îi învățați de fapt să
nu cunoască egoismul. Copiii au tendința de a fi egoiști, de a nu-i lăsa pe alții să se joace cu ce este al lor.
Este o mare greșeală să nu interveniți, explicându-le, ori de câte ori este necesar, că acest lucru este unul
greșit. Dacă veți face asta în mod constant, ei vor înțelege că normalitatea constă în a fi bun, darnic și a
ajuta, în felul acesta își vor dezvolta această calitate.
Când rostesc cuvinte rușinoase, chiar dacă ei nu le cunosc sensul, oricât de haios vi s-ar părea, nu vă
amuzați și nu râdeți, ci fiți cât se poate de ferm, spunându-le că este un lucru urât. În caz contrar, copilul va
repeta, știind că părinții se amuză pe seama lui. În timp va dezvolta un obicei din a folosi astfel de cuvinte.
Despre un copil care are acest nărav se spune că îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Când greșește, oricât de mult vă iubiți copilul, dacă nu luați măsuri pedepsindu-l, el va repeta greșeala.
Chiar dacă vă doare să-l pedepsiți văzându-l mic și firav, amintiți-vă de cei șapte ani de acasă și de faptul
că acum se formează caracterul. Luând măsuri, el va înțelege că nu este voie și în timp nu va repeta greșeala.
Dumneavoastră veți forma astfel un om corect și veți câștiga ascultarea lui.
Învățați-l ce înseamnă asumarea greșelilor și faptul că, atunci când greșește față de cineva, trebuie să-
i prezinte scuze. De asemenea, trebuie să fie sinceri şi să ştie că şi omisiunea este tot o minciună, iar astfel
de greșeli se pedepsesc. Aşa va învăța să fie onest şi sincer, va avea cei şapte ani de acasă.
Nu deveniți subiectiv când copilul dumneavoastră este implicat într-un conflict. Dacă el este cel care
a greșit, trebuie să-i atrageți atenția şi să-l mustrați, chiar cu prețul orgoliului și eventual să luați măsuri
pentru a nu se repeta.
Nu țipați la copii, altfel și ei vor adopta aceeași strategie. Este suficient să le luați jucăria preferată și
neapărat să le explicați de ce ați făcut lucrul acesta. Astfel, vor înțelege unde au greșit.
Învățați-i să-i respecte pe cei mari, începând cu membrii familiei. Bunicii au adesea tendința de a-i
răsfăța și a le permite copiilor să se simtă egalii lor. Este greșită o astfel de abordare. Ei trebuie să înțeleagă
de mici ce înseamnă respectul față de cei mai în vârstă. Doar așa vor deveni cetățeni ai unei societăți
civilizate. Așadar, nu folosiți metoda adoptată de personajele caragialiene, pentru a nu vă transforma copilul
într-un mic Goe.
Nu recurgeți la bătaie drept pedeapsă și nici nu impuneți educația prin violență. Vor proceda la fel,
pedepsindu-și adversarii sau încercând să-și impună punctul de vedere prin același mod. De asemenea,
învățați copiii să nu răspundă violenței prin violență. Explicați-le că orice divergență poate fi rezolvată
printr-un dialog civilizat, spunându-și fiecare nemulțumirea, prin conciliere și adoptând o atitudine tolerantă
față de ceilalți.
Învățați-i să nu se lase conduși de orgoliu. Să fie oameni corecți. Nu adoptați principiul care, din
păcate, este destul de des întâlnit în societatea zilelor noastre, în care chiar părinții dau ca sfat varianta
“dacă te-a lovit dă-i înapoi„. Chiar dacă pe moment sunteți furioși de faptul că micuțul vostru a avut de
198
suferit din cauza obrăzniciei altora, nu veți rezolva problema răspunzând în același mod. Dimpotrivă,
conflictul se poate amplifica și poate degenera. În plus, acel copil va dezvolta o latură violentă și
răzbunătoare, fapt ce i-ar cauza atât lui, cât și întregii societăți. Dacă toată lumea și-ar sfătui copiii să
răspundă violenței tot prin violență, nu am face decât să creștem o generație de oameni intoleranți. Dar dacă
fiecare i-ar insufla copilului principiile morale, cu siguranță am putea să sperăm la o societate și o generație
viitoare mai bună.
Oferiți-le recompense din când în când pentru a-i stimula, însă nu faceți un obicei, astfel încât să
creadă că orice se face contra cost. Învățați-i că anumite lucruri trebuie făcute fără a aștepta vreo
recompensă, acestea reprezentând obligații morale cu care fiecare om este dator față de cei din jur și față
de societatea în care trăiește.
Schimbările la nivel macro și clădirea unei societăți civilizate începe cu educația propriului copil,
prin transmiterea celor mai bune principii morale. Fiecare dintre noi este răspunzător de asta și fiecare are
obligația morală să o facă în cel mai bun mod cu putință. Când toți vom înțelege și respecta aceste lucruri,
educându-ne copiii după aceste principii, nu mânați de orgoliu și egoism, vom fi pe drumul de a forma o
generație de oameni mai buni și o societate mai civilizată. Vom forma oameni despre care se va spune că
au cei şapte ani de acasă.
BIBLIOGRAFIE :
• „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, autor:M.Gîgă, Editura Coresi,
Bucureşti, 1999;
• Revista învǎțǎmântul preșcolar, nr.3-4/2008, MECT, București
199
EDUCAȚIA COPILULUI ÎN FAMILIE
PROF. INV. PREȘCOLAR ATANASOAIE ANA MARIA

GPN „CASUȚA POVEȘTILOR” VATRA DORNEI
Într-o societate mereu în schimbare este necesar ca învăţământul românesc şi implicit grădiniţele să-
şi adapteze oferta educaţională. La formarea şi dezvoltarea copiilor îşi aduc contribuţia cei doi factori
grădiniţa și familia.
Conform Dicţionarului Explicatvi al Limbii Române cuvântul „familie” provine din latinescul
„familia”, italienescul „famiglia” sau franţuzecul „famille” şi desemnează soţii şi copiii acestora; casă-
cămin.
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, o instituţie stabilită cu rosturi
fundamentale pentru indivizi şi societate. Ea se regăseşte la toate popoarele şi toate comunităţile şi în mod
obişnuit a fost definită ca un grup de persoane care sunt unite prin actul căsătoriei sau rudeniei, duc o viaţă
comună bazată pe sentimente, aspiraţii şi interese comune.
O. Badiana, şi F. Mahler definesc familia ca fiind „un grup social realizat prin căsătorie, cuprinzând
oameni care trăiesc împreună, au un cămin propriu, sunt legaţi prin anumite relaţii natural- biologice,
psihologice, morale şi juridice şi care răspund unul pentru altul în faţa societăţii”. Totodată, „prin familie
se înţelege nucleul social elementar, celula societăţii care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora”.
Berge accentuează şi alte calităţi: „Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde
trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie
indispensabilă pntru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine”.
Alături de funcţia de socializare, familia mai îndeplineşte şi alte funcţii educative. Acestea au fost
sintetizate de N. Mitrofan astfel:
 funcţia instituţional formativă realizată prin influenţe directe (răspunsuri la întrebările copilului, explicaţii
şi informaţii despre lumea înconjurătoare), dar şi în mod indirect, prin mediul informaţional din familie (copierea de
către copil a rolurilor pe care le regăseşte în familie, asumarea unor tipuri de relaţii între mamă şi tată, între fraţi etc.);
 funcţia psiho-morală se realizează prin modelele de conduită pe care părinţii le oferă, prin discuţiile şi
intervenţii pe marginea unor comportamente pozitive sau problematice ale copiilor;
 funcţia socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei de
acţiune, dar şi printr-un climat familial în care predomină relaţii de încredere şi sprijin reciproc, în care maturitatea
de gândire a adulţilor se îmbină cu entuziasmul, energia şi curiozitatea copiilor;
 funcţia cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viaţa culturală.
Familia este mediul în care copilul se naşte şi îşi petrece primii ani din viaţă. Familia are un rol
covârşitor în dezvoltarea copilului: cunoştinţe despre societate, deprinderi igienice, norme de convieţuire
sunt primite de copil acasă. Mediul familial oferă primele ocazii de stabilire a relaţiilor cu cei din jur,
comunicării şi a exprimării afectivităţii, de asemenea asigură copilului echilibrul personalităţii sale.
Tot în familie se formează deprinderile de comportament: politeţea, onestitatea răbdarea. Părinţii sunt
exemplu pentru copiii lor. De la ei copiii vor învăţa să diferenţieze binele de rău, frumosul de urât. Familia
îi îndrumă să fie sociabili, toleranţi, să fie buni colegi. Copilul îşi desăvârşeşte educaţia în familie, în
instituţiile de învăţământ şi în comunitate.
Însă rolul cel mai important în educaţie îl are grădiniţa şi ulterior şcoala. Educaţia care se realizează
în grădiniţă nu trebuie separată de alte influenţe educative. Cei doi factori educaţionali, grădiniţa şi familia,
colaborează pentru a-şi contura o unitate de acţiune. Astfel, este necesar ca educatoarea să cunoască familia
copilui, influenţele educative exercitate de toţi membrii familiei asupra copilului, dar şi familia trebuie să
cunoască activităţile din cadrul grădiniţei şi să participe la programele de educaţie destinate lor. „Educaţi
Aşa!” este un curs de formare care oferă părinţilor mai multă siguranţă în a recompensa sau lăuda copiii; îi
învaţă să impună reguli atunci când situaţia o cere şi le oferă posibilitatea de a deveni părinţi „mai buni” şi
mai înţelegători”.
Vizitarea grădiniţei de către părinţi îi ajută să se familiarizeze cu activităţile instructiv educative
desfăşurate de educatoare cu copiii, cunoaşterea mediului în care copilul îşi petrece o parte din zi, precum
şi observarea lucrărilor efectuate de copii, portofolii, expoziţii cu fotografii sau înregistrări ale activităţilor.
Deşi părinţii sunt cei care îşi cunosc cel mai bine copiii este necesar să li se permită accesul în
grădiniţă pentru a-i observa cum se comportă în colectivitate. Grădiniţa reprezintă prima experienţă a
200
copilului, este prima separare a lui de familie, de aceea părinţii trebuie să se preocupe de programul copiilor.
Comunicarea eficientă între grădiniţă şi familie este în beneficiul copilului, acesta primind sprijin din
ambele părţi. El vede că adulţii importanţi din viaţa lui activează împreună pentreu atingerea unui scop
comun. Cele două entităţi trebuie să se susţină şi să se completeze. Părinţii trebuie încurajaţi să se simtă
parte a programului grădiniţei, astfel îl vor înţelege mai bine şi vor fi capabili să îl sprijine. Dacă grădiniţa
îi tratează pe părinţi ca parteneri activi îi determină pe copii să aibă o conduită corespunzătoare.
Educaţia din familie va continua în grădiniţă. În unele situaţii între cele două medii există diferenţe
majore ceea ce va duce la un dezechilibru în adaptarea copilului, acesta trăind sentimente confuze,
sentimente de vinovăţie dacă acceptă valorile grădiniţei în defavoarea valorilor familiale. De aceea revine
rolul educatoarei să încerce echilibrarea celor două medii, să descopere o punte de legătură, căi de
comuicare eficiente, totul în beneficiul copilului.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
probleme în dezvoltare, obiceiuri alimentare, mod de comportare, particularităţi de învăţare. Totodată,
grădiniţa, ca prima instituţie cu care copilul intră în contact, care se conduce după principii şi metode
ştiinţifice proprii, deţine mijloace specifice pentru a pune în valoare potenţialului fizic şi psihic al fiecărui
copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în
beneficiul copilului.
Este ştiut faptul că pentru a desăvârşi educaţia copiilor părinţii trebuie să se implice atât în activitatea
grădiniţei cât şi acasă, din acest motiv cadrele didactice trebuie să intervină pentru a susţine relaţia familiei
cu grădiniţa. Trebuie să existe o încredere reciprocă pentru o comunicare eficientă. Cu cât cunoaştem mai
bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu acestea. Cu cât părinţii vor cunoaşte mai
bine programul educaţional al grădiniţei cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori educaţionali.
Bibliografie
-Boca, C coord., Nicolae, I., Secrieru, A., Ştefănescu, D., Ionescu, M., coord, MECT, PRET (2008),
Modul 7 Să construim împreună ce 7 ani… de acasă, Educaţia 2000, Bucureşti.
-Vrăşmaş, E. (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
201
EDUCAȚIA ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
ATES NADEA
GRĂDINIȚA PN. NR.12, ARAD
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de
manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Comunicare dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniță, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înțelege, este nevoie ca părinții să-i ajute pe copii să-și exprime emoțiile fără teamă. În
situația în care nu i se oferă atenție, începe să bombardeze cu păreri puternice și afirmații emfatice, dând
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinți să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
la grădiniță?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
astfel de situații, pentru a iniția o discuție cu el pe această temă, părinții pot începe prin a povesti ei despre
ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresândui -se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăța să spună ce simte și
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante pentru copilul preșcolar sunt și activitățile
pe care le vor face în afara celor de la grădiniță, mai exact în familie, cu membrii familiei și în contexte
diferite de viață. Pentru a le fi mai ușor, părinții pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea și
alegerea unor activități care să fie potrivite vârstei copilului și care să fie o continuare firească a ceea ce s-
a învățat la grădiniță. Activitățile propuse copiilor țin de imaginația, inspirația și priceperea fiecărui părinte,
precum și de interesele și particularitățile individuale și de vârstă ale copiilor. Părinții trebuie să le pună la
dispoziție materialele de care au nevoie, săi organizeze corespunzător spațiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spații, să interacționeze cu adulți și copii și, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psihosocial. Familia este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de
protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și
afectiv, atunci pe viitor va apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de
sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forțe, dar va apărea și acel sentiment de rușine. Tot timpul familia
trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume și să îi arate ce e bine și ce e rău. Familia este cea care oferă
copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și
climatul socioafectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Influențele educative pe care familia le exercită
asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin
modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le
preiau prin imitație și învățare, și climatul socioafectiv, în care se exercită influențele educaționale,
reprezintă primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor
despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
202
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în concordanță cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor lui,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.
BIBLIOGRAFIE:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 ;
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; 3. P.,
Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
4.Gogu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București. (2000).
203
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR INV.AȚAMANT PREȘCOLAR : AVRAM ANCUȚA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALA SINTEA MARE
GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT SINTEA MARE
JUDEȚUL ARAD
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi

competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Familia reprezintă primul
spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care
creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi
valorificarea acesteia. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună
purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la
conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
acasă.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea
acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile
sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor
şi dorinţelor sale.
lămurirea unor probleme. Foarte important este ca părintele să îşi ajute copiii să înveţe cum să îşi ferească
mintea şi inima de gândurile murdare. Mai ales acum, când vedem şi auzim atâtea şi atâtea lucruri urâte,
204
când păcatul cucereşte din ce în ce mai mult teren, copiii trebuie ajutaţi să-şi păzească minţile curate. Pare
aproape imposibil, căci nu-i putem izola de tot ceea ce îi contaminează, de la mass media la stradă, la şcoală.
Şi totuşi vedem şi tineri care caută cu nesaţ sfinţenia, găsesc calea cea strâmtă şi nu se abat de la ea.
BIBLIOGRAFIE
205
EDUCAȚIA IN FAMILIE
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA!
LICEUL TEHNOLOGIC JIDVEI

AVRAM MARGARETA PAULA
PROF.ÎNV PRIMAR
De multe ori sintagma, , cei 7 ani de acasă” este asociată cu respectul şi o serie de norme de politeţe,
pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, şi care îl ajută pe adultul de mai târziu să
se integreze în viaţa socială.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pâna la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Purtarea
copilului, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori,
cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, că nu este
frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când
comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“, ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalţi dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viaţa Pentru a
pune baza unei educații corecte a copilului, cei 7 ani de acasă sunt esențiali. Prin comportament de zi cu zi,
în orice situaţie., prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să
ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic să arate
că îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul
trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.
206
CEI 7 ANI DE ACASĂ
P.I.P. AVRĂMESCU GINA
pe care-l creează părinţii.Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra
dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există
factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de
mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Între 1
şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este
bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor
acasă.
dorinţelor sale.
207
.
BIBLIOGRAFIE
208
FAMILIA – PRIMA SCOALA PENTRU COPIL
PROF. AXINTE ADRIAN – ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 VLADENI
Unele opinii apărute în ultimele decenii avansau ideea unei disjuncţii care s-ar fi produs între familie
şi şcoală, fenomen provocat de caracteristicile societăţii. Evoluţia socială a arătat însă că “părinţii se
dovedesc a fi departe de a accepta ideea lipsei de competenţă şi de a ceda integral prerogativele lor educative
şcolii” (Stănciulescu, E. 1997, p. 13). Pe de altă parte, cadrele didactice consideră în continuare contactele
cu familia ca fiind extrem de importante pentru optimizarea educaţiei copilului. Poziţia celor două instanţe
educaţionale trebuie să fie însă una de parteneriat, deoarece părinţii vor să se implice cât mai mult în viaţa
şcolii. Şi apoi “nu se poate vorbi de o educare a părinţilor, căci şi profesorii mai au de învăţat de la părinţi”
(Stern, H.H., 1972, p. 52).
Conjuncţia şcoală-familie este fundamentată pe finalităţi primordiale – realizarea unei personalităţi
armonioase, integrare socială, fericire individuală – şi pe o sumă de obiective comune –
cunoaşterea/autocunoaşterea copilului în vederea alegerii carierei şi pentru optimizarea demersurilor
educative, formarea şi exersarea unor convingeri şi deprinderi privind munca, practicarea moralei,
planificarea existenţei personale.
Prin naştere, omul se trezeşte inserat într-o comunitate naturală – familia – care transferă şi
perpetuează valori specific umane. Afirmaţia că familia “constituie prima şcoală a omenirii” este un adevăr
pe care nimeni nu-l mai contestă.
Acţiunea educativă înseamnă creştere, dezvoltare, formare, socializare, culturalizare. Este un
fenomen complex şi dificil pentru că are în vedere persoana care educă. De aceea, părintele, pentru a obţine
rezultate bune în munca sa, trebuie să probeze câteva calităţi:
Consecvenţă. Educaţia nu poate da roade dacă părintele:
- îşi schimbă mereu atitudinea faţă de copil, după diversele stări emoţionale;
- ameninţă fără să facă nimic din ce spune;
- tratează aceeaşi faptă când cu severitate, când cu indulgenţă;
- îşi neglijează copilul o perioadă, aproape ignorându-l;
- impune anumite restricţii nemotivate.
Înţelegere. De ce oamenilor maturi li se permite să aibă indispoziţii, toane sau dorinţe? Copilul îşi
pune o astfel de întrebare atunci când părintele îl obligă să facă ceva împotriva voinţei sale. Sunt cazuri în
care, de exemplu, copilul nu poate mânca un anumit fel de mâncare, fie pentru că nu-i place, fie pentru că
nu are chef, iar părintele îl obligă s-o facă. În această situaţie, părintele va arăta copilului ce este spre binele
lui, argumentând de ce, în ce fel, cu ce efect.
Autocontrol. Există părinţi care se înfurie repede. La cea mai mică abatere adresează copilului cuvinte
urâte, jignitoare, ameninţă. Aceste atitudini însă nu conduc obligatoriu la îndreptarea comportamentului.
Numai autocontrolul adultului îndeamnă la atitudini similare.
Demersul principal în munca şcolii cu familia este de a-i face pe părinţi şi pe ceilalţi membri adulţi
ai familiei să reflecteze şi să înţeleagă faptul că “nucleul familial are dimensiuni specifice prin conţinutul
său şi că acest conţinut cunoaşte şi anumite limite ale valenţelor sale educaţionale” (Berge, A., 1997, p. 23).
Educaţia în familie constituie o parte importantă în procesul formării conştiinţei morale a omului
şi a conduitei sale. “Copilul se dezvoltă în limita parametrilor familiali asemenea unei flori de seră sau unui
animal neîmblânzit, incapabil de a ieşi din cercul ecologic restrâns, singurul în care se simte în largul său”
(Vincent, R., 1972, p. 17). De aceea, primul obiectiv de conţinut al acţiunii cu părinţii este cel al cunoaşterii
sferei morale familiale. Nucleul moral familial are valenţe formative nepreţuite. Dacă viaţa de familie este
cultivată ca un bun în sine, ea se transformă într-o grupare socială cu atitudine de neîncredere şi suspiciune
faţă de cei din afara ei.
Sarcina cadrelor didactice este de a discuta cu părinţii problemele familiei, de a pune în lumină
faptul că în familie se formează nucleul cultural, deschiderea spre viaţa socială. Pedagogul trebuie să
cunoască statutul familial real al fiecărui copil, pentru că de felul cum este privit şi tratat copilul în familie
depinde dezvoltarea şi sănătatea lui fizică şi psihică, dezvoltarea sub raportul posibilităţilor de adaptare şi
integrare în regimul şi exigenţele şcolare. Un statut familial negativ va influenţa întotdeauna negativ copilul,
dar nu întotdeauna un statut familial pozitiv va avea influenţe pozitive. De asemenea, orice copil
209
îndeplineşte în cadrul familiei sale un rol. Bineînţeles că pentru un copil de vârstă preşcolară sau aflat în
etapa micii şcolarităţi, rolurile încredinţate vor fi potrivite cu puterea lui de înţelegere, cu sensibilitatea şi,
mai ales, cu posibilităţile lui de efectuare. Greşesc acei părinţi care nu-şi pun copiii să muncească în familie,
evitând să le încredinţeze o cât de mică responsabilitate sau sarcină. Exercitarea unui rol are o imensă
funcţionalitate formativă de educare în direcţia integrării sociale, deoarece prin aceasta copilul îşi
temperează atitudinile şi trebuinţele egocentriste şi-şi formează un sistem de atitudini cu caracter social.
Şcoala trebuie să cunoască aprofundat problemele din fiecare familie, obligaţia sa fiind, în cadrul
muncii cu părinţii, nu de a urmări şi cerceta formal situaţia copilului în familie, ci şi “de a opera, pe cât se
poate ameliorativ în familiile care rezervă copiilor un statut mai mult sau mai puţin negativ, atât în ceea ce
priveşte climatul familial, cât şi în ce priveşte rolul copilului” (Bătrânu, E., 1980, p. 55).
Preocuparea de a crea copiilor condiţii cât mai bune în mediul familial poate căpăta însă forme
nedorite prin consecinţele negative asupra educaţiei. O situaţie des întâlnită în astfel de familii este regimul
de răsfăţ, când în mod obişnuit copilului i se satisfac toate plăcerile şi capriciile, este menajat, încât acesta
ajunge un mic tiran al casei, în faţa căruia se supun toţi adulţii din jurul său. Copiii din astfel de familii vor
deveni indisciplinaţi şi dificili, adaptându-se greu la regimul şcolar. În alte familii se poate manifesta, din
partea părinţilor sau din partea bunicilor, o dragoste sufocantă. Silit să se dezvolte sub dependenţa adulţilor,
copilul va păstra pentru toată viaţa o notă infantilă a psihicului. Aceasta s-ar traduce şi printr-o “îngustime
a orizontului relaţional” (Wallon, H., 1979, p. 27), ceea ce va constitui o serioasă piedică pentru procesul
de integrare socială extrafamilială. În familiile cu mulţi copii pot să apară preferinţele de care se bucură
unul dintre fraţi sau surori. Lucrul acesta se poate manifesta de altfel şi în cadrul vieţii de şcolar, când
învăţătorul poate prefera, datorită drăgălăşeniei sau altui motiv, pe unul dintre copiii din clasă.
Există, deci, în familii situaţii diferite ale căror consecinţe şcoala nu le poate rezolva. Sunt copii greu
adaptabili şi greu integrabili, cu obiceiuri urâte, indisciplinaţi, fără respect faţă de adulţi, faţă de cadrele
didactice, faţă de şcoală. Uneori, ceea ce încearcă să construiască şcoala anulează familia.
Familia a suferit de-a lungul timpului diferite mutaţii în plan social, economic, cultural, iar
transformările survenite fac ca răspunderea ei să fie din ce în ce mai mare. Pentru ca ea să-şi poată îndeplini
eficient funcţie de mare răspundere socială, cât şi funcţia educativă, este necesară o susţinută muncă de
îndrumare şi orientare pedagogică a membrilor săi. “Familia trebuie înarmată cu cunoaşterea ştiinţifică a
problemelor educaţiei” (Stern, H.H., 1972, p. 22). Trebuie informată asupra modului cum să folosească
mijloacele avansate pe care ştiinţa şi tehnica i le pun la îndemână, să cunoască şi să accepte aportul
instituţiilor specializate în această direcţie.
BIBLIOGRAFIE:
• Bătrânu, Emilia, 1980, Educaţia în familie, Ed. Politică, Bucureşti;
• Berge, Andre, 1967, Profesiunea de părinte, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
• Stănciulescu, Elisabeta, 1997, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi;
• Stern, H. H., 1972, Educaţia părinţilor în lume, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
• Vincent, Rose, 1972, Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
210
COLABORAREA CU FAMILIA ÎN ALTERNATIVA EDUCAȚIONALĂ
PLANUL JENA – UN PAS IMPORTANT ÎN EDUCAREA PREȘCOLARILOR
PROF. AXINTE CATALINA PETRONELA

- GRADINIȚA ”VOINICEII” VLADENI
Educaţia modernă reprezintă o provocare, cunoaşterea devenind funcţională, utilă, învăţând pentru a
aplica ceea ce ai acumulat în folosul tău şi al celorlalţi. Relaţia dintre cei doi actori principali ai procesului
instructiv – educativ, educat şi educator, este bazată pe dialog constructiv şi cooperare. În procesul
educaţional se pune accent pe copil şi pe dezvoltarea integrală a personalităţii sale. Dezvoltarea
personalităţii se poate desfăşura doar în comunitate...părinţi, educatori, profesori în interacţiunea sa cu alţi
indivizi, urmăresc acelaşi lucru – o educaţie de bună calitate.
Grădiniţa după „Planul Jena” se sprijină pe cea mai intimă colaborare dintre părinţi şi educatori;
completarea şi continuarea educaţiei dată de familie şi realizarea unei legături din ce în ce mai strânsă cu
viaţa culturală.
Familiile, atât cât pot şi acelea care dispun de posibilităţi deosebite, sunt pur şi simplu totdeauna
prezente când este nevoie să facă ceva în grupă sau să ajute la ceva anume, ştiind că este în folosul copilului.
Dar nu numai acei părinţi cu posibilităţi financiare sunt antrenaţi în activitatea grădiniţei, ci toţi părinţii,
indiferent de statutul social, studii, posibilităţi materiale, etc.
În cadrul grădiniţelor ce lucrează în alternativa Planul Jena, părinţii sunt adevăraţi parteneri ai
educatoarelor în procesul de educaţie şi dezvoltare a copiilor. Educatoarele manifestă o deosebită
deschidere faţă de părinţi, implicându-i şi permiţându-le să se implice în educarea copiilor lor. Acest lucru
se observă încă din primele zile ale copilului la grădiniţă, în perioada de acomodare, când părinţilor li se
permite să stea cu copilul la activităţile desfăşurate pe parcursul mai multor zile, până la acomodarea
acestuia cu mediul grădiniţei. În aceste situaţii părinţii nu sunt doar observatori, ci un real ajutor al
educatoarei, ei fiind încurajaţi să se implice în activităţi, să-i ajute pe alţi copii, să participe alături de
propriul copil la diferitele activităţi desfăşurate de educatoare pentru a putea sădi în inima copilului un
sentiment de siguranţă, de apartenenţă în acel loc şi astfel creând un climat favorabil pentru copil de a se
integra în grupa de preşcolari.
Dar rolul părinţilor nu se încheie odată cu obişnuirea copilului cu grădiniţa, ci abia acum începe
adevăratul parteneriat familie - grădiniţă. Părinții și educatorii au roluri diferite în educația copiilor. Mersul
la grădiniță nu înlătură răspunderea părinților pentru educația copilului, ci deschide noi valențe de
cunoaștere și experimentare prin viața din grădiniță, prin relațiile dezvoltate cu alți adulți și prin relațiile
stabilite cu copiii din grădiniță.
Părinţii au posibilitatea oricând de a veni să vadă ce face, cum se comportă copilul la grădiniţă, să
lucreze alături de el, să ajute chiar şi pe educatoare în unele momente. O situaţie specifică alternativei Planul
Jena este „ mama de lectură” – când un părinte/bunic are posibilitatea să vină şi să citească povești, sau
diferite materiale din enciclopedii/ alte cărți pentru copii întregului grup de preşcolari, acest lucru fiind ceva
ce se întâmplă firesc în cadrul grădiniţelor ( nu este un lucru ocazional).
Părinţii sunt chemaţi nu numai pentru a ajuta, ci şi pentru a se bucura, alături de copiii lor, de
rezultatele acestora şi de munca depusă într-o anumită perioadă de copilul lor. Acest lucru se întâmplă în
cadrul serbărilor din timpul anului școlar, serbări care marchează anumite evenimente: zile de naștere ale
copiilor, începutul sau sfârșitul anului școlar, venirea sau plecarea unor copii din grupă, finalizarea unui
proiect, zile sau perioade importante pentru comunitatea educațională respectivă. Aceste serbări sunt
momente de bucurie, de celebrare și de manifestare a apartenenței la o anumita comunitate educațională.
Părinţii sunt colaboratori oriunde se pot încadra în procesul educaţional: plimbări, serbări, excursii,
vizite, vizionare de spectacole etc.
Pe lângă toate aceste acţiuni desfăşurate cu părinţii, noi, educatoarele, mai desfăşurăm şi activităţi de
informare şi formare a părinţilor. Specific alternativei Planul Jena este prezentarea pentru părinţi a unor
elemente specifice acestei alternative, prezentare ce se face în mai multe etape.
În conceptul lui Peter Petersen – „Părinţii trebuie să cunoască şi să sprijine relaţia care se stabileşte
între educaţia naturală şi cea conştientă, îndrumată de către un educator. Ei participă activ la viaţa
grădiniţei”.
211
Concluzii:
• Părinții, cei mai buni cunoscători ai propriului copil, și educatoarea, expertă în domeniul educației,
formează o echipă care colaborează pentru a asigura un mediu și un climat favorabil dezvoltării copilului,
având în vedere în permanență ce este mai bine pentru acesta;
• Colaborarea și întrajutorarea se realizează din perspectiva unor valori comune la care partenerii
educaționali au aderat și se dezvoltă în ambele direcții ( educatoare – părinți, părinți – educatoare) organizat,
activ, voluntar, prin căile cele mai oportune pentru a conduce la relații stabile și de bună calitate.
BIBLIOGRAFIE:
1. Petersen, P.(1940), O şcoală primară, liberă şi generală după Planul Jena- traducere de Lucian Bologa,
Ed. Cultura Românească S.A.R., Bucureşti;
2. Radu,I.T., Ezechel,L.,(2002), Pedagogie – Fundamente teoretice, Ed. V.I.Integral, Bucureşti;
3. Cuciureanu, M.,(2006), Educaţia altfel – Peter Petersen şi modelul Planului Jena, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti.
212
PROF. ANTON MÃDÃLINA COLEGIUL ECONOMIC CÃLÃRASI

DISCIPLINA: LIMBA SI LITERATURA ROMANÃ
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". Albert Einstein
Ce sunt cei 7 ani de acasă ?

esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani
de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-
l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin
cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la
începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce
priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o
zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate
implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel, copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi
activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească
213
a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea
fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor.
Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, săi organizeze corespunzător
spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu
adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva
putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea, „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a BabaOarba” etc. - să-i
lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul,
apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor
etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre
gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie diferite roluri şi să intre în
jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care
copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a
cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc
sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar
ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de
aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica”, ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel, va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sã ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele, ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
deoarece:
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
214
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 ;2. Vrăsmaş
Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 ;
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.
215
PROF. INV. PRESC.: ANTONACHE NICOLETA-FLORENTINA

GRADINITA “MARTISOR”, BUCURESTI, SECTOR 4
„Cei șapte ani de acasă" exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva că are „cei șapte ani
de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său. Cei
șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte toți cei care trăiesc în
societate.
Cand spunem „cei șapte ani de acasă”, ne referim la educația pe care o acordă părinții copilului lor.
Acasă este locul care poate fi privit ca spatiul unde copilul isi insuseste reguli de baza prin care înveța cum
să se poarte în societate, să își respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie
să le dea curs. Ca un plus la învățăturile primite de la părinți, în sânul familiei, vor veni apoi cele de la
educatori, învățători, profesori.
Educatia unui copil nu se rezuma doar la a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se oglindeste in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naştere - pentru că din momentul când se
naşte copilul începe să se dezvolte şi să înveţe, şi până la 6/7 ani - vârsta intrării la şcoală. Educaţia timpurie
se realizează atât în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor specializate, precum creşa sau grădiniţa.
In ceea ce priveste realitatea generatiilor actuale, putem observa cu usurinta schimbari
majore in viata de zi cu zi a familiilor. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. In momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi paseste într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
O persoana care nu detine bunele maniere, suporta consecintele neindemanarii sale in miscari si cele
ale aspectului dezagreabil cu care se prezinta intre oameni. Bunele maniere trebuie sa fie alcatuite din
atitudini care se insusesc in mod automat si nu prin ratiune. Ele trebuie sa aiba ca baza politetea, delicatetea,
tactul, bunatatea.
Desigur ca intrebarea cea mai frecventa este: “Cum trebuie sa se comporte parintii ca un copil sa
capete cei sapte ani de acasa?”. Din punct de vedere al dezvoltarii normale, psihicul unui copil este
influentat de mediul in care traieste si de educatia primita acasa. Acest psihic fiind raportat in ceea ce
priveste dezvoltarea la sistemul nervos central.
Prin educatie observam o dezvoltare treptata a inhibitiei corticale, ceea ce inseamna controlul
manifestarilor negative. Incepand cu varsta de 3 ani, copiii prezinta o activitate nervoasa mult mai activa
comparativ cu ceea ce se putea observa pana la aceasta varsta, acestia putand fi “modelati” prin procesul
educativ si prin instruirea primita de la parinti acasa. Desi copiii primesc sfaturi la aceste varste, nu toate
sunt suficient de convingatoare si nu ii determina sa aiba un comportament pozitiv.
Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi protecţiei copilului de la naştere până la 6/7 ani depindede noi, toţi
cei care interacţionăm cu copiii, zi de zi: părinţi sau educatori, consilier şcolar sau asistent
medical - toţi acţionând coerent şi având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui.
216
“BAGAJUL” CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR ANTONIE MIHAI

SCOALA GIMNAZIALA SAT STREJNICU
JUD. PRAHOVA
“Educatia unui copil incepe in prima zi de viata”-afirma psihologul W. Stekel.Multi parinti nu inteleg
acest lucru rasfatand sau neglijand copilul,considerand ca educatia lui incepe in momentul cand incepe sa
vorbeasca si adultul se poate face inteles.Parintii sunt cei mai importanti educatori si primii din viata
copilului.Deprinderile de comportament dobandite in acesti ani vor sta la baza personalitatii lui
viitoare.Sapte ani este o varsta magica.Este extrem de importanta aceasta perioada deoarece studiile arata
ca acum se formeaza personalitatea pe tot restul vietii.Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa,
deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea
de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie.”Familia este unul dintre cei mai
importanti factori ai educatiei ce nu poate fi neglijat,indiferent de cat de performant ar fi un sistem de
invatamant”(Constantin Cucos).Scoala si alte medii educationale nu pot decat ulterior sa confirme si sa
toată viaţa. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări
pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au loc în „cei şapte ani de acasă”, trebuie să aprofundăm
problemele complexe şi de o importanţă covârşitoare ale educării copiilor în această perioadă, insistând
asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi trebuie să le aibă atât părinţii cât şi educatorii pentru
a facilita şi a favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată si sistematică a celor mai importante
cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente.Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este
folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că
educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii, depinde ca adolescentul,
tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune
creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii,
i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât in contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Aduc aminte parintilor:
ACASA este locul unde copiii trebuie sa invete:
*Cuvintele magice:
-buna dimineata / buna ziua / buna seara.
-te rog frumos / va rog frumos.
-as putea…
-imi cer scuze /scuza-ma / scuzati-ma.
-multumesc.
*Tot ACASA copilul trebuie sa invete:
-sa fie onest.
-sa fie corect.
-sa nu minta.
-sa fie punctual .
-sa dea dovada de solidaritate.
-sa isi respecte parintii,colegii,persoanele mai in varsta,profesorii.
*Intotdeauna ACASA copilul trebuie sa invete:
-sa fie curat,ordonat,organizat.
-sa nu vorbeasca cu gura plina.
-sa nu arunce gunoiul pe jos.
*Din nou ACASA copilul trebuie sa invete:
217
-sa isi vada de treaba lui si sa nu isi bage nasul in treaba altora.
*SCOALA se ocupa sa ii invete pe copii:matematica,istorie geografie,limba romana,educatie
fizica,etc.
….si in special SA INTAREASCA educatia copilului primita acasa!!!
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să salute
şi să răspundă la salut,pe măsură ce va creşte,copilul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl ajută
pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia celorlalţi
dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment important.
Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari,ci sunt importante în viaţa de zi cu zi,în orice
situaţie.De aceea, psihologii considera ca este esential ca familia sa petreaca cat mai mult timp impreuna
cu copilul si prin asta intelegem timp de calitate, in care copilul si nevoile sale sa fie in centrul
atentiei.Copilul trebuie in primul rand sa stie ca este iubit si respectat. Ca nu trebuie sa merite iubirea
parintilor sai si nu trebuie sa faca nimic ca sa o castige sau ca sa o pastreze. Ca iubirea adevarata este pur
si simplu neconditionata.
Copilul trebuie sa invete sa se iubeasca pe sine, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce cei din jur vor
sa il faca sa devina.
Regulile de convietuire sociala vor fi deprinse incet-incet de catre copil, prin expunerea zilnica si
inevitabila la rigorile si cerintele mediului in care creste si se dezvolta.
Bibliografie:
Golu M. “Fundamentele psihologiei” Ed.Fundatia Romania de Maine 2000
Negovan V.Introducere in psihologia educatiei Ed.Curtea Veche 2003
218
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE - CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR, APETREI SIMONA

LICEUL TEHNOLOGIC ECONOMIC “NICOLAE IORGA”
PASCANI, JUD. IASI
acasă.
Cei șapte ani de-acasă sunt ca o Biblie a copilului, o carte de căpătâi, un ghid despre noi, ca oameni
– minte, trup, suflet. Mediul continuă să ne influențeze și când plecăm sau începem să ne îndepărtăm încetul
cu încetul de casă, de familie. Vine la pachet cu noi provocări, cu alți oameni, alți „șapte ani de-acasă“. Iar
cartea de căpătâi se completează cu alte capitole. Copiii sunt foarte diferiți, din toate punctele de vedere, ei
pot fi timizi, izolați, stingheri sau deopotrivă gălăgioși, curioși, deschiși. Ei sunt introverți sau extroverți,
voinici sau delicați, vorbăreți sau tăcuți. Cert este că fiecare dintre acești copii reprezintă imaginea vie a
educației primite acasă, educație a cărei amprentă se observă cu ușurință în comportamentul copilului în
mediul educațional. Având baza, scheletul educației, avem totodată mai multe șanse să ne adaptăm, să
descoperim și mai multe, să ne întregim. Așa cum înainte de a merge într-o călătorie, nu ne uităm actele,
banii și bagajul, și înainte de a intra în viață e bine să ne folosim de „cei șapte ani de-acasă“ ca de un bun
de care nu ne putem lipsi. Iar mai devreme sau mai târziu, vom culege și roadele, aprecierile celor din jur
fiind cele mai preț. Nelson Mandela spunea că „Educația este arma cea mai puternică pe care o poți folosi
ca să schimbi lumea.“, iar Democrit „Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația transformă pe om
și, prin această transformare, creează natura.“
dorinţelor sale.
219
BIBLIOGRAFIE
A. Cosmovici, Psihologie generala, Ed. Polirom, Iasi, 1996
220
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE. CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
PROF. APOSTU LOREDANA

SCOALA GIMNAZIALA SATUL TG. TROTUȘ, JUD. BACAU
În educarea, ,puiului de om”, părinții, educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educatție și instrucție.
Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare
rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștinte, primele deprinderi
dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca prima verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent
responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogică, experiența.
Factorii care influențează azi mediul educativ sunt:noua concepție care se cristalizează asupra
educației ca serviciul social și extinderea mass-media(T.V). Părinții trebuie să-și întărească fundamentarea
relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes
în viață. Aceasta nu se poate realiza dacă părinții nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația
copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educația copiilor trebuie să existe între
părinți înțelegere și acord în diferite probleme și de aici decurg normal și celelalte.
În activitatea de educație în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma, ,climatul pozitiv”(favorabil) sau,
,climatul negativ”(nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca cetățean, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui sa fie conștienți toți părinții. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Voi enumera câteva din posibile atitudini și comportamente ale părinților și implicațiile lor în
*,,Familia severă”in anumite limite imprimă ordine, disciplina, seriozitate, asigură unitate și
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu masură. Ce s-ar
întâmpla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv
și efectiv de părinți și își caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc,,găștile “ și, ,bandele”
de minori. Mai gravă este situația când părinții sunt împărțiți în, ,tabere”:unul sever și unul indulgent.
Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personaliate pe care nu și le dorește nici
un părinte pentru copilul său.
*,,Familia permisivă” stă la polul opus al familiei severe, are un climat de, ,puf”.Asemenea copil va
fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce
părinții, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de
școală sau mai târziu la locul de muncă.
*,,Familia rigidă” prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereușită și sancțiune. Învățătorul trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la
domiciliu, discuții cu părinții (în particular, nu în ședințe) sugerandu-le cu discreție, tact și calm în ce mod
și sub ce formă se poate atenua și echilibra severitatea. Învățătorul trebuie să fie postura sfătuitorului și nu
a judecatorului.
*,,Familia libertină” creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși.
Învaățătorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine în sensul obținerii unor rezultate bune
221
la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea fermă în gardă a părinților în legătură
cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre fapta și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și
strictețea ) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”
BIBLIOGRAFIE:
Colecția revistelor,,Tribuna Învățământului, anii 2004-2005.
222
IUBIRE, LIBERTATE ȘI AUTORITATE
APREUTESEI MANUELA
ȘCOALA GIMNAZIALA “H. M. BERTHELOT”, PLOIEȘTI
Iubirea adevărată este aceea care scoate pe om din sine însuși, nu cea care mută din loc cerul și
pământul în interes personal, ci aceea care “nu caută ale sale”, care iese din sine și se oferă celuilat. O iubire
care dă sens familiei este dăruitoare, nu individualistă, orientată spre semeni și nu spre sine. Dar o iubire în
exces poate face rău, ca și indiferența sau lipsa de atenție.
Copiii simt nevoia de echilibru și siguranță, de o mână care nu-i lasă să înainteze la întâmplare, de
un suport concret pe care se sprijină. Autoritatea părinților, iubirea și grija acestora trebuie să ofere o cale
sigură pe care copiii să pășească în drumul lor. Ei trebuie să crească în așa fel încât să se simtă liberi, dar
pe de altă parte să fie conștienți că nu pot face ceea ce vor. Și nu de teama pedepsei, ci pentru că pot face
greșeli. Trebuie să știe că există cineva care îi iubește necondiționat, care le vrea binele și le călăuzește
fiecare pas, învățându-i cum să folosească limba, să înțeleagă realitatea, să gândească și să simtă,
respectându-le în același timp libertatea. Libertate și siguranță oferită de exercitarea libertății în limita unor
norme bine stabilite, înțelese și respectate sunt elemente fundamentale în creșterea și educarea viitorului
adult încrezător în sine și responsabil. Pare ciudat, dar copiii așteaptă autoritate și reguli pe care le percep
ca pe un zid de protecție în jurul lor. Autoritatea părintelui înseamnă calm, fermitate, încredere și se
regăsește mai mult în tonul vocii și atitudine, decât în cuvinte. Dar să ținem cont că și discuțiile în familie
sprijină modul de dezvoltare al copiilor și echilibrul sentimental al acestora, îi face să se simtă parte din
echipă și îi învață să se descurce în lumea adulților.
Atenție la neatenție! Autoritatea greu câștigată se pierde repede atunci când nu suntem consecvenți
în cererile noastre, când ne certăm în fața copiilor, când interzicem fără a fi necesar, când amenințăm cu
măsuri pe care nu le punem în aplicare, când suntem nedrepți, când ne supărăm și nu ne ținem firea, când
țipăm și pierdem controlul, când spunem lucruri nedrepte sau nu ne ținem promisiunea.
Trăim într-un mediu conversațional tot mai sărac. Radioul, televizorul, telefonul și calculatorul ne fac
să petrecem mai mult timp captând mesaje decât comunicând cu membrii familiei. Fiecare oră petrecută în
fața televizorului înseamnă timp mai puțin învestit în creativitate, în dezvoltarea personală, în implicarea în
viața celorlalți și în comunicarea reală cu aceștia.
Până la șapte ani, cel puțin, când se pun bazele funcționale și structurale ale tuturor activităților de
mai târziu, copiii nu ar trebui să folosească televizorul, telefonul, calculatorul.
Folosirea lor adoarme potențialul de formare a copiilor ca persoane comunicative, sărăcește
imaginația creativă, exclude posibilitatea cunoașterii prin atingerea și manipularea fizică a lucrurilor și duce
la transformarea lor în consumatori pasivi în gândire, modul de cunoaștere oferit de televiziune fiind
complet ostil modului de cunoaștere prin lectură. Astfel apar deficiențele de atenție și concentrare,
dificultăți în ascultarea și înțelegerea unei prezentări orale, inflația de cuvinte în exprimarea ideilor, tendința
de a comunica prin gesturi odată cu cuvintele sau în locul acestora, slăbirea puterii de judecată și a
motivației, promovarea unui mod de viață bolnav, total impropriu dezvoltării structurilor neuronale
caracteristice unui creier normal.
Televizorul și calculatorul sunt periculoase prin faptul că angajează preferențial emisfera dreaptă prin
activarea sistemelor vizuale de procesare a informației, în timp ce activitatea emisferei stângi se diminuează
extrem de mult. Comunicarea între cele două emisfere cerebrale slăbește, se intră într-o stare de adormire
de tip hipnotic, iar singurele activități procesate în continuare sunt de recunoaștere a imaginilor și activarea
intensă a emoțiilor, coordonate de emisfera dreaptă. Dacă vizionarea are loc în primii ani de viață, când se
dezvoltă creierul, atunci această activitate poate cauza o dezvoltare insuficientă a unor arii neuronale prin
lipsa de stimuli necesari vârstei, ceea ce duce la lipsa anumitor abilități mentale (probleme de învățare, de
atenție, de hiperactivitate). Inhibarea activității emisferei stângi are urmări asupra gândirii logice și
analitice, a raționamentului matematic și a limbajului.
Recuperarea deficiențelor de atenție și a problemelor de învățare produse de vizionare constă în
cultivarea comportamentelor care sunt afectate, prin dezvoltarea limbajului intern, stabilirea unui program
sănătos de viață, controlul comportamenului și a emoțiilor, deprinderea de a asculta de autoritatea
părintească, de a respecta norme și valori esențiale, precum și desfășurarea activităților practice în natură.
223
Deoarece prin puterea de a controla timpul, atenția și deprinderile cognitive ale copiilor, televiziunea,
telefonul și calculatorul au obținut și puterea de a le controla educația, sper ca prin multă dragoste, răbdare
și pricepere să-i ferim pe copii în primii ani de viață de acești “vînzători de iluzii”, pentru a trăi satisfacția
pe care o dă acea bucurie înaltă a reușitei educării unor copii fericiți și bine orientați.
BIBLIOGRAFIE:
1. Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții umane, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005;
2. Ziglar, Zig, Putem crește copii buni într-o lume negativă!, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000;
224
ARBANAȘU NICOLETA-DENISA, EDUCATOARE,

GRADINIȚA CU PP. NR.47, ,PINOCHIO”, BRAILA
Pentru a crește calitatea vieții individuale și sociale, toate ființele umane au nevoie de educație încă
de prima dată când vin pe lume. Chiar dacă oamenii se pot îmbunătăți, cu siguranță au nevoie de altcineva
pentru a obține o educație. Cea mai semnificativă educație are loc în familie, deoarece familia este un tip
fundamental de educație.
Definită ca un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau
adopţie", familia exercită o influenţă deosebit de mare asupra propriilor copii. Studiile arată foarte clar că
65% din dezvoltarea personalității copiilor se află în intervalul de vârstă 0-6 ani, ceea ce subliniază
importanța familiei în dezvoltarea personalității copilului.
Dar ce fel de efecte are familia asupra copiilor?
Am putea spune că astăzi nu mai există cei şapte ani de acasă. În casele părinţilor există telefonul,
televiziunea, radioul, internetul, o viaţă suficient de trepidantă încât influenţa din exteriorul familiei să fie
mai puternică decât influenţa părinţilor asupra propriilor copii. La aceasta se adaugă timpul tot mai redus
pe care părinţii îl acordă educării copiilor. Unii părinţi au ajuns să creadă că a te ocupa de copii înseamnă
a-i aproviziona, a-i transporta, a-i preda unor instituţii, a-i supraveghea. A educa înseamnă, de fapt, a ajuta
copilul să cunoască lumea astfel încât comportamentul lui să permită împlinirea propriilor interese, dar şi
adaptarea la ceea ce este în jur: oameni, natură, situaţii de tot felul. A educa nu înseamnă a stăpâni copilul,
a modifica brutal comportamentul lui sau a-l manipula.
Pentru a se dezvolta armonios, copiii au nevoie de o educație pozitivă. A oferi o educaţie pozitivă
înseamnă a fi alături de copil în tendinţa lui naturală de a cunoaşte lumea, protejându-l acolo unde este
periculos, încurajâdu-l acolo unde este şovăielnic, oferindu-i alternative şi ajutându-l să aleagă ce e mai
bine. Educaţia ar trebui făcută în primul rând de către persoana (sau persoanele) de care copilul este cel mai
ataşat. Este important însă ca aceste persoane să cunoască şi să aplice educația pozitivă. Desigur, oricare
dintre membrii familiei sau ai anturajului copilului va avea o influenţă asupra comportamentului acestuia.
Fiecare trebuie să-şi păstreze stilul, în acord cu rolul pe care-l joacă faţă de copil (rol de protector, de
autoritate, de confident, de sursă de informaţie etc). Din acest motiv, persoanele care joacă rol educativ în
viaţa unui copil (părinţi, bunici, fraţi, profesori, prieteni, specialişti) ar trebui să comunice şi să se pună de
acord asupra contribuţiei fiecăruie dintre ei.
În cadrul familial, copilul exersează primele relaţii (care sunt la baza relaţiilor cu adulţii de mai
târziu), primele reguli (care prefigurează legile care vor trebui respectate ca adult), primele conflicte,
primele competiţii, primele recompense, primele petreceri etc. Părintele trebuie să facă astfel încât la scara
familiei să poată fi reproduse din timp cât mai multe dintre situaţiile care pot fi întâlnite în societate.
Un alt aspect important este acela că încă de mici, copiii au o nevoie constantă de a primi şi a oferi
afectivitate. Trăirea adecvată a emoţiilor, buna dispoziţie, precum şi construirea sentimentelor sunt o
adevărată hrană pentru dezvoltarea lor. Emoţiile îi ajută să perceapă culorile vieţii şi să ţină minte ceea ce
se petrece cu ei. Sentimentele şi pasiunile îi ajută să se împlinească. Dacă persoanele din jurul lor nu creează
un climat emoţional pozitiv, emoţiile negative vor inunda viaţa acestor copii şi tot emoţii negative vor oferi
la rândul lor celor din jur. Un copil are nevoie să dezvolte capacitatea de a se împăca după un conflict,
capacitatea de a vorbi despre ceea ce simte, capacitatea de a simţi iubirea altcuiva şi multe alte capacităţi
de care depinde starea lui de bine emoţional. Părinţii au cel mai important rol în acest domeniu.
Importanța educației se bazează pe necesitatea îmbunătățirii calității vieții omului și a dezvoltării
unei lumi mai viabile. Educația trebuie să pregătească copiii pentru viitor iar familia stă la baza unei bune
educații, care realizate în mod conștient poate crește un copil de succes, inteligent, creativ. Deoarece copiii
pe care îi creștem vor fi părinți de mâine, importanța educației nu trebuie niciodată uitată indiferent de
vârstă.
225
Bibliografie:
http://cseiroman.ro/Materiale/Suport_curs_M4%202.pdf
https://www.doctorulzilei.ro/psiholog-conceptul-de-cei-7-ani-de-acasa-nu-mai-acelasi-inteles-ca-
pe-vremuri/
https://www.mentalup.co/blog/importance-of-education-and-role-of-family-in-education
226
FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR: ARDELEAN ADELA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, ,MIHAI VELICIU” ȘEPREUȘ
JUDEȚUL ARAD
Familia este instituția perteneră a procesului educațional, care împreună cu ceilalți parteneri
educaționali: școala, grădinița și comunitatea trebuie să se ocupe de educația copilului.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre
plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul
de observație, memoria și gândirea copiilor.
Cei șapte ani de acasă pun bazele educației copilului, o educație pe care familia trebuie să o formeze
copilului prin exersarea zilnică în vederea modelării caracterului, pentru acumularea unor cunoștințe de
bază, pentru formarea deprinderilor și percepților, totul într-un climat de armonie, conform și dragoste .
Familia este un, , grup social relativ permanent de indivizi legați întrte ei prin origine, căsătorie sau adopție
”.
Studiile sociologice au relevat aspecte îngrijorătoare vizavi de familie ca instituție fundamentală a
societății. În societatea contemporană familia tradițională, cea constituită din trei generații nu mai există.
Părinții au tot mai puțin timp să se ocupe de copii, bunicii ori sunt departe ori nu au nici ei timp de nepoți.
De aceea familia trebuie să recurgă încă de când copilul este foarte mic la instituții din afara cadrului
parental, la creșe și grădinițe sau la alte persoane care să îngrijească copiii.
Familia ar trebui să asigure copilului un climat afectiv și ocrotitor pentru ca acesta să se dezvolte în
deplină potențialităților sale. Parinții tebuie să le ofere copiilor în familie acel cadru care să le favrizeze
evoluția psihică și fizică normală.
Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
cei din jurul său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte
toți cei care trăiesc în societate.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea ceişapte ani de acasă").Părinţii sunt
primii dascăli, care au o mare responsabilitate socio-umană şi a căror educaţie lasă amprente, uneori pentru
toată viaţa deoarece copiii ȋi imită ȋn tot şi ȋn toate. Motivul? Iubirea sinceră pe care le-o poartă! Admiraţia
lor pentru părinţi este mare, idolatrizându- i chiar, aşa că, micuţul este oglinda fiecărui părinte
Pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi.
Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le considerãm noi necesare
și care îl vor ajuta sã fie un om respectuos și demn de respect la rândul sãu.
BIBLIOGRAFIE
Kelemen G., Roman, A., (2014), Elemente de pedagogie, Învățătorul modern, Chișinău, 2014
Kelemen, Gabriela, (2003), Universul copilăriei, Editura Școala vremii, Arad.
Sălăvăstrău, D,(2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
227
CEI SAPTE ANI DE ACASA,
DEFINITORII IN REUȘITA ȘCOLARA A ELEVULUI
PROFESOR INV. PRIMAR ARDELEAN NINA ANAMARIA

ȘCOALA GIMNAZIALA LUCIAN BLAGA, BAIA MARE
Încă de la primele întâlniri cu părinții încerc să îi fac să înțelegă cât de importantă, cât de necesară și
cât de contructivă în parcursul școlar al elevului este colaborarea dintre noi: cadrul didactic de la clasă și
părinte, familie. Beneficiarul direct, elevul, este cel care va câștiga cel mai mult dacă aceasta colaborare
este fructuoasă. Parcursul pe care noi, ca indivizi îl traversăm de-a lungul existenței noastre, începe pentru
cei mai norocoși dintre noi, în familie., ,Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima
comunitate de care se atașează un individ, cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia
este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți. ” (Charles Colson)
Secolul vitezei în care ne aflăm, în care inovația, tehnologia avansată, ritmul alert impus fiecăror
aspecte ale vieții, complexitatea și schimbarea rapidă, uneori chiar agresivă creează un climat aflat în
perpetuă mișcare în care singura soluție pe care familia o are la dispoziție este rapida adaptare la tot ceea
ce aduce cu ea lumea contemporană. De cele mai multe ori ne este foarte greu nouă, adulților să ne adaptam
din mers tuturor noutăților, dar acestei societăți predispuse schimbării trebuie să îi facă față în special copiii.
Unde să găsească sprijin, :ajutor și soluții oportune copilul? Această sarcină îi revine în primul rând
FAMILIEI, apoi celorlalte instituții prin care elevul trece de-a lungul parcursului său de învățare : grădiniță,
școala primară, școală gimnazială, liceu. Aceste toate instituții, trebuie să găsească soluțiile adecvate prin
care copiii să se adapteze rapid și eficient. Ca și societatea aflată intr-o continuă mobilitate și familia
deopotrivă este un sistem dinamic, care trăiește transformări permanente. A. Berge definește familia ca fiind
“un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți”.
Membrii ei cresc, se dezvoltă, evoluează împreună și se completează reciproc adăugându-și unii altora
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Deși supusă atâtor schimbări putem totuși să găsim
o constantă în familie și să afirmăm fără pic de îndoială că, ,instituția familiei rămâne stabilă.”
Pe lângă sprijinul oferit din plin copiilor, familia exercită asupra acestora o influență marcantă.
Familia modernă pentru a face față cerințelor impuse de începutul acestui mileniu trei are nevoie de sprijin
și susținere pentru a rezolva problemele generate de creșterea tinerei generații. Părintele, ocupă o serie de
funcții diferinte și dificile în creșterea copiilor.Sarcina părintelui nu se reduce la asigurarea bunurilor
materiale necesare creșterii copilului, ci se completează cu orientarea primilor săi pași în procesul de
cunoaștere a lumii, în îmbogățirea câmpului său perceptual și în folosirea unor metode adecvate privind
formarea și însușirea unui sistem de valori. Părintele îmbracă rolul primului educator în viața micii ființe
care depinde în totalitate de el.Ca orice educator, el trebuie să învețe cum să îi învete pe alții. Părinții din
zilele noastre trebuie sa fie adevarati exploratori, dornici sa-si descopere proprii copii. Creșterea și educarea
unui copil începe încă de la vârste foarte fragede. Familia este cea care îi formează copilului primele
deprinderi, îi dezvoltă aptitudini de bază și competențe sociale, îl ajută să interacționeze cu factorii naturali
din jurul lui și să îi uitilizeze pentru bunăstarea sa. Tot familia este direct răspunzătoare pentru însușirea
limbajului, pentru dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului, de exprimarea cât mai corectă și coerentă a
copilului.Raportul copil – familie - școală s-a schimbat, invazia universului nostru cu informații transmise
prin imagini, marchează sensibilitatea copilului, oferindu-i fenomene direct perceptibile. Trăirea în prezent,
cu imaginea tuturor continentelor, a tuturor invențiilor, a tuturor stelelor de cinema și din lumea sportivă
afecteaza in mod deosebit personalitatea copilului, nemaimenționând, , ritmul accelerat al succedării
fragmentare a așa-numitei explozii de informații, pe care n-o putem evita, ea făcând parte integrantă din
progres’’.
Deseori, am constat că unii părinți așteaptă totul de la școală uitând că în familie se conturează
principiile călăuzitoare, care nu izvorăsc din memorie și inteligență, ci din afectivitatea omului care dă
energia pentru a voi și a acționa. Cunoașterea copilului se înscrie într-un complex de probleme ale vieții, în
acest sens, atât părinții cât și profesorii trebuie să depășească timpul lor și să încerce să trăiască în epoca în
care vor trăi aceia de a căror educație sunt răspunzatori. E bine ca părintele să aibă încredere în școală, dar
pentru ca educația copilului să se ridice la nivelul așteptat, el trebuie să se implice, să colaboreze cu
personalul didactic, pentru ca metodele și obiectivele propuse să fie convergente. De asemenea, chiar daca
228
școala vieții are un rol însemnat în viața fiecărei persoane, aceasta s-a dovedit a fi de multe ori insuficientă,
de aceea, o educație dobândita în mediul școlar a reprezentat întotdeauna o bază foarte buna peste care s-a
clădit experiența de viață.
Educația nu este o activitate izolată, o sarcina pentru părinți și profesori. Ea face parte integrantă din
sistemul societății în care trăim și reprezinta o actiune formativa, in vederea modelării unui om in devenire
care sa fie capabil să facă față problemelor vieții. In acest sens este necesar ca parintii si celelalte categorii
de educatori sa cunoasca si sa reflecteze asupra unor probleme majore ale societății contemporane., ,Pentru
a câștiga încrederea copiilor este suficient să-i ajuți să înțeleagă faptele mărunte din jurul lor și să-i ajuți să
simtă cum crește ființa lor” - scria C.Zahirnic.Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una
imensă. El este modelul pe care copilul il urmează, el ii oferă acestuia condiții de viață, securitate afectivă,
educația de bază. Practic, de modul în care părintele, alături de restul instituțiilor responsabile, își
îndeplinește rolul depinde viitorul copilului.
Un rol deosebit de important în viața copilului îl reprezintă școala și tot ceea ce este legat de
activitatea școlară. Un părinte care își exercită meseria cu mult profesionalism va ști să orienteze copilul
spre o școală care să corespundă cu aptitudinile sale și va ști să fie un bun partener al cadrelor didactice
pentru a acționa simultan în vederea sprijinirii evoluției acestuia. Organizarea unor activități comune școală
– părinți – elevi, pot să aducă un plus nu numai în responsabilizarea mai mare a părinților,dar și într-o mai
atentă implicare în organizarea și desfășurarea muncii elevului în perioada când nu este la școală.
Bibliografie
Coroi V.,Florescu M.,Ursache M.,7 ani de acasa,ed.Medicala,Bucuresti,1968
Dolean I.,Dolean D.,Meseria de părinte,ed.Aramis Print,Bucuresti,2002
Radulian V.Profesori și părinți contra insucceselor școlare,E.D.P.,Bucuresti,1967
Zahirnic C.,Probleme pentru părinți,probleme ale părinților,E.D.P.,Bucuresti,1976
Puie M., Puie A., Procesul educativ si rolul familiei in cadrul acestuia
229
ÎN LUMEA CELOR MARI, ÎN LUMEA CELOR MICI
-STUDIU DE CAZ-
PROF. CONSILIER ARDELEAN OTILIA CĂLINA,

PROF. LOGOPED CADARIU MIHAELA FLORINA
CENTRUL JUDEȚEAN DE RESURSE ȘI ASISTENȚĂ EDUCAȚIONALĂ
ARAD
1.Date despre subiect:

- Inițialele numelelui și prenumelui: M.B.
- Vârsta cronologică: 3 ani
- Sexul: M
- Ciclul de învățământ: Preșcolar
- Date familiale de bază: familie formată din 6 membri (mama, tata, copilul, bunicii materni).
M.B. este preșcolar în grupa mică, are vârsta de 3 ani și provine dintr-o familie constituită din 6
membri: mama, tata, copilul, bunicii materni. Bunica maternă locuiește în zonă şi are grijă de copil, întrucât
părinții muncesc pe schimburi iar cei doi bunici paterni domiciliază în altă localitate din județ.
2.Date despre problema identificată:
M.B. prezintă prezintă mari dificultăți de adaptare la cerințele din grădiniță și probleme de
comportament. Vrea să stea doar lângă educatoare, colaborează cu îngrijitoare, iar de colegii de grupă îi
este frică. Are dislalie polimorfă.
3.Date despre cauze:
-Individuale ( de la medic): Nu
-Relaționale: Deși B. relaționează cu adulții din grădiniță (educatoare, îngrijitoare, asistentă medicală,
bucătărese), se izolează de colegii lui, iar când aceștia se apropie de le, îi loveşte.
-Dependente de context: B. este ascultător, realizează sarcinile venite de la aduți, îi place să se joace
singur, urmăreşte prezența cel puțin a unui adult în preajmă, utilizează expresii ale limbajului adulților.
4. Stabilirea obiectivelor:
- pe termen lung: Depășirea fricii și îmbunătățirea comunicării cu colegii.
- pe termen scurt: Relaționarea cu colegii.
- permanent: Colaborarea cu logopedul
5. Activități realizate – consilierea părinților pentru înțelegerea contextului familial, consilierea
bunicii pentru stabilirea de activități comune copil-colegi, consilierea educatoarelor pentru identificarea de
strategii de socializare a copilului cu grupa de preșcolari, consilierea individuală a copilului pentru
depășirea fricii de colegii de aceeași vârstă, consilierea colectivă a grupei de preșcolari pentru stimularea
relaționării în diade, triade, tetrade, întrega grupă și intervenție logopedică pentru pronunția corectă a
sunetelor c, g, m, s, t.
6. Evaluarea reușitei activităților
În urma activităților de consiliere s-a constatat o adaptare a copilului la grupul de aceeași vârstă (până
a venit la grădiniță a relaționat doar cu adulții și se simțea în siguranță în preajma lor), membrii familiei l-
au dus în parc și locuri de joacă și au încurajat comunicarea cu copii de aceeași vârstă.
7. Up-date la 2 ani de la interveția psihopedagogică
Copilul are un frățior, se bucură de jocul cu el, la grădiniță are mulți prieteni, se simte bine atât în
lumea adulților cât și a copiilor, și-a corectat problemele de limbaj.
230
EDUCAȚIA IN FAMILIE- IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. INV PRIMAR- ARGATU SIMONA

ȘCOALA GIMNAZIALA SCOBINȚI
dinamic, care cunoaște transformări permanente.
în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și
susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental, social, financiar.
În cee ce privește educația primită în familie, se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele
ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
- salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
-comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
-comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
-înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
-manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
-recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
-tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă..
Deci, dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel
personal este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia
însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt
influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se pot
rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le
preia în mod natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume
în mod conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea
nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există
câteva abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate
231
CEI 7 ANI DE ACASĂ
INV. ARHIRE SORINA,

SCOALA GIMNAZIALA NR.1,SAT VALENI
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia
acasă.
. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
BIBLIOGRAFIE
232
IMPORTANȚA ACTIVITAȚILOR EDUCATIVE IN PARTENERIAT CU
BISERICA
ARSENE CARMEN, LICEUL TEHNOLOGIC VOINESTI
O bună educație trebuie să fie fundamentată pe valorile solide ale societății în care trăim, dar mai ales
pe învățăturile Bisericii Ortodoxe străbune. Colaborarea cu Biserica subliniază importanța învățăturii și a
avantajelor venite de pe urma unei educații religioase corespunzătoare.
În contextul dezbaterilor referitoare la educația religioasă în școli, s-au constatat importanța și
necesitatea intensificării cooperării dintre Familie, Școală și Biserică în domeniul educației, în general, și
al educației religioase, în mod special, cu valorificarea responsabilităților specifice ale acestor trei instituții
majore.
În acest sens, este apreciată, în mod deosebit, implicarea părinților pentru înscrierea elevilor la ora de
Religie. De asemenea, evidențiem organizarea părintilor în Asociația Părinți pentru ora de Religie (APOR)
cu scopul susținerii și promovării unei educații integrale, edificatoare pentru viața, care valorifică specificul
educației religioase.
Părinții au înțeles necesitatea intensificării cooperării dintre familie, Școală și Biserică, astfel încât
educația religioasă primită acasă să fie susținută în mod complementar prin educația copiilor și a tinerilor
în viața Bisericii și a Școlii. În această perspectivă, poate fi valorificat și materializat cadrul oferit de
parteneriatul dintre parohie și scoală. Scopul parteneriatului este ajutorarea elevilor din familii defavorizate,
dar și colaborarea pentru imbunătățirea orei de Religie, precum și a desfășurării de activitați extrașcolare și
extracurriculare comune.
Sistemul de învătare românesc prevede ore de religie, în care elevii își însușesc o educație temeinică
religioasă în care învață să respecte biserica și valorile ei culturale. Educația religioasă în școală înseamnă
în primul rând familiarizarea copiilor cu domeniul religiei, ce dă prilej de întâlnire cu puritatea și simplitatea
copilăriei. În viziunea filosofului Constantin Noica, revinovăția are drept sinonim simplitatea, în directă
relație cu viața spirituală.
Din punctul meu de vedere, a preda religie înseamnă a renunța la tot ceea ce poate să devină
împovărător pentru accest demers, a simplifica mesajul spre a-l esențializa, a-ți potrivi pașii cu ai copilului,
a ajunge la întregul care-l face pe profesor să rezoneze cu nevoile și interesele de cunoaștere a acestuia,
printr-un echilibru între diferitele actiuni și gesturi pedagogice care trebuie să facă din ora de religie un
moment exemplar, o sărbătoare, o bucurie de a învăța lucruri noi.
În prezent, elevii au mai multe mijloace de informare și învățare decât părinții lor. De aceea,
activitatea cu biserica pune accent pe păstrarea valorilor creștine, a sărbătorilor religioase importante care
sunt un prilej de sărbătoare în sânul familiei și al comunității din care fac parte.
233
ÎNVĂȚĂTOR ASOFRONIE DOINIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GHEORGHE POPOVICI, LOZNA
„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească.” - Margaret Mead
Expresia cei șapte ani de acasă este cunoscută tuturor. Când ne gândim la această expresie, automat
îi avem în vedere pe copii, dar nu numai. Spunem că cei șapte ani de acasă sunt anii în care o familie
construiește bazele educației și ale dezvoltării copilului. În sânul familiei copilul trebuie să dobândească
bunele maniere, să cunoască și să recunooască respectul.
Este important în viață ca cei șapte ani de acasă să nu lipsească, deoarece în momentul în care copilul
intră în contact cu alți copii sau alte persoane din afara familiei lui acesta să poată să se facă înțeles și
empatic cu cei din jur.
Familia este considerată prima „școală” a fiecărui copil, aceasta fiind direct răspunzătoare de
formarea pruncului încă din primele luni ale vieții, când acesta deprinde primii pași, primele cuvinte și în
cele din urmă primele forme ale învățării.
Copiilor trebuie să le fie aduse la cunoștință principalele reguli de bună purtare: să știe să aștepte
rândul să răspundă, să aștepte rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, să spună „te rog”,
„mulțumesc” și „ cu plăcere”, să nu încalce regulile celorlalți prin afirmarea drepturilor lor și să îi respecte
pe cei din jur. De asemenea adulții din prejma copiilor trebuie să respecte și să folosească aceleași reguli,
deoarece copiii, la început învață prin imitarea celor pe care îi consideră ei model, ulterior ajungând la auto-
învățare.
În primii șapte ani de viață copiii petrec cel mai mult timp în sânul familiei, de aceea responsabili de
educația copiilor sunt membrii acesteia. La grădiniță și la școală educația se consturiește pe baza oferită de
părinți. Dacă baza cunoștințelor este consolidată atunci noile informații vor fi preluate de copil mult mai
ușor.
În multe situații din viața unui om se poate observa lipsa celor șapte ani de acasă sau din contră:
comportamentul din cadrul unei mese (folosirea corectă a tacâmurilor, respectul comesenilor și a celui/celei
care servește masa), comportamenul din clasă (ascultarea învățătorului sau a colegului, răspunsul la
întrebări când îi sunt adresate, ajutarea colegilor care nu înțeleg un anumit subiect sau solicitarea unui
răspuns dacă nu s-a înțeles informația oferită de educator sau învățător), comportamentul din cadrul unei
dicuții în contradictoriu( oferirea contra-argumentelor, respectarea opiniei celuilalt participant la discuție,
oferirea posibilității celuilalt participant să își exprime opinia), comportamentul în momentul în care s-a
facut o greșeală fie ea intenționată sau nu ( prezența cuvintelor „te rog”, „îmi pare rău”, „iartă-mă”), etc.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative
organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, etc., drept educaţie nonformală, iar influenţele
spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie informală.
„Concepţia despre învăţare are la bază ideea şi observaţia că un număr mare al experienţelor noastre de
învăţare s-au desfăşurat în afara sistemului de educaţie formală: la locul de muncă, în familie, în diferite
organizaţii şi biblioteci.” (Pasi Sahlberg, “Building Bridges for Learning – Recunoaşterea şi valorificarea
educaţiei nonformale în activităţile cu tinerii”).
Insistând asupra efectuării unei educații la timpul potrivit, psihologul A. S. Makarenko menționează:
„O educație justă din cea mai fragedă copilărie nu e o sarcină atât de grea cum ar părea. Dar oricât de grea
ar fi, ea nu depășește puterile oricărui om, oricărui părinte. Fiecare poate, ușor, fără oboseală, să-și crească
bine copilul, numai dacă dorește într-adevăr…”
Bibliografie:
• Pasi Sahlberg, “Building Bridges for Learning – Recunoaşterea şi valorificarea educaţiei nonformale în
activităţile cu tinerii”
• Vrăsmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București 2002 3.
• Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea 1998
234
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA
PROF. ATODIRESE ANA- MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 12 BOTOȘANI
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege
lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e
rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe
jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea
surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul
se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele
sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Fiecare copil este dăruit cu anumite abilităţi şi talente. Părinţii trebuie să descopere aceste abilităţi,
să-l încurajeze şi să-l îndrume în aşa fel încât să-şi urmeze chemarea. Nu trebuie ca părinţii să aştepte
momentul în care cel mic începe şcoala pentru ca profesorii să observe pasiunile şi talentele copilului. De
asemenea, nu subestimaţi importanţa pe care o are joaca în formarea copilului. Jucaţi-vă cu el de-a prinselea,
dansaţi împreună, fugăriţi insecte prin parc. Acest gen de activităţi libere ajută la dezvoltarea intelectuală,
personală şi fizică a copiilor la fel ca şi activităţile organizate, de tipul cursurilor de balet, de pictură sau
sportive. Nu în ultimul rând, copilul ar trebui să vadă că şi părinţii lor au pasiuni sau că încearcă să facă
lucruri noi şi interesante.
Un studiu condus de Carol Dweck, profesor de psihologie în cadrul Universităţii Standford, a arătat
că părinţii ar trebui să-şi laude copiii pentru efortul depus pentru a duce un lucru la bun sfârşit, nu să le
spună mereu că sunt deştepţi sau talentaţi fără să aibă vreun motiv real. Lauda de dragul laudei îi face pe
cei mici să creadă că se vor descurca în orice situaţie fără să-şi bată capul prea mult. „Persoanele care se
bazează doar pe abilităţi sau pe talent în rezolvarea anumitor probleme sunt, de regulă, mult mai refractare
în faţa provocărilor, pe când cei care sunt educaţi să caute soluţii şi să muncească pentru a-şi atinge scopul
se dovedesc mult mai deschişi şi mai descurcăreţi în viaţă“, este de părere profesorul Dweck. De exemplu,
elevii sau studenţii cu cele mai bune rezultate nu sunt motivaţi să înveţe de notele pe care le primesc, ci de
simpla dorinţă de a descoperi lucruri noi. Respectă-i felul de a fi Copiii au modalităţi diferite de a acumula
şi de a înţelege informaţiile pe care le primesc. Nu încerca să modelezi personalitatea copilului în funcţie
de felul tău de a te comporta în anumite situaţii. De exemplu, copilul poate avea o memorie vizuală, iar
atunci trebuie să te adaptezi felului său de a învăţa. Confecţionează cartonaşe cu operaţii matematice, dacă
trebuie să memoreze tabla înmulţirii, în loc să te enervezi că nu este în stare să reţină mai nimic. Încurajează-
l să citească Începe cât mai devreme să-i spui poveşti sau să-i citeşti cărţi pentru copii. Nu contează că încă
nu ştie să comunice. Chiar dacă tu ai impresia că cel mic nu înţelege mare lucru din ceea ce-i spui, copilul
235
asimilează informaţii care-l ajută să-şi dezvolte vocabularul şi iamginaţia. Lectura în anii preşcolarităţii
ajută copilul să se descurce mai bine la învăţătură atunci când va merge la şcoală. Obişnuinţa de a asculta
liniştit ceea ce i se spune îl educă şi din punct de vedere emoţional, confirmă rezultatele unei cercetări
iniţiate în Marea Britanie. Astfel, scad şansele ca pe viitor, în timpul anilor de şcoală, copilul să aibă
probleme de comportament. Ritmul alert în care se desfăşoară viaţa modernă ne face să ignorăm importanţa
meselor luate în familie. Părinţii ar trebui să încerce să ia masa împreună cu copiii măcar de cinci ori pe
săptămână, dacă nu este posibil ca acest eveniment să se întâmple în fiecare zi. S-a dovedit ştiinţific faptul
că luatul mesei în familie ajută copiii să obţină rezultate mai bune la învăţătură, dar îi şi fereşte, într-o
anumită măsură, să dezvolte tot felul de probleme legate de alimentaţie. Pare banal, dar interacţiunea copii-
părinţi în timpul petrecut în jurul mesei, discuţiile simple despre evenimentele de peste zi, ajută la stabilirea
unui set de valori şi consolidează sentimentul de siguranţă. Respectă programul de culcare Ora de culcare
trebuie stabilită din primii ani de viaţă şi respectată, pe cât posibil, şi în anii de şcoală, atrag atenţia
psihologii. Părinţii trebuie să-şi educe copiii în aşa fel încât cu jumătate de oră înainte de culcare aceştia să
stingă televizorul, calculatorul, să pună de-o parte tabletele sau telefoanele mobile. Odihna este esenţială în
dezvoltarea copiilor, la fel şi calitatea somnului. Un copil care are parte de un somn liniştit obţine rezultate
mai bine la învăţătură şi are un comportament mai puţin dificil. Cele opt ore de somn sunt sfinte şi acest
lucru este confirmat şi de un studiu al Universităţii din Tel Aviv, cercetare care s-a axat pe legătura directă
dintre oboseala acumulată de copiii şi rezultatele slabe pe care aceştia le obţin la şcoală. Arată-i că-l iubeşti
Dovezile de afecţiune pe care i le arăţi copilului sunt necesare pentru că îi oferă acestuia un sentiment de
siguranţă, dar şi pentru că îl ajută să se relaxeze pe timpul zilei. Copiii neglijaţi, cărora părinţii nu le arată
că sunt iubiţi, riscă să sufere mai târziu de anumite forme de stres cronic, ceea ce le afectează, în timp,
dezvoltarea emoţională, capacităţile de concentrare şi de memorare. Prin urmare, uitaţi de regula bunicilor
noştri care spune că e bine să-ţi săruţi copilul numai în somn ca să nu-l răsfeţi.
Copiii fericiţi sunt acei copii care se simt iubiţi.
Bibliografie:
Colecția revistelor „Tribuna învățământului”,anii 2008-2009
Psihologie generală,Andrei Cosmovici,Editura Polirom;Iași-1996
236
MESERIA DE PARINTE
PROF. INV. PRIMAR MIHAELA ELENA ATODIRESEI

ȘCOALA GIMNAZIALA „CALISTRAT HOGAȘ” ROMAN
JUD. NEAMȚ
Putem încerca să fim modele părinteșți fără a ne dori să devenim părinți model. Meseria de părinte
este o misiune din ce în ce mai grea. Trăim într-o lume în care ni se cere perfecțiunea și care îi culpabilizează
pe cei care nu reușesc să îndeplinească normele.
Dar ce înseamnă normă sau normal din punct de vedere al educației copiilor? Pentru că unul dintre
cele mai grele lucruri care ți se poate întâmplă este să ai părinți perfecți. Putem încerca să fim modele
părinteșți fără a vrea însă să fim părinți model. E adevărat că mediul este cel care va pune o amprentă
fundamentală asupra copilului, așa că părinții care au o stimă de sine crescută vor oferi copilului un model
ca acesta să fie la fel. Aceștia sunt părinți care îndrăznesc să fie așa cum simt ei de cuviință și să se poarte
așa cum bunul simț le ordonă. Acest fapt se datorează faptului că părinții își vor trata copiii așa cum se
tratează pe sine, adică cu respect. Copilul va imita comportamentele și atitudinile pe care le vede în jurul
său și va lua cu sine în viață atmosfera în care a trăit. Fie că aceasta a fost insuflată cu bucurie de viață,
respect, creativitate sau dimpotrivă, cu furie, frustrare, negare a vieții. Părinții înșiși au nevoie să își dezvolte
încrederea în ei. Societatea este într-o continuă schimbare, și valorile la fel. Pentru generațiile de dinainte,
lucrurile erau mult mai simple, regulile mult mai clare. Azi, autoritatea este împărțită între cei doi părinți,
dialogul a luat locul regulilor, cuplurile și familiile nu mai sunt la fel, e nevoie de o bună capacitate de
schimbare și de adaptare pentru a face față. Părinții se simt responsabili și au nevoie din ce în ce mai mult
să se implice în educația copiilor. Sfaturile pe care le primesc sunt contradictorii și confuze. Viețile sunt
din ce în ce mai pline. Este nevoie în acest context de încredere în sine. Într-o lume complicată, exemplul
părintelui este esențial. Este important să fim atenți la mesajele nerostite pe care le transmitem copiilor,
prin atitudinea față de viață, prin siguranță interioară și certitudinea propriei valori.
Autoritatea părintească înseamnă o atitudine de garanție a regulilor bune. Părintele este inițiatorul
regulilor, dar și păstrătorul lor. Care sunt însă valorile personale? Care sunt regulile? Noi le cunoaștem
oare? Știm ce vrem să oferim sau la rândul nostru, bâjbâim între temeri și întrebări?
În același timp e nevoie de încredere în copil, de încredere că el înțelege ce i se transmite și că va
urma regulile. Transmiterea înseamnă încrederea în copil, că acesta va prelua și va duce mai departe cu
inteligență ce i se oferă. Copilul nu va semăna imaginii de care noi avem nevoie, pe care ne-am făcut-o
despre el. El va fi unic și va avea cu siguranță capacitatea de a înțelege și de a selecta.
Toți părinții au proiecte pentru copilul lor, dar e nevoie de răbdare și de încredere în progresele pe
care le face copilul în ritmul lui, chiar dacă acesta nu se potrivește cu așteptările părintelui. De multe ori se
așteaptă multe lucruri de la copii, pe care aceștia nu le pot face, deoarece nu au vârsta necesară, iar
dezamăgirea părintelui și sentimentul de neputință al copilului îl fac pe acesta să devină temător, retras, să
îi fie teamă să mai încerce. Copiii ar dori să facă plăcere părintelui, dar nu se simt la înălțime, sentiment
care va trăi mult de-a lungul vieții acestuia. Copilul este fericit atunci când simte că părinții săi sunt mândri
de el și de ce a făcut.
Atmosfera de acasă este importantă. Meseria de părinte se îmbină cu cea de partener în cuplu. Unele
familii sunt sufocate de tensiuni, altele sunt copleșite de nelinișți și griji, altele sunt depresive și dezarmate.
Doar atunci când acasă este un loc comod, liniștitor, ce îi oferă siguranță, copilul va învăța să își clădească
încrederea în sine și seninătatea.
Pentru a crește copii fericiți și încrezători este nevoie ca noi, părinții, să fim fericiți și încrezători.
Pentru a crește un copil care iubește viața, trebuie să îi arătăm zi de zi, că noi înșine o prețuim și avem
încredere în ea.
Bibliografie:
- I. Dolean, D. D. Dolean - Meseria de părinte, Ed. Aramis, București, 2009
237
CONFLICTUL ÎNTRE GENERAŢII
P.I.P. ATONOAIE CRISTINA MARIA

SG “I R ROSETTI”BRUSTUROASA, BACAU
,,Înţelepciunea nu o primim moştenire; trebuie s-o descoperim noi înşine într-o călătorie pe care
nimeni nu o poate face în locul nostru şi de care nimeni nu ne poate scuti.”
Marcel Proust
Cadru didactic sau părinte, mediator sau bunic, cu toţii avem în anturajul nostru un copil, un nepot
sau un elev aflat la vârsta adolescenţei, pe cale să devină om în toată puterea cuvântului, în faţa căruia toate
sfaturile, toate protestele, toate pedepsele şi toate atenţionările noastre par să nu aibă nici un efect. Căzuţi
parcă de pe o planetă necunoscută nouă, copiii noştri au devenit în numai câteva luni o enigmă pentru noi.
Ba chiar mai rău, s-au transformat în nişte ziduri de care ne lovim în permanenţă şi pe care nu găsim nici o
asperitate de care să ne agăţăm, nici o firidă prin care să pătrundem. Din timp în timp, avem impresia că
redevin copiii încântători de ieri, copiii pe care i-am crescut, copiii noştri!!! Dar nu mai sunt ei, nu-i mai
recunoaştem, nu ne mai înţelegem cu ei!
Cum reacţionăm în astfel de situaţii? Cum procedăm în faţa unui elev cu probleme şcolare, a unui
tânăr cu probleme sociale sau a unui adult cu probleme de adaptare?
Unde am greşit, unde nu am ratat decizia potrivită în educaţia acestor copii? Şi... dacă măcar n-ar
persista acest sentiment de neputinţă şi de inutilitate care ne macină! Priviţi din perspectiva experienţei
noastre personale, ei par condamnaţi la eşec şcolar sau social, iar noi nu reuşim să descoperim reţeta care
să-i salveze. Cine să ne înveţe care sunt cuvintele aşteptate de ei, cuvintele care să-i liniştească, să le dea
încredere, să îi ajute şi care e momentul să spunem acele cuvinte?
Copiii- fie că sunt copiii noştri, fie că sunt elevii noştri, fie că i-am ştiut a fi prietenii noştri, s-au
înstrăinat de noi, s-au înstrăinat de părinţi, s-au detaşat până şi de ei înşişi. Lasă viaţa să se deruleze de una
singură. Nu au hobby-uri, nu-şi arată interesele, nu ştiu unde vor să ajungă, nu găsesc nimic care să le placă
şi care să-i facă să trăiască.
Înţelepciunea populară care ne îndemna să avem răbdare, ,să-şi facă tinereţea mendrele” nu dă
rezultate şi sporeşte frustrarea noastră.
Conflictul între generaţii în cadrul familiei
Conflictul între generaţii a existat dintotdeauna, dar parcă nicicând nu a atins cote atât de înalte
precum în zilele noastre. Să fie oare de vină societatea care este într-o continuă transformare, să fie
concepţiile părinţilor sau ale adolescenţilor? Cert este că asistăm la o ruptură între generaţii care afectează
relaţia de familie. Auzim cazuri în care adolescenţii, din cauza lipsei de comunicare cu familia recurg la
gesturi inexplicabile. Să fie aceasta o situaţie fără ieşire?
In prezent, părinţii sunt într-o competiţie foarte severă pentru a câştiga atenţia copiilor lor şi
încercările de a-i influenţa pe adolescenţi sunt în mod constant alterate de numeroasele mesaje care îi
încurajează să acţioneze şi să gândească altfel. Viaţa agitată şi timpul limitat de care părinţii dispun fac şi
mai dificil accesul la această lume a adolescenţilor. Majoritatea se află sub influenţa colegilor, a internetului
şi a altor mijloace de informare pe care noi, ca părinţi, nu le putem filtra. In acest proces care este
adolescenţa copiii trec în mare viteză.
Rezolvarea conflictului înte generaţii constă în cultivarea de către toţi membrii familiei a comuniunii
de iubire nu doar a comunicării. Astfel prin iubire poţi să te apropii de copilul tău şi să-l faci să înţeleagă
că tot ce e în jurul lui nu este numai „marfă", ci şi periculos! Doar prin iubire poţi pătrunde în lumea lui, să
devii interesat de preocupările şi aspiraţiile lui încurajându-l şi făcându-l să aibă încredere în propriile forţe.
Aşa vei reuşi să-i câştigi încrederea şi să poţi să-l ghidezi „din umbră" către lucruri bune.
Conflictul între generaţii există, însă, se declanşează cu precădere acolo unde se încalcă principiile
de viaţă echilibrată. Psihologia modernă ne spune că pedeapsa nu aduce respect şi nici o bună comunicare
în familie, de aceea este nevoie de maturitatea, tactul şi experienţa adultului pentru a diminua considerabil
o astfel de situaţie. Putem învăţa de la familia tradiţională necesitatea impunerii unor reguli de viaţă în
familie, şi acestea sunt principiile creştine.
238
Modalităţi de ameliorare a comunicării
Înainte de a aminti modalităţile de ameliorare a comunicării, se impune să enumerăm,
fie şi în trecăt, unele dintre cele mai frecvente şi mai nedorite situaţii de comunicare ineficiente:
critica- evaluarea negativă a celeilalte persoane, a atitudinilor sau acţiunilor sale; etichetarea- folosirea
etichetelor în caracterizarea unei persoane; lauda evaluativă- a evalua în termeni generali o altă persoană,
acţiunile sau atitudinile ei; oferirea de sfaturi- a oferi soluţii la problemele celeilalte persoane; folosirea
excesivă sau nepotrivită a întrebărilor- întrebările închise sunt de cele mai multe ori bariere în comunicare;
se poate răspunde la ele printr-un singur cuvânt; a da ordine- a ordona unei alte persoane să facă ceea ce
vrei tu să facă; ameninţări- încercarea de a comanda acţiunile celeilalte persoane prin ameninţarea ei cu
privire la consecinţele negative care vor apărea; moralizarea- a spune unei alte persoane 239estu trebui să
facă, a ţine predici unei alte persoane; abaterea- distragerea de la interesele celeilalte persoane;
argumentarea logică impusă- încercarea de a convinge cealaltă persoană prin argumentare logică sau
dovezi logice, fără a ţine cont de factorii implicaţi.
Pentru ameliorarea comunicării putem apela la câteva modalităţi practice:
• Folosirea limbajului responsabilităţii: formă de comunicare prin care îţi exprimi
propriile opinii şi emoţii fără să ataci interlocutorul, fiind o modalitate de deschidere a comunicării
chiar şi pentru subiectele care sunt potenţial conflictuale.
• Prevenirea reacţiilor defensive în comunicare. Pot fi amintite mesajele care duc la
declanşarea reacţiilor defensive şi modalităţile de prevenire a acestora: evaluare vs descriere, control
vs orientare spre problema, manipulare vs spontaneitate, neutralitate vs empatie, superioritate vs egalitate.
• Explorarea alternativelor
• Exprimarea emoţională.
• Există alte câteva căi de îmbunătăţire a comunicării copil (adolescent)- adult:
• Clarificarea diferenţelor dintre nevoile copilului şi nevoile adultului
• Formularea mesajelor la persoana întâi
• Limbajul responsabilităţii
• Mesajele responsabilităţii comunicate pe un ton nervos devin mesaje negative
• Sarcasmul, ridiculizarea şi presiunile sunt o formă de nerespectare a drepturilor personale.
• Etichetările arată lipsa încrederii în copilul căruia îi este adresat mesajul.
• Încrederea se comunică prin cuvinte, gesturi, tonul vocii
BIBLIOGRAFIE
1. Băban, A. Consiliere Educaţională, Cluj- Napoca, 2003, p.86- 92
2. Acker, V., Inzirillo, Cum să-ţi ajuţi copilul, Editura Teora, 2004
3. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei Romania de maine, Bucuresti, 2007
4. Botiş, A., Tărău, A., Disciplinarea pozitivă, Editura ASCR, Cluj Napoca, 2004
5. www.didactic.ro
239
PROF. INV. PRIMAR CHIRODEA AUGUSTINA
Familia este primul loc în care copiii învață cum să se comporte în viață.
Pregătirea pentru viaţă a copiluluiui începe din primele luni de existenţă şi primii care pun bazele
educaţiei sale sunt părinţii.
Părinții trebuie să acorde o atenție sporită modului în care interacționează cu proprii copii, deoarece
aceștia își vor forma instinctele primare chiar în cadrul familiei.
Iată câteva idei care ajută în educația celor mici:
1.Cititul în fiecare seară
Un părinte nu trebuie să fie un bun orator pentru a citi câte o poveste in fiecare seară.Creeând câteva
minute de poveste alături de personajele îndrăgite,copilul va fi dornic să deslușească tainele cititului, încă
de la o vârstă fragedă.
2.Joaca alături de ei
Prin joacă,orice părinte reușește să se facă prieten foarte bun cu propiul său copil.
3.Îndrumarea spre cât mai multe activități
Niciun părinte nu trebuie să aștepte ca micuțul lor să-și descopere singur talentele.Îndrumându-l spre
cât mai multe activități, copilul reușește să se orienteze spre cee ace I se potrivește cel mai bine.
4.Copilul trebuie încurajat să ajute la treburile casnice
Micuțul trebuie lăsat sa ajute, chiar dacă în acest fel timpul de lucru va crește considerabil.
5.Orice copil are nevoie de încredere
Copilul trebuie învățat de mic să înfrunte orice obstacol. Oferindu-I sprijinul de care are nevoie,îi vei
insufla o atitudine pozitivă.
Așadar, până la 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“,
un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient,
un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare social.
240
FAMILIA – LEAGANUL COPILARIEI
ȘCOALA GIMNAZIALA „GHEORGHE POPOVICI” LOZNA

INV. AUNGURENCI GETICA
Relațiile dintre părinți și copii sunt cele mai importante pârghii ale dezvoltării viitorului adult. De la
vârste fragede, modul în care părinții se comportă în fața copiilor, le vorbește, îi implică în diferite acțiuni
corespunzătoare vârstei lor, îi apostrofează sau admonestează – ori îi stimulează (când e nevoie), constituie
baza la ce va fi determinat copilul să întreprindă când va crește.
Fiecare copil este diferit, acest lucru este exact ceea ce îl face să fie special. Există câteva lucruri
esențiale, comune tuturor copiilor: toți au nevoie de dragoste, de seriozitate, hrană bună, exercițiu. Fiecare
copil are nevoie să fie protejat și acceptat, are nevoie ca ceilalți să-l placă.
Fiecare micuț are nevoie să fie călăuzit și chiar îi trebuie un anumit element de control din partea
adultului, pe măsură ce își dezvoltă încrederea în sine și face primii pași spre independență.
Cu cât pașii sunt mai fermi, mai inteligenți, cu atât sunt mai mari șansele ca acești copii să devină
ceea ce ne dorim și ceea ce am fi vrut să fim când, la rândul nostru eram în perioada de formare.
Singura cale de a forma copiii buni este să devenim mai întâi părinți buni.
Copiii sunt singura speranță pentru viitor, tot așa cum noi, părinții, suntem singura lor speranță pentru
prezentul și viitorul imediat.
Pentru a crește copii buni vom folosi mule ingredinte esențiale – iubire, disciplina, iertare și multe
alte calități, toate folosite cu enorm de multă muncă, grijă și răbdare, totul spre binele final al copiilor noștri,
pentru că ne așteaptă o mare răsplată.
Viața nu e simplă – ba e chiar dură, foarte dură. E valabil pentru oricine, Ca să devină niște
învingători, părinții și copiii trebuie să supraviețuiască într-o lume dură. Și asta înseamnă să învețe ce este
disciplina. Lipsa disciplinei este sinonimă cu dezastrul.
Dezvoltarea autocontrolului presupune adesea experințe dureroase, dar rezultatul merită efortul
depus.
Părinții trebuie să știe unde se află copilul lor și ce face el în fiecare clipă.
Mediul familial este extrem de important în creșterea copiilor.
Obiceiurile de muncă, atitudinile, răspunderea și spiritul de echipă pe care le învățăm acasă se reflectă
în răspunderea personală pe care ne-o asumăm mai târziu.
Ca să putem încuraja eficient, trebuie să ascultăm. Trebuie să auzim ce vrea copilul nostru.
Copiii care au fost lăudați, au făcut progrese enorme, cei care au fost criticat au făcut puține progrese,
cei care au fost ignorați n-au făcut aproape nici un progres.
Părinții și profesorii trebuie să aibă o relație interactivă cu copiii și nu doar să le vorbească. Primii
ani ai copilăriei sunt cei în care copilul se dezvoltă moral. În timpul acestor primi ani, copilul trăiește într-
o lume a sentimentelor și descoperirilor, și nu a rațiunii.
Atingerea fizică sau climatul emoțional, tonul vocii și atmosfera familială, în general, sunt resimțite
de foarte timpuriu.
Copilul este depedent de părinți pentru a-i da o direcție. Are nevoie de niște reguli pe care să le
urmeze.
Rolul mamei este important în direcționarea vieții copilului în primii ani. Sigur că și tatăl este
important în acești ani, mai ales când este ferm alături de soția sa, manifestând mulă dragoste și sprijin
emoțional, plin de căldură atât față de mamă, cât și de copil.
Regulile sunt foarte importante, dar puterea exemplului este cea mai stimulatoare.
Atitudinea copilului fașă de viață și față de ceilalți se dezvoltă în funcție de felul în care părinții
vorbesc cu vânzătorii de la magazin, cu un vecin la telefon sau cu prietenii într-o vizită.
Acum mai mult ca oricând, părinții nu trebuie să facă ceea ce nu-și doresc să fie sau să facă copilul
lor.
Timpul prețios petrecut cu familia este extrem de important. Un studiu a scos la iveală că lucrul care-
i supără cel mai tare pe copii este că stau prea puțin cu părinții.
241
Cel mai important ingredient în formula de formare a copiilor buni este dragostea adevărată,
profundă. Iubirea adevărată presupune să faceți ceea ce e mai bine pentru copii, și nu neapărat ceea ce este
mai ușor pentru dumneavoastră.
Prin imbrățișări se eliberează mare parte din problemele fizice și emoționale și astfel oamenii sunt
ajutați să trăiască mai mult, mai sănătos, mai puțin stresant și să aibă un somn liniștit.
PRIN IUBIRE, IMPLICARE ȘI AFECȚIUNE II PUTEM UȘURA COPILULUI
DRUMUL IN VIAȚA, AJUTANDU-L SA INVINGA.
242
COOPERATION SECRETS
BY MAGDA AVADANEI
COLEGIUL TEHNIC DE TRANSPORTURI PIATRA NEAMȚ
The intricacies of raising a child, his upbringing to the future adult is a holistic process involving
physical, intellectual, social and last, but not least, spiritual or moral aspects. There is no greater art than
the art of educating the child`s soul, of training his mind. However, it is one of the toughest jobs, but also
one of the most fulfilling in the world.
When dealing with child-rearing, we must not forget his basic psychological needs, the three C-s:
CONNECTION, COMPETENCE, CONTROL. Connection is about the need to love and be loved, of
having a strong parent-child relationship which helps him love himself, the foundation of mental health and
happiness, and love others, the foundation of future successful relationships. Competence refers to the
problem-solving skills. Children need a set of competences in many different circumstances: at home, at
sport and cultural occasions, at school, at work situations. The sense of Control is perhaps the deepest need
people have. Children need to be able to make their own decisions, to make choices.
The three C-s together give the state of well-being. Should any of the three remain unsatisfied, a lack
of balance appears, altering in time the other two as well.
Most of us grew up with an authoritarian parenting model, based on fear. Prioritizing the relationship
with your child, meeting his needs lead to an efficacious cooperation with children. Here are some don`t-s
recommended to achieve your child cooperation:
• Don`t use logical arguments! Use real arguments!
• Don`t negotiate! The child will always push the limits.
• Don`t deceive! Trust is not something worth losing...
• Don`t offer rewards! Bribe needs to increase in time.
• Don`t threaten!
• Don`t punish! That is don`t cause pain!
• Don`t force! The use of force might need to increase in time. Force must be the ultimate solution.
• Don`t give in! If you say no, it`s no. The mechanism of impressing parents is easily learnt from an early
age.
• Don`t count to three! Don`t raise your voice! Don`t get mad!
Cooperation means cultivating the yearn for a desired behaviour and the child must be convinced that
is for the best, he understands the purpose and his needs are fulfilled.
In the process of child-rearing, the parent should establish clear rules, which must be disseminated.
Rules about the time to go to bed, about watching cartoons, food, behaviour, toys, responsibilities, chores,
etc. provide a safe framework and the child can understand what is expected of him.
The rules of establishing rules are:
• Create rules that can be respected and that can help you;
• Respect your own rules! Whatever the child`s age, it`s important to be consistent.
• Yes is yes, no is no!
• Warmth and firmness is the key!
Among other child-rearing tips that can help parents feel more fulfilled, keeping promises makes
children understand what is up to you and what is not, and learn self-control. Explaining logical
consequences of the child`s deeds might not help him much, but letting him experience them might.
Cooperation cannot exist without empathy or connection. The goal of empathetic parenting is to help your
child feel heard and understood.
And finally here are some thoughts about spanking, a controversial form of discipline:
• Spanking teaches kids that it's OK to hit when they're angry.
• Spanking can physically harm children.
• Rather than teaching kids how to change their behavior, spanking makes them fearful of their
parents and teaches them to avoid getting caught.
• For kids seeking attention by acting out, spanking may "reward" them — negative attention is better
than no attention at all.
243
MARTISORUL UN SIMBOL AL PRIMAVERII
PROF. AVRAM ANCA – MIHAELA,

LICEUL TEHNOLOGIC, ,ELIE RADU" BUCUREȘTI
Mărţişorul este considerat simbolul primăverii, acest mic talisman fiind dăruit de către domni,
domnişoarelor şi doamnelor în semn de preţuire, pe Întâi Martie, în prima zi de primăvară.Vestitorul
primăverii se poartă în piept toată luna martie, iar la începutul lunii aprilie este agăţat într-un pom
înflorit.Primul mărţişor a fost şnurul împletit din fir alb şi negru, cel din urmă fiind înlocuit, în timp, cu un
fir roşu, culoare care protejează de rele şi exprimă iubirea în credinţa populară.Albul, la rândul său,
semnifică puritate şi energie.O altă interpretare în alegerea celor două culori ar fi că roşul simbolizează atât
sângele, cât şi Soarele, reprezentând viaţa, deci femeia, iar culoarea albă, care reflectă limpezimea apelor,
este specifică înţelepciunii bărbatului.
Domnişoarele şi doamnele primesc de la domni mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn
al sosirii primăverii. În Moldova obiceiul este diferit fetele dăruind mărţişoare băieţilor.Împreună cu
mărţişorul se oferă adesea şi flori de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.
Potrivit cercetărilor arheologice efectuate pe teritoriul ţării noastre, au fost descoperite amulete
asemănătoare mărţişorului, datând de circa 8.000 de ani. Acestea erau reprezentate de pietricele perforate,
în culorile alb şi roşu fiind purtate la gât sub formă de coliere.Se pare că cele două culori ar fi fost alese
deoarece roşul era asimilat sângelui, cu referire la ritualurile de sacrificiu practicate la începutul primăverii,
iar albul simboliza puritatea zăpezii, a gheţii şi a norilor.Puse laolaltă, cele două exprimau dorinţa despărţirii
de iarnă şi de întâmpinare a primăverii, ca simbol al revenirii la viaţă.Semnificaţia firelor alb şi roşu ce se
împletesc într-un şnur de care este prins un mic obiect este relevată şi de unele legende. Astfel se spune că
Soarele ar fi coborât pe Pământ în chip de fată frumoasă şi ar fi fost ţinut prizonier de un zmeu. Pentru a-l
elibera, un voinic s-a luptat cu zmeul vărsându-şi sângele în zăpadă.Soarele a urcat din nou pe cer şi în
locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghioceii, vestitori ai primăverii.Conform unei alte legende în
prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-
o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel.Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi
ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor.O
picătură de sânge a căzut pe floare, iar aceasta şi-a revenit. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile
mărţişorului fac trimitere la sângele roşu scurs pe zăpada albă.
Cu toate că vechimea acestui obicei nu poate fi stabilită cu exactitate, se ştie din strămoşi că prima zi
a primăverii îşi are originea în credinţele şi practicile agrare de odinioară.Elena Niculiţă-Voronca
consemnează în lucrarea „Datinile şi credinţele poporului român” că această sărbătoare este strâns legată
de tradiţiile Anului Nou, celebrat în timpurile străvechi la începutul lunii martie, odată cu începutul anului
agrar.Originile sărbătorii Mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că a datează de pe vremea
Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era
numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi al vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile
mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşul război.Anul Nou a fost sărbătorit pe Întâi Martie până la
începutul secolului al XVIII-lea.
În vechime, mărţişorul era confecţionat din două fire răsucite de lână colorată - albă şi neagră sau
albă şi albastră şi era dăruit în prima zi din luna martie.Obiceiul mărţişorului constituie o secvenţă dintr-un
scenariu ritual de înnoire a timpului - primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei.Unele tradiţii
spun că firul mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de baba Dochia, în timp ce ducea
turma de mioare la munte.Asemănător ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia torcea
firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. De aceea, mărţişorul este numit de etnologul Ion
Ghinoiu "funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor".
Răspândit în toate zonele ţării, mărţişorul este amintit pentru prima oară de Iordache Golescu, iar
folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea "Sărbătorile la români" că în Moldova, Muntenia,
Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca părinţii să lege la întâi martie, copiilor o monedă
de argint sau de aur la gât ori la mână.Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din
mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul
era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi
244
ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de
ramura unui pom tânăr.Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în
viaţă.În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor,
copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti.Simion Florea Marian afirma că mărţişorul
serveşte celor care îl poartă "ca un fel de amuletă", dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit "trebuie
să-l poarte cu demnitate".
În prezent, mărţişorul este purtat pe toată durata lunii martie, după care este prins de ramurile unui
pom fructifer.Din bătrâni se spune că acesta va aduce belşug în casele oamenilor, iar că dacă cineva îşi pune
o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul în creanga pomului, aceasta se va împlini.La începutul lui aprilie,
într-o mare parte a satelor României şi Republicii Moldova, pomii sunt împodobiţi cu mărţişoare.În
Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre ori de coarnele animalelor domestice, întrucât se
consideră că astfel se vor speria duhurile rele.
Tradiţia Mărţişorului este o dovadă a existenţei acestui obicei pe meleagurile româneşti, încă din
timpuri străvechi. El nu este, însă, întâlnit, numai în zonele locuite de români, ci în întreg spaţiul balcanic,
având acelaşi rol simbolic de alungare a iernii şi de întâmpinare a primăverii.
Începând cu data de 6 decembrie 2017 practicile culturale asociate zilei de Întâi Martie/Mărţişorul au
fost înscrise pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității, într-un dosar comun
cu Republica Moldova, Macedonia de Nord si Bulgaria prin votul Comitetului Interguvernamentalal
UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit în cea de a XII a sesiunne pe insula
Jeju în Coreea de Sud în perioada 4-9 decembrie 2017.Înscrierea Mărţişorului pe această listă, într-un dosar
comun cu alte trei țări atestă valoarea universală a practicilor culturale ascociate zilei de Întâi Martie și
importanța acestora în tezaurul cultural mondial.
Bibliogafie:
1.Ghinoiu I., 2003,, ,Sărbători şi obiceiuri româneşti ", Editura Elion,
2.Niculiţă-Voronca Elena, 2008, „Datinile şi credinţele poporului român”, Editura Saeculum Vizual,
3.Simion F. M., 2012, ,Sărbătorile la români", Editura Saeculum I.O..
245
CEI 7 ANI DE ACASA
AVRAM ELENA –ANDREEA,

SC. GIM. NR.1, BUMBESTI-JIU, GORJ
Astazi, educația primită în scoală, acasă și pe stradă reușește să le dezvolte copiilor doar inteligență
cognitivă, nu și inteligență emotională, care este esenţială în armonioasa și sănătoasa dezvoltare a copiilor.
Atât școala, cât și familia și societatea fac 3 greșeli majore, care dezechilibrează buna dezvoltare a copilului:
neglijarea dezvoltării inteligenței emoționale încă din primii ani de şcoală, punerea accentului aproape în
exclusivitate pe științele reale și neglijarea materiilor care au menirea de a le stimula creativitatea și emoțiile
și, nu în ultimul rând, denaturarea conceptului de “cei 7 ani de acasă”.
Încă din timpul grădiniţei și al școlii primare, copiii sunt ghidați de sistemul de învăţământ exclusiv
către partea informaţională și tehnică a lucrurilor. Această metodă dezvoltă, într-adevăr, funcțiile psihice
sau intelectuale și cele motorii sau instinctive, însă dacă aceste funcții nu sunt bine coordonate de emoții,
există riscul major ca acești indicatori de performanţă să acționeze în cel mai bun caz, deficitar, iar în cel
mai rău caz, haotic, respectiv distructiv. În sistemul românesc nu este inclus, cum de altfel, este util
viitorului adult, dezvoltarea funcțiilor emoționale, respectiv: observarea, înțelegerea, toleranţa,
responsabilitatea proprie a stărilor sentimentale (iritarea, anxietatea, timiditatea, curajul, empatia,
altruismul etc.)
De altfel, în sistemul educațional autohton, balanța cognitiv vs. emoțional este înclinată net în
favoarea inteligenței cognitive, dovadă fiind afluxul de materii care promovează științele reale și neglijarea
materiilor care încurajează dezvoltarea creativităţii şi a spiritului artistic în rândul copiilor. Muzica, desenul,
chiar și educația civică, dirigenția, religia etc. ar trebui să devină materii la fel de importante ca matematica,
informatica, chimia sau fizica. Focusând întreagă lor educație către științe exacte riscăm să-i dezvoltăm
dizarmonios pe copii, să nu știe să-și gestioneze emoțiile și, până la urmă, să nu știe să opereze în societatea
reală, noțiunile din matematică, chimie sau alte materii asemănătoare. Totul se transformă într-un cerc
vicios din care unui copil îi va fi foarte greu să iasă. Dincolo de bagajul de cunoștințe pe care vrem să le
însuşească, țelul unei societăţi sănătoase este să formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele
învăţate, de familie, de prieteni. Formula corectă este îmbinarea armonioasă dintre inteligența cognitivă și
cea emoţională
Copiii învaţă prin imitare. Îi observă pe adulții din jurul nostru și le imită gesturile, atitudinile,
comportamentele. Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce faptul că acesta este modul corect de a
trăi, iar fericirea nu este un obiectiv în viaţă. Din nefericire, noi, adulții, îi învăţăm să spună, prin imitare,
dar fără să simtă sau să dorească, să spună “Mulţumesc” sau “Bună ziua”. Conceptul de “Cei 7 ani de acasă”
nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei 7 ani de acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției
cu orice preț, cu idei de genul “dacă pierzi, ești un ratat” sau “Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine”.
Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare atât de importantă pentru copiii noștri,
deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta. Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor
mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să se implice emoțional într-un anumit
aspect. Astfel, crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un
copil, să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum o făcea când era mic.
Soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
246
EDUCAƫIA INCEPE ACASÃ
PROF. AVRAM LAURA-MÃDALINA

LICEUL TEHNOLOGIC BAROTI SZABO DAVID, BARAOLT, COVASNA
Educaƫia copilului are la bazã o serie de reguli care formeazã ansamblul educaƫional. Fie cã este vorba
despre viaƫa de acasã, fie cã vorbim despre educaƫia de la grãdiniƫã sau școalã, copilul trebuie învãƫat sã
înƫeleagã și sã respecte regulilele de comportament sau interdicƫiile pe care i le stabilesc pãrinƫii sau
educatorii.
Noƫiunile care stau la baza formãrii oricãrui caracter se învaƫã acasã, în familie, în primii ani de viaƫã.
Toate formele educaƫionale cu care intrã în contact de-a lungul vieƫii confirmã și consolideazã normele deja
deprinse în familie. Acest mediu este cel în care copilul învaƫã principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru: atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se
pot evidenƫia însã câteva elemente care nu trebuie sã lipseascã niciunui copil.
Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul, începând de la etapa în care copilul nu poate
Comportamentul în public și comportamentul pe care îl are în cercul sãu de prieteni reprezintã și ele
conduite obligatorii pentru un copil bine crescut. El trebuie sã știe când sã vorbeascã și când sã tacã, sã
adreseze întrebãri pertinente fãrã a depãși limita bunului simƫ, sã rãspundã politicos la întrebãri atunci când
îi sunt adresate, sã nu îl întrerupã pe cel care vorbește, aratã respect faƫã de toƫi cei cu care intrã în contact
indiferent dacã sunt copii sau adulƫi.
Copilul ajunge sã înţeleagã și sã respecte normele sociale prin imitaţie şi suficientă practică, cu
ajutorul părinţilor. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea regulilor nescrise ale lumii în care
trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”,
„mulţumesc” şi „cu plăcere”, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Chiar și manierele la masã se învaƫã tot în familie: copiii învaƫã folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Un alt aspect important pentru copii îl reprezintã recunoasterea greșelilor. Pentru ca ei sã spunã „îmi
pare rău” sau „te rog”, trebuie sã conștientizeze cã au greșit și sã își doreascã sã îndrepte situaƫia însã, pentru
a le folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
Tactul şi toleranţa se numarã și ele printre valorile pe care un copil le învaƫã în familie în primii ani
de viaƫã. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni si îl va evita pe cel din urmă.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc "cei 7 ani de
acasă". Aceastã educaƫie însã depinde de câţiva factori: de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, de
specificul de dezvoltare a copilului, de valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Este firesc sã existe nenumãrate încercãri, eşecuri şi reuşite însã cu datoritã perseverenƫei pãrinƫii vor
reuși sã insufle copiilor un tip de comportament dezirabil în special folosindu-se de exemplul personal.
247
CEI 7 ANI DE-ACASĂ - PREMISE PENTRU VIITORUL ADULT
PROF. INV. PREȘCOLAR MONICA AVRAM

G.P.P.NR. 1 ȘOMCUTA MARE, JUD. MARAMUREȘ
Motto:
”Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas”. Socrate
într-un context anume, însă, specialiștii în educație spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei
mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Responsabilitatea aruncată pe umerii părinților
unei bune creşteri. Iar această expresie - „bună creştere” - nu este un standard general. Ea are forma pe care
noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele norme de conduită care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
o Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
o Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
o Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
o Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
o Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
o Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
o Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa - în timp -
248
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Toate aceste norme de conduită sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi
bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru,
precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul
multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar
eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
CONCLUZII
Cei șapte ani de-acasă își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume -
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini
și preferințe, cu un comportament normal sau deviant. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii, așa cum ne
comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc și se formează în viață într-un univers
pe care-l creează părinții.
249
PROF. INVATAMANT PRESCOLAR AVRAMESCU TUDORITA ELENA

G.P.P. “ VOINICELUL “, SLOBOZIA, JUD. IALOMITA
Cei 7 ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune baza unei educaţii corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înţelegem cât de
care se comportă cuviincios cu cei de vârstă lui şi cu adulţii.
acasă.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi
sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosfera deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face că regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenţa următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriză să
răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte
la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi,
aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine
acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient
de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă
orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învaţă formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua,
te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţă
comportamentului sau ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învaţă bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învaţă bunele maniere este însă un proces de durata, care va prinde
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bonă sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
în public.
250
frecvent certuri între părinţi. Este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă
în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Recompensele sunt foarte importante pentru copii. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată
când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă.
Aşadar a avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comportă respectuos şi cu bună-cuviinţă tot
timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei
7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei
acestora.
BIBLIOGRAFIE:
- Michiela Poenaru, Cei şapte ani de acasă.Codul bunelor maniere pentru copii, 2009, Ed. ePublishers;
- Glava, Adina, Ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar, Ed. PARALELĂ 45.
251
MISIUNEA CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR, GABRIELA BABA

ȘCOALA GIMNAZIALA HARTOP
În educarea, ,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare
și diverse.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur, copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele
de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe exemple
concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea
vor deveni o obişnuinţă.
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul
de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
252
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi, adulţii, greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de
ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme; să- i
permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte
pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea
ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.
253
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ - EDIȚIA 2020
PROFESOR JUDO CSS UNIREA IAȘI

IOANA BABIUC
conduită se învaţă din familie.
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
motrice şi intelectuale.
Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare,
pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care
intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. "Copilul plânge pentru că are o nevoie" - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem.
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor
sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli
nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi
a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un
copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
254
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos
şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
255
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA – IERI ȘI AZI
PROFESOR ITINERANT BABOI-DRAGAN LUMINIȚA

ȘCOALA PROFESIONALA SPRCIALA „ION PILLAT” DOROHOI,
JUD. BOTOȘANI
De fapt „cei șapte ani de acasă” a rămas o expresie pe care o foloseam în trecut! Astăzi ea este o
amintire, nu mai există cu adevărat! Astăzi dacă ar fi măcar trei din șapte ar fi ceva, dar …
Când vorbeam despre „cei șapte ani de acasă” ne gândeam la educaţia pe care copilul (adultul de
astăzi) o primea de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până mergea la
şcoală. Atunci când spuneam că un copil avea „cei șapte ani de acasă” ne gândeam la un copil bine crescut,
care ştie să se comporte civilizat, să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios conform
locului în care este (la joacă, grădiniță, școală, cu cei de vârsta lui, acasă cu frații, cu părinții, cu rudele, la
școală cu profesorii şi pe stadă cu persoanele necunoscute).
Familia ar trebui să răspundă, în toate cazurile, pentru realizarea trebuinţelor elementare ale copilului
şi de protecţia acestuia, însă știm că nu se întâmplă întotdeauna așa. Uneori părinții sunt foarte ocupați,
lucrează multe ore, sunt foarte obosiți când ajung acasă, nu mai au răbdare și nici timp să se dedice copiilor
lor. Sunt mulțumiți că sunt sănătoși, că au mâncat, că se joacă frumos pe tabletă sau pe telefon, nu-i mai
deranjează pentru o îmbrățișare și să le citescă o poveste de seară, timpul trece, …, și se trezec că „micii
roboței” cresc, au doar drepturi, pretenții, doresc să fie lăsați în pace că știu ei ce au de făcut, devin tineri
răzvrătiți, întreținuți, care nu vor să muncească, și vedem în fiecare zi consecințele nepăsării.
caracterului psiho-social.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme
şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. Familia de cele
mai multe ori nu poate să-i ofere toate condițiile, dar cele minimale cu siguranță ar trebui să și le asume.
Se zice că dacă familia nu-i satisface copilului nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va
apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în
propriile sale forţe.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai
mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de
conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care
se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „celor șapte ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
socială, culturală şi politică a ţării sale. „Cei șapte ani de acasă” este perioada cea mai importantă, fiind
temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau
deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
256
Un copil manierat va fi un adult educat dacă va ști: ce vrea și cât vrea, va ști să ceară dar și să
primească, va ști șă dăruiască dar și să mulțumească, va ști să respecte și să fie respectat, va ști să aprecieze
lucrurile bune făcute de ceilalți și va și să-i încurajeze și pe alții să le respecte și să fie responsabili pentru
tot ce este valoros și bun.
BIBLIOGRAFIE
1.Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
2.Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
3.Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
257
GESTIONAREA EMOTIILOR LA VARSTA COPILARIEI
AUTOR: BACAIAN LILIANA ANA – PROF.INV PRIMAR

ŞCOALA GIMNAZIALA „I.G.DUCA” PETROSANI
Motto:
Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte din
ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie. – Eugen Herovanu
Cercetările pedagogice din ultimii ani pun accent tot mai des şi tot mai mult asupra importanţei
inteligenţei emoţionale. Impactul acesteia asupra psihicului copiilor este determinant pe durata întregii vieţi.
De aceea este necesar să veghem asupra influenţelor ce se exercită asupra lui, dar şi să-l învăţăm curajul,
perseverenţa şi responsabilitatea de a zbura într-o zi. Pentru aceasta este nevoie de răbdare, de ştiintă, de
optimism.
Mai presus de toate însă este nevoie de iubire, de foarte multă iubire.Fără îndoială, cunoaşterea
autentică a copilului nu se poate face decât prin căldură, afecţiune şi speranţă, pentru că aşa cum spunea M.
Debesse « a educa înseamnă a înălţa copilul până la starea de om. » Vârsta copilăriei are viaţa, culoarea şi
contururile ei specifice, diferite de oricare etapă ontogenetică şi de aceea impune preocupări intense în a
găsi modalităţile optime de valorificare şi perfecţionare a tuturor calităţilor copiilor. Invitaţia marelui
pedagog francez J.J.Rousseau de ’’a studia mai bine elevii pentru căci, desigur, nu-i cunoaşteţi deloc”, a
rămas de o actualitate tulburătoare.
Rămâne ca « descoperirea unor noi dimensiuni ale psihicului » să fie motorul unor noi descoperiri în
folosul tuturor, în special al copiilor care, odată cu trecerea anilor au început să surprindă prin calităţile lor
precoce, atât părinţii, cât şi cadrele didactice şi psihologii.
Aşadar, emoţiile contează într-un raţionament. În acest labirint al sentimentelor şi al gândurilor,
capacitatea emoţională ne călăuzeşte hotărârile de moment, lucrând în colaborare cu mintea raţională,
ajutând gândirea. Tot aşa, creierul gândirii joacă un rol de conducător la nivelul emoţiilor – în afară de acele
momente în care emoţiile scapă de sub control şi creierul emoţional o ia razna.
Emoţiile care clocotesc sub pragul conştientizării pot avea un impact puternic asupra felului în care
percepem şi în care reacţionăm, chiar dacă habar nu avem că ele lucrează deja.În felul acesta,
conştientizarea de sine emoţională devine piatra de temelie a stratului următor de inteligenţă emoţională:
capacitatea de a se scutura de o proastă dispoziţie.
Emoţiile noastre constituie factorii care ne influenţează cel mai mult modul în care reacţionăm, luăm
decizii, ne raportăm la propriul sistem de valori şi, nu în ultimul rând, comunicăm cu ceilalţi. Astfel, dacă
se poate să ne controlăm emoţiile, putem avea lucrurile sub control, indiferent de context. Până de curând
emoţiile erau considerate ceva de care trebuie să scapi dacă vrei să nu ai neplăceri. Azi se ştie că emoţiile
pot fi educate şi că beneficiile obţinute în urma acestui proces sunt enorme.
Emoţiile sunt cele mai importante resurse ale omului şi că felul cum este construit creierul uman
îi permite acestuia să iubească.
Redusă la esenţă, inteligenţa emoţională are trei componente: cunoaşterea propriilor emoţii,
“gestionarea” acestora, cât şi înţelegerea şi luarea în considerare a emoţiilor celorlalţi.
Presupunând că emoţiile sunt conştientizate în totalitate, în ciuda faptului că unele dintre ele spun
despre noi lucruri pe care nu am vrea să le auzim, partea cea mai dificilă este să învăţăm să le gestionăm în
mod constructiv în vederea atingerii unui anumit scop.
Din perspectiva inteligenţei emoţionale, speranţa înseamnă să nu cădem pradă unei anxietăţi
copleşitoare sau unei atitudini defetiste sau depresiei în faţa unor situaţii dificile sau a unor obstacole. Într-
adevăr, copiii care îşi fac speranţe ajung să fie deprimaţi din ce în ce mai mult pe măsură ce înaintează în
viaţă, urmărindu-şi scopurile; sunt în general mai puţin anxioşi şi trec prin mai puţine nelinişti emoţionale
copii care sunt mai modeşti.
Copiii optimiştii au tendinţa să reacţioneze activ şi plini de speranţă, formulându-şi repede un plan
de acţiune sau cerând ajutor sau sfat cuiva; ei consideră obstacolele drept situaţii remediabile. În schimb,
copiii pesimiştii reacţionează în faţa unor asemenea obstacole prin presupunerea că nu pot face nimic pentru
258
a îmbunătăţi situaţia data următoare, deci nu reacţionează în nici un fel; ei consideră obstacolele drept
situaţii iremediabile.
Absenţa prelungită a racordării dintre părinte şi copil duce la un chin emoţional îngrozitor pentru
acesta din urmă.Când un părinte sau un cadru didactic nu reuşeşte să–şi manifeste empatia printr-o anumită
gamă emoţională fată de copil – bucurie, lacrimi, nevoia de îmbrăţişări – copilul începe să evite să se mai
exprime şi eventual chiar să mai simtă acele emoţii.
Astfel, întreaga gamă de emoţii se presupune că începe să fie uitată, scoasă din repertoriul relaţiilor
intime, mai ales dacă de-a lungul copilăriei aceste sentimente continuă să fie ascunse sau descurajate.Există
însă speranţe în relaţiile ”reparatorii“. Relaţiile stabilite de-a lungul vieţii – cu prietenii sau rudele, de
exemplu, sau în psihoterapii – îşi schimbă forma permanent, modificând modelul de funcţionare. Un
dezechilibru dintr-un anumit moment poate fi corectat ulterior. Este, de fapt, un proces permanent, care
dureaza o viaţa întreagă.
De obicei, dacă elevii învaţă să se teamă de ceva printr-un reflex condiţionat, frica dispare în timp.
Acest lucru se pare că se întâmplă printr-o reînvăţare firească, de câte ori obiectul fricii este întâlnit din nou
în absenţa a ceva cu adevarat înspăimântător. Astfel, un copil care învaţă să-i fie frică de câini pentru că a
fost urmărit de un ciobănesc german furios, încetul cu încetul îşi pierde frica în cazul în care se mută langă
nişte vecini care au un ciobănesc foarte prietenos, cu care îşi petrece multă vreme jucându-se.
Dacă însă trec prin experienţele cele mai potrivite, chiar şi copiii cu tulburare de stress posttraumatic
pot depăşi momentul; amintirile emoţionale puternice şi tiparele de gândire şi de reacţie pe care le generează
se pot schimba în timp. Această reînvăţare, este de natură corticală. Frica iniţială încolţită în nucleul
amigdalian nu dispare complet; mai degrabă cortexul prefrontal anulează în mod activ comenzile date de
nucleul amigdalian restului creierului, care ar putea reacţiona cu teamă.
Pentru unii copii, viaţa este dură şi nesigură; pentru alţii, este plină de tensiune. În ambele cazuri, a-
şi pierde controlul înseamnă pierderea unor drepturi, pierderea unor activităţi extraşcolare sau de îndrumare,
pierderea unor oportunităţi. Copiii au nevoie de un mediu pozitiv care să le ofere măcar un minim necesar
dezvoltării lor armonioase, atât fizice cât şi intelectuale.
Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională le poate spori şansele deoarece presupune creşterea,
modelarea şi dezvoltarea psihică după cele cinci principii ale acesteia. Deoarece gândurile, emoţiile şi
acţiunile se întrepătrund, strategiile trebuie să se bazeze simultan pe mai multe principii. Acest fapt este
complex, realist şi practic şi permite părinţilor să aleagă între diverse soluţii extrase din discuţii, negocieri,
idei, posibilităţi de mare valoare promulgate de de educaţia bazată pe inteligenţa emoţională.
Bibliogafie:
Cosmier, Jacques, Introducere în Psihologia Emoţiilor şi a Sentimentelor, Editura Polirom, Iaşi
2007
Gardner,H., Inteligenţele multiple. Noi orizonturi pentru teorie şi prctică, Editura Sigma, 2007
Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008
259
,, CEI SAPTE ANI DE ACASA!’’
PROFESOR:BACANU MARIANA
GRADINITA, ,FLOARE DE COLT’’
BUCURESTI, SECTOR 3
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat
sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau
educatorii.
ani de-acasă”.
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui
In concluzie "Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor
lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
Bibliografie:
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.
260
ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPIILOR
FAMILIA-PRIMUL EDUCATOR
PROF. LIMBA SI LITERATURA ROMANA. BACIU ANI

ŞCOALA GIMNAZIALA UNIREA, COMUNA UNIREA, JUD. UNIREA
p. 80). Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnati (rudele pe line paternă) și cognati (rudele
dinamic, care cunoaște transformări permanente.
Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca
mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului,
prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Părinţii sunt primii dascăli, care au o mare responsabilitate socio-umană şi a căror educaţie lasă
amprente, uneori pentru toată viaţa deoarece copiii ȋi imită ȋn tot şi ȋn toate. Care ar putea fi motivul? Cu
siguranţă: Iubirea sinceră pe care le-o poartă! De asemenea, admiraţia lor pentru părinţi este mare,
idolatrizându-i chiar, aşa că, fiecare copil este oglinda fiecărui părinte. De menţionat este faptul că pentru
a reuşi mai bine în educaţia copiilor lor, părinţii trebuie să fie consiliaţi, să se pregătească ca să ştie care
sunt fundamentele concepţiilor şi strategiilor educative. De asemenea trebuie să colaboreze cu grădiniţa -
în primul rând - direct (cu educatoarea) şi prin Comitetul de parinţi precum şi cu specialiştii din unităţile
specializate sau din organizaţiile nonguvernamentale care se preocupă şi de domeniul educaţiei, luând în
consideraţie ceea ce este util pentru educaţia copiilor lor. Trebuie conştientizat ȋnsă şi faptul că părinţii au
datoria sacră de creştere a copiilor lor, fără a deveni însă supuşii acestora. La rândul lor şi copiii au
obligaţiunea tot sacră, de a-şi iubi şi respecta părinţii. Ȋn timp, odată cu evoluţia societăţii şi cu modificarea
unor factori sociali, economici şi tehnici, tabloul tradiţional al familiei s-a modificat profund şi ȋn special
statutul femeii şi echilibrul tradiţional al rolurilor pe care le au cei doi părinţi.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilităţi clare şi diverse.
Întrebarea care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent
responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogică, experienţa.
De menţionat este faptul că în activitatea de educaţie în familie un rol important îl are, ,climatul”
care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi caracterul lor pot forma,
,climatul pozitiv”(favorabil) sau, ,climatul negativ”(nefavorabil) educaţiei, adică formarea copilului ca
cetăţean, şi, bineînţeles, ca om.
Concluzionez cu faptul că părinţii trebuie să înţeleagă bine relaţie dintre faptă şi măsura ei
educaţională. În climatul educaţional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea şi blândeţea,
afectivitatea şi sobrietatea) toate însă cu masură şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării
umane.
Un cunoscut proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum şi
ploaia bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.
261
BIBLIOGRAFIE
1.Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
2.Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998
3.Colecţia revistelor,,Tribuna Învăţământului, anii 2004-2005
262
PUTEREA EXEMPLULUI
AUTOR : PROF. INV. PREPRIMAR BACIU MARIANA

ŞCOALA GIMNAZIALA “DIMITRIE CANTEMIR”, FETESTI - IALOMITA
MOTTO: „Dacă copilul trăiește într-un mediu în care se manifestă acceptare și prietenie, el învață
să găsescă dragostea în lume.” ( „Ce anume învață copilul tău?”) Dorothy Law Nolte
ARGUMENT: Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de rodul
ambianţei familiale şi de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor cu îndemnul: „Nu trebuie
să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo
faptă pe care i-aţi prezentat-o drept greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând motivul
exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă
veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta greşeala respectivă”.
Puterea exemplului este foarte importantă la vârsta preşcolară. Deoarece copiii imită ceea ce văd,
adulţii din jurul lor trebuie să-şi controleze comportamentul în permanenţă. De aceea, trebuie să dovedim
copiilor că nu ne este indiferent nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru.
Preşcolaritatea, sau cea de a doua copilărie, se caracterizează printr-o deosebită receptivitate la
influenţele mediului şi prin ritmuri accelerate de dezvoltare psihică. FAMILIA este factorul cu cea mai
mare contribuţie la acest proces, de care grădiniţa trebuie să ţină seama. Se ştie că pentru marea majoritate
a preşcolarilor, GRĂDINIŢA este cel de al doilea factor care exercită influenţe puternice asupra formării
personalităţii lor. De fapt, dezvoltarea optimă a copilului se petrece în condiţiile acţiunii concordante a
acestor doi factori. De aceea educatoarele trebuie să ştie că „pentru a cunoaşte bine copilul în scopul de a-
l educa bine, să se studieze de aproape locul pe care el îl ocupă în viaţa grupului familial, să se studieze
trebuinţele pe care acest grup îi dă posibilitatea să şi le satisfacă, precum şi dificultăţiile pe care el le poate
întâlni în mediul respectiv şi rolul pe care fiecare din membrii familiei şi-l asumă în faţa lui”(M.Debesse,
1973, PREFAŢĂ).
În mod natural, familia este primul factor care contribuie la structuurarea componentelor de bază ale
personalităţii copilului. Influenţele ei sunt foarte variate. „Copilul se găseşte astfel introdus de la început
într-un eşantion foarte reprezentativ al societăţii, cu diversitatea ei de persoane, cu încrucişarea de generaţii,
cu prezenţa la un loc a trecutului şi viitorului şi cu profunda solidaritate care leagă între ei pe toţi
membrii”(P.Osterrieth, 1973).
Prin urmare, familia ca unitate relativ restrânsă oferă copilului o diversitate de relaţii interpersonale
şi modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viaţă. Se apreciază că părinţii contribuie la
dezvoltarea psihică a copiilor lor, nu atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viaţa comună şi interacţiunile
de fiecare zi.
Contribuţia mare a familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la dezvoltarea personalităţii
lor se explică, pe de o parte, prin capacitatea de învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceea ce vine de la
parinţi şi, pe de altă parte, prin felul în care părinţii raspund nevoilor lor. Legătura afectivă foarte puternică
ce se stabileşte între copil şi mama sa îl face pe acesta să preia foarte repede şi uşor gesturi, mişcări, acţiuni,
expresii faciale, structuri verbale, atitudini şi comportamente sociale.
Procesul acesta este însă dependent şi de modul în care părinţii reacţionează la manifestăriile
copilului. Acest aspect diferenţează puternic dezvoltarea copilului în familie faţă de cadrul specific
instituţiilor de ocrotire. Dragostea părinţiilor faţă de copii îi face să reacţioneze într-un mod specific la
cerinţele lor, iar aceştia din urmă să treacă de la răspunsuri generate de pulsiunile lor fiziologice la conduite
socializate.
Se ştie că cei mici imită imediat ceea ce fac părinţii, chiar dacă gesturile nu li se potrivesc totdeauna;
comportamentele însă se vor selecta şi vor fi păstrate, repetate şi consolidate numai cele necesare.
Comportamentele care se însuşesc prin învăţare inteţionată se vor înmulţi şi se vor complica treptat, o dată
cu creşterea copilului. Dar în toate cazurile vor fi importante reacţiile părinţilor la reuşitele copiilor.
Cercetătorii au evidenţiat unele dintre cele mai frecvente şi mai semnificative reacţii ale părinţilor, cum ar
fi „răspunsul prin contingenţă”, care este reacţie imediată şi pozitivă la provocăriile care vin din partea
copilului: un surâs, întinderea mâinilor către adult, etc. O altă reacţie a părinţilor a fost numită „raportare
263
socială” şi constă în faptu că un copil care se află prima dată în faţa unei situaţii sau obiect cu totul nou este
în primul rând atent la reacţiile părinţilor şi apoi îşi construieşte propriul răspuns.
Învăţarea comportamentelor corespunzătoare diverselor situaţii este o preocupare constantă a
părinţilor.
Prin urmare, familia este pentru copil un mediu foarte necesar dezvoltării sale fizice şi psihice. Ea
îndeplineşte roluri formative specifice şi de neînlocuit.
Intrarea în grădiniţă a copilului va întregi gama acţiunilor şi relaţiilor necesare dezvoltării sale. De
acum în colo evoluţia lui depinde de modul în care vor acţiona împreună grădiniţa şi familia. Dar copiii
care vin din medii familiale diferite se comportă diferit şi trebuie trataţi diferenţiat. Sub influenţa familiei
pot apărea cel puţin următoarele situaţii: copiii au comportamente pozitive, corespunzătoare numai pentru
unele situaţii; unii pot manifesta conduite neadecvate, negative; la alţii pot să lipsească unele atitudini şi
comportamente pentru că familia nu are ocazii să le formeze;
Educatoarele vor lucra altfel cu copiii care se manifestă diferenţiat, au nevoi deosebit de dezvoltare,
cer intervenţii educaţionale chiar individualizate. Educatoarele au datoria să sa formeze, consolideze sau să
distruga comportamentele fiecărui copil. Grădiniţa complementarizează si lărgeşte educaţia în familie, dar
şi o depaşeşte prin nivelul activităţilor instructiv-educative şi competenţa educatoarelor.
Un alt mod de acţiune a grădiniţei este cel de stopare a comportamentelor care nu se mai potrivesc
cu situaţiile din afara familiei. Nu se mai admite copilului tendinţa de acaparare a adultului numai pentru
sine şi nici cerinţa de a i se acorda numai lui atenţie. Este ştiut faptul că fără voia sa familia poate genera
răsfăţ. Venit în grădiniţă, respectivul copil aşteaptă permanent atenţie, ajutor, recompense, admiraţie etc.
La fel, cei supraprotejaţi nu întreprind nimic din propria iniţiativă şi cer să fie îmbrăcaţi, încălţaţi, hrăniţi
etc. Dacă nu se întâmpla aşa, devim mofturoşi, neliniştiţi, nervoşi şi, uneori, chiar agresivi.
În cazul copiilor care provin din familii cu mari carenţe educative şi manifeste comportamente
negative, grădiniţa trebuie să acţioneze în vederea contracarării cu hotărâre a acestora. Ei imita cu
promptitudine comportamentele celor din familie şi le manifestă şi la grădiniţă. Sunt agresivi, vorbesc urât,
mint, îşi însuşesc ce nu e al lor etc. Cu ei se lucrează mai greu. Este necesară o anumită toleranţă la început
şi apoi multă răbdare şi perseverenţă.
GRĂDINIŢA NU DIMINUEAZĂ DELOC IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE, CI EA
ÎNTREGEŞTE ŞI AMPLIFICĂ PRESTAŢIA PĂRINŢIILOR, DAR, ÎN ACELAŞI TIMP, EA
EXERCITĂ INFLUENŢE HOTĂRÂTOARE PENTRU DEZVOLTAREA POZITIVĂ A COPIILOR ŞI
PENTRU PREGĂTIREA LOR PENTRU ŞCOALĂ ŞI VIAŢĂ.
BIBLIOGRAFIE:
ANN BIRCH, Psihologia dezvoltării(2000), ed. Tehnică, Bucureşti;
P. OSTERRIETH, Copilul şi familia, (1973), ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
264
“IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ”
PROF. BADEA ANA-MARIA

G.P.P.”PITICOT” SLOBOZIA-IALOMITA
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat,politicos,care ştie să
însă că purtarea copilului tău, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Regulile esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani, pot fi:
1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat,
lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine!
Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
265
AGENȚII EDUCAȚIEI FAMILIALE
PROF. ÎNV. PRIMAR BADEA IRINA IONELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BOLINTIN VALE, GIURGIU
1) Rolul educativ al mamei

Nu numai mama se ocupă în familie de educația copiilor. E adevărat că s-a impus această imagine în
care distribuția rolurilor în spațiul familial arată astfel: femeia se ocupă exclusiv cu activități domestice,
inclusiv cu educarea copiilor, pe când bărbatul are îndatorirea să procure mijloacele de trăi ale familiei,
desfășurând cu precădere, dacă nu exclusiv, activități extradomestice. Relația mama-copil a devenit extrem
de importantă în înțelegerea procesului de integrare socială a copilului, în înțelegerea procesului de
umanizare a lui. Însă lucrurile nu stau astfel. Copilul se dezvoltă corespunzător în măsura în care are legături
cu toți membrii familiei(tată, bunici etc), relația mama-copil nu se derulează că o activitate izolată.
2) Tatăl că agent al educației
Copiii normal dezvoltați afectiv își iubesc ambii părinți la fel de mult. Gradul de atașament al
copilului față de un anumit părinte și gradul de receptivitate la influențele lui educative este dat de timpul
petrecut împreună. Figura paternă este figura autorității, și dacă ar fi corect să vorbim în societatea
contemporană occidentală de o departenizare a ei, atunci, în egală măsură, ar trebui să vorbim și de o scădere
a autorității parentale, în sens mai larg. Democratizarea(cu sau fără ghilimele) relațiilor dintre soți care a
dus la abandonarea calității tatălui de, ,cap de familie” a contribuit și la schimbarea raporturilor tradiționale
dintre părinți și copii.
3) Frații că agenți ai educației
Identificarea copilului cu grupul fraților duce la diminuarea dependenței de adulți, de părinți, bunici
etc., și dezvoltarea autonomiei. Frații mai mari joacă un important rol educativ în raport cu frații mai mici.
Frații mai mari sunt folosiți că ajutoare sau suplinitori ai adultilor în activitatea de supraveghere și de
îngrijire a copiilor. Mai adăugăm și faptul că frații mai mari îi pot influență comportamental pe cei mici în
mai mare măsură decât adulții, mijlocind integrarea lor în diferite medii sociale.
4) Rolul educativ al familiei lărgite
În ce măsură îndeplinesc bunicii un rol educativ? În societatea modernă se pare că apelul la familiile
de unde provin părinții reprezintă mai curând o excepție, decât o regulă. Celelalte rude prea puțîin contribuie
la educarea copiilor, în condițiile în care părinții, bunicii, mătușile și unchii sunt domiciliați în orașe diferite,
dacă nu în țări diferite. Nici părinții nu mai sunt dispuși să-și încredințeze copiii bunicilor, și nici bunicii
nu mai sunt dispuși să aibă un rol major în educarea nepoților. Acolo unde bunicii acceptă astfel de roluri
educative, asumându-și responsabilități cvasiparentale, acțiunea lor educativă are la baza patru valori
fundamentale:
* Politețea(bunele maniere, reguli de comportament în societate și în mediile ei particulare);
* Respectul față de părinți, bunici, rudele vârstnice;
* Onestitatea;
* Ascultarea față de părinți, bunici, față de cei ce dețin autoritatea.
Relația dintre bunici și nepoți depinde, așadar de o serie de variabile socio-geografice. Relația bunic-
nepot este condiționată și de relația părinților copilului cu bunicii copilului, cu proprii lor părinți.
5) Raporturile familiei cu instituția școlară
În plan educațional, familia nu este o simplă anexă a statului. Cadrele didactice consideră, pe bună
dreptate, că legătură familie-școală este indispensabilă reușitei procesului educativ. Altfel spus, școala are
nevoie de sprijinul familiei în demersurile ei educative.
Bibliografie:
Stănculescu, Elisabeta, Sociologia educației familiale, vol 1, Ed. Polirom, Iași, 1997
266
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR: BĂDESCU PETRIA LUIZA

LICEUL TEORETIC, ,GRIGORE MOISIL” TIMISOARA
Ca să-l călăuzești pe copil pe calea, pe care trebuie s-o urmeze, călătorește tu mai întâi pe ea.
Josh Billings
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei.
Implicarea familiei în viața copilului este esenţială pentru îmbogăţirea mediului stimulativ, fixarea şi
lărgirea cunoştinţelor .
Dezvoltarea personalităţii copilului este un proces complex, care se desfăşoară în timp şi presupune
acţiunea simultană a eredităţii, a educaţiei şi a mediului. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Implicarea părinţilor în activitatea şcolară este în
beneficiul copiilor, al familiei şi al calităţii actului educaţional.
După ce ajunge la vârsta preşcolară și școlară, educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii
şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte
încă din perioada grădiniţei și ciclului primar.Nu de puţine ori întâlnim copii, care nu respectă cerinţele
cadrului didactic sau care fac aprecieri necuviincioase la adresa acestuia. De cele mai multe ori, aceşti copii
vin din familii care au obiceiul de a știrbi autoritatea cadrului didactic, prin critici aduse la adresa acestuia
sau prin lipsa de colaborare cu acesta. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa de respect.
Copilul se educă prin îndemnurile părinţilor, prin exemplele personale pe care părinţii le oferă
acestuia.Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere, realitatea corectă a
persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că, aceste exemple de conduită
se corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest proces, intervin grădiniţa,
şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima etapă în acest proces de
organizare şi formare a membrului societăţii este reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea tatălui
sau a mamei.
Lipsit de un model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi astfel
de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi, de exemplu: educatoarea,
învăţătoarea.
Din nefericire însă, adeseori, copilul care este lipsit de autoritatea părintească pozitivă şi eficientă îşi
va afla prieteni printre indivizii străzii. În acest caz, efectele negative pot fi prezise cu corectitudine.
Copiii provin din familii care se deosebesc între ele prin condiţiile de trai, prin gradul de cultură al
părinţilor, fapt care îşi imprimă pecetea asupra caracterului şi conduitei copilului.
Se mai produc încă abateri de la regulile morale şi civice în unele familii. Cel mai frecvent se
înregistrează astfel de cazuri acolo unde părinţii consumă alcool. Unii copii observă aceste fapte şi le
sesizează părinţilor, în felul lor, dar, sincer.
Tensiunile şi confictele dintre părinţi şi copii, pot avea o intensitate diferită şi o durată variabilă,
distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea, contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii
conjugale sau forme complexe, precum: agresivitatea fizică, violenţa, alungarea unui partener de la
domiciliu. În condiţiile în care părinţii vor avantaja un copil în favoarea altuia, nerepectând raportul dintre
merit şi recompense, pot apărea situaţii de rivalitate, gelozie fraternă. Copilul dezavantajat va utiliza
mecanisme de apărare, cum ar fi: încordarea, izolarea sau prefăcătoria, minciuna.
Părinţii trebuie să acorde copilului atenţie totală pentru ca acesta să vadă că suntem interesaţi să îl
ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta
267
copilului că părinţii sunt cu adevărat interesaţi de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că “problema”
se va rezolva “între ei”. Indiferenţa este la fel de dăunătoare. Copilul se simte respins şi neglijat dacă, atunci
când îşi împărtăşeşte gândurile părinţilor, aceştia continuă să privească la televizor sau să îşi vadă în
continuare de treabă. Încetarea oricărei activităţi este necesară pentru a-şi demonstra disponibilitatea.
În cazul copiilor mici este importantă şi atitudinea pe care părinţii o au. Ei nu trebuie să se simtă
dominaţi nici măcar fizic, din această cauză fiind bine ca părinţii să coboare la nivelul lor atunci când le
vorbesc sau îi ascultă.
Este important pentru copii, să vadă că părinţii iau parte cu interes la toate activitățile pe care acesta
le desfășoară. Copiii ai căror părinţi le sunt alături sunt copii fericiţi, veseli, dezinvolți, pozitivi.
Familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental în condiţia
indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral-comportamentale.
Bibliografie:
• Agabrian, Mircea, (2006), Şcoala, familia, comunitatea, Editura „Institutul European”, Iaşi;
• Boniface Jean, Legrand Jean-Andre, Andre de Peretti, (2001), Tehnici de comunicare, Editura
Polirom, Iaşi;
• Dumitrana, M., (2002), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti;
• Truta Elena, Mardar, Sorina, (2007), Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje, Editura Aramis,
Bucureşti.
268
EDUCATIA IN FAMILIE - CEI SAPTE ANI DE ACASA, EDITIA 2020.
FAMILIA – PRIMA EDUCATIE
LICEUL TEHNOLOGIC, ,PETRACHE POENARU’’BALCESTI,

JUD. VALCEA
PROFESOR BADULESCU ADELA MARIANA
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintrecunoştinţele
primite în familie.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltăspiritul de
observaţie, memoria şi gândirea Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin
conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale
copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor. Alături de
şcoală şi organizaţiile de tineret, familiaeste unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De
educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative e
ercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei, şcolii şi organizaţiilor de tineret.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.Familia este un
"grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune". În societatea
românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei:familia nucleu si familia extinsă. Prin
definiţie, familia este nucleul elementar realizat prin căsătorie, care uneşte soţii şi pedescendenţii
acestora(copiii) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual.
De-alungul timpului viaţa în familie s-a schimbat, dar continuă să exercite o mare influenţă asupra
vieţii private a copiilor şi tinerilor.Acestea asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească
obstacolele, inerentevieţii, este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate
timpului în care trăiesc.Acest nucleu aste determinat, în primul rând prin condiţiile economice, materiale,
dehrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şicomportamental, de
integrarea socială prin care îşi pune desigur amprenta pe existenţa şidezvoltarea copilului, a elevului, în
mod hotărâtor.
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de elevul le datorează educaţiei primite în
familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă").Educaţia în familie, cei
şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului, indifernt dacă el recunoaşte sau
nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Familia
înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii,de a pleca în vacanţe. Ea
este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala. Şcoala este un
factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi.
Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia.
În cadrul familiei moderne se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată dintrei
generaţii cu familia formată din două generaţii. De aici putem conclude că bunicii participădin ce în ce mai
puţin la educaţia nepoţilor .Alte influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea
satelor. Astfel cresc posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările
culturale şi sportive, şi rezultă o schimbare în mentalitatea familiei.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale(ex:
despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi dedezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şigândirea. Părinţii
încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le puteaînţelege.Copilul obţine
rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare.
269
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În
realizarea acestor sarcini, modelul parentalajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.
Părinţii le spun copiilor ce e bine şi cee rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor
din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Ca o concluzie, familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii
elevului, ca mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant
al elevului, prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
270
PROF. BAEȘU VIORICA

LICEUL TEHNOLOGIC ION I.C. BRATIANU, TIMIȘOARA
Acest concept datează din străbuni, doar că în zilele noastre copilul nu mai stă 7 ani acasă. De la 3
ani e la gradiniță și de la 6 la școală.
Responsabilitatea e pe umerii părinților, mai ales ai mamei.
În primii trei ani se pun bazele vieții afective.
Copilul trebuie să simtă siguranță și încredere.
Parintele trebuie să vorbească blând, frumos, să ia plânsul ca pe o aertizare și să vadă care e problema
( foame, scutec ud, o indispoziție fizică )
Copiii sunt diferiți, dar toți au sete de cunoaștere și spirit de independență.
Părintele e un model pe care copilul îl imită.
În cazul în care copilul e crescut de bunici (mult mai rabdători și iubitori) există riscul ca cel mic să
se simtă abandonat.
Normele de conduită sunt implementate de familie.
Copilul trebuie învățat să mănânce sănătos.
Manierele la masă sunt la fel de importante.
Ce ar trebui să facem pentru a avea un copil bine crescut ?
Îl învățăm să salute.
Îl obișnuim să foloseasca cuvintele magice: te rog, mulțumesc, cu placere.
Îl rugăm să respecte persoanele în vârstă, dar și pe prieteni.
În public să știe să-și aștepte rândul.
La masă să nu vorbească cu gura plină.
Să spună adevărul (să nu mintă).
Să nu fie agresiv.
Să își asume responsabilități.
Să nu scuipe pe stradă.
Să nu vorbească urât.
Să lase întotdeauna loc pentru bună ziua.
Să asculte pe cineva când vorbește.
Să se spele pe dinți, nu să se scobească.
Să nu mănânce în pat, iar la masă să stea frumos.
Să nu distrugă bunurile materiale.
Să zâmbeasca și să fie amabil.
Să nu facă crize de isterie.
Să manânce folosind corect tacâmurile.
Să respecte ora de liniște.
Să dea dovadă de tact și toleranță. Să nu ia în derâdere persoanele cu disabilități.
Să aibă simțul umorului.
Să se respecte pe sine și pe ceilalți.
271
CEI 7 ANI DE ACASĂ -
ESENȚA SUCCESULUI ÎN VIITORUL COPILULUI
PROFESOR, BAICU ION

ȘCOALA GIMNAZIALA JUGURENI ULIEȘTI
Copilul, imediat după naștere, începe să crească și să progreseze. Modificările corporale cantitative
realizate de creștere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creștere se asociază
cu transformarea treptată a calităților psihice ale copilului prin îmbunătățirea lor.
Între creșterea corporală și dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în
evoluție conduc la situații dintre cele mai variate, unele lăsând amprente pe toată viața. Nu se poate vorbi
de un copil în perioada preșcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiți de „cei
șapte ani de acasă”.
În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuia să urmeze
armonios modificările cantitative ale creșterii. În tot timpul copilăriei și adolescenței educația poate
modifica trăsăturile negative ale copilului.
Prin lipsa celor șapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care care se prezintă într-o formă
nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei și asupra fondului omenesc.
În această categorie sunt introduși cei neglijenți în a se îmbrăca, cei lipsiți de atitudini politicoase, cei
ce nu știu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonați în obiceiuri. În cazurile acestea
aprecierea este oarecum greșită și pur formală. În realitate trebuie considerați ca „cei șapte ani de acasăˮ
cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viață, fără a
constitui totuși cazuri patologice.
Educația trebuie să urmărească pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos.
Ei imită ceea ce văd și aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinții lor.
Străduința de a face din copii niște animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de
politețe este strâns legată de obiceiurile părinților. Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată
de observații aspre sau să fie o consecință a unor discuții sau rugăminți repetate. Copilul va mânca corect
dacă va vedea la părinți supunere față de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea și
la părinți supunere față de asemenea reguli.
Copilul nu trebuie bruscat, căci forțarea aduce după ea încăpățânarea negativistă. Există în multe
familii obiceiul ca un copil să fie îndepărtat de contactul cu oamenii străini. Dacă sosesc musafiri, copiii
sunt invitați să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greșeală. Un copil, prin contactul
cu lumea exterioară constată că există și alte firi și diverse obiceiuri.
Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în fața copiilor gesturile sau
cele spuse de invitați, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari și va
completa intreresul lui pentru cunoașterea lumii. Trebuie să existe un acord între desfășurarea armonioasă
a vieții de familie și obietivele trăirii sociale.
Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat și nu prin rațiune. Ele
trebuie să aibă ca bază politețea, delicatețea, tactul, bunătatea.
Educația trebuie să ducă la obținerea treptată a dezvoltării inhibiției corticale, adică reținerea unor
manifestări negative. După vârsta de trei ani încep să aibă o activitate nervoasă mai activă și pot fi ifluențați
de procesul educației și al instruiri primite de la părinți în casă. Nu orice cunoștință sau sfat primit devine
pentru copil convingătoare și îndemn la o compotare pozitivă.
Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preșcolară. Exemplele bune din viața
familială vor influența în mare măsură comportarea lui psihică. Educația copiluilui trbuie să fie asfel
orientată, încât el, însușindu-și modurile de acțiune ale părinților, să se călăuzească după ele în practică. Un
loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile și jucăriile. Părinții trebuie să vegheze la
întreținerea jucăriilor. Ruperea și murdărirea lor sunt atitudini care pot obișnui copilul cu dezordinea și
lipsa de igienă.
În jocurile colective, părinții nu trbuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată și expresiile urâte
între copii. Trebuie să favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. În jocurile cu obiecte
din viața reală, copiii trebuie să joace roluri de oameni ale căror purtări sunt demne de imitat.
272
În scop educativ, părinții pot da copiilor diverse însărcinări casnice. O sarcină precisă și bine
organizată place copiilor și are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru
înlăturarea greutăților casnice, obligația de a vorbi frumos cu alți oameni.
Ambianța familială influențează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înșelegere și
veselie, temperamenul copilului va lua un aspect calm și de bună dispoziție. Cu cât copilul este mai mic,
cu atât este mai influențat de mama.
După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritaea lui, să intervină activ, copilul înregistrând în mod subconștient
toate stările lor sufletești.
Părinții nu trebuie să se lamenteze și să prezinte în culori negre greutățile vieții. Dacă un copil aude
pe unul din părinți cântând, prin imitare va încerca și el să fredoneze. Pentru formarea „celor șapte ani de
acasăˮ exemplele sunt mai folositoaare decât discursurile sterpe.
BIBLIOGRAFIE
273
STUDIU DE CAZ
CARE ESTE CHEIA UNEI BUNE EDUCAȚII?
PROFESOR - BAILA ELENA IONELA

COLEGIUL AGRICOL”D. P. BARCIANU” SIBIU
Să educi bine un copil însemnă să faci ceea ce trebuie pentru ca acesta să se comporte bine mai
departe, pregătindu-l în același timp să urmeze mai târziu exemplul părinților.
În mintea copilului încă de mic, o voce îi spune că nu poate să aibă tot, că trebuie să se îngrijească,
că prețul anumitor jucării este prea mare, că nu poate ști fără să învețe etc. Această voce este a părintelui
interior care face timid primii pași în interiorul copilului și nu are o viață ușoară în confruntarea cu valul de
impulsuri care invadează câmpul de conștință de îndată ce o nevoie se face simțită sau când întâmpină o
opoziție.
Copilul înțelege că este preferabil să nu mănânce înainte de masă pentru a nu-și pierde pofta de
mâncare și ca să nu-i lipsească organismului aportul nutritiv echilibrat de care are nevoie…… Înțelege atâta
timp cât nu îi e foame. Copilul își însușește bucuros ideea că e necesar să împartă jucăriile cu
ceilalți…….atăt timp cât nimeni nu se atinge de jucăria care îi place lui. Copilul recunoaște că e important
să își facă temele……atâta timp cât nu e în fața mesei de lucru. Ceea ce părintele spune este înțeles de către
partea din copil care este sensibilă la exigențele realității și care funcționează pentru copil ca un interlocutor
interior. Dar cu cât presiunea nevoilor este mai mare, cu atât mai mult copilul devine mai opac față de
această voce care stă în calea nevoilor lui.
Cu căt o persoană își dezvoltă conștiința, importanța pe care o acordă interesului său personal devine
cu atăt mai relativă din perspectiva sa întrucât în toate împrejurările modalitatea de a aborda realitatea o
îndemnă să țină cont de toți cei implicați, inclusiv de sine însuși. Această modalitate de evaluare o va
determina în mod firesc să adere la valori fundamentale precum respectul, libertatea, dreptatea și
corectitudinea, toate întemeiate pe recunoașterea importanței celorlalți. Aceasta nu pentru că i s-a spus că
valorile respective sunt bune și că ele i-au fost transmise, ci pentru că s-a convins că așa sunt, privind lumea
dintr-o perspectivă care nu favorizează pe nimeni, nici măcar pe sine. Nu valorile care ne sunt transmise ar
trebui să ne spună ce e bine, ci capacitatea noastră de a vedea ce e bine ar trebui să ne indice la care valori
sa subscriem.
Părintele trebuie, deci,să explice și să acționeze. Aceasta este cheia unei bune educații.
Practic, noi trebuie să ne luăm distanța necesară pentru a pune în perspectivă nevoia exprimată de
către copil și să hotărâm ce e preferabil pentru el.Ajungem apoi la explicația benefică conștiinței:, , Nu poți
să ieși pentru că…..”,, , Nu pot să îți dau dulciurile astea pentru că……” etc. Dacă modificarea conștiinței
nu se produce și copilul continuă cu cererea sa trebuie să utilizăm mijlocele de care dispunem pentru a-i
neutraliza ieșirea (îl trimitem în camera lui, îi confiscăm jucăria etc).Atunci cănd copilul este receptiv,
părintele îi va pune din nou conștiința la contribuție.
Pe lângă faptul de a vedea realitatea în perspectivă, copilul ar trebui să ajungă la concluzia că ceea ce
i se ceruse să facă era cel mai potrivit. Această muncă de conștiință, realizată constant, va permite
martorului interior al copilului să căștige greutate, copilul ajunge să țină sub control impulsurile. Din acel
moment, ținerea sub supraveghere a copilului nu își va avea rostul. Părintele care există în interiorul
copilului va fi preluat frâiele.
Bibliografie:
François Dumesnil,2010,Tot ce trebuie să știe părinții, Ed.Polirom,Iași
274
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE- CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR: BĂJAN MARGARETA

ŞCOALA GIMNAZIALA, COM. FRANCESTI, JUD. VALCEA
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul social-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte.Ea exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor.
dorinţelor sale.
Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu
ochii minţii şi le urmează.
275
BIBLIOGRAFIE
276
PROF. PENTRU ÎNV. PREȘCOLAR, BALABAN RODICA-IRINA,

GRADINIȚA CU P.P. NR.5 BÂRLAD
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
277
CEI 7 ANI DE ACASĂ
BĂLĂBĂNEANU ALINA
Familia, ȋn orice societate, joacǎ rolul cel mai important ȋn formarea ṣi socializarea copilului, deoarece
ea reprezintǎ cadrul fundamental ȋn interiorul cǎruia sunt satisfacute nevoile fiziologice ṣi sociale ṣi
ȋmplinite etapele intregului sǎu ciclu de creṣtere.
Pǎrinṭii sunt primii educatori din viaṭa copilului, educaṭia primitǎ de acesta pȃnǎ la ṣapte ani, fiind
determinatǎ pentru dezvoltarea sa ulterioarǎ, fiind, ȋn primul rȃnd, cadrul existenṭei biofizice al dezvoltǎrii
copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sǎ fie, pǎstrarea sǎnǎtǎṭii, creṣterea normal ṣi cǎlirea
organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltǎrii fizice armonioase, inseamnǎ asigurarea
unui program zilnic care trebuie sǎ respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masǎ. Dar copilul nu
are nevoie numai de adǎpost, hranǎ ṣi haine, familia ṣi cǎminul reprezintǎ pentru copil ṣi “ṣcoala primilor
ani ” ȋn care se pun bazele viitoarei sale conṣtiinṭe, ale tuturor trasǎturilor care il vor defini ca om intreg, ca
persoanǎ cu statut social .Pǎrinṭii reprezintǎ primii mentori reali ȋn viaṭa copilului, furnizȃndu-i primele
repere de orientare ȋn lume, primele informaṭii ṣi invǎṭǎturi despre lucrurile ṣi fenomenele din naturǎ ṣi din
societate, primele sfaturi, norme ṣi reguli de conduitǎ . Creṣterea ṣi educarea copilului, ceea ce ȋnseamnǎ
“bun ” pentru el, se aflǎ ȋntr -o dinamicǎ permanentǎ de la o culturǎ la alta, de la o perioadǎ la alta .
Pǎrinṭii trebuie sǎ devinǎ conṣtienṭi de influienṭa pe care o exercitǎ in viata copilului, sǎ cunoascǎ cǎ
educaṭia datǎ propriului copil este diferitǎ de cele precedente, cǎ societatea viitoare va fi diferitǎ de celelalte,
iar copilul trebuie pregǎtit corespunzator.
Incepȃnd cu primii ani de viaṭǎ, copilul preia de la pǎrinṭi gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament positive ca : sarguinṭǎ, cinstea, politeṭea, sociabilitatea, iniṭiative creatoare, dispoziṭia de
colaborare. Toate acestea cer calm, inṭelegere, rǎbdare, dragoste faṭǎ de copil. Nu fricǎ, nu teama trebuie
sǎ-l determine pe copil sǎ facǎ fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie sǎ existe un cod de conduitǎ
bazat pe egala respectare atȃt de copil cȃt ṣi de pǎrinṭi . Dragostea de “bine ”, de adevar, are nevoie mai
ales de acṭiune, de descoperire a virtuṭilor de cǎtre copil. Gresesc acei parinṭi, care le interzic copiilor de a
apuca, de a desface jucariile, de a le pipai, a le privi ṣi chiar de a le izbi. Activismul precum ṣi curiozitatea
acutǎ de a cerceta tot ce-l ȋnconjoarǎ trebuie stimulate, ȋncurajate, ȋntelegȃnd copilul ca pe o fiinṭǎ
autonomǎ. Cultivarea dragostei faṭǎ de frumos se realizeazǎ tot in familie prin pregǎtirea bunului gust al
copilului faṭǎ de ṭinuta ṣi locuinṭa sa, precum ṣi ea de frumuseṭea ȋn comportare ṣi relaṭie cu cei din jur
.Orice experienṭǎ de viaṭǎ, orice relaṭie afectivǎ vor fi resimtiṭe in funcṭie de bazele oferite de familie .
Familia reprezintǎ pentru copil, structura socio-afectivǎ de baza, principal structura protectoare absolut
necesarǎ existenṭei lui.
278
ÎNVĂȚĂTOARE: BĂLĂBĂNEANU DENISA - MARINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „GENERAL STAN POETAȘ”
LOCALITATEA ULMU, JUDEȚUL BRĂILA
„Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală.” Albert Einstein

Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
279
modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea, „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
BabaOarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul
vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre
cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie
diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment
poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut
în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul,
plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile
avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană
comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra
copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte
şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le
transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om
respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume
fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen
Heroveanu)
Bibliografie:
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
280
REALIZAT DE BALABANEANU NICOLETA ADRIANA
reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi,
comportamente si atitudini acumultate in primii şapte ani de viată. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achizitiilor”, este considerata una dintre perioadele de intensă dezvoltare psihica,
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si în ce mod.
catre copil în joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. Copilul imită tot
ceea ce vede în familie, acesta nu conştientizează încă ce este bine şi ce nu. La varsta prescolara, copilul
are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau
cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca
mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta
intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite
restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte
atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea
responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza,
interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat,
acceptat ori nu in societate.
În ,,cei şapte ani de acasă,, preşcolarul poate învăţa : deprinderile de autoservire, de igienă, exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative, limbajul
corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire), perseverenta in
realizarea uneri sarcini.
Odată intrat în grădiniţă, educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii pedagogi ce vor fi
chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care
au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
281
ROLUL FAMILIEI IN VIAȚA COPILULUI
P.I.P. BALACI MARIA,

ȘCOALA GIMN. GHEORGHE BIBESCU, CRAIOVA
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele despre
natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite
în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale
(despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte
spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare in functie de modul
in care părinții se implică în procesul de învățare.
• Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi
disponibilitatea părinților de a le satisface. Dacă părinții nu știu cât de important este să-i vorbească
copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l stimula tactil, de a-l lua în brațe sau a-i vorbi
cu blândețe, putem spune că aceștia vor eșua în misiunea lor parentală.
• Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de
învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a descoperi
lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe
el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu conștientizează acest lucru. Părinții trebuie
să aibă anumite abilități:
• Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul
Fiecare părinte trebuie să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Empatia este cea care-l ajută pe
părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a
diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia
din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane.
• Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului
De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el. Așteptările
față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea părinții nu observă
calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină acesta datorită nivelului său de dezvoltare
sau a unor condiții speciale.
• Abilitatea de a pune limite copilului
Aceasta este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care se
construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi respectul pentru
autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de un părinte.
• Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este aceea
de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulați
adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales la copii mici că, imediat
ce realizează un lucru (de cele mai multe ori lipsit de importanță), caută aprecierea părintelui.
• Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu copilul
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar. Părintele
trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un lucru, ce i s-ar fi putut
întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Nevoile de bază ale copilului în familie sunt:
• dragoste și securitate;
Această nevoie este permanentă în copilărie și foarte importantă în construirea atașamentului.De
măsura în care va fi satisfăcută nevoia copilului de dragoste va depinde calitatea viitoarelor relații sociale
282
ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie reprezintă condiția dezvoltării unei
personalități sănătoase.
• de experiențe noi, de stimulare;
Prin stimulare și experimentare se condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Jocul și limbajul
sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc, copilul explorează
lumea, își dezvoltă mecanismele de coping (control) cu situațiile provocatoare ale realității. Prin aceste
experiențe copilul își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a celei externe, impregnată și colorată
cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o.
• nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile;
Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în
socializarea copilului. Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine pozitivă.
• nevoia de responsabilități;
Aceasta devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea sa, se dezvoltă
autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele, să se îmbrace.
Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul se mărește și dau copilului sentimentul libertății în acțiunile
proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitățile și răspunderile care îi revin.
• nevoile de bază fiziologice ale copilului;
La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt garanția
supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor nevoi pot
distorsiona dezvoltarea copilului.
În concluzie, părinții realizează socializarea primară a copiilor lor, prin trei mijloace de influențare
importante:
• reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu: încurajări, controlul efectuării temelor,
supravegherea executării sarcinilor primite etc.);
• comunicarea cu copilul (schimbul de informații, comunicarea de opinii, confidențe, etc.);
• cooperarea, participarea la activități comune (vizite, ieșiri, jocuri, etc.).
BIBLIOGRAFIE
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică, București,
1991
2. Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998
283
”CEI 7 ANI DE-ACASĂ”
AUTOR: PROF. INV. PRIMAR BALAJ NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 MĂDĂRAS, BIHOR
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită pentru a descrie comportamentul unei persoane într-
un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate, primele
sfaturi, norme și reguli de conduită. Creșterea si educarea copilului, ceea ce înseamnă “bun ” pentru el, se
află într-o dinamică permanentă de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta. Părinții trebuie să devină
conștienți de influența pe care o exercită în viața copilului, să cunoască faptul că educația dată propriului
copil este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie
pregătit corespunzător.
Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament pozitiv ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiativa creatoare, dispoziția de
să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită
bazat pe egala respectare, atât de către copil cât și de părinți.
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important
este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune purtare în familie, iar copiii
îi vor imita.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele
în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Sfaturi utile:
- Aveți grijă cum vorbiți în preajma copiilor, deoarece ei adoptă același limbaj ca adulții;
- Spuneți-le copiilor să se adreseze adulților cu un anumit grad de formalitate;
- Învățați-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public și de ce nu este
bine să întrerupă o discuție;
- Felicitați copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că astfel
vor reține mult mai repede.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să-şi facă prieteni
şi cum să şi-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare, care
ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea
bunicilor, e foarte important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile
nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate.
BIBLIOGRAFIE
284
BABJUC CEZARA CATALINA

ȘCOALA PROFESIONALA, COM. VALEA URSULUI
acasă.
dorinţelor sale.
285
BIBLIOGRAFIE
286
FAMILIA- CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PR. BABOI ELISABETA
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea,dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Cei șapte ani de acasă desemnează copilul educat, bine crescut, manierat și nu în ultimul rând
empatic. Acesta petrecându-și timpul o perioadă destul de lungă în familie, alături de părinți, va ști să se
poarte, să comunice, să salute, să mulțumească, să roage.
Educația, bunele maniere, regulile morale, sunt principalele motoare care ajută la adaptarea lui în
societate. Un copil bine crescut într-un mediu cald, liniștit, cu principii puternice, va deveni mai târziu un
copil educat, descurcăreț, mai bine adaptabil în societate.
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Necesitatea educarii tinerei
generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai
achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să
facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare
cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea
în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie,
nefiind motivate de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra
fondului moral al relaţiilor umane.
Să vorbim puţin despre cei șapte ani de acasă. După anii “90 acest concept a cam dispărut din
cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci copii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce ştiu
eu pe la ei nu există aşa ceva, adică omul se vede la maturitate după cei șapte ani de acasă. De fapt ce sunt
cei șapte ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invoca atunci când este nevoie de acest lucru? Pănă în clasa
primară, cam pe la șapte ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei
din familie încearcă să te sfatuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în viață
cu minim de lecții despre viață în general.
Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții nostrii. Dacă
respecți pe cei din jur, te respecti pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi să
respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine.
Cei șapte ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De
acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei f i agreat de cei din jur și bineînteles îți poți
ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei deveni
mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la baza cei șapte
ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o ofera copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța
să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de
manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți.“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent, au devenit “ cei
şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii,
287
încărcaţi de grijile zilnice, au uitat câtde mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se
vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat
locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.Nu este de mirare că întâlnim
din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis
a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent,
frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată
sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă.
Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.Fiecare
copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul
lor,politicoşi cu ei.Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos
şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie,cu toată lumea: cu
părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii (oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de
astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi
formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor,
pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească
elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Cei
sapte ani de acasa sunt piatra de temelie, fundatia unei vieti frumoase.
Bibliografie
1. DOLTO F. 2005 psihanaliza copilului, editura Trei, București
2. GEORGE VĂIDEANU Educația la frontiera dintre milenii, ed. Politică, București 1988
3. IOAN NICOLA Tratat de pedagogie școlară
288
COPILUL, PĂRINŢII ŞI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRESCOLAR: BABU JITARU MARIA SIDONIA
„Tot ceea ce n-avem de la naştere şi de care avem nevoie când suntem mari, ne este dat prin educaţie.
Această educaţie ne vine de la natură, de la oameni sau de la lucruri.”– Jean Jacques Rousseau
acasă.
dorinţelor sale.
289
BIBLIOGRAFIE
290
„CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA”
PROF. INV. PRIMAR BACAN NICOLETA CATALINA

ȘCOALA GIMNAZIALA LANURILE, LANURILE, JUD. BRAILA
Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realității și acomodarea la condițiile

subiective și circumstanțiale concrete ale vieții. (Ursula Șchiopu, 1997)
În zilele noastre se acordă o importanță crescândă studiilor privind creșterea și dezvoltarea copilului.
S-a conștientizat probabil că acesta reprezintă moștenirea cea mai de preț pentru umanitate. Până la
începutul anilor 1900, copilul era considerat un adult în miniatură. În Roma antică locul copilului în familie
și în societate era desemnat de tată prin acceptare sau abandon în afara casei. Statutul copilului oscila
indecis, în trecut, între sclav, subaltern, forță de muncă, locul său fiind hotărât de determinări economice.
John Locke realizează un studiu în centrul căruia este copilul, menționând că acesta se naște cu
predispoziții limitate, mintea sa fiind ”tabula rasa” și doar experiența va imprima personalitatea în urma
unor recompense și pedepse.
Copilul lui Rousseau este activ și curios; mediul însă îl poate corupe. De aceea, interacțiunea dintre
copil și mediu trebuie să fie direcționată, intenționată, cu un scop precis.
Watson consideră că mediul este forța supremă în dezvoltarea copilului, orice copil putând fi modelat
ca adult în orice direcție dacă sunt controlate asociațiile stimul-răspuns.
O scurtă istorie a studiilor privind psihologia copilului ne amintește că acesta se dezvoltă în familie,
își începe incursiunea în lumea cunoașterii între persoane cunoscute, de încredere, stabile. Sintagma ”cei
șapte ani de-acasă” se referă la conduite și comportamente, informații și deprinderi pe care copilul le învață
între cei dragi. Nu există o rețetă pentru a ”obține ” copilul perfect. Regulile clare, impuse și asimilate încă
din primul an de viață, consecvența respectării acestora reprezintă limitele între care copilul se simte
comod, în siguranță.
Un copil care trăiește într-un climat familial cald, primitor, încurajator va fi un copil liber. Tabloul
personalității acestuia este marcat de: originalitate și spontaneitate, jocuri de construcție/de invenție,
autonomie și abilitate în rezolvarea situațiilor, perseverență în atingerea scopului, concentrare, eu puternic,
tendință de a se impune/de a fi lider. (P. Osterreith, ”Copilul și familia”)
Ca învățător, descopăr în fiecare an, în cazul elevilor mei, ce efecte dramatice poate avea lipsa
comunicării între membrii familiei. Copilul nu-și poate exprima propriile nevoi pentru că nu le poate
identifica. Frustrarea este astfel prezentă de ambele părți: pe de o parte copilul, pentru că noi, ca părinți,
nu-i facilităm accesul la informațiile necesare, și pe de altă parte părinții, pentru că fiul/fiica nu se ridică la
înălțimea așteptărilor noastre.
Așa cum menționa Paul Osterrieth în lucrarea ”Copilul și familia”, viața părinților ”constituie o
aventură întotdeauna originală și unică”. Acesta determină 6 principii după care se ghidează relația părinți-
copil:
1. Familia trebuie să depășească rolul de creștere și dobândire a deprinderilor elementare. Ea
constituie ”mijlocul prin care copilul este introdus în viața umană și în cadrul în care se elaborează
personalitatea sa proprie”.
2. Atitudinile părinților determină formarea unei personalități unice, particularitățile copiilor
manifestându-se clar și coerent în comportamentul curent. Altfel spus: ”atitudinile părintești au consecințe”
durabile.
3. Acceptarea copilului, ca termen larg, semnificând dragoste și atenție la posibilitățile și slăbiciunile
acestuia, care ”să respecte fundamental persoana în formare și să fie conștientă de scopul spre care ea se
îndrumă”.
4. Atitudinea de acceptare să fie în măsură egală spontană și rațională.
5. Părinții se implică în mod egal în procesul educativ familial. ”Orice neînțelegere dintre părinți,
ale căror roluri sunt strâns complementare, pune în pericol sentimentul de siguranță al copilului și deci
armonia dezvoltării personalității sale.”
6. Rolul familiei va fi cu atât mai determinant și mai durabil cu cât se va păstra ”numeric la proporții
mijlocii”, nici prea restrânsă, nici prea numeroasă.
291
În concluzie, ”cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze regulile, informațiile și să-
și demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas – integrarea optimă în mediul școlar- succesul
și performanța să fie asigurate.
Condițiile din societatea actuală, posibilitatea de a crește copilul până la 2 ani acordată în egală
măsură mamei sau tatălui, dar și cantitatea și calitatea studiilor privind psihologia copilului, accesul la
aceste informații facilitează apropierea și înțelegerea mai profundă a copilului. Ele oferă acestuia ”serioase
șanse de a trăi mai integral copilăria și de a deveni un adult mai puțin infantil, mai împlinit, mai sigur de
sine, mai generos”, oferind în același timp părinților ”aceleași șanse de a deveni mai autentic adulți datorită
experienței unei paternități și maternități profund trăite”. (P.Osterrieth)
BIBLIOGRAFIE:
”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973
292
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR BACILA STANA

ȘCOALA GIMNAZIALA ORȚIȘOARA TIMIȘ
,, Cei șapte ani de acasă se scriu în șapte cărți:

Dragostea, Bunătatea, Adevărul, Mulțumirea, Respectul, Credința și Bunele maniere Dj. Ardeleanu.
Cei șapte ani de acasă este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
că are cei 7 ani de acasă atunci cănd îi apreciem comportamentul.
ei fiind baza pe care se construiește personalitatea şi comportamentul copilului până merge la şcoală.
Această perioadă este definită prin bagajul de cunoștiințe, deprinderi, comportamente, atitudini acumulate
în primi ani de viață. Este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Părinții au responsabilitatea de a fi permanent conștienți că cel mic, ne supraveghiază, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi, iar mai tîrziu va exterioriza toate aceste situații și va fi acceptat ori nu în
societate. Unele însușiri dobîndite devin stabile pentru tot restul vieții.
Educația primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani. Valorile s-au
schimbat. Majoritatea părinților doresc să compesenze lipsurile copilăriei lor și au incercat să ofere mai
mult din punct de vedere material omițând timpul petrecut cu copilul.
Cănd spun, ,timpul” mă refer la timpul activ și nu la orele petrecute impreună. Există bariere de
comunicare părinte/copil create de diverși factori unul dintre ei fiind tableta, telefonul, calculatorul, lipsa
părintelui plecat la muncă în altă țară etc. Copilul primește telefonul, tableta de cănd are 7/8 luni, părinții
sunt mulțumiți de performanța copilului și de timpul liber pe care îl au. Copiii se întălnesc ocazional cu
părinții. Se instalează lipsa de afecțiune, de comunicare cu cei din jurul lor. Părinții doresc ca micuțul lor
să fie indrăzneț, tupeist, să depună efort mai puțin și să aibă cele mai bune rezultate.
293
Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii și societatea .
BIBLIOGRAFIE
294
PROF.INVAȚAMINT PRIMAR BACIȘ COSMINA

ȘCOALA GIMNAZIALA „IOAN SLAVICI”ȘIRIA, JUDEȚUL ARAD
Auzeam când eram copil proverbul „Cei șapte ani de acasă” și nu înțelegeam prea bine ce sens au
aceste cuvinte, dar crescând am înțeles că conduita unei persoane într-un anumit context definesc acest
proverb.
Cea mai importanta educație a unui copil începe și are loc în familie. Primele reguli de politețe le
învățăm de la părinți și bunici deoarece până la vârsta de trei ani copilul este tot timpul cu aceștia.Apoi își
intră în rol educatoarea și mai apoi învățătoarea și mai târziu profesorii.
Copilăria este cea mai bună perioadă a vieții pentru formarea și instruirea caracterului psiho -social
al viitorului adult.
Familia este primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a
născut, în care crește.
Prin educația parentală părinții se descoperă ca parteneri ai copiilor lor își descoperă propriul
potențial de schimbare, se simt valorizați în rolul lor de părinți. Prin joc părinții pun temelia unei legături
solide īntre ei și copil.Copiii pătrund în lumea părințiilor iar părinții în lumea copîlor.
Un copil privat de joc va avea carențe în structura personalițății, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Specisliștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii ani de viațaă ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Normele de conduită se învață în famili,grădinița și școala
urmănd să completeze ulterior și să cimenteze aceste norme.
În familie copilul deprinde principalele reguli de bună purtare prin imitare, iar vârsta primei copilării
este esențială în conturarea unui comportament social corect. Acum copii învață limbajul,gesturi,exemple
de comportamente pozitive:cinstea,politețea,sociabilitatea.
Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare,dragoste.Nu frica îl va determina pe copil să facă lucruri
bune.Orice experiență de viață,orice relație afectivă vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie.
Ca părinți trebuie să fim un bun exemplu pentru copii, inclusiv in timpul jocului și să ii învățăm să
împartă jucaria cu frații sau colegii. Din experiența de la catedră am observat, copiii singuri la părinți nu
împart cu ceilalți jucăriile sau dulciurile.
Generația actuală de părinți le cumpără copiilor tot felul de jucări scumpe, tablete,telefoane, dar nu
mai au timp să răspundă copiilor la curiozitățiile acestora,revenind educatorului sau învățătorului această
sarcină
Astăzi copiii sunt mult mai precoce, pun diferite întrebări iar părinții nu pot să le răspundă din diferite
motive,sau nu iau cele mai bune decizii .De aceea este necesar ca relația copil -părinte-învățător să
stabilească relații deschise, de mare toleranță care să vină în sprijinul copilului.
Deci „Cei șapte ani de acasă” oglindesc tot bagajul de competențe pe care copilul îl are sau ar trebui
să – l aibă la cei șapte ani.Din păcate aceste norme de comportare civilizată încep să lipsească din ce în ce
mai des de vină fiind viața cotidiană care le ocupă tot mai mult timp părințiilor iar educația copilului este
lăsată în voia jocurilor de pe telefon sau calculator.La acești copii comunicarea lasă de dorit iar socializarea
uneori lipsește la intrarea în colectivitate.
Bibliografie:
• Rășcanu Ruxandra(2003),Psihologie și comunicare,Editura Universității din București.
• Șchiopu, Ursula,(1967),Psihologia copilului, Editură Didactică și Pedagogică,București
295
FAMILIA ȘI EDUCAȚIA
PROF. INV. PRIMAR, BACIȘOR MARIA - CRISTINA

ȘCOALA GIMN. PETRE N. POPESCU, VINATORI, JUD. MUREȘ
Educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în conformitate cu finalităţile stabilite în
prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine conturat. Pedagogia este știința care studiază
fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării personalității umane în vederea integrării
sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate, educația se preocupă, în aceeași măsură, de
formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze în mod creator realizările sociale.
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este
cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență este mai
mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe ori
reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul părinților
se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama sau tatăl
său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai
întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri
copii.
Părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia nu ascultă de
observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total inadecvat. Regulile
și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce nu
are voie să facă un anumit lucru. E important ca acesta să înțeleagă.
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul
- a ridica degetul mare de la mână,, ,ceva bun” etc).
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine., ,Sădește un gând și
vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un obicei și vei culege un caracter;
Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles.
296
Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București, 1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.
297
CEI 7 ANI DE ACASĂ !
INV. BACIU GEORGIANA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
298
IMPORTANȚA CELOR ” ȘAPTE ANI DE ACASA”
GPN NR.2 DERNIȘOARA

PROF. INV. PREȘC. BACTER GEORGETA
”Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația transformă pe om și, prin această
transformare, crează natura”(Democrit)
Educația de acasă (Cei șapte ani de acasă), este pilonul pe care se sprijină, anii de strădanie ai
dascalilor, în formarea unui caracter complex, al unui individ. În domeniul în care profesez, am avut ocazia
de a interacționa cu un numar considerabil de copii, scopul meu fiind de ai educa. Un aspect care mi-a atras
atenția a fost faptul că majoritatea copiilor dețineau un bagaj considerabil de cunoștințe care le-a fost
insuflat cu multă atenție și dragoste în sanul familiei .
Ceea ce mi-a atras atenția în mod special, a fost ”mozaicul vârstelor ”. Denumesc acest ”fenomen-
mozaicul vârstelor ” deoarece în cadrul unei familii copilul are oportunitatea de a deprinde cunoștințe de la
două sau mai multe generații, astfel că în momentul în care copilul își face apariția în instituția de
învățământ limbajul lui este unul în care predomină arhaismele cât și regionalismele. Aceste situații se
regăsesc în proporții din ce în ce mai mari în mediul rural. Nu este nimic neobijnuit deoarece copiii petrec
foarte mult timp în preajma bunicilor, sau a străbunicilor ( după caz).
În calitate de educatoare utilizând metode didactice moderne sau tradiționale, încerc să implementez
termeni noi, actuali, în conformitate cu viața cotidiană. La grădiniță, fiind un nivel de percepere redus, în
comparație cu învățământul primar sau gimnazial, educatoarea implementează noțiunile noi sub forma unui
joc, a unui cântec, a unei poezii sau ghicitori. Este foarte important ca aceasta să utilizeze ca și metodă
observarea. Subliniez acest aspect deoarece prima impresie despre copil ne-o facem observând
comportamentul lui în colectivitate, modul în care interacționează atât cu educatoarea cât și cu ceilalți copii.
Acest proces necesită o atenție ridicată, cât și o perioadă îndelungată de timp. Scopul meu nu este cel de a
elimina educația din ”cei șapte ani de acasă” ci de a valorifica cunoștințele existente într-o manieră corectă.
Acesta, nu este decât un prim pas în lunga activitate didactică, la care este supus cadrul didactic.
În opinia mea ”cei șapte ani de acasă” nu sunt decât o lungă perioadă de timp benefică, cu un țel
delimitat pentru educația unui copil. Aspectele negative fiind aproape în totalitate inexistente (cu mici
excepții).În situații excepționale, în deosebi în mediul rural, copiii deprind și aspectele negative din cadrul
familiilor ( spre exemplu: vicii,comportament neadecvat în cadrul unui colectiv).
Ca și încheiere, consider că, în absența totală a educației deprinse în sânul unei familii, un cadru
didactic nu are o bază stabilă pentru a clădi un caracter puternic, de durată. În aceste situații se face apel la
cadre de specialitate, cu scopul de a se remedia situația și de a se încerca ca acel copil să se integreze cu
succes în cadrul colectivului cât și a societății din care acesta face parte.
299
EDUCAȚIA DE ACASA ȘI INFLUIENȚA EI IN ȘCOALA
ȘCOALA GIMNAZIALA NR.2 DERNIȘOARA

PROF. INV.PRIMAR BACTER MARINEL
”Cei șapte ani de acasă”, o temă extrem de vastă, în cadrul căreia, o persoană care deține cunoștințele
necesare este capabilă să abordeze o multitudine de subiecte.
În calitate de cadru didactic, la clasele primare am ales un subiect mai interesant, vizibil în mod
special în zonele rurale .Acest subiect se axează în mare parte pe comportamentul deprins de un copil în
cadrul familiei sale, cât și lexicul acestuia. Astfel că în ceea ce urmează vă voi împărtăși câteva situații cu
care m-am confruntat în cursul carierei mele până în acest moment.
În primul rând un moment/ acțiune care mi-a atras atenția în mod special a fost acela când, un elev
bun, din clasa mea, avea acțiuni” violente” repetate. Acțiunile constau în ”agresarea colegei de bancă” prin
trasul de codițe, aruncarea pixurilor pe jos, etc.Datoria de cadru didactic era clar de a lua măsuri, drept
urmare am ales să port o discuție în particular cu el. Astfel am ajuns la concluzia că acest comportament a
fost deprins din cadrul familiei sale și că nu știa că nu este corect să se comporte așa, intenția lui fiind doar
de a atrage atenția colegei sale care i se pare a fi drăguță. I-am explicat că poate să găsească alte metode de
a-i atrage atenția, fără să o supere pe ea ( să o ajute la teme,să îi facă mici surprize, să se poarte frumos cu
ea).
Un alt aspect cu care m-am confruntat, a fost bagajul de termeni ( foarte bogat în arhaisme și
regionalisme). Spre exemplu aveam de predat litera ”C” și la mine pe catedră era lăsat special un capac ce
închidea etanș o sticlă de apă. După ce am predat litera ”C”, am luat acel capac în mână și am adresat
următoarea întrebare:” Ce este acesta?”.Din sală am primit trei răspunsuri, aparent ”corecte”, dar cu termeni
arhaici sau regionali. Primul răspuns fiind ”dop”, al doilea ”capac” și al treilea răspuns a fost ”stupuș”. În
acel moment am realizat faptul că deși în cadrul instituției de învățământ sunt introduse informații corecte,
de actualitate, educația de acasă își păstrează într-o anumită măsură, esența, în comportamentul unui copil.
Joseph Joubert afirma ”Copiii au mai multă nevoie de modele decât de critici”,de aceea noi dascăli
trebuie să fim modele de urmat în viața lor.
300
EDUCAŢIA ŞI CEI 7 ANI DE ACASA
BACUI IOANA LUMINITA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 15
DROBETA TURNU-SEVERIN, MEHEDINTI
Ce sunt cei 7 ani de acasă ? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece
copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar
vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse
din familieCei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei.
Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie,
citeascăşi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivăetc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este
copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a
generaţiilor anterioare.
Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul
în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de
acasă astfel încât, să se asigure că existăcoerenţăşi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al
familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure
că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot
solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum
este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte
importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă,
ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i
ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să
bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine,
refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca
părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează fără a recurge la un „interogatoriu”.
De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”,
după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe
această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare
clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au
încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă,
mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
301
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi
de interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot
propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu
mingea, „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de
siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul
frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor,
fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la tot felul
de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de
obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină,
călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de
a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra
„semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici
sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl
vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte;
pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una realăşi plină de
armonie.” (Eugen Heroveanu)
Bibliografie:
5. www.scribd.com
302
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE- CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF ÎNV. PRIMAR BADEA CAMELIA

SCOALA GIMNAZIALA “TRAIAN”
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare.

problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o
altă parte, acasă).
Majoritatea parintilor nu stiu sa explice copilului unele realitati pe care acesta ar dori sa le afle
si cu care se confrunta in viata cotidiana.
O parte din parinti nu detin informatia ceruta de copil, iar cei mai multi ofera raspunsuri formale sau
incorecte la intrebarile micutilor. Spre exemplu, sa luam banala intrebare a copilului de varsta mica: "De
ce vine noaptea"?.
In tara noastra, aceasta intrebare ramane fara raspuns in 7% din cazuri, in 15% din cazuri raspunsul
fiind: "Dupa zi urmeaza noaptea" sau "Asa trebuie sa fie". In alte 15% din cazuri se spune ca asa a lasat
Dumnezeu, in 30% din cazuri se raspunde ca apune soarele, fara altfel de explicatii, in alte 15% din cazuri
apare o explicatie astronomica mai simpla, dar nu pe intelesul si in limbajul copiilor.
Numai in 18% din cazuri copilului i se explica in mod clar si cu ajutprul cuvintelor pe care el le cunoaste,
asociate unui exemplu, ca Pamantul se invarteste si astfel o vreme este luminat de soare si o vreme nu mai
primeste lumina.Raspuns logic pentru fiecare intrebare.
Nu trebuie uitat ca micutul de varsta prescolara are nevoia de a cunoaste oricare realitate pe
care o intalneste si are capacitatea de a o intelege, daca ne cantarim cuvintele si ii oferim multe exemple
concrete. Nicio intrebare a sa nu trebuie sa ramana fara raspuns logic, exact, care sa-l satisfaca si sa-i ofere
posibilitatea de a-si crea un bagaj cultural.Mai mult decat atat, trebuie ca noi, parintii, sa observam ce
aspecte pe care le intalneste ii trezesc curiozitatea si sa-i explicam simplu, dar foarte precis ce vede si ce
aude. Copilul trebuie invatat sa puna permanent intrebari, chiar daca acestea uneori ii innebunesc pe parinti.
Mama si tata trebuie sa transforme dorinta de cunoastere a copilului intr-un joc in care micutul
sa se simta recompensat cand pune intrebari si incearca sa-si raspunda gandind singur.
Cel mai putin recomandat este sa-i oferiti o informatie complicata, care-l descurajeaza sa mai puna
intrebari. Aceasta metoda trebuie folosita numai atunci cand are intrebari legate de sex sau de moarte, pana
la varsta de 5-6 ani.Niciodata nu trebuie sa-i dati o informatie sperficiala sau un raspuns deschis, precum
"asa a vrut Dumnezeu", pentru ca micutul va fi dezamagit si interesul sau pentru cunoastere va scadea.
Cartea, un aliat de nadejde
Jocurile ce implica constructia din forme, cartile cu imagini diverse care cer explicatii sunt extrem de
importante pentru formarea unui bagaj de cunostinte.Foarte importante sunt si basmele si filmele pentru
copii, care trebuie discutate si analizate intr-un joc inventat de tine, de preferat diferit de fiecare data.El
trebuie sa inteleaga, inca de la o varsta frageda, ca tot ceea ce vrea sa stie se afla in carti si ca oamenii care
citesc mult si care scriu carti sunt cei care ne-au facut sa nu mai traim ca animalele in padure.
Nu in ultimul rand, timpul acordat informarii, discutiilor si intrebarilor nu trebuie sa stirbeasca
din timpul de joaca, care este la fel de importanta pentru dezvoltarea inteligentei.
Cultivarea ideilor morale
Odata cu educarea ratiunii, a felului de a gandi, micutul trebuie sa aiba o definitie foarte exacta a
binelui si a raului. Orice aspect legat de moralitate trebuie sa aiba un reper al binelui, exemplificat prin
modele.
Cel mai comod model al unui erou real este cel al lui Iisus, despre care micutul trebuie sa stie ca a
fost in primul rand un copil cu totul altfel. Practic, un copil care nu cunoaste definitia moralei oferite de
Iisus acum 2000 de ani va percepe ca un nonsens aproape oricare condamnare a unor acte sociale si nu va
intelege bine nevoia de respect si intrajutorare.
303
Pentru oricare intarire a ideilor morale, micutului trebuie sa i se asocieze unele calitati umane si
cu modele preferate de acesta din lumea basmului si chiar din desene animate. Ceea ce multi parinti nu stiu
sau refuza sa creada este faptul ca putem promova un model de erou negativ din basm, pe care micutul il
admira in secret.
Micutul trebuie sa inteleaga singur ca poate fi un erou puternic, ca si cei indragiti, numai daca
are respect pentru cei din jur, e capabil sa fie fidel celor care-l indragesc si nu poate fi ademenit sa fie altfel,
prin mici atentii materiale.
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Ed. Polirom, 2002
304
FAMILIA – FACTOR DETERMINANT IN EDUCAȚIA COPILULUI
PROF. BADEA SIMONA

LICEUL TEHNOLOGIC „HORIA VINTILA” SEGARCEA, DOLJ
Primii pași în viață ai copilului sunt realizați în familie. De aceea, de modul în care aceasta se
preocupă de educația copilului depinde, în mare măsură, succesul sau insuccesul în viață al viitorului adult.
Comportamentul, limbajul folosit, felul în care copilul comunică, „trădează” educația primită, acei așa-
numiți „șapte ani de-acasă”. Din cele mai fragede vârste copiii învață cum trebuie să comunice cu cei din
jur, să respecte anumite reguli, să-și formeze anumite deprinderi igienice. Părinții sunt modele pe care copiii
le văd cu ochii minții și le urmează, conștient sau nu. De aceea, este esențial ca familia să utilizeze un limbaj
adecvat în preajma copiilor, să existe armonie și înțelegere între membrii familiei. Noțiunea de respect se
învață din primii ani de viață. Cuvinte precum „mulțumesc”, „bună-ziua”, „te rog”, „cu plăcere”, „mă
scuzați”, etc. sunt cuvinte de bun-simț care, atunci când copilul va fi adult, îi vor părea normale și-i vor
defini personalitatea, vor fi cartea lui de vizită. Astfel îi va fi ușor să relaționeze și să socializeze cu cei din
jurul său, va fi apreciat pentru bunele sale maniere, va avea o „carte de vizită” pentru un viitor interviu de
angajare, se va integra ușor într-un nou colectiv.
Dacă în trecut copilul pleca la școală în jurul vârstei de șapte ani, de unde provine și expresia „cei
șapte ani de acasă”, în prezent vârsta școlară a scăzut și modelarea caracterului copilului se face atât în
sânul familei cât și la grădiniță/școală. Însă familia joacă în continuare un rol fundamental pentru educarea
copiilor. Pentru aceasta, în primul rând copilul trebuie să știe că este iubit și respectat, că nu trebuie să facă
nimic deosebit ca s-o câștige și că iubirea îi este oferită necondiționat. Astfel copilul va învăța să se iubească
pe sine pentru ceea ce este nu pentru ceea ce vor cei din jurul lui să fie. O stimă de sine scăzută este una
din cauzele insuccesului școlar și a insuccesului în viață. Copilul trebuie să învețe să creadă în el, în
potențialul lui, să aibă curajul să depășească orice obstacol pentru a-și atinge obiectivele. Școala are astfel,
alături de familie un rol important în acest sens. Am întâlnit, nu de puține ori copii care afirmau despre ei
că sunt proști. Vorbind cu ei, susținându-i și încurajându-le activitatea am observat că și-au schimbat
atitudinea, au devenit mai siguri pe ei. Ori de câte ori erau lăudați pentru munca depusă chipul lor se lumina
și deveneau mai comunicativi, mai dornici de afirmare, mai competitivi.
Un alt aspect important ce revine atât în sarcina familiei cât și al școlii sunt regulile de conviețuire
socială. Pe lângă un limbaj adecvat copilul trebuie să deprindă și regulile de igienă, de respect pentru adulți,
de comportament în societate. Pentru aceasta însă familia trebuie să ofere un exemplu. Dacă părinții
folosesc un limbaj neadecvat în jurul copilului acesta va repeta fără să conștientizeze că este un lucru rău.
Dacă părinții nu oferă un exemplu pozitiv copiilor prin comportamentul lor, aceștia vor înțelege că așa este
normal să se comporte. În afara exemplului pozitiv pe care care părintele trebuie să-l ofere copiilor, este
necesar și ca acesta să fie constant cu regulile pe care le impune. Dacă părinții preferă să strângă ei jucăriile
copiilor și nu-i deprind pe cei mici să-și facă ordine după ce s-au jucat, aceștia vor învăța că nu este de
datoria lor acest lucru. La școală acest lucru se observă imediat prin dezordinea pe care unii copii o creează
în jurul lor. Mai târziu își vor „uita” caietele, cărțile sau instrumentele de scris prin bănci sau acasă, le va fi
foarte greu să țină pasul cu ceilalți colegi. Dacă în perioada copilăriei sunt privite cu mai multă indulgență
aceste derapaje, ca adulți vor întâmpina multe probleme.
Trecerea de la viața de copil la viața de adult trebuie pregătită pas cu pas din primii ani de viață.
Copiii care sunt sprijiniți permanent învață să aibă încredere, în părinți la început și apoi în întrega lume.
În jurul vârstei de șase ani copiii își dezvoltă curajul și independența. Astfel ei vor putea să-și planifice
acțiuni care să servească scopului pe care și l-au propus. Aici e rolul deopotrivă a familiei și a școlii să-i
susțină și să-i încurajeze în acțiunile lor, atunci când este necesar, dar și să intervină atunci când faptele lor
pot avea finalități negative. Părintele și educatorul trebuie să-i explice clar și să-l învețe pe copil ce trebuie
să facă și care sunt urmările faptelor lui. Nu trebuie să uităm însă că educația se face acasă, discret, în
familie. Chiar dacă a greșit, copilulului trebuie să i se explice calm, în intimitate, cum trebuie să procedeze,
în niciun caz în public, de față cu persoane străine. Copilul se va simți stingher și se va închide în sine.
Dacă, din contră, este atenționat într-un mediu intim, acesta va învăța să-și exprime emoțiile și sentimentele
fără rușine, va învăța să spună adevărul, va reuși să comunice deschis cu părinții săi.
305
Orice experiență de viață va fi resimțită în funcție de bazele educației primite în familie. Familia este,
pentru copil structura socio-afectivă de bază necesară existenței lui. Modul în care aceasta reușește sau nu
să relaționeze cu propriul copil va determina comportamentul viitorului adult. Dacă vor vedea în jurul lor
adulți nefericiți, vor înțelege că aceasta este normalitatea și nu vor avea ca obiectiv în viață fericirea. Acesta
este motivul pentru care copiii care cresc în familii în care mama este abuzată devin, la rândul lor victime
ale abuzurilor atunci când devin adulți. De multe ori nu reacționează în niciun fel ci se complac, se închid
în ei și, la rândul lor vor oferi un exemplu negativ sau devin agresivi cu cei din jur.
Deși bunele maniere pot părea pentru unii desuete, ele pot deschide multe uși în viață. Dacă în cei
șapte ani de acasă am învățat cum să salutăm, să ne prezentăm, să mulțumim și să rugăm frumos atunci
când cerem și primim ceva, să ne cerem scuze când greșim, să nu mâncăm cu gura deschisă, să nu ne scobim
prin dinți în public, să nu întrerupem o conversație, să nu insultăm, să fim toleranți, etc., mai târziu școala,
societatea în care trăim își va pune amprenta asupra noastră. De fapt, nu doar „cei șapte ani de-acasă”
contează, ci practic tot ce ne înconjoară își pune amprenta asupra noastră. Învățăm să empatizăm sau nu cu
cei din jurul nostru după cum familia, mediul în care am trăit, s-a raportat la nevoile persoanelor din jur, au
fost sau nu alături de persoanele vulnerabile.
Din păcate, în prezent se observă o denaturare a conceptului deoarece părinții fie sunt plecați în
străinătate și copiii sunt lăsați în grija unor rude, fie sunt foarte ocupați și angajează bone care să-i sprijine
în creșterea copilului. Astfel educația își pierde adevăratul sens iar la copii se observă o anumită stare de
agitație, de nonconformism; sunt acei copii „rebeli”, greu de strunit, unii agresivi, alții foarte introvertiți.
Școala românească actuală se află în fața unei provocări în acest sens și trebuie să facă față situației prin
adaptarea la realitatea concretă.
306
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA-NORME DE COMPORTAMENT IN FAMILIE
ȘI LA GRADINIȚA
BADESCU ANDREEA_FLORENTINA
Sintagma”cei șapte ani de-acasă”se referă la educația pe care copilul o primește de la părinți, la un
copil bine-crescut,mai precis la dobândirea unor bune deprinderi:-deprinderi igienico-sanitare(de
autoservire);-deprinderi de comportare civilizată și de politețe;-deprinderi de ordine și curățenie.
Vorbim de cei șapte ani de acasă deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Formarea oricărei deprinderi necesită din partea părinților și a educatoarelor răbdare și,mai ales,un
echilibru între severitate,toleranță și timp.
Regula celor șapte ani de acasa se învață fără constrângere, prin comunicare, îndrumare și foarte
multă răbdare.Progresele copilului sunt lente,însă trebuie să știm ăa acestea se înrădăcinează pe măsură ce
crește și se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung.
Trebuie să existe o concordantă deplină între ceea ce i se cere copilului în familie și ceea ce se
realizează la grădiniță.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor.Oglinda educației pe care o oferă
părinții copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public.Trebuie să i se repete copilului de mai multe
ori ce are de făcut.”Nicio altă instituție, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea
trebuințelor;la manifestarea slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare al copilului,fiindcă nicio altă
instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod atât de direct și atât de vital ca tatăl și mama…”
(P.Osterrieth)
Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu ar necesita un consum
mai mare de energie și timp.
Pentru formarea deprinderilor, este nevoie de voință și de timp, de concentrare mai mare din partea
copilului la ceea ce are de făcut, ca apoi, printr-un exercițiu susținut, să se ajungă la automatizarea
mișcărilor și la exercitarea lor într-o anumită succesiune. Acest proces presupune concentrarea tuturor
acțiunilor,precum și eliminarea mișcărilor de prisos,care cer un mare consum de energie.
În procesul educativ de formare a deprinderilor se contureaza mai multe etape de care părinții, ca și
ceilalți factori educativi, trebuie să țină seama.
Prima etapă constă în familiarizarea copilului cu obiectele necesare și cu denumirea lor (săpun,
prosop, lighean, spălător etc). Acum se formează o imagine globală asupra acțiunii și a obiectelor.
În etapa a două, se explică și se demonstrează operațiile în ordinea lor firească, se demonstrează
fiecare mișcare în parte, iar copiii o imită. De exemplu,când copilul învată cum se spală mâinile,îi explicăm
pașii,respectându-se succesiunea lor logică:”Întâi udăm mâinile,apoi le dăm cu săpun…etc.”Copiii imită
mișcările făcute de educatoare,după care,pe rând,exersează.
Cea de a treia etapă o constituie formarea și consolidarea propriu-zisă a deprinderii. Copiilor le este
cerut să execute operațiile în succesiunea lor,dar sub supravegherea adultului.Acum,copiii pot sesiza singuri
greșelile,rețin detaliile în mod concret,elimină mișcările de prisos.Ritmul de execuție este încă lent, din
cauza faptului că operațiile nu s-au automatizat încă.
Pentru a verifica dacă s-a înțeles și s-a reținut succesiunea operațiilor. i se cere copilului să arate cum
se spală.În acest timp,educatoarea urmărește corectitudinea execuției și corectează greșelile,dacă e cazul.
În cea de a patra etapă, deprinderile se automatizează; aceasta este posibil după vârsta de 5-6 ani.În
această etapă,copilul execută operațiile corect,cu minimum de energie.Deprinderea este formată când toate
operațiile se desfașoară normal,fără consum mare de energie și timp.
Etapa a cincea a formării oricărei deprinderi o constituie perfecționarea ei. Este de fapt,faza formării
stereotipului dinamic,adică automatizarea acțiunii.
În această perioadă este nevoie de prezența si supravegherea adultului, deoarece deprinderile nu se
pot realiza de la sine,ci este necesara perfecționarea lor continua,până se ajunge la obisnuința.
Fiecare părinte sau educatoare trebuie să cunoască bine etapele de formare a deprinderilor,acestea
corespund stadiilor dezvoltării psihoindividuale a copiilor.În acest scop,de fiecare dată,este bine să se facă
aprecieri positive și să se încurajeze copiii care execută corect operațiile respective.În felul acesta,se creează
307
o motivație adecvată față de acțiune, iar copiilor li se cultivă încrederea în forțele proprii.Copiii de 3ani nu
știu cum trebuie să folosească săpunul,deschid robinetul,dar uită să-l închidă sau se săpunesc și uită să-și
frece mâinile ori uită să se clătească și se șterg imediat.După 3ani si jumătate-4ani,pot fi lăsați să se spele
singuri pe mâini.
Activitatea fundamentală a copilului în grădiniță este jocul. De aceea,la această vârstă multe
deprinderi se pot forma în timpul și cu ajutorul jocului.
Cu efect stimulator pot fi folosite lauda și îndemnul. Atunci când se urmarește trezirea interesului
copilului pentru o anumită deprindere,este bine ca tonul să fie plin de voie bună,de blândețe,de
întelegere.Nu trebuie folosit un ton ridicat.Acesta declanșează copiilor reacții de respingere a
acțiunii.Laudele trebuie folosite cu măsura,apoi din ce în ce mai puține,pană ce nu va mai fi nevoie de ele.
308
REFERAT
,, CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF.PT INV .PRESC. BÃDULESCU ADELINA ROXANA

SCOALA GIMN.NR.1 BUGHEA DE JOS
GPN.POENANDRE
nevoile.
sănătos.
309
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
Bibliografie:
”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973
310
EDUCATIA POZITIVA
PROF. BADULESCU DANIELA CRISTINA

ŞCOALA GIMNAZIALA „SFINTII CONSTANTIN SI ELENA”, BUCURESTI
Există cercetări care dovedesc că implicarea părinţilor ȋn şcoală şi ȋn procesul de ȋnvăţare al copiilor
şi adolescenţilor se corelează cu performanţe academice mai bune. Atunci cȃnd şcoala, părinţii, familia şi
comunitatea lucrează ȋmpreună pentru a susţine ȋnvăţarea, elevii tind să obţină note mai mari, au o prezenţă
mai ridicată la ore, parcurg mai mult din etapa numită şcolară. Părinţii au o funcţie cheie ȋn modul ȋn care
copiii ȋncep să ȋnveţe, sprijinul din partea părinţilor influenţȃnd dezvoltarea şi procesul de ȋnvăţare al
copiilor. Acest lucru transformă părinţii ȋn parteneri ȋn educaţie, parteneriat bazat ȋn ultimii ani pe o
„educaţie pozitivă”.
Educaţia pozitivă se bazează pe o psihologie pozitivă, concentrȃndu-se pe obţinerea fericirii şi nu pe
obţinerea unor rezultate extraordinare la şcoală. Ea doreşte să urmărească anumite trăsături ȋncadrate ȋn
următoarele categorii:
-ȋnţelepciune şi cunoştinţe intelectuale
-curaj
-filantropie
-dreptate
-cumpătare
-spiritualitate.
Unul dintre fondatorii curentului ȋn psihologie, Martin Seligman, recomandă educatorilor şi părinţilor
să urmeze următoarele direcţii:
→cultivarea emoţiilor pozitive cum ar fi: bucuria, recunoştinţa, curiozitatea, speranţa
→atenţia-ȋncurajarea concentraţiei pe atenţia pe o anumită activitate ȋn care copilul foloseşte abilităţi
deja dobȃndite, dar şi prin care ȋnvaţă altele noi
→relaţiile-cultivarea unor relaţii pozitive cu părinţii, profesorii, colegii
→scopul-copilul nu este motivat să ȋnveţe pentru note, ci pentru ȋnsuşirea de informaţii utile ulterior
→autorealizarea-tinderea spre excelenţă ȋntr-un anumit domeniu.
S-a ajuns totuşi la o intrepretare greşită a acestor idei, interpretare constȃnd doar ȋn laude şi
recompense, fără limite şi reguli care l-ar ajuta pe copil să se simtă ȋn siguranţă.
Pentru ca educaţia pozitivă să dea roade trebuie ca elevii să fie motivaţi interior.
Ce trebuie să facă un părinte pentru ca educaţia pozitivă să acţioneze, pentru crearea motivaţiei
interioare:
• să ȋncurajeze copilul să se ȋntreacă ȋn domeniile ȋn care este pasionat
• să fie lăsat elevul să acţioneze ȋn ritmul lui
• elevul să experimenteze şi să facă greşeli
• părintele să pună limite atunci cȃnd este vorba de acţiuni riscante
• părintele să ȋncurajeze interesele şi talentele naturale ale copilului
• să accepte trăsăturile copilului diferite de ale sale
• să-l protejeze atunci cȃnd este necesar
• să nu-l forţeze pe copil să facă ceea ce doreşte părintele.
Ce să nu facă părintele:
 să nu motiveze doar prin bani şi cadouri
 să nu ia decizii ȋn numele copilului
 să nu manipuleze copilul aşa cum vrea el
 să nu ȋi facă program dacă a depăşit o anumită vȃrstă
 să nu ȋl certe şi cicălească prea des
 să nu ȋl ameninţe
 să nu ȋl absolve de consecinţele faptelor lui
 să nu fie obsedat de performanţele copilului
 să nu condiţioneze iubirea de reuşita la examene.
311
Partea neplăcută a perfecţionismului o reprezintă cazurile tot mai dese de depresie, tulburări de
anxietate, abuz de droguri şi alcool, bulimie sau anorexie, o rată a sinuciderilor ȋn continuă creştere. De
multe ori, copiii somatizează, adică simt dureri fizice reale care nu au cauză medicală, ci sunt simptome ale
sentimentelor reprimate.
Aplicȃnd o educaţie pozitivă poţi avea un copil de nota 10, dar cu grija ca această educaţie să nu fie
dusă ȋn extrem.
BIBLIOGRAFIE:
1. Bătrȋnu, E.,Educaţia ȋn familie, Editura politică, Bucureşti, 1980
2. Revista Femeia, 1990-2020
312
CEI 7 ANI DE ACASA- INTRE PROVERB SI BAZA UNEI EDUCATII
CORECTE
BAGESCU CATALINA GABRIELA
Cu toţii am auzit cel puţin cel puţin o dată în viaţa noastră spunându-se despre o persoană că, ,are cei
7 ani de acasă” sau că aceştia îi lipsesc cu desăvârşire. Ca să aducem puţin expresia la lumină, a avea cei
,,7 ani de acasă” reliefează adesea o persoană educată, respectuoasă cu cei din jurul său care dă dovadă de
o educaţie solidă împletită cu o serie de valori morale.
Ce înseamnă însă când nu dăm dovadă de deţinerea acestor, ,7 ani de acasă”? Oare trebuie să luăm
expresia ca atare şi să credem că educaţia noastră nu a fost suficent de bine consolidată până la acel
moment? Sau să luăm în considerare că oamenii care ne-au îndrumat fie ca adult sau copil și experiențele
pe care le-am avut până în acel moment ne-au format o educație corespunzătoare cu normele societății în
care trăim?
Cel mai important consider că este să conștientizăm și să învăţăm totodată că în momentul în care
primim fie ca adulţi sau copii o astfel de remarcă negativă nu trebuie să o luăm personal şi să ne simţim
ofensaţi deoarece aceasta este făcută în mod subiectiv, în funcţie de principiile şi valorile persoanei care
doreşte să ne sublinieze acest aspect şi cum anume percepe ea gradul de educaţie pe care îl avem.
Nu trebuie să uităm sub nici o formă originea cuvântului, ,educație”, origine ce ne determină să
înțelegem mult mai bine că procesul de educare este unul continuu, care durează pe tot parcursul vieții unui
om. Cuvântul derivă din substantivul de origine latină ,,educațio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare.
De asemenea, conform filozofului german Immanuel Kant, unul din rolurile primordiale ale educației este
de a contribuila ,,valorificarea naturii umane în folosul societății”. Prin urmare, a da dovadă de deținerea
celor, ,7 ani de acasă” ține foarte mult de cât de receptiv poate fii un copil sau un adult la noțiunile educative
atât formale cât și non-formale pe care le primește de-a lungul timpului, și cum anume, în funcție de
personalitatea și gradul de percepere, le însușește în nume propriu, reușind să le valorifice cât mai mult
posibil.
Prin ce modalități putem contribui la asimilarea noțiunilor educaționale într-un mod cât mai eficient?
În primul rând pornim de la a analiza începutul procesului de educație, ci anume perioada preșcolarității, și
să conștientizăm că pe lângă sistemul educațional, părinții au un rol foarte important în educația copilului.
De aceea între școală și aceștia este benefic să existe un parteneriat armonios, în urma căruia, copilul
preșcolar cu siguranță va beneficia de un proces de educație cursiv, care își va pune amprenta în dezvoltarea
acestuia.
În al doilea rând, un lucru extrem de important este să ne dăm seamă că modul în care transmitem
informațiile către un copil poate influiența foarte mult și percepția acestuia asupra cunoștințelor pe care le
primește dar și gradul de asimilare a acestora.
Nu în ultimul rând, trebuie să ne însușim rolul de formator în momentul în care participăm în procesul
de educație și să înțelegem că atât din poziția de profesor cât și din poziția de membrii ai familiei, jucăm
un rol foarte important în educația copiilor, fiind văzuți drept ,,exemple”, prin urmare un bun parteneriat
școală-familie va duce la o mai bună asimilare a informațiilor și totodată la îmbunătățirea procesului
educațional de care are parte copilul.
În concluzie în dobândirea celor, ,7 ani de acasă” un prim rol foarte important îl are familia deoarece
copilul își petrece cea mai mare parte a timpului, în special până la vârsta de 3 ani, cu aceasta, membrii
familiei având cea mai mare influiență asupra lui. După aceea procesul de acumulare al noțiunilor
educaționale este continuat de mediul educațional formal și non-formal cu care acesta interactionează de-a
lungul vieții, dobândind o serie de însușiri și valori morale ce îl definesc ca ,,om în societate”. În funcție de
valorificarea acestora persoana în cauză dă dovadă sau nu de dobândirea celor, ,7 ani de acasă”.
313
STUDIU PRIVIND IMPORTANȚA FAMILIEI IN DEZVOLTAREA
COPILULUI
PROF. BAICA LIVIA – MIHAELA
„Una dintre cele mai vechi şi mai des citate definiţii ale familiei aparţine lui Murdock (1967, apud
Mitrofan şi Mitrofan, 1991; Iluţ, 1995); potrivit acestuia, familia este un grup social caracterizat prin
rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducere. Ea include adulţi de ambele sexe dintre care cel
puţin doi au relaţii sexuale recunoscute social şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi pe care-i
cresc şi îngrijesc.” (Necşoi, 2014, p.21) Potrivit acestei definiţii, copilul A.S. nu îndeplineşte toate condiţiile
pentru a fi parte a unei familii; el provine dintr-o relaţie de concubinaj, care nu mai este ruşinoasă în zilele
noastre. Concubinajul, ca şi alte cauze, „duc la destrămarea familiei tradiţionale, context în cadrul căruia
copiii ar trebui să înveţe ce sunt cu adevărat iubirea, devotamentul, moralitatea, responsabilitatea,
compasiunea şi datoria.” (Necşoi, 2014, p.36).
Obiectivul/ţelul comun al celor doi părinţi ar trebui să fie educarea şi formarea copilului într-o familie
bazată pe interacţiune şi interdependenţă, prin existenţa relaţiilor afective şi de comunicare, normative,
funcţionale, fiecare dintre ei asumându-şi rolurile parentale. Atunci când aceste relaţii sunt periclitate,
copilul provenit dintr-o astfel de familie devine un caz, asemănător lui A.S., caz (real) existent în cazuistica
Asociaţiei Pas Alternativ Braşov. În cadrul „familiei” din care provine acest copil nu putem vorbi despre
existenţa unor relaţii complete, benefice, deoarece nimic din ceea ce s-a întâmplat în viaţa acestui copil,
până la vârsta de 9 ani, nu este consistent, consecvent, întâmplându-se „din când în când”. Relaţiile afective
cu tatăl sunt slabe, acesta fiind prezent în viaţa copilului „prin telefoane şi uneori prin prezenţa fizică”, iar
prezenţa lui „din când în când” provoacă mai mult rău decât bine. Soţia acestuia (alta decât mama copilului,
pentru că el are altă familie; înţeleg că nu are şi alt copil, care să agraveze şi mai mult situaţia lui A.S.) este
un alt adult iresponsabil prezent în viaţa acestui copil, care îl tratează ca pe un obiect care poate fi folosit
„din când în când”, tolerându-l în „casa lor” (în acest caz există o casă a lor, dar în situaţia în care s-a născut
un copil, cei doi părinţi n-au fost capabili să aibă o casă a lor, pentru ei şi pentru copilul lor) atunci când nu
au musafiri sau rude în vizită. Situaţiile privind vizitele copilului în casa tatălui nu pot fi reglementate prin
norme juridice deoarece băiatul nu a fost recunoscut de tată şi acesta poartă numele de familie al mamei,
tatăl fiind ca şi inexistent fizic şi în acte. Şi relaţiile afective şi de comunicare dintre mamă şi copil sunt
slabe, mama fiind mult timp plecată la serviciu sau cuprinsă de griji pentru că trebuie să crească acest copil
în nişte condiţii nesigure. Cu toate acestea, copilul manifestă des comportamente indezirabile, ştiind că aşa
atrage atenţia: aleargă, sare, este gălăgios, (are momente când) refuză să mănânce singur şi să-şi întreţină
igiena personală, chiar dacă este destul de mare ca să mai pretindă ajutor în astfel de situaţii.
Relaţiile slabe de socializare din „familie” au dus la apariţia dificultăţilor de acomodare ale copilului,
de fiecare dată, „la noua şcoală”. Pentru orice copil ar fi greu ca până în clasa a III-a să schimbe trei şcoli,
iar în cazul de faţă este şi mai greu, fiind vorba despre un copil care provine dintr-o familie în care membrii
grupului nu sunt legaţi de expresii puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi sensibilităţii faţă de
sentimentele celuilalt, ceea ce duce la sentimente de respingere, de frustrare (copilul susţine că „vrea să
rămână prost”, afirmă că nu-i place la şcoală pentru că „învăţătoarea ţipă –atenţie! Nu ţipă la el, dar acolo
unde există un adult care să ţină situaţia sub control şi copiii au un program şi reguli clare, stabilite şi
respectate de comun acord, pentru el nu este normal- iar „colegii nu se joacă cu el”.) (Necşoi, 2014).
Şi relaţiile normative sunt slabe, acest aspect fiind evident din comportamentul copilului şi din
libertatea pe care o are: are televizor în camera lui şi poate să se uite la ce program doreşte; are calculatorul
lui personal pe care sunt instalateprograme neadecvate; este foarte greu să fie desprins de calculator,
concluzionând că nu are un program şi că nu este supravegheat atunci când îl utilizează, iar pericolele sunt
multe atunci când un copil accesează calculatorul fără control din partea unui adult; sunt mereu probleme
în casă în ceea ce priveşte disciplina-aleargă, sare de pe canapele, se trânteşte pe jos, se joacă agresiv cu
câinele; când e singur acasă, cotrobăie în toată casa şi, de asemenea, când merge în vizită, prima ocupaţie
este să caute în sertare, dulapuri. Şi mai grav, „s-a întâmplat de câteva ori ca, fără să anunţe în prealabil,
tatăl să-l ia mai devreme de la şcoală şi să-l ducă fie la el acasă, fie la Mc Donald's (loc în care mama nu
vrea să-l ducă prea des)”. Este o greşeală gravă comisă de adulţi atunci când o normă/regulă stabilită de un
părinte este încălcată de celălalt - discontinuitatea duce la neînţelegere.
314
Toate aceste aspecte demonstrează inconsecvenţa manifestării relaţiilor funcţionale, când autoritatea
mamei este subminată de cea a tatălui, când rolurile celor doi în familie nu sunt prea bine definite, nu există
cooperare, fiecare conducând/ ghidându-se după reguli proprii în procesul de educaţie a copilului.
Bibliografie:
Necşoi, V., Psihosociopedagogia familiei, Braşov, 2014
315
„CEI 7 ANI DE ACASA”
PROF. INV. PREȘCOLAR BAICU CATALINA ANDREEA

GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL IAZU
CEI 7 ANI DE ACASĂ îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM.
acasă.
316
BIBLIOGRAFIE
317
ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR LAURA BAIDOC

LICEUL ORTODOX, ,EPISCOP ROMAN CIOROGARIU” ORADEA
Cei șapte ani de acasă sunt anii în care copilul capătă primele cunoștințe despre lume și viață.
Atitudinea părinților stă la baza formării noii personalități. Părinții sunt temelia noii vieți, mama e modelul,
exemplul și personajul essential în povestea copilului.
Regulile de purtare, acasă, în parc, în grădiniță sau școală, se învață acasă. Cuvintele magice, precum
te rog, mulțumesc, iartă-mă se învață de la părinți. Ordinea între lucruri, între jucării, reguli de igienă,
simple dar indispensabile, se învață acasă. Copilul are nevoie de atenție, de iubire, de înțelegere, de educație
cu blândețe, de joc și joacă. Tonul vorbirii, gesturile, gusturile, toate le va copia copilul din comportamentul
celor din jur. Dacă părinții folosesc cuvinte frumoase și calde, dacă tonul este potrivit și prietenos, dacă
părintele înțelege curiozitatea copilului, dacă poate fi empatic cu el în diverse situații și momente, dacă
timpul petrecut împreună înseamnă mai mult decât rutinele zilnice, necesare și ele- mâncat, spălat, îmbrăcat,
deplasare în diverse locuri, dacă timpul petrecut împreună este altceva decât vizionarea unor programe tv-
desene animate ( copilul) și facebook ( părintele)- dacă există o comunicare eficientă părinte copil și copil-
părinte, dacă copilul primește sprijin, încurajare, dacă fiecare mica realizare a copilului este prețuită și
apreciată de părinte, dacă sănătatea copilului este îngrijită, dacă părinții sunt primii și cei mai buni prieteni
ai copilului, atunci cei șapte ani de acasă își împlinesc rolul și rostul.În primii ani de viață, copilul deși
dependent de părinți, se dezvoltă și devine ușor independent, se integrează în grupul școlar, se dezvoltă.
Timpul petrecut de copii cu părinții săi, trebuie să include activități specific vârstei lor, jocuri diverse,
jocul cu jucării, cu personaje din povești, viața copilului este și trebuie să fie un joc și o poveste. Cartea cu
povești, cu imagini e bucuria oricărui copil, e descoperirea și cunoașterea lumii, dezvoltarea limbajului și
a atașamentului față de părinte, consolidarea relației copil-părinte.
Cei șapte ani de acasă reprezintă educația primită de la părinți, modelarea personalității, a
comportamentului, deprinderea unor reguli morale, de purtare, cunoașterea și respectarea unor reguli, buna
cuviință, toate acestea ducând la o bună adaptare socială a copilului.Educația din primii ani de viață depinde
foarte mult de relația afectivă dintre copii și părinți, de valorile morale ale familiei pe care copilul le va
adopta, de nivelul și specificul dezvoltării copilului.
Cei șapte ani de acasă reprezintă perioada cea mai însemnată din devenirea și formarea unei
persoane. Aceasta este vremea începuturilor, a primelor achiziții, a atașamentului față de familie,
apartenența la primul grup social și la prima comunitate(cea creștină, primind botezul creștin).Importanța
primilor șapte ani din viața este cunoscută și recunoscută atât de specialiști cât și de oamenii de rând care
nu în zadar fac referiri în limbajul curent la, ,cei șapte ani de acasă,,.
Familia are rolul de a-i acorda copilului atenție, afecțiune, protecție. Un copil iubit și apreciat de
familie, care este lăudat pentru fiecare faptă bună pe care o face, capătă încredere în forțele proprii, respect
de sine, curaj în acțiunile sale. Afecțiunea este cea mai importantă pentru copilul mic, de aici el va înțelege
pozitiv regulile, se va raporta conștient și pozitiv la ele, le va accepta cu ușurință și le va practica motivat,
deoarece regulile impuse și normele de purtare izvorăsc din iubirea pe care părinții o poartă copilului, totul
se face mult mai ușor și eficient prin iubire, iar aceasta îl motivează pozitiv pe micul om în devenire.
La 2-3 ani, copilul are nevoie de norme și trebuie să învețe ce înseamnă amânarea dorințelor proprii
și așteptarea, copilul de 2-3 ani nu face bine distincția între bine și rău și nici nu poate fi altruist, deci nu
împarte cu bucurie jucăriile lui cu alți copii. La această vârstă el nu se poate detașa de nevoile personale,
copilul este egocentrist, el este centrul universului său și tot ce îl înconjoară îndreaptă spre satisfacerea
nevoilor personale, mai ales nevoia de afecțiune, de aceea el cere insistent atenția mamei, prin gesturi sau
plâns.La această vârstă, copilul poate fi învățat să diferențieze binele de rău prin stabilirea unor limite, prin
amânarea dorințelor proprii și deprinderea așteptării, prin introducerea primelor forme de politețe, salutul,
răspunsul la salut, formulele magice, ,te rog frumos,, și, , mulțumesc,, pe care copilul le va imita bucuros,
împrumutându-le din comportamentul adulților.Dacă aprecierea și încurajarea celor din jur nu vor conteni,
referitor la purtarea frumoasă a copilul, aceasta va deveni automatism, mod de viață și îi va facilita micul
buna integrare socială.
318
În perioada cuprinsă între 3 și 5 ani, copilul poate să priceapă diferența între bine și rău iar educația
trebuie să se bazeze pe exemple legate de activitățile zilnice și pe experiența pe care o acumulează copilul
de fiecare dată: la plimbare, în parc, la joaca cu alți copii. Părintele, folosindu-se de exemplele și
întâmplările petrecute poate să îi explice copilului ce e bine, ce se întâmplă dacă se comportă bine, ce e rău,
de ce nu e bine să faci anumite lucruri și care sunt urmările faptelor rele. Astfel, copilul învață activ, treptat
și asimilează valori,comportamente și limbajul aferent acestor purtări. Atitudinea încurajatoare, pozitivă a
adulților față de purtarea bună, față de gesturile de politețe și cuvintele frumoase îl va determina pe copil
să se străduiască și mai mult, va adopta un comportament ales.
Tot la această vârstă, neaprobarea, ignorarea și lipsa de încurajare a comportamentelor negative de
către adult, îl vor determina pe copil să înțeleagă că nu este bine și va renunța treptat la a se purta într-un
anumit fel, mai ales dacă i se explică de ce nu e bine așa.Mersul în vizită la alți copii sau la bunici, masa în
familie sau într-un loc public, mersul la cumpărături sau la biserică sunt prilejuri bune pentru deprinderea
bunelor maniere, pentru însușirea normelor de purtare care fac diferența între un copil educat și unul
needucat.Această perioadă este una de dezvoltare a limbajului: copilul se exprimă mai bine, poate să spună,
să ceară, să relateze întâmplări.Atât limbajul cât și comportamentul sunt influențate de exemplul celor din
jur, copiii imită totul: gesturi, fapte, cuvinte, acțiuni.Primele deprinderi se vor forma imitând exemplul
adultutlui sau al altor copii mai mari. Copilul de 3-5 ani se va spăla pe față, pe dințișori, va ști să se îmbrace,
să mânânce.
Vârsta cuprinsă între 5și 7 ani este marcată de achiziții majore: copilul se desprinde de sânul familiei,
integrându-se în grupul preșcolar, merge la grădiniță. Activitățile educative derulate în acest interval îl
dezvoltă vizibil pe copil: limbajul se îmbogățește, memoria se dezvoltă, gândirea evoluează râmânând totuși
la stadiul de concretă. Această perioadă este marcată de curioazitatea cunoașterii, este perioada, ,de ce-
urilor?,, când copilul descoperă lumea, mediul înconjurător. La această vârstă jocul este activitatea sa
fundamentală. Prin joc copilul se dezvoltă, învață, își exprimă personalitatea, se relaxează.Acum este
trecerea de la jocul simbolic, cu o jucărie sau mai multe la jocul de grup, cu reguli, în care se împart roluri
și responsabilități. Copilul se supune jocului iar reușita unui joc este prima mare realizare în viață. Jocul
copilului de acum, când încă totul este animat, însuflețit, este munca copilului de mai târziu. Prin joc copilul
explorează, descoperă viața și pe sine însuși.Se formează trăsăturile de personalitate, copilul se asociază pe
sine cu personajele întâmplărilor, poveștilor, dorind să le urmeze exemplul, de cele mai multe ori exemplul
pozitiv.
Fiind mai independent, copilul ar trebui să poată să comunice mai ușor cu cei din jur, să poată
conversa la telefon, să își exprime sentimentele și trăirile în cuvinte.Aprecierea și lauda sunt foarte
importante, sunt cea mai mare răsplată pe care o poate primi copilul la această vârstă iar exprimarea
dezamăgirii față de o purtare necuviincioasă este mai valoroasă decât orice alt fel de pedeapsă.Mustrarea
în public duce lșa frustrare și umilire și nu este constructivă de aceea o discuție calmă și caldă în care să i
se explice copilului clar ce nu e bine, ce a greșit și cum trebuia să spună sau să facă este mult mai eficientă,
educativă. De fieare dată când observăm un comportament greșit copilul trebui să știe de ce suntem
nemulțumiți dar trebuie să îi oferim și varianta pozitivă care să o înlocuiască pe cea greșită.
Jocul capătă o importanță deosebită pe toată perioada copilăriei, comportamentele pozitive pot fi
învățate prin joc. Copiii adoră să se joace și adoră să fie lăudați. Trebuie doar să utilizîm aceste două chei
magice care duc spre sufletul lor ca să ne alegem cu un copil sănătos, bine crescut și fericit, cu un copil
care va dori de fiecare dată să ne impresioneze pozitiv și să se întreacă pe el însuși în purtări alese, în fapte
frumoase.
Puterea exemplului, lauda, pedeapsa, motivarea, toate izvorâte dintr-o dragoste nețărmurită, împletite
cu multă răbdare și putere de sacrificiu vor face ca părinții și copiii să fie fericiți și mulțumiți.
319
PROF. BAJAN FLORIANA-MIRELA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR 5, ORAȘUL MIZIL
Expresia „cei șapte ani de acasă” nu mai are de mult înțelesul pe care îl avea odată. Copilul din zilele
noastre petrece, dacă este norocos, 2-3 ani acasă cu părinții săi sau cu bunicii, după care este înscris la
grădiniță și mai departe la școală. În cazul în care părinții au un serviciu care le solicită prezența mai
devreme de împlinirea vârstei de 2 ani a copilului, aceștia sunt obligați să își ducă micuții la creșă, ceea ce
înseamnă că din cei șapte ani de acasă rămâne cam un an de acasă, restul fiind ani petrecuți de copil în
diferite instituții.
Acest lucru face ca importanța educației timpurii să devină foarte mare. Ceea ce se învăța în primii
ani de viață, acasă, cade pe umerii instituțiilor publice, pe seama grădiniței și a creșei.
Dacă încercăm să enumerăm anumite aspecte ale educației care ține de cei „șapte ani de acasă”, vom
vedea că acestea sunt de o importanță deosebită pentru creșterea și dezvoltarea viitorului adult.
Copilul mic își dezvoltă în această perioadă anumite deprinderi sociale și emoționale: copilul învață
să relaționeze cu ceilalți, copilul învață să comunice, își dezvoltă limbajul, vocabularul activ, își dezvoltă o
gamă largă de sentimente.
Se spune că un copil acumulează foarte mult în această perioadă. Dacă unui copil nu i se citește și nu
i se vorbește în această perioadă, îi scad premisele de dezvoltare normală. Se spune că cititul va dezvolta
atât vocabularul copiilor cât și imaginația și inteligența acestora. Sunt mulți copii care nu au acasă nici o
carte, de aici și sansele foarte scăzute pentru ca aceștia să-și atingă potențialul. Sunt celebre cazurile de
copii crescuți în junglă, copii care nu au învățat să vorbească în perioada de până la 7 ani. Chiar dacă au
fost găsiți și au recuperat foarte mult, aceștia nu au mai putut să învețe să vorbească niciodată.
Copiii sunt la vârsta aceasta oglinda celor care se ocupă de ei. Copilul antepreșcolar și cel preșcolar
învață foarte mult prin imitație. Va copia de cele mai multe ori ceea ce vede la adultul care se ocupă de el.
Am putut întâlni adesea copii care își imitau părinții care fumau, am văzut copii care își puneau
picioarele pe masă sau care imitau niște adulți beți. Asta ca să aduc exemple negative, dar am văzut și copii
care, deși nu știau să scrie sau să citească, imitau aceste două acțiuni. Își luau o carte din bibliotecă și își
închipuiau că le citesc celorlalți copii.
La această vârstă le putem transmite elemente de educație pentru societate: cum se salută copiii între
ei, cum salută copilul pe adulți, ei pot învăța cum și pe unde se circulă corect, cum ne comportăm la teatru,
la circ, la film etc..
Sunt multe elemente de educație pentru sănătate pe care și le pot însuși copiii la acestă vârstă: cum
să se spele corect pe mâini, cum să stea pe scaun atunci când scriu, cum să își îngrijească hainele,
încălțămintea, cum să folosească corect batista.
Copilul preșcolar va vorbi așa cum i se va vorbi. Dacă unui copil i se vor adresa ceilalți cu cuvinte
urâte, acesta va folosi cuvinte urâte, dacă va auzi în jurul său expresii frumoase, va folosi expresii frumoase.
Toate acestea sunt obiective ale educației timpurii pe care copiii le învățau de la părinți, dar acum
acestea sunt predate de către educatoare la grădiniță.
De cele mai multe ori atunci când auzim sintagma „cei șapte ani de acasă” de regulă se aduce în
discuție bunul simț, toleranța, comportamentul corect în societate.
Un copil care are „cei șapte ani de acasă” este un copil care știe să-i respecte pe ceilalți, care se face
plăcut de ceilalți, care respectă normele și regulile sociale.
320
BAJENARU MARIA
ŞCOALA GIMNAZIALA GRECI-JUD.TULCEA
acasă.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit
să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta.
comportamentului său.
să vorbească la telefon.
nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru
ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
– ordine;
– igiena;
etc);
321
322
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. BALA MIHAELA MARIANA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
323
PROFESOR BALACI LAVINIA
”Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.”

Valeria Mahok
Expresia ”cei 7 ani de acasă” ne duce cu gândul la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la desăvârșirea personalităţii şi comportamentului copilului până în momentul în care acesta va merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
După vârsta de 3-4 ani copiii încep să înțeleagă regulile. Locul în care se stabilesc primele reguli este
familia. Familia este esențială. Aici copilul învaţă, la început prim imitaţie, primele reguli de politeţe. Tot
în această perioadă, copiii învaţă şi formulele de adresare. Copilul învățat de mic să adreseze tuturor cu ”tu”
și nu cu ”dumneavoastră”, cu greu va reuşi să adopte, mai târziu, acele formule de adresare potrivite
contextului.
Tot familia este cea care, până la vârsta de șapte ani iși aduce aportul în formarea autonomiei
personale cum ar fi de exemplu să se incalțe, să se îmbrace, să își așeze lucrurile în ordine (cum aminteam
mai devreme), un nivel rezonabil de politeţe, dobândit din regulile impuse de familie, un limbaj coerent,
cursiv, dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i ofere
șansa de a-şi gestiona emoţiile şi fricile, dar şi capacitatea de relaţionare socială.
În concluzie familia este ”instituția” care îți oferă cel mai longeviv pașaport prin cei 7 ani de acasă.
Webografie:
http://www.mesajefrumoase.com/mesaje-frumoase-despre-viata-cei-%C5%9Fapte-ani-de-
acas%C4%83-a-6502.html
http://www.citatepedia.ro/index.php?id=35307
324
PROF. ÎNV. PRESC. BALAN ANA-MARIA
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
dorinţelor sale.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor şapte ani de acasă”. Viaţa
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă
BIBLIOGRAFIE:
1. Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
2. Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
3. Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
325
7 ANI, 7 CLIPE
ANDREEA LAURA BALAN, PROF. DE ISTORIE

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL “VASILE PAVELCU” IAȘI
De multe ori am auzit sintagma –cei 7 ani de acasă- și nu de puține ori o folosim în momentul când
vrem să descriem un comportament. Din postura de părinte cred că ar fi necesar să conștientizăm că cel mic
este un dar pe care l-am primit cu împrumut și nu trebuie să punem monopol pe viața lui. De ce oare noi,
ca părinți, nu înțelegem că în primii ani de viață are loc dezvoltarea și înrădăcinarea unor valori și principii
în viața copiilor; de ce oare nu îi educăm așa cum am vrea să devină ei ca adulți?
Anii zboară și trec pe lângă noi fără să realizăm, suntem prinși în iureșul acestei vieți și avem impresia
că suntem nemuritori. Însă ce este important omitem aproape de fiecare dată. Nicolae Iorga spunea foarte
frumos: „natura ne aseamănă, educația ne deosebește”, așa încât ar trebui să ne trezim și să dăm valoare
educației pe care o facem acasă în primii ani de viață.
Atunci când copilul ajunge la școală are deja multe achiziții; învățătorul, profesorul de la clasă sau
dirigintele nu are cum să suplinească lipsa timpului acordat celui mic la un moment dat.
Bunele maniere, banalul salut de dimineață, sau atunci când ne întâlnim cu cineva cunoscut, ar trebui
să fie achiziția principală a fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să uităm că noi, cadrele didactice în general,
suntem cărți vii de unde copiii și elevii noștri învață cum să se comporte, cum să reacționeze într-un moment
de panică, cum să se comporte față de superiori, față de subalteni și față de egalii lor. Necesar este ca de
fiecare dată să cerem sprijinul atunci când credem că o situație ne depășește, copiii tot de la noi învață că
nu de fiecare dată putem fi de 10, dar important este cum depășim momentele critice și ce învățăm din acea
situație.
În afară de meseria pe care mi-am ales-o din dragoste pentru cei mici, sunt mamă a patru copii și cred
cu convingere că este indicat să ne bazăm pe cateva principii atunci când vrem să ne educăm copiii. Nu
cred că suntem pe deplin conștineți că fiecare gest al nostru, fiecare reacție, pune încă o cărămidă în
dezvoltarea copiilor. Ca cei 7 ani de acasă să fie cu adevărat rodnici ar trebui să ne acceptăm copii așa cum
sunt ei, cu calități și defecte. Societatea în care trăim este una care parcă ne impinge permanent spre o
competiție, însă noi ar trebui să avem puterea de a ne educa copiii spre direcția în care vor ei, nu așa cum
noi ne-am dorit la un moment dat și nu am reușit. Copiii noștri nu sunt alți eu pe care îi putem modela așa
cum vrem. Nu trebuie să uităm că noi ne educăm copiii pentru un viitor în care noi nu vom mai fi, deci nu
știm cum va arăta societatea atunci și chiar este indicat să ne adaptăm.
Un alt principiu ar fi acela că nu trebuie să cerem ceva în schimb copilului pentru tot sacrificiul nostru.
Oare ne poate răsplăti vreodată viața pe care i-am dat-o? Lucrul acesta că- eu fac asta pentru tine, dar tu?
nu ar mai trebui folosit.
Încă un lucru extreme de important: de obicei copiii învață comportamentele noastre, nu este nevoie
să predăm cursuri de bune maniere de la 2 ani, însă dacă noi avem un comportament civilizat copilul nu
face decât să ne imite.
Pentru a forma cu adevărat caractere puternice nu trebuie să ne jignim sau înjosim copiii, chiar dacă
doar noi doi auzim. Fiecare dintre noi se dezvoltă atunci când este apreciat;
Bazele educației sunt acasă, chiar și după 7 ani tot nucleul familiei îl poate ajuta să răzbată. Să nu
uităm niciodată : copiii sunt mesaje vii trimise unor vremuri în care noi nu vom mai fi. Să fim buni, iubitori,
dar și fermi atunci situația o impune.
326
PROFESOR INVAȚAMANT PRIMAR: BALAN CORINA

ȘCOALA GIMNAZIALA ”MIHAI EMINESCU” BANEȘTI, SUCEAVA
Expresia „cei șapte ani de acasă” reflectă educaţia pe care copilul o primeşte în familie, modul în
care se conturează personalitatea şi se manifestă comportamentul acestuia până la debutul școlarității.
În orice societate, familia joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului, deoarece
reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale și sunt
parcurse etapele întregului ciclu de creștere.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educația primită de acesta până la șapte ani fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Astfel, familia reprezintă locul în care copilul își petrece o
mare parte din timp, locul unde se dezvoltă și devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei,
de identitatea sa etnică, religioasă ori politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate
continuă. Așadar, familia este un sistem dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se
dezvoltă, evoluează împreună și, de cele mai multe ori, adaugă elemente care îmbogățesc în permanență
viața familială, dar există și situații când membrii unei familii pot regresa sau se complac în situații
dezastruoase pentru copil, în plan educațional.
în primii ani, copilul fiind preluat, ulterior, de către școală, pentru instruirea didactică. Ca urmare, familia
pregătește și susține copilul din punct de vedere emoțional, comportamental, social, financiar.
Daniel Goleman, în lucrarea „Inteligența emoțională”, denumește familia drept „creuzetul
emoțiilor”, viața de familie fiind prima școală a emoțiilor, locul în care se pun bazele emoționalității
individului. Modelele pe care copilul le observă în acest „creuzet intim”, relațiile interpersonale, atitudinile
părinților își vor pune amprenta asupra evoluției ulterioare a acestuia. Studiile de specialitate au arătat că
un nivel scăzut al legăturii emoționale dintre membrii familiei, al coeziunii familiei, în ansamblu, reprezintă
un factor de risc pentru declanșarea agresivității la copii (Eftimie, 2014). În concluzie, baza formării unui
comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi
înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de
părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi
asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceştia. Ba chiar mai mult, el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi
de tot ceea ce face. În același timp, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
Dezvoltarea personalității copilului, în ansamblu, precum și a formării lui în conformitate cu idealul
social și cel personal sunt influențate de diferențele de ordin economic, social și cultural care există între
familii. Condițiile de viață ale copilului depind de situația materială existentă în familie, iar educația
depinde de pregătirea și aspirațiile părinților, dar și de comportamentul predominant în interiorul fiecărui
cămin. Familia trebuie să aibă disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai ușor într-un climat de
prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod natural, din familie, prin
imitație și contagiune, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie abilități și
responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare
normală a acestuia, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.
Familia exercită o influență profundă și multilaterală asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele
despre natură, societate, deprinderi igienice, obișnuințe de comportament, elevul le datorează educației
primite în familie. Așa cum am arătat, rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct
de vedere fizic, intelectual, moral, estetic, religios. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice,
mediul înconjurător). Familia este cea care trebuie să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea
copilului. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Părinții buni sunt asemenea profesorilor buni (Lantieri, 2017). Oferind o bază sigură, părinții pot crea
un mediu care permite copilului să se dezvolte și să funcționeze între cei mai buni parametri. Această bază
327
devine un spațiu sigur, o zonă de putere de unde copilul poate porni în explorare, gata să învețe ceva nou,
să reușească. În aceste condiții, părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercită asupra
copilului, dar, în același timp, să conștientizeze și faptul că educația dată propriului copil este diferită de
propria educație, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător
cerințelor și tendințelor.
În concluzie, educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi
competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Educația parentală va fi considerată
a fi un proces de influențare voluntară a copilului, direct proporțional cu repartizarea sarcinilor între părinți,
respectiv, cu medierea influențelor educative pe care familia o realizează în raport cu ceilalți agenți ai
socializării (Agabrian; Millea, 2005).
BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, Mircea; Millea, Vlad, Parteneriate școală – familie – comunitate, Editura Institutul
European, Iași, 2005
2. Eftimie, Simona, Agresivitatea la vârsta adolescenței, Editura Institutul European, Iași, 2014
3. Lantieri, Linda, Dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor: tehnici de a cultiva puterea
lăuntrică a copiilor, Editura Curtea Veche, București, 2017
4. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
328
EDUCAȚIA IN FAMILIE ȘI IMPORTANȚA EI ÎN DEZVOLTAREA
COMPORTAMENTELOR MANIERATE
PROF. BALAN LIANA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ ” MARIA MONTESSORI” BACĂU
Când ne referim la cei 7 ani de acasă ne gândim la felul în care părinții reușesc să formeze deprinderi
de comportare cuviincioasă și să contribuie la formarea personalităţii şi copilului până merge la şcoală.
spună mulţumesc, te rog, care se comportă civilizat cu covârstnicii și adulții cu care intră în contact zi de
zi.
acasă.
Dacă acel copil face parte din categoria copiilor mai speciali, adică este cu nevoi speciale, deja avem
un alt orizont asupra promlemei.
Părinții copiilor cu dizabilități și un cadru specializat cu care de obicei aceștia conlucreazăîntâi vor
ajuta copilul să reacționeze la reducerea stresului pe care-l resimt familiile și micșorează riscul ca părinții
să-și manifeste frustrările asupra copiilor lor, apoi oferă îi sprijină și-i îndrumă pentru o mai bună aadaptare
la mediul social și abia apoi se vor preocupa de calitataea comportamentelor față de cei din jur.
şi să îi arate cu insistență ce e bine şi ce e rău. Ajutându-l să înțeleagă că orice face are un efect benefic (sau
nu) asupra lui și a celor din jur.
Părintii trebuie să aibă acces total la toate informațiile educaționale și la „diagnosticele” copilului
căci pot juca rolul de profesori acasă si pot supraveghea studiul suplimentar al copiluluiconferind acestora
o responsabilitate majoră deoarece de ei depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în
aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere”
– nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot
acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
Astfel, se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte;
329
• Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
urmă.
copilului, precum şi zile în care pare că totul e în zadar fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia
este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal,
asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
După aceea, școala incluzivă devine școala care, prin sprijinul pe care îl oferă tuturor copiilor, se
constituie într-un factor de bază al incluziunii sociale, contribuind la eliminarea prejudecăților legate de
apartenența la un anumit mediu și la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei
comunități.
Bibliografie:
1. Alois Ghergut, 2006, Psihologia persoanelor cu cerinte speciale, Editura Polirom, Iasi;
2. Cretu Carmen, 1999, Curriculum diferentiat si personalizat, Editura Polirom, Iasi;
3. Iacob Luminita, 1994, Aspecte ale dezvoltării psihogenetice şi ale problematicii educabilităţii în
vol. Pedagogie al Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, Editura Spiru Haret, Iaşi;
4. Prelici Viorel, 1997, A educa înseamnă a iubi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
330
IMPORTANŢA CELOR
PROF. INV.PRIMAR, BALAN PAULA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 ONEŞTI
JUD. BACĂU
Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilulului exprimă calificativul părinţilor. Valeria Mahok
Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuţirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
dintre oameni.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă şi când este nevoie de acest lucru? Până în clasa primară, cam pe
la 6 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii, cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să
te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu să poţi intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă
în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în vârstă; mai departe, la şcoală
respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai. ,,Respectă, ca să fii respectat"- este una
dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai
oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane
care pur şi simplu nu pot fii respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei
7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi, datorită comportamentului
ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur.
În rest, aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe
viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi cum îţi
poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul nostru, odată cu trecerea timpului, când
vom devenii mai înţelepţi, o să dăm şi noi aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la
bază cei 7 ani de acasă.
Această perioadă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe,
ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior
pe parcursul întregii sale vieţi. Copiii învaţă prin imitare. Exemplul nostru contează. Un copil manierat se
va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia
îi lipsesc cei 7 ani de-acasă.
nevoile.
331
sănătos.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bunele maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.
Bibliografie:
4. www.didactic.ro
332
CEI 7 ANI DE ACASA - PAȘI MICI PENTRU A DEVENI OM MARE
EDUCATOARE: BALANICA DOINIȚA
are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
Consider că educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, dar, chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm
să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect, mai
ales dacă îl învățăm să folosească des cuvinte precum te rog, mulţumesc, bună ziua, mă scuzaţi.
Noi, părinții îi dăm primul exemplu. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri
de bun-simţ i se vor părea normale şi îi vor completa personalitatea. Politeţea se învaţă treptat, tocmai de
aceea e important să îi explicăm copilului de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alţii va fi, la
rândul său, respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, îi putem oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa,
începând cu un simplu mulţumesc adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de ziua
lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se joacă
în parc. Îl putem învăţa să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută şi să îşi exprime recunoştinţa faţă
persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul te rog sau mulţumesc, ori să salute
şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl ajută pe
termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia celorlalţi
dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau ne însoţeşte la un eveniment important.
Însă trebuie să îi spunem că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viaţa de zi
cu zi, în orice situaţie.
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în familie.
În aceste momente, trebuie să îi explicăm că nu este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă, că nu este
politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu tacâmurile
de nerăbdare, oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte mai
tarziu la interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte
important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit
grup sau dintr-o anumită comunitate.
Bineînțeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic să arate că îi
pasă de ceilalți, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este
vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii.
333
Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.
334
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA - CEI 70 IN SOCIETATE
INV. DANIELA BALAU

ȘC. GIMNAZIALA NR. 3, DARMANEȘTI, BACAU
Evident că cei 70 de ani în societate sunt un reper metaforic și aleatoriu. Ce urmează a fi dezbătut
este efectul pe care îl are o fundație solidă în educație („cei șapte ani de acasă”, după cum este recunoscută
această perioadă) asupra întregului comportament în societate, încă de la primul contact cu aceasta și până
la ultimul.
Mai întâi, să înțelegem la ce ne referim prin contactul cu societatea. În această privință putem fi mai
specifici menționând că, de fapt, totul se reduce la integrarea în micro comunități: grădiniță, școală, grupul
de prieteni, vecini, instituții publice și așa mai departe. Ei bine, fiecare dintre aceste micro comunități are
un moderator (un mentor, un responsabil, un supraveghetor, coordonator sau oricum vrem să-l numim),
căruia îi revine sarcina (în funcție de nivelul la care s-a ajuns și de scopul grupului pe care îl dirijează) de
a omogeniza, din punct de vedere social, comportamentele indivizilor membri. De exemplu, putem lua în
considerare eforturile unui învățător de a-și dirija elevii.
Pentru că am ajuns la un exemplu destul de sensibil (în măsura în care, deseori, cadrelor didactice le
sunt atribuite responsabilități și consecințe care nu țin de „fișa postului”), vom detalia puțin mai mult și
vom observa în ce măsură este importantă măiestria învățătorului, dar și „cei șapte ani de acasă”. Să
încercăm exemplificarea sub forma istorisirii unui experiment anecdotă.
După lungi discuții din timpul ședințelor cu părinții cu privire la comportamentul unora dintre elevii
săi, un învățător decide într-o zi că este timpul să aplice alte măsuri care să remedieze conflictele din clasă.
Maria nu își face temele la matematică, oricum vrea să fie stewardesă și le spune tuturor colegilor că se
chinuie degeaba. George îi smulge mereu din mână mâncarea colegului său, ce, și acasă îi face la fel fratelui
său când nu stă bunica cu ei. Robert chiulește frecvent de la școală, deși e clasa a IV-a. Merge în orele de
română să-și ia înghețată. Ai lui nu-l lasă să mănânce și oricum n-are nevoie de școală: tata are bani mulți
și o să-i dea și lui ca să-și deschidă o afacere.
Ca să îi învețe respectul și responsabilitatea, învățătorul le dă tuturor o temă foarte importantă. Fiecare
elev primește câte un ghiveci cu o plantă micuță. Timp de două săptămâni, fiecare va avea grijă acasă de
planta lui așa cum au grijă părinții lor de ei. Învățătorul le dă și o listă cu instrucțiuni pe care o numește
„Cei șapte ani de acasă ai plantelor”: cum să ude plantele, să le așeze undeva unde este suficientă lumină,
să aerisească camera, să pună muzică clasică și așa mai departe (totul era detaliat astfel încât planta să fie
ținută într-un mediu armonios și îngrijit). După două săptămâni, toți elevii au adus la școală plantele. După
cum era de așteptat, elevii neglijenți cu ei înșiși și cu școala au avut plantele ofilite, ghiveciul ciobit,
pământul era uscat. Următorul pas în tema lor era ca în următoarea săptămână să aibă cu toții grijă de toate
plantele și să se ajute reciproc. Elevii care au fost răutăcioși și nu au avut grijă de plantele lor acasă începeau
să fie marginalizați: celorlalți copii nu le plăceau plantele uscate și nici nu voiau ca cei ce nu erau atenți să
strice și mai multe plante.
Scopul învățătorului a fost să îi facă pe elevi să înțeleagă puterea bunului exemplu, să își dorească un
comportament educat și să conștientizeze diferențele din jurul lor, chiar și într-o misiune comună.
Experimentul a urmărit o acțiune de conștientizare a unui comportament problematic în societate, ca
efect al unei atenții precare asupra „celor șapte ani de acasă” în mediul familial. Luat încă de la vârste
fragede și cu metodele potrivite, comportamentul poate fi modelat dintr-un impuls voluntar de integrare pe
care îl are subiectul. Cu toate acestea, bazele educației care se sădesc în familie rămân cele mai importante
și ar trebui tratate ca atare. Chiar dacă societatea se bazează pe modele, copiii trebuie învățați pe care dintre
ele să le urmeze, pentru că ei vor deveni adulții conducători ai societății pe care acum abia o descoperă.
335
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
PROF. BALDEAN - GINTNER MELINDA IZABELLA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.8 SIGHETU MARMAȚIEI
devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familiei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
Familia există din cele mai vechi timpuri, iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Sănătatea,
dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei. Copilul se deosebeşte
calitativ de adult. El are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un
„tratament” specific. Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a
sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt, implicând
asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii. Rolul
educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale în primii ani,
ulterior copiii fiind preluați de către școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și susține copilul
din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental, social, financiar.
Anton Semyonovich. Makarenko, fiind convins de rolul exemplului în educaţie – ca şi de înclinaţia
copilului pentru imitaţie – se adresează părinţilor astfel: “Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când
vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci
când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaşi, cum vă purtaţi
cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul - toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul
vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la el pe căi pe
care voi nu le observaţi.”
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius,
care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase
ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Familia este grupul cel
mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii
chiar merg mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea
celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Noi, adulţii, suntem
adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin
sufletul copilului care am fost.
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului
primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul
socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea
este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează
comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni
mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum şi climatul
socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile
educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.
“Atâta timp cât tatăl şi mama nu-şi vor pleca fruntea în faţa măreţiei copilului; atâta timp cât nu
vor înţelege că vorba COPIL nu este decât o altă expresie pentru ideea de MAIESTATE; atâta timp cât nu
vor simţi că în braţele lor doarme viitorul însuşi sub înfăţişarea copilului, că la picioarele lor se joacă istoria,
nu-şi vor da seama că au tot atât de puţin dreptul şi puterea de a dicta legi acestei noi fiinţe, pe cât n-au
puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor…” (Ellen Key )
336
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, copilul le datorează educației
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care
ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare
în funcție de modul in care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului
mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv.
Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la
sarcinile școlare.
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă,
aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă. Familia trebuie sa aibă disciplina ei.
Toate problemele se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor
elemente pe care copilul le preia în mod natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-
și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune
a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în
dezvoltarea lui. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților.
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile. Dezvoltarea
personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal este influențată de
diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia însă, în ciuda acestor
diferențe, prezintă anumite însușiri comune.
Bibliografie:
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Ed. Didactica Publishing House.
337
ZENOVIA OANA BALEA SZUHAN, ȘCOALA GIMNAZIALA SEB
“Cei șapte ani de acasă” reprezintă o sintagmă foarte cunoscută celor de peste 40 de ani și, în același
timp, o referință la nivelul de abilități sociale sau comportamente demonstrate public. Această sintagmă a
cunoscut transformări majore de sens, mai ale în ultimii ani, caracterizați printr-o adevărată explozie de
variante, rețete, limite sau absența limitelor în ceea ce privește educația în cadul familiei. Printre factorii
care au produs schimbarea, se pot regăsi: dezvoltarea comunicării interumane, creșterea uriașă a vitezei cu
care circulă orice informație, încurajarea exprimării libere și apariția în spațiul românesc a alternativelor
educaționale. În prezent, cei șapte ani de acasă au devenit șase sau chiar cinci, iar ponderea familiei în rodul
de educator al copilului a început să scadă odată cu creșterea rolului școlii în viața copilului.
Este lăudabil modul în care părinții au ales să se informeze, să testeze, să aplice cea mai bună variantă
a educației din familie și, în final, să transforme felul în care părinții se raportează la obligațiile lor, la
drepturile copiilor și la interesele superioare ale acestora. Din păcate însă, foarte mulți părinți nu au fost
ajutați să aleagă corect, cu chibzuință și cu răbdare. Tentațiile unui nou mod de a îi educa pe copii, mod
prezentat extrem de atractiv, cu beneficii ademenitoare, dar superficiale și netestate, au reușit să îi convingă
pe cei mai mulți. Sistemul de valori al educației din familie este complet diferit de la o familie la alta
deoarece fiecare părinte alege ceea ce i se pare corect la un moment dat, fără a putea avea referințe clare
din partea unor adevărați specialiști în domeniu.
Dacă în copilăria părinților și a bunicilor de astăzi, “cei șapte ani de acasă” se refereau exclusiv la
educația primită în cadrul familiei, iar părinții erau singurii responsabili pentru acest lucru, în prezent, există
tendința plasării greșite a acestei obligații în aria școlii. Conform Constituției României, Art. 29, Libertatea
conştiinţei, alin.(6), “ Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a căror răspundere le revine” și Art. 48, Familia, alin.(1),“ Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor”.
Ca profesor, am putut observa cum s-au raportat la educație, în ultimii 25 de ani, atât profesorii, cât
și elevii sau părinții. Am putut să compar efectele schimbării de valori și de metode aplicate la toate
nivelurile. Se pare, totuși, că încercările, deși haotice, ale părinților de a găsi și aplica noi metode, mai
eficiente, mai adaptate actualului, au reușit să producă efecte mult superioare celor aplicate în urmă cu 40
de ani. Planul, chiar dacă imperfect, a fost totuși mult mai bun decât lipsa unui plan în abordarea educației.
După mai bine de 20 de ani de căutări, părinții par că își găsesc un numitor comun, învață să își respecte
copiii, să ii asculte, să fie dispuși să exercite schimbări, chiar și majore, în modul în care văd educația
copiilor.
338
EDUCAȚIA NU ESTE IN VACANȚA!
PROF. MĂDĂLINA BALICA

PALATUL COPIILOR „ADRIAN BARAN” SLATINA, OLT
Nu de puține ori auzim în jurul nostru expresia: „nu are cei șapte ani de-acasa!”când atitudinea sau
comportamentul unui copil/adult ne deranjează sau nu corespunde așteptărilor noastre.
Realitatea ne demonstrează cât de importantă este educația primară și că normele de conduită se
învață din familie.
Familia reprezintă, de fapt, mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel
mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Ulterior,școala şi alte medii educaţionale
nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
De fapt, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice
şi intelectuale. Tocmai de aceea părinții au responsabilitatea majoră pentru ca el, copilul să asimileze și să-
și asume în acești primi ani toate comportamentele unei bune creșteri, de acestă etapă depinzând în mod
clar conturarea personalității, precum și modul în care acesta se va raporta la ceilalți.
În general, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de politeţe şi principii de
viaţă esenţiale, pe care copilul le deprinde încă de la o vârstă fragedă, în mijlocul familiei şi care îl ajută pe
adultul de mai târziu să se integreze în viaţa socială.
În acest context, puterea exemplului personal este cel mai bun profesor pe care îl poate avea copilul.
Pornind de la imitație până la conștientizarea și asimilare corectă a normelor de bun-simț, copilul va avea
o dezolvare armonioasă dacă tot ce i se spune să facă i se și confirmă în familie.
Gentic, copilul este pregătit de mic să primească informații; el are o capcitate foarte mare de a
acumula informații, de a memora și de a-și însușii diverse comportamente- atitudine, limbaj, conduită etc.
Perioada „celor 7 ani de acasa „ este considerată una dintre etapele de intensă dezvoltare psihică,
tocmai de aceea este foarte important să se acorde o atenție sporită modului în care acestea sunt transmise,
familia având așadar cea mai mare infuență asupra copilului pentru că acolo petrece cea mai mare parte a
timpului.
Așadar, educaţia din primii ani de acasă defineşte în bună măsură viitorul adult iar cei ce își asumă
această reponsabilitate a formării unui copil trebuie să fie conștienți că educația copilului este un drum lung,
anevoios, presărat cu multă răbdare, dragoste și consecvență din partea tuturor celor implicați în acest
proces. Fie că vorbim de copii, de părinți sau de cadre didactice, toate aceste instanțe au datoria de a-și
acorda respect reciproc și de a stabili relații de cooperare pentru definirea individului ca OM.
339
CUM AR TREBUI SA-ȘI CREASCA PARINȚII COPIII
PROF. RELIGIE BALINT IONELA MELANIA

LICEUL TEHNOLOGIC IANCU JIANU
Problema educației este o problemă a societății, a noastră, a tuturor.

A educa înseamnă a purta de grijă copiilor în ceea ce privește curățenia sufletească și buna cuviință.
Avem datoria morală de a-i crește pe copii cu evlavie, modelându-le inteligența.
Copilul are nevoie să fie educat pentru că este lipsit de experiență. Motivația educabilității este legată
de natura omenească, de concepția creștină despre om și anume de voința liberă a omului.
Sufletul copilului este fraged. El stă în mâna educatorului ca o pastă pe care o poate modela după
dorința sa. Când este mic, copilul este ușor de educat, de stăpânit, de supravegheat și de obișnuit să
gândească, să vorbească și să facă cele ce trebuie.
Scopul educației este acela de a forma din copil “un atlet pentru Hristos”, așa cum spune Sf. Ioan
Gură de Aur.
Idealul suprem al educației este instaurarea în sufletul copilului a chipului lui Hristos, ca reală trăire
creștină a învățăturii dreptmăritoare în mijlocul aceste lumi.
Copilăria ne apare ca o mare agitată de furtuni regulate, datorită mobilității acestei vârste. De aceea
trebuie să fie instruți, pe lângă copii, și anumiți educatori care să înlocuiască ceea ce lipsește naturii.
Vârsta propice pentru educație este vârsta copilăriei, când sufletul copilului simte în mod firesc nevoia
de sprijin.
Să comparăm sufletul copilului cu o cetate. Socotește că ai fi un împărat care ai sub ascultare o cetate:
sufletul copilului. Corpul este zidul cetății, simțurile sunt porțile cetății prin care ies și intră gândurile, iar
interiorul cu casele lui este rațiunea. Datoria împăratului este aceea de a da legi pentru această cetate, prin
care se vor educa atât simțurile cât și rațiunea.
Să începem a-i educa pe copii în lucrurile cele mai mici și mărunte, pentru a-i face mai târziu capabili
să săvârșească lucruri noi și mari. Întocmai ca și cu învățarea literelor alfabetului: prin învățarea lor se
formează oratorii, învățații și filosofii.
Copiii needucați pot fi asemănați cu un pământ necultivat care dă naștere la tot felul de spini. Să
înnoim fața câmpului și să-l facem gata spre a primi sămânța cea bună.
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem arăta pe tinerii pe care-i avem printre noi mai buni, mai drepți,
mai înțelepți!
340
IMPORTANŢA CELOR ,, 7 ANI DE ACASĂ ''
SECRETAR: BALOGH MONICA

COLEGIUL NATIONAL ,,OCTAVIAN GOGA ” MARGHITA, JUD. BIHOR
Educaţia este un proces continuu. Copilul începe să devină fiinţa socială în familie. Chiar dacă din ce
în ce mai mulţi copii sunt incluşi de la vârste foarte fragede în diverse forme educaţionale, aptitudinile de
bază şi competenţele sociale deprinse în primii ani de viaţă sunt definitorii pentru personalitatea viitorului
adult.
Importanţa ,,celor 7 ani de acasă ” este recunoscută unanim atât la nivelul simţului comun, cât şi de
specialişti în educaţie, sociologi şi psihologi.
În familie copiii învaţă să distingă binele şi răul, distincţie care va sta la temelia moralităţii de mai
târziu a adultului. Părinţii trebuie să educe bunele maniere, bunul simţ, politeţea, felul de a se comporta
copilul acasă, faţă de fraţi, surori, bunici, dar şi în afara familiei, faţă de alţi copii, faţă de adulţi, precum şi
felul de a relaţiona în împrejurări şi situaţii diferite.
La fel de importante sunt deprinderile de ordine, igienă, curăţenie, care trebuie să devină gesturi
reflexe şi care trebuie însuşite de la o vârstă cât mai fragedă.
Realităţile vieţii de zi cu zi sunt tot mai complexe, multe dintre normele şi conduitele considerate
esenţiale în dezvoltarea oricărei personalităţi, în tumultul vieţii de zi cu zi pot uşor să fie surclasate de
necesităţile impuse de ritmul alert al desfăşurării timpului petrecut de familie cu copiii, dar mai ales de lipsa
timpului de calitate, cu care se confruntă multe familii.
Familia extinsă, dar îndeosebi părinţii trebuie să dedice timp de calitate copiilor, în care să comunice
cu ei şi în care să-i încurajeze şi pe aceştia să comunice fără teamă şi să-şi exprime emoţiile şi trăirile,
indiferent dacă acestea sunt pozitive sau negative, de bucurie sau tristeţe.
Din necesitatea de comunicare eficientă rezidă şi necesitatea încurajării de către familie a folosirii
unui limbaj corect. Dar fie că este vorba de un limbaj corect, fie că este vorba de comportament, maniere
sau alte deprinderi la copil, familia îşi exercită influenţa nu doar direct, ci şi, sau mai ales, indirect. Modelele
de conduită oferite de fiecare membru al familiei şi de climatul psiho-social sunt preluate prin imitaţie şi
învăţare de către copii. Ele vin în completarea influenţelor exercitate direct şi a acţiunilor mai mult sau mai
puţin dirijate şi au rolul de a le întări şi permanentiza. Aceste modele din familie, împreună cu întregul
climat socio–afectiv asociat, în care se exercită influenţele educaţionale, respectiv ,, cei 7 ani de acasă ”
constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor în ceea ce priveşte formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
Toate influenţele exercitate de familie în primii ani de viaţă asupra copilului, mai mult sau mai puţin
conştientizate, contribuie la stimularea intelectuală, la educarea raţiunii şi a felului de a gândi a copilului.
Pe termen lung, aceste influenţe din familie, împreună cu un climat socio– emoţional stabil din mediul
apropiat, alături şi de un suport parental continuu, constituie factori decisivi în dezvoltarea personalităţii
copilului.
Orice lipsuri educative în primii ani de viaţă, orice lacună în ,, cei 7 ani de acasă ” sunt în dauna
copilului. Completarea lor e posibilă, cu toate că anevoioasă şi de multe ori cade în sarcina şcolii. Personalul
didactic sesizează comportamentul copiilor şi identifică evetualele probleme comportamentale, de limbaj
sau emoţionale ale acestora. Relaţia strânsă de colaborare şcoală- familie este menită să adapteze strategia
educativă în folosul fiecărui copil şi în funcţie de necesităţile specifice fiecăruia.
,, Cei 7 ani de acasă ” sunt temelia personalităţii fiecărui adult, în care se dezvoltă aptitudini de bază
şi de competenţe sociale, peste care se adaugă şi sedimentează instruirea didactică, iar din alăturarea
acestora rezultă complexitatea fiecărei fiinţe sociale.
Bibliografie:
1. Negovan, V. - Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003
2. Osterrieth, P. - Copilul şi familia, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973
341
EDUCATIA IN FAMILIE
PROF. BALOI LILIANA

LICEUL ENERGETIC, TG-JIU
acasă.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul
socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
342
ROLUL SI INFLUENTA FAMILIEI IN EDUCATIA PRESCOLARULUI
PROF.INV.PRIMAR BALTAG FLORENTA

SCOALA GIMNAZIALA ,,IUSTIN PIRVU”
POIANA TEIULUI, NEAMT
Motto:„Nu nașterea ca atare te face tată,

Nu purtarea în pântece te face mamă,
Ci buna creștere pe care o dai copiilor.”
(Sf.Ioan Gură de aur)
În educarea„puiului de om”, părinții educatorii, școala și societatea, în general sunt mijloace

importante în educație și instrucție. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare
și precise.Familia este nucleul de bază în care copilul se formează ca om,având un rol decisiv în formarea
viitorului social și spiritual al copilului pentru că știm că „există evenimente care-și pun pecetea asupra
mentalități individului”respectiv al copilului”.
Factorii care influentează azi mediul educativ sunt: noua concepție care se cristalizează asupra
educației ca serviciu social și extinderea mass-media.
Părinții trebuie să-și întărească fundamentarea relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii și
pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes în viață.În relațiile dintre părinții și copiii trebuie să
primeze un climat afectiv pozitiv favorabil și nu unul negativ nefavorabil educației, adică să primeze
formarea personalității preșcolarului ca om.
Felul în care părinții se raportează la copii afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate.Părinți severi vor forma un tânăr fără personalitate, voință,inițiativă;părinți care-l vor
răsfăța vor avea un copil care nu învață, nu muncește dar pretinde mereu;părinții care denotă inconsecvență
educativă,care oscilează între răsfăț și severitate, vor forma un copil dezorientat,încăpățânat,capricios și
dificil în raporturile sociale.
Educația copiilor presupune întâi de toate desăvârșirea propiei educații, a sentimentelor noastre,
părinții trebuie să se străduiască să dea dovadă de moralitate ireproșabilă, de integritate și educație aleasă,
fiind formatorii unei generații, ca astfel preșcolarii să-i aibă ca model.
Comportamentul plin de afecțiune al mamei este liantul care leagă formarea sentimentului
comuniunii sociale, favorizând comunicarea, colaborarea, afecțiunea, altruismul. Baza acestui sentiment o
constituie relațiile cu mama ,afecțiunea reciprocă dintre mamă și copil.
Comportamentele copiilor se învață prin observarea unor modele în familie sau societate.Într-un
studiu de specialitate sau făcut cercetării asupra preșcolarului supus unui mediu agresiv prin vizionarea
unui material violent ,iată cum au reactionat aceștia:„Într-o grădiniță o parte din preșcolarii au asistat la un
spectacol dat de un actor care tot timpul se comporta violent,agresând o păpușă mare din
plastic.Observându-se copii în zilele următoare s-a constatat că aceștia se comportau mult mai agresiv cu
jucăriile și păpușile lor în coparație cu ceilalți care nu participaseră la spectacolul respectiv.După opt luni
40% din copiii se comportau agresiv rezultând astfel influența mediului asupra copilului acesta marcându-
l pe perioadă îndelungată însă el va suferi mai puțin dacă are sprijinu-l familiei
simțindu-se în siguranță căpătându-și încrederea în părinții.
De aceea atitudinile și comportamentele părinților influențează formarea profilului moral al
copilului. Responsabilitatea unui părinte este uriașă în ceea ce privește educația copilului-neadaptarea
socială, delicvența, depresia, dependența și chiar sinuciderea au ca substrat lipsa educației familiale
sănătoase.
Iată câteva ipostaze ale familiei în educarea preșcolarului:
1.Familia severă imprimă ordine, seriozitate, asigură unitate și echilibru familial. Severitatea este
necesară dar cu măsură și multă blândețe astel încât copilul să nu se simtă timorat cu gândul la pedepse,
pentru că preșcolarul va căuta afectivitate în altă parte.
2.Familia permisivă stă la polul opus al familiei severe, are un climat de „puf”, un astfel de copil va
deveni neajutorat, un egoist pentru că în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce părinții
doar datorii.
343
Este un copil care se va adapta greu la școală și în viitor la locul de muncă.
3.Familia rigidă prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsă de încredere în sine, teama de
nereușită și sancțiune.
4.Familia libertină creează o admosferă legeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși.
De aceea, părinți trebuie să înțeleagă că în climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestea
(severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea), toate însă cu măsură și la timp,
orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
În concluzie rolul familiei și influenței acesteia în educația copiilor este primordială:„Familia
reprezintă matricea primordială a culturii omenești.[...] Aici se trezesc și încep să se dezvolte puterile latente
ale sufletului personal(sinele),aici începe copilul să iubească(pe cine și cum?),să creadă,și să se
sacrifice,aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său;aici se descoperă în sufletul copilului sursele
principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare,aici devine copilul un om mic,din care mai apoi se dezvoltă
o mare personalitate sau invers.”După cum spune un proveb:„O vorbă bună rostită la timp,înviorează
sufletul copilului, precum și ploaia bună căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.
BIBLIOGRAFIE:
**Colecția revistelor „Tribuna învățământului”, anii 2004-2005
**Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Editura Polirom; Iași-1996
344
PROF. INV. PRIMAR BĂLTĂREȚU CONSTANȚA CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SĂULEȘTI, SĂULEȘTI, GORJ
acasă.
Expresia ,, Cei șapte ani de acasă,, este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, definește în bună măsură viitorul adult.
relaţionare social.
Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Daca învățăm să facem o reprezentare clară
si complexă a țelului pe care vrem să îl atingem atunci situațiile pot fi mai simplu de abordat. Greșelile nu
trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înțelegem copiii și să le acordăm
sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți mai buni și să preluăm exemple din propria
educație.
dorinţelor sale.
345
BIBLIOGRAFIE
346
PROF. INV. PRIMAR BALȚOI- GHERGHE TATIANA MADALINA

ȘCOALA GIMNAZIALA DRAGANEȘTI DE VEDE, JUD. TELEORMAN
Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, școlari,
comunitari. Factorii familiali sunt cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase.
Rezultatele mai multor studii arată că elevii care sunt înconjurați de dragostea și ajutorul membrilor
familiei au rezultate mult mai bune la școală față de copiii ai căror părinți lucrează de dimineața până seara
și care nu petrec prea mult timp împreună cu ei.
De ce este importanta familia în educația copiilor? Pentru ca are o influență deosebita asupra copiilor,
care dobândesc mult mai repede și mai ușor cunoștințe despre obiceiuri comportamentale, stil de viață,
societate și natură de la persoanele apropiate, cu autoritate în viața lor, decât de la profesori sau necunoscuți.
De asemenea, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere intelectual,
cât și fizic, moral și estetic. Mai mult decât atât, părinții au datoria de a le forma copiilor conștiința,
caracterul, voința, personalitatea și simțul responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile școlilor.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în familie
precedând-o pe cea instituțională. În primii ani de viață, copilul este dependent de părinți, iar aceștia nu
trebuie sa fie preocupați doar de latura fizica a îngrijirii lui, ci sa aibă în vedere educația psiho-socială,
corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului,
iar educația sa la nivel psihic trebuie sa urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent
educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a
copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte
important.
De familie depinde dirijarea judicioasa a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre
lume și viață, despre fenomene din natură și societate, copilul le primește din familie. Astfel, prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltării sale psihice. Părinții vor fi atenți la felul cum pronunța copiii cuvintele, le vor
corecta vorbirea, le vor îmbogăți vocabularul, îi vor învăța sa se exprime corect si coerent. Părinții trebuie
să acorde o mare atenție întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active
a setei de cunoaștere, al curiozității lor cu privire la originea lucrurilor din jur. In familie, copiii își însușesc
primele cunoștințe, își formează primele reprezentări și dobândesc experiențe morale. Părinții îi învață de
timpuriu pe copii să înțeleagă ce este "bine" și ce este "rău", ce este "permis" și ce este "interzis". Pentru
unele fapte și acțiuni, copiii sunt încurajați și lăudați, iar pentru altele sunt dojeniți de către părinți.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deși începe încă din familie. Deprinderile
de comportare civilizată, atitudinile copilului față de alții exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost
crescut în familie, sfaturile și îndemnurile pe care le-a primit de la părinți, exemplul personal pe care i l-au
dat prin atitudinile și faptele lor.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Ceea
ce trebuie să caracterizeze relațiile este stima reciprocă dintre membrii familiei, dragostea părintească
rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții și ceilalți membri ai
familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele lor, încât devin
pentru copii un exemplu de urmat. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.
Familia este un factor primordial de formare a copiilor. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în
societate, de a implementa practici educative, construcții cognitive.
Familia este mediul cel mai sănătos și are o influență mare asupra individului. În cadrul familiei,
individul se dezvoltă multilateral, cuprinzând mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant va ajuta
la o înțelegere mai adecvată a societății, omenirii, o educație bună va ajuta la crearea unui individ util
societății. O societate prosperă va favoriza îmbogățirea individului cu valori și concepții noi.
347
BIBLIOGRAFIE
1. Drăgan, Ioan; Petroman, Pavel; Mărgineanţu, Dorina; Educaţia noastră cea de toate zilele, Editura
Eurobit, 1992 -Timişoara,
2. Stoian, Mihai, Rămân părinţii repetenţi? Dilemele adulţilor, Editura Tineretului, 1968-Bucureşti.
348
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE A UNUI ADOLESCENT
VERONICA BANICA
LICEUL CU PROGRAM SPORTIV – BRAILA
La baza fundamentului psihologic al unui adolescent stă, în primul rând, formarea identităţii proprii,
asumându-şi jucarea rolurilor prescrise de gen şi societate. Sunt la vârsta nu numai a întrebărilor, ci şi a
definirii propriei personalităţi care presupune diferenţierea lor de cea a anturajului, de a acumula informaţii
şi de definire a vocaţiei profesionale. Ei doresc să se afirme, să-şi pună în valoare aptitudinile şi
creativitatea. Adolescenţa traversează astăzi pretutindeni o lume tulburată de non-valori, provocări,
incertitudini. Ca să ştii unde este dreapta, mai întâi, trebuie să ştii unde este stânga, ca să ştii ce sunt
nonvalorile, mai întâi trebuie să-ţi defineşti valorile, dar despre valori, vom vorbi într-un articol viitor.
Principalele greşeli pe care le fac părinţii în educaţia adolescenţilor şi consecinţele acestora
asupra conduitei adolescenţilor
· criza de timp a familiei, în special a părinţilor care petrec foarte mult timp la serviciu face ca aceştia
să nu comunice cu proprii copii.
· necunoaşterea şi neînţelegerea sufletului şi al propriilor nevoi ale adolescenţilor;
· oferirea de bani şi bunuri în absenţa petrecerii timpului cu adolescenţii ca o compensare pentru acest
deficit;
· comunicarea disfuncţională (lipsa calităţii acesteia, autoritară, agresivă, violentă);
· controlul excesiv;
· mentalităţile învechite sau inflexibile;
· prejudecăţile sau modelul personal pe care adolescenţii îl observă şi îl reproduc.
Se ştie că ceea ce imită adolescentul la părinţi este ceea ce vede şi mai puţin ceea ce i se spune.
Părintele trebuie să fie prietenul adolescentului
Părintele trebuie să se autoeduce deoarece nu există o şcoală de a deveni un părinte bun şi învăţă pe
măsură ce-şi joacă rolul parental că el poate fi cel mai bun prieten ascultând copilul cu înţelegere,
comunicând autentic cu el, iar atunci când copilul greşeşte, este de dorit ca în loc să-l critice excesiv, să-l
ajute pentru a găsi soluţii la probleme. Se ştie că pentru orice problemă există o soluţie, criticile excesive
aduse adolescentului pot determina ca pe viitor acesta să ascundă, să nu mai fie sincer cu familia sa şi să
nu-şi mai dezvăluie sufletul în situaţii dificile. Să fii prieten cu copilul tău nu înseamnă să te laşi condus de
el, e bine să-i spui: ”suntem prieteni, dar până ce vei deveni matur şi responsabil, tot eu sunt la cârma
corăbiei şi mă simt împuternicit de a lua deciziile importante din viaţa ta şi e bine să cooperăm pentru ca în
viitor să te simţi confortabil instalat pe propriul drum”.
Încurajarea responsabilităţilor individuale şi a iniţiativelor adolescenţilor
În cadrul familiei, însuşirea responsabilităţilor individuale sunt încurajate de către proprii părinţi prin
trasarea sarcinilor şi asumarea lor de către adolescenţi. Părinţii vor încuraja iniţiativele copiilor atunci când
acestea merită a fi puse în practică. În cabinet, psihologul are metode şi tehnici specifice de responsabilizare
şi încurajare, tehnici deprinse în timp în cadrul formărilor profesionale cu specialiştii în domeniu.
Adolescentul se va simţi valoros atunci când reuşeşte să-şi finalizeze sarcinile şi este apreciat pentru efortul
său, aceasta contribuie la formarea imaginii pozitive de sine a acestuia. Am învăţat prin experienţa vastă pe
care o am să „călătoresc” împreună cu adolescentul pe drumul lui şi să privesc viaţa prin ochii lui, din
unghiul lui de vedere pentru a-l înţelege şi doar atunci când se abate de la drum să-l atenţionez să revină
pentru a-şi continua scenariul de viată în conformitate cu obiectivele lui.
349
CONTRIBUŢIA JOCULUI
ÎN PROCESUL DE SOCIALIZARE A COPILULUI
PROF. ÎNV. PRESCOLAR BANU ANDREEA

GRADINITA “DUMBRAVA MINUNATA”, SECTOR 4, BUCURESTI
“În om există instinctul de activitate care la copil se manifestă sub formă jocului. Jocul poate împlini
un mare rol dacă este bine practicat; el deschide copilului perspectiva universului spre care-l educăm si spre
care el se dezvoltă.” ( Fr. Frobel)
Sociabilitatea reflectă capacitatea omului de a se orienta catre o persoană sau altă, de a stabili relaţii
socio-afective în cadrul unei colectivităţi în funcţie de satisfacerea unor trebuinţe de ordin material sau
spiritual.
Jean Piaget vorbind de socializarea copilului arată că aceasta are loc în mod progresiv şi urmând pas
cu pas evoluţia afectivă şi intelectuală. Precizează, de asemenea, că între 3-6 ani se dezvoltă sentimentele
individuale ( simpatia şi antipatia) legate de socializarea acţiunilor. Vârstă între 3-6 ani este perioada de
adaptare social accentuata prin achiziţionarea modelelor de comportament social, favorizată de lărgirea
sistemului de comunicare verbală.
În accepţia psihologică termenul “ social”, concentrează următoarele aspecte:
-perceperea socială, înţelegerea socială,înţelesul social.
Capacitatea de orientare catre o persoană sau alta, de percepere a unei persoane sau a alteia apare
timpuriu, însă înţelegerea relaţiilor sociale şi mai ales a semnificaţiei lor apare mult mai târziu, atunci când
dezvoltarea intelectuală si experienţa socială au ajuns la un grad superior de maturizare.
De obicei reacţiile copilului faţă de o altă persoană variază în funcţie de nevoi şi de gradul de
astisfacere a acestor nevoi. De mare importantă în realizarea sociabilităţii s-a dovedit a fi jocul.Teren unic
al coeziunii ocupaţionale la vârsta preşcolară.
Posibilitatea şi necesitatea procesului de sociealizare a copilului au, de fapt, un caracter absolut
obiectiv, pentru că din fragedă varstă copilul se formează că fiinţă eminamente socială. Colectivul de joc
mai restrâns, apoi din ce în ce mai larg, este cadrul în care copilul se formează, pentru care se formează,
fiind în acelaşi timp etalonul de comparaţie pentru propria comportare, cadru de referinţă pentru tot ce
iniţiază.
Colectivul de joc este locul unde experienţă fiecăruia se îmbogăţeşte, personalitatea se conturează,
trăsăturile morele se adâncesc, devenind apoi trăsături de caracter. După cum observă şi M. Debesse în
prefaţa volumului “ Copilul şi jocul” –al autorului J.Château, “Jocul ne oferă unul din cele mai bune turnuri
de observaţie de unde putem avea o vedere de ansamblu asupra copilului- jocul ne permite să urmărim
multilateral copilul, în acelaşi timp în viaţă sa motorie, afectivă, socială şi morală”.
Indiferent de temă”, de conţinutul lor, jocurile sunt forme specific de comportare faţă de lumea
înconjurătoare, faţă de aspectele cele mai diverse ale realităţii sociale.
Studiul comportamentului în grup a relevat că odată cu înaintarea în vârstă numărul apropierilor “
prietenoase “ între copii creşte, şi desctreşte în acelaşi timp situaţiile ostile.
Jocul reprezintă calea de socializare a copilului, fiind în acelaşi timp oglinda vieţii sociale. Procesul
socializării şi cel al reflectării vieţii sociale realizează o unitate organică exprimată la nivelul jocului
preşcolar, jocul devine pe măsură înaintării în vârstă mai apropiat în esenţă şi funcţie de ceea ce se numeşte
activitate distractivă.
Dacă condiţiile de viaţă, de mediu, de cultură şi civilizaţie, favorizează şi dezvoltarea jocului, în mod
logic se ajunge la concluzia că jocul dobândeşte o funcţie de socializare a conduitei şi comportamentul
copilului încă din etapele cele mai timpurii ale existenţei sale.
În măsură în care, imitaţia un model al cărui analog stilizat şi simplificat este conduita ludică, este
uşor de înţeles că jocul va capăta o perspectivă mai mare de reflectare cu cât i se oferă copilului modele şi
prilejuri variate şi favorabile de activitate.
Funcţia educativă a jocurilor copiilor este condiţionată în bună măsură de sistemul influenţelor care
se exercită pe diverse căi asupra lui, de conţinutul impresiilor pe care le dobândeşte în viaţa cotidiană,
reflectându-le în joc.
350
La vârstă unei receptivităţi deosebite copilul preşcolar reflectă oprindu-se la situaţiile care l-au
impresionat mai puternic: problema care se pune este aceea că realitatea, în ansamblul ei nu înseamnă
totdeauna un sumum de note şi aspect pozitive iar preşcolarul nu are posibilitatea unei selecţii judicioase.
Se impune dirijarea şi orientarea diverselor surse de inspiraţie ale jocurilor în primul rând a surselor
directe ( jucării, mijloace audio-vizuale, fapte de viaţă, întâmplări) şi indirecte
( literatură, plastică, teatru).
În aceiaşi măsură activitatea educativă trebuie orientată în direcţia formării la copii a capacităţii de a
diferenţia, binele de rău, adevărul de minciună ( în limitele premise de joc).
Situaţiile de frustare a trebuinţelor şi intereeselor ludice reale, lipsa condiţiilor normele de viaţă, de
dragoste şi căldură familială, de jucării şi obiecte accesibile nivelului de dezvoltare preşcolară, constituie o
frână puternică în apariţia diverselor forme de joc şi a reflectării vieţii sociale prin joc. Asigurarea ambianţei
de joc a copilului trebuie să înceapă din primele lui luni de viaţă.Odată cu preşcolaritatea, copilul trece din
cadul familiei în colectivitatea socială lărgită a grădiniţei, grupul de joc creşte, situaţiile devin mai
complexe, modelele sociale mai numeroase.
Jocul este, la vârstă preşcolară, principalul mijloc pentru realizarea procesului de socializare, proces
nu lipsit de dificultăţi. Pe de o parte experienţa limitată a copilului permite o greoaie adaptare la cerinţele
vieţii în colectiv, pe de altă parte, începutul fiecărui an înseamnă colective eterogene.
Cu toate acestea înclinaţia copilului către cooperarea cu cei din jur este o premisă psihologică care îl
determină să-şi aleagă partenerii de joc, apoi tovarăşii şi prietenii.
În realizarea procesului de socializare a copilului, grija educatorului se orientează către introducerea
preşcolarului în viaţă colectivă prin joc, de la bun început în condiţiile respectării unor norme de conduită
acceptate.
Educarea copilului în acest sens înseamnă, de fapt, introducerea lui treptată în ceea ce constituie
condiţiile unei vieţi de disciplină prin însuşirea chiar în procesul jocului a deprinderilor de comportare
civilizată care să aibă pe cât posibil o motivaţie raţională pentru copil.
Socializarea este importantă pentru copil, deoarece îl ajută pe acesta să stabilească relaţii cu cei din
jur, să coopereze, să facă proiecte, să le pună în aplicare, să creeze jocuri, să experimenteze.
Bibliografie:
-Chircev Anatole. –“ Psihologia copilulu”i- Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1962;
-Château Jean “ Copilul şi jocul” – Editura Didactică şi Pedagogică, Paris, 1967;
-Emil Verza” Omul jocul şi distracţia” –Editura tehnologică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.
351
EDUCATIA IN FAMILIE
PROF. INV. PRESCOLAR BARA GEORGETA

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 30 ORADEA
“Diploma celor 7 ani de-acasă ai copilului reprezintă calificativul părinţilor.”Valeria Mahok
Educaţia copiilor este un capitol foarte important în viaţa multora dintre noi. După psihologia
contemporană şi după ştiinţa pedagogiei temeliile vieţii omului se pun în primii cinci-şase ani ai copilăriei.
Din moment ce până la această vârstă copilul este în mâinile părinţilor, ale mamei în special, trebuie să
facem tot ce ne stă în putinţă pentru a avea cei mai buni părinţi, şi în special cele mai bune mame.
Părinţii sunt datori să-şi iubească copilul nu ca pe un obiect, ci ca pe o persoană liberă. Iubirea
adevărată nu trebuie înţeleasă aşa cum vrea fiecare dintre noi. Foarte mulţi sunt părinţii carea aşteptă cu
nerăbdare venirea copilului pe lume pentru a se juca cu el. Oare părinţii care îşi petrec timpul în mod plăcut,
jucându-se îl vad pe copilul lor ca pe un obiect însufleţit cu care petrec clipe plăcute sau ca pe o persoană
care trebuie să devină om delin, echilibrat? Nu puţini sunt părinţii care aştept să li se nască un copil pentru
ca acesta să înveţe, să studieze şi să devină ce nu au reuşit ei înşişi să devină. Dar oare copilul lor este
potrivit pentru lucrul respectiv, are capacităţile necesare?
Elementul de legătură între părinţi şi copii este iubirea, iubirea adevărată cea care îl scoate pe om din
sine şi-l determină să se ofere celuilalt. Părinţii nu trebuie să aştepte copilul la care visau ci să-l primească
pe cel ce se naşte din ei, aşa cum este el, să-l accepte ca pe o făptură cu totul nouă şi, într-un fel neaşteptată.
Această făptură nouă trebuie ajutată de tata şi mama să devină ceea ce trebuie şi poate să devină ea şi nu
ceea ce-şi doresc ei să devină.
După cum se ştie părinţii fac adeseori greşeli în educaţia pe care o dau copiilor lor. Mângâierile în
exces, bunătatea exagerată, tandreţea în exces pe de o parte, şi indiferenţa, dispreţul, pe de altă parte, în loc
să-i facă bine copilului îi fac rău.
O realitate fundamentală, o stare lăuntrică esenţială pentru fiecare om este libertatea. Părinţii au
datoria să-l ajute pe copil să se mişte liber, să se simtă liber. Nu necontrolat, nu în afara oricăror rânduieli
şi a oricăror principii, dar liber. Să-l lăsăm pe copil să facă ceea ce poate singur, dacă nu poate încă să stea
în picioare singur, este de preferat să aşteptăm până va reuşi şi nu să ne grăbim susţinându-l să stea în
picioare, în sensul de a-i limita propriul dinamism, doar pentru a ne bucura şi a ne mândri cu el.
Părinţii au obligaţia să-şi îndeplinească datoria faţă de copii, respectând personalitatea acestora,
respectând libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte fiecărui om care vine pe lume şi astfel copiii lor vor
deveni ceea ce ei înşişi vor dori să devină, ceea ce într-un anume fel se naşte în interorul lor.
Bibliografie
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinţi şi copii, editura Bizantină 2005
352
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. VIRGINICA BARABAS

LICEUL TEHNOLOGIC „ION BANESCU” MANGALIA
Motto: „"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". Albert Einstein
conduită se învaţă din familie.
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Unele din însuşirile
avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Şcoala şi alte medii educaţionale
nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o
influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual
al acestuia.
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Prinşi între două identităţi,
între ipostaza copilului şi aceea a adultului, căutându-şi propria identitate, în drumul lor către maturizare
adolescenţii vor răspunsuri la o serie de întrebări mărunte din punctul de vedere al adultului, dar extrem de
tulburătoare pentru ei, răspunsuri pe care o parte dintre ei nu le caută la părinţi sau la rude, ci la prietenii de
la şcoală sau din cartier, la eroii din revistele la modă pe care le citesc, la vedetele mai mult sau mai puţin
autentice promovate de mass-media.
Educaţia copilului se împarte între familie şi dascăli. Familia are o foarte mare influenţă asupra
copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit acestora propriile valori pe care urmează să le respecte
odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi, iar dascălii vor fi chemaţi să
şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat
până la această vârstă şi să-l ajute pe adolescent în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
În societatea actuală, supusă unui ritm rapid de dezvoltare, pe lângă provocările determinate de
trecerea prin această vârstă a contradicţiilor, apar alte provocări impuse de lumea contemporană. Astfel,
probleme legate de aspectul exterior, de comunicarea cu adulţii, de drepturi şi responsabilităţi, de
preocupări pentru viitoarea carieră, de succesul sau insuccesul şcolar, de întâlnirile sentimentale, de
independenţă şi autonomie, de integrarea într-un grup etc. se asociază cu schimbări ale mentalităţii societăţii
şi acestea vor influenţa pozitiv sau negativ dezvoltarea adolescentului.
Orice generaţie de adolescenţi are propriul ei sistem de valori şi încearcă să se adapteze „spiritului
vremii”. Unele dintre valori rămân constante de la o generaţie la alta, altele se modifică mai mult sau mai
puţin. Ce rămâne însă la fel, pentru toţi adolescenţii, este nevoia lor de a se înţelege pe sine, de a-şi căuta
un loc în societate şi de a-şi exprima propriile dorinţe. Unii reuşesc şi alţii nu. Unii adoptă calea studiului
şi a perseverenţei, iar alţii adoptă căi mai facile. Comportamentele unora frizează absurdul şi ridicolul, iar
alţii preferă consecvenţa şi un anumit spirit de sacrificiu.
353
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viaţa socială.
copilăriei. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii. Specialiştii susţin
că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult. Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat,
politicos, care ştie să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât
şi în viaţa particulară. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi
se vor manifesta pe viitor.
Bibliografie:
 Heyman, Richard - „Cum să vorbeşti cu adolescenţii”, Editura Lucman, Bucureşti, 2005
 Liiceanu, Aurora; Săucan, Doina-Ştefana; Călugăru, Daniela - „Viaţa mea: un joc serios”-Ghid
practic pentru profesori, diriginţi şi consilieri şcolari, sub coordonarea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului şi Fundaţiei pentru Pluralism, 2007
 Filipoi, Sempronia - „Psihologia Vârstelor”, Suport de curs pentru învăţământul la distanţă,
Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca, 2004
 Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
 Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003
 Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
 Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
 Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998.
354
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE
PROF, BĂRBOI VIOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALA „CONSTANTIN SAVOIU” TG-JIU
„Copiilor trebuie să le lăsăm o frumoasă moștenire de conștiință mai degrabă decât de aur.” Platon
Lumea contemporană, prin ritmul rapid impus schimbării și prin complexitatea ei, pune în fața
oamenilor noi probleme de ordin economic, cultural și științific, iar acestei societăți trebuie să-i facă față
copilul de astăzi și familia sa.
Familia oferă copilului primele informații despre lumea care îl înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socioafectiv necesar satisfacerii dorințelor sale.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea fizică, intelectuală, morală și estetică a copilului.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei,
precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți pe care copiii
le preiau prin imitație și învățare dar și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale
(„cei șapte ani de acasă”) reprezintă primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și
valori sociale.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viață,
climatul emoțional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), încurajarea și suportul
parental continuu, sunt factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate, un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc „cei 7 ani de
acasă”. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
Copilul căruia familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, este copilul care va avea un
sentiment de neîncredere în mediu, teamă de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a stimei de sine și de
încredere în propriile sale forţe. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate
ce e bine şi ce e rău, familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară,
primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi,
când prea îngăduitori, sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea
blânzi. Tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l
răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată
prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele
disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce
este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii,
în familie sau în relaţiile cu străinii.
„Meseria” de părinte este grea, este nevoie de multă afecțiune și comunicare pentru dezvoltarea
armonioasă a copilului. Căldura familială este specifică familiilor în care părinții sunt în bune relații și se
preocupă cu dragoste, dar și cu autoritate părintească de copii, pentru care ei sunt modele demne de urmat.
În familiile cu probleme, copiii suferă, sunt triști și neliniștiți, se adaptează greu în comunitate.
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”, aici copilul începe să se cunoască pe sine, să se
355
definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant
în devenirea sa ca adult.
BIBLIOGRAFIE
356
THE FIRST 7
PROF. ALINA BARBU

SCOALA GIMNAZIALA NR.194, BUCURESTI
Education is the key to everything that is good in our world today. Education is not only about the
past and present, but it is also the key to the future. It will help discipline our children for the intellectual
challenges of the rest of the 21st century.
Growing and learning is a part of life that no one is exempt from. Because we are not born knowing
how to behave in society, we have to learn many of the behaviours from the environment around us growing
up. For most of us, this learning starts with the family at home.
When it comes to child development, it’s been said that the most crucial milestones in a kid’s life
occur by the age of 7. In fact, the great Greek philosopher Aristotle once said, “Give me a child until he is
7 and I will show you the man.”
Parents are who the child relies on to learn proper behaviour, so how the parent reinforces behaviour
will often have a direct impact on what the child learns to be acceptable or not. Parents are role models and
the most important influence in children`s lives. Children watch and imitate adults, and look to them to
learn proper behaviour.
Raising well-behaved children has become an arduous task for most parents of today. Parents have a
busy lifestyle and find it hard to balance their personal and professional commitments. A hectic work culture
leads to less time being spent with children and very little time to sit and interact with them.
Parenting is the most fulfilling job that we will ever have, but it’s not without its challenges. Modern
family life can be stressful, and with various pressures on families, it’s not always easy. Ultimately, parents
want what is best for their child and a strong parent-child relationship can help lead to better outcomes for
children.
But there is so much parenting advice out there. Who should you listen to? And which advice is
trustworthy?
The first seven years are important because they are the foundation upon which the rest of our lives
is built. A small child's ability to learn and take in new information is greater than in any other point in its
life.
A positive start in life helps every child to develop to their fullest and is critical for the advancement
of an entire society. The first years are the most important in life of every child as they set the basis for
overall success in life. They are also very important for every society as this is the best chance to influence
future prosperity, inclusiveness and social stability. Early childhood development is considered to be the
most powerful tool to address inequities, a chance to provide opportunities to all children to develop their
full potential. Every child is needed, and every child has the right to get a good start. We all know that
investing early in our kids means not only giving them food and clothes: it means giving them attention
and love.
As parents we want our kids to be well balanced, obedient, sincere, responsible, honest, and polite.
But that requires you to check their behavior and watch out their antics. You do not just have to see that
they learn good manners, but also have to observe if they are practicing all what is taught.
The key to raising well-rounded children is to establish a solid support system at home so that
children grow up satisfied with their achievements and ambitions. The goal as a parent is to help
your children feel competent and confident, and to help them develop a sense of passion and
purpose. Every parent wants to raise children who are happy and successful. It is important for parents to
be able to stand as examples and also understand the tremendous impact they have on their child.
The parent-child relationship is one that nurtures the physical, emotional and social development of
the child. It is a unique bond that every child and parent will enjoy and nurture. This relationship lays the
foundation for the child’s personality, life choices and overall behaviour. It can also affect the strength of
their social, physical, mental and emotional health.
There is no proven technique to inspire good behaviour which will weave its magic like a wand on
your kid. The most important thing is to lead by example. Let your child see how you care for people around
you, hear the kind words you use and see you doing your duty irrespective of being told.
357
Ultimately, the family will be responsible for shaping a child and developing their values, skills,
socialization, and security.
Parenting is a noble calling, but it is not easy to bring up confident, well-adjusted children. So take it
one step at a time, one day at a time, and one tip at a time.
358
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: BARBUCEANU ALINA-GEORGIANA

GRADINIȚA STEP BY STEP CU P.P. ȘI P. N. ,,RAZA DE SOARE” PLOIEȘTI
,,Pe cei 7 ani nu-i recunoaște nici o școală, dar reprezintă singurul pașaport recunoscut în întreaga
lume”
Expresia ,, cei 7 ani de acasă” ne duce cu gândul la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea personalității și a comportamentului copilului până merge la școală. Atunci când afirmăm că
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim că este un copil bine crescut, care știe să salute, să spună
,,mulțumesc”, ,,te rog”, care se comportă frumos cu covârstinicii și cu adulții.
Adaptarea copilului în societate se realizează prin educația primită, prin bunele maniere și prin
regulile morale însușite. Deci, un copil care are cei 7 ani de acasă se va putea adapta mult mai ușor în
societate.
Specialiștii consideră că baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația
afectivă cu părinții. Copilul are nevoie de dragostea părinților pentru a se dezvolta, pentru a avea încredere
în forțele proprii. Astfel, copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, se simte în siguranță. Ceea ce
conduce către învățarea și asumarea regulilor de comportament. Un copil care se simte iubit, apreciat de
către părinții percepe în mod pozitiv regulile transmise de către aceștia.
Educarea copilului trebuie să se facă într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere. Astfel
regulile sunt ceva normal, nu ceva coercitiv. Educația trebuie să se realizeze în funcție de etapele de
dezvoltare ale copilului. Pentru că într-un fel înțelege lumea un copil de 3 ani, în altfel un copil de 5 ani și
în cu totul altfel vede un copil de 7 ani.
La 3 ani, copilul învață prin imitație, adică părintele este cel care îi arată cum și când se spune ,,bună
ziua”, ,,te rog”, ,,mulțumesc”, ,,la revedere”. Urmează vârsta între 4-5 ani în care copilul începe să împartă
jucăriile, diferențiează binele de rău, apreciează recompensele, conștientizează pedeapsa. Este vârsta
potrivită în care părintele îl poate învăța bunele maniere. Învățarea bunelor maniere este un proces de durată,
care se realizează în fiecare zi și cu fiecare nouă ocazie apărută. Vârsta între 5-7 ani este vârsta în care
copilul devine tot mai independent. Este vârsta potrivită în care părintele trebuie să îl încurajeze pe copil să
se exprime.
Este important modul în care se comportă părintele. Deoarece părintele este un adevărat model pentru
propriul copil.
Astfel expresia ,, cei 7 ani de acasă” este asociată cu regulile de politețe și principiile de viață care îl
vor ajuta pe copilul de astăzi și adultul de mâine să se integreze în societate.
Bibliografie:
psiholog Oana Maria Udrea, Spitalul de Urgență pentru Copii ,,Grigore Alexandrescu”.
359
FAMILIA ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ
ED. BÁRDI GYÖNGYI-ÁGNES

LIT.,,HORVÁTH JÁNOS’’-MARGHITA
Familia, in orice societate, joaca rolul cel mai important in formarea si socializarea copilului,
deoarece ea reprezinta cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile fiziologice si sociale
si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere. Parintii sunt primii educatori din viata copilului,
educatia primita de acesta pana la sapte ani, fiind determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, fiind, in
primul rand, cadrul existentei biofizice al dezvoltarii copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa
fie, pastrarea sanatatii, cresterea normal si calirea organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar
dezvoltarii fizice armonioase, inseamna asigurarea unui program zilnic care trebuie sa respecte orele de
somn, activitate, joc, plimbare, masa. Dar copilul nu are nevoie numai de adapost, hrana si haine, familia
si caminul reprezinta pentru copil si “scoala primilor ani ” in care se pun bazele viitoarei sale constiinte,
ale tuturor trasaturilor care il vor defini ca om intreg, ca persoana cu statut social.
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa
scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:
sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de
manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Dacă sunt indrumați, copiii pot și trebuie să-și însușească, in cei sapte ani, deprinderi de autoservire,
ordine, igienă, curatenie, exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotiilor atat
pozitive, cat si negative, bunele maniere, limbajul corect transmis, modul de a relationa cu ceilalti si de a
360
raspunde la diverse provocări ale mediului inconjurător, consecvență și perseverență in realizarea unor
sarcini, concentrarea atentiei, spiritul de competitie, altruismul, cooperarea,etc.
socioafectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii și societatea în care
trăiesc.
361
CEI 7 ANI DE ACASA- EDUCAȚIA IN FAMILIE
BARSAN MARIA-LENUȚA
LICEUL TEHNOLOGIC TELCIU
„Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.”

Valeria Mahok
„Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
362
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !
PROF.INV.PRIMAR : BARTHA ORSOLYA – RÉKA

ȘC. GIMN.,,SÁMUEL JÓZSEF ”-CHENDU, JUD. MUREȘ
Motto:
,Nu există ochi care să privească părintește, în afară de ochii tatălui și ai mamei.”
( Jean Jacques Rousseau )
Oare copilul meu va sta pe picioarele lui ? Își va iubi munca? Va fi un adult echilibrat ?
Acestea sunt acele întrebări cu care se confruntă fiecare părinte. Iar cu trecerea timpului aceste
întrebări devin din ce în ce mai intense. Din păcate, timpul nu se oprește.
Primele 7 ani de viață sunt esențiale în dezvoltarea copilului. În această perioadă a vieții sale copilul
dispune de simțuri speciale,care îl ajută în dezvoltarea unor aptitudini. Până înscrierea copilului la școală
trebuie să ajungă la un nivel potrivit de dezvoltare intelectuală, și nu numai, ca să poată avea succese la
învățătură.
Unele cercetări arată că acei copii care au avut succese la școală, nu toți au devenit niște adulți fericiți,
însă pregătirea pentru școală este esența succesului în carieră dar și în sănătatea fizică. Aptitudinile
dobândite îi sunt necesare în viața lui individuală. Îl vor ajuta în partea profesională, să devină un partener
bun, și ca părinte să-și educă copilul la fel.
Noi ca părinți suntem responsabili pentru dezvoltarea intelectuală a copilului nostru, și atunci, când
de multe ori suntem tensionați sau ne frământă ceva. Vestea bună însă este, că pentru dezvoltarea optimă a
copilului nostru, sunt necesare condiții care ne forțează la regularitate, la consecvență și creativitate. Dacă
nu ne preocupă altceva decât să fim părinți iubitori, să asigurăm un mediu în care să simtă copilul că este
în siguranță, atunci suntem niște părinți buni.
Să vedem, cu ce putem asigura un mediu armonios copilului și familiei:
1.Să avem o ordine de zi și reguli de bază!
Dacă copilul este obișnuit cu anumite evenimente, programe, îl ajută să se pregătească pentru
acestea.Copilul dacă se culcă în fiecare seară la aceaș oră, se scoală de obicei la fel, se spală, se joacă,
mănâncă, devin obiceiuri care de mic copil se formează în personalitatea lui. Acestea îl vor ajuta și în anii
de școală, dar și în munca de zi cu zi. Cum învață, însușește unele obiceiuri, în așa fel o va practica și în
cursul vieții. Se va adapta mult mai ușor, și după un timp acest copil va dicta aceste reguli părinților. Ca
copilul să se simtă în siguranță are nevoie de reguli nu prea severe, altfel copilul va deveni neliniștit,
nerăbdător.
2.Să dezvoltăm obiceiuri sănătoase!
Pentru toată familia este importată alimentația sănătoasă., astfel să-l încurajăm să mănânce fructe și
legume .De multe ori observăm că acasă nu mănâncă tot, dar la grădiniță sau la un restaurant mănâncă tot.
Secretul constă în faptul că nu poate alege ce vrea, trebuie să mănânce ceea ce este pus în fața lui.
Plimbările, excursiile, joaca în familie îi dau un sentiment de bucurie. Să-i limităm timpul petrecut în
fața televizorului, a calculatorului. Singur trebuie să-și găsească ocupație, un joc care să-i ofere bucurie.
3.Să dezvoltăm abilitățile!
Persoanele care au competența limbajului dezvoltat, dau o mai bună impresie celor din jur, sunt
priviți mai inteligenți, și au posibilitatea să obțină un loc de muncă mult mai bun.
Pentru dezvoltarea intelectuală este foarte important mișcarea motrică.Astfel noi ca părinți trebuie să-
i încurajăm pe copii să deseneze cât mai mult, să modeleze, să petreacă cât mai mult timp în aer liber.
4.Să-i încurajăm să fie creativi!
Un mediu estetic îi dezvoltă simțul estetic, și îl încurajează la creativitate. Acasă putem practica
activități creative, iar munca copilului să fie evaluat și fiecare lucrare să aibă un loc important în casă.
Trebuie să-l încurajăm ca să creeze liniștit, oricum cu trecerea timpului fiecare copil își va dea seama de
talentul lui, mai ales dacă a încercat mai multe posibilități.
363
5.Siguranță emoțională:
Nicio activitate, dezvoltare, laudă nu merită nimic, dacă lipsește un mediu familiar adecvat.Dacă
părinții se ceartă adesea, se simte tensiunea, nu mai sunt programe, activități familiare, astfel copiii devin
stresați, vede niște părinți nerăbdători, devine neliniștit, ceea ce se vede și în activitatea lui zilnică.
În dezvoltarea copilului atunci putem contribui noi ca părinți, dacă în familie este o armonie,
înțelegere, iubire. Dacă simte copilul acest lucru, atunci va deveni o persoană fericită, dezvoltat
sentimental, fizic și psihic.
364
O LECȚIE DE ISTORIE ALTFEL
PROF. INV. PRIMAR BAȚAUȘ CORNELIA,

ȘCOALA GIMN C-TIN BRANCUȘI
PROF. BAȚAUȘ ADRIAN, ȘCOALA GIMN NR 117, BUCUREȘTI
Toate disciplinele de învăţământ vizează observarea şi perceperea lumii în întregul său, cu

componentele, procesele şi fenomenele caracteristice, ca şi învăţarea prin înţelegere şi aplicare. Prin
intermediul lor şcolarul trece din lumea poveştilor în lumea faptelor reale şi a lucrurilor concrete, începe să
cunoască mediul în care trăieşte şi procesele din jurul său. Aceasta implică transformarea elevului din
spectator, în actor al activităţii ştiinţifice. Prin activitatea experimentală elevii trăiesc bucuria de a
descoperi, de a observa, de a face ipoteze şi de a le verifica prin experiment şi ajung cercetatori în devenire.
Printr-o astfel de abordare ei îşi vor dezvolta capacitatea de deducţie şi de exprimare într-un limbaj ştiinţific.
Prin prisma Proiectului European I BEST si CEYS ( dezvoltarea creativității în predarea științelor
folosind investigația științifică) dorim să implementăm diseminarea metodei investigării ştiinţifice în şcoli,
promovarea unei atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător şi faţă de studiul acestuia pe baze ştiinţifice.
Procedurile fundamentale recomandate de I BEST ar fi: dezvoltarea unei culturi focalizată pe
problematizare, abordarea lor într-o manieră ştiinţifică, învăţarea autonomă şi stimularea iniţiativei elevilor.
Cu ajutorul acestei metode cadrul didactic reuşeşte să aducă elevii în faţa realităţii, să studieze pe viu, să
fie în contact direct cu realitatea sau cu substitutele acesteia – îi determină să înveţe prin descoperire.
Scopul proiectului Cercetător în devenire este dobândirea unor cunoştinţe şi formarea unor
deprinderi legate de explorarea mediului înconjurător, folosind metoda investigării ştiinţifice; Formarea
unei atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător şi faţă de studiul acestuia pe baze ştiinţifice.
Pornind de la ideea că elevul înțelege mai ușor noțiuni noi, ne-am propus ca lecția Geto-dacii să fie
predată în cadrul Muzeului Național de Istorie, folosind metode moderne de predare: : exerciţiul, învăţarea
prin descoperire, problematizarea, conversaţia, observaţia, munca în echipă, ciorchinele, Brainstorming,
întrebările, investigația științifică.
Acest proiect are potenţialul unui triplu impact: asupra sectorului cultural, istoric si socio – uman, pe
care-l reprezintă. Astfel, elevii au posibilitatea să cunoască trecutul strămoșilor direct, văzând la fața
locului, obiecte, arme, bijuterii originale ce au aparținut dacilor, romanilor, dar și regilor României, sa ia
cunostinta cu personalitati si evenimete istorice.
Activitățile propuse au fost următoarele:
1. Vizită Expoziția Tezaur istoric
2. Vizită Columna lui Traian
3. Realizare de bijuterii dacice
Obiectivele operaționale urmărite au fost: să utilizeze informaţii din surse istorice pentru descrierea
personalităţii lui Decebal; să localizeze pe hartă Dacia; să enumere şi să descrie ocupaţiile, obiceiurile daco-
geţilor; să-şi dezvolte dragostea pentru istorie.
Rezultatele așteptate au fost: dezvoltarea gândirii logice, a calităţilor acesteia; stimularea interesului
pentru trecutul istoric al lumii; dezvoltarea operaţiilor gândirii, a atenţiei şi a simţului critic;
Ca suport didactic s-au utilizat: exponatele de la Muzeu, plastilina Fimo pt realizarea bijuteriilor
dacice.
PROGRAM DE ACTIVITATI:
În cadrul vizitei am fost împărțiți în doua echipe și am însoțiți de doi domni ghizi, care au povestit
copiilor într-un mod plăcut despre strămoșii noștri daci și romani, despre obiceiurile lor, răboaiele purtate,
descoperirile arheologice de prestigiu, Closca cu puii de aur. A fost o activitate interactivă, elevii
participând cu interes la, punând multe întrebări.
365
În cadrul celei de a III a activități, copiii, grupați pe 3 echipe, au primit pe echipe fișe Cvintetul-
descrierea strămoșilor- pe care le-au completat. Au fost încurajați să-și pună întrebări unii altora, în urma
vizitei la Columna și Tezaur: Cum trăiau dacii?/Cum erau săbiile romanilor?/Care era tactica dacilor?/Dar
a romanilor? Cum i-au învins romanii pe daci?/Cum erau îmbrăcați dacii? Cum se îmbrăcau femeile dace?
Care erau conducătorii dacilor? Dar ai romanilor? Cu ce se ocupau dacii? Dar romanii? Câte războaie au
purtat?Unde era capitala Daciei? Dar a Imperiului Roman? Ce înseamna pentru voi DACIA?
Feed-back-ul- Vizita la muzeu s-a finalizat cu o activitate de realizare a unor bijuterii dacice. Au
primit plastilina fimo, cârlige pentru cercei, ace de siguranță pentru broșe, planșe cu modele bijuterii dacice
și au trecut la treabă. Au realizat bijuterii deosebite, ce au fost introduse în cuptoare speciale. Bijuteriile
realizate de copii au fost dăruite mămicilor și bunicilor, erau o frumusețe. Școlarul a trecut din lumea
poveştilor în lumea faptelor reale şi a lucrurilor concrete,a început să cunoască mediul în care trăieşte şi
procesele din jurul său.
Consider că metodele noi de predare-învățare- învățarea prin descoperire, prin investigare științifică,
prin formularea de întrebări și identificarea problemei, când elevul devine actor în procesul didactic,
împletite cu metodele tradiționale dezvoltă abilități/deprinderi de înțelegere, de a învăța individual și în
grup mult mai eficient, rațiunea, gândirea critică.
Bibliografie:
 Almaș Dumitru- Povestiri istorice, ed. Niculescu, 2006
 D. Beşliu,M. Dvorski, M. Manea, E. Palade, M. Stamatescu, E. Stănescu- Istorie. Sugestii
didactice pentru clasa a IV-a”,, Ed. Educaţia 2000+, Bucureşti, 2006
 Mihăilescu Cleopatra Mihăilescu, Piţilă Tudora - Istorie-manual pentru clasa a IV-a, Ed. Aramis,
2006
 Vizita la Muzeul Național de Istorie
 http://education.inflpr.ro/ro/home.htm
366
EDUCATIA IN FAMILIE- CEI SAPTE ANI DE ACASA
MAMA-PRIMUL NOSTRU INVATATOR
PROF. BATAUS SIMONA,

SCOALA GIMNAZIALA STEFAN CEL MARE, ALEXANDRIA
Cand deschidem ochii in lumea asta mare, primul sunet si prima imbratisare o primim de la MAMA.
Nicaieri nu e mai bine si mai confortabil pentru un copil ca in bratele MAMEI. Suntem dependenti ani la
rand de femeia care ne da viata si care ne transmite caldura si siguranta. Plangem, vine mama, cadem, ne
ridica mama, intrebam, ne raspunde mama si tot asa, ca si cand mama are raspuns la orice intrebare si ea e
super-eroina noastra. Rolul mamei este cel mai important de la primii pasi in viata si pana intram pe poarta
scolii, dar si cand la randul nostru adulti fiind, tot la buna mama gasim alinare si sprijin.
Cu ochii mintii, ma intorc inapoi in timp si ma vad acasa, eu copil si mama langa mine. Totul mi se
pare sigur, nu imi e frica sa gresesc, nu imi e teama ca nu stiu, nu am grija zilei de maine, mama cu chipul
ei minunat si privirea blajina, ma dojeneste si tot ea ma impaca. O astept mereu la fereasta, ea vine de la
serviciu mai pe la amiaza, e invatator la ea in sat, insa la ceva kilometrii de locul unde locuim, insa grija
mea zilnica e sa astept cu nerabdare sa deschida usa. Cand usa se deschide, fericirea mea e neinchipuita,
parca ceva magic prinde viata-MAMA- face ca totul sa fie usor: intai avem momentul nostru de imbratisare,
de dragoste pura, apoi, aseaza masa, o strange, dar dupa aceea totul devine strict: temele sunt teme, lectura
e necesara si studiatul trebuie sa fie pana vine tata de la serviciu ca apoi sa ne putem juca si copilaria isi
urmeaza firul firesc. Iar seara, seara ne pregatim pentru a doua zi, ne facem ghiozdanele si ne punem cu
grija lucrurile cu care ne imbracam, ne spalam si asteptam iar cu mult entuziasm ca mama sa ne povesteasca
si Mos Ene sa vina pe gene.
Nu stiu cum a trecut timpul, dar stiu ca de la mama am invatat tot ce este mai important, sunt omul
care astazi o reprezint, respir prin porii ei tot ceea ce a stiut sa puna in bagajul educatiei mele: cei sapte ani
de acasa, bunul simt-respect, responsabilitatea faptelor mele, lectura povestilor de odinioara si dragostea de
citit, caldura cu care sa ma apropii de elevii mei, onestitatea, curajul de a privii lumea in ochi. Nu stiu cat
de mandra este ea de mine, dar eu sunt tare mandra de mama mea, care s-a intamplat sa fie si invatatoare,
dar o invatatoare desavarsita si pe care multe generatii de elevi au avut privilegiul sa o aiba in preajma.
Astazi ma intalnesc cu fosti elevi si ma intreaba la inceput timid:- Sunteti fata doamnei invatatoare?
Semanati! Sa-i transmiteti salutari si multa sanatate! Iar inima mea tresare si un gand ma nelinistete: ”Voi
putea eu oare sa ma ridic macar la inaltimea ei? Voi putea eu oare sa fiu cu adevarat un om minunat ca
mama mea? Pentru ca mama mea gaseste si atunci cand poate nu mai are lacrimi sau forta, un zambet si o
incurajare, desi poate ea are cea mai mare nevoie.
Am inteles, o sa ziceti : toate mamele sunt la fel, insa eu o sa spun: dar a mea este cea mai buna,
ca un copil ce nu poate fi convins ca mai exista o mama ca a lui. Asa e! Mamale sunt unice si magice si
aste se vede pentru toti cand ne facem mari pentru ca educatia fiecaruia incepe cu aceasta fiinta
minunata MAMA.
367
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PIP BECE GEORGETA MĂDĂLINA

ȘCOALA GIMNAZIALA „SF. DUMITRU”MACEȘU DE SUS
STRUCTURA: GRADINITA CU P.N. “ALBA CA ZAPADA”
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000;
Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti,2003
368
PROFESOR BECIU RODICA

PROFESOR VOICU STELUȚA
ȘCOALA GIMNAZIALA“VLAICU VODA, BRAILA
„Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea

în fața societății, a fericirii lor și a viețiii copiilor lor” A.S.Makarenko
Familia reprezintă o unitate socială, urmărind să asigure satisfacerea unei game foarte complexe de
trebuinţe şi aspiraţii ale membrilor săi.
Familia joacă un rol esenţial în promovarea valorilor spirituale. În perspectiva cea mai largă, familia
constituie un factor de adaptare, un instrument de reglare şi echilibrare a relaţiilor cu mediul fizic şi social.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte în familie
,de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, familia fiind
una dintre instanțele de primă importanță responsabile de formarea copilului.
Familia contribuie în mod hotărâtor, la conturarea viitoarei persoane, la desenarea liniilor ei de
evoluție. Aici se așează primele căramizi si întregul edificiu al personalității va depinde de calitatea acestor
prime influențe. Familia vine cu „cei șapte ani de acasă”, cu o infuzare a copilului în valorile de referință
ale grupului, contribuind la formarea și delimitarea identității culturale a copilului. De asemenea, tot la
nivelul familiei sunt captate primele norme cu caracter moral, se învață de către copil primele roluri, se
primește un flux afectiv unic și inconfundabil.
Familia este, de asemenea, primul mediu în care copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează
cele mai importante deprinderi de comportamant: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în
vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de
educaţie, modelul parental este foarte important pentru copil.
său şi a celor din jur. Familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Părinţii ar trebui să fie aceia care realizează primul contact al copilului cu o viziune asupra sensului
vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional (valori culturale, tradiţii, obiceiuri etc.),
cu operele de artă şi îl încurajează să îşi manifeste creativitatea artistică, tehnică sau ştiinţifică.
Mulţi dintre noi suntem tentați să spunem despre copil : “este mic, ce înţelege el?!” Uităm, însă, că
un copil poate fi mic, dar nu și incapabil. El are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta,
pentru a-şi dezvolta competenţele. În acest proces de dezvoltare, părintele trebuie să știe când trebuie să
facă un pas înapoi și să lase copilul să-și dezvolte autonomia și să se bucure de ea și de competențele
dobândite treptat.
În acest sens, vom trece în revistă principalele teorii care amintesc de elementele care construiesc şi
susţin constelaţia parentalităţii și care vorbesc de rolurile pe care adulții cei mai importanți din viața
copilului (părinții - mamă și/sau tată) le au în viaţa copilului şi în susţinerea dezvoltării integrate a acestuia.
• „Rolul părintelui este de a susţine copilul în identificarea predispoziţiilor interne şi de a-i pune la
dispoziţie un mediu care să-i susţină maturarea.” Arnold Gesell
• ” Părinţii sunt responsabili de dezvoltarea psihică a copilului.” Sigmund Freud
• „Comportamentul se conturează în funcţie de personalitatea, dar şi de mediul în care copilul creşte
şi se dezvoltă.” Kurt Lewin
• „ Părinţii au nevoie să înţeleagă cum gândeşte copilul şi care sunt etapele de dezvoltare cognitivă
ale acestuia pentru a îl susţine în dezvoltarea sa.” Jean Piaget
• „ Pentru a înţelege nevoile, sentimentele copilului şi pentru a-i răspunde nevoilor de creştere şi
îngrijire, părintele trebuie să utilizeze empatia.” Rogers Maslow
369
• Copiii şi părinţii îşi adaptează reciproc comportamentele, în funcţie de relaţia construită între ei.”
Bell Mischel
• „Dacă copilul are încredere că persoana de referinţă afectivă (fie mama, fie tatăl) îi satisface
nevoile, acest fapt se va reflecta în tipul de ataşament pe care îl dezvoltă. Ataşamentul îl susţine pe copil în
tot ceea ce înseamnă dezvoltarea sa integrată: în plan fizic, al sănătăţii, precum şi în plan cognitiv şi
socioemoţional.”Ainsworth Bowlby
• „ Părinţii au capacitatea de a-şi ajusta forma de manifestare a parentalităţii lor în funcţie de fiecare
copil în parte, de sexul acestora, de vârsta,etc.” Schaefer Braumrind
• „Competenţele parentale sunt influenţate de: resursele parentale: experienţele sale; încrederea în
sine; atitudini; aptitudini; cunoștințe despre creşterea şi îngrijirea copilului; aşteptări de la copil; starea sa
de sănătate; caracteristicile copilului: temperament; stare de sănătate; nivel de dezvoltare; sex; etc. context:
calitatea relaţiilor maritale; reţeaua socială din care fac parte; sistemul de sprijin (familia extinsă, prieteni,
reţea de servicii suportive la care apelează); valori şi credinţe culturale şi sociale; locul de muncă etc.” Jay
Belsky
Pledoariile oamenilor de ştiinţă vin să confirme relaţia strânsă între copil şi părinţii săi, felul în care
fiecare participant în cadrul acestei relaţii se transformă, îşi dezvoltă capacităţile, aptitudinile şi îşi defineşte
atitudinile, rolurile în raport cu ceilalți.
Nu există meserie mai importantă decât aceea de a crește și educa un copil, de a fi alături de el,
sprijinindu-l să devină un adult autonom, echilibrat, responsabil, capabil să ia cele mai bune decizii pentru
sine și pentru cei din jur.
Deşi scoala aduce un important aport informaţional copilului şi are un rol esenţial în educaţia
acestuia, pilonul principal în formarea lui rămâne familia. Ideal ar fi să existe o continuitate între şcoală şi
familie, astfel încât cele două să ofere copilului un mediu echilibrat în care să se dezvolte.
BIBLIOGRAFIE
Cucos, C., (2017), Educatia :Reintemeieri,dinamici,prefigurari, Editura Polirom, Iaşi.
Material tradus şi adaptat după D. McDermott,"Parenting education from K-12: Theoretical and
empirical background and support.",2002
370
PROF. BEJ DANIELA ROMELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ IACOBINI
Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi în ceea ce priveşte formarea personalităţii şi

comportamentului copilului până merge la şcoală o asociem cu cei şapte ani de acasă. Când spunem că un
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut: care ştie să salute, să spună mulţumesc,
Educaţia, respectarea bunelor maniere şi a regulilor morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei şapte ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul
iubit de părinţi se dezvoltă armonios, are încredere în propriile forţe, i se dezvoltă deschiderea spre învăţarea
şi asumarea regulilor de comportament.
Conceptul „cei şapte ani de acasă” aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi,
depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea
are forma pe care părinţii i-o dau, mama şi tata fiind primii învăţători ai copilului.
Copilul care se simte apreciat de părinţi, căruia i se acordă atenţie, percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia astfel încât acestea să nu fie transformate în disciplină de fier.
Abia de pe la vârsta de 3 ani, copilul îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face
un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, începe să fie capabil
să împartă jucăriile, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită,
în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare
zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul
familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente
în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
După ce copilul merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica, nu va mai fi tot timpul alături de părinţi,
deci este necesar să îi fie dezvoltată mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur, atât copii, cât şi
adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în
discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Acum
trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus. Observaţiile făcute în public ("taci din gură,
că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti") sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe
copilul.
să fie consecvenţi în educarea copilului, să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că
şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Totodată este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Cea mai preţioasă
recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei
pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Când i se administrează o pedepsă cele mai bune rezultate
nu le dau o ceartă sau o palmă, ci dezamăgirea, nemulţumirea, ignorarea părintelui.
Bineînţeles că deseori „cei şapte ani de acasă” vin cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că
există uneori devieri de la tipul de comportament pe care părinţii doresc să îl insufle copilului, precum şi
zile în care li se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care s-au străduit să le predea copilului au
trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de
creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele
mult-aşteptate.
371
Copiii pot învăţa în cei şapte ani deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor (atât pozitive, cât şi negative), bunele
maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre
părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc), consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţă în
realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
Şcoala şi alte medii educaţionale vor putea ulterior să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie.
Ţelul unei societăţi sănătoase este să formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele învăţate,
de familie, de prieteni. Formula corectă este îmbinarea armonioasă dintre inteligența cognitivă și cea
emoţională. Degeaba sistemul educațional înclină balanța spre dezvoltarea inteligenţei cognitive (materii
care promovează științele reale) şi nu spre cea emoțională (încurajează dezvoltarea creativităţii şi a spiritului
artistic în rândul copiilor) pentru că riscăm să-i dezvoltăm dizarmonios pe copii, să nu știe să-și gestioneze
emoțiile și, până la urmă, să nu știe să opereze în societatea reală, noțiunile din matematică, chimie sau alte
materii asemănătoare.
Dincolo de bagajul de cunoștințe pe care vrem să le însuşească, țelul unei societăţi sănătoase este să
formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele învăţate, de familie, de prieteni. Formula corectă
este îmbinarea armonioasă dintre inteligența cognitivă și cea emoţională, după cum explică psihologul
Alexandru Pleșea, specialist în psihologia copilului.
S-a observat că acei copii care se simt valorizați, respectați în familie, au rezultate mai bune la şcoală,
au mai mulţi prieteni şi trăiesc vieţi mai sănătoase, mai fericite.
372
COPILUL ȘI DISCIPLINA
PROF. BEJENARIU ANCA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT ,,RIKI-PRIKI” REŞIŢA
Tehnicile sau metodele de disciplinare şi educare ale copilului trebuie aplicate în funcţie de aşteptările
pe care le ai de la el la anumite vârste. De exemplu, nu poţi să îi explici unui bebeluş de 9 luni că este
pedepsit pentru că i-a lovit fratele, pentru că nu înţelege. Cum nu poţi să trimiţi un copil de 15 ani să stea
la colţ pentru că a greşit, pentru că este o metodă depăşită în raport cu dezvoltarea copilului.
Tehnici de disciplinare ale copilului
• Disciplina pozitivă - concentrarea pe comportamentele pozitive ale celui mic
• Redirecţionarea - aceasta tehnică presupune exact redirecţionarea comportamentului copilului spre
fapte bune şi pozitive;
• Disciplina time-out (pauzele) - implică îndepărtarea propriu-zisa a copilului dintr-o situaţie
problematică şi trimiterea lui într-o zonă neutră (fără jucării, tv, calculator sau alte surse de distragere a
atenţiei) până se calmează şi linişteşte; nu ar trebui să fie mai lungi de 5 minute;
• Regulile - stabilirea şi impunerea regulilor în comportamentului copilului; un sistem pe baza de
reguli şi consecinţe care trebuie prezentat, explicat şi aplicat în educarea copilului;
• Pedeapsa/Metoda punitiva - o tehnică care implică restricţia accesului la anumite activităţi şi
jucării preferate ale copilului, ca metodă de a sancţiona pentru purtarea urâtă; de exemplu, atunci când
pedepseşti copilul pentru că spart un obiect prin a-i interzice accesul la calculator într-o zi imediat următoare
acţiunii.
Tehnici disciplinare în funcţie de vârsta
0-18 luni
Metodele efective care funcţionează în disciplinarea bebeluşilor sunt disciplina pozitivă şi
redirecţionarea comportamentului.
Este inutil să încerci să educi bebeluşii până la vârsta de 18 luni prin alte tehnici ca:
• explicaţii/instrucţiuni verbale (pentru că nu înţeleg);
• disciplina time-out;
• impunerea limitelor;
• pedepsele etc.
18 luni - 3 ani
Copiii până la 3 ani răspund foarte bine tehnicilor de disciplinare bazate pe:
• disciplinarea pozitivă;
• redirecţionarea comportamentului;
• instrucţiuni verbale/explicaţii;
• disciplina time-out etc.
Cele care nu sunt foarte eficiente la stadiul la care este dezvoltat copilul până acum sunt sistemul
reguli-consecinţe şi metodele punitive.
4-12 ani
Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă el îţi dezvoltă o mulţime de aptitudini şi este capabil să
răspundă la din ce în ce mai multe metode disciplinare. Poţi aplica în încercarea de a educa copilul toate
metodele enumerate mai sus.
Este perioada în care comportamentul se modelează cel mai bine şi mai uşor atâta timp cât aplici
metode eficiente şi eşti perseverent.
Bibliografie:
Debesse, M.,Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EdituraDidactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970;
Dragu, A., Cristea, S.,Psihologie şi Pedagogie Şcolară, Ovidius UniversityPress, Constanţa, 2003;
373
BENEA GEORGETA AURELIA,

ȘCOALA PRIMARĂ NR.2 SĂBOLCIU
JUD.BIHOR
Expresia ,,cei șapte ani de acasă,, reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă propriilor
copii. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informații, de memorare și de insușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul îsi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra
lui.
Bebelușul este atașat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu se poti observa la copil asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi pentru că mâncăm tot ce ne dă
mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de
sine.
Ambianța familială influențează temperamentul copilului. Dacă în familie este bună înțelegere,
veselie, armonie, temperamental copilului va lua un aspect calm și de bună dispoziție.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
Însă va trebui să ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Unele din insușirile pe care copiii le dobândesc în această perioada devin stabile pentru tot restul
vieții. Părinții împreună cu dascălii au obligația să le insufle copiilor spiritual de competiție, cooperarea,
altruismul, atitudinea pozitivă față de persoane și față de lucruri.
Bibliografie:
374
DESPRE CEI 7 ANI DE ACASA
ÎNV. BENGHEA PATRICIA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1,
SAT VALENI, COMUNA VALENI, JUDEȚUL VASLUI
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este vorba
despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat să
înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau
educatorii.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
Printre principalele “ingrediente” care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
şi reuşite. Există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru,
precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este perseverenţa, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil,. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar
375
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani.
să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele
sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea,
acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc,
la grădiniţă. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
greşelile
conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
376
PROF. INV. PRIMAR BERBECAR LILIANA NICOLETA

SCOALA GIMNAZIALA NR.1 BISTRITA
JUDETUL BISTRITA-NASAUD
,,Cei sapte ani de acasa” care, in prezent, au devenit ,,cei sase ani de acasa”sunt din ce in ce mai goi,
mai lipsiti de sens, o expresie invechita si demodata.
In ziua de astazi, expresia a disparut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obraznicia se confunda
cu istetimea, iar rasfatul cu dragostea. De aceea nu este de mirare ca intalnim din ce in ce mai putini copii
politicosi si bine crescuti.
toată viaţa. Familia este mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient. Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Grădiniţa, şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Pornind de la premiza că
cele mai multe acumulări pe plan: moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au loc în „cei şapte ani de acasă”,
trebuie să aprofundăm problemele complexe şi de o importanţă covârşitoare ale educării copiilor în această
perioadă.Sa se insiste asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi trebuie să le aibă atât părinţii
cât şi educatorii pentru a facilita şi a favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată si sistematică a
celor mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente.
Nu se pot oferi soluţii universal valabile, doar se poate veni cu sugestii, să prezentăm modele, să
interpretăm situaţii, să oferim exemple, să încurajăm sau să tragem semnale de alarmă, fiind convinşi că
întotdeauna şi în orice domeniu, cu atât mai mult în cel educativ, este mai uşor să previi decât să corectezi.
În prezent trăim într-o perioadă marcată de schimbări rapide, suntem puşi în faţa provocărilor de a
ne adapta unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum era în trecut. În această situaţie, este
necesar să acordăm o mai are atenţie dezvoltării comportamentului emoţional şi a celui social al copiilor.
Studiile indică faptul că acei copii care au dezvoltate abilităţile sociale se vor adapta mai bine la mediul
şcolar, vor avea rezultate mai bune. Copiii cu abilităţi sociale slab dezvoltate (copiii care se comportă
agresiv, fizic sau verbal, copiii care au dificultăţi de a se integra într-un grup) prezintă o probabilitate
crescută de a dezvolta probleme de comportament. Lucrurile nu se desfăşoară la fel în cazul tuturor copiilor.
Dacă un copil este caracterizat printr-un temperament energic, soluţia nu este să îl „liniştim”, ci să-i oferim
activităţi stimulative de epuizare „sănătoasă” a surplusului de energie. Poate ar trebui să ne întrebăm în ce
măsură adulţii prezenţi în viaţa copilului oferă un model clar de autostăpânire. În multe cazuri, adultul are
obligaţia de a se schimba întâi pe sine pentru a oferi copilului un model adecvat. Totuşi, dacă este prea
neastâmpărat, prezentând un temperament coleric, nu înseamnă că poate fi lăsat să se manifeste în
consecinţă. El trebuie învăţat să respecte reguli de conduită morală. Pe de altă parte, o disciplinare
„excesivă” este in mod sigur dăunătoare copilului, antrenând efecte nedorite, precum stoparea iniţiativei, a
creativităţii şi pierderea încrederii în sine.
Copiii trebuie să înveţe că toate comportamentele noastre au consecinţe asupra celorlalţi şi de aceea
pe unele dintre ele le modificăm. În cadrul interacţiunilor sociale (copii-adulţi, copii-copii), copiii îşi
dezvoltă anumite abilităţi de relaţionare şi învaţă noi comportamente. Ei au nevoie permanentă de ghidare
din partea adulţilor în ceea ce priveşte recunoaşterea şi respectarea regulilor de comportament în diferite
situaţii sociale. Regulile au rolul de a preveni apariţia unor probleme de comportament. Focalizarea pe ceea
ce face bine copilul este mult mai eficientă în dobândirea comportamentelor sociale adecvate şi în
estomparea comportamentelor problematice, decât utilizarea pedepselor.
La scoala,fiecare clasa reprezintă un context social complex, iar o bună adaptare la cerinţele scolii
presupune înţelegerea rolului invatatoarei, a aşteptărilor din partea acesteia, înţelegerea relaţiei cu ceilalţi
copii şi adaptarea la o serie de reguli. Studiile de psihologie educaţională arată că instrucţiunile invatatoarei
şi modalităţile de predare, utilizarea unor strategii de modificare comportamentală adecvată modelează tipul
şi frecvenţa interacţiunilor dintre copii.
Pentru o bună educaţie a copilului este necesară colaborarea familiei cu scoala. Apreciem că buna
cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o
377
muncă metodică pe baze ştiinţifice in scoala, în condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie
şi scoala, a unei îndrumări suficiente a familiei, reprezintă pârghii de bază în formarea personalităţii
şcolarului. De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine;
deprinderile şi convingerile "creionate" acum constituie baza modului de acţiune în viitor.
Noi toti, cu dragoste si staruinta, putem sa-i redam sensul expresiei ,,cei sapte ani de acasa”.
BIBLIOGRAFIE :
* „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, autor: M.Gîgă, Editura Coresi,
Bucureşti, 1999; * Revista învǎțǎmântul școlar, nr.3-4/2008, MECT, București
* Revista învǎțǎmântul școlar, nr.3-4/2011, MECT, București
378
PROF. BERCAN MARILENA
Educația copilului se face din prima zi de viață, nu după etape și reguli șablon, ceea ce este valabil
pentru unul, nu este bun și pentru altul.
Părinții trebuie să știe că un copil nu este un adult în miniatură, nici o păpușă vie, că aplicând o
educație plină de fermitate și înțelegere, în care dragostea pentru cel mic să se facă simțită și când îl ceartă
și când îl mângâie, pot obține rezultate bune. Cea mai bună educație este cea pe care o aplică părinții uniți
într-o căsnicie fericită, echilibrată din punct de vedere psihoafectiv și hotărâți să-și crească un copil normal
dezvoltat, din toate punctele de vedere. Dragostea și înțelegerea dintre părinți este cel mai bun sfetnic, căci
intuiesc fără prea multă teorie, care sunt cele mai bune metode pentru a canaliza sau corecta tendințele
copilului, fără a-i strivi sau devia personalitatea în formare.
Există însă și părinți care nu au suficientă încredere în ei înșiși și care ascultă orbește toate sfaturile
binevoitoare ale rudelor, prietenilor sau cunoștințelor, alți părinți aplică o toleranță totală, lasă frâu liber
tuturor capriciilor copiilor, pe motiv că îi dezvoltă independența. Rezultatele unei astfel de educații se văd
începând de la vârsta pubertății, când independența poate duce copilul până în fața tribunalelor pentru
delicvență minori sau la școli de reeducare.
În urma dezbaterilor s-au stabilit 10 reguli pe care trebuie să le aibă în atenție părinții în vederea
educării copiilor:
1. Să-ți iubești copilul
Să te bucuri de el, să-l accepți așa cum este, să nu-l jignești, să nu-l umilești, să nu-l descurajezi, să
nu-l pedepsești pe nedrept, să nu-l lipsești de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească.
2. Să-ți protejezi copilul
Să-l aperi de primejdii fizice și sufletești, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor interese și cu
riscul propriei tale vieți.
3. Să fii bun exemplu pentru copilul tău
Să transmiți valorile și normele etice ale societății, să-i dovedești că trebuie să trăiască în dragoste și
armonie cu ai săi și cu toți cunoscuții familiei. Să trăiască în cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor,
convingerilor și al sentimentelor altora. Să crească și să simtă tot timpul comunitatea „mamă-copil-tată” să-
l obișnuiești să participe la activitatea obștească.
4. Să te joci cu copilul tău
Să-ți faci timp pentru copilul tău, să vorbești cu el, să te joci cu el cum îi place (jocurile lui), să iei în
serios jocul lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
5. Să lucrezi cu copilul tău
Să-ți ajuți copilul când încearcă să participe la muncă în casă ori în grădină. Când copilul este mai
mare, să-l obișnuiești să participe la treburile zilnice din gospodărie și pentru gospodărie.
6. Să lași copilul să dobândească singur experiențe de viață, chiar dacă suferă.
Copilul acceptă numai experiențele pe care le face singur. Propriile tale experiențe sunt lipsite de
valoare pentru copilul tău. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-și acumula experiențe proprii, chiar
dacă sunt legate de anumite riscuri.
7. Să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane.
Să înfățișezi copilului posibilitățile extraordinare de desfășurare ale omului, în conformitate cu
înzestrarea și talentele fiecăruia. Dar, în același timp să-i arăți că fiecare om trebuie să recunoască anumite
limite în faptele sale, chiar și în familie, față de părinți. Ajută-l pe copil să recunoască și să respecte aceste
limite.
8. Să-l înveți să fie ascultător
Să supraveghezi și să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin acțiunile sale să nu genereze
suferință nici pentru alții. Răsplătește-l pentru respectarea regulilor stabilite, la nevoie încearcă să impui
respectarea regulilor prin pedepse.
9. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și
propriei experiențe.
379
Copilul are nevoie de mult timp până învață să se orienteze în această lume complicată. Ajută-l cât
timp poți și cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea, conform experiențelor
acumulate și gradului de maturitate.
10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanțe, spectacole,
serbări de familie, manifestări sportive)
În vederea educării copilului, sunt necesare și importante anumite cunoștințe și calități pe care părinții
trebuie să le dovedească, de exemplu: pricepere, simțul răspunderii, sănătate fizică și psihică.
Copilul „se hrănește” la fel ca și noi adulții, din trăiri frumoase care ne ridică deasupra cotidianului,
trăiri care ne oferă prilejul să cunoaștem viața altor oameni și lumea. Așa cum „bazinul se umple cu apă,
focul se aprinde cu foc și sufletul omului se modelează datorită sufletului unui alt om.”(Rabindranat
Tagore)
380
EDUCAȚIA IN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
BERCU JANA, PROF. INV. PREȘCOLAR

G.P.N. ,,LICURICI” SCHIULEȘTI
Educaţia parentală este prima formă de educaţie pe care copilul o primeşte de aici, și rolul decisiv al
acesteia în formarea şi dezvoltarea copilului. Maniera în care părintele îşi educă copilul este specifică,
unică, originală, reflectând nivelul de cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale, concepţia despre educaţie
pe care o posedă.
Educația parentală ajută părinții să își dezvolte și să își îmbunătățească abilitățile parentale, să
înțeleagă dezvoltarea copilului și să folosească modalități alternative de abordare a situațiilor dificile
întâlnite cu copiii.
Părinţii cunosc paşii pe care trebuie să îi parcurgă pentru a construi şi întreţine o relaţie pozitivă cu
copiii lor, însă, uneori, situaţia şi starea emoţională a părinţilor sau a copiilor deteriorează această legătură
prin indiferenţa, nervozitatea şi agresivitatea cu care cele două părţi se implică.
Părinţii trebuie mereu provocaţi, stimulaţi, optimizaţi pentru ca relaţia dintre grădiniță şi familie să
se bucure de încredere şi suport reciproc.
Grădinița trebuie să câştige încrederea familiei, iar familia trebuie să abordeze cu interes şi seriozitate
educaţia copiilor.
Grădinița şi familia trebuie să conlucreze pentru a satisface nevoile emoţionale ale copiilor, pentru
a-i disciplina, pentru a-i proteja, pentru a-i educa.
Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, capacităţi, abilităţi şi deprinderi,
susţinute de trăsături de personalitate specifice, care permit părinţilor să ducă la îndeplinire cu succes
responsabilităţile parentale, să prevină şi să depăşească situaţiile de criză în favoarea dezvoltării copilului.
Sarcina părintelui nu se reduce la asigurarea bunurilor materiale necesare creşterii copilului, ci se
completează cu orientarea primilor săi paşi în procesul de cunoaştere a lumii, în îmbogăţirea câmpului său
perceptual şi în folosirea unor metode adecvate privind formarea şi însuşirea unui sistem de valori.
Un părinte bun oferă copilului său, mai întâi de toate, afecţiune, foarte importantă în formarea
pesonalităţii, şi poartă un dialog permanent cu acesta.
Există diverse mijloace care pot fi utilizate în familie pentru cunoaşterea copilului, mijloace folosite
de altfel şi pentru cunoaşterea lui la grădiniţă: observaţia, convorbirea, jocul etc.
Trebuie să-i ascultăm pe copii cu atenţie în toate aspectele vieţii lor, dar trebuie să înţelegem că mare
parte din timpul şi energia părinţilor trebuie cheltuite pentru a vorbi cu copiii şi a asculta ce au de spus.
Chiar atunci când suntem ocupaţi, trebuie să fim în stare să deosebim când anume întrebarea copilului e
destul de serioasă, pentru a ne face să ne întrerupem din treburile noastre. Metoda cea mai adecvată pentru
educaţia copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la
muncă, etc. Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. Părinţii trebuie conştientizaţi
că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil, este investiţia
pentru mintea şi sufletul acestuia.
Mediul familial şi mediul din grădiniţă îşi exercită pe rând, influenţa asupra copilului. Copilul petrece
mai mult timp la grădiniţă decât în familie, iar aceasta din urmă constituie pentru el un mediu mai stabil.
Familia are dreptul să aştepte de la grădiniţă nu numai sprijinul material şi moral pe care îl presupun unele
situaţii dificile, dar şi informaţii privind dezvoltarea copilului, problemele vieţii lui afective, procedee
întrebuinţate.
În cadrul familiei, fiecare membru are locul şi rolul său. Ca şi adulţii şi copiii au nevoi, dorinţe,
personalitate. Deci este de la sine înţeles că trebuie să cunoaştem dreptul copilului la propria individualitate.
Cel mic are nevoie de dragoste, îngrijire, dar şi de respectul nostru.
Prin influenţa pe care o are asupra copilului lui, părintele trebuie să-l facă să privească viaţa ca pe un
lung şir de încercări, pe care nu trebuie să le evite, ci din contră, trebuie să le treacă. Aceste obstacole ale
vieţii au menirea de a-l căli, făcându-l mai puternic şi mai înţelept.
Atunci când îşi creşte copilul, părintele trebuie să aibă în vedere că acesta va ajunge într-o zi adultul
care va trebui să lupte pentru existenţa lui. Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere în
381
propriile sale forţe, de responsabilitate. Trebuie să-şi cunoască posibilităţile şi să nu ceară mai mult decât
poate oferi, pentru a fi ferit de eşecuri.
Bibliografie:
Revista de pedagogie nr. 10-12, Educație timpurie, București, Institutul de Științe ale Educației,
2009;
Educație timpurie. Integrarea copiilor în grădiniță, București, Institutul de Științe ale Educației,
2010.;
Cei şapte ani de acasă, Silvia Dima, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti,1999;
Copilul, familia şi grădiniţa, Dumitrana, M.,, Bucureşti, Compania, (2000);
382
EDUCAȚIA IN FAMILIE. CEI ȘAPTE ANI DE ACASA!
AUTOR: BERECHET AURELIA RALUCA,

GR. “FLOARE DE COLȚ”, BUCUREȘTI
Educația este necesară pentru fiecare ființă umană încă de la naștere, pentru a-și dezvolta propria
calitate individuală și socială. Chiar dacă oamenii pot fi auto-învățați, asa zișii ,,self- made men ”, ei au
nevoie cu siguranță și de altcineva pentru a-i educa. Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă
legătură cu problematica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe
şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca
o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul
educational. „Școala este a doua casă, dar prima școală este acasă!” Atunci când folosim expresia ,, cei
șapte ani de acasă” ne referim de cele mai multe ori la bunele maniere cu care copilul pornește pe lungul și
anevoiosul drum al școlii și al vieții în același timp. Nu uităm că acestă expresie își are originea în faptul
că în trecutul nu foarte îndepărtat copilul rămânea în familie până la această vârstă de șapte ani, când acesta
pășea pragul școlii. La momentul începerii școlii puiul de om trebuia să aibă bine conturat un set de
comportamente menite a-l face să se integreze cu ușurință în noul mediu, să fie acceptați de cei din acest
nou mediu, sau cum spuneau adulții ,,să nu se facă de rușine”. Cu timpul, multe schimbări au intervenit în
societatea în care trăim și odată cu ele și în modul de a ne educa copiii, iar așteptările adulților de la cei
mici sunt altele. În primul rând, copiii nu mai petrec primii 7 ani doar în sânul familiei, intrarea lor în mediul
școlar se face mult mai devreme, în jurul vârstei de 3 ani când pășesc pragul grădiniței. Ca să nu mai vorbim
de faptul că cei mici intră în grija și îndrumarea învățătoarei la 6 ani, sau chiar mai devreme cu 2-3 luni. În
al doilea rând, trăim într-o societate în care părinții micuților sunt fie foarte ocupați cu serviciu, fie chiar
plecați din țară, multe familii sunt monoparentale, unii părinți sunt divorțați sau recasătoriți, au copiii din
mai multe căsnicii. Ca urmare a acestor situații unii micuți sunt în grija membrilor familiei extinse: bunici,
mătuși, frați, etc. În aceste condiții responsabilitatea educării copilului revine tot mai mult școlii, părinții
chiar au această pretenție de la cadrele didactice.
Un părinte al unui copil sub vârsta școlarizării se află într-o continuă căutare de modalități de educare
a celui mic, de trucuri de a-l determina pe cel mic să se comporte frumos. Însă cea mai bună modalitate este
propriul exemplu, al părintelui și al celor din familia extinsă. Este foarte important pentru copii ca ei să
crească în familii în care membrii sunt mereu politicoși unul cu celălalt, care folosesc un limbaj decent și
un ton adecvat. Acest exercițiu, deși nu este întotdeauna ușor, este unul extrem de util și ușor de perceput
de copil. La fel de important este ca micuțul să fie apreciat pentru comportamentul civilizat, fapt ce îl va
face să învețe bunătatea și să fie mai prietenoși. Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla ca puiul de om
să folosească cuvinte necuviincioase sau să aibă un comportament necivilizat, deprinse nu se știe de unde.
Cum trebuie să reacționeze părintele atunci? În primul rând, nu trebuie să intre în panică și mai ales nu
trebuie să țipe sau să lovească. Apoi trebuie să înțeleagă că o reacție exagerată nu îl va face pe copil să
renunțe la un astfel de limbaj sau comportament, ci dimpotrivă, să îl folosească în continuare dar să ascundă
acest lucru de adulți. Mai mult decât atât, copilul va înțelege că dacă a provocat un adult, poate face același
lucru și cu alții, drept pentru care va folosi același limbaj sau comportament din nou și din nou. Atunci va
fi cu adevărat o provocare încercarea de a-l determina să se poarte frumos. Soluția constă în discuții repetate
despre ceea l-a determinat să adopte acel comportament, discuții ce trebuie purtate pe un ton calm, dar ferm,
discuții menite să transmită clar mesajul că adultul nu apreciază un astfel de limbaj sau comportament.
Sigur, aceste discuții trebuie însoțite de exemplul unei comportări civilizate, politicoase. În tot acest timp,
copilul trebuie să se simtă ascultat, îndrumat, ajutat. Sunt de evitat pedepsele aplicate unui copil mic pentru
comportament necivilizat. Dacă părintele reușește să îl facă pe copil să folosească un limbaj decent și să
aibă un comportament civilizat înseamnă că a fost făcut abia primul pas către o educație bună, frumoasă,
corectă. Urmează, desigur, o lungă, anevoioasă și complicată cale de urmat pentru transformarea micuțului
într-un adult de succes. Cum am precizat mai sus, copilul intră mai devreme de 7 ani în mediul școlar, de
aceea nu mai putem vorbi despre cei șapte ani de acasă. Începând cu vârsta de 3 ani, acesta se află atât sub
îndrumarea părinților cât și sub cea a educatoarei. De aceea între familie și grădiniță trebuie să existe o
bună comunicare și colaborare în vederea asigurării unei educații corespunzătoare și a unui sprijin pe
drumul devenirii sale ca adult.
383
CEI 7 ANI DE ACASA?
PROF. INV. PRIMAR, SIMONA BERILA

ȘCOALA GIMNAZIALA NICU ENEA, BACAU
Mai există cei 7 ani de acasă? Și când mă-ntreb nu mă refer la comportamentul copilului, ci la timpul
pe care acesta și-l petrece efectiv în sânul propriei familii.
Trăim într-o lume agitată, parcă mai agitată ca oricând. Părinții muncesc de dimineață până seara
pentru un trai decent. Copiii? Cu bone, cu bunici, prin creșe sau centre educaționale, încă de la 1-2 ani.
Vine fireasca întrebare: ,, Care cei 7 ani de acasă ?’’
Copilul, în zilele noastre, este dus în diverse medii educaționale de unde deprinde, sau nu, reguli de
bază- temelie pentru mai târziu. Printre timp, obosit, extenuat, părintele mai remediază sau mai completează
câte ceva. Nu conștientizează că ,, ai o viață întreagă ca să muncești, dar copiii sunt mici doar o singură
dată’’, cum bine zice un proverb polonez.
Așa că un copil bine crescut, sau nu, este rezultatul unor medii educaționale diversificate. Cred că
expresia ,, cei 7 ani de acasă’’ nu mai e de actualitate. Diferența dintre timpul copilului petrecut cu familia
și timpul petrecut în instituții specializate sau cu alte persoane din afara acesteia este majoră. Desigur,sunt
și părinți, din fericire, care conștientizează rolul timpului de calitate petrecut cu cel mic în familie. Și să fim
sinceri se și cunoaște dincolo de ușa casei, căci pentru copii dragostea înseamnă timp.
Copilul trebuie într-adevăr să socializeze încă de la o vârstă fragedă, dar creșterea lui armonioasă
necesită un echilibru între timpul petrecut în familie și cel din afara acesteia și o continuitate de atitudine
în mediile educaționale, pentru clădirea unui comportament adecvat.
Dar cum se comportă un copil bine crescut, cu ,, cei 7 ani de acasă”? Salută; dă dovadă de bune
maniere la masă; își recunoaște greșelile și utilizează permanent ,, cuvinte magice’’ precum: mulțumesc,
te rog, scuză-mă, cu plăcere, îmi permiți; se comportă civilizat cu prietenii și în public. Toate acestea se
capătă în timp, cu perseverență din partea adultului în actul educațional, dar și prin exemplul personal.
Copilul face, până la urmă, ce vede și nu ce i se spune.
Modelele oferite ( alimentare, comportamentale, verbale) vor avea primul impact asupra celui mic.
Ca părinți, dacă am deprins și noi cândva ,,cei 7 ani de acasă”, îi vom ,, oferi” cu generozitate mai departe,
fără prea mare efort, ci ca un mers firesc al lucrurilor. ,, Ca să-l călăuzești pe copil pe calea care trebuie să
o urmeze, călătorește tu mai întâi pe ea”( Josh Billings). Pentru a transmite anumite valori, cuvântul-cheie
este împreună: mâncați, povestiți, jucați-vă, îmbrățișați-vă, respectați-vă, arătați-vă iubire. Totul
împreună!
În familie copilul are parte de primele lecții de viață. Părinții sunt cei care îi oferă un prim model de
învățare. O familie în care predomină armonia, respectul, considerația, entuziasmul, creativitatea reprezintă
un mediu sănătos pentru dezvoltarea și creșterea copiilor.
Și cum în primii ani de viață copilul este dependent de membrii familiei, este momentul oportun în
care se dobândesc principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Așadar, ar fi benefic ca ,, cei 7
ani de acasă” să se întoarcă în locul de unde au plecat în momentul în care societatea a reușit, din nefericire,
să răstoarne valorile.
Copilul are nevoie de o atmosferă sănătoasă în jurul său, atât în familie, cât și în afara acesteia pentru
a se dezvolta frumos și a fi bine crescut. ,, Copiii au mai mare nevoie de modele decât de critici”(Carolyn
Coats); de timp ,, împreună”, de echilibru, de diversitate, de perseverență.
384
FAMILIA- FACTOR FUNDAMENTAL ÎN EDUCAȚIE
PROF. PT. ÎNV. PREȘC. BIBOLAR MARIA-PAULA

GPN ,,PEȘTIȘORUL DE AUR,, ZLATNA, JUD.ALBA
Factorii fundamentali care influențează educația unui copil sunt: zestrea ereditară, familia și mediul.
Familia este locul unde copilul începe și își pune bazele fundamentale ale educației. Nu degeaba se
folosește expresia: cei șapte ani de acasă. Modul în care educația este înțeleasă de către adulți și aplicată
asupra copilului își va pune amprenta asupra lui pe parcursul întregii vieți.
La rândul său, familia este de mai multe feluri iar structura sa este influențată de factori de natură
socială, economică, istorică, materială. Mai ales o dată cu industrializare și cu creșterea tot mai accentuată
a rolului femeii în societate, natura interioară a familiei s-a modificat iar aceasta a influențat modul în care
se realizează educația. În continuare voi enumera tipurile de familii în funcție de numărul de membri .
În primul rând voi specifica familia mixtă: este familia specifică societății românești pentru o lungă
perioadă de timp, mai ales în mediul rural. Familia mixtă este formată din bunici, părinți și copii. În acest
context, educația copiilor este realizată atât de părinți cât și de bunici. Copilul vede mai multe modele, se
dezvoltă armonios și este însoțit atât de căldura și blândețea bunicilor, cât și de autoritatea părinților. El
este în permanență înconjurat de persoane dragi, niciodată nu este singur și i se dezvoltă un puternic
sentiment de apartenență și siguranță.
Al doilea tip de familie este cel clasic, format din părinți și copii. Aici copiii se bucură din plin de
timpul, energia și atenția pe care părinții o dăruiesc, dar pot să simtă lipsa unor bunici îngăduitori și veseli,
care să le citească povești cu mult drag. Dacă sfârșitul de săptămână ar fi unul la bunici, atunci acesta ar fi
un mare factor pozitiv.
Al treilea tip de familie este reprezentat de familia monoparentală, formată din un singur părinte, de
regulă mama și un singur copil. Aici lucrurile pot sta un pic altfel, deoarece părintele singur își revarsă
întreaga energie și afecțiune asupra copilului, pentru ca acesta să nu simtă lipsa celuilalt părinte. Uneori
copilul se poate simți singur sau poate să petreacă o bucată de timp cu o persoană care îl îngrijește.
Un alt factor care influențează educația este și locul geografic al familiei .Dacă copilul locuiește la
casă, în mijlocul naturii, înconjurat de animale, atunci el va beneficia de factori care îi pot influența educația
și starea de sănătate în mod pozitiv. Mișcarea în aer liber dezvoltă simțurile și nu are egal. Contactul cu
animalele sensibilizează, îl ajută pe copil să fie empatic și îi dezvoltă simțul răspunderii.
Mediul urban, cu poluarea și aglomerația specifică, îl pot face pe copil să aibă un sentiment de
angoasă. La oraș, mai mult decât la țară e necesar să se investească în spații de joacă pentru copii, cu multă
verdeață, unde cei mici să se poată manifesta liber.
Fundamental pentru formarea preșcolarilor este și modul de a gândi al părinților, aspectele pe care
aceștia le consideră esențiale și capacitatea lor de a stimula potențialul copiilor.
385
BIHARI KISS ANDREA LORENA

GRADINIȚA P.P. NR. 3 LUGOJ/
STRUCTURA A G.P.P. NR. 4 LUGOJ
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în
a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin
cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului.
prezenta următoarea întâmplare: „Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine
orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua,
386
în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem
atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii/pedagogii
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM.
BIBLIOGRAFIE
• Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
• Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
387
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. BILANIN CLAUDIA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ANGHEL SALIGNY,, BANLOC
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, să spună
acasă.
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl ghideze
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea care
îl înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
388
,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. INV.PRIMAR, BIRAU IOANA-LETITIA

ŞCOALA GIMNAZIALA „LUCRETIA SUCIU” ORADEA
nevoile.
sănătos.
389
Cury)
Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde;
BIBLIOGRAFIE
390
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !
PROF. BIREȘ ROZALIA

ȘCOALA PRIMARĂ NR.2 FĂGETU, JUD. SĂLAJ
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei
mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim
să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care
te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mul
taşteptate. Eu cred că se acordă mult prea multă importanță unui concept ce datează din străbuni. In primul
rând, termenul e expirat...se consideră că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani
pleca la scoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la grădiniță și de la
6 la școală.
Apoi, in cei 7 ani se "predau" lecții grele de educație care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe energii, timp, nervi si frustrări copilărești se derulau...părinții țineau mult la acea
educație, copiii o inghițeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim
dar cumva obligatoriu, in care trebuie să se incadreze odraslele noastre. Care se incăpățânează să accepte
incadrarea si au dureri dorsale privitor la dorințele noastre. E drept, si părinții s-au adaptat, mulți au renunțat
la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas așa, o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat
391
și, de ce să nu recunoaștem, un fel de termen de comparație. Cert este că educația trebuie să existe, doar că
fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar obligativitatea a devenit nițel desuetă, asa că la 7 ani unii copii
sunt de pus in ramă iar alții...mai puțin.
Cred insă că nu trebuie să mai facem comparații la varsta de 7 ani. Pe umerii părinţilor apasă o
responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în
aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie –„bună creştere” –
nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi binecrescut nu înseamnă peste
tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
Pentru mine cei șapte ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simț, de igienă, de respect pe
care un copil trebuie să le învețe de la părinți, până să meargă la școală. Iată câteva exemple de reguli de
bun simț care trebuie respectate de toate persoanele indiferent de vârstă:
1. Să asculte pe cineva când vorbește;
2. Să nu vorbească cu gura plină;
3. Să se spele pe mâini după ce a folosit toaleta, înainte de masă....sau când vin de undeva;
4. Să spună adevărul;
5. Să nu fie agresiv;
6. Să dea bună ziua/la revedere;
7. Să respecte pe cei din jur;
8. Să nu vorbească urât,
9. Să spună mulțumesc, te rog frumos;
10. Să se spele pe dinți seara/dimineața, ori de câte ori este nevoie.
De asemenea, părinții trebuie să le respecte mai intâi ei, pentru că nu este de ajuns doar să repete
copiilor sau să îi corecteze, fara ca ei să fie exemplu lor de comportament, atitudine, limbaj. Părinții sunt
modele pentru copiii lor. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă, dacă el aude frecvent certuri
între părinți. Sau nu este suficient să îi atragem atenția că nu a spus mulțumesc în diverse ipostaze dacă în
familie nu aude niciodata acest cuvânt. La fel se întâmplă și atunci când părintele minte sau omite să spună
adevărul pentru a ieși cu bine din unele situații, iar copilul este prezent. Va fi dificil ca el să înțeleagă de ce
nu poate să facă același lucru și cu aceiași ușurință cu care o face mama sau tata, dacă vrea să ascundă ceva
greșit.
Normele de conduită se învață în familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Copiii trebuie să învețe cum să se comporte
cu ceilalți. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalți decât unul căruia lipsesc cei șapte ani de-acasă. A-l învăța bunele maniere este un proces
zilnic. Familia este un mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportamant conștient.
Cei șapte ani de - acasă sunt anii de aur ai educației unui copil.Înconjurat de dragostea și protecția
părinților, copilul învață bazele disciplinei, a încrederii în propriile sale forțe, învață regulile de bază ale
respectului și primele noțiuni de socializare. În cei șapte ani de acasă, copilul învață ce este încrederea,
ordinea, și buna purtare.
Un copil care are cei șapte ani de acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care știe să
spună ”mulțumesc” și care are o conduită bună în orice situație, atât în societate, cât și în viața particulară.
Copilul își însușește acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple și argumente clare .
Purtarea copilului, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru
intenționat. Uneori, cei mici nu își dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, sau
că nu este un semn de bună creștere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Deprinderile de comportamaent civilizat se învață în timp, printr-o atitudine pozitivă, evitând critica,
pedepsele dure și devalorizarea copilului. Copilul își însușește deprinderi de autoservire, igienă, curățenie,
limbaj corect, respectarea celorlalți și a mediului înconjurător, altruismul, cooperarea, autocontrolul,
recunoștința, spiritul de echipă etc.
Nu este indicat să îl lăsăm să facă ce vrea. Este necesar să fixăm limite și să amânăm recompensa
imediată pentru a-i cultiva răbdarea.
Între 3 și 5 ani, copilul va deveni capabil să împarte jucăriile și va distinge între bine și rău.
392
Bibliografie:
1.Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen,
2.Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
393
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ EDIȚIA 2020
PROF. EDUCATOR BALÁZS MONICA, ȘIMLEU SILVANIEI
“Semeni un gînd, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un
caracter; semeni un caracter, culegi un destin.”Stephen R. Covey
Acest citat pornește ciclul unei vieți. Din această cauză, rolul familiei este o bază foarte importantă
în viața unui individ. În sânul familei învață ce înseamnă a iubi, a respecta, a cere iertare, a saluta. În familie
copilul are ocazia de a învăța ce înseamnă autoritatea, și respectarea anumitor reguli. Totodată familia are
și un rol de educator, are o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. Cele mai multe cunoștințe despre
natură, societate, religie, comportament, deprinderile igienice se datorează educației pe care le primește
copilul. În primele ani al unui copil deprinderile și cunoștințele va dezvolta prin imitația unui model adult.
Foarte mult contribuie în dezvoltarea psihică a unui copil libertatea de a alege între opțiuni. Cât mai multe
activități active și atractive se desfășoară în primele ani al unui copil, cu atât mai mare va fi orizontul
învățării și experienției.
odihnă, mişcare şi să le supravegheze, iar în același timp să întreţină starea de sănătate optimă.
Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formează
primele deprinderi de igienă personală şi socială. Familia trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în
evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil
să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Dacă a greșit cu ceva trebuie explicat concret cu ce a greșit
față de cineva și să ceară iertare.
tehnologiei, cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la
Bibliografie
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
3. https://creeracord.com/2016/07/12/educatia-in-familie-baza-unei-dezvoltari-sanatoase-a-copiilor-
si-a-succesului-in-viata/
394
EDUCATIA IN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PREȘC. BALEA COSMINA VIOLETA
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii depinde ca
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. A fi bine-crescut
nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Salutul-Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
Comportamentul în public-Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
Comportamentul cu prietenii- Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
Înţelegerea normelor sociale- Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
Manierele la masă-O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
Recunoaşterea greşelilor- „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
Tact şi toleranţă- Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este vorba
despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la gradiniță sau școală, copilul trebuie învățat să
înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau
educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre educația copilului
său. Dar, uneori, își dă seama că aceste reguli nu sunt respectate. Nu ezitati sa îi reamintiți copilului regulile
casei sau regulile de educație pe care le-ați stabilit. Iata legea celor 5 reguli pentru reușita educației
copilului:
395
1. Regulile trebuie să fie clare. Orice regulă pe care o impunem copilului trebuie sa fie clară și
explicata copilului. El trebuie să știe ce este permis, și ce nu.
2. Regulile trebuie să fie concrete. Atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie
concrete. Îi spuneți clar să adune jucariile din sufragerie, decât să îi spuneți să facă ordine în sufragerie.
3. Regulile trebuie să fie constante. Nu e ușor să păstrezi regulile constante însă este de mare
importanță asigurarea unei linii de constanță în principii. Dacă tolerați un anume comportament într-o zi,
iar în ziua urmatoare nu îl mai tolerați - copilul va fi dezorientat. Constanța regulilor dă copilului un
sentiment de siguranță. A fi ferm si constant nu înseamnă rigiditate.
4. Regulile trebuie să fie coerente.Părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și să
respecte - și ei la randul lor – niște reguli de viața și comportament. Copilul învață de la proprii săi părinți
cum să își respecte părinții - prin exemplul pe care îl dau părinții ...
5. Regulile trebuie să fie consecvente.Copii au tendința de a forța limitele și de a le sfida uneori. De
aceea, aceste încălcări trebuie să aibă și niște consecințe logice - altfel ele vor fi mereu forțate si repetate.
Când consecințele încălcării regulilor impuse vor fi logice și rezonabile, copilul își va dezvolta simțul
responsabilității.
Copiii au tendința de a încălca regulile și este perfect normal. Ca act educațional însă, părintele trebuie
să înțeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului și trebuie respectate, pe cât posibil. Asta
înseamnă o educație resonsabilă și asta duce la creșterea unui adult respons
396
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR BALEANU MIRABELA
Se numesc „cei sapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Bebelusul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil în joaca lui și in comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adultilor la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
În cei șapte ani copilul poate învăța: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, bune
maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre
părțile de vorbire), modul de a relaționa cu ceilalti și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției, perseverența în
realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reacționăm la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră,
cât și din cele negative.
397
CEI SAPTE ANI DE-ACASA
PROF. INV. PREȘ: BALICA ELISABETA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 3 DARMANEȘTI
JUD. BACAU
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie sa
invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele maniere.
Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta
celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui
cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca
de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca
aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?
Ce faci si ce nu faci
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu
de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se
cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai
blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei...
• Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata cu
altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident
ca ar trebui sa le foloseasca.
• Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva!
Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa cunoasca
si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il inveti sa utilizeze
formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le foloseasca nu doar cu
strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti l-a cerut, sa ii amintesti:
"Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si manierat, fara tipete si
expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel, devii tu insati un
exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se dovedeste bine crescut.
Intre 3 si 5 ani
Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri trebuie
facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul principal.
Propune-i sa fie gazda si tu musafir.
398
Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o
conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el
numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admira.
El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de
modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti, de
carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.
Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii
si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o conversatie cu
adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti incepe
sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa termine ce
are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar fara sa faci pe
profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei, ca iti rup
urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului tau.
Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai trecut,
uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai categorica. In
unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il mai lasi sa iasa
afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.).
De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat
ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine.
La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze
exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.
Ce ar trebuie sa stie:
Pana la 3 ani
• sa salute si sa raspunda la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere")
• sa spuna "multumesc", "te rog”, "cu placere"
• sa dea mana cu cineva
Intre 3 si 5 ani
• sa spuna "Pardon"
• sa bata la usa cand intra intr-o incapere
• sa ceara permisiunea ("Mami, imi dai voie sa..." sau "Pot sa...")
• sa foloseasca batista
Intre 5 si 7 ani
• sa raspunda cuviincios la telefon - sa se prezinte, sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul
sa astepte la telefon
• sa isi ceara scuze atunci cand greseste
• sa stie sa ofere si sa primeasca un dar
• sa nu intrerupa conversatia adultilor
• sa intrebuinteze corect tacamurile
Intre 8 si 10 ani
• sa respecte bunele maniere la masa (sa nu soarba, sa nu plescaie, sa nu tina coatele pe masa, sa nu
se intinda peste masa, sa nu gesticuleze cu tacamurile, sa nu manance cu cutitul, etc.)
• daca primeste o cutie de bomboane, politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti
• sa nu dea replici rautacioase despre colegi (si, in nici un caz, cand acestia sunt de fata)
399
CEI 7 ANI DE ACASĂ
BALICA LUIZA ANA-MARIA

SCOALA GIMNAZIALA „THEODOR COSTESCU”
DROBETA TURNU-SEVERIN, MEHEDINTI
acasă.
dorinţelor sale.
400
BIBLIOGRAFIE
401
EDUC. BALICA SIMONA

GRADINITA CU P.P.NR. 21 DR.TR.SEVERIN
In educarea ,,puiului de om”, parintii, educatorii, scoala si societatea, in general, sunt mijloace
importante de educatie si instructie.
Printre problemele importante ale invatamantului in aceasta etapa de schimbare si modernizare
rapida se gaseste si cea vizand parteneriatul cu alti factori educationali, intre care familia ocupa un loc
privilegiat. Familia, prima scoala a vietii este cea care ofera copiilor primele cunostinte, primele deprinderi
dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca prima veriga a sistemului educativ familia are responsabilitati clare si diverse.
Intrebarea care se pune este ,daca familia de astazi are timp pentru indeplinirea responsabilitatilor
educative, daca este pregatita sa activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse sa-si indeplineasca consecvent
responsabilitatile educative fata de copii, acuzand lipsa de timp, grijile vietii zilnice, minimalizand rolul de
factor educativ. Alte familii, desi doresc sa asigure educatia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregatirea
psihopedagogica, experienta.
Factorii care influenteaza azi mediul educativ sunt:noua conceptie care se cristalizeaza asupra
educatiei ca serviciul social si extinderea mass-media(T.V). Parintii trebuie sa-si intareasca fundamentarea
relatiilor pe baza dragostei lor fata de proprii copii si pe dorinta lor ca acestia sa aiba performante si succes
in viata. Aceasta nu se poate realiza daca parintii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educatia
copilului este factorul principal care dezvolta personalitatea lui. In educatia copiilor trebuie sa existe intre
parinti intelegere si acord in diferite probleme si de aici decurg normal si celelalte.
In activitatea de educatie in familie un rol important il are,,climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi si carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau
,,climatul negativ”(nefavorabil) educatiei, adica formarea copilului ca cetatean, ca om.
Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii
lor, lucru de care ar trebui sa fie constienti toti parintii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale parintilor influenteaza atitudinile, comportamentul si modul de a fi al copiilor.
Voi enumera cateva din posibile atitudini si comportamente ale parintilor si implicatiile lor in
*,,Familia severa”-in anumite limite imprima ordine, disciplina, seriozitate, asigura unitate si
echilibrul familiei. Severitatea este necesara in raporturile educationale din familie, dar cu masura. Ce s-ar
intampla in cazul in care parintii aplica copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
creste timorat cu gandul pedepsei, ascunde greselile facute, simte nevoia sa minta, se indeparteaza afectiv
si efectiv de parinti si isi cauta intelegerea si afectivitatea in alta parte. Asa se nasc,,gastile “ si ,,bandele”
de minori. Mai grava este situatia cand parintii sunt impartiti in ,,tabere”:unul sever si unul indulgent.
Astfel se formeaza viitorul demagog, viitorul ipocrit, trasaturi de personaliate pe care nu si le doreste nici
un parinte pentru copilul sau.
*,,Familia permisiva” sta la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va
fi neajutorat, un egoist, un meschin, caci in familie ii este permis orice, el are numai drepturi, in timp ce
parintii, doar datorii. Un asemenea copil se adapteaza si se incadreaza cu mari dificultati in colectivele de
scoala sau mai tarziu la locul de munca.
*,,Familia rigida” prejudiciaza maturizarea copiilor, generand lipsa de incredere in sine, teama de
nereusita si sanctiune. Invatatorul trebuie sa intervina, dupa ce cunoaste situatia reala, prin vizite la
domiciliu, discutii cu parintii (in particular, nu in sedinte) sugerandu-le cu discrete, tact si calm in ce mod
si sub ce forma se poate atenua si echilibra severitatea. Invatatorul trebuie sa fie postura sfatuitorului si nu
a judecatorului.
*,,Familia libertina” creeaza o atmosfera lejera, prezentand riscul de a intarzia sau impedica
maturizarea sociala a copiilor datorita preocuparii excesive a unui parinte sau a ambilor pentru ei insisi.
Invatatorul trebuie sa intervina pentru a dezvolta siguranta de sine in sensul obtinerii unor rezultate bune la
402
invatatura, capacitatea de decizie, spiritul de independenta. Punerea ferma in garda a parintilor in legatura
cu pericolul evolutiei nefavorabile a copiilor este posibila si necesara.
Parintii trebuie sa inteleaga bine relatie dintre fapta si masura ei educationala. In climatul educational
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea si blandetea, afectivitatea si sobrietatea, larghetea si
strictetea ) toate insa cu masura si la timp, orice exces fiind pagubitor in sfera formarii umane.
Un proverb spune :,,O vorba buna rostita la timp, invioreaza sufletul copilului, precum si ploaia
buna, cazuta la timp potrivit, invioreaza campul”
BIBLIOGRAFIE:
Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005
403
PRIMII 7 ANI - UN PROGRAM „INVAȚAT”
PROF. BALOGH EVA ZITA, PSIHOLOG
Fiul meu își va găsi locul în viață? O să-și iubească fetița mea meseria? Vor fi adulți fericiți,
echilibrați? Cum îi pot ajuta cu toate acestea? Acestea sunt întrebările la care se gândesc adesea orice tată
și mamă. Aceste probleme apar din ce în ce mai mult pe măsură ce trec anii. Iar timpul nu este finit.
Primii 7 ani sunt cruciali pentru dezvoltarea copilului. În această perioadă, copilul are o sensibilitate
specială pentru a învăța și dezvolta anumite abilități și calități. Trebuie să atingă un anumit nivel de
dezvoltare și maturitate înainte de a putea merge la școală pentru a avea succes în studiile sale. Desigur,
conform cercetărilor, performanța școlară de succes a copilului nostru nu duce întotdeauna la un adult
fericit, bine echilibrat, dar nivelul de educație este cu siguranță o componentă importantă a sănătății la locul
de muncă și, mai recent, a sănătății fizice. Aptitudinile dobândite sunt utilizate pe parcursul vieții ulterioare
a copilului. Îi ajută să se dezvolte în profesie, să fie un soț bun și să le transmită copiilor cunoștințele lor ca
părinți.
Noi părinții suntem responsabili pentru progresul educației copilului nostru, chiar dacă de multe ori
suntem ocupați cu propriile necazuri și tensiuni spirituale. Vestea bună este însă că, condițiile necesare
pentru dezvoltarea optimă a copiilor noștri contribuie, de asemenea, la bunăstarea noastră spirituală,
forțându-ne să fim ordonate, consecvente și creative. Nu există o terapie mai bună pentru părinții care sunt
predispuși la împrăștiere și impulsivitate decât să se concentreze asupra copilului în loc de ei înșiși și să-și
urmeze nevoile, realizând tot ceea ce este dificil pentru ei înșiși. Cu toate acestea, este important să ținem
cont să nu fie o altă sursă de stres pentru noi punerea bazelor bunăstării copilului nostru. Dacă nu ne pasă
de nimic altceva decât să oferim un mediu iubitor, sigur, deja am făcut un pas pentru a fi părinți buni.
95% din viața noastră de adult este rezultatul unui „program” pe care l-am învățat despre viață în
primii 7 ani ai copilăriei noastre.
Înainte de vârsta de 7 ani, undele creierului rezonează sub nivelul conștiinței. Astfel copiii se pot juca
cu prăjituri făcute din nisip, pentru că pentru ei este un lucru „adevărat” sau jocul când mătura este calul.
Cum intrăm în programele copilăriei?
- te uiți, îți pândești părinții, frații, mediul tău pentru că trebuie să înveți lucruri ... Câte sute de reguli
trebuie să înveți? Gândiți-vă la asta.
Copiii din primii 7 ani doar observă și copiază ceea ce văd.
Una dintre cele mai importante funcții de socializare în familie este predarea vorbirii și a
comunicării, deoarece în această societate cu ajutorul acestui sistem de semnal este posibil ca oamenii să
facă față, să stabilească și să mențină contactul. Familia este primul loc pentru copiii creierului să învețe
roluri (copii, frați, nepoți) și apoi să le practice (spațiu de interacțiune). Tipare de familie, sentimente,
rezolvarea conflictelor, atitudini etc. ele oferă un punct de plecare pentru dezvoltarea unei personalități
de bază. De aceea, este important să determinați mediul și efectele copilului dvs. la această vârstă
În procesul de socializare a copiilor și socializare religioasă, îngrijirea copilului, sugarul și
garantarea siguranței acestora sunt de o importanță deosebită, ceea ce înseamnă atât îngrijire fizică, cât
și îngrijire spirituală. O condiție necesară pentru succesul acestui proces este o relație echilibrată,
iubitoare de mamă-copil
Atmosfera de acasă este critică pentru succesul procesului de socializare al copilului. Dacă copilul
nu învață secretul vieții comunitare în familie, adică capacitatea de a relaționa cu o altă persoană, de a
accepta, de a da în mod sincer, de a da (de exemplu, un cuvânt bun, faptă, ajutor etc.), el nu poate deveni
cu adevărat membru al comunității și să se comporte.
A fi părinte nu este ușor și a fi un părinte bun este extrem de dificil. Cu toate acestea, este cea mai
mică și cea mai importantă comunitate pe care un copil o întâlnește mai întâi, ajungându-și drumul spre
școală, iar mai târziu, în capitală.
Bibliografie:
1. The First 7 Years, Kay Kuzma, July 31, 2006
2. Sorsdöntő találkozások: szülők és gyermekek, Ranschburg Jenő, Popper Péter, Vekerdy Tamás,
2005
404
FARA FAMILIE ROADELE EDUCAȚIEI NU SUNT COAPTE
PROF. SORINA BALTAC

ȘCOALA GIMNAZIALA „TUDOR VLADIMIRESCU”- PITEȘTI
Moto: „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.” (Confucius)

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că
„educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Mersul la grădiniță, la scoală, la liceu sunt căi ce te pot duce spre reușite în viața personală,
profesională, familială, socială etc. Faptul că ai parte de un mediu propice dezvoltării este un avantaj, dar
dacă nu vii din spate cu un bagaj bine conturat, cu reguli și obiceiuri stabilite, cu rutine și convingeri ce țin
de educația ce se face în familie, drumul spre reușită poate fi extrem de anevoios, iar pașii pe care-i faci pot
fi extrem de mici și dezarmanți.
Am văzut ce înseamnă susținerea de către familie în demersul didactic. Atât în ce privește pregătirea
în specialitate, cât și în ce privește educația pentru viață. Cea din urmă face parte dintr-un deziderat al
societății actuale, societate ce pregătește omul pentru a face față cerințelor cotidiene, adică acelea de
adaptare la mediu, la nevoi, la piața muncii.
Educația are ca bază familia, iar la noi în școală, părinții își pun amprenta periodic pe pregătirea
copiilor, motivând și în același timp, susținând școala cu tot ce înseamnă ea: oameni, pregătire, bucurie,
cooperare, muncă și recompensă.
A venit primăvara și odată cu ea mărțișorul. Părinți, bunici, copii, cadre didactice au participat la
Târgul Mărțișorului, unde toată școala a fost plină de flori, fluturi, ghiocei, buburuze și alte simboluri. Cele
mai importante ființe au fost copiii, de la cei mai mici-preșcolarii din grădinițele care ne-au vizitat, la cei
mai mari-elevii de clasa a VIII-a care i-au pictat pe față pe cei menționați anterior. Prilejul le-a fost oferit
de „Zilele Porților deschise”, activitatea care a oferit zâmbete, culoare și multe promisiuni.
Emoționați, dar curioși, peste o sută de preșcolari de la grădinițele partenere, au fost zilele acestea
alături de noi, pentru a cunoaște mai bine locul în care, sperăm, vor reveni ca viitori elevi, atunci când
clopoțelul va vesti începutul unui nou an școlar.
Încă de la intrare, au fost întâmpinați de atmosfera primăvăratică pe care am pregătit-o special pentru
vizitatorii noștri, dar și de zâmbetul și căldura doamnelor învățătoare. Acestea le-au prezentat școala și au
răspuns curiozității părinților, în special despre modul de organizare a programului „Școală după școală”,
program organizat în școala noastră de 12 ani.
Elevii de la cercurile de dansuri și majorete i-au încântat pe musafiri cu momente artistice aplaudate
de prichindei. Am vrut ca părinții și viitorii noștri elevi să afle că în această școală construim viitorul
405
copiilor prin iubire, respect şi responsabilitate, pentru ca aceştia să devină oameni dornici de a învăţa toată
viaţa.
Familiile elevilor noștri susțin și educația antreprenorială, care a devenit deja un obicei în școala
noastră. Toată comunitatea școlară este implicată activitatea numită „Mărțișoare dulci” ce constă în
pregătirea și vânzarea de prăjituri gustoase și colorate, asortate cu primăvara.
Acolo unde e familie este și educație! Poftiți pe la noi!
406
PROF. INV. PRIMAR BALȚOI- GHERGHE TATIANA MADALINA

ȘCOALA GIMNAZIALA DRAGANEȘTI DE VEDE, JUD. TELEORMAN
comunitari. Factorii familiali sunt cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase.
Rezultatele mai multor studii arată că elevii care sunt înconjurați de dragostea și ajutorul membrilor
familiei au rezultate mult mai bune la școală față de copiii ai căror părinți lucrează de dimineața până seara
și care nu petrec prea mult timp împreună cu ei.
De ce este importanta familia în educația copiilor? Pentru ca are o influență deosebita asupra copiilor,
care dobândesc mult mai repede și mai ușor cunoștințe despre obiceiuri comportamentale, stil de viață,
De asemenea, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere intelectual,
cât și fizic, moral și estetic. Mai mult decât atât, părinții au datoria de a le forma copiilor conștiința,
caracterul, voința, personalitatea și simțul responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile școlilor.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în familie
precedând-o pe cea instituțională. În primii ani de viață, copilul este dependent de părinți, iar aceștia nu
trebuie sa fie preocupați doar de latura fizica a îngrijirii lui, ci sa aibă în vedere educația psiho-socială,
corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului,
iar educația sa la nivel psihic trebuie sa urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent
educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a
copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte
important.
De familie depinde dirijarea judicioasa a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre
lume și viață, despre fenomene din natură și societate, copilul le primește din familie. Astfel, prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltării sale psihice. Părinții vor fi atenți la felul cum pronunța copiii cuvintele, le vor
corecta vorbirea, le vor îmbogăți vocabularul, îi vor învăța sa se exprime corect si coerent. Părinții trebuie
să acorde o mare atenție întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active
a setei de cunoaștere, al curiozității lor cu privire la originea lucrurilor din jur. In familie, copiii își însușesc
primele cunoștințe, își formează primele reprezentări și dobândesc experiențe morale. Părinții îi învață de
timpuriu pe copii să înțeleagă ce este "bine" și ce este "rău", ce este "permis" și ce este "interzis". Pentru
unele fapte și acțiuni, copiii sunt încurajați și lăudați, iar pentru altele sunt dojeniți de către părinți.
dat prin atitudinile și faptele lor.
ce trebuie să caracterizeze relațiile este stima reciprocă dintre membrii familiei, dragostea părintească
rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții și ceilalți membri ai
familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele lor, încât devin
pentru copii un exemplu de urmat. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.
Familia este un factor primordial de formare a copiilor. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în
societate, de a implementa practici educative, construcții cognitive.
Familia este mediul cel mai sănătos și are o influență mare asupra individului. În cadrul familiei,
individul se dezvoltă multilateral, cuprinzând mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant va ajuta
la o înțelegere mai adecvată a societății, omenirii, o educație bună va ajuta la crearea unui individ util
407
BIBLIOGRAFIE
1.Drăgan, Ioan; Petroman, Pavel; Mărgineanţu, Dorina; Educaţia noastră cea de toate zilele, Editura
Eurobit, 1992 -Timişoara,
2.Stoian, Mihai, Rămân părinţii repetenţi? Dilemele adulţilor, Editura Tineretului, 1968-Bucureşti.
408
CEI 7 ANI DE ACASA
BANU ELENA MADALINA
Dă mi curaj să fac primul pas...

pentru că
a-i învăța pe altii este o călătorie,
nu o destinație. (Muriel F. Blackwell)
Eu consider că o componentă importantă în creșterea copiilor o reprezintă educația religioasă. Poate

ne întrebăm, cum pot eu să-l ajut pe copil să-L cunoască pe Dumnezeu? Eu nu sunt teolog sau profesor de
religie. Ei bine nici nu trebuie, tot ce avem nevoie este dorința de a-i ghida copilului,încă de mic, pașii spre
lucruri și fapte morale.
După ce am constatat că doresc să abordez și această temă cu copilul meu trebuie să am in vedere
următoarele aspecte:
1.Sunt eu vesel, fericit și prietenos? Copiii sunt atrași în mod natural, de persoane vesele și fericite.
Buna dispoziție face religia, și nu numai, atractivă.
2.Sunt natural și sincer? Copiii au o abilitate misterioasă de avedea prin fațada expusă adevărata
persoană din interior.
3. Sunt răbdător și stăruitor? Unii copii învață încet, alții răspund imediat așa că trebuie să ne cultivăm
rabdarea dar și stăruința.
4.Sunt eu entuziast? Copiii vor fi total prinși de ceea ce îi învățam, dacă suntem plini de entuziasm.
5.Sunt organizat? În orice activitate este nevoie de o bună organizare.
6.Sunt un om ferm în principii? Copiii au nevoie de un ghid ferm, care să-i conducă prin dezordinea
lumii lor.
7 Sunt un bun colaborator? Trebuie să luăm în cosiderare că nu suntem singuri în procesul de educare
al copiilor și că o bună colaborare, cu ei în primul rând, cu familia lărgită, cu școala etc. este esențială în
dezvoltarea armonioasă a personalității copiilor.
A educa un copil este cea mai frumoasă, dar și cea mai grea lucrare ce a foat incredințată vreodată
ființelor omenești ( Ellen G. White)
Fiecare dintre noi am fost înzestrați cu talente pe care nu le putem dezvolta decât în ajutorul oferit
celor din jur. Sunt multe lucruri care-i răsplătesc pe părinții care își dedică timpul, forțele și dragostea lor
în educarea copiilor lor.
Vom avea în permanență contact cu prospețimea vieții, prin enruziasmul copiilor ceea ce ne va
menține tineri. Nimeni și nimic nu va dărâma cărămizile așezate, de timpuriu, cu dragoste și migală in
formarea deprinderilor morale ale viitorului adult. : “Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și
când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” ( Înțeleptul Solomon)
Fiecare generație este altfel copiii de azi au nevoie de credință și autonomie. Au nevoie de standarde
morale, care să-i îndrume în viață, care să le traseze un drum clar în mijlocul dilemelor actuale. Într-o lume
aflată în continuă shimbare, copiii au nevoie de o motivașie în alegerea pe care trebuie să o facă, de ajutor
pentru a face diferenșa ăntre ce este bine și ce este rău, pentru a găndi corect.
Formarea conștiinței copilului constă în identificarea cu modelele parentale iar din Psihologia
Vârstelor (Șchiopu, U) aflăm următoarele: ”Conștiința reunește standarde morale, valori, dorințe, dar și
autocontrol privind respectarea acestora”. Astfel rolul părinților nu este de a transmite valori etice prin
intermediul unei liste care începe cu -să nu -, ci prin exemplul unei vieți de corectitudine și integritate
morală cu care copilul se poate identifica.
409
EDUCATIA IN FAMILIE
ÎNTELEPCIUNEA PARINTEASCA IN A MUSTRA SI SFATUI COPIII
PROF. INV. PRESCOLAR BAR IOANA-DANIELA
Este cunoscut faptul că în primii 6-7 ani de viaţă ai copilului, familia pune bazele trăsăturilor sale de
caracter. Unele abateri de conduită întâlnite mai târziu la copil îşi au originea tocmai tocmai în această
perioadă, când ar fi putut atât de uşor să fie prevenite. Referitor la necesitatea unei educaţii la timpul potrivit
A.S. Makarenko afirmă: “O educaţie justă din cea mai fragedă copilărie nu e o sarcină atât de grea cum ar
părea. Dar oricât de greu ar fi ea nu depăşeşte puterile oricărui om, oricărui părinte. Fiecare poate, uşor,
fără oboseală, să-şi crească bine copilul, numai dacă doreşte într-adevăr... “.
În faţa unei situaţii nepotrivite, a unei greşeli facute de copil ne repezim să mustrăm, să dăm sfaturi,
dar acestea sunt rău primite, negate, ignorate şi nu de puţine ori cel certat face contrariul. Acesta lucru se
întâmplă deoarece nu ştim să mustrăm. În cartea “Arta de a mustra”, autoarea Ileana Vasilescu ne propune
să învăţăm a mustra şi sfătui print-o poveste cu tâlc. Atunci când mustrarea are loc într-un moment
nepotrivit şi într-o formă nepotrivită, cel mustrat se va simţi traumatizat, fapt ce va face imposibilă discuţia
el. Pentru a mustra avem la îndemână înţelepciunea populară păstrată în proverbe, snoave, legende, poveşti
cu tâlc sau chiar Biblia prin Proverbe şi învăţăturile din Vechiul şi Noul Testament. Societatea actuală prin
instituţiile ei, implicit şcoala, acordă o mai mare importanţă inteligenţei şi compeţiţiei promovând mai puţin
valoarea, adica talentul munca şi înţelepciunea. În cartea citată mai sus autoarea explică diferenţa dintre
inteligenţă şi înţelepciune prin compararea acestora cu grâul facut pâine şi grâul semănat, grâul – pâine
(inteligenţa) hrăneşte imediat, grâul semănat (înţelepciunea) rodeşte etern. „Înţelepciunea îl face pe om
încet la mânie şi este o cinste pentru el să uite greşelile“, se spune în Biblie (Proverbele 19:11).
Tendinţa noastră este să corectăm greşeala imediat sub impulsul unei tensiuni interioare ce se
regăseşte în ton, cuvinte sau privire, însă mustrarea îşi atinge scopul când cei implicaţi sunt liniştiţi, este
bine aşadar ca după o faptă nepotrivită a copilului, dacă cuntem copleşiţi de mânie, să lăsăm un timp de
liniştire şi într-un moment potrivit să reluam discuţia despre fapta lui spunându-i o povestioară potrivită cu
situaţia sa.
Iată o scurtă povestioară cu tâlc ce valorifică iubirea de aproape, generozitatea:
“Undeva la munte, pe o cărare îngustă, am întâlnit un băiat slăbuţ, care-şi purta în spate frăţiorul.
Se vedea cu uşurinţă, că micuţul era prea greu pentru puţinele lui puteri. I -am spus cu inima strânsă de
milă:
- Băiete, ce grea povară duci în spate!
El mi-a spus cu repros în glas, privindu-mă mirat:
- Nu e o povară, este fratele meu!
El a plecat mai departe. Am rămas mut şi uluit. Tocmai primisem o lecţie de viaţă. Când îmi pierd
tot curajul şi durerile oamenilor ori necazurile, mă copleşesc, cuvintele acelea pline de miez, îmi amintesc:
Nu e povară, este fratele tău!”
Citind Viaţa Sfântului Siluan, aflăm că în tinereţe căzuse într-un păcat. În ziua următoare tatăl său îl
întreabă: „Unde te-ai aflat azi-noapte, fiul meu? Inima mea s-a tulburat pentru tine.” Cuvintele sale blânde
au pătruns adânc în inima Sfântului Siluan. Aici nu mai e vorba de o simplă îngăduinţă, e rezultatul unei
relaţii profunde, întemeiată pe încredere şi respect. Dacă între copii şi părinţi s-a stabilit o relaţie de dragoste
şi copilul se încrede în părinţii lui şi-i respectă, de multe ori pentru a-l dojeni e de ajuns doar o privire severă
sau tristă ca el să-şi dea seama că greşeşte.
Arătând ce efect au cuvintele asupra mâniei, regele Solomon al Israelului antic spune: „Un răspuns
blând potoleşte mânia, dar un cuvânt aspru aprinde mânia“ (Proverbele 15:1).
Părinţii ce se apleacă asupra inimii copiilor lor, reuşesc în cele din urmă să educe copilul. Aceia care
se concentrează doar asupra intelectului lor, vor reuşi, în cel mai bun caz să crească un copil isteţ, însă slab
din punct de vedere moral.
410
Bibliografie:
Ileana Vasilescu, “Arta de a mustra sau despre lumină şi iubire”, Editura Creanga Fermecată,
Bucureşti, 2014
Tiberiu Rudică, Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică si Pedagogică,
Bucureşti,1981
411
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI
PROF. BARB DIANA TAMARA,

COLEGIUL TEHNIC „HENRI COANDA” TG-JIU, JUD. GORJ
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv
manierelor dvs. şi anturajului.
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe ori,
le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară în
jurul lui.
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi
când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor maniere
este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la
o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă
jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Încă de când sunt în faşă este important să le impuneţi câteva reguli. Aşa cum mereu aţi decis ca nu
îl ţineţi prea mult în braţe pentru a nu se obişnui, că nu va adormi în patul dvs. pentru a nu-şi face un obicei
din asta, este la fel de important ca şi atunci când creşte să fiţi pe poziţie cu regulile şi limitele. Numai că
de data aceasta ele nu mai trebuie să fie tacite, ci verbalizate şi clarificate.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel
mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra
lui.
412
Bibliografie:
413
EDUCATIA PORNESTE DIN FAMILIE
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR: BARB FAUR CLAUDIA SORINA,

ŞCOALA GIMNAZIALA ,, ANDREI ŞAGUNA” DEVA, HUNEDOARA
,, Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea
acasă.
dorinţelor sale.
414
BIBLIOGRAFIE
415
"CEI 7 ANI DE ACASĂ"
PROF. INV. PRIMAR BARBOI ALINA

ŞCOALA GIMNAZIALA "GHEORGHE POPOVICI" LOZNA,
JUDETUL BOTOSANI
Părinţii - primul model al copiilor
Familia este grupul în care copilul deprinde primele norme de conduita morală.
Mediul familial...este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa
tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi...(Andre Berge)
La vârste fragede, psihicul caută modele de urmat. Modelul oferit, în general, de adulţi este copiat
întocmai de copil şi, de aceea,părinţii trebuire să ofere modele demne de urmat, modele prin care transmit
valori morale pozitive. Comportamentul se formează observând şi imitând modelul oferit de adulţi. Relaţiile
familiale se răsfrâng asupra personalităţii copilului şi determină formarea sa comportamentală.
Nu putem uita niciodată persoana care ne-a zâmbit pentru prima oară și care ne-a copleșit cu dragostea
sa. Această persoană este cel mai frumos dar al vieţii. Este un înger. Toate sentimentele de iubire, fericire,
admirație și recunoștință se adună într-un singur cuvânt: mama. Este persoana pe care cei mai mulţi copii
o consideră modelul lor în viață.
Intr-un fel, copiii işi dau seama că nu au experienţă şi că sunt dependenţi de părinţi. De aceea, ei işi
urmăresc in permanenţă părinţii şi, de cele mai multe ori, invaţă cum trebuie să procedeze in diverse situaţii,
prin identificarea cu părinţii. In general, personalitatea mamei va fi copiată de fiica ei. La întrebarea: Ce
vrei să devii când vei creşte?,foarte multe fetiţe vor da răspunsul: Mamă!
Adeseori, părinţi care au oferit totul copiilor, îşi dau seama mai târziu, poate prea târziu, că punându-
le totul pe tavă, aceştia nu au devenit responsabili şi capabili de a oferi înţelegere şi iubire celor din jur.
Aceşti copii vor creşte cu ideea că lor li se cuvine totul şi vor avea parte de dezamăgiri, atunci când vor
întâmpina greutăţi în a se descurca singuri.
Părinţii copiilor ascultatori nu-i întelg pe părinţii care au copii neascultatori.
Se poate recupera procesul de educare, dar părinţii nu trebuie să intre în panică, nu trebuie să încerce
realizarea acestei transformari peste noapte. Copilul trebuie să fie tratat cu multă dragoste de membrii
familiei şi să încerce să urmeze sfatul părinţilor. Părinţii trebuie să accepte provocările copilului, iar apoi
să câştige disputa în mod decisiv, recompensând orice gest pozitiv, de cooperare, oferindu-i copilului toată
atenţia, afecţiunea şi lauda verbală.
Este foarte importantă modelarea voinţei copilului independent încă din primii ani de viaţă. Un copil
cu o voinţă puternică are mai mult caracter şi mai mare potenţial pentru o viaţă folositoare decât un copil
apatic, dar este nesesară foarte multă răbdare şi dragoste din partea familiei.
În primii ani de viaţă, copilul işi priveşte mama ca pe o minune, capabilă să îi explice orice, pe
inţelesul său. Chiar dacă vei fi surprinsă de intrebările pe care ţi le adresează copilul, trebuie să ii răspunzi
intotdeauna cu seriozitate. Unele intrebări sunt simple, altele mai complicate, despre unele lucruri la care
poate nu te-ai găndit niciodată. Dar răspunsurile trebuie să fie căt mai simple şi clare.
Creşterea şi educarea copiilor este un joc mult mai dificil decât pare la prima vedere. Adevărat, copiii
cer mult efort, dar nimic valoros nu este ieftin!
Să încercăm să păstrăm nealterate principiile morale pozitive, transmiţându-le copiilor noştri,
comportamente demne de urmat: respect, afecţiune, colaborare, ajutor, ocrotire, cinste, unire!
Bibliografie:
- https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/trup-minte-suflet/parintii-primul-model-al copiilol
305805.html;
- Educaţie civică, clasa a IV-a, semestrul al II-lea, Tudora Piţilă, Cleopatra Mihăilescu, Bucureşti,
Editura Aramis Print, 2016;
- http://www.101books.ru/carte/descarca-dr-james-dobson-copilul-indaratnic-pdf.
416
BUNA EDUCAŢIE ÎN FAMILIE,
O SURSĂ A SUCCESULUI ŞCOLAR
PROF. ÎNV. PRIMAR BARBU ELENA-LILIANA

CN "ŞCOALA CENTRALĂ", BUCUREŞTI
Mulţi dintre părinţi îşi pun întrebarea dacă sunt părinţi buni pentru copilul lor. Este o dovadă a
asumării responsabilităţii. Din nefericire, din cauza schimbărilor survenite în societatea românească în
ultimile trei decenii, acolo unde familia s-a distanţat de rolul său primordial în educarea şi formarea
deprinderilor de bază ale copilului, apar problemele majore.
Familia este primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională. Şcoala este
un factor important al educaţiei sistematice şi continue, educaţia şi instrucţia ajungând într-un stadiu de
maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv educative. Alţi
factori ai educaţiei sunt instituţiile culturale, mass-media şi structurile asociative (asociaţiile copiilor,
societăţi caritabile, organizaţii non-guvernamentale etc.). Toţi aceşti factori acţionează simultan şi dacă se
instaurează relaţii de coerentă acţională şi nu raporturi de concurenţă sau inconsecvenţă valorică, se poate
spera “la o reformă spirituală autentică a omului şi a comunităţii", în opinia distinsului doctor în ştiintele
educaţiei, Constantin Cucoş.
Familia este primul grup social în care se dezvoltă copilul, influenţele acesteia fiind multiple şi adânci.
Familia constituie mediul natural, afectiv propice pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. "Cei şapte ani
de acasă" sunt reuşita muncii educative în familie. Condiţiile care conferă familiei valenţele educative sunt:
unitatea, autoritatea părinţilor, unitatea cerinţelor, colaborarea familiei cu şcoala.
Unitatea este bazată pe afecţiunea şi atasamentul reciproc dintre membrii acesteia. Familia reprezintă
societatea umană în miniatura, celula de bază a ei. Crescut într-un mediu familial armonios, copilul are
modele pozitive de atitudine şi conduită. Dimpotrivă, mediul familial lipsit de afecţiune, în care domină
neînţelegerile, influenţează în mod nefavorabil formarea personalităţii copiilor. Atmosfera încărcată, rece,
produce o stare de încordare nervoasă, iar conflictele acţionează sub forma unor şocuri psihice asupra
copiilor.
Autoritatea părinţilor conferă eficienţa educaţiei în familie. Pentru a câştiga stima şi admiraţia
copiilor, părintele trebuie să fie corect, drept, consecvent. Este de dorit o atitudine sănătoasă, echilibrată, în
care exigenţa şi disciplina se îmbină cu afecţiunea.
Unitatea cerinţelor este o condiţie a succesului educaţiei familiale. Părinţii, ca şi celelalte persoane
adulte din familie, trebuie să susţină aceleaşi cerinţe faţă de copii. Dacă un membru al familiei admite ce
un altul a interzis, copilul speculează situaţia, iar rezultatele procesului educativ sunt compromise în cele
mai multe situaţii.
Reuşita educaţiei în familie este condiţionată de colaborarea familiei cu şcoala. Dacă părinţii urmează
sfaturile cadrelor didactice, conlucrează susţinut la adaptarea copilului la activităţile şcolare, manifestă
stima şi încredere în cadrele didactice, atunci se formează mai uşor deprinderi comportamentale, se dezvoltă
mai uşor sentimentul datoriei, simţul răspunderii. O bună colaborare cu familia, bazată pe respect,
comunicare deschisă şi intelegere reciprocă, asigură un climat bun educaţional.
Dacă cu ani în urmă mulţi părinţi amânau intrarea la şcoală a copilului la vârsta de şase ani şi îi
prelungeau perioada preşcolară, în prezent, odată cu introducerea clasei pregătitoare în ciclul primar, sunt
părinţi care îşi înscriu copilul la şcoală la vârsta de cinci ani. Unii îşi consideră copilul precoce şi deja
"plictisit de grădiniţă". Toţi copiii trec testul psihosomatic, dar le va fi mai greu să facă faţă cerinţelor
şcolare în comparaţie cu alţi colegi mai mari chiar şi cu doi ani.
Pe umerii şcolii apasă din ce în ce mai multe responsabilităţi: de la logistica de multe ori deficitară,
până la armonizarea colectivului clasei de elevi şi a colectivului de părinţi. Problemele comportamentale
ale copilului pot reflecta de multe ori problemele din familie, lipsa de timp a acelor părinţi care pun pe
primul plan jobul. Şcoala nu poate să înlocuiască familia. Şcoala şi familia sunt parteneri educaţionali,
factori decisivi în educarea copiilor.
Este binecunoscut că, fiecare dintre noi, rămânem pe parcursul întregii vieţi cu valoarea intrinsecă a
“celor şapte ani de acasă”, iar o bună educaţie primită în familie asigură succesul şcolar al copilului.
417
Bibliografie:
• Cucoş Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 48 – 50;
• E. Păun, D. Salade, M. Ţurcaş, Pedagogie, E.D.P., Bucureşti, 1979, pag. 127 - 132.
418
INVATAM IMPREUNA SA FIM PARINTI
BARBU GEORGETA, PROF. INV. PRESCOLAR

SCOALA GIMNAZIALA LOC. MANECIU PAMANTENI
JUD. PRAHOVA
Modificarea statutului familiei, evolutia vietii sociale de astazi, faptul ca in ultimii ani ne confruntam
la gradinita cu copii cu tulburari comportamentale, emotionale, de atentie, fac ca rolul gradinitei sa fie
important nu numai in ceea ce priveste educatia copiilor ci si a parintilor.
Initierea parintilor in educarea si instruirea copiilor constituie o provocare, un prim pas facut pe
drumul cunoasterii, autocunoasterii, un mod placut de implicare a familiei in viata de zi cu zi a gradinitei.
Parinti, educatoare, psihologi ne straduim sa gasim cele mai bune procedee, cele mai noi metode de
a cunoaste si intelege copilul. Vrem sa stim de ce tipa, de ce smulge, de ce rupe, alearga, de ce nu face ce
vrem noi si ceea ce ii cerem sa faca permanent.
Deseori ne concentram pe lucrurile “rele” si astfel intarim si cultivam aceste comportamente la cei
mici.
Ce sa facem? Sa avem rabdare, sa insotim pe copil in experientele lui de viata cu dragoste si
incredere.
De ce sa ne educam copii cu dragoste si lumina in privire si nu cu violenta verbala sau fizica? Pentru
ca surasul este comunicare, este inteles de oricine si deschide sufletul celor mici si mari ca o raza de soare.
Educatia facuta cu dragoste si intelegere, cladeste in copil o baza durabila pe care se vor aseza cunostintele
viitoare intr-un mod trainic si unic.
Cei mici nu se pot dezvolta si inflori daca aud prea mult in jurul lor “nu esti in stare”, “nu esti bun
de nimic”, “esti un prost”. In aceste conditii li se pare ca ei dezamagesc mereu si nu mai au stima de sine si
incredere in fortele proprii. Educatie de calitate se face cu acei oameni (parinti sau cadre didactice) care
vad lucrurile bune din fiecare copil.
Parintii sunt primii educatori din viata copiilor; prin modelul educational oferit vor influenta
dezvoltarea omului de mai tarziu.
E nevoie sa intelegem ca fiecare copil este unic pe drumul devenirii lui iar noi adultii trebuie sa
credem total in puterile nebanuite existente in fiecare copil.
Educatori si parinti suntem pe drumul cel bun in educatie daca suntem calauziti de iubire infinita
pentru ca “ A iubi este a merge impreuna spre altceva” – Noica.
Bibliografie :
“Consiliere parentala in gradinita”- Editura Diana
“Meseria de parinte”- Auxiliar educational pentru invatamant prescolar
419
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. LUCICA BARBU
Familia, in orice societate, joaca rolul cel mai important in formarea si socializarea copilului, deoarece
ea reprezinta cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile fiziologice si sociale si
implinite etapele intregului sau ciclu de crestere.
Parintii sunt primii educatori din viata copilului, educatia primita de acesta pana la sapte ani, fiind
determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, fiind, in primul rand, cadrul existentei biofizice al dezvoltarii
copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa fie, pastrarea sanatatii, cresterea normal si calirea
organismului. Un anumit regim igienico- sanitar necesar dezvoltarii fizice armonioase, inseamna asigurarea
unui program zilnic care trebuie sa respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masa. Dar copilul nu
are nevoie numai de adapost, hrana si haine, familia si caminul reprezinta pentru copil si “scoala primilor
ani ” in care se pun bazele viitoarei sale constiinte, ale tuturor trasaturilor care il vor defini ca om intreg, ca
persoana cu statut social .
Parintii reprezinta primii mentori reali in viata copilului, furnizandu-i primele repere de orientare in
lume, primele informatii si invataturi despre lucrurile si fenomenele din natura si din societate, primele
sfaturi, norme si reguli de conduita. Cresterea si educarea copilului, ceea ce inseamna “bun ” pentru el, se
afla intr-o dinamica permanenta de la o cultura la alta, de la o perioada la alta. Parintii trebuie sa devina
constienti de influienta pe care o exercita in viata copilului, sa cunoasca ca educatia data propriului copil
este diferita de cele precedente, ca societatea viitoare va fi diferita de celelalte, iar copilul trebuie pregatit
corespunzator .
Incepand cu primii ani de viata, copilul preia de la parinti gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament positive ca : sarguinta, cinstea, politetea, sociabilitatea, initiative creatoare, dispozitia de
colaborare. Toate acestea cer calm, intelegere, rabdare, dragoste fata de copil. Nu frica, nu teama trebuie
sa-l determine pe copil sa faca fapte bune .
Pentru a descoperi binele trebuie sa existe un cod de conduit bazat pe egala respectare atat de copil
cat si de parinti. Dragostea de “bine ”, de adevar, are nevoie mai ales de actiune, de descoperire a virtutilor
de catre copil. Gresesc acei parinti, care ii interzic copiilor de a apuca, de a desface jucariile, de a le pipai,
a le privi si chiar de a le izbi. Activismul precum si curiozitatea acuta de a cerceta tot ce-l inconjoara trebuie
stimulate, incurajate, intelegand copilul ca pe o fiinta autonoma .
Cultivarea dragosteai fata de frumos se realizeaza tot in familie prin pregatirea bunului gust al
copilului fata de tinuta si locuinta sa, precum sic ea de frumusetea in comportare si relatie cu cei din jur .
Orice experienta de viata, orice relatie afectiva vor fi resimtite in functie de bazele oferite de familie.
Familia reprezinta pentru copil, structura socio-afectiva de baza, principal structura protectoare absolut
necesara existentei lui.
420
IMPORTANȚA FAMILIEI IN PRIMII ANI DE VIAȚA
PROF. BARBU MARIAN CATALIN

COLEGIUL NAȚIONAL TRAIAN DODA, CARANSEBEȘ
Privită ca un tot unitar, familia este cea care influențează dezvoltarea unui copil, cea care își pune
amprenta pe formarea personalității copilului (omului de mai târziu). Grupul de prieteni, școala, telefonul,
calculatorul și televizorul constituie medii de influență asupra copilului. Comportamentul unui copil nu
poate fi înțeles decât totalizând ansamblul acestor influențe.
Cea dintâi școală a omului este desigur familia. Familia este considerată colectivitatea socială cea
mai în măsură pentru a forma omul, deoarece aceasta oferă modele pentru rolurile sociale pe care le are de
îndeplinit, in funcție de vârstă, de sex și pregătire.
În prima parte a copilăriei, cel mai important factor în orientarea copilului este mediul familial.
Acesta are o mare importanță în dezvoltarea limbajului și a gândirii copilului. Mama are rolul de bază în
acest demers, deoarece încă din primele clipe de viață ea transmite informații legate de stare, de mediu,
creează obiceiuri, formează limbajul de comunicare. La grădiniță, la școală, mai târziu randamentul la
învățătură depind în bună măsură de lucrurile învățate în familie și în diferite împrejurări de viață din afara
familiei, în care copilul a fost pus în mod conștient de către părinți (vacanțe, tabere, excursii, vizite la
muzee, expoziții...).
Formarea atitudinii față de învățare, de muncă este dată de puterea modelului pe care părinții și
bunicii îl oferă în această direcție. Motivația învățării depinde de atitudinea părintelui față de viitorul
copilului, de pregătirea lui pentru o meserie, de orientarea lui în alegerea acesteia. Eficiența educației
familiale constă în modul în care părinții realizează aceasta, adică dacă o fac conștient sau spontan.
Actul educativ la nivelul familiei are calitatea de a porni din contextul vieții și a se efectua în acțiunile
de viață ale membrilor săi. Socializarea copilului în familie, pregătirea lui pentru viața socială se desfășoară
în relație cu formarea personalității.
Formarea personalității este un proces continuu pe toată durata vieții, dar bazele se pun înainte ca
școala și alte instituții educative să intervină în această direcție. Când copilul începe școala știe cum să
reacționeze la unele cerințe inevitabile ale vieții în colectivitate, cum să controleze, să pună frână anumitor
dorințe, acestea fiind învățate din cadrul familiei, din inter-relațiile membrilor ei. Așadar, prima formă de
socializare, cea mai simplă, se referă la totalitatea normelor de conduită pe care societatea le transmite
noilor generații prin intermediul familiei.
Pe măsură ce copilul crește, simte nevoia de a ieși din cercul restrâns al familiei pentru a învăța și
alte deprinderi sociale de care va avea nevoie ca adult, și mai ales, pentru a-și satisface anumite nevoi
psihologice care apar odată cu vârsta. Din clipa în care copilul se atașează unui grup din afara familiei,
controlul conduitei lui devine o problemă. Grupurile de adolescenți își creează în cadrul acestora coduri de
valori și norme de conduită proprii, în majoritatea cazurilor diferite de cele ale familiilor din care provin,
ceea ce duce la conflictul dintre familie și adolescent.
În societatea contemporană acest conflict este agravat de faptul că, datorită trasformărilor rapide prin
care trece societatea se creează o discrepanță semnificativă între generații. Adolescentul de azi are mai
multe posibilități de a-și petrece timpul liber și de a se informa. Cantitatea de informații acumulată este una
dintre cauzele apariției acestor diferențe între generații.
Cea mai importanta problemă de educație care se pune în procesul formării personalității la această
vârstă este ce a autorității. O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să-i asculte pe cei
cu autoritate, este capabilă să colaboreze ușor cu cei din colectivitatea socială și să poată avea, la rândul
său, autoritate.
Toate aceste aspecte se învață în familie, în “cei șapte ani de acasă” când “Cel mai frumos dar pe
care îl puteţi oferi copilului este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală şi intelectuală.” (Sherill şi
Prudence Tippins)
421
BIBLIOGRAFIE
* Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Ed. Didactica Publishing House.
*Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
*Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998
422
IMPORTANŢA CELOR
PROF. INV. PREȘCOLAR BARBU-ȚIBICHI ROXANA-ELENA

GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL IAZU
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze
în mod creator realizările sociale.
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
sănătos.
423
- ordine;
- igienă;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
etc);
BIBLIOGRAFIE
424
PROF. INV. PRIMAR: BARDA MARIA

ȘCOALA PROFESIONALA DUMBRAVIȚA, MARAMUREȘ
persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme sau
reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Bebelușul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu, le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica.” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani:
– ordine;
– igienă;
– curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative;
– bunele maniere și comportament;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
etc);
– consecvența în realizarea unei sarcini;
– concentrarea atenției;
– perseverența în realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de
competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, iar altele influențează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii.
425
FAMILIA- FACTOR DECISIV IN EDUCAȚIA COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR BARIȚ COSTINELA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 33 GALAȚI
Un antropolog ameriacan afirma că omul nu trăiește în societatea în care s-a născut și nici nu va muri
în cea pe care a cunoscut-o. Așadar, educația, sub toate formele ei, trebuie să găsească soluții prin care omul
să se adapteze rapid și eficient la societatea viitorului. Cunoașterea particularităților dezvoltării
personalității, a factorilor care contribuie la desăvârșirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea,
contribuie în mare măsură la găsirea unor soluții adecvate.
Factorii principali care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Rolul
familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Familia este important în
dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de familie,
influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea copilului.
Cu ajutorul familiei, copiii dobândesc mult mai repede și mai ușor cunoștințe transmise de către
cadrele didactice referitoare la obiceiuri comportamentale, stil de viață sănătos, societate și natură.
De asemenea, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere
intelectual, dar mai ales fizic, moral și estetic. Părinții sunt cei care de cele mai multe ori asigură hrana și
celelalte elemente necesare copiilor: haine, cărți, rechizite, jucării, ceea ce îi determină pe cei mici să
înțeleagă că au datoria să împlinească așteptările pe care le au adulții de la ei.
Mai mult decât atât, părinții au datoria de a le forma copiilor conștiința, caracterul, voința,
personalitatea și simțul responsabil, înainte ca cei mici să ajunga la școală.
Toate studiile de specialitate arată că familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului,
nu numai în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă.
Există mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din
O conduită contradictorie a familiei în ceea ce privește formarea exigențelor față de munca școlară a
copilului poate constitui un nou motiv de dezorintare a acestuia. Ea se manifestă, fie prin divergențe de
concepție între părinți sau între familie și școală, fie printr-o reacție variabilă a familiei față de randamentul
la învățătură al copilului. Dacă un părinte acordă atenția cuvenită muncii lui școlare și celălalt nu, dacă în
funcție de dispoziție, ei iau atitudine sau nu față de unele insuccese școlare la învățătură, copilul ,,profită”
în defavoarea randamentului școlar, desigur. Copilul se atașează mai mult de atitudinea părintelui mai
înțelegător, mai indulgent, consecințele validându-se ulterior în rezultatele școlare slabe.
Atunci când se abordează cauzalitatea eșecului școlar o foarte mare importanță trebuie acordată
familiei. Reprezentând primul mediu de viață a copilului, familia exercită o influență considerabilă asupra
dezvoltării lui. Istoria fiecărei familii, cu aspectele ei specifice, care-i conferă o notă proprie în raport cu
toate celelalte, contribuie în mod hotărâtor la conturarea personalității copilului. Astfel, se dezvoltă doi poli
opuși în această direcție: familii care oferă copilului un mediu cultural favorizabil dezvoltării lui și familii
cu o situație precară, din punct de vedere material, cultural, care nu oferă un start bun în viață copilului.
Astfel, un elev care provine dintr-un mediu familial favorizant, intră în școală cu un ,,bagaj cultural”
aproape la fel cu cel solicitat de școală, ccea ce îi va asigura succesul școlar și mai apoi, pe cel profesional.
Un astefel de copil are ocazia de a frecventa diferite instituții culturale (muzee, expoziții, teatre, cinema),
de a participa activ la desfășurarea activităților culturale. Spre deosebire de aceste familii, cele cu o situație
precară nu pot asigura copiilor astefl de condiții. Ba mai mult decât atât, într-o astfel de familie, copilul este
educat într-o cultură diferită de cea a școlii, achiziționează valori, stiluri de muncă diferite de cele care
conduc la succesul școlar. Pentru toți acești copii, normele promovate la școală le sunt străine de cele ale
mediului lor de existență.
426
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASA
PROF. IONICA VERONICA BAROȘI

GRADINIȚA CU P.N. NR. 9 GIURGIU
Este adevărat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la varste mult mai fragede? Eu consider că încă mai există și o spun din experiența la
grupă și mai ales dacă părinții au cei 7 ani de-acasă, vor avea și copiii lor. Niciun părinte nu-şi doreşte ca
odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, desigur, fiecare părinte ar vrea ca
fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, în parc, la locul de joacă sau în
vizită.
De-a lungul anilor, am observat că cei mici imită comportamentul părinților sau persoanelor cu care
își petrec timpul. În mediul familial unele comportamente sunt acceptate chiar dacă nu sunt adecvate vârstei
sau bune iar copilul se dezvață foarte greu de acestea. Dacă părinții se amuză când cel mic spune ceva urât,
înjură etc. copilul va percepe ca pe ceva bun, iar când adultul se va face de rușine în societate cu limbajul
copilului va încerca să îl dezvețe, aplicând chiar metoda de a lovi peste gură ca să se învețe minte cee ace
este total greșit întucât nu este vina copilului cât a părintelui că a permis, chiar încurajat acest lucru.
Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social
corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie. Întotdeauna un copil va face ce i se spune acasă desi cadrul didactic încearcă să
corecteze anumite comportamente, aspecte sau limbaj deprins greșit în mediul familial.De aceea trebuie să
existe o relație între grădinița- școală- familie pentru a forma caracterul, personalitatea și viitorul copiilor
noștri.
În familie trebuie să deprindă conduita de a salute, dacă părintele salute și cel mic va face același
lucru; bunele maniere, înțelegerea normelor sociale, recunoașterea greșelilor care implică cererea de scuze;
tact și toleranță față de cei din jur.
Toate aspectele de mai sus sunt rezultatul mai multor ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Pot doar să presupun că soluţia nu este
una simplă, așa că rămân doar perseverenţa și exemplul personal iar eforturile susţinute vor da roadele mult-
aşteptate când va păși în societate și va fi apreciat.
427
EDUCATIA IN FAMILIE - CEI SAPTE ANI DE ACASA
AUTOR: BARTOK IBOLYA

ȘCOALA GIMNAZIALA JANCSO BENEDEK
GHELINȚA
persoane este familia.
Este perioada în care se construieşte primele modele ale relaţiilor cu ceilalţi, perioada în care
personalitatea, aflată în perioada de construcţie, este supusă la primele teste.
Familia este cel mai important, contribuie la dezvoltarea unui copil şi la starea ei de sănătate, exercită
o influenţă adâncă asupra copiilor, creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale şi
modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic. Primele cunoştinţele societate,mediul înconjurător,
deprinderi, atitudini faţă de viaţă, modelele sau obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei
primite în mediul familial. Rolul familiei este foarte important în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, din
punct de vedere fizic, intelectual, emoţional, moral.
Familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana, îmbrăcămintea, condiţii pentru joc, învăţare,
odihnă, mişcare.
Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formează
primele deprinderi de igienă personală şi socială.
Inteligenţa emoţională a copilului, viaţa de familie constituie, primul pas în viață, copilul ar trebui să
înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la
sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie
există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile. Familia este răspunzătoare de atitudinile formate,
atitudini care contribuie la realizările ulterioare.
Reflectând asupra temei propuse m-am gândit, că mai mult aș face o comparație între două generații,
în vederea înțelegerii importanței educației în familie.
Ca orice părinte când așteptam primul meu copil, aveam planuri, gânduri multe cum voi crește, educa
copilul meu. Fiecare părinte dorește toate binele din lume copilului. De foarte multe ori mi-am adus aminte
de copilăria mea. Părinții mei au fost oameni simpli, muncitori. Au fost foarte severi în educația noastră.
Aveam norme de comportamente pe care trebuia să le respectăm. Erau fermi, trebuia să respectăm pe toți
adulții din mediul nostru, atât acasă cât și la școală. Fiind rebelă, mi-am propus să-mi educ copii un pic mai
altfel,să fiu un altfel de părinte. Această idee cred că este familiară, aproape toți părinții gândesc astfel,
deoarece suntem unici, fiecare cu personalitatea lui aparte, cu ideiile proprii despre educația copilului.
Am urmat școala pedagogică unde am învățat foarte mult despre psihologia copiilor, despre educația
lor, astfel am avut posibilitatea să înțeleg mai bine ce este important în viața și educația unui copil.
… dar, am ajuns la situația concretă de educație…
Așa cum știm fiecare copil are un caracter personal, o personalitate individuală pe care putem forma
într-o anumită direcție. Este foarte important ca părinți să dăm un exemplu demn de urmat pentru copii. Nu
se poate educa cu cuvinte, pe baza unor studii (din carte) este necesar o educație mai complexă.
Urmând planul meu în educația copiilor mei, am întâlnit niște obstacole pe care nu le prevăzusem.
În primul rând, cum precizam mai înainte copii au un caracter personal, de aceea nu se pot educa cu aceeași
metode. Am fost foarte înțelegător, răbdător,am încercat să discut toate problemele care au apărut. Au fost
însă și cazuri când nu se putea doar cu vorba, trebuia și pedeapsă. Cu timpul am înțeles că educația pe care
am primit de la părinți, a fost una care ne-a făcut să fim oameni, să respectăm pe părinții, colegi, cunoștințe,
să avem relații bune în societate.
Comparând cele două generații, cele două medii de educație pot concluziona că educația este din ce
în ce mai dificilă. Cu toate că dorim să oferim o educație diferită pentru copii noștrii, decât ceea ce am
primit noi, de foarte multe ori simțim că totuși educația primită a fost foarte eficientă. O altă problem a
educației este mediul în care se realizează educația.
Ca pedagog văd zilnic copii cu probleme de comportament, ceea ce se datorează educației de acasă.
Părinții sunt mult mai îngăduitori, lasă prea mult în voia copiilor, crezând că astfel oferă o copilărie fericită.
428
Copiilor trebuie impus limita între care să se încadreze, altfel nu pot învăța comportamentele, reguli care
sunt absolute necesare într-o societate normală.
Fără respectul semenilor, a regulilor societatea devine vulnerabilă.
,,Educatia este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat.,,
Burrhus Frederic Skinner
429
ADVANTAGES AND DISADVANTAGES OF HOMESCHOOLING
PROF. BASARAB MIHAELA AUGUSTINA

LICEUL TEHNOLOGIC “DACIA” CARANSEBEȘ
Homeschooling, also known as home education, is the education of children at home or a variety of
places other than school. Home education is usually conducted by a parent, tutor, or an online teacher, so
it refers to the concept of giving children a formal education without sending them to schools and teaching
them within the comfort of the home. The person involved in home schooling, whether it is a parent, teacher
or any external help, must be up-to-date with the changes in the field of education to ensure that the children
who are being home schooled get proper education to fit in the society.
Pros of home schooling
There are many studies which prove that homes schooled children score higher in different types of
exams than children from public schools.
One of the most important advantages of homeschooling is that it provides children with a flexible
schedule to learn made to fit the learning pace of the child. Especially when considering children with
special needs, homeschooling is beneficial as they can learn in a comfortable and known environment and
where they can absorb the most knowledge, avoiding the anxiety they might feel in a full classroom.
However, home schooling is not just for kids with special needs. Other children can also benefit from it,
because it allows better control over the child’s time for learning and hobbies. It encourages more
experiential learning, the child having access to the learning material through all areas of the home and thus
experience freedom in gaining theoretical and practical knowledge.
The main problem of public schools is that many of them do not prepare children for the real world,
but they just follow a textbook. However, home schooling with the technology that brings enormous
amounts of information at the click of a button further facilitates this process. With focused learning, the
children can accomplish more in the same time while the school curriculum tends to go at a slower pace to
accommodate all the children in the classroom.
Another important thing about home schooling is that it allows parents to supervise the child’s
learning process more closely, understand the strengths and weaknesses of the child, and develop the child
in their own specific way. The child has the freedom to choose what he likes while the parents get full
access to the schedule and the information he accesses. The control over the child’s schedule also allows
the family to go on trips together at most times of the year to complement the child’s learning about separate
cultures and thus raises more tolerant and well-informed individuals.
Home schooling protects the children from bullies und unhealthy competition and it brings in more
stability to the learning process of the children. A child may talk to his classmate in school and learn to be
around people but they may pick up values which are not desirable to their parents, religion or culture.
There are also some disadvantages to be considered when discussing home schooling. As a model of
learning, it can be that parents may not find enough time for teaching the child all that should be taught and
the process of learning may develop gaps. The child then grows up with certain beliefs which may not be
true or may be partially correct. Such a world view is damaging to the child’s psyche in the future. Absence
of a formal curriculum may also lead to unorganized learning, while the formal curricula at schools are
developed by professionals who are trained in the field and understand the child needs and psychology on
a wider scale.
These kids may also miss out on handling high pressure situations, surprise quizzes and other such
events which leads to their emotional development. Not learning to properly interact in a group can result
in behavioural and social issues. They might face problems following the norms as they have been exposed
to an environment where they are free to act as they want. They may have issues with sharing, may demand
personal attention from people, and may become distant. Children may even be reluctant to participating in
social events and would rather stay in the comfort of their home.
Children going to schools share common experiences with their colleagues and there is also a good
competition between them which help them grow. School gives a chance for trips, proms, shared projects
which teach the child to trust others and understand their emotions. These common experiences become a
way for children to form lifelong friendships.
430
BIBLIOGRAPHY:
https://en.wikipedia.org/wiki/Homeschooling
https://www.royalschool.ro/2017/08/17/home-schooling-advantages-disadvantages/
https://www.ukessays.com/essays/education/home-schooling-advantages-4813.php
431
CEI SAPTE ANI DE ACASA SI MATEMATICA
PROFESOR DE MATEMATICA, BASTON GABRIELA
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude, dar ȋn acelaşi timp, copilul să dea dovadă de isteţime,
gândire sistematică şi sintetică. Ce legatură au toate acestea cu matematica?
Apariţia matematicii în cele mai diverse ştiinţe, de la astronomie, chimie, la medicină, face ca
orientarea copiilor către matematică să fie un proces obiectiv, dar deseori anevoios, căci matematica =
muncă cu creionul şi culegerea ȋn faţă şi la tentaţiile existente ȋn ziua de azi, mai comod, evident, este să
joci un joc pe tabletă, laptop etc. Vrem nu vrem, astăzi se afirmă cu tot mai multă convingere că
fundamentul culturii moderne îl constituie matematica.
Indiferent de domeniul în care activează, omul modern trebuie să posede o bună pregătire matematică,
pentru a putea soluţiona multiplele si variatele probleme ale vieţii socio- profesionale. Această cerinţă
necesită multiple exigenţe cu privire la formarea personalităţii. Accentul cade în primul rând pe gândire,
deoarece gândirea a stat întoteauna la baza progresului, constituind impulsul dinamicii sociale. Ori
matematica formează o gândire critică şi novatoare, originală şi creatoare. Educaţia ȋn primii şapte ani de
viaţă prin matematică şi printr-un raţionament logic (realizată ȋn, dar şi dincolo de procesul de ȋnvăţământ)
ȋşi are rolul şi locul bine stabilit ȋn formarea personalităţii copiilor noştri. Această educaţia urmareşte
identificarea şi cultivarea corespondenţei optime dintre aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viaţă
civilizat, precum şi stimularea comportamentului creativ. Începând de la cea mai fragedă varsta, copiii
acumulează o serie de cunoştinţe punându-i ȋn contact direct cu obiectele şi fenomenele din natură. Ei, de
mici, prin joaca lor cu corpuri geometrice : cuburi, piramide, cilindri, joacă coordonată cu atenţie de părinţi,
educatori sunt “modelaţi” să gândească, să, să reacţioneze, să aprecieze o situaţie şi să rezolve probleme.
Matematica, unul din obiectele prioritare studiate de elevi pe parcursul şcolii, este ȋn primul rând
ştiinţa exactă cu ajutorul căreia putem rezolva de la probleme elementare, fie ele şi cele de zi cu zi: să nu
fim ȋnşelaţi de vanzatoare când primim restul, să ştim cum să ne administrăm veniturile, etc., până la unele
calcule de dificultate ridicată. Prin prisma matematicii se poate găsi cel mai scurt şi mai sigur drum pentru
atingerea oricărui scop. Toate problemele au ȋn comun un principiu simplu : acela de a obliga pe fiecare să
gândească cât mai mult, cu timpul să capete experienţă pentru a fi din ce ȋn ce mai bun ȋn orice domeniu de
activitate ş-ar alege. Matematica obligă la gândire logică, pentru a fi “antrenaţi”, pentru ca oricine să se
descurce oriunde şi oricând la apariţia unei situaţii, cu care poate nu s-a mai ȋntâlnit până atunci. Încercând
a ȋnţelege cât mai bine esenţa matematicii, oricine poate deveni capabil să facă faţă unor situaţii care ȋn
trecut poate păreau imposibil de depăşit. Să luăm exemplul jocurilor pe calculator, care au nevoie de calcule
matematice pentru a putea fi jucate şi mai ales pentru a putea desemna câştigătorul. Orice om se loveşte de
matematică zilnic, chiar dacă uneori nu conştientizăm, chiar şi cele mai banale activităţi pe care le facem,
sau orice lucru cât de mic ar fi el, putând fi reprodus matematic, prin diverse metode. Fie că sunt instalatori,
constructori, ingineri sau profesori oamenii vor avea ȋntotdeauna nevoie de matematică, nu numai pentru
gestionarea banilor ci şi pentru calcularea zilelor de concediu, sau pentru a socoti ȋn cât timp ȋşi poate achita
creditul pentru maşina cea nouă. Matematica contribuie la formarea şi dezvoltarea capacităţii de a munci
organizat şi ritmic, a perspicacităţii, a spiritului de investigaţie.
Învăţământul matematic are ca rezultat formarea unor deprinderi şi capacităţi necesare şi care devin
utile în activitatea practică a omului.
În gimnaziu, elevii dobândesc cunostinţe elementare de calcul numeric precum şi noţiuni de
geometrie sintetică, accentul principal se pune pe formarea conştientă a deprinderilor de calcul oral şi scris
corect şi rapid cu utilizarea procedeelor raţionale de calcul, dar şi raţionamente matematice, ȋn problemele
de demonstrat.
Formarea deprinderilor de calcul, dar şi de rationament, este o sarcină fundamentală a învăţământului
matematic.
În concluzie, copiii trebuiesc ȋncurajaţi să lucreze, mai intâi cu forme, corpuri geometrice să
decupeze, să construiască, să rezolve sarcini simple de organizare a unor obiecte crescător, descrescător, să
432
numere, să descompună numere, trecând uşor la tehnologia modernă, (care apropo, parerea mea este să nu
se depăşească maxim o oră pe zi) cu ajutorul căreia poate parcurge cursuri interactive, existente pe piaţă
pentru toate vârstele.
“Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris Universul” – Galileo Galilei
Bibliografie
1. https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/rolul-matematicii-in-dezvoltarea-gandirii-
elevilor-din-ciclul-gimnazial
2. https://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
433
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR: BAUMAN DIANA CRISTINA

SCOALA GIMNAZIALA “ANDREI SAGUNA”DEVA
acasă.
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Procesul educativ al copilului trebuie condus cu
grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de
timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte
capacitatea de înţelegere.
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. După ce ajunge la vârsta
preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi
au scăpat până la această vârstă şi să- l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
BIBLIOGRAFIE
434
EDUCATIA PRIN MODELE IN FAMILIE
PROF INV PRIMAR BAZAVAN VALENTINA

SCOALA PRIMARA GROZAVESTI NR 2
Influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă. Familia
oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi, nu întotdeauna bine
conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut. Se creează un stil comportamental care se imprimă
asupra întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea rezistenţă la schimbările ulterioare care
se impun.
Atitudinile, comportamentul, cuvintele părinţilor influenţează comportamentul şi modul de a fi al
copiilor.
Climatul familial rigid prejudiciază maturitatea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama
de nereuşită şi sancţiune.
Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi.
Exemplul ca model de conduită reprezintă una din căile cele mai importante ale educaţiei în familie.
El îşi are forţa în fenomenul imitaţiei caracteristic copiilor, care lipsiţi de cunoştinţe şi experienţă, caută
modele în adulţii din jur, pe care-i consideră mai puternici, mai ştiutori mai capabili.
La baza activităţii educative în familie nu trebuie să stea numai sfaturile, poveţele, oferite copiilor
cu atâta largheţe de părinţi, deşi şi acestea îşi au rostul lor, ci modelele, exemplele bune de conduită,
rezultate din buna organizare şi desfăşurare a vieţii de familie, din asigurarea unui climat moral şi afectiv
de calitate.
Există condiţii pe care trebuie să le îndeplinească exemplele părinţilor pentru a fi cât mai eficiente
sub raport formativ şi anume : autoritatea de care se bucură părinţii în faţa copiilor, unitatea de vederi a
familiei, concordanţa dintre exigenţele de ordin moral pe care părinţii le formulează şi faptele lor concrete,
utilizarea exemplelor pozitive, dragostea şi respectul faţă de copii, înţelegerea sfaturilor de către aceştia.
Elevii trebuie feriţi de modelele negative. Fiind în curs de formare a caracterului şi conduitei, copiii
nu au suficientă capacitate de discernământ şi pot fi uşor derutaţi de un exemplu negativ, aureolat de
anumite circumstanţe. Desigur, copiii nu pot fi izolaţi de viaţă de societate, care le oferă exemplele ei nu
numai pozitive dar şi negative. Ei sunt, în mod inevitabil, expuşi influenţei nefaste a acestora din urmă. Dar
acest pericol poate fi evitat în mare măsură prin educaţia morală a copiilor încă de la vârstele cele mai
fragede, prin formarea de priceperi şi deprinderi de bună conduită.
Sursa:
• www.didactic.ro
• www.suntparinte.ro
435
EDUCAȚIA IN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASA, EDIȚIA 2020
BEDE MELINDA-MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALA NICOLAE COLAN/G.P.P.PINOCCHIO
”Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment.
Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor lor exemple şi povestiri din viaţa lor, rămân de neuitat.”
Augusto Cury
În lumea de azi, dacă ne întălnim cu un copil cu o atitudine sau cu un comportament ciudat, sau
incorect, putem să ne gândim că acest copil nu este educat corect, ”nu are cei șapte ani de- acasă”. Putem
considera, că nu a primit o educație corectă, sau nu și-a însușit normele și regulile de politețe în familie.
Primii șapte ani din viața copilului sunt considerate ”culmea achizițiilor”, fiindcă în această perioadă
el trece printr-o intensă dezvoltare psihică, deoarece are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii,
de memorare si de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul, în special până la vârsta de trei ani, își petrece cel mai mult timp cu familia (părinți, bunici,
frați, surori), iar membrii familiei au o influență mare asupra lui. În realitate constatăm că viața și educația
familiilor de astăzi este total diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții sunt mai mult timp la serviciu,
își petrec mai puțin timp alături de copiii lor. Generațiile anterioare punea mai mult accent pe obiceiuri, pe
tradiții. Dar din păcate, în ziua de azi, părinții nu prea comunică cu copii și ar trebui să găsească timp
valoros pentru a da mai departe cântecele și jocurile populare care ei au învățat de la părinții și rudele lor,
să povestească întâmplări din copilărie, povești auzite de la bătrâni.
Familia constituie mediul natural al copilului. Pe vremuri mama și bunica înainte de culcare cântau,
povesteau pentru micuț. Copilul se simțea în siguranță într-o astfel de familie. Când a făcut primii pași în
curtea casei părintești a descoperit natura înconjurătoare. În mediul rural toate aceste cântece și zicători le-
a învățat de la bunici, părinți, frați, surori, se jucau împreună. Prin învățarea jocurilor populare de la cei
mari, s-a dezvoltat memoria și atenția, empatia față de ceilalți, motricitatea, socializarea, imaginația, voința.
Copilul simte nevoia să se afle împreună cu alți oameni, alți copii și să vadă ce fac, cum fac aceștia. Copilul
învață imitând pe cei mari. Mișcările repetate în timpul jocului impulsionează pronunțarea corectă a
cuvintelor noi, îmbogățirea vocabularului.
În concluzie pot remarca, că în acele familii unde se mai cântă împreună, se joacă jocuri populare de
mișcare cu text și cânt copii sunt mai receptivi pentru a cuprinde simțul frumosului, sunt mai toleranți, mai
empatici, mai comunicativi cu semenii. Pe vremuri puneau accent pe obiceiuri, din păcate copiii zilelor
noastre (mai ales din orașe mari) nu prea sunt interesați de tradiții, de obiceiuri străvechi. După părerea mea
jocul ”îmbină” comunitatea, iar dacă se asociează cu melodie și mișcare dă copiilor recompense un
sentiment de neuitat.
Există doar două moșteniri de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri. Unul dintre acestea
este rădăcini, iar celelalte, aripi. – Johann Wolfgang von Goethe
Eu consider, că o comunitate dacă nu are rădăcini, nici aripi nu o să aibă.
436
EDUCATIA IN FAMILIE-‘‘CEI SAPTE ANI DE ACASA‘‘EDITIA 2020
PROFESOR : BEDER KINCSO IRINGO

ŞCOALA GIMNAZIALA ‘‘JANCSO BENEDEK‘‘ DIN GHELINTA, JUDETUL
COVASNA
Mulţi părinţi cred că urmaşii lor sunt suficient de educaţi, şi nu recunosc lipsa educaţiei de acasă.
Ei cred că dacă copii lor sunt răsfăţaţi şi primesc absolut tot de acasă devin nişte îngeri de copii. Din
punctual meu de vedere greşeala lor este că nu ajunge o explicaţie dată de către părinţi copiilor, ca ‘‘Stai
cuminte! Nu e voie! Vorbeşte frumos!” Aceste explicaţii nu garantez nimic. Copiul le ascultă şi continuă
comportamentul lui greşit.
Prin simple explicaţii nu ajung nicăieri părinţii. De mic copilul observă lucrurile şi le învaţă aşa cum
vede.Degeaba spunem la un copil de 10 ani că ‘‘nu striga şi nu vorbi urât‘‘ dacă el de mic a asistat la
certurile şi ţipetele părinţilor.
Părinţii care vor o educaţie bună pentru copii lor, trebuie să arate un model, trebuie să se comporte
exact aşa cum ar dori să se comporte copilul lor.
Viaţa copilului este influenţată de modul de viaţă din familie. Dacă există armonie, iubire şi apreciere
reciprocă între părinţi atunci copilul simte aceste lucruri şi începe să fie şi el mai calm, în loc să fie stresat,
de exemplu la şcoala foloseşte un limbaj adecvat, încearcă să creeze o armonie între colegii lui.
Dezvoltarea copilului este cel mai intens de la naştere până la începerea şcolii, până la 7 ani.
În ziua de azi lipseşte din păcate comunicaţia la mulţi părinţi. Clipele nervoase ale părinţilor rămân
în mintea copilului, care din păcate la şcoală pun pe copil în situaţii neplăcute. Copilul crede că prin bătaie
poate să rezolve o situaţie pentru că şi tatăl lui aşa procedează acasă dacă nu-i convine ceva.
Un copil doar atunci poate să aprecieze ceva cu adevărat, dacă învaţă sau înţelege rolurile în familie.
Nu doar pentru cadouri scumpe trebuie să respecte pe părinţi, ci pentru că datorită lor există.
Ca profesoară de educaţie fizică şi sport încerc să câştig încrederea şi iubirea copiilor prin respect
reciproc, nu prin şantaje şi promisiuni false. Prin acest lucru pot ajuta pe ei să cunoască bunătatea şi iubirea
fără compromisuri .
Părerea mea personală este ca să nu încercăm să-l şantajăm copilul prin cadouri sau să o câştigăm
iubirea prin telefoane şi dulciuri. Acest lucru este foarte greşit. Dacă în familie este armonie şi iubire atunci
nu e nevoie de cadouri scumpe pentru o îmbrăţişare pentru că vine de la sine şi este gratis.
437
EDUCATIA IN FAMILIE-‘‘CEI SAPTE ANI DE ACASA‘‘EDITIA 2020
ÎNVATATOR: BEDER MELINDA MARTA

ŞCOALA GIMNAZIALA ‘‘MIKES KELEMEN‘‘ DIN ZAGON,
JUDETUL COVASNA
Educaţia fiecărui copil începe de la părinţi.

Cei şapte ani de acasă este cea mai importantă perioadă în creşterea şi formarea copilului, în care
familia joacă rolul cel mai important.
Baza formării unui comportament sănătos este relaţia afectivă cu părinţii.
Aceşti şapte ani este perioada în care copilul are o capacitate deosebită pentru pentru dezvoltarea unor
însuşiri şi aptitudini.
Dacă între părinţi există stimă reciprocă, dacă preţuiesc munca, dacă între părţi este o comunicare
sănătoasă, atunci copilul are un model pe care să-l urmeze.
Încă de mic, copilul învaţă gesturi, atitudini şi diferite forme de comportamente pozitive. Totodată şi
personalitatea copilului este influenţată de climatul din familie.
Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude
pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze.
Noi părinţii suntem responsabili şi de situaţia şcolară a copiilor noştri, deoarece noi suntem cheia
capacităţii lor de a învăţa şi de a reuşi în viaţă.
Familia este locul acela, unde copilul trebuie să înveţe cuvintele magice, ca: bună ziua, te rog,
mulţumesc, scuză-mă.
De la părinţi copilul trebuie să înveţe să fie sincer, să spună mereu adevărul, să fie mereu punctual,
să arate solidaritate faţă de colegi, prieteni.
Tot acasă trebuie să înveţe să fie curat, ordonat, să arunce gunoiul.
Un copil manevrat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa
celorlalţi decât unul căruia îi lipseşte cei şapte ani de acasă.
Un copil care are cei şapte ani de acasă va fi un adult politicos, educat şi responsabil. Acestor copii
va fi mult mai uşor adaptarea în societate.
438
ORA DE EDUCAȚIE CIVICA ȘI CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. BEJAN COSTELA
"Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității

propriilor copii se menține toată viața" -M. Golul.
Plecând de la acest citat putem spune că modelele de conduită oferite de părinți-pe care copiii le
preiau prin imitație și învățare–precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale,
"cei șapte ani de acasă", constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind
concepția lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori
sociale.
Un rol primordial în evoluţia moral-civică a copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil din
familie. Familia, nucleu de bază al societăţii noastre, are rolul de a asigura dezvoltarea fizică şi morală a
copilului. De felul în care părinţii vor educa copilul în sensul unei morale riguroase dar suple şi de felul în
care vor ştii să dirijeze viaţa afectivă a copilului, va depinde formarea personalităţii acestuia. De la familie
copilul învaţă să iubească munca, ţara şi libertatea şi să respecte legile ţării.
Părinţii trebuie să vegheze copiii lor pentru a căpăta un ansamblu de trăsături morale și intelectuale
necesare formării unei personalităţi superioare. Astfel, educația morală trebuie să urmăreasacă obiectivul
de a forma la copil un fel de a fi care să-i dea o tărie sufletească, care să-l împingă la o comportare onorabilă
în familie, la școală și în colectivul de prieteni, în mijlocul căruia trăiește. Copilul pentru a stabili legături
prieteneşti cu alţi copii, nu trebuie să trăiască izolat ci într-un colectiv. Morala cere unui copil să fie corect,
cinstit, amabil şi adaptabil la mediul său social.. Elevul trebuie să fie conştient că între viaţa lui particulară
şi cea socială este o legătură strânsă.
Din punct de vedere valoric, normele morale şi prescripţiile juridice trebuie să subordoneze toate
celelalte valori : profesionale, fizice, estetice, ecologice. Aceste valori sunt inoculate încă din copilărie, pe
ele construindu-se toată structura personalităţii. Încă din copilărie sunt implementate în conduita individului
anumite norme care sunt expresia sintetică a unor cunoştiinţe, sentimente, convingeri şi voinţă morală. Ceea
ce educaţia formală şi informală urmează să desăvârşească sub forma caracterului moral, constituie o
conştientizare a moralităţii şi civismului ca dimensiuni ale unei personalităţi autentice.
Ora de educatie civică, prin modul în care sunt abordate temele prevăzute în programa, inițiază
copilul, viitorul cetățean, asupra drepturilor și îndatoririlor, a respectului față de sine și față de ceilalți, a
comportamentului activ și responsabil. Problematizarea unor situații comportamentale, exemplificarea
actelor de curaj, binele, răul, curajul, lașitatea, studiul de caz în legătură cu afectarea integrității fizice sau
morale a copiilor, au determinat pe elevii să ia atitudine, să-și exprime părerile, să motiveze comportamente,
să-și ascută spiritual critic și inteligența. Principalele metode care stau la dispoziţia oricărui cadru didactic
sunt: jocul de rol, prelegerea morală, convorbirea morală, dezbaterile morale, problematizarea, studiul de
caz, exerciţiul moral, aprecierea şi sancţionarea sau aprobarea şi dezaprobarea. Învățarea cu ajutorul
proiectelor este modalitatea de realizare a obiectivelor civice cel mai frecvent folosită deoarece aduce
învățarea în arena vieții cotidiene, o transformă într-un proces atractiv cu rezultate durabile în planul
dezvoltării personale și sociale.
Domeniul educaţiei moral – civice este delicat şi de aceea cere competenţă şi artă pentru a soluţiona
numeroasele probleme pe care le ridică formarea profilului moral al unui elev. Aceasta înseamnă că un
cadru didactic trebuie să aleagă şi să folosească cu măiestrie metodele care îi pot oferi şansele cele mai mari
de succes. Toate aceste aspect trebui să fie permanent însoţite de exemplul personal al profesorului, de
atitudinea ireproşabilă din punct de vedere moral şi civic în toate împrejurările.
Plecând de la premisa că morala nu se predă, ci se trăieşte asa cum spunea pedagogul Célestin Freinet,
putem afirma că elevii şi, în general, copiii învaţă din interacţiunile zilnice cu noi, din exemplele noastre.
Astfel, şcoala şi familia sunt factorii de culturalizare care ocupă cea mai mare parte din timpul efectiv al
elevului, motiv pentru care dascălii şi familia, în special părinţii, trebuie să reprezinte în mod necondiţionat
modele de viaţă. În cazul comunităţii, care devine o sursă de modele facultative, lucrurile se schimbă puţin
în sensul că aici avem de-a face cu un întreg univers, atât de vast şi de variat, încât este imposibil să ofere
viitorilor cetăţeni numai modele demne de urmat din punct de vedere moral. În alegerea acestor modele
provenite din rândul comunităţii un rol extrem de important îl au şcoala şi familia. Sarcina lor nu este tocmai
439
uşoară. Se impune mai întâi o alegere potrivită a modelelor, după care urmează partea mai dificilă: să-l
convingi pe elev că personalitatea aleasă este potrivită pentru a fi un model de viaţă.
Educaţia civică în învăţământ reprezintă o prioritate, în încercarea de modelare a personalităţii

elevului în spiritul valorilor şi principiilor democratice care guvernează demersul societăţii. Această
disciplină predată în şcoli deţine o contribuţie majoră în procesul de înţelegere şi însuşire a practicilor care
fundamentează comunitatea şi întregul sistem în care trăim.
Referinte:
-Cătineanu T. „Elemente de etică”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1982, 1987
- Rădulescu M. ,,Pedagogia Freinet.Un demers innovator”, Editura Polirom Iaşi “- 1990
-Vrăsmaş E ,, Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
-Goraş-Postică V,, Educaţia morală ca dimensiune finală a educaţiei religioase şi a educaţiei civice”
in Revistă de teorie şi practică educaţională a Centrului Educaţional PRO DIDACTICA Nr. 3 (61), 2010
440
CEI 7 ANI DE ACASĂ
INV. BEJAN CRISTINA,

ȘCOALA GIMNAZIALA ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF, TECUCI
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
441
,,EDUCAȚIA ÎN FAMILIE’’
PROF. EDUCATE FIZICA SI SPORT BELCIOI FLORENTINA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,PAMFIL ŞEICARU”, CIOROGARLA, ILFOV
La vărsta cea mai fragedă, copiii încearcă sentimente de bucurie și dragoste.

Copiilor le place să se joace, o fac instinctiv pentru că am fost programați să ne jucăm atunci când
suntem copii, astfel învățăm majoritatea lucrurilor esențiale în primii ani de viață prin joacă. Orice se poate
învăța prin joacă și este necesar să dezvoltăm valorile potrivite pentru ca apoi, prin activități și jocuri să
dezvoltăm aceste calități la copiii noștri de care vor beneficia întreaga viața.
Să enumerăm câteva valori care ar trebui dezvoltate: - onestitate,corectitudine, dragoste,
respect,onoare, credință, bunătate, empatie, ambiție, control, curaj, armonie, siguranță,creativitate, hotarâre,
frumusete, contribuție, împlinire, competiție, încredere, etc.
Valorile ne definesc ceea ce suntem!
Copiii știu foarte bine când pot și când nu pot sa facă ceva.Au foarte mari îndoieli că nu pot din cauza
reacției adulților care le impun standardele. Ei descoperă prin experiment direct (de aceea se și joacă foarte
mult) pentru că își dau seama care e calea prin care pot să desfăsoare la nesfârșit o intenție.
Copilul este o copie a părinților, iar dacă copilul este rău, nescultător, este foarte căpos sau o altă
calitate nepotrivită atribuita, comportamentul lui este efectul unei cauze care se regăsește întru-unul dintre
părinți. Pentru a deveni părinti model, oferind un exemplu pozitiv copiilor noștrii, e nevoie ca noi să învățăm
,, alfabetul” inteligenței emoționale, sintetizat în cunoșterea emoțiilor și capacitatea de a empatiza cu alte
persoane.
Este necesară dezvoltarea funcțiilor emoționale, respectiv: observarea, înțelegerea, toleranța,
responsabilitatea propie a trăsăturilor sentimentale( iritarea, timiditatea, curajul, empatia,etc.). Copiii
trebuie încurajați să deseneze, cânte, danseze și să creeze. Cheia corectă ar fi ca inteligența emoțională sa
se îmbine armonios cu inteligența cognitivă.
Educația primită acasă, în școală și pe stradă reușește să le dezvolte doar inteligența cognitivă, nu și
inteligența emoțională, care este esențială în armonioasa și sănătoasa dezvoltare a copiilor.
Comunicarea permanenta cu copilul, încurajarea de a pune întrebări,îi conferă încărcarea în forțele
proprii și are oportunitatea de ași exprima trăirile interioare și personalitatea. Alături de părinți copilul își
formează primele deprinderi de viață.
O relație sinceră și curată de prietenie cu copilul tău, care îți va oferi atât de multe satisfacții pe tot
parcursul vieții, încât dacă muncești câțiva ani să construiești, nu contează efortul raportat la recompensă.
Dacă tu nu ești sincer cu tine, este foarte probabil ca nici el să nu fie sincer cu tine.
Greu de crezut că poate exista ceva mai puternic decât dragostea mamei pentru copil.
În concluzie, noi părinții ne dorim cu toții ca ai noștrii copii să reușească în viață și este necesar să
fim aproape de ei în momentele de cumpănă, pentru ca acestea sunt mult mai importante decât momentele
de bucurie și fericire.
Oglinda copilului o reprezintă ,, Cei șapte ani de acasă !”
Bibliografie:
Bonchiș Elena ,,Familia și rolul ei în educarea copilului”, ed.Polirom 2011
www.scribd.com
442
PROF. INV. PRESCOLAR BELCOTA-CERNESCU CORNELIA ANISCA
acasă.
Dragostea părinţilor
443
EDUCATIA IN FAMILIE. CEI ȘAPTE ANI DE ACASA!
PROF. CONSILIER ȘCOLAR BELDEAN RAMONA
Familia este prima structură educativă a unei fiinţe. Rolul familiei și al celor șapte ani de acasă este,
fără discuţie, de o importanţă covârșitoare. Societatea actuală a devenit extrem de preocupată de subiectul
educaţiei parentale și au apărut extrem de multe teorii care încearcă să creioneze părintele bun. Părinţii
foarte preocupaţi de rolul lor de primi educatori studiază metode de parenting eficient pentru a fi siguri că,
după cei șapte ani de acasă, vor da societăţii un copil înalt funcţional din punct de vedere social.
Primul loc de manifestare al unui copil, după etapa de educaţie în familie, este grădiniţa, apoi școala.
Un cadru didactic cu experienţă este capabil să observe, de la primele contacte cu copilul, mărcile educaţiei
în familie sau lipsa acestora. Niciodată școala nu va putea suplini ceea ce părinţii trebuie să facă acasă, în
prima copilărie. Copilul învaţă acasă bunătatea, mila, generozitatea, empatia, sârguinţa, politeţea, curajul,
pe care și le va exersa apoi social pe perioada școlarităţii. Invăţând aceste lucruri acasă, el va fi apoi capabil
să gestioneze corect provocările care se vor ivi pe parcursul vieţii. Va deveni un elev capabil să înţeleagă
de ce trebuie să înveţe, cum trebuie să înveţe, va fi inteligent emoţional, va evalua corect situaţiile cu care
se confruntă, va lua decizii corecte, va deveni un adult responsabil și de succes.
O componenta esenţială când vorbim despre educaţia în familie este stilul parental. Acesta se reflectă
în personalitatea copilului și este un contributor important la succesul sau eșecul copilului.
Cele 4 stiluri parentale și impactul asupra dezvoltării copilului sunt:
1. Autoritar
Potrivit acestui stil parental, copiii trebuie să urmeze cu stricteţe regulile stabilite de părinţi. De
regulă, nerespectarea acestor reguli conduce la aplicarea unei pedepse. Rugat să explice de ce a impus o
anumita regulă, părintele ar putea raspunde „Deoarece așa am spus eu.” Acești părinţi au așteptări majore
de la copiii lor și nu sunt receptivi la necesităţile acestora. Copiii sunt ascultători și competenţi, dar nu sunt
fericiţi și nici nu au încredere sau stima de sine.
2. Democratic
Asemănător stilului autoritar, părinţii stabilesc reguli și trasează repere pe care copilul ar trebuie să
le urmeze; însă în acest caz. părinţii sunt mai receptivi la necesităţile copiilor lor, sunt dispuși să le asculte
nemulţumirile și să schimbe regulile și reperele impuse copilului.
Dacă copilul nu satisface așteptările părinţilor, aceștia sunt grijulii și iertători, și mai puţin interesaţi
să aplice o pedeapsă. Modelele disciplinare ale acestui stil parental sunt de susţinere și nu punitive; aceștia
sunt interesaţi ca copiii lor să devină responsabili social, cooperativi și asertivi. Acest stil parental are
tendinţa de a forma copiii fericiţi, capabili și de succes.
3. Permisiv / Indulgent
Acest tip de părinţi au puţine așteptări din partea copiilor lor, motiv pentru care în rare cazuri se
întâmplă ca acest tip de părinţi să își disciplineze copilul. Potrivit lui Baumrind, părinţii permisivi sunt mai
receptivi la solicitările copilului, nu impun un caracter matur și responsabil acestuia și evită confruntarea.
De regulă, părinţii indulgenţi adoptă statutul de prieten în faţa copilului, și nu de părinte. Adesea acest stil
parental dă naștere copiilor nefericiţi, predispuși la probleme cu legea și cu slabe rezultate la școală.
4. Indiferent
Acest stil parental se caracterizează prin lipsa așteptărilor, reacţiilor și comunicării în tot ceea ce are
legatură cu copilul. Cu toate că părinţii satisfac nevoile de baza ale copilului, aceștia, în general, sunt
desprinși în totalitate de tot ceea ce se întâmplă în viaţa copilului lor. In cazuri extreme, acest tip de părinţi
pot chiar respinge sau neglija necesităţile copilului. Stilul indiferent oferă o slabă formare a copilului în
toate domeniile vieţii. Astfel, copiii crescuţi sub influenţa acestui stil parental sunt delăsători, iresponsabili,
nu au stimă de sine și nu sunt competenţi profesional.
Stilul parental se poate educa. Aici trebuie să intervină societatea prin instituţiile sale care să
faciliteze accesul părinţilor la educaţie parentală astfel încât să se producă o modificare a mentalităţilor, o
înţelegere a importanţei rolului pe care cei șapte ani de acasă o au în dezvoltarea viitorului adult.
444
EDUCAȚIA SE NAȘTE ÎN FAMILIE
PROF. BELDIMAN ANDREEA
Vorbim despre cei șapte ani de acasă atunci când ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia până merge la şcoală. Când spunem
că un copil are cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să mulțumească,
să roage frumos un lucru; care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Am observat de-a lungul carierei mele didactice că educația, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate, întrucât un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi llipsesc cei șapte ani de acasă.
Este știut faptul că anii copilăriei reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru
formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este direct răspunzătoare de trebuinţele elementare
ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori,
întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
dorinţelor sale.
„Cei sapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă
445
PROF. INV. PRIMAR BELEA FLORICA ILEANA,

ȘCOALA GIMNAZIALA DENTA, TIMIȘ
„Învățându-l pe altul, îl faci mai bogat, fără ca tu să devii mai sărac” (proverb indian)
Se mai spune că mama este prima învățătoare. Educația primită în familie are foarte mare importanță,
căci influențează nu numai spiritul și manierele ,ci și caracterul. Nu întâmplător se spune că celor care nu
se comportă așa cum trebuie le lipsesc cei 7 ani de acasă. În sânul familiei învățăm primele norme de
comportare, trecem prin momentele cele mai dragi, mai vesele sau mai triste. Totodată căminul este cel mai
bun lăcaș de învățare a comportării civilizate .
Părinții care au acceptat, în cunoștință de cauză, să lase urmași, implicit, și-au asumat răspunderea
educării lor în conformitate cu normele specifice „bunei creșteri”. Această categorie de părinți este, de fapt,
reprezentativă pentru societate și prin ea se realizează legătura dintre generații. Năzuința lor este aceea de
a-și vedea copiii mari, bine instruiți și bine formați pentru viață. Însă viziunea globală pe care o au unii
părinți despre viitorul copilului este, de cele mai multe ori ,expresia unei dorințe profund subiectivizate. Ei
nu conștientizează suficient întreaga problematică pe care o creează traseul devenirii copilului, prin
interferența atâtor factori care pot influența dezvoltarea normală și formarea personalității la parametrii
standardelor sociale acceptate .
Unii părinți consideră grija pentru copil doar în a-i asigura alimentația, igiena și satisfacerea altor
trebuințe primare. Noțiunii de educație i se atribuie un înțeles foarte îngust, de către mulți părinți, datorită
unor cunoștințe vagi, incomplete, pe care le au ei despre educație sau datorită nivelului propriu de educație
și cultură. Pentru a elimina sau pentru a micșora decalajul dintre ceea ce doresc părinții pentru copilul lor
și ceea ce trebuie făcut eficient, societatea trebuie să ia anumite măsuri prin care să le asigure părinților o
mai mare înțelegere a rolului pe care îl au în domeniul educației. În primul rând, acțiunea de educație
permanentă nu trebuie înțeleasă ca acțiune legată de performanțe profesionale. Ea trebuie să vizeze, în
primul rând, ridicarea continuă a nivelului de cultură și civilizație a tuturor categoriilor de cetățeni, mai ales
a părinților. Lor trebuie să le fie impulsionat interesul și bunăvoința de a învăța, de a se informa, pentru ca
atitudinea lor să fie cu adevărat eficientă .
Într-o societate aflată în continuă schimbare este normal ca și interesele și năzuințele tinerei generații
să se afle într-o continuă schimbare. Timpul pe care părinții îl petrec cu copiii devine tot mai limitat ,de
aceea trebuie folosit cât mai eficient. Practica educațională dovedește la fiecare pas, că nimic din ceea ce îl
înconjoară pe copil nu are o mai puternică forță decât afecțiunea, ca element distinctiv al ambianței necesare
dezvoltării puiului de om. Cele mai frumoase raționamente și cele mai nobile sfaturi nu fac cât un gest de
mărinimie, de iubire și încredere. Exemplele de dragoste, de comportare delicată și de respect îi fac pe copii
să nutrească la rândul lor, dragoste și respect față de părinți, față de frați și mai târziu, față de colegi și
educatori. Totuși, noțiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noțiunea de exigență. Actul
educativ, atât în școală cât și în familie, evoluează pe cadranul dragoste – exigență, iubire – respect,
autoritate – respect .
Doza de afectivitate în educație nu poate fi măsurată cu o unitate anume. N-a fost creat încă un grafic
cu prescripții fixe de dăruire afectivă și de însumare a exigențelor. Măsura de distribuție ține de condițiile
concrete și de tactul cu care părinții conduc procesul formării copilului. Ideea de ambianță afectivă nu
trebuie echivalată cu cea de creare a unui climat de răsfăț, de satisfacere nechibzuită a oricărei dorințe, fără
a-l solicita pe copil în exercițiul efortului necesar modelării sale. Mai ales în domeniul moral, în care
formarea convingerilor și a conduitei necesită un sistem de cerințe ferme, categorice ,susținute permanent
de respect pentru personalitatea copilului, făcându-l totodată, să se simtă iubit și ocrotit. Nu teama de
pedeapsă trebuie să-l determine pe copil la acțiune, ci plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de
aprecierea celor din jur și de a se afirma ca și personalitate .
Pentru a ne da seama și mai bine de importanța deosebită a unui comportament civilizat, aș aminti
aprecierea lui La Bruyere : „Manierele, pe care le neglijăm ca pe niște lucruri mărunte, fac adesea ca
446
oamenii să te judece în bine sau în rău. O cât de ușoară străduință de a avea maniere plăcute și civilizate te-
ar scuti de aprecierile lor nefavorabile .”
Bibliografie :
1. Psihopedagogie generală, Crețu Elvira, Ed. Aramis
2. ABC-ul bunelor maniere, Armeș Nicolae, Ed. Regis
3. Caracterele, Jean de La Bruyere
447
PROF. BELU DANIELA,

ȘCOALA GIMNAZIALA RIȘCA
nevoile.
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.Crescând în şi alături de familia sa, copilul
integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi
norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului;
disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor
inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
confidenţialitate şi încredere reciprocă).
sănătos.
lumea lor, iar ei într-a noastră.Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă
ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
448
Cury)
“Cum pot să-mi dau seama eu, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
449
PROFESOR DE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA: BENCIU LILIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALA SPECIALA „MARIA MONTESSORI”-BACAU
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. „Cei șapte ani de acasă”, ne
arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Climatul din familie influențează personalitatea copilului, oferindu-i echilibrul relațional și adaptiv.
Acest climat din familie, se impune ca un filtru între influențele educative exercitate de părinți și achizițiile
psihico-comportamentale, realizate la nivelul personalității copilului. Toate frământările, preocupările,
ambițiile părinților îl strivesc pe copil într-un mediu familial dizarmonic, este dificil pentru el ca să-și
găsească unitatea interioară
Componenta afectivă, comunicarea verbală și jocul cu copilul, au un rol esențial în relația părinte-
copil. Încă de la primele cuvinte, propoziții, copilul simte nevoia să transmită părinților întâmplările din
viața lui. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit și va evita să-l asculte pe copil, acesta va caută
răspunsurile în altă parte sau nu v-a căuta deloc, firul comunicărilor rupându-se. Numai fiind aproape de
sufletul copilului, luând parte la preocupările lui, părintele devine sfătuitorul, punctul de rezistență și
încredere al copilului .
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai, respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
- ordine;
- igienă;
etc);
450
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- altruismul;
- cooperarea;
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
451
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
ÎNV. BENGHEA MARIA JANETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR: 1, SAT VĂLENI, JUD. VASLUI
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii
acasă.
nevoile.
Rolul parintelui in existenta copilului este fundamental, dar numai in masura in care el gaseste forta,
secretul de a creste un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat. Strategiile educative ale familiei,
determina în mare măsura personalitatea precum si rezultatele școlare ale copiilor. Parinții sunt cheia
capacitatii copiilor de a invața si de a reuși in viață. Se spune, că profesia de părinte este una din cele mai
vechi profesii care se practică de toți membrii comunitătii, însă puțini sunt cei care se străduiesc s-o învețe
sistematic. Cel mai frumos dar pe care il oferă parinții copiilor, este propria sănătate emoțională, fizică,
spirituală, intelectuală. “Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie ” .
sănătos.
452
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
453
BIBLIOGRAFIE
454
CE INȚELES MAI ARE ASTAZI CONCEPTUL ”CEI 7 ANI DE-ACASA”?
PROF. IOANA BERECZKI

COLEGIUL TEHNIC DE COMUNICAȚII
”NICOLAE VASILESCU KARPEN” BACAU
„Cei șapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
A avea cei șapte ani de acasă era apanajul unei educații ce provenea din familie și devenea condiția esențială
pentru a pătrunde cu succes în școală și a reuși mai târziu în viață. Mi se confirmă deseori, în discuțiile cu
părinții sau colegii de cancelarie, că astăzi, copilul modern, este diferit de copilul de ieri, cel cu cheia de
gât. Dacă ne referim la lumea interioară a copilului, aceea nu s-a schimbat, ea este la fel de bogată, de
tensionată, de conflictuală, de plină de întrebări și de dorințe. Dacă ne referim însă la exterior, aici s-au
petrecut transformări semnificative care au constrâns interiorul să se adapteze acestora.
Ce construiește copilul în primii ani de viață și de ce este important să fi parcurs această etapă a celor
„șapte ani“? În urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ți învăța copilul să
salute, să spună „te rog“ și „mulțumesc“. În plus, un copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieșea din
vorba părinților, de multe ori trebuia să fie un soi de păpușă vie care să se încadreze bine în decorul familial.
Deseori, copilul era plimbat, ca un exponat de muzeu, pe la rude sau pe la alte familii cu copii, pentru ca
părinții să se afișeze cu el, să se mândrească și să lase loc de comparații cu alte progenituri, mai puțin
reușite. Totuși, acest copil interacționa foarte puțin cu „lumea exterioară“, cea din afara căminului unde
părinții erau de regulă o prezență constantă, nu ca acum. Până să meargă la școală – de fapt, prima sa ieșire
adevărată „în lume“ unde trebuia să-și demonstreze „cei șapte ani...“ –, el comunica cu foarte puțini oameni
din afara mediului familial, în general vecinii, copiii de pe stradă sau din spatele blocului, în cel mai bun
caz copiii de la grădiniță (părinții își dădeau copilul la grădiniță doar în cazuri extreme în care chiar n-aveau
cu cine să-l „lase“, însă de regulă era crescut acasă sau „la țară“ de bunici). Așa că pe atunci exista o
delimitare foarte clară între primii șapte ani din viața copilului pe care și-i petrecea „acasă“ și următorii ani
în care era încredințat în mod obligatoriu unei instituții, respectiv școala. După șapte ani, părinții pasau de
fapt responsabilitatea – eu am contribuit până aici, copilul meu e plin de virtuți, școala va educa mai departe.
De aceea, „cei șapte ani de acasă“ aveau o altă semnificație și implicau lucruri mult mai restrictive decât
astăzi.
Altele sunt, însă, cerințele pentru copilul actual. De obicei, până la vârsta de 7 ani, el trebuie să știe
deja să citească și să facă operații de aritmetică simple (pentru a nu se face de râs la școală, unde toți copiii
știu deja), să o rupă un pic pe engleză (franceză sau germană), să fi luat deja câteva lecții de pian, actorie,
pictură etc., să fi mers deja la dansuri și înot (sau un alt sport) ş.a.m.d. Astfel, el iese frecvent din mediul
familial și ia contact cu diferiți profesori, cu o grămadă de alți copii și implicit cu părinții lor. Ca să nu mai
punem la socoteală contactul cu bonele, pe care mulți părinți le schimbă ca pe șosete pentru că „nu
corespund“. Așadar, copilul e forțat să comunice în diferite moduri, iar comunicarea în sine a căpătat alte
valențe și totul se întâmplă într-o mare viteză. Doar un exemplu: copilul modern atinge pentru prima dată
un computer la 2-3 ani, iar la 4-5 ani joacă deja joculețe interactive. Un copil de 5 ani din mediul urban știe
deja ce e acela un iPhone, o tabletă, un laptop. Copilul nu mai este de multă vreme acea păpușă vie care se
potrivește în decor, e un copil „conectat“ la multe medii și lumi (multe dintre ele virtuale), încurajat să se
exprime (uneori poate prea mult), să fie creativ și să iasă învingător în competiția permanentă cu alți copii
de vârsta lui (uneori chiar și hainele pot face diferența!).
Astfel, s-a ajuns de la copilul pet – animăluț simpatic de casă, la copilul superhero. În această nouă
ecuație, mai contează „cei șapte ani de acasă“? Copiii învață prin imitare. Îi observă pe adulții din jurul
nostru și le imită gesturile, atitudinile, comportamentele. Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce
faptul că acesta este modul corect de a trăi, iar fericirea nu este un obiectiv în viață. Din nefericire, noi,
adulții, îi învățăm să spună, prin imitare, dar fără să simtă sau să dorească, să spună “Mulțumesc” sau “Bună
ziua”. Conceptul de “Cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei 7 ani de
acasă, părinții îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul “dacă pierzi, ești un ratat” sau
“Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine”. Respectul față de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare
atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta. Astfel, toate
sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să
455
se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel, crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede
prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum
o făcea când era mic.
Educația primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susțin
că este o evoluție firească și o adaptare la contextul sociocultural. Valorile s-au schimbat. Înainte se punea
preț pe comportamentul de politețe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilența,
asumarea responsabilităților și inițiativele. Aceste diferențe se văd și în autobuz, unde generațiile trecute de
prima tinerețe se simt ofensate de comportamentul adolescenților.
Este adevărat că nu prea mai există ,,cei 7 ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede. Rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
Dincolo de polemica de concept, principala moștenire pe care o lăsăm copiilor noștri sunt lucrurile
alea în fața cărora ei vor putea să pună expresia „Mama mea spunea întotdeauna…” când vor fi adulți. Și
aș vrea ca lucrurile alea măcar să nu-i încurce în viață, dacă nu pot să-i ajute.
Bibliografie:
• Gîgă M., Cei şapte ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, Bucureşti,
1999;
• https://evz.ro/ce-mai-inseamna-sapte-ani-de-acasa
• https://www.forbes.ro/educatia-antreprenoriala-incepe-odata-cu-cei-7-ani-de-acasa
• https://romanialibera.ro/social/confiscarea-celor-sapte-ani-de-acasa-etatizarea-copiilor
456
PRIMII ȘAPTE ANI DE VIAȚĂ
PROF. INV. PREȘCOLAR BERINDEIE VALENTINA MARIA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ”PITICOT”
CIMPENI, JUD. ALBA
Așadar, salutul este primul semn al politeții, precum e vorba ”Salut, căciulă, că stăpânul n-are gură!”.
Încă de mici învățăm pe cine să salutăm, cine salută primul, cum salutăm, cum răspundem la salut.
Punctualitatea înseamnă a ajunge la timpul stabilit într-un anume loc, ea este importantă atât pentru noi, cât
și pentru cei din jurul nostru, de aceea trebuie să învățăm să fim punctuali în toate situațiile. În situațiile în
care totuși întârziem, este important să ne cerem scuze.
În orice societate, familia joacă rolul cel mai important privind formarea și socializarea copilului, ea
reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute toate nevoile ciclului de creștere. Părinții
sunt primii educatori în viața copilului, acțiunile lor fiind determinante pentru acțiunile lor ulterioare.
Pentru un copil preșcolar, deprinderile igienico-sanitare sunt necesare dezvoltării fizice armonioase
și presupune asigurarea unui program zilnic ce respectă orele de somn, de activitate, de joacă, de plimbare
sau de masă și nu în ultimul rând, este necesar să se stabilească bazele viitoarei sale conștințe și a trăsăturilor
ce îl vor defini ca persoană.
Încă din primii ani de viață, micuții preiau de la părinți gesturi, atitudini, limbaj, exemple de
comportament precum sârguință, cinste, sociabilitate, perseverență, curaj, ambiție, inițiativă. Cultivarea
dragostei pentru frumos se dobândește tot în familie, prin cultivarea bunului gust al celui mic față de ținuta
sa, deoarece educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă,
dat fiind faptul că cei șapte ani de acasă sunt caracterizați prin cât de manierat este un copil în interacțiunile
cu ceilalți.
Astfel, voi sistematiza cateva reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la șapte ani:
 să învețe să se poarte frumos, bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului;
 să stabilești și să impui reguli în comportamentul celui mic;
 să comunici cât mai mult cu el, comunicarea este secretul unei relații solide între copil-părinte,
copil-educatoare, copil-învățătoare;
 să iubească lectura și cărțile, inițial explorează singur imagini până ce învață să citească;
 să se bucure de copilarie prin joacă, socializare și relaxare;
 să nu existe abuz de nici un fel față de copil, fizic, emoțional sau verbal, ci să ne focalizăm pe
disciplină pozitivă și educație cu blândețe;
 să-l învățăm să își exprime emoțiile și sentimentele, pentru că numai așa ca reuși să își controleze
impulsurile și să nu devină agresiv;
 să spună mereu adevărul, deoarece el imită tot ce vede și aude în jurul său;
 să petrecem timp, cât mai mult cu ei, iar asta se va observa în comportamentul celui mic.
Cei șapte ani de acasă îi vor folosi copilului pentru a dobândi deprinderi de autoservire, ordine, igienă,
curățenie, exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor pozitive sau negative, bune
maniere, comportament, modul de relaționa cu ceilalți și a răspunde provocărilor din jurul lor, consecvența
și perseverență în realizarea unei sarcini, găsirea motivației atunci când vrea să facă ceva. Unele însușiri
dobândite în perioada asta, devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție, altruism, cooperare,
atitudine pozitivă față de diferite sarcini.
Politețea este un lucru ce se învață ușor, primele reguli de politețe le învățăm de la părinți și bunici,
apoi de la doamnele educatoare și învățătoare în primii șapte ani de viață. Când spunem, dacă o persoană
are sau nu ”cei șapte ani de acasă”, ne referim mai degrabă la codul bunelor maniere pentru copii. Pentru
că este important ca și atunci când facem năzdrăvăni sau suntem îndrăzneți, să nu ne pierdem bunul simț.
Cele mai importante deprinderi ale unui copil politicos sunt: salutul, punctualitatea, ținuta
vestimentară, cum ne comportăm acasă, cum mâncăm, cum ne comportăm pe stradă, dar și în mijloacele
de transport, cum ne comportăm la grădiniță sau în vizită, când avem musafiri, cui oferim cadouri, cum ne
comportăm în magazin, la cinematograf, teatru, spectacol sau expoziții, în excursii, în tren sau în avion,
când trebuie să vorbim, când utilizăm telefonul și cum ne comportăm la evenimente speciale.
457
BIBLIOGRAFIE
• Bratu B., Preșcolarul și literatura, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977;
• Ștefan C.A., Kallay E., Dezvoltarea competențelor emoționale și sociale la preșcolari, ASCR, Cluj
– Napoca, 2007;
• Crețu T., Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași, 2004.
458
PROF. INV. PREȘC. BERZESCU MIHAELA
Lumea e în continuă mișcare și evoluție, iar sintagma „cei șapte ani de acasă” a rămas neactualizată,
din punctul meu de vedere. Când spunem că un copil are „cei șapte ani de acasă” ne gândim la un copil
bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii, doar că în ultimul deceniu (cel puțin) sistemul de valori în ceea ce privește un copil
dotat și un viitor adult de success s-a schimbat.
Dintr-o perspectivă istorică, în România educația înainte de 1989 era reprezentată de un rigorism
pedagogic în care educatorul avea sarcina de a supraveghea acțiunile copilului, de a emite interdicții și de
al pedepsi, ceea ce ducea la formarea capacității de ascultare prin constângere; lucrurile acestea resimțându-
se și în generațiile de după ’89. Pe de altă parte acasă, în familie, copilul era plimbat pe la rude sau pe la
alte familii cu copii, pentru ca părinţii să se afişeze cu el, să se mândrească şi să lase loc de comparaţii cu
alți copii. Totuşi, acest copil interacţiona foarte puţin cu „lumea exterioară“, cea din afara căminului unde
părinţii erau de regulă o prezenţă constantă, nu ca acum. Până să meargă la şcoală – de fapt, prima sa ieşire
adevărată „în lume“ unde trebuia să-şi demonstreze „cei şapte ani de acasă“, el comunica cu foarte puţini
oameni din afara mediului familial, în general vecinii, copiii de pe stradă sau din spatele blocului, în cel
mai bun caz copiii de la grădiniţă (părinţii îşi dădeau copilul la grădiniţă doar în cazuri extreme în care chiar
n-aveau cu cine să-l „lase“, însă de regulă era crescut acasă sau „la ţară“ de bunici).
Aşa că pe atunci exista o delimitare foarte clară între primii şapte ani din viaţa copilului pe care şi-i
petrecea „acasă“ şi următorii ani în care era încredinţat în mod obligatoriu unei instituţii, respectiv şcoala.
De aceea, „cei şapte ani de acasă“ aveau o altă semnificaţie şi implicau lucruri mult mai restrictive decât
astăzi. Pentru copiii de acum cerințele sunt altele, până la vârsta de 7 ani, ei trebuie să ştie deja să citească
şi să facă operaţii de aritmetică simple, să știe un pic de engleză (franceză sau germană), să fi luat deja
cîteva lecţii de pian, actorie, pictură etc., să fi mers deja la dansuri şi înot (sau un alt sport) ş.a.m.d. Astfel,
ei iasă frecvent din mediul familial şi iau contact cu diferiţi profesori, cu o grămadă de alţi copii şi implicit
cu părinţii, sau bonele lor. Copiii actuali ating pentru prima dată un computer la 2-3 ani, iar la 5 ani, un
copil din mediul urban știe ce înseamnă o tabletă, un iphone, sau un laptop. Prin urmare valorile copilului
modern tind spre competențe de comunicare, competențe digitale, dezvoltare pe cât mai multe paliere și tot
mai puțin pe bune maniere.
Din perspectiva mea de educatoare, consider că ar trebui să existe un echilibru între cele două
perioade. Deoarece observ că oricât de multe cunoștințe ar dobândi copilul, încă de la o vârstă fragedă, ei
resimt nevoia de iubire și afecțiune din partea părinților. Astfel timpul petrecut împreună cu familia în parc,
la masă, la activitățile gospodărești, sau înainte de culcare contribuie la autonomia copilului, la convieţuirea
socială, la sănătatea, igiena şi protecţia lui și nu în ultimul rând la dezvoltarea încrederii de sine, valori pe
care cu greu le poți „învăța” în altă parte.
În educația celor „șapte ani de acasă” ai mileniului III, copilul trebuie să fie iubit, antrenat în cât mai
multe activități potrivite vârstei, să cunoască reguli de bune maniere și comportament, să fie armonios
dezvoltat din punct de vedere fizic, pentru că în viitor nu va fi suficient să fii un medic bun, profesor sau
inginer bun, ci va trebui să știi de toate și să te poți reinventa la nesfârșit.
BIBLIOGRAFIE:
Piramida cunoașterii, Lolica Tătaru, Adriana Glava, Olga Chiș, Ed.Diamant, Pitești, 2014
Ionescu, Mihaela (coord.), Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de
la naștere la 7 ani, UNICEF, Editura Vanemont, București, 2010.
*** Curriculum pentru educația timpurie, MEN, 2019
459
GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.2 CARANSEBEȘ

PROFESOR PENTRU INVAȚAMANTUL PREȘCOLAR
BERZESCU VALERIA
Alături de scoala si organizatiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupa de
educatia omului. De educatia oamenilor se ocupa si alte persoane, institutii si organizatii sociale, dar
influentele educative exercitate de acestea sunt mai putin organizate decat cele ale familiei si scolii.
Familia exercita o influenta deosebit de adanca asupra copiilor. O mare parte dintre cunostintele
despre natura, societate, deprinderile igienice, obisnuintele de comportament, elevul le datoreaza
educatiei primite in familie.
Înca de la începutul secolului al XIX-lea, Immanuel Kant - urmarind un proiect de emancipare a
conditiei umane - scria: "Parintii care au primit ei însisi o educatie sunt deja niste modele dupa care se
îndreapta copiii. Dar pentru a-i face pe acestia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu;
altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educatia este încredintata unor oameni cu pregatire rea".
PERSOANELE CARE INFLUENȚEAZĂ CEL MAI MULT DEZVOLTAREA COPIILOR:
A. Cadrele Didactice
* Comportament exagerat de permisiv: clasa scapa de sub control, elevii nu se mai pregatesc pentru
materia respectiva.
* Tratarea cu superficialitate, din partea cadrului didactic, a unor teme sau capitole din materia pe
care o preda.
* Absenta sau intarzierea, in mod repetat, la ore.
* Inconsecventa cadrului didactic in verificarea si notarea elevilor.
B. Familia elevului
Pentru îndeplinirea functiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si a rolului sau
socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei parintilor devine formarea
constiintei educative a parintilor, a necesitatii unui efort constient pe masura evolutiei nevoilor (inclusiv
de educatie) ale copilului.
Dificultatile pot rezulta din ideile divergente privind:
1. responsabilitatea statului si a familiei privind educatia copiilor;
2. libertatea de alegere a scolii de catre parinti sau unicitatea învatamântului;
3. impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare ale copilului;
4. randamentul pedagogic si datoria parentala;
5. participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional din institutia scolara.
6. Se considera, în general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la parinti, cât si
la profesori, ca relatia de colaborare scoala-familie nu este doar un "drept de optiune".
Informarea si formarea parintilor în ceea ce priveste şcolaritatea copilului presupune, cel putin, ca
fiecare parinte sa cunoasca:
1. obligatiile legale privind educatia copilului;
2. drepturile de care dispune pentru educatia copilului;
3. importanta atitudinii lui pentru reusita scolara a copilului;
4. metodele de colaborare cu scoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si parinti;
5. competenţa profesorilor în materie de relatie cu parintii trebuie considerata ca o aptitudine
profesionala;
6. parintii trebuie sa fie pregatiti pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii;
7. scolile trebuie sa asigure (asociatiilor) parintilor asistenta necesara.
.
460
În acest context se pune si problema: de relatia cu familiile trebuie sa se ocupe profesori
specializati sau toti profesorii? În mai multe tari (între care Anglia, Danemarca, Franta) exista profesori
specializati (consilieri) care raspund de aceasta problema. Solutia ideala pare a fi: toti profesorii sa aiba
relatii obisnuite de colaborare cu familiile; profesorii specializati sa rezolve cazuri particulare,
dificile, sa efectueze vizite în familii, când este necesar si sa organizeze reuniunile cu parintii.
BIBLIOGRAFIE
BUNESCU, Gh., Democratizarea educatiei si educatia parintilor, Revista Familia,
E M I N E S C U, M., De bine de rau. În vol. "Ne e sila..." (Scrieri politice). Bucuresti, Editura
Societatii Soroc, 1991.
K A N T, Im., Tratat de pedagogie. Iasi, Editura Agora, 1992.
O S T E R R I E T H, P., Copilul si familia. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1973.
S T E R N, H.H., Educatia parintilor în lume. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1972.
461
,, CEI ȘAPTE ANI DE ACASA’’- ,,STARTUL ’’ IN EDUCAȚIA COPIILOR
ED. BERZUNȚANU DANIELA

ȘC. GIM. NR. 1 TURLUIANU
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
să deţină rolul principal. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă
sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare
în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic
la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această
realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul,
tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune
creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi,
părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele obiective care compun ceea ce se înţelege,
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente.
Înţelegerea normelor sociale. La inceput prin imitaţie şi mai apoi suficientă practică, copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică
şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul sa
raspundem, trebuie să ne aşteptăm rândul sa iesim la tabla, trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Recunoaşterea greşelilor. Cuvintele magice„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, „Iartă-mă”
își ating întotdeauna scopul. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul
lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn
de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp
– între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Totuși să nu uităm că e important, ca independența copiilor să fie și ea stimulată. Dacă în mica
copilarie e mereu altcineva care să ia deciziile în locul lui, copilul va tinde spre una din cele două extreme:
ori va încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când,
dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate
de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
462
Bineînţeles că toate obiectivele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa si exemplul personal, iar
Bibliografie:
„Cum să ne creștem copiii?”, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
463
PROFESOR INV. PREȘCOLAR BEȘCHEA ADRIANA MARIA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 5 SACELE – BRAȘOV
Piatra de temelie a vieții unui om o reprezintă cei șapte ani de acasă. Totul pleacă de la ei, de aceea
putem spune că sunt cei mai importanți. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg de
la sine, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti
lumea din jur.Copilul este pregătit să primească informații.De aceea este important cum sunt transmise
aceste informații,de către cine și în ce mod. Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, de specificul de dezvoltare a copilului precum și de valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului. Trăirea în spiritul onestității, promovarea valorilor morale,
iubirea de Dumnezeu şi semeni influențează evoluţia ulterioară a individului.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Cei șapte ani de acasă sunt esențiali
pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.
În activitatea de educație, în special cea de familie, climatul este rezultatul raporturilor dintre
membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma un climat pozitiv sau negativ educației, adică
formării copilului ca cetățean, ca profesionist, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt, raporturi educative,cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care trebuie să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentele, vorbele adulților, ale
părinților, influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Consecvenţa părinților în educarea copilului este foarte importantă. Dacă mama îl învaţă reguli
elementare de comportare în societate, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să le folosească.
Ce se învaţă în copilărie se sedimentează mult mai bine şi de aceea copiii vor deveni oameni cu o
moralitate puternică sau nu .Totul depinde de puterea exemplului părintesc. Felul în care părintele sau
părinții se poartă, atât între ei cât și în relațiile cu alții, felul în care merg, se îmbracă, vorbesc, mănâncă, se
comportă în diferite ocazii … totul este observat de copil și copiat la scară mai mică sau mai mare. Degeaba
îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. La fel de ineficient
este să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei, părinţii fiind, de fapt, primele și cele mai importante modele pentru copilul lor.
Simțul măsurii și al echilibrului sunt necesare în educație mai mult ca niciunde. Părinții trebuie să
înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională și că dacă în natură sunt necesari și utili toți
factorii meteorologici ( căldura dar și frigul, ploaia dar și seceta ,vântul dar și acalmia) fiecare avându-și
rolul său, tot așa și în climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea-dar și
blândețea, afectivitatea –dar și sobrietatea, larghețea dar și strictețea ), toate însă cu măsură și la timp, orice
exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Ca o concluzie putem spune că “diploma celor șapte ani de acasă ai copilului exprimă calificativul
părinților” (Valeria Mahok).
464
CEI 7 ANI DE ACASĂ
BEUDEAN CLAUDIA
În educația copilului cel mai important rol îl joaca iubirea.

Iubirea ca sentiment unic in viața, are puterea de a aduce odată cu ea starea de bine, de liniște, de
confort psihic și de stabilitate emoțională.
Încă de când se naște, copilul învață. Învață să se acomodeze cu familia, să își recunoască părinții, să
meargă, să râdă, să se joace, să ceară, să întrebe, să refuze și, nu în ultimul rând, învață să iubească.
E nevoie de multa iubire arătată copiilor, ca ei să o poată învăța și să o poată dărui mai departe. Iubirea
se învață prin răbdare, în funcție de personalitățile, trăirile și nevoile lor. Astfel, pe parcursul anilor, copilul
o sa știe sa iubească, tocmai prin ceea ce a văzut și a primit de la părinții lui.
Iubirea se învață, ca și oricare alta deprindere fizică sau emoțională. Copilul dăruiește iubire
necondiționată, fapt ce determină părinții să creadă uneori, ca iubirea face parte din copil și nu mai are
nevoie de prea mult din partea părintelui.
În familie, fiecare trebuie să învețe de la celălalt iubirea. Părinții învață unul de la altul, iar copilul
este cel care învață de la amândoi. El privește, simte, receptează dinamica relațională și o preia. Emoțiile
lui predominante și stilul de raportare la celălalt, pretențiile și îndatoririle, felul de a comunica verbal si
non-verbal cu cei apropiați - toate acestea sunt dictate și modelate, încă din copilărie, de exemplul oferit de
părinți.
Ambii părinți trebuie să înțeleagă că, după nașterea copilului, trebuie să își "recroiască" relația, să
învețe să relaționeze în noua lor calitate de părinți. Pe primul plan rămâne, însă, aceasta: ei nu trebuie să
uite ca lucrul cel mai important este acum să păstreze și să înmulțească dragostea dintre ei, deoarece, pentru
copilul lor, esențialul este să crească într-o familie în care părinții se iubesc cu adevărat. “Cel mai mare
lucru pe care poate sa-l facă tatăl pentru copilul său este să o iubească pe mama lui." (Pavel Gumerov, in
Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare)
Un copil care crește într-o familie armonioasă, bazată pe relaţii echilibrate, are toate șansele să
păstreze la maturitate acest tipar și chiar să-l dezvolte mai spectaculos decât i-a fost arătat.
Copiii trebuie să înțeleagă că nu trebuie să fii perfect pentru a fi iubit sau a iubi (despre toleranţă,
înţelegere, empatie și aplanarea conflictelor prin rezolvarea “în echipă” a problemelor…). Din felul în care
părinţii depășesc/ rezolvă diverse situaţii stresante, din felul în care sunt acceptate și tratate greșelile, de
exemplu, copiii au multe de învăţat și de preluat. Când părinţii comunică între ei și copiii sunt martori,
atunci acest tip de comunicare deschisă și sinceră va fi copiat cu încredere și de cei mici.
Un copil are nevoie, nu doar să știe că este iubit, că doar așa e normal, ci să învețe acest lucru. Are
nevoie de certitudinea iubirii noastre ca și convingere, nu numai declarativ. A-i spune și a-i arăta iubire sunt
două lucruri la fel de importante. Exact așa cum învață să facă primii pași, să spună primele cuvinte, să
citească și să scrie, tot așa trebuie învățat să iubească. Manifestările de iubire decente, dar calde și sincere,
dintre părinți, în prezența copilului, sunt ceva necesar.
Când iubirea părintească este condiționată, copiii se simt iubiți doar pentru ceea ce fac; prin urmare
ei trebuie să câștige iubirea părinților comportându-se așa cum părinții cred de cuviință, încercând, de multe
ori cu greu, să se ridice la standardele acestora. O astfel de educație reflectă în cele din urmă premisa de a
vedea ulterior aproape orice interacțiune umană (chiar și între membrii unei familii ) drept o tranzacție
economică de genul “dacă fac asta, eu ce primesc?”
În creșterea prin iubire necondiționată, iubirea părinteasca este un „dar”. Părinții sunt interesați în
mod autentic de fericirea, bunăstarea și sănătatea fizică și emoțională a copilului. Ei respectă drepturile
copilului dobândite prin naștere, drepturile la iubire și respect.
Viitorul copiilor este determinat în esență de aceasta temelie solidă, iubirea necondiționată, deoarece
starea emoțională a copilului influențează atât felul în care viitorul adult vede lumea înconjurătoare, cât și
felul în care se percepe pe sine.
465
PROF. INV. PRESC.: BICA ELENA FELICIA
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că termenul
de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei
schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate,
este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau
paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I, 1998, p.
17).
acasă.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației
in functie de modul in care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului
sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi
aparține.
466
pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilități de
care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
467
FAMILIA – NUCLEUL DE BAZA AL EDUCAȚIEI COPILULUI
PROF. INV. PRIMAR BICA SIMONA

ȘCOALA GIMNAZIALA „PROF. ILIE POPESCU” ȘOTANGA
În condițiile dezvoltării contemporane a societății, familia constituie una din verigile sociale de cea
mai mare importanță în educarea oamenilor, în formarea personalității umane. Dintotdeauna, societatea a
fost preocupată de formarea individului spre esența condiției umane. Educația, ca cea mai importantă
funcție socială a familiei, începe din primele momente ale existenței copilului când acesta, pentru a
supravieţui, este implicat în reţeaua de interacţiuni din grupul său social şi continuă până la deplina lui
maturitate. Copilul este dependent de adulți, iar această dependență face ca el să polarizeze în mare parte
interacțiunile sociale, intrând în centrul de atenție al grupului. Copilul începe să înțeleagă că el constituie
ceva aparte în mediu, devenind conștient atât de sinele său, cât și de sinele celorlalți. Se poate spune că
prima școală a omului este familia care pune bazele educației copilului, influențează întreaga evoluție a
omului, viața de familie constituind fondul pe care se va clădi edificiul personalității. Această afirmație este
impusă de viață observației banale și curente a fiecăruia. „Are sau n-are cei șapte ani de-acasă!”, ceea ce
înseamnă că aceste baze au fost bine sau greșit puse. „Cei șapte ani de-acasă” caracterizează nu numai pe
omul privit ca o persoană singulară, ci mica și intima societate a familiei sale, în care a primit primele
sfaturi, primele îndrumări, a trăit primele emoții, i s-au oferit primele perspective. De altfel, aceşti atât de
invocaţi, lăudaţi sau blamaţi „cei şapte ani de-acasă” reprezintă blazonul cu care copilul pleacă în lume,
zestrea care îl însoţeşte toată viaţa.
Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au
loc în „cei şapte ani de-acasă” se insistă asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi trebuie să
le aibă părinţii pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată şi sistematică a celor
mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente. Părinţii sunt direct
responsabili de educaţia copiilor lor, ei trebuie să contribuie în mod activ la formarea deprinderilor
folositoare, prevenind în același timp formarea celor dăunătoare. Pentru dezvoltarea sa sufletească normală
copilul trebuie să simtă dragostea părintească, căldura căminului familial. „Copilul are nevoie de dragostea
părintească așa cum planta are nevoie de căldura soarelui pentru a se dezvolta normal.” (E. Fischbein)
Această dragoste, ponderată, este condiția fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al sufletului uman
și îi permite copilului să se dezvolte ca o individualitate echilibrată, ca un om capabil de o sociabilitate
normală, cu o afectivitate bogată și bine adaptată împrejurărilor.
Familia se impune ca factor cu cea mai puternică influență asupra copilului prin continuitate,
afectivitate și, nu în ultimul rând, prin autoritate pe care în mod normal părinții și-o capătă prin demnitate
și exigență. Autoritatea este condiția cultivării respectului față de om și societate, sentiment pe care-l găsim
la temelia celui mai autentic umanism. Familia a fost și va rămâne cadrul ambiant în care se constituie
personalitatea copilului. Experiența trăită în familie oferă atât viziunea asupra lumii, cât și viziunea asupra
copilului însuși. Din păcate, timpul, cât copilul aparţine doar părinţilor, familiei, este foarte scurt şi, de
aceea, aceștia sunt datori să transforme mediul în care îl cresc într-unul sănătos, prielnic, din care copilul
să extragă bunele purtări şi să-şi formeze sufletul drept şi o conştiinţă curată, să păstreze pentru tot restul
vieţii amintirea unui trai sănătos alături. Pestalozzi afirma că „școala cea mai eficientă este casa
părintească, iar disciplina morală în familie constituie temeiul învățăturii unui om pe toată viața.”
Educația copiilor este o sarcină deosebit de complexă, care, uneori, depășește posibilitățile familiei.
La realizarea procesului de educație a copiilor participă atât familia, cât și întreaga societate, factorul școlar
instituțional având rolul de a mijloci relațiile de colaborare între societate și familie. În cadrul acestor relații
școala deține un rol conducător, sprijinind familia, pentru a se apropia cât mai mult de obiectivele educative
ale societății. Școala îndrumă și ajută familia, pentru ca apoi să se poată sprijini pe rezultatele educației
primite în familie. Școala poate fi considerată a doua familie a copilului. În ansamblul influențelor ce se
exercită asupra copilului, școala ocupă un loc central prin caracterul dirijat și organizat al acțiunilor ei, prin
unitate și permanență. Indiferent de mediul de proveniență al copilului, dascălul are obligaţia să finiseze
această educaţie primită de la părinţi intitulată „cei şapte ani de-acasă” și să fie permanent orientat spre elev
şi spre mediul socio-cultural, în care acesta se formează şi se dezvoltă, spre tendinţele schimbării societăţii
în care elevul se va insera socio-profesional pentru a optimiza, dezvolta sau înnoi procesul educativ. Şcoala
468
oferă copilului elemente pentru constituirea propriului său model de viaţă prin activitatea faţă de valori,
fermitatea moralităţii în societate şi conduita elevată manifestată în relaţiile cu semenii săi. K. D. Ușinski
afirma că „evaluând importanța deprinderilor și a îndemânărilor, educația își construiește pe acestea o
clădire și o construiește solid. Numai deprinderea îi dă posibilitatea educatorului să introducă propriile
principii în caracterul copilului, în sistemul lui nervos, în natura lui.”
Plecând de la afirmația lui Pestalozzi că „Spre a creşte oameni înainte de orice ştiinţă şi de orice
metodă, trebuie să ai inimă.”, dragostea faţă de copii reprezintă și pentru cadrele didactice cerinţa esenţială,
condiţia de nelipsit în asigurarea eficienţei, calităţii şi progresului în întregul şi complicatul demers
instructiv-educativ, în realizarea optimului pedagogic.
BIBLIOGRAFIE:
1. Bacus, Anne (2011). Jocuri pentru copii de la o zi la șase ani. București: Editura Teora.
2. Bunescu, V. (1991). Educaţia morală şi formarea personalităţii. Fundamente psihopedagogice,
în Revista de pedagogie nr. 6-7-8/. Bucureşti.
3. Codreanu, Rodica Ciurea (1968). Drama familiei destrămate. București: Editura Științifică.
4. Fishbein, E. (1970). Climatul educativ în familie. București: E.D.P.
5. Wallon, Henri (1975). Evoluția psihică a copilului. București: E.D.P.
6. *** (1968). Comportamente. Atitudini. Idealuri. Culegere de materiale pe teme de educație moral-
cetățenească. București: Editura Politică.
469
DRAGI PARINȚI – CEI 7 ANI DE ACASA!
ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 7, BUZAU

PROF. BICOIU MARIANA
Copilăria este darul pe care ți-l dă viață atunci când te naști! Este perioada cea mai pură și sinceră din
viața unei persoane. Părinții au grijă să ofere copilului tot ce au ei mai bun. În primii ani de viață, copilul
învață de la părinți, cum să salute, cum să se comporte în public, bunele maniere de la masă și să își
recunoască greșeala. Familia îi oferă toate informațiile de care are nevoie pentru a se dezvolta frumos și
armonios. În cei șapte ani, bagajul educativ se consolidează, iar copilul face față cu brio cerintelor societății.
Primul contact al copilului cu o instituție de îngrijire, este creșa. La grădiniță, sunt adăugate informații
adaptate nivelului vârstei. Contactul cu școala este la clasa pregătitoare, la 5 sau 6 ani, în funcție de
evaluarea nivelului de inteligență.
Copilul, ajuns într-o instituție de învățământ, este ajutat de învățător să își îmbogățească vocabularul
și să își însușească toate informațiile de care are nevoie.
Familia și școala intră într-un parteneriat iar copilul este principalul beneficiar. Copilul este ajutat și
sprijinit pentru a deveni un om bun într-o societate bună, fiind oglinda părinților.
Dedic poezia de mai jos tuturor părinților care se asigură, să le ofere copiilor lor, cei mai frumoși,
șapte ani de acasă.
DRAGI PĂRINȚI
Voi pe lume ați adus,

Un copil iubit nespus,
L-ați crescut și educat,
Și de școală-i fermecat.
Voi ați pus pe el hăinuță,

Pe poarta școlii, de mânuță,
Cu ghiozdan și rechizite,
El să-nvețe mult promite.
Vino mamă, des la școală,

Ce facem noi nu-i abureală,
Citim, scriem, învățăm,
La ședință ți-arătăm.
Vino tată pe la școală,

Să n-ai nici-o bănuială,
Munca mea-i toată dăruită,
Cu sudoare și voință.
Voi în școală veți gasi,

Parteneri noi toți vom fi,
Sprijin mult, comunicare,
Și punem totu-n aplicare.
Prof. Mariana Bicoiu
470
FAMILIA ȘI ROLUL EI IN EDUCAREA COPILULUI
PROF. INV. PRIMAR, BIDA LILIANA RAMONA

LICEUL TEHNOLOGIC”CLISURA DUNARII”
Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a
generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în
mai multe feluri, dar „familia, în orice societate, este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin
doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică
și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I, 1998, p. 17).
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poaterealiza fară participarea activă a părinţilor.
Alături de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia
omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele
educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei, şcolii şi organizaţiilor de
tineret.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un
românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei:familia nucleu si familia extinsă.
Prin definiţie, familia este nucleul elementar realizat prin căsătorie, care uneşte soţii şi pedescendenţii
acestora(copiii) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual.
De-a lungul timpului viaţa în familie s -a schimbat, dar continuă să exercite o mare influenţă
asupravieţii private a copiilor şi tinerilor.
Familiile asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele, inerentevieţii, este
punctul lor de sprijin, educându -i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care
trăiesc.
Acest nucleu aste determinat, în primul rând prin condiţiile economice, materiale, de hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şicomportamental, de integrarea
socială prin care îşi pune desigur amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, a elevului, în mod hotărâtor.
primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă").
Educaţia în familie, cei şapte ani de -acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indifernt dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu
471
RELAȚIA PARINTE –COPIL
PROF.INV.PRIMAR BIDALACH LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALA CLEJA-JUDEȚUL BACAU
Dacă urmărim cu atenție un grup de copii,imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei.Orice
părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere în sine.Cum se
poate realiza aceasta?
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este
acela de a-l face să se știe iubit.Poate că mulți consideră aceasta un” dat “și cred că fiul sau fiica lor va
înțelege într-un mod sau altul că așa stau lucrurile.Dar nu este întotdeauna așa.Există și mame care-și
umilesc copiii,atribuindu-le cuvinte dure,precum –„incapabil,neîndemânatic”-,care-i afectează pe aceștia
de-a lungul întregii vieți.De aceea există adulți convinși că sunt incapabili și lipsiți de abilități ,aceste
convingeri venind de undeva din copilărie,dintr-o perioadă în care se crede că persoanele cele mai apropiate
știu ce-i mai bine pentru ei.De aceea trebuie evitate atitudinile negative ,de tipul-:”Ești atât de
dezorganizat!Curăță imediat!”.Acestea ar putea fi transformate în-:”Ar fi bine dacă ai putea să cureți
aici!”Urmate mai apoi de- :”Bravo!Știam că poți!”.Întărirea pozitivă este foarte utilă pentru moralul
copilului.
Dacă într-adevăr trebuie criticat dint-un motiv foarte bine întemeiat ,atunci e bine să se înceapă
discuția cu:”Nu este suficient dacă...”ori cu:”Ar fi bine dacă.....”,în nici un caz cu:”Faci numai
prostii...”,care sperie copilul și sună ca o sentință definitivă.
Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilități: să întrebuințeze corect
foarfeca,să traverseze strada,să meargă pe bicicletă,toate acestea îl ajută să se simtă mai independent.De
fiecare dată când este aprobat de către părinte în tot ceea ce întreprinde ,copilul își demonstrează sieși că
poate și tot restul vieții va fi sigur de ceea ce face.Dacă știe ce se așteaptă de la el în diverse situații ,va ști
și cum să acționeze.Fiind fermi în deciziile pe care le iau și în discuțiile cu copiii lor ,părinții vor afla cu
mai multă ușurință motivele pentru care este ceva în neregulă cu fiul sau fiica lor,pentru că îl vor cunoaște
mai bine și le va fi mai facil să ia măsuri.
Copiii au nevoie să fie ascultați de părinți.Pentru a realiza aceasta,trebuie ca adulții să fie la dispoziția
lor și să-i asculte cu mare atenție.Toate acestea necesită timp.Părinții din zilele noastre se plâng mereu de
lipsă de timp,mai mult decât comportamentul copiilor lor.Cu toții avem mai multe abilități parentale decât
tindem să folosim.Știm cum să ne tratăm copiii,știm cum să fim părinți mai buni,însă avem dificultăți în a
ne găsi timp pentru aceasta.Ne înfuriem pe cei mici nu doar pentru erorile lor ,ci mai ales pentru timpul
suplimentar pe care ni-l solicită.Nimeni nu are timp pentru copii,iar copiii cer timp.Părinții se supără când
un copil are rezultate nesatisfăcătoare la școală,adesea nu din cauza notelor slabe ,ci din cauza timpului pe
care trebuie să îl aloce ajutorului la pregătirea lecțiilor.
Nu s-au descoperit căi ușoare de a fi părinte.Copiii au nevoie de atenție,afecțiune,aprobare,ghidare și
disciplină.Nu există o garanție că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău,vei avea o relație
foarte bună cu acesta.
“MULTE DINTRE LUCRURILE DE CARE AVEM NEVOIE POT SA
AȘTEPTE,COPILUL NU POATE.EL NU INSEAMNA MAINE,EL INSEAMNA
AZI.” SPUNE GABRIELA MISTRAL
472
ŞCOALA SI FAMILIA- PARTENERI IN EDUCATIE
PROF. BIDILICA ALINA
Pornind de la premisa că educaţia individului reprezintă punctul de întrepătrundere a unei serii de

numeroşi factori pozitivi, dar şi negativi deopotrivă, se poate intui fără prea multe dubii că aceasta se
materializează într-un mod diferit, chiar unic am putea spune, de la o persoană la alta. Influenţele
educaţionale formale, exercitate şi transmise de către cadrul didactic în ambientul şcolar, îmbinate cu ideile,
normele şi concepţiile de tip nonformal şi informal pot avea un efect de durată asupra conturării şi
dezvoltării simţului educaţional al individului, încă de la o vârstă mică. În mod evident, începând cu primii
ani de viaţă ai copilului mic şi nu numai, familia este cea care îşi impune o amprentă considerabilă a
stabilirii unei fundaţii educaţionale temeinice.
Există o multitudine de modalităţi şi perspective atunci când dorim să evidenţiem o teoretizare a
conceptului de familie. Spre exemplu, A. Beger consideră “familia constituie un soi de personalitate
colectiva, a carei armonie generala influenteaza armonia fiecareia dintre parti”. Interacţiunea umană
familială sau relaţiile de filiaţiune pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcţie de tipul de membrii ai
familiei care relaţioneză.
Astfel, putem aduce in discutie trei niveluri ale acestor relaţii, şi anume: nivelul primar, care cuprinde
relaţiile stabilite între copil şi părinţii acestuia ,nivelul secundar care se referă la relaţiile dezvoltate între
fraţi si nivelul terţiar ce vorbeşte despre contactul relaţional dintre bunici şi nepoţi.
Importanţa relaţiilor familiale poate fi subliniată prin faptul că, famlilia, în ansamblul său, îi oferă
copilului primele infomaţii despre mediul înconjurător vizibil, formând un climat socio-afectiv potrivit
dezvoltării sale, favorabil transmiterii unor prime norme comportamentale adecvate. Pe langă dezvoltarea
permanentă şi continuă a personalităţii copilului, acest tip de relaţie, care se menţine pe perioada întregii
existenţe (la o intensitate variată, în funcţie de caz), are rolul de mediator între individul în formare şi
relaţionarea acestuia cu alte componente ale societăţii.
Felul şi intensitatea în care sunt transmise influenţele familiale în primii ani de viaţă au un rol
hotărâtor asupra modului în care se clădeşte personalitatea copilului, asupra rezultatelor şcolare pe care
acesta le înregistrează, dar şi asupra comoportamentului său în cadrul grupurilor sociale din care ajunge să
facă parte. Validitatea acestei afirmaţii are în spate câteva cercetări ştiinţifice, în urma carora s-a constatat
faptul că există o corelaţie pozitivă puternică între coeficienţii de inteligenţă (QI) inalti si nivelul incurajarii
parentale dar şi atmosfera familială generală.
Pentru o dezvoltare armonioasa, copilul are nevoie atât acasa cât şi la şcoală ,de un cadru general de
viata in care sa se simta in siguranta,. Pentru aceasta el are nevoie profesori apropiaţi, deschişi dar şi
pregătiţi sa facă faţa oricărei situaţii, şi de parinti calmi, intelegatori, afectuosi, destul de maleabili in
raporturile cu copilul, însă fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie să se simta puternic, sigur pe sine
si optimist şi acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă şcoala ,familia şi copilul formează o echipă.Pentru
a susţine cele spuse mai sus am să vă dau un exemplu concludent in acest sens:”Scrisoarea lui Alex, elevul
meu special”
“ Eu sunt Alex, un băiat cu Sindrom Down, şi aş vrea să mă cunoaşteţi aşa cum sunt: un adolescent
vesel şi plin de viată. Când am venit pe lume mama a fost sfătuită să mă abandoneze în spital ca să nu fiu
o povară .Cred că i-a fost foarte greu să îşi stăpânească lacrimile şi să se acomodeze cu ideea că fiul ei este
altfel decât ceilalţi. Dar dragostea de mamă învinge orice obstacol, ea a fost si este pentru mine îngerul meu
pazitor!
Copil fiind nu înţelegeam de ce oamenii se uitau insistent la mine oriunde mergeam.Unii îsi dădeau
coate, alţii şuşoteau…Eu nu-mi doream decât să-mi zâmbească şi să-mi vorbeasca. Aş fi dorit să le arăt
sufletul meu. Dar nu reuşeam să mă fac bine înţeles şi imi manifestam nemulţumirea plângând.
Au fost multe momentele în care,cu lacrimi în ochi, mama mă lua de la locul de joacă cand îi auzea
pe copii râzând de mine. Eu mă supăram,mă treyeam deodată singur, nu înţelegeam,doar vedeam mamele
cum îşi iau copiii de mâna, şoptindu-le ceva la ureche, îndepărtându-i de mine. Eu nu înţelegeam, însă
mama da. Ea a fost cea care nu a renunţat, ea a fost cea care i-a învăţat pe cei din jur, să mă cunoască şi
chiar să mă accepte în jocurile lor, să-mi accepte stângăciile şi să-mi înţeleagă limbajul. Cred că mamei i-
a fost tare greu să depăşească acele momente, însă doamna dirigintă a fost mereu alături de noi. Uşor, uşor
473
aripile mele s-au întins şi am fost pregătit de zbor, am fost pregătit să mă înalţ şi să-mi arăt mie şi celor din
jur că pot mai mult, că şi eu pot fi ca ei,că şi eu pot fi învingător.
Anii au trecut, şi susţinut în permanenţă de mama, de colegi şi de domnii profesori am început să mă
descopăr, să-mi cunosc pasiunile şi talentele. Îmi place sportul şi sunt campion naţional la badminton.Am
participat la multe concursuri,însoţit de mama şi doamna dirigintă şi pregătit de domnii profesori de sport.
Am păşit întâmplător în lumea dansului, şi mi-am dat seama că imi place foarte mult să dansez. Nu
a fost uşor dar munca continuă şi susţinută a dat roade. Acum ropote de aplauze îmi răsplătesc efortul.
Acum am mulţi prieteni şi, cu toate că mai vad priviri compătimitoare pe stradă, nu mai sunt trist, pentru
că ştiu că sunt puternic şi am multi prieteni. Am învăţat să am încredere în mine şi să-mi depăşesc limitele.
Am reuşit să aduc zâmbetul pe faţa mamei mele şi sa o fac mandra, dar şi lacrimi de bucurie în ochii
profesorilor mei. Şi acum mai văd lacrimi în ochii lor dar sunt lacrimi de fericire. Eforturile lor nu au fost
zadarnice. Încrederea lor fără margini, susţinerea lor permanentă, blândetea din glasul lor ,toate acestea mi-
au dat aripi…aripi de învingător!
Închei prin a concluziona că este o sarcină a şcolii să identifice punctele forte ale copiilor şi să dirijeze
pe cat posibil strategiile didactice în favoarea acestora şi nu în ultimul rând, să conştientizeze faptul că
relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
BIBLIOGRAFIE:
G. Berger, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. Birkh, Haywards., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M.Gilly, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
474
“ CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” SUNT IMPORTANŢI ÎN DEZVOLTAREA
PERSONALITĂŢII COPILULUI
PROF. CARMEN –NICA BIGHIU

ŞCOALA GIMNAZIALA ”EPISCOP IACOV ANTONOVI” BARLAD
„Educația începe acasă. Nu poți da vina pe școală că ți-a învățat copilul ceea ce nu l-ai învățat tu”.
GEOFFREY HOLDER
„Cei șapte ani de acasă” este etapa cea mai importantă, fiind baza pe care se construiește o ființă cu
diferite înclinații, cu o conduită normală sau deviantă. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii, așa cum ne
comportăm noi, așa se vor manifesta pe viitor.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Când
vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei șapte ani de acasă, prin definiția lor, dovedesc majora
responsabilitate pe care o au părinții, anume aceea de a-și educa fiul/fiica, de a-l pregăti să pășească în
societate, unde, prima dată va saluta (dacă a învățat acest lucru sau l-a văzut la ai săi), se va prezenta, va
conversa politicos, răspunzând la întrebări cuviincios, se va comporta imitându-i pe ai săi, va fi responsabil
și respectuos. Primii ani din viață, copilul și-i petrece imitându-i pe cei în mijlocul cărora trăiește, dar pentru
a deprinde cu adevărat normele de purtare, el va trebui să exerseze permanent, să nu facă rabat de la nici
una dintre aceste legi ale familei sale, ale societății, doar atunci se poate spune cu adevărat că are, cei șapte
ani de acasă”. Copilul manierat, care a deprins regulile morale, se va adapta mai uțor în societate, în relațiile
interumane pe care le va dezvolta în viitor.
Un aspect important care influenţează dezvoltarea copilului îl reprezintă stilul educativ al familiei.
De acesta depinde, în mare parte, atât dezvoltarea cognitivă a copilului şi integrarea sa socială, cât şi reuşita
şcolară a acestuia.
Un stil educativ parental care favorizează obţinerea reuşitei şcolare îmbină în mod fericit afecţiunea
şi susţinerea cu controlul activităţii şi o evaluare obiectivă, dar cu rol stimulator.
Un aspect particular al stilului educativ familial îl reprezintă tipul de disciplină parentală, care are o
importanţă foarte mare în cristalizarea obişnuinţei copilului de a respecta norma, regula. Reacţiile extreme
– autoritarismul, permisivitatea largă, neutralitatea – sunt stiluri de disciplină parentală care favorizează
eşecul în dezvoltarea socială a copilului; acesta va putea deveni responsabil şi se va integra social doar dacă
părinţii echilibrează tendinţele extreme
Educaţia primită în familie reprezintă principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” şi anume:
Salutul.
Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public.
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii.
de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specific vârstei.
Înţelegerea normelor sociale.
475
noi.
Manierele la masă.
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor şi respectul celor de la masă.
Recunoaşterea greşelilor.
Tact şi toleranţă.
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Educația, bunele maniere, normele etice sunt soluția pentru adaptarea copilului în colectivitate. Un
copil binecrescut se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul care nu are pe „cei șapte
ani de acasă”.
Amabilitatea, eleganța, respectiv manierele, încep să se cristalizeze odată cu „cei șapte ani de-acasă”.
Copiii cresc, se dezvoltă, capătă abilitățile comportamentale necesare și adecvate, își desăvârșesc
personalitatea, se formează pentru viață, într-un univers creat de părinți și desăvârșit de școală, spre a deveni
mai târziu, OAMENI.
Bibliografie:
1. Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro
2. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000;
476
ȘCOALA GIMNAZIALĂ LEȘU, GPN LUNCA-LEȘULUI

PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR: BÎGIU DELIA
,,Familia este un factor important și de răspundere a educației. Părinții o conduc și răspund de ea în

fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor. Cu toate că fiecare familie constituie un colectiv ai cărui
membriau drepturi egale, totuși părinții se deosebesc de copii prin faptul că primii conduc familia, pe când
ceilalți primesc educația în familie.” (A.S. MAKARENCO)
Familia are un rol important în conturarea personalității, având în vedere faptul că educația oferită
de familie reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului. În fiecare familie se formează de-a lungul
timpului anumite obiceiuri sau trebuie să respecte unele reguli pentru buna funcționare a acestuia. Crescând
alături de familia sa, copilul integrează: roluri comportamente acceptate și așteptate care sunt presupuse de
aceste roluri, valori și norme ale familiei ( căldură și afecțiune; disponibilitate de a răspunde nevoilor
copilului; respect reciproc; deschidere și comunicare; încredere reciprocă). Conturarea personalității
copilului se face foarte devreme, deoarece fiecare copil alege un model de urmat din cadrul familiei. În
primul rând, familia este una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, ce asigură menținerea
continuității biologice și culturale a societății, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul
siguranței, iar rolul acesteia nu se mai poate rezuma doar la asigurarea condițiilor de viață pentru copil și la
supravegherea acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educația copilului. În al doilea rând, familia este
prima școală a copilului, iar contribuția pe care o are poate favoriza sau ăngreuna integrarea copilului în
școală. Părinții trebuie să se autoeduce și să-și controleze comportamentul astfel încât să aibă o comportare
prin care să le ofere copiilor, în permanență, exemple demne de urmat. Pestalozzi afirmă că ,,ceasul nașterii
copilului este, ceasul începutului educației sale, familia este prima școală a omenirii”. Educația copilului
este un demers care presupune un schimb de experiență, de valori și competențe între toți adulții care îl
susțin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaționară care se țese în jurul copilului se bazează pe
încredere, pe parteneriat. Una din competențele parentale pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea
observa progresele copilului nostru, reacțiile sale la stimulii pe care îi oferim și, nu în ultimul rând,
deschiderea spre cunoaștere. Nu este neapărată nevoie să învățăm scalele de dezvoltare, este suficient să
petrecem mult timp împreună cu copilul nostru și să-i recunoaștem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care crește. De aceea, este foarte important respectul pentru moștenirea culturală a fiecărei
familii și valorificarea acesteia. Rolul părinților este centrat asupra dezvoltării personalității și dezvoltării
sociale, ca părți ale unui întreg. Familia exercită o infuență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte
despre cunoștiințele despre natură, societate, deprinderile igenice, obișnuințele de comportament, copilul
le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din
punct de vedere fizic, intelectual, moral, psihic, etc.. Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de
observație, memoria și gândirea copilului. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija
față de unele lucruri încredințate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii ,,a avea ce
i șapte ani de acasă,,. Un copil fără ,,cei șapte ani de acasă,, va cea mereu probleme chiar ca și viitor adult.
,,Cum pot să-mi dau seama EU ca părinte, cum este copilul meu? Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenție copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele și insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile de
dezvoltare a copilului, dar și dificultîțile întâmpinate pentru a ști cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare. Expresia ,,cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul acumulat de copil în primii șapte
ani de viață, această perioadă de timp este considerată de către Piaget ,,culmea ahizițiilor”. Copiulul este
pregătit să primeacă informații, de aceea, este important cum sunt transmise și de către cine și în ce mod.
Este bine ca preșcolarii să învețe de mici, că ,,În căminul familiei, copiiitrebuie să-i respecte pe
părinți, în afara căminului pe toată lumea, iar în singurătate pe ei înșiși”, după cum spunea regele grec
Demetrius.
477
Bibliografie:
Didactica Nova 2017/2018;
Vrășmaș, E., 2002, Consilierea și educarea părinților, Editura Aramis;
A.Baciu, C. Cazman,....Educația părinților, Editura MarLink, București,2008.
478
PROF. BIRCA FLORINA
Politetea este ,,cevaˮ care se invata .Primele reguli de politete le invatam de la parinti si bunici, iar
apoi de la doamna educatoare, de la doamna invatatoare si de la profesori. Acesti oameni ne dau sfaturi
zilnicː
,, Spune te rog cand ceri ceva!ˮ
,, Nu vorbi cu gura plina!ˮ
,, Saluta cand intalnesti pe cineva cunoscut!ˮ
reguli de politete, in special.Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi,
considerata „culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica,
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
informatii, de catre cine si in ce mod.Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel
lui.
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.Insa va trebui sa ne impunem anumite
atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative.
-deprinderi de autoservire
– ordine;
–igiena;
etc);
479
Cand copiii ajung adolescenti vor invata si alte reguli de politete.Unele din insusirile dobandite in
perioada copilariei devin stabile pentru tot restul vietii:
–spiritul de competitie;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi
increzator in fortele proprii.
In concluzie, a avea cei sapte ani de acasa inseamna sa ne comportam respectuos tot timpul, in orice
situatie, cu toata lumea.
Bibliografie:
1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002
480
PROF. ÎNV. PRIMAR BÎRLOG ȘTEFANIA-SILVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DIACONU CORESI” FIENI, DÂMBOVIȚA
Când auzim expresia „cei șapte ani de acasă” ne gândim la educația pe care copilul a primit-o de la
părinți, la formarea personalității, dar și la formarea comportamentului copilului până ajunge în
colectivitate, la grădiniță, respectiv, la școală.„Cei șapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul
capătă deprinderi necesare vieții. Copilăria este cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru
instruirea şi formarea caracterului psiho-social.
Influențele educative pe care le exercită familia asupra copilului se pot manifesta direct prin modelul
de comportament și de conduită pe care îl afișează părinții în fața copiilor, prin dragostea necondiționată,
prin respectul demonstrat. Modelele de comportament oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin
învăţare şi imitaţie reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de relaţionare şi comportare în raport cu diferite valori şi
norme sociale.
Părinţii sunt modele pentru copil. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenţa materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
unele lucruri încredinţate.
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă care reflectă educația oferită de părinți copiilor și
definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini insuflate de comportamentul și
gândirea părinților.
481
BEJAN CRISTINA-NICOLETA
GRADINIȚA CU P.P. NR.8 VASLUI
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine
şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare
să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie,
să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce
e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente
în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
să vorbească la telefon. Copiii trebuie încurajaţi să se exprime, lăsaţi să termine ce au de spus şi nu li se fac
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile
ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
482
să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
483
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA…
PROF. BIRO ANA-MARIA

ȘCOALA GIMNAZAIALĂ I. D. SÎRBU PETRILA
”Natura ne aseamănă, educația ne deosebește” Confucius
Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire, cultivare.
Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Educația este un tip particular de
acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei.
Educația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități
umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu
precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse,
finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este
dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a
deveni”.
Dezvoltarea și educația copiilor noștri au devenit unele din prioritățile vieții noastre, balansând într-
o utilă măsură jobul și hobby-urile.
Cu toate acestea, în opinia psihologului Alexandru Pleșea, educația primită în scoală, acasă și pe
stradă reușește să le dezvolte doar inteligență cognitivă, nu și inteligență emotională, care este esenţială în
armonioasa și sănătoasa dezvoltare a copiilor.
Încă din timpul grădiniţei și al școlii primare, copiii sunt ghidați de sistemul de învăţământ exclusiv
către partea informaţională și tehnică a lucrurilor. Această metodă dezvoltă, într-adevăr, funcțiile psihice
sau intelectuale și cele motorii sau instinctive, însă dacă aceste funcții nu sunt bine coordonate de emoții,
există riscul major ca acești indicatori de performanţă să acționeze în cel mai bun caz, deficitar, iar în cel
mai rău caz, haotic, respectiv distructiv. În sistemul românesc nu este inclus, cum de altfel, este util
altruismul etc.)
De altfel, în sistemul educațional autohton, balanța cognitiv vs. emoțional este înclinată net în
chiar și educația civică, dirigenția, religia etc. ar trebui să devină materii la fel de importante ca matematica,
informatica, chimia sau fizica. Focusând întreagă lor educație către științe exacte riscăm să-i dezvoltăm
dizarmonios pe copii, să nu știe să-și gestioneze emoțiile și, până la urmă, să nu știe să opereze în societatea
cea emoţională.
dar fără să simtă sau să dorească, să spună “Mulţumesc” sau “Bună ziua”. Conceptul de “Cei 7 ani de acasă”
nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei 7 ani de acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției
cu orice preț, cu idei de genul “dacă pierzi, ești un ratat” sau “Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine”.
Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare atât de importantă pentru copiii noștri,
deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta. Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor
mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să se implice emoțional într-un anumit
aspect. Astfel, crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un
copil, să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum o făcea când era mic.
484
BIBLIOGRAFIE
- https://www.timpul.md/articol/baza-educaiei-in-cei-7-ani-de-acasa--71413.html
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie
- https://www.doctorulzilei.ro/psiholog-conceptul-de-cei-7-ani-de-acasa-nu-mai-acelasi-inteles-ca-
pe-vremuri/
485
EDUCATIA IN FAMILIE - CEI SAPTE ANI DE ACASA EDITIA 2020
PROF.ÎNV.PRIMAR: BÎRSAN AYDA – ROXANA

SCOALA GIMNAZIALA NR.3 ROVINARI, GORJ
In primii sase ani, creierul are cea mai rapida rata de dezvoltare din toata viata. De aceea, rolul
parintilor este esential in evolutia copilului. In procesul de dezvoltare, creierul are anumite „ferestre”
de receptivitate maxima pentru dezvoltarea anumitor abilitati, ca de exemplu coordonarea motorie,
limbajul, abilitatile de socializare etc. Tocmai de aceea, o buna si mai ales corecta cunoastere de catre
parinti a nevoilor de dezvoltare ale copiilor pe etape de varsta este esentiala pentru asigurarea unei
dezvoltari echilibrate a celui mic. Ceea ce este important pentru parinti sa inteleaga este ca nevoia copilului
de a explora si de a interactiona direct cu mediul natural inconjurator reprezinta o necesitate fundamentala
a acestuia, care nu trebuie ingradita de restrictii.
Desi bagajul genetic joaca un rol important in dezvoltarea copilului, din ce in ce mai multe studii
releva importanta determinanta a experientelor timpurii. Astfel, sub influenta mediului, genele pot fi
activate sau dezactivate, remodeland schema de dezvoltare atat in sens pozitiv, cat si in sens negativ.
Un numar semnificativ de cercetari au stabilit ca exista sapte aspecte ale mediului familial timpuriu care
sustin dezvoltarea cognitiva si psihosociala a copiilor si ajuta la pregatirea sa pentru scoala si viata (sursa:
“Dezvoltarea Umana”, Diane E. Papalya, Sally Wendros Olds si Ruth Duskin Feldman, Editura TREI,
2010):
1. Incurajarea explorarii mediului.
2. Medierea de catre un adult a invatarii abilitatilor cognitive si sociale de baza.
3. Laudarea si intarirea pozitiva a progreselor in dezvoltare.
4. Indrumarea in exersarea si extinderea abilitatilor.
5. Evitarea dezaprobarii sau a folosirii unor tehnici gresite de disciplinare.
6. Comunicarea bogata si reactiva.
7. Ghidarea si limitarea comportamentului printr-o disciplinare corecta.
Exemplul parintilor este esential in formarea copilului! Atitudinea pozitiva a parintilor fata de
literatura si de citit in sine este de asemenea un factor ajutator in procesul de invatare, chiar si numai prin
entuziasmul aratat de parinti pentru carti. Copiii care-si vad parintii citind cu placere vor invata astfel ca
cititul este ceva distractiv si vor fi mai tarziu receptivi la invatarea lui in scoala.
Orice parinte trebuie sa inteleaga ca joaca este de fapt "munca" copilului, iar invatarea este mai
usoara cu ajutorul jocului. Ideile originale nu sunt de lepadat, asa ca incurajati-l/ajutati-l pe copil sa invete
o poezioara, un cantecel (de ce nu chiar si in alta limba, fara insa a face o intreaga tevatura din asta) sau
chiar sa "regizeze" o mica piesa de teatru pentru familie.
Parintii trebuie sa invete sa isi cunoasca si sa isi inteleaga mai bine copilul, s ail insoteasca in travaliul
sau de crestere si dezvoltare.
486
PROFESOR BIRTEA EMILIA

LICEUL TEHNOLOGIC „CLISURA DUNĂRII” MOLDOVA NOUĂ
„Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat.” Burrhus Frederic
Skinner
Zilnic auzim expresia „Cei șapte ani de acasă!”. Imediat ne gândim la educația primită de un copil în
familie, în primii șapte ani de viață, la limbajul însușit, la personalitatea sa, la formarea deprinderilor de
comportment, la deprinderi de viaţă sănătoasă și conviețuire socială.
Adaptarea unui copil în societate, depinde foarte mult de educația primită acasă, de regulile morale
și bunele maniere. Părinții au o responsabilitate majoră în acest sens. Rolul lor trebuie să fie centrat pe
dezvoltarea personalității, a dezvoltării emoționale și a dezvoltării sociale. Şcoala şi alte medii educaţionale
pot doar să confirme ulterior şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Pentru a avea un comportament corespunzător, pentru a se dezvolta armonios, pentru a avea încredere
în forțele proprii, copilul trebuie să aibă o relaţie afectivă cu părinţii, să fie înconjurat de dragoste din partea
lor, să fie îngrijit, protejat, să se simtă în siguranță. În general, copilul imită comportamentele părinților.
Toate activităţile care se desfăşoară împreună în familie, conduc la dezvoltarea sprijinului de afirmare
a idealurilor tânărului, dorinţa de participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale.
Un copil care are „cei șapte ani de acasă” este un copil respectuos, care știe să salute, știe cum să se
comporte cu prietenii și în public, care își recunoaște greșelile, este manierat și tolerant.
Găsirea și păstrarea unui loc de muncă, plecarea la muncă în străinătate, dezvoltarea carierei, au
condus la tot mai multe cazuri de copii care cresc alături doar de unul dintre părinți, doar cu bunicii sau,
doar cu frați sau alți membri ai familiei. În aceste cazuri, apare neîncrederea în mediu, teama de viitor,
îndoieli despre sine, lipsă a încrederii în propriile sale forţe, sentimentul de ruşine, tristețea, frica, mânia.
Părinții trebuie să fie exemple pozitive pentru copiii lor, modele de conduită demne de urmat.
„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe lângă
viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.” Aristotel
487
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. BIRZ FLORIN

ȘC. GIM. BERGHIN
2020
”Diploma celor șapte ani de-acasa ai copilului exprimă calificativul părinților.” Valeria Mahoc
la formarea personalităţii, a caracterului şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem
că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui, cu adulţii și cu vârstnicii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale și religioase, sunt cheia către o mai bună adaptare a
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsește aducația primită în perioada în care părinții ar trebui să îi ofere principala educație găsită
sub denumirea ”cei 7 ani de acasă”.
Copilăria și timpul petrecut împreună cu familia reprezintă pentru copil cea mai bună perioadă a vieţii
pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului moral, psiho-social și religios. Familia, numită și
nucleul societății, este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual și psihologic al acestuia.
Dacă familia nu-i satisface nevoia de confort psihic, fizic şi afectiv, poate apărea riscul ca pe viitor
să apară acel sentiment de neîncredere în mediul care îl înconjoară, teama de viitor sau îndoieli de sine, o
lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine, de anxietate și dereglaj
psihic. Familia trebuie și are obligația de a încuraja copilul, de a-l îndruma pe copil, şi să îl ajute a face
diferența, atât cât e posibil, între bine și rău. Tot familia este cea care oferă copilului primele informaţii
despre lumea care îl înconjoară, îi oferă primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv
necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Familia exercită asupra copiilor primele influenţe educative care se pot manifesta atât direct, prin
Aceste modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii și le împropriază prin imitare şi învăţare, şi
precum și admosfera din interiorul familiei, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
Familia dezvoltă dorința de afirmare și exteriorizare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare
la viaţa socială, culturală, religioasă şi politică a ţării sale. Familia formează primele deprinderi de viaţă
sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale
moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează și duce la
formarea anumitor deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea,
igiena şi protecţia lui, educarea voinței și a caracterului. Elena Macavei spune că voința este cu adevărat
pârghia dobândirii conduitei morale și o componentă caracteristică a personalității (...). Educarea voinței
înseamnă formarea capacității de a voi, de a fi activ, de a avea inițiativă, de a finaliza ceea ce s-a început.
Voința constituie izvorul energetic al activității, forța de a răzbate, lupta și birui obstacolele. Perseverența,
fermitatea, curajul sunt calități ale voinței, de care depinde în mare parte reușita și succesul. Voința este o
virtute (...).
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM.
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o un copil cu diferite aptitudini
488
BIBLIOGRAFIE
Macavei, E., (2001), Teoria educației, Editura Polirom, Iași.
Cîmpean L., (2007), Educația morală:modalități de educație la vârstele timpurii, Editura ”Universul
Școlii”, Alba Iulia
489
DE CE CEI ȘAPTE ANI DE ACASA?
PROF. BLAJ MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC DE VEST TIMIȘOARA
De câte ori nu auzim această replică Nu ai cei 7 ani de acasă, atunci când vreun tânăr sau vreo tânără
au uitat să salute, au intrat în față, la un rând de 10 persoane sau chiar s-au împins la urcarea în autobuz,
apoi au ocupat locurile libere, în timp ce persoanele în vârstă stăteau în picioare?... Și poate am uitat să
menționez cazurile în care tinerii, cu căștile la urechi și nasul în telefon sunt complet absenți la cei din jur...
Și lista de obrăznicii oferite de tânăra generație poate continua...
Dar ce se întâmplă, cu acești copii și tineri, în mediul școlar? De la intrat în oră cu întârziere, cu
nonșalanță, după care băieții încep să dea noroc, cu toți băieții prezenți, de parcă profesorul nu ar fi în clasă,
la răspuns obraznic sau chiar înjurături și îmbrânceli, nu e cale lungă.
Și aici încep diferențele, între copiii educați acasă și cei care provin din familii care nu prea mai au
timp să se ocupe de ei, sau care deja sunt depășite de problemele create de tineri.
Și aș dori să vă prezint un caz, al unei tinere care, din păcate, a ajuns să înfrunte viața de tânără, fără
sprijinul părinților. Dirigintă fiind, am cunoscut-o cu ani în urmă pe mama fetei și am înteles de-a lungul
timpului, că mama era singurul sprijin al ei. Figura paternă era total inexistentă, iar mama se străduia să
lucreze pentru a își întreține mica familie. Ajunsă la vârsta de 16 ani, tânăra a început și ea să lucreze pentru
a se putea descurca mai bine, pe plan financiar. Si-a găsit și un prieten, care mai mare decât ea, lucra și el.
Încerca biata fată să facă față și serviciului și școlii, dar oboseala își punea deseori amprenta pe chipul ei și
îi afecta activitatea școlară. Dar se dercurca, între două servicii reușea să vină și la școală, pentru a nu pierde
anul. Dar din senin, echilibrul fragil al fetei a fost tulburat: mama ei a suferit un infarct și a murit. Rudele
mamei s-au arătat la început dispuse să o sprijine, dar nu doar de ajutor financiar ar fi avut fata nevoie.
Ajutorul așteptat de fată, era altul și anume un tutore legal, care să o sprijine până la împlinirea vârstei de
18 ani. Și acest ajutor s-a lăsat așteptat... Fata a continuat legătura cu prietenul ei, care lucra constant, dar
nu a abandonat ideea de a contribui și ea la venitul noii sale familii. Între timp a devenit majoră, și-a
continuat școala și a reușit să finalizeze liceul. Acesta este un caz trist, dar cu final fericit. Fata a fost
obișnuită cu munca de către mama ei, care deși a fost părinte unic, a crescut fata responsabilă, corectă și
harnică.
Sunt foarte multe cazuri de copii proveniți din familii destrămate, cu părinți divorțați, unii dintre ei
sunt însă bine crescuți, fiind monitorizați continuu de părinți sau chiar numai de unicul părinte prezent în
viața copilului, dar alții dau dovadă de o lipsă de educație și chiar le lipsește monitorizarea familiei.
Sunt cazuri în care unicul părinte lucrează zi lumină, ajunge seara acasă și poate află din întâmplare
de isprăvile făcute de odraslă... Posibilitatea acestui părinte este mică de a interveni în comportamentul
copilului. Sunt cazuri în care părintele apelează la ajutorul consilierului școlar, asta dacă își face timp să
vină la școală... Pentru părinții care lucrează din greu pe un salariu de mizerie, absența de la lucru le poate
îngeruna și mai mult situația financiară...
Ar trebui precizat că nu toate cazurile de comportamente ieșite din comun sunt lipsă de educație: este
cazul copiilor cu cerințe educaționale speciale, care necesită o abordare diferită, în funcție de diagnostic.
Am observat, că tinerii cu familie interesată de parcursul lor școlar, au șanse mai mari de a se întegra
la un loc de muncă, pentru că de fapt acesta este scopul comun al familiei și al școlii: acela de a pregăti
tinerii pentru o independență financiară, pentru adaptarea la un loc de muncă.
Copiii mici, de grădiniță sau din clasele primare, sunt duși zilnic la grădiniță sau la școală, deci
legătura părinților cu școala este mult mai strânsă decât în clasele gimnaziale, când copii, mai mari, vin
deja singuri la școală, iar contactul părinte-diriginte este doar la ședința cu părinții.
Cei șapte ani de acasă ar trebui să fie pe toată durata școlarizării, pentru că școala, împreună cu părinții
pot forma un tânăr responsabil. Dacă pedeapsa sau mustrarea primită la școală nu are nici un ecou acasă,
ba dimpotrivă, tânărul va învăța că școala îl pedepsește, dar acasă totul e în ordine, deci, nu contează ce se
întâmplă la școală. Și așa comportamentul lui va continua să o ia pe o pantă descendentă.
Atunci când educatorii, învățătorii sau profesorii povestesc familiei aspectele mai puțin plăcute ale
comportamentului elevilor în școală, tot părinții sunt cei care acasă le explică, copiilor de de
comportamentul lor nu este agreat și insistă ca acel comportament să nu se mai repete. Să mu uităm însă că
490
familia la care facem referire nu este întotdeauna familia ideală, cu mama și tata alături; poate e doar mama
alături, poate e doar tata sau poate sunt doar bunicii, iar în alte cazuri sunt doar niște tineri rămași fără
sprijinul familiei și care încearcă să răzbată în viață.
Aceștia din urmă sunt cei mai sortiți eșecului. Poate au noroc să găsească o cale cinstită de a răzbate
în viață sau poate sunt luați de val, și aleg o cale sinuoasă, care pe moment le pare mai ușoară.
E trist că nu toți copii au șanse egale, din acest punct de vedere. Dragostea și grija familială nu poate
fi înlocuită, iar tinerii sunt vulnerabili la comportamente aberante pe măsură ce cresc și sunt absorbiți în
diverse grupuri.
De aceea este important ca școala să observe la timp carențele existențiale și educaționale din familie,
pentru a îndruma corespunzător tinerii.
491
IMPORTANŢA CELOR "7 ANI DE ACASĂ"
PROF. INV. PRESC. BLIDARU CECILIA

GRDINITA VARBILAU, NR2, JUD.PRAHOVA
Motto: "Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi." Ioan Gura de Aur
Să fii părinte este o provocare. Zi de zi trebuie să înveţi cum să gestionezi noile situaţii, cum să-ţi
educi mai frumos copiii, cum să faci ca, de fiecare dată, ziua de mâine să fie mai specială, cum să-ţi
modelezi copiii, în aşa fel încât politeţea, bunul simţ, bunătatea, toleranţa, răbdarea, etc. să fie virtuţi
dobândite pentru tot restul vieţii.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi ÎNVĂŢARE, după modelul dat de
părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi pune amprenta pentru
întreaga viaţă. Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
din familie.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să rostească
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim "magice", şi anume: "mulţumesc", "te rog", "iartă-mă", etc.,
care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale
societăţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă.
Printre principalele aspecte care alcătuiesc "tabloul" unui copil „bine crescut” regăsim:
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.
492
dorinţelor sale.
socială, culturală şi politică a ţării sale.
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
protecţia lui.
În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor
şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult, ca om pentru viitor.
BIBLIOGRAFIE:
4. www.copilul.ro
5. www.desprecopii.com
6. www.itsybitsy.ro
493
BOAMBA CATALINA
ȘCOALA GIMNAZIALA ”DR. EMANUIEL RIGLER” ȘTEFAN CEL MARE
JUDEȚUL NEAMȚ
Deși o expresie des folosită încât concurează la statutul de ”clișeu” verbal, sintagma ”cei șapte de
acasă” ascunde mult mai multe adevăruri decât credem.
În contextul societății moderne, toată lumea așteaptă foarte mult de la instituția școlii: profesori
pregătiți, programe flexibile și adaptate după nevoi, sistem competitiv de evaluare, materiale de calitate și
altele, nimeni însă nu mai pune accent pe rolul familiei ”de dinainte„ de școală.
În opinia-mi de umil cadru didactic cu experiența cât viața unui licean, înclin să cred că prima școală
a oricărui copil este familia. Gândindu-mă mereu la faptul că un copil învață mai puțin din ceea ce spunem
și mai mult din ceea ce facem, îmi susțin părerea că primele modele ale oricăruia dintre noi sunt părinții,
bunicii sau oricare altă persoană de la care ”am învățat” ceva, fie el lucru bun sau rău.
Nu întâmplător pragul psihologic optim pentru înscrierea la școală este cel de șapte ani, și tot atâția
conține și sintagma în discuție. Până la această vârstă copilul acumulează noțiuni esențiale pentru a se
descurca în contextul social: știe să se îmbrace singur, să mănânce, să salute, să îndeplinească sarcini de
lucru, să-și organizeze lucrurile, să se comporte în grupul de prieteni, să îndeplinească roluri la nivelul
grupului.
Încrezătoare, am folosit verbul ”știe” la indicativ prezent cu valoare generală, însă adesea avem
surpriza ca acest copil să nu știe aceste lucruri și, de cele mai multe ori, nu din vina lor. Concluzia este că
familia nu l-a educat în sprijinul integrării lui corecte în sistem și în societate.
Cu tristețe constat zi de zi că ceea ce elevul nu a deprins din familie învață foarte greu sau nu mai
învață niciodată. În calitate de profesor diriginte, am văzut cât de greu este să educi un colectiv de elevi să
salute, să aștepte un profesor în liniște, să-și facă datoria de elev de serviciu sau să-și organizeze spațiul de
lucru.
La întrebarea mea de ce nu au făcut un anumit lucru, mi s-a răspuns răspicat că nimeni nu le-a cerut
niciodată să facă acest lucru sau că nu am cum să îi constrâng dacă ei nu respectă aceste reguli nescrise.
Am înțeles atunci că un profesor bun este acela care stăpânește clasa prin atitudine, control și respect
câștigat, și nu impus. Și am mai înțeles că trasarea unor reguli și unor sancțiuni pe măsură disciplinează.
Cel mai important lucru învățat de mine ca profesor mai ales de mediu rural este că înainte de a fi cadru
didactic sunt părinte și această realitate m-a mobilizat și mai tare și m-a făcut să-mi transform elevii în
prieteni, adică în ”propriii copii”.
Așa că sintagma de la care am plecat poate fi echivalentă cu ”primii mei șapte ani de la școală” și
poate muta pe umerii cadrului didactic întreaga arhitectură morală și intelectuală a elevului trimis la școală
doar cu haine, rechizite și bani de pachet....pentru cine își permite acest lucru, pentru că în poarta casei nu
stă un părinte (căci e plecat la muncă în străinătate), ci se află un bunic, un frate mai mare sau ...nimeni,
căci elevul meu ...este fratele cel mare.
494
HOW CAN THE FAMILY CONTRIBUTE
TO THEIR CHILDREN’S EDUCATION
ROXANA MIHAELA BOANGIU

COLEGIUL TEHNIC DE AERONAUTICA “HENRI COANDA”,
BUCURESTI
I will begin by saying that home is the place where our children learn the most.
It is absolutely sure that everyone wants their children to be kind, honest, sympathetic, and brave but
these qualities won’t appear out of nowhere. A good upbringing and personal examples are the keys to
success. The more time we spend together, the more things we are able to discover about our children and
with our children. Quality time is not just another concept but it is an important strategy that can help us
educate our children. We are the book from where they learn the best and the worst of habits. The way we
speak, the way we treat others, the way we react to situations, will be far more powerful than the things we
teach them. Reading books, making and eating dinner together, playing games, creating memories, all of
these things require our valuable time.
Childhood is that age when asking questions is absolutely normal. It’s better to ask a question than to
pretend that you understand everything and childhood is the best time to know about this. Teaching our
children to ask questions is an important way in which they can discover how the world around them works.
Being open to their curiosity, listening to them, showing them how things work are just for their benefit.
Respect for others is an important feature that our child should acquire, including respect for other
children of the same age regardless of gender. This characteristic can be discovered when reading together
with an adult from the family or when seeing the same appropriate behaviour to the adults in the family.
Manners are the simplest way to show respect for others. Do our children see us treat others with respect,
even those from other races or beliefs? At home, do they hear us say thank you, please, and you are welcome
to them? Do they see us opening doors or holding them open for someone else to go first? Do they see us
restraining ourselves from profanity when things don’t go as we wish? Do we treat them with respect? Do
we respect our own selves? If we want our children to have manners we need to be polite ourselves. If we
set an example for them, if we are their role model, then the result will be the one we expect and desire.
Children think that popularity among friends is very important, and they do their best to obtain it. We
have to use our personal example to show our child that being an honest and respectable person is more
valuable than getting someone’s approval by stepping over your beliefs.
Respect for nature has to start at home. How often do we complain about dirty streets and ruined
flower beds? We have to begin with ourselves, and then cultivate this quality in our child. In this case, the
result would be quite evident.
Learning from someone’s mistakes is a rare talent. It’s also important to learn from our own failures.
Our child shouldn’t be afraid to lose or make a mistake.
Sometimes parents become quite angry with grades that don’t meet their expectations. However, a
good grade doesn’t always indicate good knowledge. We should teach our child that knowledge is more
important than grades.
Becoming a friend to your child is not an easy matter, especially if he or she has friends of their own.
Don’t be too pushy. Show that you can be trusted, and try to avoid yelling and long lectures.
Let’s teach our child to say “no“ to adults, teachers, and even to ourselves. We want to raise a strong
personality, not a person who should obey any command and this is the reason for which the ability to say
”no" will come in handy in adult life.
Another important aspect is that if we want our children to be hard workers we need to provide
opportunities for them to learn and work. Working hard taught them to be self-reliant and gives them a
sense of accomplishment. From hard work they learn discipline, sacrifice, believing in themselves, and this
gives value to the things around them.
When parents become involved in early childhood education, it is more likely that they will also be
later involved in kindergarten and throughout the school experience. What I noticed as a teacher and as a
parent is that when parents are aware of the activities and routines at school, they can continue them at
home, which strengthens a child’s brain development. When parents are involved in their child’s schooling,
495
students get better grades, score higher on standardized tests, and drop out less often, as well as have better
attendance records, higher aspirations, and more positive attitudes about school and homework.
The parents’ own skills increase when they are involved in the early childhood classroom.
Parental involvement in their children’s school life can take many forms. A good example is the parent
teacher conferences which offers consistency between classroom and home and which must be maintained in
order to allow for the optimal learning experience. This means that some agreement must be reached between
school and home on topics such as reading time, homework assignment and help, and general demeanor and
respectful behavior in groups. As regards the early childhood arena, this classroom is often the child’s
introduction to school. Without support in the home for the rules and routines in the classroom, a child’s
successful matriculation can be in jeopardy.
496
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRESC. BOBAR VIORICA

G.P.N. MUȘCA
acasă.
dorinţelor sale.
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
BIBLIOGRAFIE
497
“DIN SUFLET PENTRU MAMA”
INVATAMANT GIMNAZIAL – CONSILIERE SI ORIENTARE/DIRIGENTIE

LICEUL DE ARTE “IONEL PERLEA” SLOBOZIA, JUDETUL IALOMITA
CLASA A VI A B
PROFESOR BOBOC ILARIA CRISTINA
“De mici suntem invatati despre importanta mamei. Si poate nu sunt toate perfecte, dar sunt ale
noastre si noi suntem ai lor. Oricat de departe am fi de ele, fizic sau emotional, la ele ne vom intoarce in
orice situatie.
Tot ce imi doresc la sfarsitul unei zile lungi de scoala este sa ma ascund in bratele ei calde si
primitoare, sa ii inspir parfumul care ar calma si un trol caruia i s-a luat bata; sa ii aud vocea calma care da
cele mai bune sfaturi, sa fiu alaturi de ea.
Spunem tot timpul ca mama este cea mai frumoasa fiinta. Ne inselam. Mamele sunt ingeri sub
acoperire, care si-au dat perechea de aripi in schimbul nostru. Pun pariu ca penele straluceau ca soarele, si
erau maiestoase si mari ca ornamentele coroanelor reginelor.
Mi-am inventat o poveste despre mamele ingeri. Cand primul inger a cazut, si toti au fost nevoiti sa
aleaga intre bine si rau, unii au ales iubirea. Acesti ingeri au fost trimisi pe pamant, in trupuri muritoare cu
suflete vesnice, si au creat ce au putut iubi toata eternitatea lor. Copiii.
Mamele, sunt un semn de speranta, apreciat de fiecare locuitor al acestei lumi, nu cat ar merita, dar
un “multumesc ca existi” ar fi bun si el.”
Eleva DINCA MARIA – ALEXANDRA
“Mama este un om cu chip de inger si glas melodios care are grija de mine la bine si la rau. Persoana
care m-a ajutat sa merg, sa vorbesc, sa citesc. Persoana care merita toata dragostea din lume. Ea este
persoana care m-a tinut de mana la fiecare pas.
Mama este blanda, ma intelege, si ma ajuta sa inteleg unele lucruri.
In inima mamei mele sunt adunate toate bucuriile si tristetile mele. Ea stie sa-mi vindece ranile
sufletului cum tot ea stie sa-mi alunge teama de singuratate.
Mama este cea mai buna prietena. De la ea stiu ce inseamna prietenia, iubirea, iertarea. Toata viata o
voi iubi si o voi respecta pentru ca mama este numai una.”
Elevul DUNCA LUCA – CRISTIAN
“Mama este ca o piatra adanc infipta in inimile noastre.

Mama este cea care ne-a nascut si ne-a crescut si a avut cea mai mare grija de noi. Ne-a consolat cand
am avut nevoie. Ne-a indicat, indrumat spe drumurile bune si nu pe cele rele.
Chiar daca facem boacane, mama mereu ne iarta pentru ca ne iubeste si nimic in lume nu este la fel
ca sentimental asta de iubire. Noi prin iubire am crescut si ne-a pregatit pentru viitor.
Te iubesc, mama”
Elevul JBANO MUHANAD
“Mama este fiinta cea mai importanta. Fiinta care mi-a dat viata, m-a crescut cum i s-a parut ei mai
bine, fiinta despre care simt ca nu as trai fara ea.
Mama este semnificatia iubirii supreme, a uimitoarei tolerante, a puritatii ei unice. Intr-un cuvant,
mama este perfecta.
Lipsa mamei, in unele situatii, conduce la depresia copiilor. Ma consider un copil foarte norocos
deoarece o am pe mama langa mine. Chiar daca o supar mai mereu cu obrazniciile pe care le fac, o iubesc
inimaginabil de mult si acest sentiment cred ca este reciproc. Fara certurile ei, zambetul cu care ma face sa
plutesc, si, cel mai important, bunatatea ei inexplicabila, nu as mai fi, nu as mai exista.
Pentru mine mama este cel mai important lucru pe care l-as avea vreodata. Scriu aceste randuri pline
de emotie si de iubire, pentru tine mama.
Iti multumesc ca existi. Iti multumesc ca mi-ai dat viata. Iti multumesc ca ma iubesti si ca imi ierti
fiecare greseala.”
498
Eleva NICOLAE COSMINA – MARIA
“Mama, pentru mine si cred ca pentru toti copii din lume, este cea mai draga fiinta. Ea a vegheat
totdeauna in clipele cele mai grele ale noastre. Ea este cea care ne ghideaza din primele zile. Mama este o
persoana harnica si nu se plange niciodata, indiferent ce are de facut. Ne face intotdeauna toate poftele si
ne accepta asa cum suntem. Cu siguranta fiecare o face de multe ori sa-si iasa din fire, dar sunt sigura ca
tot ne iubeste.
Iar ca incheiere, draga mama, iti promit ca atunci cand o sa cresc, iar tu o sa imbatranesti, o sa am si
eu grija de tine, la fel cum si tu ai de mine.”
Eleva STANCIU RALUCA – GABRIELA
“Mama este cea mai importanta fiinta din viata mea. Ea reuseste in fiecare zi sa-mi acorde sprijinul
de care am nevoie, ochii ei blanzi ma mangaie mereu cu privirea calda.
Cand ma gandesc la mama mea, pot realiza cat sunt de bogat sufleteste doar pentru faptul ca este
langa mine. Cu zambetul ei, de multe ori reuseste sa ma calmeze si sa ma incurajeze in diferite situatii.
Aceasta fiinta este o persoana energica si foarte entuziasmata in tot ceea ce face.
Sunt mandru ca aceasta femeie este mama mea si o sa-i promit ca o voi asculta, o voi iubi si o voi
respecta toata viata mea. As putea spune ca mama este un inger trimis din cer pentru a ma ajuta sa trec mai
usor peste greutatile vietii.
Stiu ca n-as termina niciodata sa vorbesc despre mama, stiu ca sunt un infinit de cuvinte de lauda
despre ea, de bunatate, insa ea stie ce inseamna pentru mine si vreau sa inchei prin a-i ura multa sanatate,
fericire, pace sufleteasca, liniste, o viata lunga langa familia noastra frumoasa si tot ce este mai bun in lume!
La multi ani, mama!
TE IUBESC!”
Elevul VARTOLOMEI ROBERTO – YASSYR
499
IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN VIAȚA COPILULUI
PROFESOR INVAȚAMANTUL PRIMAR BOBOREL MARIA – ANTOANETA

LICEUL TEORETIC ,,HENRI COANDA”, CRAIOVA
Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a copilului se află în dependenţă cu respectarea

nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională recunoaşte trei nevoi fundamentale:
• Nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a
independentei copilului;
• Nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se
stabileşte doar în măsura în care el experimentează.
• Nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de diferenţiere
sunt satisfăcute.
Influenţa familiei asupra dezvoltării copilului ca fiinţă socială se datorează următoarelor
considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi familia este calea prin care se
canalizează orice altă acţiune de socializare a copilului.
afective.
Pentru a determina structura relaţiilor din cadrul familiei trebuie luate în considerare:
• relaţiile dintre părinţi (inclusiv statutul marital al părinţilor: cuplu legal constituit, consensual sau
divorţ / familie monoparentală);
• relaţiile dintre copii (în cazul în care avem de-a face cu familii care au mai mulţi copii) determinate
de: ordinea naşterii, diferenţa de vârstă dintre copii, sexul copiilor;
• relaţiile dintre părinţi şi copii (relaţiile dintre un părinte şi copiii de acelaşi sex, potenţialele diferenţe
de relaţie dintre părinţi cu primul născut);
• relaţiile familiei cu bunicii materni sau paterni, implicarea acestora în creşterea şi educarea copiilor
şi importanţa intervenţiei în structurarea relaţiilor din cadrul familiei.
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie. Între factorii educaţiei, familia a fost şi
este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe
în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" –după cum spunea
Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi „ucenicia" pentru
viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie
prin exemplul celor din jur. În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează
aspiraţii şi idealuri, convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter.
Întotdeauna ambianţa, climatul din familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea
copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: „Nu trebuie să
faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite".
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil,
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică
motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca
expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor
afective acumulate în primii ani de viaţă.
Încă de când copilul formulează primele propoziţii simte nevoia să transmită părinţilor
„evenimentele” din viaţa sa. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia
sufletească nici timpul necesar să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat,
respins în aşteptările sale. Va căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape
500
de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine
confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce
şi unui respect necondiţionat. Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile
de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-
copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorinţele,
pretenţiile copilului, dar se neglijează dezvoltarea iniţiativei, implicării personale în activitate, echilibrul,
apar grave disfuncţionalităţi în relaţiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter,
precum: egoism, lipsa de sensibilitate și atenţie faţă de alţii.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire.
Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului sau, pe care trebuie să-l perceapă de la
bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula şi consolida manifestarea
autonomiei şi eficienţei sale umane.
Se spune că „profesia”de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale.
Pentru o bună educaţie a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala.
Apreciem că buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească şi primeşte concret din partea familiei,
conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în condiţiile unei bune colaborări
permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei reprezintă pârghii de bază în
munca de formare a preşcolarului.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea
şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu
sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii:
educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor.
Stabilirea unui program comun de educaţie în grădiniţă şi în familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei
în familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca educativă din grădiniţă sunt condiţii de
asigurare a unei unităţi de vederi a grădiniţei şi familiei. De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor
reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile şi convingerile „creionate” acum constituie
baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi
ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu fidelitate de către copii.
Prin pregătirea şi educarea copilului pentru viaţă, facem posibil ca orizontul specific de năzuinţe să
devină cotidian posibil.
„Începeţi dar prin a vă cunoaşte copiii"( Jean Jacques Rousseau) se află şi astăzi la temelia educaţiei.
Funcţia de părinte este o ,,meserie” şi, ca oricare meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de părinte nu
poate exista separat de cea de copil/urmaş, după cum noţiunea de educator nu poate exista separat de cea
de educat.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele
precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Bibliografie
Bunescu Gheorghe, Alecu Gabriel, Badea Dan – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P.,
Bucureşti, 1997;
Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002
Stoian Mihai – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972
501
,,EDUCAȚIA ÎN FAMILIE”
PROF. BOBU ALINA
"Suprema pedagogie este casa parintească" spunea Dostoievski.

În familie se cultivă pentru prima oara dragostea adevarată, autentică fiind condiția principală în
educație. " Familia rămâne, deci, cuibul unde fiii cresc si prind aripile maturizării caracterului, zburând apoi
în cele patru colțuri ale lumii, dar nicicând uitând acest cuib, și când au prilejul să se întoarcă acasă se
odihnesc cu drag în el.”-N. Mărgineanu.
Înca mai credem că ,,cei șapte ani de acasă” vor constitui ,,fundația” pentru construcția unei vieți
închinate binelui, frumosului și adevărului pentru noile generații care vor veni, pentru că Pământul, are
nevoie să fie locuit de către oameni care comunică, se sfătuiesc, care gândesc și acționeaza asertiv.
Expresia vizată nu cuprinde doar norme de politețe precum: Salutul şi mulţumirea, Codul bunelor maniere
pentru copii la masa, Comportamentul în mijloacele de transport în comun, în locurile publice, atunci când vorbesc
la telefon, când se află pe stradă, când se află în vizită, comportamentul faţă de adulţii implicaţi într-o conversaţie,
codul bunelor maniere pentru copii la şcoală ci cuprinde și stăpânirea și gestionarea emoțiilor, capacitatea de a
împărți lucrurile fără a aștepta ceva în schimb,rezolvarea conflictelor fără răzbunare.
Această perioadă de timp este considerată "culmea achizițiilor", fiind una din perioadele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare
și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Deci, până să ajungă pe băncile școlii, copilul
trebuie să-și însușească anumite deprinderi, de unde concluzionăm că cei „ șapte ani” fac referire la o bază,
o temelie, un set de valori și aptitudini, de abilități sociale și emoționale pe care se va putea clădi mai târziu
în vederea definirii copilului ca om deplin, adaptat și adaptabil societății în care trăiește.
învaţă de la părinţi şi bunici, de la educatoare, învăţătoare şi necunoscutii cu care intră în contact . Toţi
aceşti oameni din jurul lor le dau sfaturi. Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui
părinte: așa cum se comportă parinții si anturajul acestora, așa se va comporta și copilul.
Primii paşi în învăţarea codului bunelor maniere pentru copii ar trebui să înceapă de la vârstă
fragedă de 2 ani, atunci când copilul întelege si face legături între ceea ce se desfășoară în jurul lui.
Acest lucru se poate realiza chiar prin joacă. De exemplu, atunci când le inmânează părinților câte o jucărie,
este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi și invers. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi
când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uităm când ne învăţăm micuţii codul bunelor maniere
este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă, deși, știm cu toții că este cel mai greu lucru
de înfăptuit la vârste fragede.
Deci, cu multa răbdare din partea parinților, copiii vor reuși să respecte aceste comportamente prin
stabilirea unor reguli, care trebuie să fie respectate.
502
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA ȘI COMPORTAMENTUL COPILULUI
BOCȘA AURELIA-GEORGETA,
ȘCOALA GIMNAZIALA ,,DR. PETRU ȘPAN” LUPȘA, STRUCTURA MUȘCA
Încă de la cea mai fragedă vârstă, copiii sunt incluși în diferite forme de educație, dar toate formele
educaționale pot doar confirma și consolida normele de conduită deja deprinse în familie.
Toți părinții își doresc ca fiii sau fiicele lor sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
Educația copilului are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie ca este
vorba despre viața de acasă, fie ca vorbim despre educația de la grădiniță sau scoală, copilul trebuie învățat
sa înțeleagă si sa respecte regulile de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau
educatorii.
În opinia psihologului Alexandru Pleșea, educația primită în scoală, acasă și pe stradă reușește să le
dezvolte doar inteligență cognitivă, nu și inteligență emotională, care este esenţială în armonioasa și
sănătoasa dezvoltare a copiilor. Dumnealui afirmă că atât școala, cât și familia și societatea fac 3 greșeli
majore, care dezechilibrează buna dezvoltare a copilului: neglijarea dezvoltării inteligenței emoționale încă
din primii ani de şcoală, punerea accentului aproape în exclusivitate pe științele reale și neglijarea materiilor
care au menirea de a le stimula creativitatea și emoțiile și, nu în ultimul rând, denaturarea conceptului de
“Cei 7 ani de acasă”. Dincolo de bagajul de cunoștințe pe care vrem să le însuşească, țelul unei societăţi
sănătoase este să formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele învăţate, de familie, de prieteni.
Atunci când părinții își învață copiii să spună ,,Mulțumesc!”, ,,Bună ziua” trebuie să o facă simțind
acest lucru nu doar pentru că așa trebuie. Conceptul de “Cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe
vremuri, deoarece în cei 7 ani de acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul
503
,,trebuie să fii primul” sau “colegul a luat note mai mari ca tine”. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai
reprezintă o valoare atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai
spunem asta. Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture
posibilitatea copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel, crescând, adultul va avea
rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să treacă peste probleme, să se
bucure de orice moment.
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
504
RELAŢIA PĂRINTE – ŞCOALĂ
BOCSOK GABRIELA DORINA

COLEGIUL ECONOMIC „M. KOGĂLNICEANU”
FOCŞANI- VRANCEA
Rezultatele şcolare ale elevilor sunt adesea influenţate de mulţi factori externi. Foarte importante sunt
moştenirea genetică a copilului, gradul de inteligenţă al acestuia, însă dacă acestea nu se pot schimba, există
câţiva factori care influenţează într-o măsură mare rezultatele şcolare ale copiilor, succesul acestora în plan
emoţional şi social; iar aceşti factori sunt la dispoziţia părinţilor, a familiei unde copii cresc şi se dezvoltă.
Este importantă relaţia care se stabileşte între părinţi şi şcoala unde copiii învaţă.
Mulţi părinţi socotesc că vârsta de 6–7 ani, când copiii lor ajung pentru prima oară la şcoală, este o
etapă în care rolul lor în educaţia acestora scade foarte mult dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul
lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste
neîngrădit, iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat
care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei. Cercetările arată că în activităţile în care părinţii sunt
implicaţi, elevii au performanţe bune la şcoală decât aceleaşi activităţi, dar în care părinţii nu sunt implicaţi.
Gradul de implicare a părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în
sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai bune. Educaţia
nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui
succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Sunt situaţii în care apar bariere de
comunicare între cadre didactice şi părinţi, fie din lipsa de experienţă, fie din lipsa spiritului de echipă.
Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul părinţilor, fie prin cel al cadrelor didactice,
astfel de bariere să fie îndepărtate. În multe cazuri profesorii cred că părinţii nu acordă suficientă atenţie
copiilor lor sau părinţii consideră că profesorii sunt prea distanţi şi nu se implică suficient. Comunicarea
eficientă dintre profesori şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copiilor. Aşteptările părinţilor şi atitudinile lor
privind educaţia copilului sunt la fel de importante ca şi activităţile desfăşurate de cadrele didactice. Cei
mai mulţi părinţi doresc să fie implicaţi în educaţia copiilor, dar mulţi nu ştiu cum să devină implicaţi. Cei
mai mulţi profesori simt că implicarea părinţilor este esenţială, dar mulţi nu ştiu cum să facă acest lucru.
Responsabilitatea educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă: şcoală – familie.
Implicarea părinţilor aduce următoarele beneficii:
• Creşte stima de sine a copiilor.
• Îmbunătăţeşte relaţia părinte – copil.
• Părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la şcoală.
• Elevii au note mai mari.
• Elevii învaţă mai mult, indiferent de nivelul socio-economic, etnie sau de nivelul de educaţie al
părinţilor.
• Au mai puţine absenţe.
• Îşi fac conştiincios temele acasă.
• Copiii şi părinţii dezvoltă atitudini pozitive faţă de şcoală.
• Profesorii au aşteptări mai mari de la elevii ai căror părinţi colaborează.
• Scade riscul consumului de alcool şi al violenţei.
• Câştigurile nu sunt evidente numai în primii ani de şcoală, ci sunt semnificative, indiferent de
vârstă sau de studiu.
• Elevii se vor adapta mai uşor la schimbările din clasa a - V-a, a IX-a.
• Elevii vor fi capabili să-şi stabilească planuri realiste privind viitorul lor.
Crearea unui mediu adecvat de învăţare este sarcina familiei şi a şcolii în egală măsură. Împreună,
părinţii, copiii şi profesorii pot face din şcoală un loc plăcut pentru toţi cei implicaţi în procesul educativ,
un mediu bazat pe încredere, comunicare, respect şi flexibilitate. Şcoala are nevoie să încurajeze şi să
promoveze implicarea părinţilor ca parteneri.
505
Bibliografie
1. Gilly, M. (1976). Elev bun, elev slab. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.
2. Ionescu, M. şi Bocoş, M. (2001). Cercetarea pedagogică şi inovaţia în învăţământ, în Pedagogie.
Suporturi pentru formarea profesorilor. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
3. Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educaţiei. Iaşi: Polirom.
4. https://www.unicef.ro/publicatii/educatia-parintilor/
506
MAISTRU INSTRUCTOR DANIELA BODNAR,

LICEUL TEHNOLOGIC TRANSILVANIA, BAIA MARE
"Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viața; de aceea, pe
langă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i." Aristotel
Educația unui copil are mai multe etape, prima etapă așa-zisă "cei șapte ani de acasă" fiind cea
aflată exclusiv în grija părinților, cea care începe din prima zi de viață și va continua până la intrarea
în colectivitate. O dată cu intrarea în colectivitate, educația copilului va încorpora, pe langă
component familială, componenta didactică care revine școlii. Indiferent de cunoștințele pe care
copilul le va acumula în perioada de elev, învățăturile primite în perioada de copil mic instinctual
vor face parte din personalitatea viitorului adult.
Această expresie care se referă la normele de conduită deprinse în familie, este des utilizată în
limbajul popular precedată de negație – a nu avea cei șapte ani de acasă. Cu toate că cei șapte ani de
acasă nu prea mai există, având în vedere intrarea precoce a copiilor în colectivitate, mediul familial
rămâne mediul în care copilul deprinde regulile generale bună purtare și își conturează
comportamentul social. Această învățare în mediul familial se produce frecvent prin imitare, și mai
puțin, printr-un comportament conștient, de unde rolul părinților de a da un bun exemplu.
Principiile acestei "bune creșteri" nu este un standard general, depinde de contextul cultural-
istoric, precum și de standardele subiective ale fiecărui părinte în parte. Dacă ar fi să generalizăm,
am putea spune că aceste principii se adoptă pe măsură ce copilul crește, începând totul ca o joacă.
Prima conduită învățată în familie este salutul, de la fluturarea mâinii, până la pronunțarea salutului.
Manierele la masă se deprind o dată cu inițierea diversificării, când copilul este așezat în scaunul
special adaptat vârstei, inițial cu hrănirea cu lingurița de către părinți, treptat permițăndu-se
copilului de a utiliza ustensilele, învățarea de a cere politicos, de a mânca împreună cu familia,
inclusiv igiena mâinilor înainte și după masă. Comportamentul social include comportamentul în
public, comportamentul cu prietenii și înțelegerea normelor sociale. În public, copilul învață să
salute, să răspundă politicos, să respecte ideile celor din jur, fără a întrerupe pe cel care vorbește.
Impreuna cu prietenii, copiii învață respectarea partenerilor de joacă, conformarea la regulile
jocului, treptat pregătindu-se de fapt pentru rolul de adult. În general, copilul învață prin imitație și
practică regulile societății, adică "ce se face" și "ce nu se face" în societate, referindu-se la
comportamentul pe care trebuie să îl adopte în diverse situații – respectarea regulilor dintr-o
colectivitate, a simbolulilor, credințelor celor din jur, în general, a nu încălca drepturile și libertăților
altora pentru a le afirma pe ale noastre.
să vorbească la telefon.
În urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ţi învăţa copilul să salute,
să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. Acest copil interacţiona foarte puţin cu lumea din afara căminului. Pînă
să meargă la şcoală, el comunica cu foarte puţini oameni din afara mediului familial, în general vecinii,
507
copiii de pe stradă sau din spatele blocului, în cel mai bun caz copiii de la grădiniţă (părinţii îşi dădeau
copilul la grădiniţă doar în cazuri extreme în care chiar n-aveau cu cine să-l „lase“, însă de regulă era crescut
acasă sau „la ţară“ de bunici). Altele sînt, însă, cerinţele pentru copilul actual. De obicei, pînă la vîrsta de 7
ani, el trebuie să ştie deja să citească şi să facă operaţii de aritmetică simple, învață limbi străine, pian,
actorie, pictură. Astfel, el iese frecvent din mediul familial şi ia contact cu diferiţi profesori, cu alţi copii şi
implicit cu părinţii lor. Aşadar, copilul e forţat să comunice în diferite moduri, iar comunicarea în sine a
căpătat alte valenţe şi totul se întîmplă într-o mare viteză. În această nouă ecuaţie, mai contează „cei şapte
ani de acasă“?
Bibliografie :
3. www.ro.wikipedia.org
4. www.dilemaveche.ro
5. www.consultanta-psihologica.com/cei-sapte-ani-de-acasa/
508
GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL ,,ARLECHINO’’,

STRUCTURA 2, OCNA-DEJ, JUD. CLUJ
PROF. ȊNV. PREŞC.: BOER CRISTINA
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
Ȋn viaţa oricărei persoane, familia are o importanţă deosebită. Ȋn familie ne naştem, creştem şi
socializăm. Tot aici găsim ocrotirea, înţelegerea şi afecţiunea de care avem nevoie. Familia e cea care ne
sprijină necondiţionat, este umărum pe care plângem, braţele în care ne refugiem când suferim vreo
dezamăgire, este cea care se bucură atunci când noi suntem bucuroşi. Familia este grupul care ne
influenţează cel mai mult, şi mai precis primul grup căruia îi aparţinem, elemental fundamental al societăţii,
care ocroteşte copilul şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii.
Ȋn cadrul familiei, copiii găsesc climatul necesar bunei creşteri. Astfel, părinţii se îngrijesc de nevoile
copiilor, nu doar de cele materiale, ci şi de cele de securitate, afectivitate, afirmare. Părinţii sunt cei care îi
învaţă pe copii să vorbească, să meargă, să utilizeze anumite lucruri şi să-şi însuşească anumite deprinderi
de bază. Ȋn familie, copiii află care sunt valorile, normele din societate, dar părinţii trebuie să fie exemplu
viu, un model bun de urmat, pentru ca aceştia să înveţe ceea ce este bine sau rău, ce este corect sau incorect,
ce este permis şi interzis, toate aceste lucruri contribuind la cei şapte ani de acasă.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare : social, psihologic, intelectual-cognitiv etc.
Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Ȋn concluzie, cei şapte ani de acasă reprezintă bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumulate în primii ani de viaţă Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de
intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de
memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să
primească informaţii, de aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce
mod. Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special
pană la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
509
"CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ"
ED. BOÉR TÍMEA

G. P. P.,,CIMBORA,, - BARAOLT
JUD. COVASNA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeş-te de la părinţi,
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în socie-tate. Un copil
acasă.
De foarte multe ori, în special in situaţiile în care ne supără atitudinea sau comporta-mentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu si-a însuşit diverse norme ori
reguli de politeţe, în special.
Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”,
mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de câtre cine şi în ce mod.
Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de
câtre copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncâm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a doriţelor şi nevoilor. Bineînţeles ca asta
restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încăt copilul să poată trage învăţâminte
atât din situaţiile şi întămplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea
responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi ca cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat,
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative,
bune maniere şi comportament, imbaj corect transmis, modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la
diverse provocări ale mediului înconjurător, consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei,
perseverenţa în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însuţirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
510
Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde
în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat de câtre ceilalţi.
511
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. ÎNV. PRIMAR BOGASIERU COSMINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.4 LUGOJ, JUD. TIMIŞ
Educaţia făcută de părinţi în familie constituie una din componentele deosebit de importante ale
sistemului social educaţional. Nivelul de adaptare şi înţelegere al individului uman adult în viaţa şi
activitatea socială este în mare măsură determinat de achiziţiile psihologice şi comportamentele realizate
ca urmare a educaţiei de familie, mai ales în primii ani de viaţă. De aceea, în cadrul fiecărei familii trebuie
să sporească continuu calitatea îndeplinirii sarcinilor ce revin „profesiunii de părinte”. Aceasta presupune
roluri şi competenţe aparte pentru care mai ales cei tineri nu sunt pregătiţi. Ambii părinţi trebuie să acţioneze
în mod unitar asupra copilului şi, înainte de toate, să evite adoptarea unor strategii educaţionale care pot să
influenţeze negativ comportamentul copilului, urmărind formarea armonioasă a personalităţii sale.
De multe ori se spune că cea mai grea „meserie” din lume este cea de părinte. Împovăraţi de grijile
cotidiene, părinţii acordă, din păcate, tot mai puţin timp educaţiei copiilor, comunicării cu ei. Limbajul
nonverbal şi deschiderea afectivă a părinţilor pot provoca un sentiment de siguranţă, conducând la stingerea
unui conflict mai mult decât ţipetele, cearta, loviturile, menite, în opinia unora, să-l facă pe copil să asculte.
Alţi părinţi apelează la o protecţie exagerată a copilului. Hiperprotecţia copilului conduce la
iresponsabilizarea acestuia, la incapacitatea de a lupta cu problemele ulterioare.
Probabil că fiecare părinte şi-a pus deseori întrebarea „Sunt un părinte perfect pentru a-i cere
copilului meu să fie perfect?” Desigur că nu, dar cu siguranţă fiecare ar putea să fie prietenii copiilor, dacă
ar ţine seama de anumite aspecte:
 Fiecare copil este o entitate cu propria personalitate. Fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu
şi într-un mediu familial cu o specificitate familială caracteristică. În consecinţă, să nu încercăm să-l
modelăm după o formă preconcepută şi să-i permitem să-şi manifeste propria-i personalitate.
 Pentru ca personalitatea copilului să se realizeze total, el trebuie ghidat cu dragoste şi răbdare, fără
a-l supune constrângerilor tiranice.
 Îndrumarea conduitei copilului constă în a-l disciplina pentru a-şi însuşi anumite reguli care să-l
ajute să se autocontroleze.
 Autodisciplina se consolidează în măsura în care îi sunt apreciate reuşitele. Un comportament
încurajat are mai multe şanse de a se repeta, decât un comportament neobservat.
 Dezvoltarea intelectuală a copilului trebuie stimulată. Stimularea intelectuală a copilului în primii
ani este definitorie pentru formarea inteligenţei lui. Stimularea limbajului, învăţarea gândirii logice şi a
spiritului creator, formarea dragostei pentru lectură şi frumos vor rămâne pentru totdeauna cadrul
personalităţii lui.
 Primii şapte ani sunt cei mai importanţi şi definitorii în ducaţia atitudinilor şi obiceiurilor
individului. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii în acest interval vor determina raporturile ce vor
exista între părinţi şi copii în anii ce urmează.
 Creşterea şi educarea unui copil implică o relaţie umană, iar aceasta nu se reduce la reguli şi legi.
Nicio regulă nu trebuie aplicată în mod rigid; cea mai bună regulă este cea care se potriveşte cel mai bine
atât pentru personalitatea părinţilor, cât şi a copilului.
În literatura psihopedagogică au fost conturate o serie de profiluri ale părinţilor în funcţie de modul
în care ei procedează la educarea copiilor lor.
Astfel, pot fi:
 Părinţi rigizi – care impun copiilor ideile, opiniile, modul de a trăi şi a vedea obişnuinţele lor, fără
nicio abatere ţi fără să ţină cont de particularităţile individuale ale fiecăruia. Asemenea părinţi întipăresc în
mintea copiilor un anumit număr de repere foarte precise în timp şi spaţiu care pot ajuta la înţelegerea lumii
înconjurătoare.
 Părinţi boemi – care lasă copiii mai mult în seama altor persoane sau în voia lor. Drept consecinţă,
poate să apară la copii o lipsă de prezenţă care să provoace o delăsare morală, lipsa unor puncte de reper în
viaţă şi a unei baze suficiente care să le garanteze un sentiment de securitate.
512
 Părinţi anxioşi – care fac ca asupra copilului lor să apese o presiune considerabilă, întrucât se
simte spionat şi strict supravegheat. Deaorece din gesturile sale se naşte teama, copilul ajunge la un fel de
deposedare de el însuşi.
 Părinţi infantili – care refuză să se autodefinească în calitate de părinţi şi de retrag din faţa oricărei
responsabilităţi, fiind de regulă, prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare personală. Această
depărtare se anulează uneori brusc, părinţii adoptând o poziţie prea apropiată de cea a copilui, printr-o
identificare exagerată. Drept consecinţă, copiii unor părinţi infantili riscă mai târziu să nu aibă mare
încredere în forţele proprii şi să fie dependenţi şi uşor influenţabili.
 Părinţi incoerenţi – care se caracterizează printr-o mare instabilitate privind modul de realţionare
cu copiii. Activitatea educaţită se caracterizează prin neregularitate, exigenţele cele mai mari alternând
brusc cu perioadele de liberate totală.
 Părinţi prea indulgenţi – nu manifestă niciun fel de limită şi niciun fel de rezervă în a acorda
copilului tot ce acesta îşi doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va putea mai târziu să suporte nicio frustrare,
cultivând totuşi un anumit sentiment de vinovăţie.
 Părinţi prea tandri – care creează un climat prea încărcat cu stimulente afective. Asemenea
atitudini pot favoriza uneori, conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor comportamente deviante.
Există însă şi cazuri în care cei doi părinţi nu manifestă aceeaşi atitudine în ceea ce priveşte
exercitarea influenţelor educative asupra copiilor. În timp ce unul din părinţi este deosebit de sever şi
autoritar, celălalt este extrem de permisiv şi tolerant sau, în timp ce unul este foarte apropiat de copil,
celălalt este mult mai distant şi mai rece afectiv.
Însă, în educaţia copiilor trebuie să existe între părinţi înţelegere şi acord în diferite probleme şi, de
aici, decurg normal şi celelalte.
513
,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. INVAȚAMANT PRIMAR BOGZA DANIELA,

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.46, BUCUREȘTI
Pentru cei mai mulți dintre noi,, expresia ,,cei șapte ani de acasă”, este sinonimă cu un set de reguli
de politețe și de principii de viață, pe care copilul trebuie să și le însușească.
Încă din primii ani de viață, copilul învață noțiunea de respect învățându-l să folosească des cuvinte
precum ,,Te rog!”, ,,Mulțumesc!”, ,,Bună ziua!, ,,Mă scuzați!”. Când va crește, toate aceste lururi de bun
simț i se vor părea normale.Respectându-i pe alții va fi la rândul său respectat.
Tot în primii șapte ani de viață, i se poate oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoștință, începând cu un simplu ,,Mulțumesc!”, adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile primite
de ziua lui de naștere și până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de grădiniță sau pentru copiii din
parc cu care se joacă.Copilul trebuie învățat să-și exprime recunoștința față de toate persoanele care l-au
ajutat într-o anumită situație.
Politețea se învață și la masă.Se începe cu mesele în familie.În aceste momente, trebuie explicat
copilului care e poziția corectă de stat la masă, coatele să nu se spijine pe masă pentru a nu-i deranja pe cei
de lângă el, că trbuie să mănânce cu gura închisă, că trebuie să aibă răbdare, astfel nu trebuie să se joace cu
tacâmurile, oricât de foame iar fi.
Un copil bine crescut învață de la părinți, că a râde de slăbiciunea, defectul fizic su orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi.Va face diferența în timp, între râsul sănătos și
spiritual, de glumă și râsul care jignește.Va invăța să-l evite pe cel din urmă.
Bineînțeles că toate ingredientele enumerate mai sus sunt rezultatul a ani de experiență, cu încercări,
eșecuri și reușite.Există uneori devieri de la timpul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului,
precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar ăi toate lecțiile pe care te-ai străduit să le predai copilului
tău a trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Poate soluția este perseverența, exemplul personal
și eforturile susținute.
Așadar, cei șapte ani de acasă reprezintă și abilități minime de socializare, care-l va ajuta pe viitorul
adult să se integrezeși să fie acceptat.
Bineînțeles, că în cei șapte ani de acasă intră și o componentă de altruism, adică,copilul trebuie să
arate că-i pasă de ceilalți, că știe să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat.
Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt e important pentru el.
Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în pricipal prin educația primită de ,,acasă”, un
anumit grad de autonomie, să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, un nivel rezonabil de politețe,
învățate din regulile invățate în familie, un limbaj dezvoltat, pentru aputea comunica eficient, un grad de
dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea ă-și controleze fricile și emoțiile și capacitatea de
relaționare socială.
E adevărat că nu mai există cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, însă normele de conduită se învață în familie.
Școala nu poate ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
514
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
PROFESOR BOIER LUCREȚIA-MARIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ IBĂNEȘTI, JUD.MUREȘ
„Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea”.
Nelson Mandela
acasă.
dorinţelor sale.
515
BIBLIOGRAFIE
516
IMPORTANŢA CELOR
ÎNV. BOIȘTEANU MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ NR. 3 DĂRMĂNEȘTI
JUD. BACĂU

nevoile.
sănătos.
517
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
518
IMPORTANTA PREDARII LIMBII FRANCEZE LA PREŞCOLARI
PROF. FIROANDA MARIANA-DIANA

LICEUL TEHNOLOGIC „DACIA” CARANSEBEŞ
Învăţarea unei limbi moderne, a francezei în special, are o importanţă deosebită în dezvoltarea
preşcolarilor. Capacitatea creierului de a recepta și de a învăța limbi străine este foarte mare la vârste
fragede. Important este să înceapă să învețe această nouă limbă, doar după ce a început deja să asimileze
cuvinte din limba maternă.
La 2 ani, copilul este în stare să asimileze foarte ușor cuvinte noi. Învață chiar mai corect şi mai ușor
decât adulții. Aşadar, la vârsta de 2-3 ani, când achiziționează limbajul matern, copilul poate învăța, în
paralel, și o altă limbă. Chiar dacă copilul începe să învețe o limbă străină încă de la grădiniță, și părinții
trebuie să insiste acasă pentru a-i ajuta să își întărească cunoștințele acumulate. Învățarea unei alte limbi
încă de la grădiniță este benefică, pentru că această activitate implică anumite zone din creier care e bine
să fie stimulate încă de la o vârstă mică.
Metodele cele mai eficiente ca un copil să învețe o limbă străină sunt jocul, povestea, explorarea,
conversația, dialogul. O limbă străină se învață cel mai bine prin joc. Aceasta este baza învățării, și nu
metoda clasică, structurată. Copilul învață sau fixează ceea ce a dobândit, explorând mediul înconjurător.
Toate aceste activități verbalizate în limba în care vrem să învețe îl ajută să achiziționeze acel limbaj.
Metodele de învățare diferă de la copil la copil în funcție de abilitățile, capacitățile fiecăruia și de ritmul
propriu de învățare.
Învățarea nu trebuie să însemne oboseală; ea trebuie să se facă fără efort și atunci va fi de durată
calitativ și cantitativ. Este important ca atât părintele cât și educatoarea să caute să motiveze copilul să
învețe limbă străină prin orice metodă. Comunicarea caldă, afectuoasă cu el, într-un mediu plăcut, jovial și
plin de încredere va ușura mult asimilarea limbii străine. Jocurile, cântecele, poveștile, călătoriile imaginare,
reprezintă o metodă bună de învățare, pentru că cei mici nu au răbdarea să stea pe scaun și să li se predea o
lecție. Așadar, pentru cei mai mici, jocurile cu care sunt introduse cuvinte, comenzi simple, denumiri de
obiecte (haine, alimente, numere) vor da roade în asimilarea unei limbi străine.
Într-o lume dominată incontestabil de engleză, învăţarea limbii franceze pare, la prima impresie, un
demers neimportant. Totuşi, ultimii ani au demonstrat că franceza trăieşte un reviriment şi îşi recâştigă,
treptat, statutul de limbă globală – un indicator simplu ce arată această tendinţă fiind, de exemplu, acela că
franceza ocupă locul 2 în topul limbilor celor mai des învăţate prin larg răspândita aplicaţie Duolingo.
La nivel european, în orice caz, factori socio-politici recenţi favorizează revenirea limbii franceze în
prim-planul limbilor străine de învăţat: să ne reamintim, de pildă, că, în perspectiva ieşirii Regatului Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Uniunea Europeană, însuşi Preşedintele Comisiei Europene, Jean-
Claude Juncker, avertiza spre sfârşitul lui 2016 că engleză şi-ar putea pierde statutul de limbă oficială în
UE, franceza fiind posibil să devină noua lingua franca a Uniunii.
Factorii care ne motivează să învăţăm franceza sunt însă nu doar sociali şi politici, ci şi economici şi,
în special în România, culturali şi istorici. Iată principalele motive pentru care e avantajos, ca români, să
ştim franceză:
1) în topul limbilor străine celor mai influente, realizat pe baza unui Power Language Index (PLI) ce
ia în considerare aspecte precum geografia, economia, comunicaţiile, mass media şi diplomaţia, limba
franceză ocupă locul 3 în lume, cu un PLI mai mare decât al spaniolei şi arabei. Asta înseamnă că vorbitorii
de franceză pot accesa mai uşor un anumit nivel de influenţă, precum şi cunoştinţe sau informaţii despre
poli de influenţă dintr-o varietate de domenii, de la telecomunicaţii sau educaţie la diplomaţie.
2) în top 10 al ţărilor cu cele mai mari investiţii directe în România, Franţa ocupă locul 5. A fi vorbitor
de franceză în România înseamnă, aşadar, a te putea alătura unor actori economici foarte importanţi.
(Exemplele de companii în care limba franceză e limbă oficială abundă: Dacia-Renault, Carrefour, ENGIE,
BRD – Groupe Société Générale, Danone.) În cazul acesta, franceza ne ajută să accedem la locuri de muncă
în companii solide, cu bună reputaţie şi cotă de piaţă.
3) România are o legătură „sanguină” cu Franţa încă din secolul al XVIII-lea, domnitorii fanarioţi ai
provinciilor româneşti modernizându-le pe acestea după modele franceze, generaţia de paşoptişti români
formându-se la şcoli din Franţa, iar educaţia militară franceză jucând un rol determinant în prestaţia armatei
519
române în timpul Primului Război Mondial. În plus, România este, din 1993, stat membru al Organisation
Internaţionale de la Francophonie, cu 26% din populaţia sa înţelegând sau vorbind franceza, iar în prezent
se desfăşoară peste 200 de proiecte şi 400 de evenimente în 100 de oraşe din Franţa şi 30 din România. În
acest context, a şti limba franceză înseamnă a te împărtăşi dintr-o bogăţie istorico-culturală fantastică – într-
un fel, s-ar putea afirma că franceza este limba cultivării cunoaşterii, pentru români.
Nu în ultimul rând, cunoaşterea limbii franceze creează oportunităţi turistice extrem de interesante:
teritoriile franceze d’outre mer sunt considerate parte a Republicii Franceze şi, deci, a Uniunii Europene,
făcând posibilă şi pentru români vizitarea acestora fără necesitatea obţinerii unei vize speciale. Astfel,
putem călători uşor în locuri exotice şi frumoase precum Guadelupa, Guiana franceză sau Martinica, în
America Centrală/de Sud, sau Mayotte şi Réunion, în largul coastelor Africii.
520
PROF. INV. PRIMAR BOLDAN RALUCA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALA ,,CONSTANTIN BRANCOVEANU” SATU MARE
Cei 7 ani de acasă sunt anii de aur ai educației unui copil. Înconjurat de dragostea și protecția
părinților, copilul învață bazele disciplinei, a încrederii în propriile sale forțe, învață regulile de bază ale
respectului ți primele notțiuni de socializare. În cei 7 ani de acasă, copilul învață ce este încrederea, ordinea,
cinstea și buna purtare.
Perioada celor 7 ani - este considerată a fi perioada cu impact maxim asupra modului în care
copilul percepe lumea și valorile umane ale societății din care face parte. Rolul parinților este esențial
in acești ani - pentru că ei sunt cei care pun cărămizile sistemului de norme și valori pe care adultul
de mâine își va clădi propria sa viață.
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei
care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme
are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut
generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
ani de-acasă”.
521
CEI 7 ANI DE ACASA
PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR : KOVECSI ADRIANA
acasă.
Vârstele
522
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Sfatul psihologului
Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
523
PROF INV. PRESCOLAR: BOLESCH ROTRAUD

G.P.N. MAIERUS JUD.BRASOV
Copilaria nu este un timp lipsit de griji, atat in familie cat si in afara ei, copiii sunt supusi unor
influente pozitive dar si negative. Unii sunt atat de afectati de conditiile de viata patogene incat dezvolta
probleme comportamentale,aproximativ 20% dintre copii prezinta diferite simptome iar 12% au tulburari
psihiatrice. Copilul are nevoie de securitate, fiabilitate in relatiile cu parintii.Acestea nu le poate avea doar
in momentul in care relatiile dintre parinti sunt bune ,asta presupune un dialog intre parteneri
,respect,intelegere.Cand toate acestea exista atunci se poate vorbi de un climat favorabil pentru copil unde
acesta poate prospera si isi poate dezvolta increderea necesara pentru explorarea active a
mediului.Dragostea cu care parintii isi inconjoara copilul ii va permite acestiua sa se dezvolte si sa aiba
incredere in propriile lui forte.Copilul care este iubit si protejat de parinti isi va crea cu siguranta o
deschidere spre invatare si asumare a regulilor de comportament.Cand copilul se simte apreciat de parinti
atunci el va percepe in mod pozitiv regulile pe care acestia i le transmit.Totodata educarea copilului intr-o
atmosfera deschisa ,bazata pe iubire si incredere, face ca regulile sa nu se transforme in disciplina de
fier.Educatia trebuie adaptata etapelor de dezvoltare a copilului. Copilul va intelege lumea diferit la 3 ani
,la 5 ani sau la 7 ani.La varsta de 2 ani copilul nu stie ce este bine si ce este rau,de aceea ca parinte nu
trebuie sa obligi copilul sa imparta voluntar jucaria lui cu un alt copil.Chiar daca la aceasta varsta copilul
nu deosebeste binele de rau nu inseamna ca un parinte trebuie sa-i satisfaca toate poftele sau sa-l lase sa
faca orice.Este necesar sa fie fixate anumite limite,astfel incat copilul sa invete ce inseamna asteptarea sau
amanarea dorintelor.De asemenea la aceasta varsta copilul poate fi invatat formule de politete,ii vom arata
cand si cum sa salute(buna ziua,la revedere)sa foloseasca cuvintele te rog,multumesc.Toate acestea le poate
invata imitand parintele.Ajuns la varsta de 3-5 ani copilul va putea face diferenta intre bine si rau,va fi
capabil sa imparta jucariile ,sa inteleaga reactiile parintilor in cazul in care a facut un lucru bun sau unul
rau,el va aprecia recompensele, dar va fi si constient de semnificatia pedepsei.In aceasta etapa a
copilariei,copilul va invata si cateva reguli de bune maniere, cum trebuie sa se comporte la masa ,intr-o
vizita, intr-o excursie,la gradinita.Aceste reguli se invata intr-o durata mai lunga de timp. Repetand aceste
lucruri in fiecare zi, copilul o sa si le insuseasca. Cele mai bune ocazii pentru a indruma copilul in directia
corecta sunt intamplarile curente din spatiul familial. De exemplu,masa in familie, la magazin,la bunici, pe
strada.La varsta de 5-7ani copilul devine tot mai independent.El va merge la gradinita dupa care va sta si
cu alti membrii de familie cu care va fi in stare sa comunice deoarece el se va desprinde cu incetul de
parinti, cu care a fost obisnuit.Asadar ar putea purta o discutie cu adultii, sa-si argumenteze punctul de
vedere in discutiile cu copiii de aceiasi varsta, sa intervina chiar in discutiile din familie,sa vorbeasca la
telefon.Parintii sunt deci modele pentru copii, degeaba spunem unui copil sa nu mai tipe prin casa,daca el
ii aude pe parinti certandu-se deseori si tipand.Sau este ineficient sa-i spunem copilului sa multumeasca
pentru un lucru daca el nu a auzit in familie pronuntandu-se acest cuvant niciodata.Recompensele pentru
copii nu trebuie sa fie intotdeauna dulciuri sau jucarii, acestea pot fi exprimate prin multumiri si bucurii pe
care i le poate arata parintele in momentul in care copilul a facut o fapta buna .Parintii trebuie sa explice
clar copilului ce are voie si ce nu, sa stabileasca reguli realiste,echilibrate si sa ii spuna dinainte ce se va
intampla daca nu le respecta.De asemenea este foarte important ca parintii sa fie consecventi in educarea
copilului,daca mama il invata sa spuna multumesc, tatal nu va trece cu vederea cand copilul uita sa fie
respectuos.In acelasi timp parintii trebuie sa fie intelegatori si sa accepte regulile involuntare,sa nu uite ca
si ei mai gresesc daramite copiii.
524
IMPORTANȚA PĂRINȚILOR ÎN VIAȚA COPILULUI
PROFESOR. BOLOG IONUȚ

ȘCOALA GIMNAZIALA NANOV, JUD. TELEORMAN
Familia este un factor determinat care modelează principiile și realizarea copiilor. Familia este o
puternică influență asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne vedem pe noi înșine, asupra a
tot ce ne influențează pe noi. Părinții joacă cel m-ai important rol în formarea copiilor, creșterea și
dezvoltarea lor ca personalități. Anume din familie copilul trebuie să învețe normele morale, etice, fiindcă
familia este baza fundamentală a formării de sine. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o
acțiune unitară, coerentă, iar implicarea educației rezidă în strânsă legătură dintre familie și mediul
educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului.
„Meseria” de părinte este foarte grea. În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice
dezvoltării copilului, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice ale acestei dezvoltări. Părinții
sunt cei care stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase ca alimentarea,
activitățile, jocurile, plimbările, pregătirea de lecții, ora de culcare și multe altele. Un bun ghid pentru copil
în primul rând sunt părinții și anume comportamentul lor în familie, între ei și față de semenii lor.
Comportamentul părinților față de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de
viață a copilului. Un mod de comunicare liber exprimat fără agresie, prioritate îi permite copilului să se
simtă în primul rând liber în gândire și exprimare, în al doi-lea rând m-ai deschis spre o comunicarea cu ei
și spre o gândire matură mai timpurie.
Un alt rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților, ei trebuie să fie
cât m-ai atenți la tot ce face copilul lor, spre ex.să fie prezenți la activitățile în acre participă copii lor, să
fie interesați de hobiurile copiilor lor, să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât m-ai mult
timp împreună cu familia lor cu copii. Să iasă m-ai des împreună la o plimbare, la o distracție. Participarea
afectivă a părinților la necazurile copiilor, la evenimentele din viața acestora, le dau liniștea și siguranța.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acțiune; e bine să li se explice natura greșelilor
săvârșite, gravitatea acestora și nu să se apeleze la măsuri autoritare și drastece deoarece ele produc blocaje
psihice și dezadaptare socială.
Un factor nu m-ai puțin important în educarea copiilor și care influențează chiar și asupra dezvoltării
fizice a copilului sunt „mesele luate împreună cu familia
Familia este grupul cel mai important din toate grupurile sociale deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Cercetările care vin din psihanaliză, psihologia socială și sociologie susțin că
familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei.
525
CUM FORMĂM UN COPIL DISCIPLINAT?
BOLOG RODICA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ I. D. SÎRBU
PETRILA-HUNEDOARA
Disciplina: totalitatea regulilor de comportament care corectează, modelează, întăresc sau

perfecţionează pe cineva.
Disciplina înseamnă, să îl înveţi pe copil pe ce cale să meargă şi de aceea trebuie să ţinem mereu
cont că sinonimul cuvântului disciplină este educaţie. Acest cuvânt provine din discipol, care înseamnă ''cel
ce îl urmează pe profesor''. Dar un discipol nu trebuie să-şi urmeze dascălul din teama de a nu fi pedepsit,
ci din iubire şi din convingere. Din păcate este unul dintre cele mai neînţelese cuvinte. Majoritatea se
gândesc că este vorba despre o formă de pedeapsă sau de ceva neplăcut şi greu de realizat. Şi totuşi cuvântul
ar trebui să ne ducă cu gândul la îndreptare, corectare, creştere, formare, instruire, educare şi mustrare.
Scopul disciplinei este unul pozitiv: creşterea unei persoane unitare, fără neajunsurile și
handicapurile ce ar împiedica o dezvoltare firească şi armonioasă. Dar iată câteva exemple concrete: în
clasă îl aveam pe Ionuţ, un copil adorabil, blond cu ochii de un albastru ceriu, puţin cam voinic pentru cei
nouă ani ai săi. Avea calificative mari, dovedind că era un copil bun la învăţătură şi cu toate acestea, copilul
avea un grav handicap, unul comportamental. Era foarte prost crescut, egoist, nerecunoscător, mofturos şi
răsfăţat reuşind prin firea lui dificilă şi comportamentul teatral să-şi manipuleze şi să-şi intimideze familia.
Nu avea prieteni la şcoală, iar dacă părinţii săi mergeau în vizită la amici, Ionuţ nu era prea bine venit,
pentru că nimeni nu putea satisface şi suporta nazurile sale.
Mă întrebam adeseori, oare ce va face acest copil peste ani? Dar analizând toate aspectele, am ajuns
la concluzia că nu el este cel vinovat. El făcea ceea ce era lăsat să facă! Părinţii au fost prea toleranţi şi l-
au răsfăţat din prea multă dragoste, nu i-au refuzat nimic şi i-au acceptat obrăzniciile, egoismul, nesimţirea,
practic au obligat societatea să nu-l accepte pe fiul lor.
Cu atât mai tragic era pentru Ionuţ faptul că, el iubea copiii, îşi dorea să aibă prieteni cât mai mulţi,
dar nu ştia cum să-i obţină. Am discutat cu aceşti părinţi, dar se pare că era prea târziu, ei deveniseră de
fapt şi de drept cei mai mari duşmani ai propriului fiu din prea multă dragoste!
Un părinte care vrea să-şi formeze un copil bun, trebuie să înţeleagă că refuzul sau revolta lui nu
înseamnă că el doreşte neapărat să aibă câştig de cauză. Copilul pur şi simplu încearcă. El are nevoie de
existenţa unor bariere între care să se dezvolte şi de o forţă autoritară plină de afecţiune căreia să i se
adreseze la nevoie.
Mai există şi un alt aspect, dacă într-o zi nu îl vom lăsa pe copil să deschidă gura, dar a doua zi îi
vom îngădui să scape nepedepsit în cazul unei infracţiuni, lăsându-l să răspundă obraznic şi să fie
impertinent, asta va crea o mare confuzie în mintea lui.
Un renumit psiholog, dr. Bruno Bettelheim, spunea că, de câte ori părintele îi permite unui copil să
răspundă obraznic sau să-l pună la punct, să-l trateze de sus, sau să-l denigreze, copilul are enorm de suferit,
căci el are nevoie de părinţi în care poate avea încredere. Aceştia îi dau putere, îl îndrumă şi-l călăuzesc,
dar îl şi pedepsesc la nevoie.
Un copil lăsat în familie să-şi facă de cap, în societate va avea zile amare, mai ales la şcoală şi asta
înseamnă că este prost pregătit pentru viaţă şi va fi imediat respins.
"Copilul care nu a fost disciplinat prin dragoste în micul univers-familial, va fi disciplinat fără
dragoste în marele univers-social!”
Să analizăm acum cealaltă faţă a lucrurilor şi anume strădania unor părinţi de a deveni prieteni la
cataramă cu copiii lor, permiţându-le:
-să permită să se inverseze rolurile;
-să discute lucruri obscene-ca de la bărbat la bărbat;
-să privească şi să comenteze împreună, unele emisiuni televizate;
-să stea la masă când se dă o petrecere impunându-se pe prim plan;
-să servească o bere împreună chiar;
-să se umilească în fața copilului, uneori până la lacrimi;
-să-i trateze ca pe egali.
526
Prin urmare, părinte şi copil fără nici o regulă de disciplină, fără respectarea unor norme etice, că
doar sunt "amici'', nu?! Dar la un moment dat copilul nu are şi nu ştie cui să ceară un sfat.
El se trezeşte că are nevoie de mamă şi de tată, nu numai de amici sau prieteni. Simte că îi lipsesc
părinţii şi că nu are nici un fel de protecţie. E un copil mutilat sufleteşte şi, pentru că părinţii nu l-au
disciplinat, îl va disciplina societatea-mult mai dur şi mai aspru! (Vă mai amintiţi desigur că aţi iubit mai
mult profesorii mai duri şi mai neiertători! Oare de ce?).
Acum vom lua un alt exemplu în discuţie: fetiţa M. făcea parte dintr-o familie cu trei copii mai avea
deci doi fraţi, iar părinţii au ajuns la divorţ. Se discută împărţirea lor la fel ca despre împărţirea bunurilor
din casă, între o mamă care a plecat la muncă în străinătate şi care venea acasă tot mai rar şi un tată dârz,
muncitor şi preocupat mai ales de asigurarea materială a familiei şi deosebit de exigent cu comportamentul
lor.
Copiii l-au preferat pe tată, dar şi să rămână toţi trei împreună. Ei au înţeles necesitatea unui sprijin
şi al unei permanente supravegheri, dar şi al păstrării nucleului familial.
O persoană disciplinată este aceea care face ceea ce trebuie făcut atunci când trebuie!
Să vă mai dau şi alte exemple de ceea ce poate însemna ,,arta,, unor părinţi de a-şi disciplina copiii.
Mihăiţă şi Irina sunt doi gemeni în clasa I. De câteva ori am observat că cineva îi aducea la şcoală zilnic şi
uneori se întâmpla să cadă sau să se lovească uşor unul dintre ei iar mama sau bunica săreau dând buzna
să-l ridice, să-l pupe ca să treacă, ce mai ca pe Goe, spre hazul trecătorilor sau şi mai rău al copiilor. Şi
culmea, cu cât se repezeau părinţii mai tare să-i alinte, cu atât plângăcioşii lor copii făceau mai multe nazuri.
I-am privit în mai multe ocazii şi i-am observat de mai multe ori, cum se prefăceau că se lovesc tocmai
pentru a fi alintaţi, căci era clar că doreau să solicite atenţia şi chiar aşteptau mici favoruri. Acest tip de
părinţi greşesc enorm, pentru că deja creează un precedent, speculaţiile vor creşte îngrijorător şi fără drept
de apel.
Îmi amintesc că am citit o anecdotă, când o fetiţă plângăcioasă şi mai ales mofturoasă a fost imediat
pusă la punct de o mamă autoritară care i-a dat un bol să-l umple cu lacrimi pentru a-i îndeplini un moft
oarecare "dacă umpli cu lacrimi bolul, o să capeţi ceea ce vrei'' şi cu cât era moftul mai mare cu atât bolul
creştea şi nu se umplea niciodată.
Tot ce am amintit până acum ar trebui să dea de gândit căci, părintele trebuie să stea mereu în poziţie
de supraveghere şi de atenţie îndreptate asupra copilului încă în formare.
Ar fi o mare greşeală din partea noastră să nu vedem lucrurile şi prin sufletul copilului şi să ne
întrebăm, dacă are el nevoie de libertate, de independenţă, de intimitate. Şi răspunsul este DA! Avem însă
rolul de a supraveghea şi a coordona permanent.
Părinţii au sarcina să le indice drumul, să îi ajute, nu să-i ducă de mână!
Procesul de formare a copilului poate să înceapă cât mai devreme, de la o vârstă fragedă, dar toate
cele ce îi sunt cerute să facă, să ştim sigur că le face bine, pentru a căpăta curaj şi încredere. Şi acestea sunt
forme de disciplină - disciplina muncii, a vieţii, a familiei. El trebuie să aibă sarcini bine stabilite în casă,
iar cu cât se măreşte vârsta, să i se încredinţeze treburi şi răspunderi tot mai mari. Aşa se va obişnui cu
munca, cu răspunderea, cu corectitudinea şi exigenţa personală.
Să vorbim puţin acum despre un alt fel de metodă folosită pentru a disciplina: bătaia! Se vehiculează
adesea ideea pe mine mă doare mai tare decât pe tine, spusă fie ca o scuză fie ca o acuză.
Copilul se întreabă probabil ironic: chiar ? Atunci hai să facem schimb! Când ajung în astfel de
posturi, copiilor sigur nu le este milă de părinţii lor şi este unul din cele mai dificile momente din educare.
Un aspect deosebit de sensibil este atunci când îl cerţi pe copilul vinovat căci, aşa cum am învăţat, trebuie
certată fapta, nu copilul! Aşa va şti că de el depinde dacă face ceva bine sau rău şi chiar aşteaptă să fie
sau certat sau lăudat.
Nerespectând acest sistem, îl vom împovăra cu slăbiciuni, căci dacă un copil greşeşte cu ceva şi scapă
atunci cu faţa curată, se simte mult timp extrem de vinovat.
Ceea ce nu acceptă noua societate şi noile generaţii este disciplina corporală de niciun fel. Sunt sute
de alt fel de metode de a educa, încât empirica urechiere sau lovire, nu mai constituie decât o degradare
umană de cea mai joasă speţă. Dar, dacă totuşi copilul o caută cu lumânarea, nu acţionaţi mai ales dacă
sunteţi deosebit de enervaţi, ci aşteptaţi să treacă o clipă, apoi veţi acţiona gândind, fiind pregătiţi.
Bătaia nu poate transmite un mesaj de afecţiune. Atenţie să nu cădeţi în ridicol zicând: Te bat din
dragoste! sau… te bat ca să ţii minte! sau… te bat că aşa m-a bătut pe mine tata şi uite ce bine am ajuns!
527
Toate acestea nu- l fac mai bun, ci-l răzvrătesc împotriva voastră! Când un copil face ceva rău
neintenţionat, ar fi cumplit să-l baţi, ar fi inuman şi ne-am asemăna celui ce-şi bătea zilnic copilul că avea
părul blond! O clipă doar, una e îndeajuns, să ne mobilizăm şi să gândim lucid acum ce să fac? şi cu
siguranţă vom găsi o cale de ieşire rezonabilă şi chiar mai usturătoare decât o palmă.
Pornirile agresive ale unor copii faţă de alţi copii sau faţă de orice nu le convine se nasc ca urmare a
agresivităţii din familie. Aceşti copii îndură de mici presiunea unei comportări dure şi aşa devin ei înşişi
violenţi .
Violenţa verbală şi fizică trebuie să dispară din educaţie cu desăvârşire, chiar de astăzi!
"BĂTAIA NU ÎNSEAMNĂ TĂRIE, CI O MARE SLĂBICIUNE A CELUI CE O APLICĂ!!!"
CA O CONCLUZIE: disciplina este necesară şi cu ajutorul ei educăm eficient şi corect, atâta timp
cât ea nu înseamnă reprimare, nici tiranie! O disciplină eficientă produce tărie şi nu slăbiciune, ea înseamnă
responsabilitate, nu toleranţă faţă de sine, creativitate nu banalitate.
Disciplina creează caractere puternice, iar "un caracter este o voinţă perfect educată". (Novalis)
Resurse bibliografice:
*Constantin Cucoş, Pedagogie, Iași, Editura Polirom, 2000;
*Teodor Cozma, Psihologie, fundamentele educaţiei, Iași, Editura U.E., 2002;
*Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica modernă, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001.
528
EDUCAȚIA PENTRU STILUL DE VIAȚA SANATOS IN CEI 7 ANI DE
ACASA
PROF. BOLTAȘU GEORGE DORU

COLEGIUL NAȚIONAL SPIRU HARET, TG-JIU
Alimentația sănătoasă înseamnă un stil de viață sănătos.

Şcoala este unul dintre cei mai importanți factori în încurajarea unor atitudini sănătoase și obiceiuri
la copii și tineri. Școlile joacă un rol vital în promovarea în rândul elevilor a unui stil de viaţă sănătos şi
activ. Copiii sănătoși sunt mai putin probabil să se îmbolnăvească de boli precum diabetul zaharat sau boli
de inimă, iar speranţa de viaţă este mai mare. Profesorii pot juca un rol important în sprijinirea creșterii
unor copii sănătoşi. Studiile arată că o alimentaţie sănătoasă şi activitatea fizica de zi cu zi au un impact
puternic asupra corpului și a minții prin îmbunătățirea capacității de a învăța și de a înțelege, îmbunătățind
participarea școlară și schimbând atitudinile și comportamentele nocive.
Obiceiurile alimentare determină sănătatea, dar și starea noastră fizică. Pentru a menține o viață
sănătoasă, avem nevoie de obiceiuri alimentare sănătoase. De asemenea, copiii vor imita obiceiurile
alimentare și vor învăța să mănânce alimentele pe care i le oferim.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - Oficiul Regional pentru Europa, 24% din elevii cu vârsta
cuprinsă între 6 şi 9 ani sunt supraponderali sau obezi cu un risc crescut de a dezvolta boli cronice pe măsură
ce devin adulţi. Familiile, şcolile, serviciile de sănătate şi comunitatea locală trebuie să fie părţi integrante
ale procesului de reducere a obezităţii. Părinţii ar trebui să le ofere copiilor mâncăruri sănătoase, să
promoveze activitatea fizică zilnică şi educaţie nutriţională. Acest lucru ajută copiii să devină conştienţi de
necesitatea unor obiceiuri de hrănire sănătoase de-a lungul vieţii.
Activitate fizică asigură o viață sănătoasă Activitatea fizică este benefică pentru sănătate, la toate
vârstele. Este deosebit de importantă pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor și tinerilor. Evident, copiii sunt
mai activi decât părinții lor, dar activitatea lor se reduce pe măsură ce devin adolescenți, în prezent un
număr semnificativ de tineri nu participă la activități fizice necesare. Sportul ar trebui să fie integrat în toate
activitățile școlare.
Activitatea fizică regulată crește speranța de viață, reduce riscul de diabet şi alte boli grave. Pe lângă
aceasta, reduce tensiunea arterială și creşte densitatea osoasă. Activitatea fizică are un rol important în
prevenirea supraponderalităţii, ajută la reducerea depresiei și anxietății și ajută la îmbunătățirea
performanței şcolare.
Unele activități se pot adresa mai multor categorii la un moment dat. De exemplu, gimnastica este
atât pentru întărirea mușchilor, cât şi pentru oase. Activitățile ar trebui să fie corespunzătoare vârstei, să fie
plăcute și să ofere varietate.
Școlile ar trebui să promoveze sportul prin intermediul programelor școlare pentru a-i face pe elevi
să devină activi, să asigure spaţii adecvate şi echipamente sportive în şcoli. Profesorii ar trebui să încurajeze
elevii să vină la şcoală pe jos sau cu bicicleta și să participle le drumeții în cadrul activitîților extrașcolare,
cum sunt cele din Săptămâna Școala altfel.
529
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA -O EXPRESIE INVECHITA ȘI DEMODATATA ?
PROF. INV. PRIMAR LUMINIȚA BOLTAȘU

LICEUL TEHNOLOGIC BALTENI, JUD.GORJ
”Dacă n-ai şapte ani de-acasă, degeaba mai faci studii universitare.”
Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare
cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de
politeţea sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra
fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent, au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi,
mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult
te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat
locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei
convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această
materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă
este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine
de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot
parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii,
vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de
astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi
formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
530
Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor,
pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească
elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul
expresiei “cei şapte ani de-acasă ’’ .
531
BONCA MIHAELA
SCOALA GIMNAZIALA ION HELIADE RADULESCU BUCUREȘTI
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglindă a educatiei pe care parinții o oferă copiilor în prima
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l invata să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
Cercetatorii elvetieni au dovedit ca aproximativ 80% din parinti nu ofera posibilitatea propriilor copii
de a-si forma un minim bagaj de cunostinte, cauzele fiind extrem de diverse.
Astfel, in cele 18 tari europene studiate de psihologii genovezi, inclusiv Romania, s-a dovedit ca
majoritatea parintilor nu stiu sa explice copilului unele realitati pe care acesta ar dori sa le afle si cu
care se confrunta in viata cotidiana.
O parte din parinti nu detin informatia ceruta de copil, iar cei mai multi ofera raspunsuri formale sau
incorecte la intrebarile micutilor. Spre exemplu, sa luam banala intrebare a copilului de varsta mica: "De
ce vine noaptea"?.
In tara noastra, aceasta intrebare ramane fara raspuns in 7% din cazuri, in 15% din cazuri raspunsul
fiind: "Dupa zi urmeaza noaptea" sau "Asa trebuie sa fie". In alte 15% din cazuri se spune ca asa a lasat
Dumnezeu, in 30% din cazuri se raspunde ca apune soarele, fara altfel de explicatii, in alte 15% din cazuri
apare o explicatie astronomica mai simpla, dar nu pe intelesul si in limbajul copiilor.
Numai in 18% din cazuri copilului i se explica in mod clar si cu ajutprul cuvintelor pe care el le
cunoaste, asociate unui exemplu, ca Pamantul se invarteste si astfel o vreme este luminat de soare si o
vreme nu mai primeste lumina.
Nu trebuie uitat ca micutul de varsta prescolara are nevoia de a cunoaste oricare realitate pe
care o intalneste si are capacitatea de a o intelege, daca ne cantarim cuvintele si ii oferim multe exemple
concrete. Nicio intrebare a sa nu trebuie sa ramana fara raspuns logic, exact, care sa-l satisfaca si sa-i ofere
posibilitatea de a-si crea un bagaj cultural.
Mai mult decat atat, trebuie ca noi, parintii, sa observam ce aspecte pe care le intalneste ii trezesc
curiozitatea si sa-i explicam simplu, dar foarte precis ce vede si ce aude. Copilul trebuie invatat sa puna
permanent intrebari, chiar daca acestea uneori ii innebunesc pe parinti.
Mama si tata trebuie sa transforme dorinta de cunoastere a copilului intr-un joc in care micutul
sa se simta recompensat cand pune intrebari si incearca sa-si raspunda gandind singur.
Cel mai putin recomandat este sa-i oferiti o informatie complicata, care-l descurajeaza sa mai puna
intrebari. Aceasta metoda trebuie folosita numai atunci cand are intrebari legate de sex sau de moarte, pana
la varsta de 5-6 ani.
Niciodata nu trebuie sa-i dati o informatie sperficialasau un raspuns deschis, precum "asa a vrut
Dumnezeu", pentru ca micutul va fi dezamagit si interesul sau pentru cunoastere va scadea.
Jocurile ce implica constructia din forme, cartile cu imagini diverse care cer explicatii sunt extrem de
importante pentru formarea unui bagaj de cunostinte.
Foarte importante sunt si basmele si filmele pentru copii, care trebuie discutate si analizate intr-
un joc inventat de tine, de preferat diferit de fiecare data.El trebuie sa inteleaga, inca de la o varsta frageda,
ca tot ceea ce vrea sa stie se afla in carti si ca oamenii care citesc mult si care scriu carti sunt cei care ne-au
facut sa nu mai traim ca animalele in padure.
Nu in ultimul rand, timpul acordat informarii, discutiilor si intrebarilor nu trebuie sa stirbeasca
din timpul de joaca, care este la fel de importanta pentru dezvoltarea inteligentei.
Odata cu educarea ratiunii, a felului de a gandi, micutul trebuie sa aiba o definitie foarte exacta a
binelui si a raului. Orice aspect legat de moralitate trebuie sa aiba un reper al binelui, exemplificat prin
modele.
Cel mai comod model al unui erou real este cel al lui Iisus, despre care micutul trebuie sa stie ca a
fost in primul rand un copil cu totul altfel. Practic, un copil care nu cunoaste definitia moralei oferite de
532
Iisus acum 2000 de ani va percepe ca un nonsens aproape oricare condamnare a unor acte sociale si nu va
intelege bine nevoia de respect si intrajutorare.
Pentru oricare intarire a ideilor morale, micutului trebuie sa i se asocieze unele calitati umane si
cu modele preferate de acesta din lumea basmului si chiar din desene animate.
Ceea ce multi parinti nu stiu sau refuza sa creada este faptul ca putem promova un model de erou
negativ din basm, pe care micutul il admira in secret.
Micutul trebuie sa inteleaga singur ca poate fi un erou puternic, ca si cei indragiti, numai daca
are respect pentru cei din jur, e capabil sa fie fidel celor care-l indragesc si nu poate fi ademenit sa fie altfel,
533
FACTORII EDUCATIVI ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI
PROF. BONCEA NICULINA MARIA

LICEUL DE INFPRMATICA ,,TIBERIU POPOVICIU”
CLUJ –NAPOCA, JUD CLUJ
Principala funcţie în familie, aceea de a creşte tinerele generaţii, făcându-le capabile de o viaţă
autonomă şi de a-şi asuma responsabilitatea creşterii generaţiei următoare, este profund alterată de
violenţă.
Brazelton si Greenspan (2001), identifică nevoile copilului pentru o dezvoltare normală ca fiind:
1. Nevoia de a avea relaţii emoţionale calde, apropiate, stabile ;
2. Nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranţă şi o viaţă regulată ;
3. Nevoia de a avea experienţe adaptate nivelului de dezvoltare a copilului ;
4. Nevoia de a avea limite, de viaţa cotidiană structurată şi de responsabilităţi adecvate nivelului de
dezvoltare ;
5. Nevoia de experienţe adecvate diferenţelor individuale ale copilului, intereselor lui particulare ;
6. Nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul şi cultura acesteia ;
7. Nevoia de a avea un viitor protejat.
În şcoală și în afara ei, violența apare sub diferite forme. Legea defineşte bullying-ul astfel:
„Violenţa psihologică - bullying este acţiunea sau seria de acţiuni fizice, verbale, relaţionale şi/sau
cibernetice, într -un context social dificil de evitat, săvârşite cu intenţie, în mod constant şi repetat, care
implică un dezechilibru de putere, au drept consecinţă atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de
intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de
persoane şi vizează aspecte de discriminare şi excludere socială, care pot fi legate de apartenenţa la o
anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de
convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile persoanei, acţiune sau serie de acţiuni,
comportamente ce se desfăşoară în unităţile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării
profesionale”.
Vedem astfel care sunt ,,componentele” Bullying-ului :
Bullying-ul include….. Cum se simte un copil care este agresat?

Bârfa Anxios
Minciuna Rezervat
Amenințările Stresat
Zvonurile Nesigur
Excluderea cuiva Neliniștit
Tachinarea Nervos
Cuvintele răutăcioase Supărat
Poreclirea Exclus
Furtul Frustrat
Împinsul Confuz
Distrugerea lucrurilor Singur
Îmbrâncitul Izolat
Lovitul Temător
Consecințe bullying De ce recurg copiii la bullying?
Încredere de sine scăzută Au nevoie de o victimă
Neîncredere în forțele proprii Să se simtă importanți
Note proaste Pentru că așa au fost și ei tratați
534
Refuzul de a mai merge la școală Li se poate părea un comportament normal
Autovătămare pentru ca așa au văzut în familie sau la TV
Depresie Din cauză de stres și traume
Retragere Slabă încredere de sine
Izolare Situație familiară dificilă
Pierdere în greutate Relații de familie și de prietenie nesigure
Insomnii Sau pur și simplu 
Deși fiecare școală are reguli precise, cateva reguli precise au fost transmise de catre
INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE către MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
ca seturi de informații care pot fi utilizate de cadrele didactice, în activitățile de conștientizare a
riscurilor.Astfel, elevii care trebuie să știe că :
1. Atunci când se întâmplă să asişti la o ceartă sau o bătaie, alertează imediat personalul de securitate
şi, înainte de a interveni în mod direct, încearcă să-i convingi pe alţii să te ajute, pentru că altfel, intenţia ta
de aplanare a conflictului poate fi prost înţeleasă şi poţi deveni, fără să vrei, parte activă în conflict.
2. Dacă atingi sau împingi involuntar pe cineva, prezintă-i scuzele şi nu te gândi la ceea ce alţii pot
să creadă despre tine.
3. Dacă vreun coleg sau prieten te roagă să faci ceva cu care tu nu eşti de acord, refuză categoric,
indiferent de ameninţările primite.
4. Mergi la un adult(profesor, psiholog şcolar, mama/tatăl tău) şi solicită sprijin ori de câte ori eşti
ameninţat, şicanat sau umilit de alţi colegi.
5. Dacă intri într-o dispută cu un alt coleg, fii primul care renunţă. Aminteşte-ţi că poți fi astfel rănit
sau catalogat ca „bătăuş” de către cei din jur.
6. …Şi nu uita, ÎNVAŢĂ! Poţi fi tot ceea ce îţi doreşti tu să fii doar învăţând şi nerenunţând la
dorinţele tale.
Cu alte cuvinte vedem că există cadrul legal care să reglementeze dezvoltarea armonioasă a
copilului, dar sa nu uităm că este foartă importantă familia.
Părinţii violenţi vor expune copiii la riscuri fizice, fie prin ţintirea lor în timpul incidentelor de
violenţă, fie prin neglijarea lor. În familiile violente stabilitatea şi regularitatea vieţii e întreruptă de
evenimente violente şi nu există o preocupare specială pentru a procura copilului experienţele de care are
nevoie, în acord cu vârsta şi particularităţile ei. Responsabilităţile acordate copiilor depăşesc de regulă
capacităţile lor, devenind abuzuri care lasă răni adanci, ducând la marginalizarea lor în comunitate, la
analfabetism sau abandon şcolar. Unul din semnele distincte ale victimelor violenţei domestice e absenţa
planurilor de viitor, violenţa în familie se afla la originea celor mai dificile probleme sociale ale
comunităţilor. Pare de necrezut faptul că atenţia publică şi a specialiştilor pentru această maladie socială
datează de puţin timp.
Atâta vreme cât violenţa domestică e ignorată, lăsată să îşi continue existenţa secretă şi devastatoare,
nu putem vorbi de o reală politică socială, tinzând spre o bună calitate a vieţii individului şi a familiei.
Indiferent că vorbim de violență de acasă sau la școală este important să vedem care sunt
consecințele acestui tip de comportament pe plan social și individual și să deschidem noi orizonturi celor
care au posibilitatea elaborării și aplicarii unei politici anti-bullying cu pași clari de urmat atât pentru
toate persoanele, cât și celor aflați în ipostaza nepotrivite.
Bibliografie
1. Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, „Agresivitatea în şcoală” – Iaşi, Institutul European, 2001;
2. Daniela Boloş, Daniela Sălăgean, „Ghid de educaţie civică şi antiinfracţională”- Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2005;
3. Seminarul ,,Provocari în educația de azi:Bullying-ul” susținut de Adela Nicoară
535
NICIUN PĂRINTE RĂU
AUTOR: PROF. BONDAR RAMONA-IOANA

C.S.E.I.NR.1 OAREDA
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
536
ŞCOALA GIMNAZIALA NR.1 DEJ
PROF. BONTIDEAN LILIANA
“Valori sociale promovate în activitatea didactică”

Funcţia fundamentală a educaţiei este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educaţia nu
vizează formarea unui om abstract, ci a omului necesar societăţii respective, potrivit cerinţelor acesteia.
Funcţia axiologică reprezintă educaţia pentru şi prin valori.
Elevul trebuie să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi norme, pe
care şi el trebuie să le cunoască, să le aplice şi să le respecte printr-un comportament corespunzător specific
vârstei, prin valori sociale şi atitudini morale, pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi
în carieră.
Rolul şcolii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informaţii tot mai largă, să se
adapteze flexibil la noile medii şi condiţii, să lucreze în mod efectiv în echipă, să aibă o atitudine empatică autentică
faţă de alte grupuri şi culturi şi să rezoneze moral în mod responsabil la noile provocări şi influenţe distructive.
Transformarea colectivelor de elevi în comunități de învățare care sa respecte valorile sociale,
reprezintă provocarea cu cea mai mare miză în evaluarea impactului pe care activitatea didactică și
managerială a unui profesor o are asupra propriilor elevi si reuseste sa transforme o clasa-grup de elevi in
clasa-comunitate. Saltul de la clasa-grup la clasa-comunitate este unul valoric, atât în planul calității
relațiilor interpersonale, cât și al calității actului educațional. Sentimentul de apartenență validează fiecare
membru al comunității (profesorul, părintele, dar, mai ales, elevul) ca resursă de învățare unică, valoroasă
și indispensabilă. În clasa-comunitate fiecare membru contează și aduce, prin efortul și contribuția sa,
plusvaloare și echilibru. Astfel ia naștere o cultură a învățării si a respecării valorilor sociale în care fiecare
elev se simte că apartine comunităţii şcolii.
Oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viaţa socială dacă nu practică un comportament civic
(activ, liber, responsabil, deschis, tolerant, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ), unele atitudini şi valori morale
(cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de prieteni, părinţi, oameni în general, faţă de şcoală, muncă).
Pentru a reuşi ca elevii să îşi însuşească acest set de valori trebuie ca şi profesorul si diriginte sa fie
fiecare un model pentru elevii lui şi nu numai .
Date fiind caracteristicile, cerinţele şi condiţiile de eficienţă şcolară într-un context dinamic şi
imprevizibil, pentru dezvoltarea instituţiei de învăţământ şi de transmiterea unui set de valori este nevoie
de un cadru didactic manager care să valorifice cunoştinţele, aptitudinile şi instrumentele consacrate în
ştiinţa şi practica managementului. Managerul este implicat activ în toate componentele instructiv –
educative, având sarcini din variate de la managementul cunoaşterii şi învăţării, al schimbării, al
comunicării şi cooperării, al conflictelor şi negocierii până la managementul financiar, al riscului şi al
timpului.
Analiza competenţelor şi a caracteristicilor solicitate în cariera didactică reflectă complexitatea
muncii în domeniul educaţional care solicită întrunirea simultană şi la nivel calitativ a ipostazelor sintetizate
de pedagogul Ioan Nicola:
537
Expert
al actului de
predare
învăţare Agent
Mana evaluare motivator
ger
Lider
Profesioni
st reflexiv
Model Consilier
Perspectiva managerială aduce în atenţie şi o serie de alte calităţi necesare în contextul gestionării unui proces
educaţional dinamic şi imprevizibil. În acest sens se pot adapta şi particulariza calităţile profesorului manager prin
evidenţierea „regulii celor 4 C” foarte frecvent întâlnită în literatura de specialitate conform căreia caracteristicile
unui management performant sunt: Coerenţa, Curajul, Claritatea, Consideraţia.
Un profesor care are calităţi de manager cu siguranţă va reuşi să transmită setul de valori care îi vor ajuta pe
elevi în viitoarea carieră şi în dezvoltarea lor profesională.
Bibliografie
Nicola, Ioan- Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucuresti, 2003
538
PARTENERIAT EDUCATIONAL GRĂDINIȚĂ – FAMILIE
BUNELE MANIERE
PROF. ÎNV. PREȘC. BORDEU GEORGETA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.11 ALBA IULIA
ARGUMENT
În zilele noastre ”cei șapte ani de acasă” nu mai există, așa cum consideram în urmă cu ani, deoarece
copiii sunt incluși în diverse forme educaționale de la vârste foarte fragede, rămâne însă ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învață în primii ani din viață, vârsta primei copilării este esențială
în conturarea și achiziția unui comportament social corect. Dar, cum familiile se confruntă cu solicitări
ridicate, cu o competiţie crescută pentru obţinerea atenţiei din partea copiilor lor, precum şi cu poveri
economice, care forţează tot mai mult pe părinţi să lucreze ore prelungite şi limitează serios timpul pe care
aceştia îl petrec cu copiii lor, se semnalează necesitatea creării unor legături mai puternice între grădiniţă
şi familie.
Toți parinții își doresc un copil educat, dar nimeni nu e ferit de micile probleme, care nu încetează
să apară, și în fața cărora sunt mai bine înarmați atunci când cunosc bine dezvoltarea copilului lor, din toate
punctele de vedere: fizic, psihic, afectiv, social si intelectual şi când deţin cunoştinţe şi abilităţi în acest
domeniu.
Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de educatoare trebuie continuată, susţinută şi întărită
de familie. De aceea, educatoarea trebuie să asigure o permanentă colaborare între grădiniţă şi familie şi
să-i convingă pe părinţi să păstreze unitatea de cerinţe adresate preşcolarilor cu cele ale grădiniţei. Fără
sprijinul activ al părinţilor, grădiniţa nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi
ar fi educatorii. Ceea ce învaţă copilul de la educatoare poate să nu aibă importanţă dacă părinţii nu întăresc
şi nu valorizează suficient programul. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între partenerii
educaţionali este benefică. De asemenea, existenţa unor reguli comune, cunoscute şi fixate împreună,
uşurează mult efortul educativ.
Grădinița este o instituție de educație supusă unui amplu proces de reformă educațională privind cu
privire la: calitatea educației oferite, descentralizare, armonizarea conținutului învățământului prin planuri,
programe, auxiliare, metodologii și strategii didactice la nivelul corpului profesoral, asumarea de roluri
sociale. Între aceste roluri complexe, alături de activități care urmăresc dezvoltarea globală a personalității
copiilor, oferirea unor servicii integrate, realizarea incluziunii sociale, reducerea abandonului școlar, se
numără activitățile de consiliere a părinților pe probleme de creștere și educație a copiilor.
Cunoscând faptul că fiecare persoană este unică în felul ei, că fiecare părinte are stilul propriu de
educaţie, convingerile şi valorile sale personale, am încercat prin acest proiect să stabilim punţi specifice
pentru o mai bună comunicare, pentru a educa cât mai bine împreună. Considerăm că aceasta este terenul
unor relaţii educative din care fiecare beneficiar – copil, părinte, educator – are de învăţat şi trebuie să se
simtă valorizat şi important.
OBIECTIVELE PROIECTULUI
- Formarea părinţilor în spiritul ideii de parteneri egali şi responsabili în educaţia copilului preşcolar;
- Conştientizarea de către părinţi a rolului instructiv educativ al grădiniţei prin trăirea emoţională
alături de copiii lor a satisfacţiei dobândirii unor priceperi şi deprinderi;
- Determinarea cauzelor care au generat la copii efecte nedorite în plan comportamental;
- Instrumentarea părinților cu noi strategii de relaționare cu copiii lor;
539
CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR
Data tema Activităţi Conținuturi Evaluare
Oct. Bun venit la grădiniţă Întâlnirea - informarea părinţilor asupra
partenerilor necesităţii derulării parteneriatului
Nov. Să ne cunoaștem copii Workshop -prezentarea unor materiale Chestionare
informative
Dec. Bunele maniere Seminar și - cum se formează comportamentele Album foto
dezbatere corecte
Ian. Recompense vs. Limite Joc de rol - informarea părinților cu privire la Foto
(pedepse) întărirea comportamentelor pozitive
Feb. Televizorul/calculatorul Consiliere - discuţii libere Chestionare,
- prieten sau duşman? - informarea părinţilor asupra fișe, poze
dezavantajelor (avantajelor)
Mart. Mamei, primăvara-n Activitate -program artistic Album foto

dar! gospodărească -manierele corecte la masă
Apr. Ziua părintelui în Vizita -părinții pot participa la activitățile Chestionare,

grădiniță părinților în desfășurate pe parcursul zilei album foto
grădiniță
Mai Disciplinarea pozitivă – Dezbateri tip -părinții se întâlnesc psihologul, pun Prezentare
Cum să educi fără să masă rotundă întrebări, își împărtășesc propria eseu, foto,
rănești experiență chestionare
Iun. O lume minunată! Spectacol de -părinții asistă la un moment artistic Expoziție cu
dans -se evaluează impactul proiectului fotografii
Workshop
BIBLIOGRAFIE
1. Băran- Pescaru, Adina - Parteneriatul educaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 2004.
2. Dumitrana, Magdalena - Copilul, familia şi grădiniţa, Ed. Compania, 2000.
3. Vrăşmaş, Ecaterina Adina - Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Buc.,2002.
4. Vrăşmaş, Ecaterina Adina- Parteneriatul educaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică 2002.
5. Bunescu, Gheorghe, - Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro.
6. Stern, H.H.,” Educaţia părinţilor în lume”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
540
EDUCATIA IN FAMILIE – „CEI SAPTE ANI DE ACASA EDITIA 2020”
EDITURA ESENTIAL PROIECT EDUCATIONAL
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.MATEMATICĂ-FIZICĂ BORIUC VETURIA:

ȘCOALA GIMNAZIALĂ OCNA DE FIER
acasă.
dorinţelor sale.
541
BIBLIOGRAFIE
542
POVAȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
AUTOR: BORODI FLAVIA

GRD.CU P.P.”PARADISUL PITICILOR”DEJ
Îmi spunea ades bunica

Cu-ale ei cuvinte sfinte
-“Să ai mare grijă fată
Tu de astazi ești părinte!”
Puiul ăsta mic de om
Se aseamănă c-un pom.
Dacă vrei să aibă rod
Fă-l să fie-un falnic pom.
S-aibă apă și căldură,
Multă, multă învățătură
Să-l cureți, să-l ocrotești
Și de rele să-l ferești.
Când va fi un copăcel
Să vorbești frumos cu el.
Fă-l să știe să iubească
De rele să se ferească.
Să respecte, să ajute
Să știe de lucruri sfinte.
Când v-ancepe a rodi
Să-și ajute semeni
Să-și împartă bogăția
Că în ea e OMENIA.
CEI 7 ANI DE ACASĂ

Autor: Prof. BORODI FLAVIA
GRD.CU P.P.”Paradisul Piticilor” Dej
Într-un sat uitat de lume,într-o casă sărăcuță,

Stă o mamă cu odorul,el în pat iar ea la furcă.
Ea torcea îngândurată spre odor cu drag privea,
Și începe o poveste ,iar copilul asculta.
“- Dragul mamei ține minte, în viață ca să răzbești
Trebuie să fii atent cum te porți și cum vorbești.
Să mănânci frumos la masă și să nu arunci pe jos
După ce ai terminat, mulțumești politicos.
Când te întâlnești cu oameni îi saluți, întrebi ce fac
Să nu râzi de cel ce cade, de bogat sau de sărac.
Cu copiii când te joci, să nu crezi că ești viteaz
Să ridici mâna la ei c-atunci vei da de necaz.
Dacă ai un măr împarte-l cu acel care-i flămând
Și să știi că trandafirii sunt frumoși dar au mulți spini.
De vei întâlni în viață, oameni, ce te vor trăda
Nu te răzbuna, ci lasă-i Domnul îi va judeca.
Să muncești cu sârguință, niciodată să nu furi
Să faci totul cu măsură și să nu crezi în minuni.
Căci minunile ajută, doar atunci când ești smerit
Să fii OM întotdeauna e o minune nu un mit”.
543
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR BOROICA MARIA ELENA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ”FLORIN FLEȘERIU” SEBEȘ
indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu
acasă.
dorinţelor sale.
După părerea mea, familia are un rol extrem de important în conturarea personalităţii, deoarece
fiecare dintre noi alegem un model de urmat din cadrul familiei noastre.
544
BIBLIOGRAFIE
545
EDUCATIA IN FAMILIE
PROF. INV. PRIMAR. BOROICA MARIANA
Copilul este o fiinţă cu însuşiri calitative diferite de cele ale adultului şi are în mod legitim dreptul de
a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un „tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia
copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.
Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu valenţe formative
esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului la familie este condiţionată de
siguranţa afectiv materială şi afectiv esenţială pentru dezvoltarea psihică, îndeosebi în etapele timpurii ale
evoluţiei acestuia.
Cei ,,şapte ani de acasă ” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu la
Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă şi volitivă a personalităţii
copiilor, climatul şi atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă materială, spirituală şi afectivă în care
se vor forma copiii.
În primii ani de viaţă, copilul trebuie să ştie exact ce se aşteaptă de la el. Copilul lipsit de reguli bine
definite nu poate fi stăpânit. Acesta va fi nefericit, se va simţi singur şi îşi va dezvolta impresia că nu este
iubit. Uneori va fi şi foarte nesuferit, încercând să descopere care-i sunt limitele şi capacitatea de control.
În această perioadă, copilul se dezvoltă moral şi este momentul potrivit în care poate învăţa ce este
ascultarea. El nu trăieşte într-o lume a raţiunii, ci într-una a sentimentelor şi explorării. Este foarte receptiv
la climatul emoţional, tonul vocii şi atmosfera familială. El este dependent de părinţi, iar aceştia trebuie să-
i traseze o direcţie şi nişte reguli pe care să le urmeze. Trebuie să ştie ce are de făcut, iar dacă i se cere să
fie logic şi să-şi decidă singur comportamentul, devine debusolat.
Există mulţi părinţi care nu doresc să se certe cu copiii lor pentru fiecarte greşeală în parte. Ei recurg
la autoritate doar în chestiuni grave. Numai că atunci este prea târziu, pentru că, dacă la chestiuni mici nu
s-au impus ca să fie ascultaţi, în lucruri mari ce şanse mai sunt? Pentru că părinţii au cedat de fiecare dată,
ei şi-au pierdut autoritatea.
Zig Ziglar, scriitor american spune că ,,Aceştia se distrează de maimuţărelile lor, iar în adolescenţă
încearcă să pună ordine - exact în momentul în care copiii au mai mare nevoie de libertate pentru a-şi câştiga
propria experienţă’’. Dacă părinţii deţin un control riguros în primii ani, mai târziu se pot destinde, pentru
că deja copilul şi-a dezvoltat propriul control asupra faptelor sale.
Ordinele directe trebuie date în primii ani. ,,Nu-urile’’ trebuie să fie puţine, dar consistente şi
formulate cu dragoste. Scopul mamei, personalitatea şi obiectivele ei sunt foarte importante. ,,Puternicul
său simţ de direcţionare, stabilitate emoţională, scopurile intelectuale, pe lângă alte trăsături de caracter,
cum ar fi severitatea afectivă, consecvenţa, perseverenţa, aşteptările clare şi încrederea, vor avea un rol
extrem de important în dezvoltarea morală a copilului’’.Mama, fiind mai apropiată de copil, devine busola
lui morală. Şi tatăl este important în aceşti ani, mai ales când este ferm alături de soţia lui, manifestând
multă dragoste şi sprijin, atât faţă de mamă cât şi faţă de copil.
Educarea unor copii buni ne este tocmai uşoară, dar un părinte iubitor, implicat trup şi suflet, care
respectă nişte linii călăuzitoare, se poate descurca şi poate obţine multe satisfacţii.
Deşi copiii au abilitatea de a învăţa încă de la o vârstă fragedă, educaţia şi învăţatul în primii ani
trebuie să se facă acasă.
Însă, oricât l-ar educa pe copil, dacă părintele oferă un exemplu negativ, el va ruina eforturile sale în
educarea copilului. Pentru formarea ,,celor şapte ani de acasă’’, exemplele sunt mai folositoare decât
discursurile sterpe. Copilul va face ceea ce vede, pentru că el este mai atent la ceea ce facem decât la ceea
546
ce spunem. În această perioadă a copilăriei, el îşi fundamentează convingerile şi valorile din exemple
concrete pe care se va bizui în momentele cruciale din adolescenţă.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii şapte ani de viaţă, când le transmit
considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să fie oameni respectuoşi şi demn de respect la rândul lor,
547
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE. IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
BORTEȘ MONICA ALINA

COLEGIUL NAȚIONAL AVRAM IANCU CÂMPENI-ALBA
Educația în familie a vizat și vizează formarea personalității unui individ, căci aici acesta învață să se
accepte pe sine, că conviețuiască alături de ceilalți membri ai familiei.
Familia este primul loc în care copilul își dezvoltă capacitatea de gândire, își formează o idee despre
această lume, iar părinții sunt cei care-i asigură echilibrul afectiv și emoțional. Tot ei sunt cei care îi oferă
sentimentul de siguranță pentru ca acesta să știe că e cineva acolo în spatele lui pe care se poate baza, la
care poate apela atunci când întâmpină dificultăți. La un moment dat, comportamentul copilului va fi
influențat de lumea de dinafară care va încerca cu orice preț să îl corupă, să-l convingă de contrariul a tot
ce a învățat și a dobândit în familie. Aici intervin cei 7 ani de acasă, baza pusă la temelia educației copilului,
care uneori poate fi atât de solidă încât societatea aceasta acerbă în care trăim, să nu o poată doborî, dar în
același timp atât de șubredă în momentele în care copilul întâmpină decăderi comportamentale grave. Mulți
dintre părinți nu oferă o importanță atât de mare acestei perioade din viața copiilor lor și din această cauză
aceștia ajung în asemenea situații.
Acești 7 ani de acasă pot fi priviți ca o viață anterioară a copiilor, unde aceștia au învățat atât să se
joace, să exploreze și să viseze, cât și să fie profund conștienți de cine sunt, la bine și la rău, să ierte, să
respecte și nu în ultimul rând să iubească. Copilul trebuei să conserve toate sfaturile și lecțiile care i se dau
în familie pentru ca viitorul adult din el să constituie un exemplu pentru societate. Acesta poate schimba
acest curs haotic al societății în care trăim. Generația unor copii cu o educație bine întemeiată poate face
lumea aceasta un loc mai bun, în care ne vom putea bucura mai mult de răsăritul soarelui și mai puți de
ecranul unui telefon mobil, vom putea merge pe stradă privind și incercând să vedem în fiecare individ ceva
special fără să ne intereseze vestimentația sa sau alte lucruri efemere. Poate nu ne-am întrebat niciodată de
unde descind aceste minusuri în comportamentul oamenilor dar cu siguranță toate acestea îsi au originile
în familie.
548
PROFESOR BORZ FLORICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,SZALARDI JANOS” SĂLARD
Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății.
Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate
proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și țință socială. Familia, in orice
societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului, deoarece ea reprezintă cadrul
fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice si sociale și implinite etapele întregului
său ciclu de creștere.
În demersul meu voi încerca să surprind importanța educației și a celor șapte ani de acasă în Grecia
Antică printr-o prezentare comparativă a celor două moduri diferite de educație a copiilor.
Vechii greci s-au preocupat îndeaproape de problemele moralei și politicii, războiului și artei.
Politicul și războiul, aflându-se în primul plan al atenției lor, s-au cristalizat de timpuriu modele de educație
a tinerelor generații spre a se asigura funcționarea normală a cetății. În Epoca homerică, dinaintea
constituirii polisurilor clasice, educația îmbrăca forme tradiționale, militare și religioase. Treptat, influența
legăturilor de sânge s-a redus și, odată cu diversificarea preocupărilor politice și juridice, orizontul
educațional s-a lărgit considerabil, fără ca respectul față de strămoși, eroi și zei să fie, însă, vreodată
abandonat. În Epoca clasică, acolo unde rolul statului ajungea covârșitor, precum în Sparta, valorile se
impuneau prin prestigiul lor mitic și prin ascultare de legi; în alte polisuri, în special la Atena, individul
avea o libertate de alegere și exprimare mult mai mare.
Educația în Grecia antică avea ca scop pregătirea copiilor pentru viața de cetățeni ai ”cetăților”. Felul
în care erau organizate cetăţile era diferit, așa că și educaţia de zi cu zi era diferită în Atena față de cea din
Sparta. Cu excepţia atenienilor, care se considerau cei mai grozavi, restul aveau admiraţie pentru Sparta.
Nu ar fi vrut să fie spartani, dar pe timp de război toată lumea voia ca aliat pe Sparta.
Scopul educaţiei în Sparta, un stat autoritar şi militar, era să producă cetăţeni soldaţi. În vechea
Spartă, scopul educaţiei era să producă o armată disciplinată. Spartanii credeau într-o viaţă caracterizată de
disciplină, negare a plăcerilor şi simplitate. Ei erau foarte loiali statului Sparta.
Pe de altă parte, scopul educaţiei în Atena era să producă cetăţeni pregătiţi artistic pe vreme de pace
sau război. Când se nășteau copii în Sparta, soldaţii veneau acasă să vadă dacă sunt sănătoși şi, dacă nu,
erau duși pe un deal să moară sau îndepărtat de familie și crescut ca sclav. Copiii care treceau de această
examinare erau primiţi într-un fel de frăţie, din care făcuse parte şi tatăl sau mama lor.
Viața copiilor. Un copil era recunoscut oficial abia la șapte zile de la naștere. Printr-o ceremonie
specială tatăl înconjoară cu copilul vatra casei, iar în a zecea zi primește un nume. Creșterea copiilor intră
până la vârsta de șapte ani în atribuțiile mamei. Au fost descoperite diferite tipuri de jucării a acelor vremuri:
păpuși zornăitori. Unele surse istorice vorbesc și despre poveștile pe care le ascultau copiii.
Există o deosebire foarte mare între creșterea copiilor spartani și cei atenieni. Încă din cea mai fragedă
coplilărie, copii spartanilor par să fi fost obiectul unui dresaj, al unei creșteri special. Plutarh ne spune că
doicile spartene erau grijulii și pricepute: în loc să înfășoare în scutece copilașii, ele le lăsau membrele și
chiar tot corpul libere; ele îi obișnuiau să nu facă mofturi și să aibă sensibilătăți la mâncare, să nu se sperie
de întuneric, să nu se teamă când sunt singuri, să nu manifeste capricii vulgare, să nu plângă și să nu țipe.
În sistemul spartan copilul aparținea familiei numai până la vârsta de 7 ani, în cazurile în care nu era ucis
prin aruncarea într-o prăpastie datorită anumitor deficiențe la naștere. Ținând cont de faptul că scopul
educației era acela de a crea un militar care să nu se lase pradă lașității și care să rezists la condiții drastice
se impunea antrenamentul fizic intens, prin exerciții dure. Copiii umblau desculți, cu capul ras, antrenându-
se complet goi, mâncând mizerabil și insuficient, dormind pe un strat de trestii rupte cu mâna. Erau biciuiți
des doar pentru a fi capabili să suporte durerea. Erau organizați în trupe și secțiuni. Educația intelectuală
era complet neglijată. Doar anumiți copii care poate dispuneau de o situație mai bună beneficiau de studii
de bază asupra aritmeticii și muzică militară. Dacă ascundeau ceva era considerat furt, iar pentru aceasta
erau biciuiți și obligați să postească.
549
Mărturii despre modul de creștere și educare a copiilor din Grecia antică stau numeroasele imagini
pictate pe vase de ceramică.
Mama, prin statutul ei de femeie, avea rolul de a avea grijă de copii. Copilului din leagăn îi erau câ
ntece de leagăn, îndată ce copilul era capabil să priceapă, poveștile tradiționale erau prima lui învățătură.Tot
mama era cea care iniția copilul mai tîrziu în mitologie și în legendele tradiționale.
În cee ace privește jocurile copiilor din Grecia antică, acestea erau asemănătoare cu cele ale tuturor
copiilor.Există dovezi istorice despre locul și rolul pe care joaca il are în educația copiilor. Au fost
descoperite multe jucării foarte asemănătoare cu cele de azi: păpuși, jucării sunătoare, leagăne. Iar din
povestirile vremii se știe că în gospodării, mai ales in cele bogate, existau mici menajerii cu tot felul de
animale pentru copii: păsări în colivii sau cuști, broaște țestoase, câini, purceluși. Ca și acum, copiii din
familiile sărace se mulțumeau cu jucării mai modeste și în număr mult mai mic.
Din scurta prezentare a modului diferit de creștere și educare a copiilor în lumea greacă, putem
observa că exista o preocupare pentru educația copiilor și formarea lor ca viitori cetățeni sau soldați.
BIBLIOGRAFIE
Henri-Irenee Marrou-Istoria educatie în antichitate-vol.1Editura Meridiane,1997
http://relectrik.ro/scule/142-letcon-electric-de-300w.html
https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/19/educatia-in-lumea-greaca/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_Antic%C4%83
550
„CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. BOŞCA MARINELA NICOLETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ANGHEL SALIGNY”, BANLOC
”Cei șapte ani de acasă” este o expresie pe care deseori o folosim atunci când avem anumite așteptări
din partea unei persoane. Majoritatea consideră că un om care are ”cei șapte ani de acasă” trebuie să dea
dovadă de respect, înțelegere, corectitudine, etc. Dar oare este așa?
Știm cu toții că cei șapte ani de acasă sunt asociați bunei-creșteri a copilului în primii ani de viață în
cadrul familiei. Unii psihologi susţin că ”până la vârsta de 6 – 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care
să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială”
Familia ocupă rolul principal în educația copilului, mediând comunicarea cu celelalte componente
sociale, în mod special cu școala. Așadar factorii determinanți în dezvoltarea personalității copilului sunt
familia și școala.
Marele pedagog John Locke afirma că ,,Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ce nu vreți să
imite’’. Cert este faptul că, în primii ani de viață, un copil învață prin imitare, comportamentul părinților
reflectându-se în comportamentul copilului. Din acestă cauză părinții trebuie să conștientizeze că un
comportament greșit în fața copilului se poate răsfrânge asupra acestuia mai ales că unele din însușirile
dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii: –spiritul de competiție – altruismul –
cooperarea – atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc., iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu.
Cu alte cuvinte se poate afirma că familia reprezintă o formă primară de comunitate umană și primul mediu
socio-educativ în care copilul se formează din punct de vedere cognitiv, afectiv, social, cultural. În primii
ani de viață ai copilului rolul educațional al familiei este și trebuie privit cu mare responsabilitate, familia
având privilegiul de a-și pune prima amprenta asupra devenirii ulterioare a individului.
Educaţia din primii ani de acasă, după cum susțin unii psihologi, defineşte în bună măsură viitorul
adult. Buna-creştere se învaţă în familie, iar în mediul extern doar se fixează. La școala ne pregătim pentru
competiţii, concursuri, dar școala nu poate să substituie cei şapte ani de acasă. Pentru un adult de succes,
cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Şi nu sunt de subestimat primii şapte ani de viaţă
doarece ei sunt temelia devenirii ulterioare a copilului.
În mediul școlar normele inițiate de familie sunt continuate și consolidate, formând o persoană
respectuoasă și demnă de a fi respectată.
A educa un copil nu înseamnă doar a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci și învățarea
modului de a se comporta cu ceilalți, aspect care trebuie urmărit de toți factorii implicați în evoluția
copilului, deoarece ”diversitatea și unitatea elementelor ce compun perosnalitatea impun interdependențe
între laturile educației- intelectuală, morală, profesională, estetică, fizică. Intercațiunea lor la nivelul
personalității și al sistemului acțiunilor educative nu este aceeași pe tot parcursul dezvoltării, diferențele
apar în funcție de vârstă și de specificul acțiunii instructive-educative întreprinse”.
În concluzie, se poate spune că până la vârsta preșcolară sau școlară responsabilitatea educației
copilului revine parinților. De felul în care ei înțeleg să se preocupe de buna creștere și educarea acestuia
oferindu-se, înainte de toate, pe sine ca exemplu depinde consistența celor șapte ani de acasă.
Bibliografie:
1. P.,Emil, R.,Iucu,Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
2. Carmen,Ciofu, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. Bodo, Victor; Bodo, Sorina- Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000
4. Elvira, Crețu, Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar, Editura Aramis, 1999
551
SĂ PĂZIM RAIUL DIN NOI!
BOSOI CRISTINA- PROF. LB. ENGLEZA,

SCOALĂ GIMNAZIALA NR.28, GALAȚI
“Cei 7 ani de acasă” sună atât de apăsător și mă întreb de ce eu, care acum sunt părinte, resimt
greutatea acestor vorbe? Poate pentru că ele exclud mai mult decât includ, sunt prea categorice și provin
din sfera delimitărilor precise de genul “cuminte” - “obraznic”.
Îmi aduc aminte de vorbele dojenitoare “nu ai cei 7 ani de acasă” sau “ai absentat la cei 7 ani de
acasă?”, îmi păreau, copil fiind, sentință și etichetă greu de șters, daca vreodată, căci erau spuse în plen și
cu un deget ridicat. Dar eu vin din generația optzeciștilor, generația cu mâinile la spate și cheia de gât, cu
gulerașul apretat și bretonul tuns, eu poate am regretele exprimării libere prea devreme înfrânate.
După așa un început, ați crede că mă plasez în tabăra permisivilor ce duc parentingul la cote nebănuite,
însă veți fi surprinși. Eu cred cu tărie în educația sănătoasă de acasă, în imitație de comportamente familiale
civilizate, empatice, în repetarea regulei, chiar și a suta oara, până ce mă asigur că a fost interiorizată și nu
doar mecanic repetată, fară respect și sfidător, cred în seturi de reguli făcute în casă, în prezența copilului,
reguli la care aderă toată familia, un fel de codex nescris de la noi de acasă.
Ce este greu începe dincolo de casă, acolo unde nu poți controla nicicum, e greu cu “afară din casă”,
aici nu poți să speri decât că, ce ai educat cu greu acasă, nu se pierde la ieșire prin simpla imitare a unor
comportamente negative. Neghiniță a fost și va mai fi, nu aici este problema, purificările forțate nu fac bine,
putem învăța și din bine și din rău, și din suferință și din bucurie. Totul este să vrem să educăm, iar ei să
aibă dragul să învețe și nu de oriunde, ci de acasă, unde este ascultat și valorizat și de la scoală, unde avem
un mediu organizat și dedicat ridicării lor prin cunoaștere.
Într-o lume plină de fake news și de factori perturbatori, cel mai bine este să educi adaptabilitatea și
spiritul critic, să lași copilul să mai și sufere, să nu-i stai pavăză, căci te va caută mereu ca scut și nu va ști
cine este.
Copilul are nevoie de pașii inițiatici ai viteazului din poveste, are nevoie să fie expus și cea mai mare
luptă o va duce și o va căștiga cu armele dreptății la el, cu bunătate, respect, empatie, toleranță, generozitate,
sau, cum se numeau generic înainte,” cei 7 ani de acasă”.
Fiți exemple de urmat, faceți fapte bune și implicați-vă copiii! Viitorul pare mai sigur în tot
imprevizibilul său, când știm să păzim raiul din noi.
552
FAMILIA - PRIMUL EDUCATOR
PROF. BOȘTINĂ ELENA

COLEGIUL NAȚIONAL ECONOMIC TH. COSTESCU,
DROBETA TURNU SEVERIN
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea.
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Alături de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de
educaţia omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar
influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei, şcolii şi
organizaţiilor de tineret.
Familiile asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele, inerente vieţii, este
punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea ceişapte ani de acasă").
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:fizic,
intelectual, moral și estetic.
1. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea
copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se
îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării
sale fizice.
2. Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi
în această direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale(ex: despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii
încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură,
manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou, un computer şi nu în ultimul rând linişte
pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să -şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la
controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc:
să nu -l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
3. Educaţia morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai
mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi cee rau, ce e drept şi ce e
nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în
evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să
fie un bun coleg şi prieten.
553
Familia este partenerul tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, de aceea şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Dacă interacțiunile dintre familie și școală sunt de calitate, cei care contribuie la stabilirea acestor
relații se vor simți mai puternic conectați, mai optimiști, mai respectați și mai pregătiți în ceea ce privește
ajutorul pe care îl pot oferi elevilor în procesul învățării. școlile vor ca părinții să fie implicați, dar implicare
lor depinde de măsura în care sunt invitați, informați și implicați în tot ce se întâmplă.
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
5.Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974, pg 13-29;
554
RESPECTUL ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF ÎNV. PRIMAR: BOTA-IOANA RODICA-ADINA
Pentru ca o societate să funcționeze la parametri normali, e nevoie ca fiecare individ în parte să se

ghideze după un set de valori care implică respectul față de propria persoană, față de ceilalți, față de mediu
sau față de comunitate.
Deși când vine vorba despre educație tendința este de a privi înspre școală și cadre didactice ca factori
principali de influență, specialiștii în educație sunt de părere că rolul părinților de a-i forma și influența pe
copii este la fel de important precum cel al instituțiilor de învățământ. În acest context, apare o întrebare
legitimă: care sunt acele valori pe care părinții ar fi bine să le transmită copiilor și pe care școala să continue
să le dezvolte la rândul ei?
Încercând să-și imagineze viitorul copiilor lor, părinții ar trebui să conștientizeze cât de important
este rolul lor în prezent. Vorbindu-le celor mici, folosind cuvinte și expresii adaptate vârstei, oferindu-le
exemple din aria lor de cunoaștere pentru a-i ajuta să înțeleagă anumite noțiuni sau fenomene, citindu-le
sau citind ei înșiși pentru a induce pofta pentru lectură, ascultând muzică clasică, mergând la teatru pentru
copii sau chiar la expoziții de artă, discutând cu copiii, ascultându-le problemele, explicându-le și, nu în
ultimul rând, asigurându-i prin tot ceea ce fac de iubire necondiționată - părinții asigură un cămin propice
dezvoltării armonioase a celor mici, dar și o relație solidă cu aceștia.
În acest fel, investind, în primul rând, timp în această relație, părinții îi pot învăța încă din primii ani
valori ce le vor servi copiilor pe durata întregii vieți: respectul față de propria persoană și pentru cei din jur,
onestitatea, corectitudinea, generozitatea, cultura muncii bine făcute și a efortului susținut, curajul sau
spiritul civic – toate îi vor ajuta să devină adulții ce vor putea pune bazele unei societăți cu adevărat
funcționale.
555
GENERATIA DE IERI SI DE AZI
,,CEI SAPTE ANI DE ACASA,,
PROF BOTEZATU MARIOARA

COLEGIUL ECONOMIC ,, MIHAIL KOGALNICEANU,,
FOCSANI, JUD VRANCEA
Fac parte, ca si dumneavoastra dintr-o generatie dupa parerea mea subapreciata de majoritatea
oamenilor din perioada comunista. Tocmai de aceea o sa va cer permisiunea ca, pentru urmatoarele cateva
minute sa-mi acordati deosebita dumneavoastra atentie. In aceasta incursiune de timp am sa incerc sa va
dovedesc ca, messengerul si facebook-ul sau inclusive jocurile pe care probabil 90% dintre dumneavoastra
le jucati, nu sunt asa daunatoare precum ne sunt expuse de ceilalti ci ca noi, adolescentii nu reprezentam “
oaia neagra” a societatii.
O sa incep, prin a va spune ca tehnologia a evoluat, evolueaza si va evolua in continuare, asa ca
fiecare generatie se adapteaza la societatea in care traieste sau cel putin incearca. Spre deosebire de alte
generatii anterioare care aveau desenele animate difuzate pe TVR1 si redate pe acele televizoare alb-negru
si greoaie, pe care poate, inca le mai vedeti printr-un colt de camera la bunicii dumneavoastra si jocurile de
prin sat si din fata blocului, generatia noastra are iphone-uri, smartphone-uri si alte asa numite aparate
inteligente care sa compenseze nevoile actuale. Desigur, recunosc, ca poate punctul meu de vedere e gresit,
dar asta nu le da dreptul altor persoane sa ma judece.
Odata, am auzit, dar nu stiu sigur unde, termenul de “generatie de sacrificiu”. Acesta era dezbatut,
prezentandu-se argument care sa justifice ca ultimele astfel de generatii au luat fiinta mai ales la momentele
importante si de schimbare din perioada comunista. As dori sa contrazic cele spuse in aceea convorbire.
Parerea mea este ca inclusive generatia din care fac parte, inclusive si dumneavoastra este una de sacrificiu
pentru generatiile urmatoare. Noi nu reprezentam sfarsitul in acest lant, fiindca odata cu trecerea timpului
si noi, ca si parintii nostri, va trebui sa suportam anumite schimbari in societate sis a le facem fata cu brio
chiar daca nu ne vor conveni.
Urmatorul aspect pe care as dori sa-l discut cu dumneavoastra ar fi in privinta imbracamintii si a
aspectului abordat de catre generatia noastra. Probabil tuturor vi s-au adus la cunostinta asa numitele pareri
ale altor oameni ca de exemplu: “ Doamne!?! Uita-te la parul acelui baiat” sau “ Vezi ce fel e imbracata
fata aceea?!!. As dori sa ii anunt pe stimatii nostril parinti ca perioada in care ei purtau uniforme de pionier
si costume cu numar matricol inscriptionat au apus demult.
Moda a evoluat, dar din pacate, gusturile unor personae nu s-au schimbat si acestia incearca sa le
impuna asupra propiilor copii. Inclusiv eu sunt un exemplu, fiindca incerc de ceva timp sa-mi conving
parintii ca “blugii rupti” nu sunt un capat de lume.
Cam atat pentru moment desi, ar mai fi fost multe de spus si discutat.
,,Acei care știu ce este fiecare lucru, sunt în stare să explice și celorlalți, pe când cei care nu știu,
este firesc să se înșele și pe ei și să înșele și pe alții. Socrate
556
PROF. INVATAMANT PRIMAR SI PRESCOLAR BOTOS VERONICA

LIC. TEORETIC “ GEORGE MOROIANU”, SACELE / BRASOV
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are
loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de
vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste
activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure
că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot
solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care
educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat
copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe
copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult
efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece
critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii,
pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut
la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el.
Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte
importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite
de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea
unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat
la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum
şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace
în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic, psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre societatea
globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi familiile
realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in care fiecare
557
familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau moderna),de
categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in familie,acei”sapte
ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor familiei,care vin in contact
cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa fim umani. Acasa inseamna
locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia ,bunele maniere, regulile morale
sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne
gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog !” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte
si se comporta civilizat cu cei din jur.
Bibliografie:
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
558
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE, BAZA DEZVOLTĂRII ARMONIOASE A
COPILULUI
PROF. INV. PRIMAR BOULEANU ANCA MARIA,

ȘC. GIMN. ”ALEXANDRU ȘTEFULESCU”, TG.JIU, GORJ
Copiii învață care sunt lucrurile importante în viață ascultându-ne și privindu-ne, de aceea nu trebuie
să le explicăm cum să se comporte, ci trebuie să le arătăm cum să facă acest lucru.
Dezvoltarea psihologică din primii ani de copilărie este cea care arată ce fel de adult va fi copilul
respectiv. Siguranța sau nesiguranța lui va veni din dragostea pe care a simțit-o în familie. Există persoane
cu o inteligență mult peste medie, dar care nu reușesc în viață din cauza lipsei stimei de sine sau a faptului
că nu sunt organizate,lucru care se învață cel mai bine tot în perioada petrecută acasă.
Bunele maniere par pentru unii ceva desuet, dar pot deschide multe uși în viață. Acestea nu se pot
învăța la școală sau la grădiniță. Educatorii și profesorii le pot consolida, vorbind despre ele, dar este nevoie
de exemplul părinților pentru ca micuții să le învețe și să le practice în viața de zi cu zi. De cele mai multe
ori, ele sunt vitale în societate și ne fac viața de mult mai frumoasă.
Regulile de bune maniere se însușesc încă din prima copilărie. Atunci învățăm să interacționăm cu
oamenii din jur, să salutăm, să ne prezentăm, să mulțumim, să rugăm frumos când cerem ceva, să mâncăm
cu gura închisă, să nu vorbim la masă, să nu facem comentarii răutăcioase cu voce tare, să mâncăm cu gura
închisă, să nu ne scobim în nas, să ne cerem scuze când greșim, să punem mâna la gură când căscăm, să nu
întrerupem o conversație deja începută, să răspudem politicos, să nu insultăm, etc.
La școală, toate celelalte reguli învățate vin să completeze acest bagaj dobândit în primii ani de acasă.
De exemplu, vom învăța mai târziu că bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai bătrân, cine
salută primul, etc. Este important să le fim modele copiilor noștri. În caz contrar, dacă noi le cerem una, dar
alta facem, vor fi confuzi. Până la urmă, vor sfârși în a ne imita, nu a ne asculta.
Chiar dacă micuții stau aproape toată ziua la grădiniță/ școală, ar trebui să beneficieze în continuare
de exemplul părinților, care ar trebui să compenseze absența lor din viața copiilor prin timp de calitate
petrecut împreună, oferindu-le toată atenția seara și în week-end-uri, folosind concediile ca pe momente
importante pentru a petrece cât mai mult timp împreună, găsind diverse ocazii prin care să-l înveție lucruri
importante pentru viitor/ viață. Părinții și implicit noi, dascălii, nu trebuie să uităm că, la vârsta copilăriei,
cel mic învață cel mai bine prin joacă și urmând exemplul adulților din jurul lui.
În opinia psihologului Alexandru Pleșea, educația primită în școală, acasă și pe stradă reușește să
dezvolte la copii doar inteligența cognitivă, nu și pe cea emoțională, care este esenţială în armonioasa și
sănătoasa dezvoltare a copiilor. Cunoscut opiniei publice drept ”antrenorul minţii”, specialistul în
psihologia copilului afirmă că școala, familia și societatea fac trei greșeli majore, care dezechilibrează buna
dezvoltare a copilului: neglijarea dezvoltării inteligenței emoționale încă din primii ani de şcoală, punerea
accentului, aproape în exclusivitate, pe științele reale și neglijarea materiilor care au menirea de a le stimula
creativitatea și emoțiile și, nu în ultimul rând, denaturarea conceptului de ”Cei 7 ani de acasă”.
”Încă din timpul grădiniţei și al școlii primare, copiii sunt ghidați de către sistemul de învăţământ
exclusiv către partea informaţională și tehnică a lucrurilor. Această metodă dezvoltă, într-adevăr, funcțiile
psihice sau intelectuale și cele motorii sau instinctive, însă dacă aceste funcții nu sunt bine coordonate de
emoții, există riscul major ca acești indicatori de performanţă să acționeze, în cel mai bun caz, deficitar, iar
în cel mai rău caz, haotic, respectiv distructiv. În sistemul românesc nu este inclusă, cum de altfel, este util
altruismul, etc.)”, explică psihologul Alexandru Pleșea.
“De altfel, în sistemul educațional autohton, balanța cognitiv vs. emoțional este înclinată net în
chiar și educația civică, dirigenția, religia, etc. ar trebui să devină materii la fel de importante ca matematica,
informatica, chimia sau fizica. Focusând întreaga lor educație către științe exacte riscăm să-i dezvoltăm
dizarmonios pe copii, să nu știe să-și gestioneze emoțiile și, până la urmă, să nu știe să opereze, în societatea
559
cea emoţională”, explică psihologul Alexandru Pleșea.
dar fără să simtă sau să își dorească să spună ”Mulţumesc!” sau ”Bună ziua!”.
Conceptul de ”Cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece, în cei șapte ani
de acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul ”Dacă pierzi, ești un ratat!”
sau ”Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine.”. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă o
valoare atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta.
Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea
copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect.
”Crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să
treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum o făcea când era mic”, conchide psihologul
Alexandru Pleșea.
Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002.
4. www.didactic.ro.
560
MAMA, PRIMUL EDUCATOR
PROF. PT. ÎNV. PRIMAR BOZGA DANIELA
Încă de când vine pe lume, copilul este pregătit să primească informaţii. Din acest moment, toţi
membrii familiei şi în mod special mama sunt un model pentru el. Pentru că majoritatea mamelor
beneficiază de concediu de maternitate, ele sunt cele cu care copiii îşi petrec cea mai mare parte a timpului.
În primii ani de viaţă, copilul asimileză informaţii la întâmplare, ca un burete. Anumite cunoştinţe se
fixează acum mai bine decât ulterior, este perioada propice dobândirii cunoştinţelor emoţionale şi a
normelor de conduită. Tot acum se conturează semnele construcţiei personalităţii şi inteligenţelor. Este
totodată, perioada în care se construieşte, sau nu, simţul coerenţei şi primele modele ale relaţiilor cu ceilalţi.
Mama exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Ea pune bazele dezvoltării fizice,
emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic şi ofera o mare parte din
cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă. Ea trebuie
să le dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Trebuie să încerce să explice copiilor sensul unor
fenomene şi obiecte, pentru a le putea înţelege.
Mama îi învaţă pe copii ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat.
Ceea ce învaţă de la mama, în familie, trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea
comportamentului său şi a celor din jur.
Copilul învaţă principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect.
Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul, începând de la etapa în care piticul nu poate
Tot mama îl învaţă cum să se comporte în public, să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, să îşi aşteapte rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte, cum să se comporte cu alţi copii,
să îşi recunoască greşelile şi să dea dovadă de toleranţă. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă
că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a
învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul mamei, ceea ce „se face” şi ceea ce
„nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii
în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”,
„mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. „Îmi
pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din
partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că sinceritatea exprimării regretului şi recunoaşterea greşelilor
nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Prin tot ceea ce face, mama îşi pune amprenta asupra copilului, transferându-i valori în care ea crede
şi oferă societăţii un viitor adult cu principii şi valori pe care ştie să le susţină.
561
CE SUNT CEI 7 ANI DE ACASA?
PROF. BIRSAN ILONA GHIZELA

ȘC. GIM. SINGIDAVA/ G. P. P. PRICHINDEL CUGIR
acasă. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
sănătos.
562
BIBLIOGRAFIE:
563
DESPRE BUNELE MANIERE ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. BIRTA ADRIANA
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme si reguli de
conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. “Pecetea pe care
părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată
viața ”(M. Golu). Acest tip de relație este hotărâtoare în devenirea personalitătii nu numai prin faptul că ea
este primordială și se menține pe toata durata vieții, dar și prin faptul că familia mediază și condiționează
comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte. Dacă vrem să avem un
copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţinem cont de faptul că spontaneitatea, energia şi
impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni de
la oamenii din jur. De aceea este bine să acordăm o atenţie deosebită inclusiv manierelor noastre şi
anturajului.
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi
când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor maniere
este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care
trebuie să fie respectate! Există câteva reguli de comportament foarte importante pentru educația copiilor
după cum urmează:
 Salutul şi mulţumirea
A saluta şi a mulţumi sunt elementele esenţiale ale bunelor maniere.
Învăţaţi-l să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite. Explicaţi faptul că a mulţumi
ţine nu numai de educaţie, ci şi de respectul pe care îl arăţi celuilalt.
Învăţaţi-l să salute persoanele pe care le întâlneşte. În cazul în care cineva cunoscut trece pe lângă el
şi pare a nu-l observa, este bine să îl salute cu voce tare sau să întindă o mână către el.
 Codul bunelor maniere pentru copii la masă
Nu de puţine ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai când ajung să fie puşi la masă. De aceea
este indicat să le explicaţi câteva reguli de bună creştere atunci când se mănâncă în familie sau la altcineva.
La fel de important este să înveţe să nu mănânce înainte ca toată lumea să se aşeze la masa.
 Comportamentul în mijloacele de transport în comun
Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să dea dovadă de politeţe şi de bună creştere.
Îl veţi educa să ofere locul său unui bătrân sau unei persoane infirme. O altă regulă de bună creştere este
aceea de a nu arunca nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră gunoiul până când coborâm din mijlocul de
transport în comun, pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş de gunoi.
 Comportamentul în locurile publice
În locurile publice nu se vorbeşte tare şi nici nu este indicat să te manifeşti agresiv. De asemenea,
atunci când copilul are o criză de plâns în public din diverse motive, încercaţi să îl liniştiţi fără a vă enerva.
 Codul bunelor maniere pentru copii, atunci când vorbesc la telefon
Începeţi prin a-l învăţa că atunci când va efectua apeluri, va vorbi politicos, fără a ţipa şi va ţine cont
de salutul obligatoriu, atât atunci când răspunde cât şi atunci când conversaţia s-a încheiat. Mesajele trebuie
să fie politicoase. Nu se trimit poze indecente cu propria persoană sau cu altcineva.
 Codul bunelor maniere pentru copii atunci când se află pe stradă
Regula cea mai importantă este să fie învăţaţi să traverseze numai pe culoarea verde a semaforului şi
numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie să înveţe că nu au voie să
arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special amenajate
 Comportamentul faţă de adulţii implicaţi într-o conversaţie
Una dintre primele bune maniere pe care părinţii îi învaţă pe copii este să nu îi întrerupă pe ceilalţi
atunci când vorbesc la telefon, sau poartă un dialog cu alte personae. Trebuie învăţaţi că dialogurile dintre
adulţi trebuie întrerupte doar pentru motive bine întemeiate.
564
 Codul bunelor maniere pentru copii atunci când familia sa primește musafiri
Indiferent cine sunt persoanele care vin în vizită, limbajul folosit de copil trebuie să fie unul care
arată foarte mult respect. Dacă este vorba de oameni mai în vârstă, învăţaţi-l să salute politicos, să îşi
tempereze mişcările şi să răspundă politicos întrebărilor pe care aceştia le adresează. La plecare, un semn
de bună creştere este să îşi ia la revedere de la toţi invitaţii şi să le mulţumească pentru vizită.
 Bunele maniere atunci când copilul este musafir
Explicaţi-i celui mic faptul că atunci când va merge în vizită, nu va avea voie să alerge prin casă.
De asemenea, că doar la el acasă poate căuta prin sertare, dulăpioare sau prin alte locuri. Dacă s-a
întâmplat să distrugă ceva din greşeală sau să spargă vreun obiect, rugaţi-l să spună imediat gazdei şi să îşi
ceară scuze, să nu încerce să dea vina pe altcineva, ori să ascundă cele întâmplate.
Nu uitaţi să-i amintiţi să folosească frecvent cuvintele “mulţumesc frumos” şi “te rog frumos” pentru
momentele în care, la masa, i se schimbă farfuria cu mâncare. La plecare, trebuie să îşi ia la revedere de la
gazde şi să le mulţumească pentru găzduire.
 Codul bunelor maniere pentru copii la şcoală
Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituţiilor de
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutaţi să
le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la gradiniţă sau la
şcoală.
În primă instanţă copilul dvs. trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă, să salute
profesorul, să ceară permisiunea înainte de a merge la toaletă, să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă
mulţumesc", să urmeze întocmai indicaţiile profesorilor, să îşi îngrijească banca, să se comporte decent în
recreaţii, fără violenţă şi acte de vandalism, să fie politicos cu toate persoanele cu care interacționează.
Respectarea bunelor maniere conduce la o adaptare rapidă a copiilor în colectivitate, concretizată și
în rezultate școlare deosebite.
BIBLOGRAFIE:
• Codul bunelor maniere astăzi - Aurelia Marinescu, Editura Humanitas; 2015
565
PROF. BIVOLARU MARCELA

ȘC. GIMN. ,,PROF.ILIE POPESCU,,-ȘOTANGA ,DAMBOVIȚA
În contextul actual, nu știu dacă mai putem vorbi despre ,, cei șapte ani de acasă,,, deoarece de la
vârste cât mai fragede copiii sunt incluși în diverse forme educaționale, astfel încât rămâne doar ideea de
la baza acestei expresii-normele de conduită se învață în familie. În familie copilul ar trebui să deprindă
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar
vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția unui comportament social corect. Școala și
alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse în familie.
A fi ,, bine crescut,, nu înseamnă peste tot același lucru, deoarece atât contextul cultural ,istoric cât și
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor ,,șapte ani de acasă,,. Mai mult de atât,
este din ce în ce mai greu să definim mediul familial, în contextul în care avem atâți copii lăsați în grija
bunicilor de la vârste foarte mici sau se află doar în grija unuia dintre părinți . Cu toate acestea minimele
norme de conduită privind comportamentul în public, recunoașterea greșelilor sau respectul de sine și de
semeni ar fi ideal sa fie însușite în primul rând acasă, nu să fie ,,pasate,, în grija școlii .
Modul trepidant în care se desfășoară viața noastră are repercursiuni și asupra modului de ,,
maturizare ,, al copiilor care sunt ,,obligați ,, de la vârste tot mai fragede să se obișnuiască să fie
independenți-stau cu bunici sau bone de la câteva luni, sunt duși la creșă și grădiniță ceea ce înseamnă că
timpul petrecut cu proprii părinți este din ce în ce mai scurt, acest lucru obligând pe copil să își dezvolte
capacitatea de comunicare cu cei din jur.
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească,
educația începe din familie, pentru că aici se formează caractere. Asta ne arată mediul în care s-a format și
dezvoltat în comportament, atitudini și limbaj. De foarte multe ori în copilărie, atunci când făceam ,,greșeli
publice,,( mai ales în mediul rural )eram întrebați ,,Al cui esti?,, deoarece încă spiritul de comuniune și
respect, impunea în educația noastră să nu ne facem de,, rușine părinții,, -până la urmă un lucru simplu și
sănătos de a înțelege că trebuie să fi responsabil. Urbanizarea și mai ales tehnologia intensă din zilele
noastre nu cred că face altceva decât să ne îndepărteze social și să ducă la un soi de toleranță excesivă prin
care să lasăm pe toți ,, în pace,, . Ar fi bine să încercăm din răsputeri să mai păstrăm din valorile sănătoase
ale poporului nostru, de a stii să mai rostim cu sufletul un –bună ziua, te rog si un mulțumesc, care încă
sunt dovada unei bune educații în familie.
566
IMPORTANŢA CELOR ,,7 ANI DE ACASĂ’’
PROF.INV. PRIMAR BIZADEA COSTICĂ

LICEUL TEORETIC ”GRIGORE GHEBA” DUMITREȘTI VRANCEA
Cei șapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept
politete, ci la o intreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Ea este
nucleul în care copilul se formează ca om, având un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual
al copilului. Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se
va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul
unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii
care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi);
părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr
dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale. Necesitatea educării tinerei generații
pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia
de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă
cerinţelor societăţii.
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până în momentul în care pășește pentru prima
dată pragul şcolii. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să se comporte respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu toate persoanele cu care interacționează. Cei 7 ani de acasă
reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin
că regulile de comportament și educație oferite în primii ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu din jur. Auzim deseori expresia
,,copilul acesta are sau nu are cei sapte ani de acasa”. Pentru cei mai multi dintre noi, expresia „cei sapte
ani de acasa” este echivalenta cu un cumul de reguli de politete si de principii de baza pe care copilul le
deprinde in familie.
Asadar, familia are un rol esențial in educația copilului, fiind nucleul în care el se formeaza ca om.
Un copil bine educat de acasă este bine crescut, se comportă exemplar cu cei de vârsta lui si cu adulții, știe
ce este respectul față de sine si față de ceilalți, are o stimă de sine ridicată, este capabil să se integreze in
colectivitate. Este evident că, dacă aceste valori nu se regăsesc înscrise în codul copilului, el le va invăța la
școală, sub îndrumarea profesorilor. Insă, în această situație, copilul intră în viața socială cu un handicap
moral, care va fi ulterior „tratat”. Un copil care nu a primit o educație corectă in familie va avea de suferit
la maturitate. Lacunele relaționale, complexele pe care le va avea sunt, de fapt, consecința unei educații
familiale defectuoase. Prin urmare, educația copilului trebuie să se facă cu grijă, treptat în raport cu etapa
de dezvoltare în care se află el. In familie, părinții sunt modele pentru copil, ei reprezintă oglinda care
reflectă viitorul adult. Responsabilitatea părintilor în ceea ce priveste educația copilului este imensă, căci
educația în primii ani de acasă defineste caracterul și personalitatea copilului care va deveni adultul capabil
sau incapabil să se integreze în societate si să respecte normele ei. In familie, copilul începe să se descopere,
învață limbajul, adresează primele întrebări și primește cele dintâi răspunsuri, acumulează informații despre
lumea care îl înconjoară, învață regulile de comportament, își însusește modele la care se va raporta întreaga
viață. În interacțiunea cu cei apropiați, învață conceptele de ,,bine” si de ,,rău”, învață să iubească si să-i
accepte pe ceilalți. Primele deprinderi de viață sănătoasă, normele de igienă, valorile morale, altruismul
sunt câteva din ,,lecțiile” celor șapte ani de acasă. ,, Lecțiile” predate de părinți rămân întipărite în conștiința
copilului, ele formând temelia pe care se va construi concepția lui despre viată și valorile sociale. Copilul
are nevoie de aceste ,,lecții” pentru a deveni autonom, apreciat și repectat de aceștia.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și dezvolte
autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea atenției prin
opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi, creșterea gradului
de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să managerieze aceste situații,
567
astfel încât copilul să ia doar elementele corecte, necesare procesului devenirii ca persoană unică,
independentă, funcțională. Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în
concordanță cu etapa de dezvoltare în care el se află, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt
pe măsura forțelor lui, oferindu-i și cerându-i numai ceea ce nu depășește capacitatea lui de înțelegere.
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii șapte ani
nu ar trebui dedicați scrisului sau socotitului, deși pentru tot mai mulți părinți aceste lucruri par obligatorii.
Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament, formării unor
deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului. După ce ajunge la vârsta preșcolară și școlară, educația
copilului se împarte între familie și dascălii și pedagogii din școală.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Crescând în şi alături de familia sa, copilul
norme ale familiei (căldură şi afecţiune, limite clare şi bine precizate, răspuns imediat la nevoile copilului,
disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului, sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor
inacceptabile ale copilului, respect, deschidere şi comunicare, recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor,
confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem
regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de
organizare a unui stil de viaţă sănătos. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil,
inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide
între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în
structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter
compensatoriu. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm
de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul
îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind
intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care
îşi structurează personalitatea.
BIBLIOGRAFIE
Emil, P., Iucu, R, Educația în familie, Editura Polirom, Iași, 2002.
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundația România de Mâine, București, 2000.
568
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PRIMAR BIZADEA LENUȚA

LICEUL TEORETIC ,,GRIGORE GHEBA” DUMITREȘTI
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, fiind mediul socio-cultural în care copilul s-a
născut și creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi
valorificarea acesteia.
Normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Părinții joacă cel mai important rol în
formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități. Familia are o puternică influență asupra a
ceea ce devenim, asupra modului în care ne vedem pe noi înșine, asupra a tot ce ne influențează pe noi.
Copilul trebuie să învețe normele morale, etice din familie deoarece ea este baza fundamentală a formării
de sine. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă. Părinții sunt cei care
stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase ca alimentarea, activitățile, jocurile,
plimbările, pregătirea lecțiilor, ora de culcare și altele. Comportamentul părinților față de copil reprezintă
o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de viață a copilului.
Modul de comunicare liber îi permite copilului să se simtă liber în gândire și exprimare, mai deschis
spre o comunicare cu ei și spre o gândire matură mai timpurie. Părinții trebuie să fie cât mai atenți la tot
ceea ce face copilul lor, să fie prezenți la activitățile în care participă copii lor, să fie interesați de pasiunile
copiilor lor, să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât mai mult timp cu familia lor, să iasă
cât mai des împreună la plimbare sau în vizită. Participarea afectivă a părinților la necazurile copiilor, le
aduc liniștea și siguranța. E bine să li se explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora și nu să se
apeleze la măsuri autoritare și drastice deoarece ele produc blocaje psihice și dezadaptare socială. De aceea
se spune că cei șapte ani de acasă sunt cei mai importanți în dezvoltarea copilului și că aceștia îi formează
modul de comportare pe care îl au în viitor. În primii șase-șapte ani de viață, copilul dovedește sensibilitate,
receptivitate, mobilitate, o mare putere de acumulare și asimilare de cunoștințe. Familia este cea care trebuie
să-i asigure condiții favorabile de creștere și dezvoltare, în funcție de disponibilitățile individuale
nevoile.
Prin educaţie parentală părinţii devin parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de
schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei, căldură şi afecţiune, limite clare şi bine
precizate, răspuns imediat la nevoile copilului, disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului,
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului, respect, deschidere şi
comunicare, recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor, confidenţialitate şi încredere reciprocă. Copilăria
social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
moral-spiritual al acestuia. Dacă unui copil, familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci
pe viitor va apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a
încrederii în propriile sale forțe. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate
569
ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară,
primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie,copilul începe să se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului
se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce
a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această
vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme. „Cei 7 ani de acasă” este perioada
cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o personalitate cu diverse aptitudini şi preferinţe.
Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
sănătos. Ca părinți trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil.
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. “Pecetea pe care
părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată
viața” (M. Golu).
BIBLIOGRAFIE
570
ȘCOALA PRIMILOR ANI – O BAZĂ A DEZVOLTĂRII
BÎZDOC DIANA-MARIA, STOIAN NATALIA,

GRĂDINIȚA MĂRȚIȘOR, SECT. 4 BUCUREȘTI
Ca ființă socială, orice persoană are nevoie de o bază în dezvoltarea și evoluția sa în cadrul unei
societăți așa-zis sănătoase. În acest sens cei 7 ani de acasă reprezintă pilonul fundamental al acestei evoluții,
direcționând-o spre aspecte mai bune sau mai puțin bune. Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai
important în formarea și socializarea copilului, deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul
căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale, si împlinite etapele întregului său ciclu de creștere.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educația primită de acesta până la șapte ani, fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind, în primul rând, cadrul existenței biofizice al dezvoltării
copilului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea unui
program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar copilul nu are
nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia reprezintă pentru copil și “școala primilor ani” în care se
pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om, ca persoană cu statut
social.
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui. Rolul lor este unul definitoriu în formarea personalității copilului, întrucât el învață în primul
rând prin imitație. Astfel, atitudinea părinților în mediul familial, dar și în cadrul societății constituie un
șablon pe care copilul și-l însușește inconștient. Astfel, expresia ”cei 7 ani de acasă” definește tot bagajul
de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această
perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare
și de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață
la trei ani, la cinci sau la șapte ani. La doi ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până
la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de doi ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de doi ani nu
învăţa formulele de politeţe, îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi
al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
571
Între cinci şi șapte ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi fie dezvoltată mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi în vederea unei integrări cât mai ușoare și
armonioase în societate.
Astfel, părinții sunt modele pentru copii, iar aceștia sunt oglinda părinților lor. Cei 7 ani de acasă
reprezintă mijlocul prin care afirmașia anterioară este verificată și dovedită. Când vorbim despre cei șapte
ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Bibliografie:
1.Lansbury, Janet, Nu există copii răi: despre educarea cu blândețe a copiilor mici, fără pedepse și
rușine, Univers Publishing House, 2017
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002
572
ROLUL FAMILIEI IN DEZVOLTAREA PERSONALITAȚII COPILULUI
PROF.INV.PRIMAR BLAGA ELENA-LAVINIA

ŞCOALA GIMNAZIALA URECHEȘTI, JUD.BACAU
Familia are o importanță majoră în definirea personalității copilului, în dezvoltarea acestuia din punct
de vedere fizic, intelectual, emoțional, moral sau caracterial și spiritual estetic, fiind considerat de A. Berger
,,un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți”.
Interacțiunea și comunicarea membrilor familiei și-au dovedit importanța pentru dezvoltarea generală a
personalității copilului.
Așadar familia este unul dintre cele mai importante elemente care contribuie la dezvoltarea unei
personalități, exercitând o influență deosebită asupra copiilor. Părinții furnizează ,,zestrea genetică”, iar
familia creează condițiile dezvoltării fizice, emoționale, intelectuale și modelează caracterul copilului,
simțul moral și estetic al acestuia. Copiii datorează educației primite în mediul familial mare parte din
cunoștințele despre natură, societate, deprinderi alimentare și igienice, atitudinea față de viață, modelele
sau obișnuințele comportamentale. De aceea, familia este considerată instituția fundamentală în toate
societățile.
Familia exercită asupra copiilor influențe educative manifestate fie direct (prin acțiuni), fie indirect
(prin modele de conduita,prin climatul psihosocial existent). Este recunoscut faptul că strategiile educative
la care se face apel în familie determină, în mare măsură, dezvoltarea personalității, precum și rezultatele
școlare ale copiilor, comportamentul lor (stimularea intelectuală în primii ani de viață, climatul emoțional
stabil, încurajarea și suportul parental continuu).
Analizând situațiile concrete în care se manifestă acțiunile educative în familie, se pot identifica mai
multe tipuri de părinți. Astfel, unii își armonizează sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii. În
schimb, alții nu conștientizează efectele negative ale strategiilor utilizate. O altă categorie e aceea a
părinților care refuză să recunoască faptul că relațiile lor educaționale sunt deficitare. Aceștia acuză factori
străini ori necunoscuți familiei pentru nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură sau
comportamentele inadecvate ale propriilor copii.
Chiar dacă sunt bine intenționate, comportamentele educaționale ale părinților pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauză neadecvării particularităților de vârstă și individuale la situații concrete
de acțiune, la sistemele de cerințe adresate copiilor.
Așadar, personalitatea în formare a copilului va fi puternic amprentată de severitatea exagerată,
manifestată prin interdicții, brutalitate, volum mare de sarcini, program încărcat de activități (sportive,
artistico-plastice), interzicerea activităților de recreere specifice vârstei. În ciuda bunelor intenții, rezultatele
pot fi contrare celor așteptate.
Același impact-de a costitui piedici în formarea și dezvoltarea personalității copilului-îl poate avea
atitudinea superprotectoare a unor părinți, care se poate manifesta prin limitarea excesivă a libertății și
independenței de acțiune, a inițiativei copiilor. Apar atitudini de supraevaluare a propriilor posibilități
(ducând la exacerbarea Eu-lui) dar și de subevaluare a copiilor, care devin lipsiți de inițiativă.
Considerând că nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltării
armonioase a personalității copilului, concluzionăm că ”școlarul are nevoie acasă de un cadru general de
viață în care să se simtă în siguranță”. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși,
destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții
se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl intristează, și că nu se
dezinteresează de ceeea ce se întâmplă la școală. Dar în același timp el are nevoie de un cadru de disciplină
destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini și, totodată, să știe că părinții
săi împărtășesc același nivel de exigență.”(M. Gilly).
îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar în același timp nu mai au timp și răbdare să acorde atenție problemelor
exercitându-se oarecum paralel.
573
conștientizeze faptul că relația de colaborare școală-familie este determinantă în obținerea performanțelor
școlare.
BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern și educația sa – EDP, București, 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferențele individualizate – Ed. Tehnică, București, 1999;
M.GILLY, Elev bun – elev slab, EDP, București, 1973;
M.GOLU, Dinamica personalității, Ed. Geneze, București, 1993.
R.VINCENT, Cunoașterea copilului, EDP,București, 1972.
574
NORME ȘI VALORI ESENȚIALE PENTRU SUCCESUL VIITORULUI
COPILULUI: CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
BLAGOE ROZETA ANA

LIC.TENHOLOGIC BERZOVIA - GRADINIȚA P.N.BERZOVIA
JUD.CARAȘ-SEVERIN
de sport, la teatru sau în vizită la rude. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă
creştere, acasă sau în societate.
lui.
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
semnificaţia pedepsei. ntre 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona
sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile
din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi
faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
575
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. BLEJAN MARIA MIHAELA

GRADINITA CU P. P. PHOENIX, CRAIOVA
-STUDIU DE SPECIALITATE-
acasă.
dorinţelor sale.
576
BIBLIOGRAFIE
577
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ
ÎNVĂȚĂTOR BLÎNDU DELIA
Preocuparea fundamentală a părințiilor responsabili este aceea de a asigura copiilor un viitor cât mai
fericit.
De aici și atenția pe care o acordă educației sau bunei creșteri, înțeleasă în general ca o influențare
sistematică si constantă a conștiinței copilului în devenire.
Există, firește, deosebiri sensibile în modul cum percep, concep și înțeleg ei viitorul propriilor copii,
precum și în privința metodelor folosite pentru realizareaa acestui deziderat.
Unii părinți îi putem numii tradioționaliști, cu pretenții exagerate, nerealiste care rămân ca niște vise
neîplinite. În viziunea unor părinți predomină fraza ”Daca nu am reușit eu, atunci să reușească măcar el.”
În astfel de situații, copilul apare ca un simplu instrument de împlinire în prelungire, a propiilor ambiții.
Apar situații când unul din părinți este autoritar, în timp ce celălalt este mai îngăduitor, mai tolerant.
Efectul imediat îl constituie deruta copilului, iar pe termen îndelungat, dezechilibrul psihic al acestuia.
Există părinți care manifestă mai multă înțelegere și toleranță față de copil și problemele sale și
folosesc în educarea acestora metode mai omenoase. Înțelegerea lor, deriva dintr-un mod total diferit de a
privii copilăria. Copilul apare în concepția lor ca o ființă în devenire iar copilăria ca o perioadă a dezvoltării
sale.
Dacă în etapele timputii ale dezvoltari sale el are nevoie de îngrijire, sprijin și îndrumare, în etapele
următoare trebuie să-i se acorde din ce în ce mai multă libertate, independență și încredere în capacitățiile
sale.
Plecând de la o asemenea înțelegere a lucrurilor, raporturile care se instituie între părinți și copii sunt
în general mai calde, mai apropriate și mai echilibrate. Ele se întemeiază în principal pe respectul
personalității și demnitatea acestuia și contribuie la dezvoltarea independenței în gândire și acțiune, a
spiritului critic-reflexiv, a inițiativei, a sârguinței, hărniciei, responsabilității, etc.
Pe scurt copilul este învățat mai degrabă cum să facă ceea ce face, iar dacă am greșit i se arată unde,
cum și ce a greșit. Mai precis, ei transformă greșelile și eșecurile în tot atâtea priilejuri de învățătură, copilul
aflând pe această cale ce și cum sa facă astfel încât să le prevină.
Părinții trebuie să știe că a crește un copil este o problemă pe care trebuie să și-o pună înainte de a-l
aduce pe lume. Dacă pentru un pom pe care îl sădești atașezi un țăruș pentru a-l ține drept, îl altoiești ca să
dea roade cât mai bune, să nu facă umbră pământului degeaba, cu un om trebuie să comunici, să-l educi din
fașă cu toată afecțiunea ca mai târziu să te reprezinte, să te mândrești cu el.
Copilul nu este o masină, un ceas, un televizor care dacă nu funționează îl repari, schimbi o piesă
sau cumperi alt obiect.
El are suflet, trebuie să se dezvolte din toate punctele de vedere să răzbată în viață până ajunge om
în toată firea, să se poată descurca singur în viață, dar nu la întâmplare.
Sunt multe situații în care copilul își amintește de anii când în familie era minunat ”ca la mama
acasă”, unde părinții au oferit toată iubirea, mângâierea, înțelegerea și toată viața lor poartă cu ei modelul
familiei din care au plecat.
Familia trebuie să ofere metode educative simple, multiple, corespunzătoare pentru a forma copii
calmi într-o viață zbuciumată, copii fericiți în plină mișcare.
578
PREGATIREA COPIILOR PENTRU ȘCOALA – EDUCAȚIA IN FAMILIE
ÎNV. BLINDU SEVASTICA
După părerea mea educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care
copiii primesc rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie învățăm pentru prima
dată ce este lumea, ce este bine și ce este rău, iar familia rămâne mediul esențial pentru o dezvoltare
armonioasă a copiilor; o instituţie sacră, la care iau parte părinţi şi copii, un refugiu în faţa singurătăţii,
devenind un spaţiu atât al perpetuării valorilor, cât și al transmiterii lor din generaţie în generaţie.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că trebuie
să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului,
educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură
corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment.
Având rolul de prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), ea este cea care ar trebui să dezvolte spiritul
de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care
părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului.
La vârsta de 6-7 ani copiii se află în pragul unei etape deosebit de importante a vieții lor: începerea
școlii. Din punct de vedere al creșterii și dezvoltării, copilul se află La sfârșitul unei etape în care a făcut
progrese vizibile. Beneficiază de o dezvoltare a simțurilor care îl vor ajuta în noul tip de activitate. Pe plan
emoțional copilul are nevoie de afecțiune atât din partea părinților cât și din partea cadrelor didactice.
Această ”zestre” cu care copilul pășește în noua fază a existenței sale se cere îmbogățită cu unele
aspecte elementare de conduită și de asemenea, atunci când intră în școală trebuie să aibă deprinderi minime
de ordine și disciplină pentru a nu deranja desfășurarea normală a lecțiilor prin tulburarea liniștii și nici prin
dese ieșiri din clasă.
Pentru ca un copil să se poată adapta ușor noilor cerințe, este necesar ca părinții să-și continue educația
sprijinind cadrele didactice. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea
dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de
acţiune când este vorba de interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la
construirea unor relaţii pozitive între familie şi şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt
eficiente ambilor factori.
579
AUTOR: PROF.ȊNV.PRIMAR BOAR CLAUDIA-NARCISA

ŞCOALA: LICEUL TEHNOLOGIC FELDRU
acasă.
dorinţelor sale.
580
PARINȚII TOXICI
PROF. BOBA CRISTINA
„Există doar două moșteniri de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri. Una dintre acestea
este rădăcinile, iar cealaltă, aripile.” Goethe
Influențele educative ale familiei sunt o expresie a relațiilor ce se stabilesc în interiorul familiei și a
modelelor culturale pe care le oferă. Pe de altă parte, acțiunea educativă a familiei este cu totul altceva. Ea
este exercitată de un membru al familiei, în mod intenționat, conform unui scop, folosind metode adecvate.
Studiile de specialitate au scos în evidență mai multe tipuri de părinți: părinții indiferenți, părinții
perfecționiști, părinți exagerați, părinți democratici, părinți hiperprotectori, părinți permisivi, părinți
autoritari, părinți nepăsători.
Părinții toxici sunt cei care ajung să transforme metodele de educație într-un lung șir de experiențe
descurajante pentru copii, fie prin impunere, umilințe, agresivitate, manipulare, fie prin hiperprotectie,
suprapermisivitate sau neglijență. Acești părinți ocilează între fermitate – prin impunerea voinței asupra
copilului, ceea ce îi violează acestuia respectul și stimă față de propria persoană, trezindu-i sentimente de
rebeliune, furie, și permisivitate – prin comportamente extrem de indulgente, care violează respectul față
de ei înșiși, producând copii tiranici și anarhie în casă și la școală.
Există mai multe tipologii de părinți toxici:
a)Controlorul sau protectorul – cel care trebuie să știe tot timpul ce se întâmplă în viață copilului,
începând de la ceea ce mănâcă și orice acțiune pe care acesta o întreprinde; cel care devine hiperprotectiv
cu copiii și nu le lasă libertatea de exprimare.
b)Exigentul – cel care are așteptări foarte mari în ceea ce privește rezultatele școlare are copilului,
punând foarte multă presiune pe acesta. Prin urmare, cacest copil va crește cu o stimă scăzută de sine,
dezvoltând uneori o dependență față de părinți, ce ajunge să creadă despre sine că este o persoană incapabilă
și mediocră.
c)“Arogatorul” de merite – cel care încearcă să-și trăiască visele și împlinirile prin intermediul
copilului.
d)Agresivul – cel care tinde să fie foarte dominant și se folosește de dovezi de dispreț, sarcasm și
agresiune fizică pentru a obține ceea ce își dorește.
e)Manipulatorul – cel care prezintă realitatea după bunul plac. Acest tip este foarte dăunător deoarece
“vinde” copilului o realitate care există doar în mintea lui, aceea care îl avantajează pe el. Obișnuiește să
aibă un astfel de comportament și cu alte persoane, fiind expert în detectarea slăbiciunilor celorlalți pentru
a-și atinge scopul, nu se oprește până nu obține ceea ce dorește și are o mare nevoie de control.
f)Distantul – cel care nu oferă afecțiune și nici nu apreciază afecțiunea primită de la copil. Copilul va
crește fără să primească iubire. Golul emoțional este foarte dăunător pentru copil deoarece la vârstă adultă
va duce la dificultăți în relaționare și la sentimente de vinovăție atunci când se va simți fericit, din moment
ce a fost făcut să creadă că nu are dreptul la fericire.
g)Neglijentul – cel care este lipsit de interes și implicare în creșterea copilului sau cel care alocă prea
mult timp job-ului sau altor tipuri de activități, în detrimentul petrecerii timpului cu copilul.
CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI
Raspundeti cu atentie la urmatoarele afirmatii:
-daca sunteti de acord incercuiti “DA”,iar daca nu incercuiti “NU”
1.Intotdeauna spun ceea ce gandesc in discutiile cu fiul/fiica mea;
DA NU
2.Inainte de a-i spune copilului meu sa faca ceva il privesc in ochii;
DA NU
3.Cand fiul/fiica mea imi vorbeste il ascult cu atentie;
DA NU
4.Nu cedez niciodata cand copilul incearca sa discute sau sa modifice regulile stabilite de comun
accord;
DA NU
581
5.Consider ca nevoile si dorintele copilului meu sunt mai importante decat propriile mele nevoi si
dorinte;
DA NU
6.Fac tot ce pot pentru a aplana conlictele din familie pentru ca pentru mine linistea caminului meu
conteaza cel mai mult;
DA NU
7.Daca as fi mai autoritar cu copilul meu acesta m-ar iubi mai putin;
DA NU
8.Mi se intampla sa ascund de partenerul meu de viata unele greseli ale copilului;
DA NU
9.Adesea imi dau seama ca,desi a gresit,copilul meu are motive intemeiate pentru a se comporta asa;
DA NU
10.In general nu ii spun foarte clar copilului meu la ce ma astept de la el;
DA NU
11.Cand copilul meu nu ma asculta ma supar sau incep sa plang;
DA NU
12.Dupa o discutie contradictorie cu copilul meu mi se intampla san u vorbesc cu el mai mult timp;
DA NU
13.Am tendinta sa tip atunci cand copilul meu se comporta neadecvat;
DA NU
14.In general resping cererile copilului meu atunci cand nu se comporta adecvat;
DA NU
15.Am tendinta de a-mi jigni copilul atunci cand nu se comporta adecvat;
DA NU
16.Consider ca nevoile si dorintele mele sunt mai importante decat nevoile si dorintele copilului meu;
DA NU
17.Consider ca bataia e cea mai buna metoda pentru a-l face pe copilul meu sa ma asculte;
DA NU
Tipurile de comunicare care reies din aplicarea acestui chestionar sunt:
-asertiva-daca parintii se recunosc in cea mai mare parte din afirmatiile de la 1-4;
-pasiva-daca parintii se recunosc in cea mai mare parte din afirmatiile de la 5-12;
-agresiva-daca parintii se recunosc in cea mai mare parte din afirmatiile de la 13-17.
Comunicarea asertiva este atunci cand parintii isi exprima ideile si cerintele in mod rezonabil,dar in
acelasi timp direct si clar.
Comunicarea pasiva –atunci cand parintii pun dorintele,nevoile copilului deasupra propriilor nevoi.
Comunicare agresiva-atunci cand parintii pun dorintele,nevoile lor deasupra dorintelor copilului.
BIBLIOGRAFIE
https://www.edupedu.ro/cum-se-comporta-parintii-toxici
https://ro.scribd.com/document/392513769/Parintii-toxici-Susan-Forward-pdf
582
BOBÎLCĂ ANAMARIA DORINA

GRĂDINIȚA NR. 1-STREHAIA
acasă.
Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
dorinţelor sale.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat,politicos,care ştie să
însă că purtarea copilului tău, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
583
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect, mai
ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă scuzaţi“. Nu
uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-
simţ i se vor părea normale şi îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se învaţă treptat,
tocmai de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alţii
va fi,la rândul său,respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa,
începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de
ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se
joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută şi să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele
care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“ ,ori să
salute şi să răspundă la salut,pe măsură ce va creşte,odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl
celorlalţi dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viaţa de zi cu zi,în
orice situaţie.
În aceste momente,trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă,pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el,că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,că nu este
de nerăbdare,oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
,,Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
584
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. BOBINĂ-MODROIU CARMINA-DACIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CĂRPINIȘ, JUDEȚUL TIMIȘ
Atunci când se vorbește despre cei 7 ani de acasă toată lumea se gândește la educaţia pe care copilul
o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Se
spune că un copil are cei 7 ani de acasă atunci când este bine crescut, ştie să salute, se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu cei mari.
Copilăria este cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru că aici se formează şi se
instruiește caracterul psiho-social. Familia răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia
acestuia și exercită o influenţă puternică asupra copilului.
În situația în care familia nu satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, apare un sentiment de
neîncredere în mediu, teama de viitor, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi sentimentul
numit ruşine. Întotdeauna familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e
rău. Familia comunică copilului primele informaţii despre lumea din jurul său, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar dorinţelor sale.
Influența educativă pe care familia o exercită asupra copiilor se poate manifesta atât direct, prin
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor în ceea ce privește formarea concepţiei lor despre viaţă, despre modul de
comportare şi relaţionare în raport cu anumite norme sociale.
Educația copilului trebuie condusă cu grijă şi cu afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în
care se află, fără a-i cere timpuriu lucruri care nu sunt pe măsura forţelor lui, cerându-i doar ceea ce nu
depăşeşte capacitatea de înţelegere.
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului de acasă, alături de părinţii săi,
toate activităţile care se desfăşoară împreunăconduc la formarea anumitor deprinderi, abilităţi care
contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul
începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele
la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
Atunci când ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să lustruiască ce a realizat familia, să completeze golurile
din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul foarte mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM.
Aceasta este perioada extrem de importantă, fiindcă este fundația pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
BIBLIOGRAFIE
585
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎN EVOLUȚIA COPILULUI
BOBITAN ILICIA MARCELA
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la
întrebări şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se demonstrează
doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună,
îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza comportamente
corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie, copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil bine crescut
cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la farmacie, la
doctor, spunem intotdeauna „te rog”, „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile celorlalti, nu facem
zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii, respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura ichisa
pentru a nu-i deranja pe cei din jur, respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa foloseasca
expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti. Astfel, va invata
sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta, unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare sa
nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.
În concluzie, prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre
respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare
spre bine sau spre rău.
586
CEI 7 ANI DE ACASA! EDUCAȚIA IN FAMILIE
PROF. INV. PRIMAR BOBOC MADALINA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 BUGHEA DE JOS
Aducerea pe lume a unui copil este un eveniment deosebit de important si un prilej de bucurie atât
pentru părinți, cat si pentru cei apropiați. O însemnătate deosebita în creșterea armonioasa a copilului o are
mediul in care trăiește și creste.
Cei 7 ani de acasa sunt esentiali pentru a pune baza unei educatii corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizeaza, prin felul de a comunica cu semenii lui intelegem cat de
bine au fost aplicate regulile de bune maniere. De multe ori, mama este prea toleranta la anumite situatii,
iar tata este prea dur. Copilul, insa, nu stie cum este corect sa procedeze daca si maturii au pareri impartite.
In acest sens, codul bunelor maniere vine in ajutor, atentionand ca nu exista doua feluri de bune
maniere si daca parintii ar cunoaste aceste reguli, cu siguranta am avea o societate mult mai culta. Important
este ca parintii sa respecte cat mai mult formulele de politete, regulile de bune maniere in familie, iar copiii
ii vor imita.
Parintii sunt primii educatori din viata copilului, educatia primita de acesta pana la 7 ani, fiind
determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, fiind in primul rand cadrul existentei biofizice al dezvoltarii
copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa fie, pastrarea sanatatii, cresterea normala si calirea
organismului.
Familia si caminul reprezinta pentru copil si “scoala primilor ani” in care se pun bazele viitoarei sale
constiinte, ale tuturor trasaturilor care il vor defini ca om intreg, ca persoana cu statut social.
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, furnizându-i primele repere de orientare in
lume, primele informații și învățături despre lucrurile si fenomenele din natura si din societate, primele
sfaturi, norme si reguli de conduita. Creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamnă “bun” pentru el, se
afla intr-o dinamica permanenta de la o cultura la alta, de la o perioada la alta.
587
PROFESOR: BOCOR ENIKO
„Poate că nu ai nici o șansă să fii un părinte perfect, dar sigur ai un milion de șanse să fii un părinte
mai bun’’
Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viața unui copil, având o contribuție deosebit
de importantă în formarea și dezvoltarea comportamentului și a personalității lui. Când folosim expresia ,,
cei șapte ani de acasă’’ ne referim la educația pe care un copil îl primește de la părinții lui, educație care
poate fi în favoarea sau în defavoarea lui. Copiii diferă unii de altii atât din punct de vedere al aspectului
fizic, cât și psihic, intelectual, diferă modul lor de gândire, nivelul cunoștințelor, felul în care vorbesc, se
poartă. Fiecare copil este imaginea vie a educației primite în familie, educație a cărei amprentă se observă
în momentul în care copilul intră în colectivitate.
Educația este un proces continuu, desfășurându-se treptat și tinând pasul cu fiecare ’’etapă de
dezvoltare din viața copilului. În dezvoltarea armonioasă fizică și neuropsihică a copilului atmosfera de
acasă, ,,climatul familial’’ joacă rolul cel mai important, copilul pe lângă toate nevoile sale de ordin material
(hrană, îmbrăcăminte, etc.) are nevoie să simtă că este iubit, ocrotit, ascultat, încurajat, îndrumat . Oferind
primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, el va simți acel climat
socio-afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Familia este cea care răspunde de protecția copilului,
având o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân întipărite în profilul moral-spiritual al acestuia.
Expresia ,, fiecare copil este oglinda familiei’’, se referă la faptul că el este ca un burete care absoarbe
totul în jurul său, modelele de conduită oferite de părinți pe care copiii le preiau prin imitație și învățare
reprezintă primul model social cu o influență hotarâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor
despre viață, a modului de comportare și relațioare în societate.
Copilul este pregătit să primescă cât mai multe informații. De aceea, este important felul în care sunt
transmise aceste informații, de către cine și în ce mod.
Toata activitățile desfășurate împreună cu copilul în familie, consolidează anumite deprinderi,
abilități ce vor contribui la formarea autonomiei copilului, conviețuirea socială, sănătate și igiena lui, el
începe să se cunoască pe sine, să aibă încredere în propriile forțe, începe să relaționeze, să fie atent la
persoanele din jurul lui. Învață cum să se îmbrace, să mănânce și cum să se comporte în unele situații,
deprinde abilități de a oferi ajutor, de a se gândi la nevoile celuilalt, de a asculta pe cineva, fiind capabil să
arate că celălalt este important pentru el, Un copil educat frumos va știi cum să se poarte la școală, în
societate, cum să-și facă și important să-și păstreze prietenii. Cei șapte ani de acasă reprezintă și abilitățile
minime de socializare, care îi vor fi de ajutor să se integreze și să fie acceptat.
Câteva componente importante care să-i ajute în formarea personalității lor și ulterior în integrarea în
societate sunt:
- să fie atenți și implicați în ceea ce se întâmplă în jurul lor;
- să știe să-și susțină părerile și să-și apere interesele ;
- să evite situațiile neplăcute;
- să ofere ajutor în caz de nevoie;
- să știe să piardă, deoarece nu poți câștiga întotdeauna, dar din orice experiență chiar și neplăcută
poți învăța ceva.
Felul în care se vorbește și felul în care este ascultat îl va învăța cum să procedeze la rândul său cu
ceilalți din jur.
Cu toții ne dorim copiii bine educați, pregătiți, care să-și găsescă un loc cât mai bun într-o lume în
continuă transformare, competitivă.
Copilăria este perioada foarte importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
într-un univers pe care-l creeăm noi ca și părinţi.
588
Bibliografie:
G. Sion, (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine, București
P. Osterrieth, 1973, EDP, București
589
”CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. PSIHOPEDAGOG: BODEA ANA-IOANA

LICEUL SPECIAL PENTRU DEFICIENȚI DE VEDERE – CLUJ-NAPOCA
Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizeză şi o diferenţiază
de alte persoane. Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare. Ea se formează pe parcursul vieţii
individului, iar în formarea ei intervin factori biologici, factori psihologici şi sociali. Educaţia este acţiunea
socială complexă, organizată, de dezvoltare a personalităţii în vederea integrării active şi creative în viaţa
socială.
Familia şi şcoala sunt factori educativi cu o influenţă deosebită asupra formării și dezvoltării
personalităţii copilului. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-
cultural în care copilul s-a născut, în care creşte, este primul loc unde începe educația. Ea este prima şcoală
a copilului, oferă primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, dar şi climatul socio-afectiv necesar
trebuinţelor şi dorinţelor sale, iar părinţii sunt primii profesori ai copilului care încep educarea lui în mediul
familial. Părinţii servesc drept modele pentru copiii lor. În familie se dobândesc primele noţiuni despre
morală, se imprimă copilului reguli, deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care se formează
personalitatea omului matur. Familia a avut în toate timpurile un rol decisiv în educarea copilului. Se poate
spune că fiecare copil este oglinda universului său familial.
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Ea se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Mediul familial are
un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de
cultură a copilului.
Când spunem că un copil are ”cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună: ” mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Altfel
spus, a avea ”cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință în tot cursul
zilei, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii, etc. Cred
că fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
iar ca părinţi, fiecare dintre noi, trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil. În toate situațiile
și experiențele de viață, copilul va experimenta și aplica cele dobândite în cadrul familiei.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte în primii ani din viaţă. Toate
regulile și comportamentele dobândite de copil în ”cei șapte ani de acasă” se aplica, se manifestă în
experiențele de viață din cadrul familiei, dar și în cadrul relațiilor sociale din afara acestuia: grădiniță,
școală, societate. Ele sunt completate cu exemple și modele de conduită și comportament ale altor persoane
din mediile școlare, modele și exemple de urmat din cadrul unor opere literare, modele demne de urmat din
societate.
Ceea ce au învățat copiii în primii ani de viață reprezintă fundamentul învățării ulterioare, ABC-ul
bunelor maniere, pe care ar trebui să le dobândească și consolideze copiii după intrarea în școală. Școlii îi
revine rolul principal în formarea unui cod al bunelor maniere pentru copii, în cadrul activităților propuse,
prin crearea unor situații de învățare în care elevii să poată aplica cele învățate. Școala, prin orele prevăzute
în cadrul curriculumului, prin orele de opționale, prin activități extrașcolare, are menirea să contureze și să
formeze caracterul copiilor.
În procesul de formare a personalităţii copiilor, cadrele didactice încearcă să găsească modalităţi
diverse de formare şi educare a trăsăturilor de caracter, să creeze situaţii în care copilul să-şi valorifice
calităţile şi punctele tari, să le dezvolte abilităţi de comunicare, negociere, rezolvare de probleme,
contribuind astfel la îmbunătăţirea stimei de sine a elevilor.
În cazul elevilor cu dizabilități vizuale cu care lucrez în cadrul Liceului Special pentru Deficienți de
Vedere cunoașterea și acceptarea de sine reprezintă variabile fundamentale în funcționarea și adaptarea
optimă la mediul social, în menținerea sănătății mentale și emoționale. Familia și școala sunt instituțiile de
bază care creează cadrul în care copiii se pot dezvolta armonios în funcție de interesele și aptitudinile
proprii.
590
În aceste demersuri școala trebuie să aibă ca partener familia, deaorece tot ceea ce copilul învață la
școală trebuie să aplice și acasă și în societate, oriunde s-ar afla. Familia și școala devin, astfel, locul unde
copilul începe să se descopere pe sine, să își contureze o imagine despre propria persoană, să își dezvolte
încrederea în sine.
Concluzii:
Formarea personalității elevilor se poate realiza printr-o colaborare eficientă între toți factorii
educaționali, cu suportul familiei, într-un climat afectiv.
Exemplele pozitive oferite prin intermediul unor povestioare, modelele cadrelor didactice, cât și
climatul afectiv și suportul familial conduc la formarea unei conduite corecte a elevilor în diferite contexte
de viață. Profesorii pot sprijini copilul în crearea unei imagini pozitive despre sine, dar realiste, își pot pot
ajuta elevii să-și atingă potențialul maxim.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ”cei 7 ani de
acasă”.
Biblografie:
1. Băban,A., (coord.), 2001, Consiliere educațională, Cluj-Napoca, Ardealul
2. Dolean, I., Dolean, D., Meseria de părinte, Ed. Aramis, București
3. Gherguț, A., 2005, Sinteze de psihopedagogie specială, Ed. Polirom, România
4. Rozorea, A., 1998, Deficiența de Vedere – o perspectivă psihosocială și psihoterapeutică, Ed.
PRO HUMANITAS, București
591
EDUCAȚIE IN FAMILIE, CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. BÓDIS BEÁTA- PROF. BŐDI BOGLÁRKA

LICEUL TEORETIC ,, HORVÁTH JÁNOS,,, MARGHITA
Definiția noțiunii de familie nu este uniformă, deoarece diferitele domenii de știință pun accent pe
diferite eleente ale acestei noțiuni. Un singur aspect în care aceste definiții sunt identice și anume faptul că
familia este un sistem dinamic în cadrul căruia au loc bazele primordiale ale procesului de socializare a
individului. În procesul de autocunoaștere a personalității copilului și a cunoașterii altor persoane de către
copil un rol elementar reprezintă membrii familiei și relațiile emoționale față de aceștia.
Conform lui McAdams, personalitatea și identitatea umană se dezvoltă și se manifestă în mod treptat
precum și într-un roman primul capitol deja conține ”germenul” evenimentelor din celelalte capitol, bazele
care vor fi reevaluate de către personajele romanului pe parcursul evenimentelor. Care sunt de fapt aceste
baze și acestea cum vor fi redefinite de către persoana în dezvoltare, depinde întotdeauna de acele unități
interdependente printre care trăim.
Primul și cel mai restrâns cerc și totodată cu cel mai puternic factor emoțional este familia, care ne
introduce în cultura comportamentală legată de relațiile interpersonale. Familia este micro-grupul care face
legătura între individ și societate. Din acest grup preluăm principalele modele de atașare interpersonală,
principalele valori și bazele indetității unei personalități integre. Familia nu poate fi aleasă, ne naștem într-
o familie. Următorul cerc constituie comunitatea care ne înconjoară, vecinii, prietenii și comunitatea
reprezentată de colegii de muncă, împrejurime care poate fi aleasă în mare măsură. Țara, poporul, limba, și
etnia de asemenea sunt forme de identitate în care ne naștem cu toate avantajele, dezavantajele și sistemul
de valori ale acestuia
Copilul își va cunoaște pentru prima dată semnificația apartenenței la ceilalți și semnificația identității
sale personale. Semnificația rudeniei de sânge are rădăcini foarte adânci în fiecare cultură umană, fapt care
în general nu este formulată în cuvinte însă are pondere emoțională semnificativă.
Rădăcinile familiale pentru copii reprezintă de cele mai multe ori apartenența la o anumită cultură,
incadrarea într-un sistem socio-cultural, sustenabilitatea vieții adică bazele stabile ale identității.
Identitatea noastră deci are nevoie de cunoașterea originii noastre. Pentru a nu ne simți marginalizați
trebuie să avem o ”istorie personală” imaginabilă care se materializează în simboluri.
Personalitatea copilului crescut în cadru familial se dezvoltă sub efectul a două fenomene permanente
prezente în mod persistent:
1. Efectele ascunse, manifestate spontan și fără intenții ale familiei. Aceste efecte nu sunt organizate
în mod cunștient ci se derivă din cultura, circumstanțele de viață și structura specifică al acestuia, respectiv
din rolurile reprezentate de părinți care asigură modele de identitate.
2. Efecte educative formulate în mod conștient și țintit, bazate pe valorile și obiectele importante
pentru familie, urmărirea unor modele de comportament și atitudini pro și contra unor valori, respectiv
explicarea acestora.
Ambele efecte au importanță identică. Ideile legate de educarea copiilor, metodele și bazele de
comparație care sunt transmise în mod conștient, formează programul de viață a copiilor. Efectele
involuntare sunt de fapt efecte și experiențe cotidiene la care sunt supuși copii. Rezultatul acestor efecte în
mod evident se va manifesta în comportamentul copilului și în relația lui cu celelalte persoane.
Efectele educative ale familiei se manifestă sub forma diferitelor metode și măsuri dintre care una și
poate cu cea mai mare importanță constituie modelul părinților. Modelul de viață dat de către părinți, relația
dintre părinți, modul de viață a familiei vor marca în mare măsură atitudinea și comportamentul copilului.
Familia va transmite timerilor principalele valori, atitudini și modele comportamentale ale societății
prin exemple directe. Copiilor le este fundamental însușirea și interiorizarea modelelor comportamentale și
atitudini manifestate de către persoanele care stau în relație emoțională strânsă cu copii, respectiv de către
persoanele prin care se identifică copilul. Aceste persoane în primul rând sunt părinții. Comportamentul
părinților la început este singurul răspuns valid. În cursul vieții când copilul a cunoscut deja multe modele
comportamentale, de multe ori va reacționa în mod spontan conform schemei însușită după modelul
părintesc.
592
Familia predă modele de rol și modele comportamentale necesare dezvoltării funcțiilor cognitive ale
sistemului nervos și pentru dezvoltarea structurii personalității. Acest proces de dezvoltare extrem de
complicat are loc în formă inconștientă, sub efectul vieții cotidiene ale unei familii. În acest proces de
dezvoltare următorii factori joacă rol foarte important: situația socială a familiei, modul și stilul de viață a
familiei, relația dintre părinți și relația copil părinți. În cadrul familiei, copilul are posibilitatea de a observa
atitudinile de bază privitor la relația părinților iar copilul va fi motivat de a efectua diferite activități datorită
relațiilor emoționale prin care se leagă de mama și de tata. Copilul va imita comportamentul părinților.
Observația copilului practic este permanentă și modelele de comportament și cele atitudinale se vor
diferenția din ce în ce mai fin, fapt pentru care formațrea personalității nu va fi un proces pasiv, fiindcă
procesul este inițiat și dirijat de relațiile interpersonale ale copilului.
Modelul familiei are efect asupra tuturor domeniilor personalității și activităților de viață. Ca și
exemple amintim următoarele domenii: obiceiuri legate de igienă: igienă corporală, curățenie, curățenia
gorspodăriei – doemnii legate de personalitate: atitudinea față de persoane și față de muncă, petrecerea
timpului liber, depășirea dificultăților și soluționarea conflictelor – domeniul interpersonal ale părinților:
comunicarea părinților între ei – domenii emoționale: relația dintre părinți și relația copilului cu părinții.
Copilul nu numai că imită părinții săi ci în marea majoritatea se identifică se autodefinește cu și prin
personalitatea părinților. Astfel copii învață în cadrul familiei modele de comportament care nu sunt
învățate lor de către părinți în mod conștient. Autoidentificarea copilului prin modelele însușite face
posibilă ”memorizarea”acestora, iar aceste modele vor fi aplicate mult mai târziu. Comportamentele și
atitudinile însușite în cadrul familiei vor defini în mare măsură personalitatea copilului în viitor.
Obiceiurile și normele din cadrul familiei vor afecta și manifestările de viață a noii generații, pentru
că după ce tinerii își vor întemeia propriile lor familie, vor prelua obiceiurile și normele părintești. Pentru
copii, familia și modelul de viață familială oferă un întreg model pentru această formă de viață,aceasta fiind
singurul model bazat pe relație de parteneriat pe care o cunoaște. Atitudinile lui față de viitorul partener și
de copii lui va fi asemănătoare modelelor interpesronale însușite de la părinții lui.
Modelul pentru viață în familie va fi decisivă și în situația în care diferite instituții specializate în
educarea minorilor vor contribui / vor avea parte în creșterea copilului. Cele două tipuri de creștere și
educare cel familial și cel instituționalizat sunt complementare și nu modele concurente sau înlocuitoare.
Cu cât este mai înaintată în vîrstă copilul, cu atât mai mare intensitate va căuta modele extrafamiliale. Însă
cu toate acestea modelul părinților este acela care definește întreaga viață a omului, iar efectul modelelor
părintești este foarte îndelungată. Părinții trebuie să conștientizeze faptul că, cmportamentul lor constituie
modelul primordial și cel mai important care va fi preluat de către copil și transmis în continuare în viața
familială și relațiile sale interpersonale.
Bibliografie:
593
ASPECTE ALE OPTIMIZARII RELATIEI FAMILIE - SCOALA
AUTORI: AURELIA BOGDAN, TEOFIL BOGDAN

ŞCOALA GIMNAZIALA „IOAN BOB” CLUJ-NAPOCA
Comunicarea dintre familie şi şcoală se poate realiza nu doar la iniţiativa învăţătorului, ci şi a

părintelui. Aceasta este cu atât mai utilă şi eficientă, cu cât are loc în scop preventiv, nu doar în momente
de criză.
I. Obiectivele educaţionale ale familiei în perioada preşcolarităţii şi şcolarităţii mici
a) asumarea de către părinţi a rolului de colaborator activ al grădiniţei/şcolii;
b) cunoaşterea cerinţelor specifice grădiniţei/şcolii;
c) crearea condiţiilor necesare activităţii de învăţare continuă;
d) asigurarea unităţii de cerinţe în procesul de formare şi consolidare a comportamentelor specifice,
prin instrucţie şi educaţie de tip şcolar;
e) controlul îndeplinirii sarcinilor şcolare;
f) controlul respectării programului zilnic;
g) crearea condiţiilor necesare extinderii capacităţii de cunoaştere prin mijloace adiacente: cărţi,
reviste, expoziţii, teatru, radio, TV, excursii etc.;
h) crearea condiţiilor necesare dezvoltării aptitudinilor muzicale, plastice, teatrale, sportive;
i) consolidarea deprinderilor moral-civice, a conduitei civilizate în relaţiile cu ambianţa socială
extinsă progresiv;
II. Caracteristici ale procesului educaţional care determină prezenţa părinţilor alături de
cadrele didactice
a) educaţia este determinată de o serie de factori, printre care familia are un rol important, ca unul
din factorii activi;
b) factorii participanţi trebuie să acţioneze în concordanţă cu obiectivele propuse, iar relaţia dintre
obiectivele urmărite de familie şi cele urmărite de şcoală să devină comune;
c) eficienţa procesului educaţional este cu atât mai mare cu cât toţi factorii implicaţi sunt coordonaţi,
în baza unor norme verificate, standardizate, care imprimă produsului calitatea scontată;
d) caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din condiţiile majore ale acţiunii şcolii şi,
implicit, ale reuşitei elevului şi părinţilor;
e) continuitatea exerciţiului formator, până la atingerea „ţintelor”; diminuarea sau întreruperea unui
singur factor perturbă activitatea celorlalţi factori prinşi în sistem;
f) metodele şi mijloacele incluse în strategia generală de realizare a obiectivelor trebuie să fie în
deplină concordanţă.
III. Obiectivele unui proiect de colaborare familie-şcoală
a) părinţii să cunoască specificul activităţii şcolii (obiectele de studiu, orarul, tipul de manuale şi
rechizite şi alte materiale necesare elevilor);
b) părinţii să fie informaţi în mod curent despre progresul copilului;
c) să cunoască schimbările survenite în evoluţia copilului, înregistrate sistematic de către învăţător,
psiholog şi medic;
d) să li se creeze condiţiile pentru a-şi exprima nemulţumirile, părerile, îngrijorările;
e) să li se creeze condiţiile de a-şi cunoaşte învăţătorul şi, corespunzător, învăţătorul să-i cunoască
pe părinţi;
f) părinţii să se cunoască între ei, să acţioneze în spirit de echipă pe „frontul educaţional”.
Exemple de întrebări pe care le pot pune părinţii învăţătorilor:
• Ce abilităţi sau cunoştinţe sunt aşteptate din partea elevilor în acest an?
• Ce performanţe sunt aşteptate din partea şcolii / învăţătorului (eventual care sunt diferite de cele
cunoscute sau care sunt specifice şi altor şcoli)? Ce proiecte sau sarcini vin în întâmpinarea acestor
aşteptări? Cum vor fi informaţi elevii cu privire la aceste aspecte?
• Cum vor fi evaluaţi elevii? Ce anume este evaluat şi când?
• Pe ce criterii sunt acordate calificativele?
• În ce mod mă pot implica astfel încât să facilitez progresul academic al copilului?
594
• Cum pot afla zilnic care este tema de casă a copilului?
• Cum pot contribui la efortul învăţătorului pentru a obţine progresul academic al copilului?
• În ce mod vor fi valorificate diferitele stiluri de învăţare ale elevilor?
• Ce se întâmplă dacă un elev învaţă mai încet şi rămâne în urmă sau, dimpotrivă, dacă învaţă repede
şi se plictiseşte?
• Ce sprijin se poate acorda copiilor cu dificultăţi de învăţare?
Relaţia părinţilor cu şcoala (învăţătorul) este influenţată din punct de vedere calitativ de o serie de
factori:
-calităţile profesionale şi sociale ale învăţătorului;
-vârsta învăţătorului/vârsta părinţilor;
-trăsăturile de personalitate ale părinţilor;
-tipul familiei;
-nivelul intelectual al părinţilor;
-timpul de care dispune părintele pentru a se ocupa de educaţia copilului.
În comunicarea directă este importantă:
-ascultarea activă atât din partea părintelui, cât şi din partea învăţătorului
-comunicarea dificultăţilor întâmpinate de către elev în clasă. În acest sens, este indicată exprimarea
care să pună accentul pe potenţialul de a găsi o soluţie, nu pe problemă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare. Un parteneriat familie – şcoală
este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Menirea şcolii nu este doar de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a le
stimula calitatea de om . Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică
tot mai clar ideea unor intervenţii asupra familiei şi, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma
și susține în sarcinile lor educative.
BIBLIOGRAFIE
*Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
2007;
*Ecaterina Adina Vrăşmaş – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002.
595
FAMILIA- RELAȚIA PARINTE- COPIL
P.Î.P. BOGDAN MARINELA

ȘCOALA GIM. ,,MIHAIL SADOVEANU” HUȘI, JUD. VASLUI
,,Poartă-te cu părinții tăi precum ai dori să se poarte și copiii tăi cu tine!” (Socrate)
Familia are pe drept cuvânt o treaptă superioară de legătură interpersonală intimă, realizată din
dragoste. Orice familie trebuie să fie un garant de securitate, de protecție fizică, afectivă, mentală, morală
și socială pentru toți membrii ei, dar mai ales pentru copii.
Familia este una dintre priorități și, în contextul actual, este important să poți rezolva problemele
,,cronice” sau ,,acute” ivite. Se pot soluționa cu tact și comunicare sinceră, prin respectarea regulii de a te
manifesta și de a avea dreptul la propira-ți părere, ceilalți înțelegând ideea că, dacă acestea nu coincid, nu
înseamnă lipsă de respect, aversiune, pornire de ordin personal.
Prin definiție familia este nucleul elementar realizat prin căsătorie, care unește soți (părinți) și pe
descendenții acestora (copiii) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic și spiritual.
De-a lungul timpului, viața de familie s-a schimbat, dar continuă să exercite și azi o mare influență
asupra vieții private a copiilor.
Familia asigură copiilor sentimentul siguranței și îi ajută să depășească obstacolele, inerente vieții,
este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Educația în familie, cei șapte ani de acasă, influențează punternic întreaga existență a individului,
indiferent dacă el recunoaște sau nu, și în ciuda derapajelor inerente vieții.
Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient, le ,,văd” cu ochii minții și le urmează.
Familia este locul privat al fiecărui individ, locul unde se simte bine cu cei dragi și pe care-l consideră
intim, locul de unde se încarcă de energie pentru a rezista presiunilor din viața publică.
Familia nu înseamnă doar înțelegere și armonie, pot exista conflicte rezolvabile numai prin efortul
tuturor, cu tact și comunicare adevărată. Această comunicare e necesară între soți, între copii și părinți-
copii.
La o privire superficială, totul pare simplu. Doar că, în marea grabă în care trăim, se pare că ne găsim
timp pentru toate, mai puțin pentru a vorbi cu cei din familie.
Astăzi, mediul convențional este tot mai sărac. Fiecare își urmărește propriile idei, este interesat de
televizor, computer, internet, fără să-și dea seama că nu mai reușește să facă schimb de mesaje cu ființele
dragi din jur. Când mama și tata sunt dependenți de filme, știri, calculator, afaceri (plus orele de somn și
masă) nu mai rămâne timp de vorbit.
Chiar dacă lucrează și soțul și soția, o discuție reală, chiar redusă ca timp, este foarte importantă
pentru sănătatea relației lor și pentru echilibrul copilului. Când acesta aude și vede discuții vesele, calme,
cu umor se simte în siguranță, ocrotit.
Este, relativ, ușor să-ți dai seama ce simt părinții cu adevărat pentru copiii lor. Când copilul vrea și el
să vorbească, i se răspunde cu ,,da ” sau ,,nu”, fără nici un efort de a lărgi aria de conversație. Aceasta
este una dintre cauzele pentru care copilul se simte mai bine la vecini, oricum, în altă parte-nu acasă, sau
de a intra într-un anturaj nesănătos.
Discuțiile cu copiii trebuie să decurgă în așa fel încât aceștia să se simtă membri importanți ai
,,echipei” pe care o formează familia. Copiii reacționează pozitiv și respectă calmul, încrederea, fermitatea
și afecțiunea părinților.
Uneori, ca părinți, avem tendința să ,,facem din țânțar, amăsar”, când un compromis rezonabil poate
rezolva situația.
Nu trebuie să ne audă criticându-i față de alții. Putem să le spunem, apoi, toate laudele posibile.
Degeaba! Se simt umiliți, frustrați.
Părinții au responsabilități față de copii, dar și drepturi.
Dacă în trecut părinții aveau ,,ultimul cuvânt”, astăzi situația s-a schimbat, gradul de independență al
tinerei generații a crescut foate mult.
Instituțiile extrafamiliale (școala), grupurile de prieteni, mass-media, exercită o mare influență asupra
tinerilor și chiar intervin când sesizează tensiuni, conflicte în familie.
596
Conflictul dintre generații, deosebirile de atitudini și aspirații dintre copii și părinți se datorează
diferenței de vârstă, de gusturi, modei în schimbare alertă. Comunicarea sinceră, expunerea părerilor în
liniște soluționează, de regulă, o astfel de ,,criză”.
Părinții nu trebuie să uite că și ei au fost ,,tineri și rebeli”, iar copiii- că părinții acționează în interesul
celor pe care i-au născut (sau numai crescut) și cărora le doresc numai bine.
Copiii au nevoie să fie consultați în problemele de familie, informați și să le fie ascultat punctul de
vedere.
Există psihologi importanți care susțin răspunsul ,,da” la cererile copiilor. Sunt și situații când
răspunsul adultului trebuie să fie ,,nu”. Este greu cu copiii mari să-l accepte, pentru că n-au maturitatea
necesară, nu cunosc primejdiile unui pas greșit, riscul la care se supun pe ei și pe cei din jur. Când spunem
,,nu”- ca părinți, trebuie s-o facem după ce reflectăm puțin, nu imediat. Trecerea frecventă de la ,,da” la
,,nu” ne pune credibilitatea la îndoială în fața copiilor. Aceasta duce la un conflict aproape permanent, la
pierdere de timp, energie, încredere, la refuzul copilului de a accepta autoritatea părintelui. Acel ,,nu”
trebuie să fie ferm, chiar irevocabil. Pot exista excepții, când apar informații suplimentare și trebuie
explicată cauza schimbării răspunsului. Echipa soț-soție trebuie să susțină același răspuns.
Dacă unul dintre părinți face o promisiune, aceasta trebuie respectată. Altfel, nici ei nu și le vor
respecta și încrederea scade vizibil.
Se poate întâmpla ca spusele părintelui să nu convină copilului. Atunci, motivația-argument a
adultului să vină din propria-i convingere, nu cu aluzie la lipsa de maturitate a copilului. Întrebat de motivul
unei hotărâri, copilului i se poate răspunde printr-o întrebare: ,,Care crezi tu că este motivul?” Nu trebuie
lăsată impresia că refuzul îi face plăcere adultului. Dacă așa se întâmplă, copilul își ,,trece” părintele în
,,tabăra adversă”.
Toate acestea presupun efort, implicare…și nu e deloc ușor.
Cheia unei relații sănătoase între membrii unei familii este ca fiecare să-l asculte pe celălalt cu
adevărat, nu de fațadă. Fiecare trebuie să simtă că spusele lui sunt importante pentru ceilalți din familie, că
nu e singur.
Fie părinte, fie copil, are datoria de a sigura liniștea și armonia în familie, depinde însă de capacitatea
fiecăruia de a-și asuma responsabilitatea- și de gradul de toleranță cultivat.
Părinții, prin acțiunile lor, trebuie să inoculeze în mintea și sufletul copiilor ideea că, oricând, au unde
să vină și de unde să plece, la necaz sau bucurie.
BIBLIOGRAFIE:
Învățământul primar- Revistă dedicată cadrelor didactice- 2005, 2006
597
EDUCAȚIA IN FAMILIE.
PROF. INV. PRIMAR: BOGHINEL NELA

ȘCOALA GIMNAZIALA ORLEA
COM. ORLEA, JUD.OLT
Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile educaționale.
Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală. Avându-i pe
părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre respect,
cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare spre bine
sau spre rău.
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă.
Obiectivul oricărui părinte este de a asigura copilului său un caracter echilibrat. Acest obiectiv se
realizează în timp cu multă răbdare, perseverență și determinare. Părinții sunt cei care prin exemplul propriu
pun bazele formării și dezvoltării unui om de valoare.
Este important ca părinții să știe că învățătura pe care urmează să o dea copiilor trebuie să fie simplă
și bine înțeleasă. Prin lecții simple și prin exemplul personal părinții trebuie să-și învețe copiii cum să-și
conformeze viața celor mai înalte standarde.
Din prima zi de viață părintele devine instructorul propriului copil. Este necesar ca în această perioadă
mama să satisfacă nevoile micuțului. Copilul plânge dacă îi este foame sau dacă are un disconfort. Pe
măsură ce crește dorește să fie ținut în brațe, explorează mediul încojurător cât timp un membru al familiei
se plimbă cu el în brațe – își satisface astfel nevoia de cunoaștere.
Pe măsură ce crește mama începe să predea lecții de alimentație, de vorbire/comunicare, lecții de
mers, lecții de igienă. În tot acest timp părinții trebuie să dea dovadă de înțelepciune și răbdare iar activitățile
ludice să nu lipsească din metodele lor de „predare”.
Chiar din copilărie, din primii ani de viață, părinții au datoria să le predea copiilor și lecția de
bunătate, de respect, de prietenie, de ascultare. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul
și se explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi
prevenite acele conficte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor
a înstrăinării și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate.
În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine conduce
la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Păriții nu trebuie să uite niciodată că au fost și ei copii. Ei sunt cei care încep transformarea persoanei
(micuțului) în personalitate.
Perioada numită „cei șapte ani de acasă” cuprinde prima și cea mai importantă „decolare” în marile
zboruri ale unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă competiție a omului cu el însăși
– în propria sa devenire, autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în mare măsură de
părinți când și unde va fi aeroportul de aterizare.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala, prin
aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme în
personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
598
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi.
Un adult care are în „bagajul” său cei șapte ani de acasă poate merge în viață deschis și cu un viitor
sigur.
În loc de încheiere mesaj pentru părinți:
Copiii învață neîncetat de la părinții lor. Felul în care vă controlați propriile sentimente devine un
model pe care copiii dumneavoastră și-l vor aminti toată viața.
Bibliografie:
***Dumitrana, M. (2000) - Dezvoltarea psihică umană, Bucureşti: V&I Integral
*** (2008) – Ghid de bune practice pentru educaţia timpurie a copiilor între 3 la 6/7 ani, MEC,
Bucureşti;
***www.didactic.ro
599
FAMILIA-GRĂDINIŢA-ŞCOALA, PARTENERI ÎN FORMAREA COPILULUI
PROF. INV. PRIMAR BOIAN AURELIA-CORNELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ VAD, JUD. CLUJ
Motto:
,, Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat în şcoală”(Albert Einstein).
Un rol covârşitor în devenirea fiinţei umane revine şcolii şi familiei. Considerată şi celula de bază a
societăţii, familia nu există cu adevărat decât prin copiii săi. Nimeni nu ne învaţă ,,meseria de părinte”!
Fiecare urmează această ,,şcoală” atunci când îşi creşte copiii. Familia trebuie să se implice activ în
educarea copiilor. Există trei tipuri de implicare a părinţilor în educaţia copiilor lor: părinţii ca primi
educatori acasă (familia fiind prima şcoală a copiilor), părinţii ca parteneri ai şcolii şi părinţii ca avocaţi ai
copiilor în societate.
Educaţia în familie începe prin realizarea scopului de ansamblu al educaţiei, ea constituind temelia
peste care se vor suprapune toate celelalte influenţe educative. Familia oferă copilului primele informaţii
despre lumea ce-l încojoară, primele norme si reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar
trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Fără îndoială, vârsta preșcolară este temelia educativă a întregii vieți. La reușita copilului în viață
contribuie o serie de factori, dintre care semnificativi sunt: familia, grădinița și școala.
Asigurarea unui parteneriat real între aceștia, implicarea tuturor în realizarea unei unități de cerințe,
va duce implicit la o educație corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educație și la soluționarea
problemelor inerente care apar.
Grădiniței, ca prima verigă a sistemului de învățământ, trebuie să i se acorde o mare atenție.
Un rol important în debutul școlar îl va avea întotdeauna instituția preșcolară, o etapă intermediară
indispensabilă. În colectivitate, copilul stabilește cu totul alte raporturi decât în familie: învață să se
subordoneze unui program și unor activități comune cu ale colectivului din care face parte, stabilește relații
cu alți copii, etc.
Un alt obiectiv în vederea integrării copilului în activitatea de tip școlar o constituie permanenta
legătură a grădiniței cu familia, cea care constituie de fapt primul model al copilului.
Educația în familie ocupă un rol important în formarea ,,puiului de om”, care trebuie să găsească aici
condiții de dezvoltare fizică, perceptivă, intelectuală, personală si socială.
Din primii ani de viață, personalitatea ,,adultului de mai tarziu” prinde contur și se manifestă prin
elemente concrete cum sunt: temperamentul, caracterul, însușiri, capacități, abilități și aptitudini.
Deprinderile bune, însușite din fragedă copilărie, din familie, se dezvoltă și înfrumusețează caracterul
omului. ,,Cei șapte ani de-acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare și integrare în viața socială. Cu
greu se dezrădăcinează deprinderile rele căpătate în primii ani ai vieții copilului.
Familia este instituţia primondială unde copilul dobândește cea dintâi școală a vieții. Nu întâmplător,
părinții sunt gata să-și spună cuvântul chiar și în cele mai dificile probleme de educație. De la părinți copiii
învață, în primul rând, tot ceea ce știu până sunt aduși într-o instituție de învățământ. Familia trebuie să
asigure sentimentul de confort și siguranță. O ambianță frământată de tensiuni familiale, lipsită de afecțiune,
stare de indiferență, cu acte de violență va duce la reacții de inadaptare.
Primii ani din viața copilului sunt esențiali pentru învățarea și pentru dezvoltarea comportamentelor
și atitudinilor, dar acest lucru nu se poate realiza doar în instituția educațională, trebuie continuată și în
familie. Indiferent de statutul social, educația continuată în familie trebuie să fie sănătoasă, alfel copiii vor
fi dezorientați, frustrați, dezechilibrați chiar de către cei care ar trebui să vegheze activ la construirea
personalității copilului nostru, atât din perspective de părinte, cât și din cea de educator sau formator.
Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională
trăită în mod direct în mediul familial, iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității,
în formarea acestuia.
Grădinița fiind puntea de legatură cu familia, are și menirea de a asigura asistența de specialitate a
părinților, informându-i asupra etapelor de evoluție a copiilor, venind în sprijinul celor ce întâmpină
600
dificultăți în înțelegerea rolului de părinte și îndeplinirea cu succes a educării copiilor. Pentru reușita actului
educațional derulat la grupă, munca educatoarei trebuie continuată în familie.
Educatoarele trebuie să-i convingă pe părinți să păstreze unitare cerințele adresate preșcolarilor cu
cele adresate în grădiniță. În majoritatea situațiilor, familia și instituția școlară sau educațională colaborează
foarte strâns, dar sunt și situații în care familia acționează contrar direcțiilor conturate de acestea. De aceea,
în vederea construirii unei relații sănătoase de comunicare între grădiniță și familie, se derulează proiectul
de mare anvergură inițiat la nivel național și anume ,,Fiecare copil în grădiniţă”. Este un proiect care pune
bazele frecventării grădiniţei de către toţi copiii, în vederea asigurării unei educaţii timpurii de specialitate,
încă de la vârsta cea mai fragedă.
Prin acest proiect sau program se urmăreşte:
 Frecventarea grădiniţei de către toţi copiii;
 Acordarea unor stimulente părinţilor ai căror copii frecventează zilnic grădiniţa;
 Realizarea unei bune relații între părinte și copil, deoarece aceasta este condiția dezvoltării
sănătoase și armonioase a copilului;
 Prevenirea unor probleme grave de educație;
 Prevenirea unor probleme în comportamentul copilului;
 Înțelegerea de către părinți a faptului că ei pot influența și conduce comportamentul propriilor
copii.
Grădinița de copii și, mai târziu, școala, completează educația copilului în familie. Prin munca unită
a familiei cu școala, se modelează însușirile frumoase ale copiilor și se oțelește caracterul, se formează
cetățeanul demn și conștient al patriei. Așadar, asigurarea unui parteneriat real între cei trei factori
reprezentativi pentru educația copilului, și anume, familia-grădinița și școala, implicarea tuturor în
realizarea unei unități de cerințe, va duce implicit la o educație corectă a copiilor, la evitarea erorilor în
educație și la soluționarea problemelor inerente care apar.
Bibliografie:
 Baran-Pescaru, Adina –Parteneriat în educație (familie-școală-comunitate), Bucureşti, Editura
Aramis, 2004;
 Cosmovici A., Iacob L. –Psihologie școlară, Iaşi, Editura Polirom, 1999;
 Șincai Eugenia, Alexandru Gheorghe, Școală și Familie, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993.
601
MODELUL PĂRINȚILOR ÎN DOBÂNDIREA ,,CELOR ȘAPTE ANI DE-
ACASĂ”
PROF. INV. PRIMAR BOIAN MIRCEA-VASILE

ŞCOALA GIMNAZIALA VAD, JUD. CLUJ
Copilul învaţă după cum trăieşte.
Având funcţii cultural-formative, axiologice, economice şi de integrare socială, educaţia poate fi

considerată o problemă de meditaţie atât pentru filosofi, cât şi pentru oamenii de stat, pentru istorici, ca şi
pentru economişti. Ea reprezintă un câmp de acţiune şi o decizie socială şi politică, de investiţie tehnologică
şi de inovaţie ştiinţifică.
Educaţia se dezvoltă numai într-un mediu social favorizant. Indivizii învaţă nu numai să se comporte
corect în cadrul societăţii, ci şi să ia parte la mişcările care au loc în cadrul ei. Educaţia înalţă pe om, face
legătura cu mediul înconjurător, cu viaţa etică. Într-o societate, indivizii învaţă să se comporte la fel, să
dorească aceleaşi lucruri, să gândească în aceeaşi direcţie, să cunoască scopurile finale. Mediul social este
cel care „educă” familia şi şcoala.
Prin faptul că familia constituie mediul bioereditar, psihic, moral, social şi cultural în care copilul
vine pe lume şi primeşte orientările de început ale formării personalităţii sale, ea constituie un factor
educativ cu rol covârşitor, de care şcoala trebuie să ţină în permanenţă seamă. Educarea copiilor este o
plăcere, dar, de cele mai multe ori, este o activitate dificilă. Părinţii trebuie să ştie că sunt în mod necesar
parteneri în programul educativ din şcoală.
Că familia este prima ,,şcoală” a viitorului cetăţean, este un adevăr indubitabil, dar nu se poate lua
în considerare ideea că, odată ce copilul păşeşte pragul şcolii, influenţa familiei scade sau ar deveni un
adjuvant de ordin cu totul secundar. O relaţie majoră între şcoală şi familie are în vedere cunoaşterea stării
de sănătate a copilului şi procesul de învăţare, echilibrul dintre efort şi jocul de divertisment, cauzele
medicale care duc la dificultăţi şcolare, cauzele rămânerii în urmă şi influenţa lor asupra încrederii copilului
în învăţătură.
Familia răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o
influenţă atât de adâncă, încât urmele ei ramân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral–
spiritual al acestuia. Familia ocupă un loc aparte in sistemul institutional al educaţiei. Acţiunea ei pe
întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile
de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în
cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace.
Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l încojoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar si climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. ,,Pecetea pe care părinţii o lasă
asupra structurii şi profilului spiritual – moral al personalităţii propriilor copii se menţine toata viaţa”
(M. Golu). Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct – prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect – prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi –
pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare – precum şi climatul socioafectiv în care se exercită
influenţele educaţionale („cei şapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare
asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport
cu diferite norme şi valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în
familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum
si rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Ei, copiii, care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragoste părintească, se înalţă vegheaţi de
căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce este bine şi rău, cum să se poarte
frumos. Apoi, în primul colectiv-grădiniţa, cunosc regulile jocului cu alţii, bucuria victoriei sau tristeţea
fără început şi fără sfârşit – copilăria. Părinţii şi educatorii contribuie la ridicarea nivelului instructiv-
educativ al elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială a
fiecărui copil. El trebuie urmărit permanent şi profund, sub toate aspectele personalităţii lui.
602
Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii
comune familie–şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi
colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile si aptitudinile fiecărui copil. O
serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală dar familia ramâne implicată chiar şi în
realizarea acestora rămânându-i în acelaşi timp şi multe altele în care rolul principal îl are în continuare.
Fără participarea părinţilor, efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau
deformat. Aşa cum arată şi H. H. Stern „orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputicios
dacă se loveşte de opoziţie sau indiferenţă din partea părinţilor”.
Familia trebuie să aibă suficientă căldură şi răbdare pentru copii, să asigure un echilibru între timpul
acordat învăţării, muncilor gospodăreşti, jocului, odihnei, lecturii. Să nu uităm că ei, copiii trebuie să se
joace, dar noi, părinţii trebuie să ştim cât timp acordăm jocului, cu cine, unde şi cum se joacă.Ştiut fiind
faptul că atunci când pomul se înalţă, se înalţă şi mlădiţele de pe el, majoritatea părinţilor răspund cu interes
chemării şcolii din dragostea sinceră pentru copil, din respect pentru dascăl şi din încrederea pe care el,
învăţătorul trebuie s-o câştige şi s-o păstreze, din înţelegerea necesităţii acordării sprijinului lor procesului
formativ al celor mici.
,,Meseria” de părinte este, în acelaşi timp, cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este
deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi
adecvat la întrebări ,,puerile”, să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui, dar de modul în care părintele îşi
îndeplineşte rolul, depinde viitorul copilului.
Bibliografie:
Dumitru, I. (2001), Educaţie şi învăţare. Aspecte psihoindividuale, psihosociale şi manageriale,
Editura Eurostampa, Timişoara;
Mecu, C. M. (2007), Învăţare experienţială şi dezvoltare personală, Editura Universităţii, Bucureşti;
Nicola, Ioan (2003), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti.
603
EDUCAȚIA IN FAMILIE, CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. INV. PREȘC. BOKOR ILDIKO,

GRADINIȚA ALBA CA ZAPADA, CLUJ - NAPOCA
Familia a însemnat de-a lungul istoriei demnitate, progres, respectarea vieţii umane ca valoare sacră.
Alături de grădiniță, şcoală, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului, exercitând
o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copiilor
din punct de vedere fizic, intelectual, moral şi estetic.
Pentru a construi un bun mediu educativ, familia trebuie să fie constituită în mod sănătos, din
membrii care o alcătuiesc normalmente, începând cu cei doi părinţi – tata şi mama – adăugându-se, la rândul
lor, copiii acestora. Între părinţi trebuie să fie relaţii de înţelegere, respect, să trăiască în armonie, să ducă
o viaţă onestă. Opiniile celor doi părinţi trebuie să fie convergente.
„Părintele perfect” nu există, desigur, însă oricine poate fi un părinte suficient de bun, încercând să
dea copilului său: un mediu familial cât mai stabil şi mai coerent; o solidă încredere în sine, sentimentul că
este acceptat de ai săi, atât ca fiinţă umană cu particularităţile ei, cât şi în calitatea sa de copil care descoperă
realitatea prin încercări uneori reuşite, alteori ratate; siguranţa că va găsi la propria familie un sfat, o
îndrumare oferite în modul cel mai cinstit cu putinţă.
Copilul este o persoană, cu particularităţatile lui, având interese proprii, calităţi şi defecte, reacţii
dintre cele mai neaşteptate în unele situaţii, temeri şi aşteptări, este un individ cu trăsături unice care îl
diferenţiază de ceilalţi. De aceea cunoaşterea psihologiei copilului de către părinţi este calea de „a se dărâma
zidul existent între lumea fixată în stereotipii a adulţilor şi universul unic, original al fiecărui copil.
Dacă părinţii ar şti că există şapte tipuri de inteligenţă şi tot atâtea stiluri de învăţare, că fiecare copil
învaţă mai eficient într-un anumit mod, dacă ar şti cum să descopere această trăsătură proprie fiecărei
persoane, nu ar mai obliga, de exemplu, un copil cu stil de învăţare kinestezic să repete la nesfârşit tabla
împărţirii, ci l-ar îndruma să formeze din mulţimi de cuburi, beţişoare sau bile, grupe de câte patru sau “n”
elemente şi prin senzaţiile somatice, prin explorarea situaţiilor întâlnite, copilulul ar învăţa mai mult şi mai
eficient.
De asemenea, dacă părinţii ar şti că fiecare etapă de dezvoltare a copilului are anumite caracteristici,
nu s-ar mai scandaliza când copilului său de șapte ani „îi stă mintea numai la joacă”, ci ar folosi jocul pentru
a crea situaţii de învăţare.Adeseori părinţii cer copiilor lor să înţeleagă lumea adulţilor ca un om mare. „Nu
pricep de ce nu înţelegi atâta lucru” spun ei, uitând că experienţa de care dispun copiii la vârsta respectivă
le dă dreptul să nu înţeleagă chiar totul, că gândirea (şi deci înţelegerea) este un proces care se dezvoltă în
etape şi că fiecare nouă achiziţie realizată de copil trebuie stocată şi prelucrată înainte de a deveni
operaţională. Mulţi părinţi uită ciudat de repede că au fost şi ei copii, că au învăţat şi din succese, dar şi din
greşeli, că şi cu ei a avut cineva răbdare să le răspundă la întrebări, să le descifreze lumea .
De aceea, pentru a fi un bun părinte, ce îşi înţelege copilul, pentru adult este esenţial să-şi amintească
de propria lui copilărie, să retrăiască sentimentele copilului din trecut şi, în loc să se îndepărteze de acel
copil, să-l scoată la iveală, să-l actualizeze şi astfel, simţind ca un copil, să comunice cu fiul sau fiica sa.
Pentru a reuşi în meseria de părinte, adultul ar trebui să reînveţe să comunice prin acel limbaj secret al
vârstei copilăriei pe care l-a vorbit şi el cândva.
Dar pentru a avea dorinţa profundă de a cunoaşte cu adevărat nevoile emoţionale ale preşcolarului,
ce îi va asigura pe viitor acestuia un echilibru psihic, social, spiritual şi intelectual, adultul trebuie să posede
o mare capacitate de autodăruire (pentru ca nevoile celui mic să fie pe primul plan, indiferent de aspiraţiile
sociale, financiare ale părintelui, în orice context şi moment), un mare spirit de sacrificiu (pentru a fi capabil
să-şi restructureze fostele priorităţi de până atunci), un grad cât mai mic de egoism (pentru a înţelege marea
responsabilitate ce o deţine, să fie conştient că pentru personalitatea în formare a copilului sunt importante
interacţiunile autentice şi afectuoase pe care trebuie să i le ofere necondiţionat, dar să înţeleagă şi să accepte
şi unicitatea şi individualitatea acestei mici făpturi care are propriile nevoi, dorinţe şi care nu este o copie a
sa şi trebuie tratată cu respect la orice vârstă) şi, nu în ultimul rând, un grad de flexibilitate mentală necesară
pentru a accepta că nu sunt un prototip pentru ceilalţi părinţi, că şi ei pot greşi în educaţia copilului lor şi
că datoria lor este să rămână deschişi la orice iniţiativă de bun simţ ce li s-ar putea oferi la un moment dat.
604
De aceea, vârsta copilăriei, „vârsta de aur”, pe care mulţi dintre adulţi o consideră o joacă, este, de
fapt, „un joc” cât se poate de serios, în care cei mici se străduiesc să cunoască „jocul” celor mari, iar cei
mari ar trebui să dorească intens să cunoască „jocul” existenţial al micuţilor lor.
Această „joacă” de-a viaţa nu este, însă, una ce implică relaxare şi distracţie superficială şi totală, ea
implică cea mai mare răspundere pe care o poate avea un adult în întreaga sa viaţă şi de aceea ea trebuie
privită ca atare. De aceea, indiferent de motivaţia pe care au avut-o adulţii pentru a deveni părinţi, ei ar
trebui să cunoască în amănunt şi în profunzime ce presupune acest rol. Rol care nu poate fi interpretat de
două ori, iar consecinţele în caz de eşec educaţional pot fi dezastruoase şi ireversibile pentru lumea
interioară şi fragilă a unui copil.
Dezvoltarea fizică. Familia asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp
de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor, învăţându-i să respecte
un regim raţional de viaţă. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării
sale fizice. Familia formează primele deprinderi de igienă personală şi socială ale copiilor şi îi obişnuieşte
să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru buna dezvoltare şi funcţionare a organismului.
Din punct de vedere intelectual, în cadrul familiei copilul îşi însufleţeşte limbajul, cunoştinţele uzuale
despre mediul înconjurător, îşi dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Volumul, precizia
vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre plante, despre
animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de
3-6 ani, iar părinţii îi ajută să îşi însuşească un număr mare de cunoştinţe răspunzând cât se poate de corect
şi exact. Părinţii, vin după puterile lor şi adecvat vârstei copiilor,în sprijinul grădiniței, şcolii, susţinând,
stimulând curiozitatea, dorinţa de cunoaştere şi asigurând cele necesare pentru o învăţare eficientă.
În familie se pun şi bazele educaţiei morale – se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordine, cumpătarea,
grija faţă de lucrurile încredinţate, părinţii trebuind să ofere cele mai bune modele prin comportare, să fie
exemple pentru copii. . (http://observatorul.com)
Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
comportamente. Aceste noţiuni îi ajută pe copii să se orienteze în evaluarea comportamentului lor şi al celor
din jur. Tot în sens moral, familia îi îndrumă să fie sociabili, să fie buni colegi şi prieteni. Pe bună dreptate,
în limbajul comun se utilizează expresia „A avea cei şapte ani de acasă”.
Bibliografie
Berge, A., Profesiunea de părinte, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.
Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amalteea, Bucureşti, 2008.
Osterrieth, P., Copilul şi familia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.
Voinea, M. Psihologia familiei, Universitatea Bucureşti, 2003.
605
ȘCOALA GIMNAZIALA „PROF. EMIL PANAITESCU”, CUDALBI, GALAȚI

PROF. BOLBOREA DANIELA-IULIA
Vuiește media, sub orice formă ar fi ea, despre faptul că s-a schimbat copilul zilelor noastre.
Îndrăznesc să merg contra curentului și să nu fiu de acord nu doar media, ci cu mulți specialiști. De
ce? Pentru că e observabil faptul că am fost absorbiți de virtual, de alimentație extrem de nesănătoasă, de o
lipsă de atenție la detalii, de irascibilitatea care nu ne mai permite să fim răbdători. În aceste condiții, cei
care suferă cel mai mult sunt copiii, care la rândul lor devin irascibili, impacientați, cu lipsă de interes
pentru aproape orice.
Cei șapte ani de acasă, devenit de mult un clișeu, nu mai are „putere” și întâietate în „educația
modernă”. E trist, deoarece nu există copii „moderni”, există COPII, care au PĂRINȚI până să ajungă în
instituții de învățământ.
„Cum să fii un bun părinte?”, „Cum să începi educația copilului tău?”, „Reguli pentru educația
copilului”-sunt doar unele dintre titlurile urmate de lungi articole cu categorii, subcategorii, reguli și
„adjuncte” ale acestora, care abundă pe internet și care mai mult ne obosesc, într-atât încât cu greu mai
putem distinge care merită citit și care are aplicabilitate și-n viața reală.
De ce e totuși atât de greu să se realizeze cel mai des întâlnit lucru în lume: să creștem copii, să-i
creștem frumos?! Ce poate fi mai minunat decât să fii copil, apoi elev?? Cred că nimic altceva în viața unui
om nu poate întrece acest lucru. Așadar, cu riscul de a redescoperi alt clișeu, susțin ideea de a citi copiilor
încă de la vârste fragede (a nu se-nțelege că se face cu forța, nici pentru a deprinde taina cititului înainte ca
un copil să poată merge). Mulți părinți citesc copiilor, dar e nevoie de răbdare, timp, timp și iar timp,
indiferent cât de târziu ajung părinții acasă de la serviciu, TREBUIE să-și asume responsabilitatea noii vieți
pe pământ. Însă, asumarea să fie procent total, cu simț de răspundere, cu plăcere-cu acea plăcere pe care
am manifestat-o la vestea sosirii unei vieți noi!
Înlocuirea gadget-urilor cu cărți e nemaipomenită: la vârsta școlară/preșcolară copiii pot citi sau li se
poate citi despre reguli de purtare, igienă, pilde, proverbe cu referire la comportamente pozitive/negative,
dar și cărți de ficțiune pentru copii ori Young Art, cu care se pot analiza cu unul sau ambii părinți.
Pe lângă CARTE, copiii au nevoie de atenție, afecțiune și REGULI. În orice epocă am trăi, regulile
vor fi mereu dușmanul haosului. Copiii (viitori elevi) trebuie să știe că nu doar adulții respectă reguli, ci și
ei. Așadar, afecțiune, atenție 100%, reguli și cărți-există toate șansele ca această combinație să fie o reușită
pentru ca un copil să-nțeleagă necesitatea respectului față de oricine și orice din jurul lor și al celorlalți.
Pentru concluzie, putem oricând apela la vorbele marelui Albert Einstein: „Educația este ceea ce
rămâne după ce ai uitat ce ai învățat în școală.” Citatul întărește ideea de educație continuă, educație ce
începe acasă și care trebuie să rămână neclintită indiferent de etapele maturizării. De asemenea, mulți
oameni de seamă au contribuit la îmbogățirea idealului educațional, printre aceștia merită menționată
profesoara de origine americană, scriitoare de poezii, Maya Angelou (Marguerite Annie Angelou) care
susține educația de-acasă: „Mama mi-a spus mereu să fiu intolerantă, dar înțelegătoare cu analfabetismul.
Unii oameni, deși nu au posibilitatea de a merge la școală sunt mai educați și inteligenți decât profesorii
universitari.”
606
EDUCATIA ÎN FAMILIE-CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. IN INV. PREṢC. BOLDOR MARILENA

GRĂDINIŢA CU P.N. CĂṢEIU, JUD. CLUJ
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viaţa socială.De foarte multe ori, in special in situatiile
in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat
corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o
educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie,prin exemple şi argumente clare. Purtarea
unui copil definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori,cei
mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută,că nu este frumos
să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când comentează
cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
etc.Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.Insa va trebui sa ne impunem anumite
atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.
607
ÎNV. BOLOVAN IRINA CORNELIA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 11 BUZAU
Familia este locul în care fiecare copil își găsește locul, în care se dezvoltă, își petrece o mare parte
din timp, unde devine o ființă socială.
Educația copilului începe din prima zi de după naștere. Fiecare copil se naște cu o zestre genetică, dar
și cu una psihică ce se remarcă din felul în care își manifestă plăcerile și neplăcerile. Limbajul lui este
limitat și nu știe să-și stăpânească emoțiile, arătându-ne deschis tot ce simte. Prin educație i se formează
personalitatea, se dezvoltă aptitudini de bază și competețe sociale încă din primii ani de viață.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. Rolul familiei este foarte important
în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic, oferind copilului aproximativ
90% din cunoștințele uzuale. Copilul obține rezultate școlare în funcție de modul în care părinții se implică
în procesul de învățare.
Strategiile educaționale utilizate de unii părinți, chiar dacă sunt bine intenționate, chiar dacă au avut
efecte pozitive în anumite cazuri particulare, nu duc întodeauna la obținerea unui optim educational, care
să favorizeze dezvoltarea personalității. Cazurile particulare, exemplificările ocazionale, nu pot fi
întotdeauna utile. Ceea ce într-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, în altă poate determină efecte
contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educațional din familie după niște parametri
unici, precum și cunoașterea consecințelor unui anumit comportament al părinților, contribuie la explicarea
unor comportamente negative ale elevilor.
Putem identifica mai multe tipuri de părinți:
• Cei care își armonizează sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, ale specialiștilor
în domeniul muncii educative;
• Alții nu constientizează efectele negative ale strategiilor educative utilizate, sau, și mai grav, refuză
să recunoască faptul că relațiile lor educaționale cu copiii sunt deficitare. Aceștia din urmă sunt convinși că
nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură, comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt
determinate de factori străini, ori necunoscuți familiei.
• Severitatea exagerată – manifestată prin interdicții, prin brutalitate și prin privațiuni de tot felul –
își va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului.
• La rândul lor, părinții superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici în formarea și dezvoltarea personalității copilului. Acești părinți consideră că școala, viața
în general, are o serie de cerințe care depășesc posibilitățile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligență
rară”, fie neajutorați, plăpânzi, fragili, și de aceea trebuie menajați.
Așadar, educația oferită de părinți, chiar dacă aceștia sunt bine intenționați, pot avea efecte negative
asupra copiilor, din cauza neadecvării lor, a particularităților de vârstă și individuale, la situații concrete de
acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor, etc.
Afirmând”facem totul ca să scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie să facă ceea ce eu nu am
făcut pentru că nu am avut condițiile necesare”, părinții trebuie să înțeleagă că dincolo de intenția bună,
Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală,
a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui .
Există câteva abilități de care părintele are nevoie pentru a fi un părinte bun :
• Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;
• Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv;
• Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul;
• Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului;
• Abilitatea de a pune limite copilului;
• Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
• Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu copilul
608
acestora.
armonioase a personalității copilului, concluzionăm că ”școlarul are nevoie acasă de un cadru general de
viață în care să se simta în siguranță”. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși,
destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții
se ocupa de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl întristează, și că nu se
destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini și, totodată, să știe că părinții
săi împărtășesc același nivel de exigență.”(M. Gilly). Toate probleme se pot rezolva mai ușor într-un climat
de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod natural, prin imitație,
părinții trebuie să își dezvolte și să își asume în mod conștient o serie de abilități și responsabilități.
BIBLIOGRAFIE:
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Ed. Științ., București,
1991
609
ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PREȘC. BONCEA ADRIANA RODICA
nevoile.
sănătos.
Cury).
610
acasă.
611
EDUCAȚIA IN PRIMII ANI DE VIAȚA
ȘCOALA GIMNAZIALA STROIEȘTI

PROF. INV. PRIMAR: BONDAR ADRIANA ELENA
Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este
reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și
își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
Primii ani de viață ne arată mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând
bagajul lui educativ.
În educarea copilului, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante de
educație și instrucție.
Educația pornește din familie care are responsabilități clare și diverse.
Familia de astăzi trebuie sa-și facă timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative și să fie
pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Influențele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta atat direct prin
actiuni mai mult sau mai putin dirijate, cât și indirect prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Pentru orice copil, familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi
afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii.
Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai sau n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una
din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informatii, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Viața copilului acasă alaturi de parinți săi,toate activitațile care se desfasoară împreună consolidează
anumite deprinderi,abilități ce contribuie la autonomia copilului.
Ce pot învăța copiii în primii ani de viață?
- ordine;
- igienă;
- bunele maniere și comportament în diverse situații;
etc);
Unele din însușirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- altruismul;
- cooperarea;
sunt necesare toate ipostazele acestuia severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea toate însă cu
612
Bibliografie:
1.Sălăvăstru, D. Psihologia educatiei, Editura Polirom, Iasi 2004
4.www.didactic.ro
613
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR ALINA BONDĂREŢ

COLEGIUL ECONOMIC „ION GHICA” BACĂU
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de
cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul
în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a
părinţilor.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de
interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, săi organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot
propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu
mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a BabaOarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de
siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul
frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor,
fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a.; acasă, să ajute la tot felul
de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de
obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul şi
comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc),
precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum
vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi
la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a
conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din
viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi
permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai
târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?- deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative-
bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde
la diverse provocări ale mediului înconjurător - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a
atenţiei- perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă
ceva.
foarte greu întrun grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
614
Bibliografie:
615
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
P.I.P. DUȚĂ ALEXANDRA

G.P.N. MILCOV-ULMI, JUD OLT
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea
de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu
pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Politeţea - oglinda familiei - de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de
vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare.
„Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu,
acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze
profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
Bunele maniere sunt acele reguli morale atât de potrivite atunci când copilul se află singur în
colectivitate. Va şti cum să se comporte şi, mai ales, cum anume să transmită mai departe propriile valori.
Principiile de viață asimilate acasă sunt foarte importante pentru cel mic. Din acest motiv, familia trebuie
să încerce ca încă de mic să îl ajute să îşi însuşească regulile unui comportament civilizat.Regula celor şapte
ani de acasă nu constă într-o teorie care trebuie învățată pe dinafară, ci mai degrabă reprezintă un cumul de
experienţe frumoase, petrecute alături de cei mai dragi actori implicaţi în creşterea şi educarea sa: părinţii.
Afecţiunea şi dragostea părintească sunt elemente-cheie pentru deprinderea unui comportament civilizat.
Dragostea părinţilor le permite celor mici să înveţe să se comporte, să aibă încredere în forţele proprii şi să
se simtă protejați. Copilul care se simte în siguranţă va fi mai calm, va şti să perceapă pozitiv regulile
impuse de părinți. Tot părinţii îl vor face să îşi dea seama că modul în care se va comporta va fi doar pentru
binele său pe mai târziu. Este indicat ca micuţul să facă totul în mod conştient, într-o atmosferă bazată pe
lucruri pozitive, pe încredere şi iubire, în aşa fel încât copilul să nu aibă sentimentul de obligativitate.
Vârsta şi bunele maniere
În funcţie de vârsta copilului, acesta va putea să se adapteze mai uşor sau nu normelor morale. De
aceea, este bine ca părinţii să înceapă să le vorbească despre comportament încă din primii anişori de viaţă,
să nu le impună şi să încerce să îi facă conştienţi de ceea ce se petrece în jurul lor. În jurul vârstei de doi
ani, copilul nu va ști cum să reacţioneze atunci când este vorba de nevoile altuia. Se va gândi întotdeauna
numai la sine, să îi fie bine, să capete jucăria pe care şi-o doreşte şi să fie el însuşi în centrul atenţiei. Nu îl
poţi obliga să facă lucruri pe care nu le înţelege, întrucât vei fi surprinsă să afli că nu va cunoaşte ce
înseamnă acest lucru.Şi chiar dacă sunt mici, copiii trebuie învăţaţi cu limitele. Vor fi nevoiţi să asculte
ceea ce părinţii le spun, să aştepte atunci când trebuie să aştepte şi să cunoască semnificaţia regulilor de
politeţe. A spune mulţumesc, bună ziua sau alte cuvinte utile şi frumoase nu trebuie să fie o obligaţie, ci
mai degrabă o obișnuință. Începând cu vârsta de trei – cinci anişori, copilul înţelege că este bine să îşi
împartă jucăriile cu alţi copii de aceeaşi vârstă şi să se gândească la nevoilor prietenilor săi. Tot în această
perioadă ştie să facă diferența dintre bine și rău.Va învăţa semnificaţia bunelor maniere, va cunoaşte cum
să mănânce corect, ce să facă atunci când merge în vizită, cum să se comporte în parc ori la grădiniţă. Nu
trebuie totuşi să vă aşteptaţi la lucruri prea complexe, totul se va învăţa treptat şi cu multă răbdare. Tocmai
de aceea, este bine ca micuţul să relaţioneze, să se afle întotdeauna în legătură cu prieteni de vârsta lui, să
facă schimb de informații şi să se adapteze regulilor de convieţuire socială.Începând cu vârsta de cinci
anişori, copilul va deveni din ce în ce mai independent. Acum este momentul în care trebuie să îl încurajaţi
să se exprime, să îşi manifeste impresiile, să îşi spună punctul de vedere cu îndrăzneală în faţa tuturor.
616
Fără pedepse
Regula celor șapte ani de acasă se învaţă fără constrângere. Desigur, pot fi corectate anumite
diformităţi ale comportamentului copilului, însă doar prin comunicare, îndrumare şi, mai ales, cu multă
răbdare. Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură ce creşte
şi se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung. Într-un final, nu trebuie să uitam că micuţul
are nevoie de noi să îi fim exemplu, să îi îndrumăm paşii, să îl ocrotim şi să îl protejăm.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ?Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care
să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutaţi să
şcoală.Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere
ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie
acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane
care lucrează în şcoală.În primă instanţă copilul trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă;
să salute profesorul (ridicându-se în picioare); să nu vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în timpul orei
de curs; să ceară permisiunea înainte de a manevra un obiect străin sau de a merge la toaletă; să înapoieze
obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru permisiunea de a le folosi; să vorbească numai după ce
altcineva îşi încheie discursul; să ţină uşa deschisă pentru o persoană care intră în sala de clasă, mai ales
dacă aceasta are mâinile ocupate; să respecte proprietatea altora şi să nu îşi însuşească bunuri care nu îi
aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul orei, să nu se agite
în bancă şi să menţină o postură decentă ; să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie amabil, atent şi să
urmeze întocmai indicaţiile profesorilor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul personal (; să se
comporte decent în recreaţii, fără violenţă şi acte de vandalism; să fie politicos cu colegii, dar mai ales cu
cadrul didactic.
Prin urmare cei şapte ani de acasă împreună cu educaţia primită în familie sunt adevăratele calităţi
ale unei persoane deoarece de acea educaţie depinde caracterul şi comportamentul unei persoane. Un copil
educat, bine crescut, care şi-a însuşit normele unui comportament civilizat, adaptat regulilor societăţii este
un copil care cunoaşte normele bunelor maniere.
617
ALEXANDRU BONDU-PROFESOR MUZICA INSTRUMENTALA-PIAN

LICEUL DE ARTE ”BALAȘA DOAMNA”, TARGOVIȘTE
Familia reprezintă locul unde un copil de își petrece cea mai pare parte a timpului, mediul în care
deprinde principalele reguli de bună purtare, de cele mai multe ori prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în achiziţia normelor unui comportament
social corect. După aceea, sau chiar în paralel, celelalte medii educaţionale nu fac altceva decât să
Din păcate, în zilele noastre, foarte mulți copii nu-și petrec acasă cea mai mare parte a timpului.
Multinaționalele și în general programul foarte încărcat al părinților, îi determină pe aceștia să apeleze la
creșe, grădinițe cu program prelungit, after school sau bone. Iar, dacă totuși petrec o parte a zilei împreună
(părinți-copii) pericolul cel mai mare îl reprezintă de multe ori noile media-televizor, tabletă, telefon. Iar
situația este și mai gravă atunci când adulții sunt cei care îi încurajează pe copii să face aceste lucruri, din
dorința de a le da o ocupație, să nu mai fie deranjați de la treburile casnice sau din dorința de a folosi și ei
noile media!
Este demonstrat faptul că familia oferă copilului cele mai multe cunoștințe uzuale, le dezvoltă spiritul
de observație, memoria, gândirea, precum și deprinderile de comportament: respectul, politețea, sinceritatea
etc.
Chiar și pe parcursul școlarizării, părinții trebuie să-i sprijine pe copii, să le asigure mijloacele
materiale necesare învățării și mai ales să-i ajute din punct de vedere cognitiv. Pentru aceasta, părinții au
nevoie de câteva abilități. În primul rând trebuie să cunoască nevoile de bază ale copiilor și să aibă
disponibilitatea de a le satisface. De asemenea, trebuie să-și cunoască foarte bine copiii, sa empatizeze cu
ei, să le identifice nevoile, gândurile și sentimentele. O altă abilitate este aceea de a pune limite copiilor, de
a avea autoritate în fața lor, de a le impune anumite reguli și norme. Este o abilitate foarte delicată, pentru
că unii copii pot deveni rebeli, alții dimpotrivă, pot deveni timizi și temători dacă părinții sunt foarte
autoritari. Copii au nevoie nu numai de reguli dar și de încurajări și aprecieri. De aceea, o altă abilitate a
părinților este aceea de a răsplăti, de a stimula copiii, de a răspunde pozitiv la lucrurile bune pe care aceștia
le fac. Astfel, copilul capătă mai multă încredere în sine. De asemenea, părintele nu trebuie să reacționeze
agresiv față de copii, trebuie să-și păstreze calmul, indiferent de ce se întâmplă și să explice cu calm de ce
nu a făcut bine un lucru și mai ales să explice cum ar trebui facut.
Educația pe care o promește copilul în familie joacă un rol important în formarea personalității
copiilor, în acumularea cunoștințelor uzuale și a cunoștințelor generale, care apoi se dezvoltă cu mai mare
ușurință în sistemele de învățământ. De asemenea, implicarea părinților pe parcursul peocesului de
învățământ este esențială. Parinții trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece scopul comun
profesori-părinți este acela de a dezvolta armonios elevii/copiii, de a-i educa și de a le îmbogăți cunoștințele.
Cadrele didactice au abilitatea de a descoperi cum este fiecare copil, cum poate progresa mai ușor, cum
poate ajunge mai repede la succes, ce îl pasionează, iar părinții trebuie să cunoască în ce momente să îl
susțină pe școlar și cum să-l motiveze.
Astfel, duetul profesor/părinte, sau în plan general școală/famile, poate fi foarte eficient dacă fiecare
în parte știe ce are de făcut și, de asemenea, au același scop comun: progresul școlarului/copilului.
618
Bibliografie:
-www.desprecopii.com
-https://www.genesis.ro/ro/revista-
didactica-genesis/rolul-familiei-in-educatia-
copilului
-Larchet, Jean-Claude: Captivi în
internet, Editura Sophia, 2018, București
619
„CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
BORA CRISTINA
Jocul, ca activitate fundamentală la vârsta preșcolară, se realizează și în afara unui scop clar, ca
plăcere gratuită, dar cu timpul capătă contur și devine tot mai organizat. Atenția voluntară este alimentată
de dorințele și intențiile copilului de a finaliza o activitate iar concentrarea atenției crește la 5-7 minute la
preșcolarul mic, la 12-14 minute la preșcolarul mijlociu și la 20-25 minute la preșcolarul mare. Multe jocuri
se desfășoară pe bază de imitație, îi plac de asemenea jocurile de construcție, este atras de truse, începând
să apară printre alte preocupări și interesul pentru colecții.
Capacitatea de învățare devine din ce în ce mai activă în grădiniță, care, prin programele educative,
stimulează sensibilitatea intelectuală. Percepția se organizează și devine operativă și în conceperea spațiului
și a timpului. Ca atare, perioada preșcolară este dominată de trebuința de joc, în care acționează combinații
mintale, reprezentări de imaginație și sunt acționate forme de experiență complexe. Se manifestă frecvent
dorința copilului de a-i fi de folos adultului, este mai atent și revențios, imită și participă la activitățile
adultului, devine un mare creator în activitățile ce-l interesează, cum ar fi: desenul, muzica, artizanatul etc.
Greutatea este cu atât mai mare cu cât copilul prezintă o instabilitate psihomotorie și greutăți în exprimarea
clară, ori în înțelegerea celor ce i se comunică. Integrarea în grădiniță se face cu o oarecare dificultate la
această vârstă, dată fiind dependența mare a copilului preșcolar mic de adult. Totuși, el devine mai sensibil
la semnificațiile evenimentelor și adoptă conduite mai adecvate la conveniențele sociale, pe un fond de
fragilitate afectivă, cu unele manifestări ale crizelor de prestigiu.
Educația nu reprezintă doar strângere sau creare de explicații științifice, ea presupune și o atitudine
și responsabilitate față de cunoaștere. Sunt mai multe teorii care ajută la acumularea de cunoștințe. Una din
ele este behaviorismul, care este știința comportamentului. Conform acestei teorii, la baza cunoștințelor stă
experiența, unde spiritul persoanei mature este un vas gol, care este umplut pe parcursul vieții cu experiență,
iar spiritul copilului este o foaie albă pe care se poate scrie orice. Această teorie presupune faptul că,
învățarea are loc prin legarea unor stimuli cu anumite reacții. Tot ceea ce gândim și vorbim are loc din
cauza legăturii dintre stimuli și răspunsuri, iar acestea la rândul lor, determină legătura dintre neuroni.
Reacțiile sunt întărite prin repetare și obișnuire. Pe baza acestei teorii, în educație au fost introduse
următoarele practici de învățare: repetiția, exercițiul, pedepsele etc.
Familia are o deosebită influență în procesul educațional.
„Cei șapte ani de acasă” este o fază care ne vorbește foarte multe de familia, credința, concepțiile
oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul. Familia este rădăcina educației. Așa cum, cu cât
ai sădit mai corect un pom, și pe cât de adânc a fost sădit, adică este rezistent, așa rol are și familia în
educarea tinerei generații. Cum natura a plămădit în pântecele mamei individul, așa și familia plămădește,
numai că la nivel spiritual.
Familia este un factor primordial de informare și de creare a copiilor și tineretului. Ea are rolul de a-
l introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcții cognitive. Este demn de
observat faptul că, familia implementează mai mult valori practice decât teoretice.
Familia este mediul cel mai sănătos, și are o influență mare asupra individului. Individul, în cadrul
familiei se dezvoltă multilateral, cuprinzând mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant va ajuta la
o înțelegere mai adecvată a societății, omenirii, o educație bună va ajuta la crearea unui individ util
Familia are rolul mai mult să formeze decât să aducă la cunoștință. Este foarte importantă educația
din copilărie, deoarece individul ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vârsta fragedă a
copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele și obiceiurile celor
din jur. Individul va repeta și va imita oamenii din jurul lui, va avea aceleași păreri, idei, concepții. Copilul
va mima, gesticula exact ca persoanele din jurul său.
Omul există nu numai pe baza legilor intelectuale și practice, dar și în strânsă legătură cu legile
frumosului, armoniei și esteticului, care ne înconjoară, a societății și opera de artă. Însuși omul ar fi o operă
de artă, dacă ar lua ca model idealul. Viața este o copie a artei, iar rolul unor persoane din jur pare a fi a
unor personaje din filmele rulate la cinematograf. Foarte des vedem pecetea frumosului pe diferite obiecte,
activități și putem spune că lasă impresii plăcute ochiului, și nu numai.
620
PROF. ÎNV. PRIMAR, BORCILĂ CRISTINA DANIELA
,,Așa cum merge familia, așa merge națiunea și așa merge toată lumea în care trăim”.
Papa Ioan Paul al II-lea
Familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani de viaţă, ci
şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există mulţi factori care pot conduce
la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din nefericire, nu toate familiile pot fi
considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.
familiei nu trăiesc în armonie, nu duc o viaţă cinstită, onestă, dacă opiniile celor doi părinţi, şi ale celorlalte
persoane care au în grijă copilul, referitoare la educaţia copilului nu sunt convergente, dacă unul sau ambii
părinţi nu constituie un bun exemplu, dezvoltarea copilului are de suferit.
Pe baza recunoaşterii stilului educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii care se ocupa în
familie de îngrijirea şi educaţia copiilor, se pot face previziuni asupra evoluţiei benefice a copilului, se pot
face intervenţii care să prevină influenţele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.
Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negativ tânara generaţie, exista
pericolul degradării vieţii individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung, chiar dacă
familiile respective supravieţuiesc. De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se
manifesta în familiile în care una sau mai multe funcţii ale acestora nu se realizează şi de aceea sunt
dezorganizate sau chiar se destramă. De aceea, stilurile educaţiei familiale sunt în atenţia cercetătorilor din
diferite domenii ale ştiinţelor sociale care abordează familia şi educaţia.
În psihologie şi în ştiinţele educaţiei sunt utilizate mai multe sintagme care indică manifestarea stilului
raportat cu prioritate la personalitatea unui individ, aşa cum este stilul afectiv sau stilul cognitiv. Sunt însa
modalităţi de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ şcolar sau stilul educativ familial care se
constituie, se manifestă şi se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcţionează şi
prin comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau prin raportare la mediul cultural educativ, la comunităţile
din care fac parte familiile, şcolile
Educaţia artistic-estetică şi înţelegerea valenţelor spirituale ale umanităţii trebuie să vină în
completarea celorlalte tipuri de educaţie, pentru a stimula creativitatea copilului şi a-l ajuta să treacă de la
o înţelegere a lumii axată pe propriile nevoi şi plăceri la o înţelegere mai completă a lumii, a universului şi
a resorturilor profunde care guvernează viaţa, în anasamblul ei şi societatea umană.
vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional, cu operele de artă şi îl încurajează să îşi
manifeste creativitatea artistică, tehnică sau ştiinţifică.
Educaţie morală şi formarea caracterului, familia este de asemenea, primul mediu în care copilul îşi
construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de comportamant: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important pentru copil.
621
coleg şi prieten.
Copilul nu poate discerne şi nu se poate adapta corect la diversele situaţii de viaţă, îşi formează
deprinderi greşite şi este afectat pe plan emoţional pe termen lung.
Unui copil fără o educaţie moral-caracterială corectă îi va fi foarte greu să ajungă la acea coerenţă a
sinelui. Îi vor lipsi atât comprehensibilitatea, controlul cât şi semnificaţia. Prin urmare, oricâte bunuri
materiale îi vor pune părinţii la dispoziţie, nu va izbuti să fie fericit şi, deci, rezistent la boli.
Disponibilitatea unui copil faţă de şcoală depinde în special de capacitatea de a şti cum să înveţe, iar
acest lucru are legătură directă cu inteligenţa emoţională, cu factorii reprezentativi ai acesteia: conştienţa
de sine, încrederea, curiozitatea, intenţia, autocontrolul, empatia, raportarea la ceilalţi, capacitatea de a
comunica, cooperarea.
Cele mai inadecvate tipare emoţionale pe care le utilizează părinţii şi ulterior, prin extensie,
educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt următoarele:
• Ignorarea tuturor sentimentelor – părinţii/educatorii tratează supărarea emoţională a copilului ca pe
un lucru neînsemnat sau enervant, peste care de-abia aşteaptă să treacă; ei nu folosesc aceste momente ca
pe o şansă de apropiere faţă de copil, astfel încât să-l ajute să asimileze lecţii de competenţă emoţională.
• Indulgenţa exagerată – părinţii observă reacţiile emoţionale ale copilului, însă consideră că este
indiferent cum depăşeşte copilul furtuna emoţională.
• Manifestarea dispreţului, lipsa de respect faţă de sentimentele copilului. Părinţii care fac apel la
această metodă de „educaţie” fac parte, de obicei, din categoria celor care veşnic nu sunt de acord cu ce se
întamplă, care sunt aspri atât în comentarii cât şi în pedepse. Ei pot să interzică chiar orice manifestare a
supărării copilului şi să pedepsească şi cel mai mic semn de irascibilitate.
Există şi părinţi care sesizează ocazia oferită de emoţiile pozitive sau supărările copilului pentru a
acţiona ca un fel de antrenor emoţional sau de mentor. Ei iau în serios sentimentele copilului şi încearcă să
înţeleagă ce anume îi motivează sau îi nemulţumeşte şi îl ajută pe copil să se cunoască mai bine şi să
găsească căi pozitive de calmare a sentimentelor negative.
Pe măsură ce copiii cresc, lecţiile emoţionale pentru care sunt pregatiţi şi de care au nevoie se
modifică. Lecţiile de empatie încep din prima copilărie cu părinţii care se adaptează sentimentelor copilului
lor. Chiar dacă unele aptitudini emoţionale sunt întărite de educatori, prieteni, de-a lungul anilor, părinţii
îşi pot ajuta cel mai mult copiii, deprinzându-i cu toate formele de inteligenţă emoţională: să înveţe să
recunoască, să stăpânească şi să-şi domolească sentimentele; să aibă o reacţie de empatie, să ştie cum să
trateze sentimentele ce apar în cadrul relaţiilor interumane.
Problema, ca şi în cazul dezvoltării celorlalte inteligenţe, este că părinţii sau educatorii, pentru a putea
să fie antrenori eficienţi trebuie, la rândul lor, să aibă un set minim de inteligenţă emoţională.
Cunoaşterea acestor stiluri educative practicate în familiile contemporane este necesară pentru:
– înţelegerea modului în care se realizează educaţia informală în familie şi pentru dezvoltarea unor
politici sociale, culturale şi educaţionale care să susţină educaţia familială, unul din principalii factori ai
reformelor educaţiei proiectate în ţările dezvoltate;
– corelarea educaţiei în familie cu educaţia formală pe care o oferă școala şi susţinerea acesteia prin
programe de educaţie pentru familie şi a viitorilor părinţi, în care să fie promovate stilurile educative
benefice persoanei, familiei şi societăţii;
– instrumentarea unor programe de educaţie non-formala pentru tineri, adulţi, părinţi împreuna cu
copiii, în care să se deprindă strategii, tehnici, relaţii, activităţi pentru asumarea şi dezvoltarea unor stiluri
educative adecvate, care să stimuleze educaţia familială şi să dea rezultate pozitive.
Cercetarea calitativă, evaluarea şi desemnarea sintetică a caracteristicilor unor relaţii, activităţi,
procese, comportamente şi a produselor acestora în diferite planuri ale existenţei umane şi ale spiritualităţii
utilizează conceptul de stil.
Stilul educaţiei familiale este un construct care captează variaţiile experienţelor parentale de a
socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie. Stilul educativ se referă mai cu seamă la procesul de
influenţare pe care îl exercită părinţii asupra copiilor şi este studiat pentru a diferenţia categoriile de practici
educative din viaţa de familie care determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor.
622
O FAMILIE IMPLICATA-UN ELEV STRALUCIT
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BORDEA IULIA

ȘCOALA GIMNAZIALA "VALERIU D. COTEA", VIDRA
În ultimii ani cercetarea cauzelor insuccesului şcolar s-a orientat mai mult către mediul de provenienţă
al copilului (familie, societate) şi s-a apreciat că un mediu nefavorabil nu poate să asigure referinţele
culturale minime necesare pentru o dezvoltare şcolară eficientă a copilului. Alţi cercetători au demonstrat
că părinţii se pot implica în viaţa elevilor în diferite
moduri: ajutându-i să ia decizii potrivite, ajutându-i la teme sau păstrând contactul cu şcoala. Luând
parte la activităţile şcolare ale copiilor lor pot de asemenea influenţa pozitiv succesul şcolar. O concluzie
importantă la care s-a ajuns în urma studiilor a fost aceea că implicarea este cu atât mai eficientă cu cât are
loc mai de timpuriu chiar începând cu grădiniţa şi cu şcoala primară.
în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de către școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Părinţii care îşi iau
timp pentru a citi copiilor încă de la grădiniţă, pentru a-i învăţa alfabetul şi câteva cuvinte vor avea copii
care în clasa a patra vor citi fluent, cu plăcere, care înţeleg ce citesc şi care au o capacitate de a raţiona mai
bine dezvoltată. Un alt lucru menţionat ca rezultat pozitiv la aceşti copii este că ei scriu fără greşeli. Mamele,
întrucât stau mai mult cu copiii decât taţii au un rol foarte important în formarea educaţională a copiilor şi
în mod deosebit mamele cu educaţie mai înaltă şi un bagaj cultural mai bogat. Mediul în care creşte şi se
dezvoltă copilul este un factor important în educaţia lui. Părinţii trebuie să se implice şi acest domeniu.
Copiii au nevoie de joacă, de un mediu cald care să-i motiveze în învăţare. În acelaşi timp părinţii trebuie
să aducă în faţa copiilor lor provocări intelectuale Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi
de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține. Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în
conformitate cu idealul social și cel personal este influențată de diferențele de ordin economic, social,
cultural care există între familii. Familia însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune.
Condițiile de viață ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă
disciplina ei.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi,
când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie
prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector,
gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din
punct de vedere social. Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie.
El simte cele mai mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri,
neînţelegeri.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în care vechea
structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie alternativă
(familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe căsnicii etc).
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte
dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau
spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze. În aceste condiții, părinții se simt
incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor, motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga
responsabilitate.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului. Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu
623
învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind
la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă
în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.
Bibliografie
1. Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006
2. Gilly, M. (1976). Elev bun, elev slab. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.
3. Iluţ, P. (2005). Sociopsihologia şi antropologia familiei, Bucuresti: Polirom.
624
“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. INV. PRIMAR: BORDEANU ANDREEA ALINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 SĂRATA, COM. SĂRATA, JUD. BACĂU
‘’Să ai cei șapte ani de acasă’’, gândindu-ne la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului din momentul conceperii și până merge la şcoală.
spună mulţumesc, te rog, care se comportă exemplar, atât cu cei de vârsta lui, cât şi cu adulţii. Dar ne
gândim noi oare și la ceea ce el îsi dorește… Să nu uităm că scopul educării copilului este ca acesta să
devină o persoană independentă, autonomă și că prin afecţiune și căIdura sufletească vom determina să-l
deschidem precum o floare de primăvară, formând o personalitate puternică, care să inţeleagă ce inseamnă
o ‘’regulă’” si, în egală măsură ce inseamnă “dragostea” Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este
diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor,
majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Dincolo de aceste idei, părinţii sunt modele pentru copil, si transmit adesea direct sau indirect
experiente din propria lor viată. Modul in care au fost crescuţi, iubiţi, admiraţi, pedepsiţi sau neglijaţi, unde
iși vor pune amprenta asupra copilului, iar pentru acest fapt este important să îi dezvoltăm motivatia
intrinsecă, să intre într-o stare pozitivă, adresându-se tot timpuI cu dezinvoltură, fără frică cu dragoste, iar
noi să le răspundem cu acelaș interes, demonstrând că ne pasă și că trăim momentul aIături de ei. A fi un
parinte bun, presupune modul in care îi acorzi atenţie, cat de mult il asculţi cu adevărat, cum te comporţi
cu el si cum reușim să-l ‘’construim’’ în mod eficient cu propriile emoţii.
Emoţiile pozitive ale parintior îl ajută să-si păstreze o stare pozitivă, chiar și în momentuI în care
apar situaţii dificile, fiindcă si cele negative fac parte din viaţa noastră. De cele mai multe ori îi atragem
copilului atentia să nu mai ţipe prin casă, afară sau in alt loc, să nu se joace cu ceva ce l-ar pune in pericoI,
pe un ton nu tocmai potrivit, chiar dacă el aude frecvent certuri între părinţi, prieteni de varsta lui, inclusiv
în momentul în care vizionează un anumit tip de emisiune, pentru că în acel moment el va deveni nesigur,
riscând să-i pierdem încrederea si fericirea.
Perioada prescolară este una din etapele cele mai importante pentru că atunci se dezvoltă psihicul,
personalitatea, conștiinţa morală, socializarea, abilităţile motrice ce facilitează însușirea normelor
comportamentale si disciplinarea conduitelor. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7
ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu
integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem
micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și
demn de respect la rândul său. Ei nu ar trebui să renunte la credintele lor in ceea ce este corect, bine pentru
viitorul lor, dar trebuie de asemenea să-si trateze copiii intrun mod care să le permită să stie că le poate fi
incrediintat adevărul, bunătatea si să înceapă cu încrederea in copil, dar, pe măsură ce vor crește, trebuie să
o caștige. În cazul in care un copil este mincions trădează increderea acestuia, iar acest fapt poate duce la
pierderea credinţei sincere a copilului în dreptate si devotamnet părintelui.
situaţie. Timpul petrecut cu aceștia, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, plimbarea în parc sau
joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca
atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de
aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
625
BIBLIOGRAFIE
1. Jean Piaget, Reprezentarea lumii la copil, Editura Cartier, Bucureşti, 2005.
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
3. Paul Ekman, De ce mint copiii-Cum pot incuraja parintii sinceritatea, Editura Trei, Bucureşti,
2011.
4.Emil Verza, Florin Emil Verza, Psihologia varstelor, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.
5. Donald W. Winnicott, Copilul, familia si lumea exterioara,, Editura Trei, Bucureşti, 2013.
6. Georgeta Panisoara, Psihologia copilului modern, Editura Polirom, Bucureşti, 2011.
626
AUTOR: PROF. BORDEIU SIMONA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.10, GALAȚI
Societatea contemporană nu oferă, practic, nici o posibilitate de calificarea în meseria de părinte. În

momentul în care o femeie devine mamă este ca și cum societatea i-ar spune brusc: ”Sunteți părinte! Nu v-
am învățat mare lucru despre asta, dar încercați să vă descurcați cât mai bine”.
A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog și profesor într-un mod cu totul special.
Sunteți psihologul copilăriei deorece aveți nevoie să înțelegeți cum funcționeză mentalul copilului
dumneavoastră. De asemenea sunteți și cel mai influent profesor pe care îl va avea acest copil. Sunteți
primul său educator. Lucrurile pe care îl învățați (chiar și cele de care nu sunteți conștientă că le învață de
la dumneavoastră) reprezintă lecțiile cele mai importante care depășesc ca valoare lecțiile școlare.
Între 3 sau 6 ani, copilul învață să-și exprime sau să-și reprime sentimentele. În timpul acestor ani
copilul își va construi atitudinea fundamentală vis-a-vis de ceea ce simte în interiorul său. Ori va crede că
sentimentele și emoțiile sunt periculoase și că ar fi mai bine să le reprime, ori va învăța să le lase să ”curgă”,
fie ele pozitive sau negative.
Pâna la vârsta de 6-7 ani trebuie învățat copilul că și ceilalți simt câte ceva, atunci veți avea timp să-
i explicați că există locuri și circumstanțe unde nu putem spune mereu tot ce gândim, că uneori gândurile
trebuie să rămână neexprimate pentru a nu atrage necazuri. La nivelul claselor primare putem învăța copii
să recunoască circumstanțele în care anumite sentimente se pot exprima liber și circumstanțele în care nu
este prudent să o facem.
În timpul acestei etape de dezvoltare preșcolare, copilul traversează o perioadă pe parcursul căreia
este foarte sensibil la stimularea intelectuală. Cu stimularea potrivită își va dezvolta aptitudinile și starea de
spirit esențială pe care o va păstra până la sfârșitul vieții.
Inteligența unui copil se poate defini simplu ca fiind suma aptitudinilor deprinse. De fiecare dată
când stimulați aceste aptitudini, faceți să crească inteligența.
În testele de inteligență pentru copii, veți găsi probe care testează capacitatea de a urma ordine, de a
asculta atent o poveste, de a face un rezumat, de a-și aminti cuvintele sau ordinea cuvintelor într-o frază,
de a pune la un loc bucățile unui puzzle, de a face din cuburi un desen care să corespundă aceluia care se
găsește pe foaie. Acestea sunt exemple de aptitudini de bază pe care un copil trebuie să le aibă între 3 și 6-
7 ani. Sunt anii în care învață să învețe. Scopul nostru final, atunci când disciplinăm un copil, este de a-l
ajuta să devină un individ care se poate controla. Cu cât conceptul despre sine va fi mai puternic, cu atât va
fi mai capabil să se autodisciplineze.
Părinții pot folosi următoarele metode pentru a-și ajuta copilul să progreseze:
- a se apleca asupra universului zilnic al copilului și a-l controla, ne poate permite să nu mai avem
nevoie de alte metode de disciplină.
- un contact personalizat cu fiecare copil favorizează dezvoltarea unui concept despre sine sănătos.
- a da copilului libertatea de a explora mediul său și de a-și asuma auto disciplina imediat ce este
posibil, la fiecare etapă a dezvoltării, favorizând edificarea unui ego pozitiv
- a trata sentimentele în mod diferit de acțiuni, favorizează in cazul copiilor identificarea unui ego
pozitiv.
- a ne încrede în forța atotputernică a imitației inconștiente este un element decisiv în formarea unui
concept despre sine pozitiv la copil
- Susținerea afectivă a părinților ajută copilul să învingă sentimentul de inadaptare și să-și
construiască un ego solid.
- Dacă lăsați copilul sa învețe din consecințele naturale ale faptelor sale, îl ajutați șă-și întărească
egoul.
Din păcate acestea nu sunt întotdeauna suficiente. Uneori trebuie să creăm și consecințe artificiale
pentru a sancționa conduita copilului. Dispunem de 3 metode principale:
1. Putem priva copilul de un lucru la care ține.
2. Putem izola copilul, îndepărtându-l de grupul său social sau ținându-l
3. Putem da o bătăiță unui copil.
627
Despre consecințele naturale ale conduitei proaste a unui copil am spus că pot fi înlocuite cu
consecințe artificiale. Dar chiar dacă aceste consecințe sunt artificiale, folosirea lor trebuie supusă unor
reguli de bază.
a. Consecințele artificiale trebuie sa fie destul de logice.
b. Consecințele artificiale trebuie sa fie imediate .
c. Dacă privați un copil de un lucru care ii place ,in perioada privațiunii trebuie sa fie rezonabila .
d. Nu pedepsiți niciodată copilul privându-l de ceva care este esențial.
e. Consecinețele artificiale dezagreabile trebuie sa fie pe cât posibil în raport cu comportamentul rău
ce le-a cauzat.
f. Dați- i copilului un model pozitiv cu ceea ce trebuie să facă.
g. Dați dovadă de bun simț în situațiile periculoase.
Urmând aceste șapte principii pozitive, veți face minuni pentru a întări egoul copilului și pentru al
ajuta să-și impună singur disciplina.
Metode educative ce trebuie evitate:
- nu umiliți copilul,
- nu folosiți amenințări,
- nu faceți copilului promisiuni disproporționate,
- nu smulgeți promisiuni copilului,
- nu protejați excesiv copilul,
- nu trebuie să vorbiți prea mult copilului,
- nu cereți copilului ascultare oarbă și imediată,
- nici prea indulgenți nu trebuie să fim,
- trebuie să fim coerenți vis-a-vis de reguli și legi,
- nu fixați reguli inadoptate vârstei copilului,
- nu folosiți metode culpabilizante și moralizatoare,
- dacă nu aveți intenția să le vedeți executate, nu mai dați ordine.
În timp ce îi învățăm pe copiii noștri disciplina și îi ghidăm către scopul final, să nu uităm niciodată
că sunt încă niște copii.
Metodele noastre de disciplină trebuie să permită calități dinamice a copilăriei să se canalizeze în
norme sociale unanim recunoscute. Aceste metode nu trebuie niciodată să elimine această calitate vitală și
dinamică care îi face pe copii să se poarte ca niște…copii.
Bibliografie:
Ana Savin – Totul se întâmplă înainte de 6 ani – Psihologia copilului.
628
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: BOROACĂ ELENA

LICEUL TEHNOLOGIC ROȘIA DE AMARADIA
JUD. GORJ
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
sănătoasă, în familie.
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se
dezvoltă și se formează pentru viață. Are rolul central de asigurare a condițiilor necesare trecerii prin stadiile
de dezvoltare ale copilăriei și care stau la baza structurării personalității individului.
Ea este prima instituție de educație morală și pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelență. Familia este „cea mai necesară școala de omenie”.
pentru formarea, dezvoltarea și afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și protecție, atât fizică cât și
psihică, în orice perioadă a vieții. Aici se conturează concepția despre viață și conceptul de sine.
“Faptul ca aveți un copil nu va face părinte, precum faptul că aveți un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educație părinții „se descoperă’’ca parteneri ai copiilor lor, își descoperă
propriul potențial de schimbare, se simt valorizați în rolul lor parental. Tot timpul familia trebuie sa
încurajeze copilul, să îl îndrume și să îi arate ce e bine și ce e rău.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, și climatul socio-
afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Copiii pot învăța din cei șapte ani: deprinderi de autoservire; ordine; igienă; curățenie și exprimarea
propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative; bune maniere și
comportament în diverse situații; limbaj corect transmis; modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la
diverse provocări ale mediului înconjurător; alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă
ceva.
„Cei 7 ani de acasă” își pun accentual cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume –
comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc și se formează în viață într-un univers
Expresia “Cei șapte ani de-acasă” definește însa tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informații, de către cine și în ce mod.
629
Bibliografie:
• Educația timpurie in România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
• Vrasmas Ecaterina Adina, Consilierea si educația părinților, Editura Aramis, București, 2002
• P., Emil, R., Iucu, Educația preșcolară în România, Polirom, 2002
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București.
• Negovan, V., (2003), Introducere in psihologia educației, Editura Curtea Veche, București.
• Salavastru, D., (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
• www.didactic.ro
630
PROF. ÎNV. PRIMAR: BOROACĂ EMANUELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „CONSTANTIN SĂVOIU”, TG-JIU, GORJ
şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toata
viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le
ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor .
Familia, in orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale
și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere.
personalitatea.
constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor
sfaturi, norme și reguli de conduită.
întreg.
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un
univers pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
631
PROF. BOROȘ ANUȚA

GPP NR. 53/NR. 19 ORADEA
cei din jurul său.
vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori.
Familia contemporană este caracterizată de o constelație de probleme și de situații care ne provoacă
să-i reazizăm coordonatele, să căutăm soluții și să o sprijinim tot mai adecvat pentru a le rezolva. Ca
instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se găsește de multe ori în contradicție cu școala
și chiar cu comunitatea socio-culturală sau profesională.
Pentru copil, familia este agentul inițial și primar de socializare. În genere, familia constituie mediul
în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se dezvoltă și se formează pentru viață.
Pe de altă parte, ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social.
Arwe rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei,
condiții ce stau la baza structurării personalității individului.
În familie, copiii sunt crescuți, socializați, protejați și își apropie valorile culturii și ale moralei. Ei se
dezvoltă fizic, psihic, moral și spiritual prin amprenta mediului familial. În familie se realizează integrarea
socială primară a copilului.
Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept
politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Ea este
nucleul în care copilul se formează ca om, având un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual
al copilului . Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul
se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în
cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate);
părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung
delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma
un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Când vorbim despre cei 7 ani de
acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până în momentul în care pășește pentru prima dată pragul şcolii. Când spunem
că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să se comporte respectuos şi
cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu
prietenii, cu toate persoanele cu care interacționează. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe
care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și
educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi apreciat și repectat de aceștia.
Familia joacă inițial rolul de formator al copilului. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde
de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care
se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al
copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia
să se dezvolte, să aibă încredere în forţele proprii, să se simtă protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat
de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
632
sunt preocupaţi de ceea ce face. În același timp, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe
iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Sunt însă și părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă
de nevoile reale ale micuților. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă
la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori.
BIBLIOGRAFIE:
 Michiela Poenaru,- Cei şapte ani de acasă,-Editura:Coresi, Bucureşti, 2010.
 Ecaterina Vrășmaș (2014), ”Educația timpurie”, Editura Arlequin, București.
 Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
633
GRADINITA NR.280
BOROS MONICA PROFESOR ÎNVĂȚĂMĂNT PREȘCOLAR
GRADINITA NR.280 BUCUREȘTI
Lucrănd în învățămînt îmi dau seama ce importantă are educația în familie, pentru că în situațiile în
care ne supără atitudinile și comportamentul unei persoane ori ale unui copil ne ducem imediat cu găndul
la cei 7 ani de acasă.
A fi părinte constituie o experiență extrem de complexă, cu nenumărate variabile.
A concepe rolul parental ca un rol care ne dezvoltă și care urmează anumite studii, determinate clar
de interacțiunile cu copilul, dar și de experiența de zi cu zi, este o idée interesantă și apreciată la nivelul
literaturii de specialitate.
Educatia vine din familie, un părinte bun posedă abilități umane adaptate rolului său. El este capabil
să construiască o relație corectă cu copilul său, știe să raspundă nevoilor acestuia și să îi favorizeze
dezvoltarea în condiții convenabile. Pentru a fi un părinte bun este necesar să se adopte atitudini și abilități
care să răspundă căt mai adecvat cu putință nevoilor care caracterizează fiecare vărstă a copilului. Niciun
părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa, să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident,
fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude.Trebuie să recunoaştem că. puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
generic drept „cei şapte ani de-acasă.
Este foarte cunoscut faptul că cu căt un adult acordă mai multă valoare rolului său de părinte, cu atăt
obține mai multe succese în dezvoltarea copilului său și competența sa parentală crește proporțional cu
satisfacția personală..Pentru achiziția competenței parentale sunt necesare o serie de premise cum ar fi :
maturitate afectivă, funcționare intelectuală, asteptări realiste în raport cu rolul său parental.
Uneori pe umerii cadrului didactic este aruncată o imensă povară deoarece părinții spun că educația
se face la grădiniță / școală, în instituții abilitate ci nu acasă, lucru foarte greșit.
Inceperea frecventării gradiniței este o tranziție semnificativă pentru cei mai mulți copii, deoarece se
constituie startul pentru experiențe într-un mediu nou. Este posibil ca unii copii să devină anxioși pentru că
se activează teama de necunoscut. De aceea este de dorit ca grădinița să fie sau să devină un mediu incluziv
de învățare și părintele să vină in ajutorul cadrului didactic, sa-l pregatească pentru intrarea în colectivitate.
Un mediu incluziv va raspunde nevoilor individuale, va crește șansele de succes ale tuturor copiilor, va
dezvolta respectul și imaginea de sine, va valorize în mod benefic diferențele dintre persoane., va incuraja
comunicarea deschisă.
De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani
ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un
standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi
lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte
determină definiţia celor „şapte ani de-acasa.
Salutul. este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate
634
Comportamentul în public este iar foarte important, un copil „bine crescut” ştie să răspundă la
întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii, la fel de important deoarece manierele nu se demonstrează doar în
preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
Înţelegerea normelor sociale se realizeză prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medicul de familie sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu
încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte,
respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Majoritatea copiilor preșcolari
imită doamnele educatoare pe care le au la grupă sau comportamente ale părinților.
Manierele la masă, inseamnă o bună creştere ceea ce presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, reprezintă o expresie magică. Pentru
a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
635
PROF. BOROȘESCU SIMONA DELIA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 1 – GALAȚI
”Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprima calificativul părinților”(Valeria Manok)
Putem spune că, CEI 7 ANI DE ACASĂ reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei. Se știe că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l
învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Pentru aceasta, învățarea bunelor deprinderi (de
muncă și morale) la această vârstă, este esențială. Ele sunt piatra de temelie pe care se vor clădi deprinderile
complexe de muncă și cele morale. Sunt colțul pe care îl dă sămânța când răsare și care va da viitoarea
plantă. Dacă acesta va fi sănătos și bine îngrijit va da o plantă viguroasă și frumoasă; dacă va fi sfrijit și
neîngrijit va da o plantă pipernicită.
”Nu înțeleg nici să mă pici
Că zicala nu mă lasă
Cum s-or comporta cei mici
Fără șapte ani de-acasă.”
Până la vârsta de șapte ani, copilul ar trebui să dobândească:
Cuvinte frumoase:
 Să nu uiți niciodată să folosești acasă la grădiniță ori pe stradă cuvintele frumoase: ”sărut mâna”,
”bună ziua”, ”bună seara”;
 Cei mai mici îi salută pe cei mai în vârstă, iar băieții salută primii fetele;
 Când primești un cadou, când ți se răspunde la una dintre întrebările tale, când cumperi ceva, nu
uita niciodată să spui: ”Mulțumesc !”;
 Dacă ai lovit sau ai supărat pe cineva din greșeală imediat să îți ceri scuze.
Deprinderi de ordine și curățenie:
 Trebuie să te speli pe față și pe dinți de două trei ori pe zi;
 Trebuie să fii atent să ai unghiile curate și părul cu grijă pieptănat;
 Să faci duș în fiecare zi;
 Îmbrăcămintea și încălțămintea trebuie să fie adecvate sezonului și confortabile.
Un comportament corespunzător la masă:
 Nu este permis să întârzii la masă;
 La masă este politicos să urezi tuturor ”Poftă bună”;
 Trebuie să te speli pe mâini înainte de masă;
 Nu este sănătos să mănânci fructele și legumele nespălate;
 La masă nu se vorbește;
 La masă trebuie să stai drept, nu foarte aproape de masă, ușor aplecat spre farfurie atunci când
mănânci;
 Mestecă încet cu gura închisă;
 După ce ai terminat masa, ștergeți gura și mâinile cu șervețelul;
 După ce ai terminat de mâncat neapărat să mulțumești pentru o masă atât de bună.
Un comportament corespunzător cu prietenii:
 Îți faci prieteni, fiind tu însuți un bun prieten;
 Poartă te cu prietenii așa cum ți-ai dori să se poarte ei cu tine;
 În cele mai grele momente prietenii se ajută reciproc.
Un comportament corespunzător în vizită:
 În vizită musafirii trebuie să vină mai devreme;
 În așteptarea musafirilor ai grijă să faci curat în casă și să te-mbraci în haine de sărbătoare;
636
 Când mergi în vizită cumpără un cadou.
Un comportament corespunzător la grădiniță:
 Împărțim jucăriile cu alți copii;
 Ne ascultăm unii pe alții;
 Vorbim pe un ton potrivit;
 Suntem prietenoși;
 Nu lovim alți copii;
 Ne așteptăm rândul.
Un comportament corespunzător pe trecerea de pietoni:
 Fii atent cum traversezi;
 Culoarea roșie semnifică stop oprește-te;
 Culoarea galbenă spune așteaptă;
 Culoarea verde arată liber poți trece;
 Cel mai bine e să traversezi strada cu cineva mai mare decât tine;
 Niciodată să nu treci strada în fugă;
 Să nu urci niciodată în mașina unui necunoscut.
Un comportament corespunzător în autobuz:
 În autobuz nu te înghesui;
 Ca să nu plătești amendă cumpără bilet;
 Nu urca în autobuz cu înghețată;
 Nu vorbi tare;
 Oferă locul celor mai în vârstă.
Un comportament corespunzător la cinema/teatru:
 Nu este potrivit să vii după începerea spectacolului ori a filmului;
 Se consideră a fi o mare impolitețe ronțăitul chipsurilor ori sorbitul zgomotos al sucului în timpul
unei piese de teatru ori în timp ce vizitezi un muzeu;
 Dacă vrei să schimbi impresii pe marginea celor văzute atunci la muzeu vei vorbi în șoaptă, iar la
teatru în timpul unei pauze;
 După ce ai urmărit o piesă de teatru, răsplătește-i pe actori cu aplauze și nu te grăbi să ajungi
primul la garderobă după haine.
Lista ar putea continua, întrucât această perioadă de timp este considerată de specialiști, ”culmea
achizițiilor”, copilul având o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire
a diverselor comportamente, atitudini și limbaj.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca și a fost cumpărată
din banii strânși în cei șapte ani.
BIBLIOGRAFIE:
 Cucoș, C., Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Ed. Polirom, Iași, 2008;
 Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006;
 Danion, V., Cum să ne creștem copiii, Editura Lucman, București, 2006;
 Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998.
637
PARTENERIATUL ȘCOALA-FAMILIE
PROF. INV. PRIMAR BORȘAN FLORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ION AGÂRBICEANU, ALBA IULIA
Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care
copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in
timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul
copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui
cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe
copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de
dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai
recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat
alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
638
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi
practicilor educaţionale.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.
Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
639
BOȚESCU IOANA
GRĂDINIȚA FLOARE DE COLȚ, SECTOR 3, BUCUREȘTI
Educaţia a vizat, de-a lungul timpului, formarea personalităţii omului, în funcţie de particularităţile
fiecăruia, dar şi în funcţie de dinamica socială, de mobilitatea profesiilor prin integrarea dinamică a omului
în societate. Tocmai de aceea şcoala a jucat întotdeauna un rol esenţial în orice epocă, iar astăzi, în contextul
actual al unei societăţi structurate printr-o cunoaştere informaţională şi eficienţă tehnicizată, orientate spre
pragmatism, relevanţa educaţiei este una şi mai mare. În această perspectivă, există riscul ca educaţia să fie
redusă la dimensiunea informaţională. Actul educaţional nu poate fi epuizat însă în ceea ce înseamnă
transmiterea unui set de informaţii şi de abilităţi practice, oricât de performante ar fi acestea. Educaţia nu
trebuie să se rezume doar la aspectul informativ şi la cel pragmatic. Procesul educaţiei se desăvârşeşte doar
atunci când luăm în discuţie şi componenta sa formativă. Caracterul formativ al educaţiei implică, în
general, dobândirea de atitudini la nivel moral, civic, estetic.
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „ cei șapte ani de -acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
– ordine;
– igienă;
– curațenie și exprimarea propriilor nevoi;
– bune maniere și comportament;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
etc);
– concentrare a atenției;
– perseverența în realizarea uneri sarcini.
640
641
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. BOTEZ ELENA

COLEGIUL ECONOMIC „ION GHICA” BACĂU
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de - acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
ani de-acasă”.
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care „piticul” nu
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-
i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele la masă. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie
magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.Bineînţeles că toate ingredientele
de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori
devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni
se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă
el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de
creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor
întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
toți cei care trăiesc în societate. În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă
părinții copilului lor. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își
respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste
învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori.
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa noastră, cât şi din cele negative.
Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea
în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? -
deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor,
sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect
642
transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire) - modul de a relaţiona cu
ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria
de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în
realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor
şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile
pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse
sarcini, etc., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va
fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim
ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi
necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său.
Părinţii trebuie să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită în viaţa copilului, să cunoască că
educaţia dată propriului copil este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte,
iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
643
PROF. BOTIZA LIGIA-DANIELA
Primii şapte ani din viaţa fiecărui copil sunt esenţiali pentru dezvoltarea armonioasă a acestuia. Ȋn
aceşti ani se formează cea mai mare parte a deprinderilor de bază precum igiena personală, comportamentul
ȋn familie şi ȋn societate.
Legat de igienă, ȋn primii şapte ani copilul ȋnvaţă să se spele singur, să se spele pe mâini atunci când
vine acasă de undeva, ȋnainte de masă, dar şi ori de câte ori are mânuţele murdare. De asemenea, copilul
ȋnvaţă să facă duş zilnic, să se spele pe dinţi cel puţin de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Totodată, copilul
ȋnvaţă ȋn familie să ȋşi schimbe hainele atunci când acestea sunt murdare.
Legat de comportamentul ȋn familie, este bine ca micuţul să fie ȋnvăţat să asculte de părinţi şi de adulţi
ȋn general, să ȋşi facă ordine ȋn cameră, să ȋşi facă patul. De asemenea, copilul trebuie să ȋnveţe să vorbească
frumos, să salute şi să răspundă la salut, să roage frumos atunci când cere ceva de la alţii şi să mulţumească
după ce a fost ajutat cu ceva.
Legat de comportamentul ȋn societate, copilul trebuie să ȋnveţe ȋncă de acasă cum să se comporte
atunci când va ajunge ȋn societate, la grădiniţă şi apoi la şcoală. Aceasta implică respectul faţă de cei din
jur, colaborarea cu alţi copii şi cu adulţii. Respectul faţă de cei din jur la această vârstă poate implica
acceptarea necondiţionată a colegilor şi a adulţilor, chiar dacă sunt situaţii ȋn care cei din jur ne dezamăgesc
sau ne supără cu ceva. Colaborarea cu alţi copii poate implica joaca ȋmpreună, ȋmpărţirea jucăriilor cu alţi
copii, aşteptarea să ȋi vină rândul să vorbească şi ascultarea celorlalţi. Totodată colaborarea cu cei din jur
implică şi exprimarea punctului de vedere ȋntr-un mod asertiv, fără nici o urmă de violenţă, fără crize de
plâns sau ţipat. Pentru a se descurca cât mai bine la grădiniţă şi apoi la şcoală, este bine ca micuţul să ȋnveţe
aceste lucruri de acasă. Ȋn caz contrar le va ȋnvăţa la grădiniţă sau la şcoală prin diferitele experienţe pe care
le va avea.
De multe ori, atunci când cineva are comportamente care deranjează pe cei din jur, se zice că nu are
cei şapte ani de acasă. S-a ajuns să se folosească expresii precum „Nu ai cei şapte ani de acasă” sau „Nu
are cei şapte ani de acasă” tocmai pentru că importanţa formării din aceşti ani este recunoscută de
majoritatea oamenilor.
Putem spune deci că primii şapte ani din viaţa fiecăruia sunt foarte importanţi pentru formarea
viitorului adult.
644
ROLUL FAMILIEI ÎN FORMAREA INDIVIDULUI
PROF.PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR BOTKA ILDIKÓ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 PANIC, STRUCTURA:
ȘCOALA PRIMARĂ DIOȘOD, JUDEȚUL SĂLAJ
„instituția familiei rămâne stabilă”. Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde
realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări. De-a lungul timpului,
familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate, este o formă de comunitate umană
alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau
mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială”. Rolul educației realizate în familie este acela de a
dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală,
pentru instruirea didactică. Familia pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara
școlii), emoțional, comportamental, social, financiar.
aparține.
care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun: abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor
de bază ale copilului; abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv;
abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul; abilitatea de a avea așteptări realiste față de
comportamentul copilului; abilitatea de a pune limite copilului; abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul;
abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu copilul
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toți cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor
645
relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe
şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele şcolii se
referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu
şcoala sunt eficiente ambilor factori, calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi).
BIBLIOGRAFIE
1. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
646
PROF. BOTOROAGA RADU,

ȘCOALA GIMNAZIALA „AUREL DECEI”, JUD. SIBIU
Pe măsură ce trec generații și ani, tineretul nostru intră în contact cu influențe exterioare care conduc
spre o îndepărtare de adevăratele idealuri educaționale de care un sistem de învățământ ar avea nevoie. „Cei
șapte ani de acasă” reprezintă un simbol tot mai absent în zilele noastre, familiile nu mai pun baza pe aceste
însușiri pe care copilul ar trebui să le învețe acasă înainte de a intra în sistemul de învățământ.
Trăim vremuri în care mentalitatea tot mai multor familii este că școala este responsabilă de a învăța
copiii anumite însușiri: școala ar trebui să învețe copilul să fie corect, onest, să nu mintă, să fie punctual, să
dea dovadă de solidaritate, să respecte pe cei din jur, să fie curat, ordonat și organizat. Acestea sunt doar o
parte din atributele unui om educat, iar familiile ar trebui să realizeze că aceste însușiri se formează în timp,
încă din fragedă pruncie, iar responsabilitatea principală le aparține.
Dacă mentalitatea familiilor ar fi normală și realistă, realizându-se faptul că aceste însușiri nu pot fi
decât întărite de școală și că, de fapt, responsabilitatea principală revine familiei, atunci s-ar putea ajunge
într-o situație în care și școala și familia ar avea de câștigat, existând astfel acel parteneriat benefic elevului.
Este evident că școala are nevoie ca tinerii ce intră pe porțile ei să aibă educație din familie, provenită
din convingerea că ea este necesară ca tânărul să devină OM. În astfel de situație, sistemul de învățământ
poate, prin metodele specifice, să consolideze acea educație și să pună alături o serie de priceperi, abilități
și competențe. Totodată, este clar că în cazul în care educația de acasă lipsește, misiunea școlii este dificilă
și nu va putea produce efecte importante.
Ca profesor de gimnaziu, am misiunea de a conduce elevii în dezvoltarea competențelor de limba
română, dar am convingerea că poți observa educația unui om și fără ca el să vorbească sau să scrie. Nu pot
avea mari reușite cu elevi care nu posedă însușiri elementare de comportament, indiferent ce metode pot
aplica.
În concluzie, pot afirma că importanța celor șapte ani de acasă este decisivă pentru o dezvoltare
armonioasă a elevului, pentru ca el să asimileze diversele conținuturi pe care sistemul de învățământ poate
să i le ofere.
647
PĂRINȚII, PILDA PRUNCILOR LOR
PROF. ÎNV. PRIMAR BRAD CAMELIA ELENA

ȘC. GIMNAZIALĂ NR. 8 SIBIU
De-a lungul vieții există momente sau perioade în care fiecare dintre noi evoluează, obține anumite
informații, șlefuiește tot ceea ce a acumulat și încet, încet devine om. Aceasta este viziunea multor filosofi
care au abordat în scrierile lor problema existenței umane.
A fi om nu înseamnă a exista. A fi om înseamnă a te cunoaște. A fi om înseamnă atingerea acelui
nivel spiritual, înainte de toate în care reușești să fii mai presus decât toate celelalte creații și creaturi.
Desigur, fiecare fenomen, cum e și evoluția umană are parte de anumite etape esențiale, de bază,
fundamente, piloni de susținere a tot ceea ce ulterior se cheamă muncă și autodefinire. Astfel, ne-am
obișnuit să spunem că esențiali pentru viața unui om sunt cei” șapte ani de acasă”. De ce șapte? Pentru că
șapte sunt. Pentru că, până atunci când pășește pe poarta școlii, călcând într-o altă etapă copilul se deprinde
cu anumite obiceiuri, cu limbajul, credința, dragostea și toate celelalte, bune și rele întâlnite în sânul
familiei. Acești șapte ani de acasă sunt fundația a orice. Sunt baza unui munte care se poate clădi sănătos
sau care poate fi pus la pământ cu ușurință.
Apoi, in cei șapte ani se "predau" lecții grele de educație care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe energii, timp, nervi și frustrări copilărești se derulau...părinții țineau mult la acea
educație, copiii o înghițeau pe nemestecate. Astăzi, șapte ani de acasă simbolizează un anumit standard,
minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. Care se încăpățânează să
accepte încadrarea și au dureri dorsale privitor la dorințele noastre. E drept, și părinții s-au adaptat, mulți
au renunțat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas așa, o umbră de parfum de trecut, un fel
de deziderat și, de ce să nu recunoaștem, un fel de termen de comparație.
Tot ceea ce am văzut în acei ani de pruncie a devenit parte din conduita noastră întrucât e tot ceea ce
am înțeles de la părinții noștri. Șapte ani de acasă. Ani, clipe, pedepse și mângâieri. Sărutul mamei și mersul
la biserică. Genunchii juliți udați cu lacrimile inocenței. Prieteni, sinceritate și în egală măsură primele
tendințe de minciună. Totul, de la cel mai mic la cel mai semnificativ aspect formează cei șapte ani de
acasă. Pentru că cei șapte ani de acasă sunt de fapt șansa ca individul să devină om cândva. În tot acest
fenomen, cei care joacă rolurile importane și cruciale, sunt părinții. Ei sunt cei care prin fiecare vorbă sau
gest se oferă drept pildă pruncului lor. Ei sunt cei care pot pune accentul pe anumite situații pe care, din
experiența lor le înțeleg a fi mai complicate. Părinții pot transmite iubire sau pot fi lipsiți de ea. Aceștia,
părinții, sunt cei care formează un întreg univers în care sădesc, pentru ca următoarea generație să culeagă.
Da, șapte ani de acasă. Iar șapte știm că simbolizează perfecțiunea, starea pentru care omul a fost creat.
În concluzie, importanța celor șapte ani de acasă este vitală pentru formarea și evoluția sănătoasă a
fiecărui individ. Atunci când bazele și fundația sunt puse într-un mod corect, tot ceea ce se clădește pe
parcurs, având o susținere sănătoasă, poate să aibă și cu siguranță va avea rezultatele dorite.
648
IMPORTANȚA PRIMILOR 7 ANI IN DEZVOLTAREA COPIILOR
PROF.INV.PRIMAR: BÎZDOACĂ DANIELA-ELENA,

LICEUL SANITAR ’’ANTIM IVIREANU’’, RM.VALCEA
acasă.
dorinţelor sale.
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
649
BIBLIOGRAFIE
650
CEI 7 ANI DE ACASĂ
BRAD VOICHIŢA-IONELA
ŞCOALA GIMNAZIALÃ CÃRAND
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
651
,,EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: BRĂDĂU LIANA MIHAELA

G.P.N.NR.6 DAMIȘ-JUD BIHOR
Cei care nu și-au însușit de mici un comportament adecvat varstei, vor fi respinsi de colegi, vor deveni
răi si se vor afla in permanent conflict cu cei din jurul lor.
Pentru a nu face parte dintre aceștia, învățăm să ne purtăm civilizat, fapt ce reprezintă o carte de vizită
cu care vom deschide mai ușor ușile bunăvoinței celorlalți.
In zilele noastre dorim să avem cat mai mulți copii bine crescuți, educați, cuminți,care să înțeleagă
ce înseamnă un comportament plăcut sau un comportament neplacut și să fie capabili să aleagă între ce este
bine si ce este rau.Pentru un comportament cat mai adecvat al copilului atat parintele cat și cadrul didactic
trebuie sa adopte niste reguli adecvate varstei copilului și care sa rămana însușite în mintea lui toata viața.
652
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR: BRAGYE ADINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1
SÂNNICOLAU ROMÂN
Expresia ,,Cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și
atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
atitudini, limbaj, etc.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Familia este prima școală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuințele elementare ale
copilului și de protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân întipărite
pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Acțiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării
copilului include și toate laturile formării personalității. Ea reprezintă unul din mediile de socializare și
educare din cele mai complete datorită posibilităților ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile
situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace.
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Oferind copilului un climat de
profundă securitate în condițiile căruia se poate dezvolta armonios, grupul familial îi conferă totodată un
ideal de sine, o imagine liniștitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniștile sale interioare. Numai o
familie unită și care prezintă conduite armonioase este capabilă să asigure un climat educativ propriu
dezvoltării conduitelor normale și pozitive ale copilului. Bunele maniere îi modelează comportamentul în
societate și îl învață ce înseamnă respectul.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum și prin climatul psiho-social existent în familie. Dacă micuțul cere o jucărie, trebuie
obișnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politețe: ,,te rog”, ,,poftim”, ,,mulțumesc”. De
asemenea, încă de la vârstă fragedă, copilul trebuie să salute, să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o
vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat.
Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiți de dragostea părintească, se înalță vegheați de
căldura familiei unde învață primele taine ale lumii înconjurătoare, aceștia vor reprezenta stâlpul societății
de mâine și astfel la rândul lor, când vor deveni părinți vor da exemplu copiilor lor. Prin comportament,
prin limbajul pe care îl utilizează, prin felul de a comunica cu semenii înțelegem cât de bine au fost explicate
regulile de bune maniere.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept cheia succesului social.
653
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR: BRAHAȘESCU ANDREEA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.3 /
GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.3 MANGALIA
acasă.
dorinţelor sale.
654
BIBLIOGRAFIE
655
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎNTRE „DA” ȘI „NU”!
PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR BRAICA ANGHELINA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 2 STANCEA
Vârsta copilăriei regăsită ca subiect de impact în literatură, artă, muzică este cea care influențează
existența viitorului adult, modul de a percepe lumea și de a răspunde provocărilor acesteia. Anii copilăriei
reprezintă pașii îndrumați spre descoperire, sfaturile mamei și dojenile tatălui, jocul cu bunicii și trăirea
intensă a tuturor sentimentelor, primele supărări, primele prietenii și primele „căderi”, dar cel mai important
primele lecții de a te ridica și a merge mai departe.
Sintagma „cei șapte ani de acasă” este percepută ca acel set de reguli pe care fiecare copil trebuie să
le cunoască din familie, să învețe să le aplice mai târziu în relațiile cu ceilalți. Ținând cont că expresia are
o istorie destul de veche, la momentul actual se poate aplica parțial sau mai bine spus este dublată de
educația pe care o primește copilul prin interacțiunea pe care o are încă de la vârsta de trei-patru ani cu alți
copii în grădinițe, dar și în cadrul activitățile extracurriculare pe care părinții doresc să le desfășoare aceștia,
să fie cît mai multe și mai diversificate.
Iată așadar că se poate vorbi de influențarea comportamentului celor mici din două sensuri, familia
care impune reguli de igienă, reguli de comportare la masă, în relația cu membrii familiei și cu persoane
din exterior, cum ar fi salutul, respectul pentru ceilalți, interacțiune pozitivă cu noii cunoscuți și anii de
grădiniță care accentuează aceste reguli, astfel că până la asumarea responsabilității de școlar sunt deja
formate deprinderi de relaționare și interrelaționare, care să înlesnească relațiile copil -copil, dar și cu
adulții.
Vârsta inocenței este însă și perioada vieții când se învață bunătatea, grija față de semeni, credința,
atitudinea fața de propria persoană și corectitudinea față de sine, adevărul, dreptatea, dar și puterea de a
recunoaște greșeala, de a avea încredere în posibilitățile proprii, de a învăța să pierzi și să câștigi.
Adultul puternic are rădăcinile aici în copilărie, „căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind,
acesta-i adevărul”, așa cum spunea Ion Creangă, în timpul celor șapte ani. Dacă în jurul său el va vedea
bunătate, înțelegere și ajutor oferit necondiționat, așa va ști, urmărind comportamentul adulților din viața
sa, că este drumul cel corect pe care să îl urmeze. Dacă va fi încurajat și motivat va înțelege că toate lucrurile
pot fi ușor de realizat când ai aproape persoane care să te susțină. Va învăța să primească și să ofere, va ști
să evite conflicte prin comunicare, va afla că iertarea este foarte importantă și că mai presus de toate este
Dumnezeu.
Așadar „Dacă toate acestea fi-vor învățate/ Restul o să vină de la sine-apoi/ Și-au să se–mplinescă
visurile toate/ Ce le-ați pus într-înșii, mame scumpe, voi!”- cum a exprimat cu încredere poetul Nicolae
Labiș.
656
PROF. BRANICI CRINA- IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.1, SAT STANILEȘTI
JUDEȚUL VASLUI
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează
copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai
prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit,
de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
„Niciodată familia nu a fost mai solicitată și rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” –
Boutin şi During, 1994.
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale
și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere. Părinții sunt primii educatori din viața copilului,
educația primită de acesta până la șapte ani, fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind, în
primul rând, cadrul existenței biofizice al dezvoltării copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie să
fie, păstrarea sănătății. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamna
asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar
copilul nu are nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil și “școala
primilor ani” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om
întreg, ca persoană cu statut social. Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, furnizându-i
primele repere de orientare în lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din
natură și din societate, primele sfaturi, norme și reguli de conduită. Creșterea și educarea copilului, ceea ce
înseamnă “bun ” pentru el, se află într-o dinamică permanentă de la o cultură la alta, de la o perioadă la
alta. Părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercită în viața copilului, să cunoască că
educația dată propriului copil este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte,
iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Incepând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi,
atitudini, limbajul, exemple de comportament pozitive ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea,
inițiative creatoare, dispoziția de colaborare. Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare, dragoste față de
copil. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie
să existe un cod de conduită bazat pe egala respectare atât de copil cât și de părinți. Dragostea de “bine ”,
de adevăr, are nevoie mai ales de acțiune, de descoperire a virtuțiilor de către copil. Activismul precum și
curiozitatea acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate, încurajate, înțelegând copilul ca pe o
ființă autonomă. Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust
al copilului față de ținuta și locuința sa, precum și cea de frumusețea în comportare și relație cu cei din jur.
Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, principala structură protectoare absolut
necesară existenței lui.
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor
în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată
cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem
micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi
demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală,
pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Influentele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți-pe
657
care copiii le preiau prin imitație și învațare-precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele
educaționale (“cei șapte ani de acasa” ) constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu
diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel
în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității,
precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
influențeaza armonia fiecăreia dintre părți” (A. Berger), concluzionăm că ”școlarul are nevoie acasa de
un cadru general de viață în care să se simtă în siguranță”. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi,
înțelegători, afectuoși, destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovada de slăbiciune. El are
nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl
întristează, și că nu se dezinteresează de ceeea ce se întâmplă la școală. Dar în același timp el are nevoie de
un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini și,
totodată, să știe că părinții săi împărtășesc același nivel de exigență.”(M. Gilly).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
658
FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN ACTIVITATEA ȘCOLARĂ(STUDIU DE
SPECIALITATE)
BRĂNIȘTEANU GEORGETA, L.T.BÂLTENI, GORJ
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul/preșcolarul le
datorează educaţiei primite în familie.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină
în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, dar și comportamentul
lor sociomoral.
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fără participarea activă a părinţilor. Alături de
şcoală, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. Familia asigură sentimentul
siguranţei şi îl ajută pe copil să depăşească obstacolele inerente vieţii, este punctul de sprijin, educându-i
să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Educaţia în familie, prin “cei şapte ani de-acasă”, influenţează puternic întreaga existenţă a
individului, indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau
inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi.
Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia. În cadrul familiei
moderne se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu familia
formată din două generaţii, bunicii participând din ce în ce mai puţin la educaţia nepoţilor. Alte influenţe
sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel cresc posibilităţile de
folosire a mijloacelor audio - vizuale, contactul cu tehnică, preocupările culturale şi sportive, şi rezultă o
schimbare în mentalitatea familiei.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fără a le satisface orice capriciu. Copilul
simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare.
Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
Climatul familial negativ este caracterizat prin lipsa de autoritate a mamei, rolul de părinte nu este îndeplinit
cu calm şi consecvenţă, părinţii ajungând deseori la divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului. Astfel,
copilului i se aplică pedepse corporale, este ameninţat şi/sau admonestat.
Mijloacele negative de educaţie precum: bătaia, luarea dreptului la hrană sau insultele, care jignesc
fizic şi moral, lasă amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferenţa (abandonul educativ), ca şi „cicălirea"
educativă, trebuie să fie evitate de către părinţi. O educaţie părintească bazată pe convingere este mai
eficientă şi de lungă durată, mai fiabilă, mai plină de satisfacţii pe termen lung, atât pentru părinţi, cât şi
pentru copii.
Astăzi, relația familie - școală este o prioritate. Însă este nevoie de timp și de efort, întrucât problemele
comportamentale și de educație ale elevilor nu dispar după o singură intervenție. Uneori, atât familia, cât
și școala vor fi nevoite să lucreze împreună ani întregi pentru soluționarea problemelor comune și pentru a-
și oferi ajutor reciproc în vederea accelerării progresului școlar al copiilor. În același timp, este nevoie de
acceptarea necondiționată a celuilalt. Relațiile de colaborare sunt mult mai îmbunătăţite atunci când
educatorii îi abordează pe părinți la nivelul la care se află aceștia, nu la nivelul la care ei (educatorii) cred
că ar trebui sau ar putea să fie. Astfel, sensibilitatea la diferențele dintre părinți în ceea ce privește timpul,
aptitudinile și cunoștințele lor va împiedica emiterea de judecăți nefondate. Dacă interacțiunile dintre
familie și școală sunt de calitate, cei care contribuie la stabilirea acestor relații se vor simți mai puternic
conectați, mai optimiști, mai respectați și mai pregătiți în ceea ce privește ajutorul pe care îl pot oferi elevilor
659
în procesul învățării. Școala așteaptă ca părinții să fie implicați, dar implicarea lor depinde de măsura în
care sunt invitați, informați și implicați în tot ce se întâmplă.
Bibliografie:
1. Educaţia adulţilor: baze teoretice şi repere practice /coordonatori Ramona Paloş, Simona Sava,
Dorel Ungureanu – Iaşi, Polirom, 2007;
2. Familia și rolul ei în educarea copilului /coordonator Elena Bonchiș – Iași, Polirom, 2011;
3. www didactic.ro
660
ED. BRAȘOVEANU AURORA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 11 BOTOȘANI
GRADINIȚA CU P.P. NR.14 BOTOȘANI
„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

nevoile.
„Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
sănătos.
661
Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
„Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
662
CEI 7 ANI DE ACASĂ
BRATOSIN CRISTINA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
Didactic.ro
663
RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE
PROF. ADRIANA BRATU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,VASILE IFTIMESCU” VALEA SĂRII,
JUDEȚUL VRANCEA
Motto: „Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a
exista. Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când știe că este iubit. Numai atunci devine
complet el însuși.” Luigi Verdi
Dacă până în prezent acest parteneriat școală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat “responsabilitatea școlii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. O educație de calitate se
realizează atunci când, la procesul de formare a elevilor participă în mod armonios toți factorii educaționali.
Relația de colaborare permanentă cu familia este una dintre condițiile esențiale care asigură succesul școlar.
Copilul trăiește un sentiment de mândrie atunci când părinții săi se implică în activitățile școlii sau îi
sprijină în realizarea sarcinilor de învățare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea
personalității copilului, în conștiința lui. Ca urmare, își va respecta mai mult părinții, va învăța să aprecieze
munca celorlalți, îi va fi asigurat succesul școlar. Dăruirea, tinerețea, experiența, profesionalismul, puterea,
curajul, interesul, dedicarea, perseverența, implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calitățile și în același
timp valorile unui mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinților în dezvoltarea intelectuală a
copiilor, asigură o educație de calitate.
Colaborarea eficientă școală – familie reprezintă o reușită a procesului educațional. Educația este o
acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate, iar colaborarea este absolut necesară.
Școala trebuie să colaboreze cu familia :
• în domeniul învățării elevului ;
• în domeniul comportamentului ;
• în domeniul dezvoltării fizice ;
• în domeniul dezvoltării intelectuale, morale și estetice ;
• în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă, deprinderilor igienico – sanitare;
• în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei
și a școlii.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral, estetic. Pe parcursul mai multor ani de muncă la catedră mi-am pus mai multe întrebări
legate de relația dintre școală și familie. O întrebare a fost aceasta: ,,Cum am îmbunătățit eu relația școală
– familie?” Această relație s-a îmbunătățit printr-un parteneriat adevărat între școală și familie.
Numai implicând toți factorii educaționali în formarea personalității umane vom reuși să atingem
toate aceste obiective. Un parteneriat eficient școală – familie este dorința oricărui cadru didactic. In fiecare
an, am încheiat astfel de parteneriate eficiente cu părinții elevilor, bazate pe principii de comunicare și
colaborare. Obiectivele propuse le-am urmărit pe tot parcursul anului, iar rezultatele pozitive nu au întârziat
să apară. Dacă vom reuși să-i atragem pe părinți de partea noastră într-o colaborare eficientă, într-un
parteneriat, sub deviza „Împreună vom reuși”, se vor îmbunătăți astfel relațiile ce se stabilesc între școală
și familiile elevilor, iar realizarea acestui obiectiv va avea un impact pozitiv asupra formarii de caractere,
personalități și valori viitoare. Activitățile desfășurate în parteneriat facilitează înlăturarea barierelor de
comunicare dintre participanți, clarifică unele probleme ivite la nivelul grupului de elevi, îndeamnă la
autocunoaștere, la autodepășire, la găsirea acelei soluții care să conducă la realizarea obiectivelor propuse.
Am aplicat părinților elevilor pe care îi îndrum o serie de chestionare, pentru a-mi da seama de interesul pe
care-l manifestă fiecare părinte pentru școală, pentru copilul său și ce așteptări au aceștia.
Analizând răspunsurile date de părinți și din discuțiile cu aceștia, am ajuns la concluzia că e nevoie
de implicare și colaborare pentru o educație valorică din perspectiva afectivității, a cunoașterii, a
trebuințelor, atitudinilor, valorilor și motivației. Pentru ca parteneriatul să devină eficient, am propus o serie
de acțiuni comune la care să participe atât elevii, cât și părinții lor sau alți parteneri educativi din comunitate.
În acest fel, activitățile au devenit benefice, finalizându-se printr-o evaluare ce a vizat atingerea obiectivelor
propuse. Forme concrete de colaborare cu părinții în cadrul parteneriatului încheiat :
664
a) lectorate și consultații pe teme educative ;
b) activități extrașcolare ;
c) lecții demonstrative pe teme educative ;
d) colaborarea cu alți parteneri educativi ;
Implicându-i pe părinți și stabilindu-le responsabilități în acțiunea comună de educare a propriilor
copii, de supraveghere și control al acestora, de participare la activitățile educative comune, am reușit să-i
conving, să-i motivez, iar rezultatul a fost “aproape” de cel așteptat.
La finalul anului școlar, am putut spune că am avut împliniri dar și eșecuri. Am înțeles că atât părinții,
cât și noi, cadrele didactice, avem de învățat unii de la alții. Am înțeles că au fost și cazuri când nu am făcut
suficient, împiedicându-ne în propriile noastre prejudecăți. Sunt familii care trec prin situații dramatice.
Sunt copii care trăiesc adevărate drame. Să îi descoperim, să îi ajutăm. Să apelăm mai des la instituțiile
statului abilitate în acest sens, să nu uităm că nepăsarea sau ignoranța noastră și a părinților pot distruge
destine. Sigur, nu este ușor. Uneori familia, din diverse motive, își face în jurul ei un zid care nu este ușor
de trecut. Alteori, lipsa de educație a părinților înșiși este atât de profundă, încât ai impresia că nu mai poți
face nimic. Familia actuală nu mai este cea de acum 20 de ani, nici măcar cea de acum 10 ani. Să ținem
seama de acest fapt, mai ales, să încercăm să ținem pasul, să nu ne lăsăm păcăliți sau intimidați, pentru că
noi suntem cei care putem aduce speranța și cei care vom forma caracterele, personalitățile se valorile
viitoare.
Bibliografie:
1. Allport, G. W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1998.
2. Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învățământul primar, nr. 2-4, Editura
Miniped, București, 2004.
3. Athanasiu, A., Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, București, 1999.
4. Beznea, N., Familia și școala în relație de parteneriat educațional, în Învățământul primar, nr. 1-2,
Editura Miniped, București, 2005.
665
PROFESOR BREBENEL CONSTANTINA DORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ”H.M.BERTHELOT”PLOIEȘTI
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea
condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.Ce construieşte copilul
în primii ani de viaţă şi de ce este important să fii parcurs această etapă a celor „şapte ani“? Ar trebui sa
construiască un sentiment de identitate individuală, o structura psihica interioara adaptate lumii exterioare
şi capabile să răspundă exigenţelor acesteia.
Având în vedere ca nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii- normele
de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect
Apartenenţa familială este esenţială pentru construirea unei identităţi individuale. Ea presupune că
există o transmitere către copil a istoriei familiale, a credinţelor, miturilor, valorilor şi mai ales că acest
copil îşi găseşte un loc în acea familie şi este învestit ca membru al acesteia.Transmiterea nu se poate realiza
decît dacă există o disponibilitate pentru a comunica, pentru a vorbi despre acestea, pentru a le rosti. Însă
ne confruntăm în ultima perioadă cu absenţa disponibilităţii pentru comunicare, absenţă care are la bază fie
un conflict între generaţii, fie o dezrădăcinare, fie un gol.
Tot mai multe familii se confruntă cu o ruptură care a apărut tocmai din cauza saltului uriaş între
două generaţii şi a refuzului de a crea o tranziţie. Familii în al căror discurs se constată diferenţa dintre
perspectiva părinţilor şi cea a copiilor faţă de aspectele culturale, morale, educaţionale sau estetice.Parte a
educaţiei copilului vine prin canale agresive de desene animate, posturi de televiziune indecente, ziare cu
imagini obscene, jocuri video sau filme cu grad ridicat de violenţă. Lumea adulţilor de azi este urîtă,
destructurată şi deloc atentă să-şi apere copiii. Iar cei şapte ani de acasă sunt, fără nici o îndoială, istorie.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
Şcoala este un vector de educaţie, care ar trebui să limiteze şi să echilibreze întrucatva aceste tendinţe.
Instituţia în sine pare însă tot mai anacronică şi mai puţin atrăgătoare. Conform evaluărilor internaţionale,
cele mai performante sisteme de învăţămînt sunt cel finlandez, urmat de cel chinez. În Finlanda, nu doar
părinţii şi şcoala sînt răspunzători de educaţia unui copil, ci fiecare adult în parte, de fapt, întreaga
comunitate. Politeţea este o valoare, respectul faţă de celălalt la fel, limbajul şi comportamentul adecvate
contează, iar a-ţi face bine treaba este un principiu.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Educaţia este un proces continuu, care se
desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
deprinse din familie.Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii sapte
ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai
în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile
de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Lipsa de informaţie, de comunicare între cadrele didactice şi părinţi poate conduce la situaţii în care
666
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a școlii. Aşadar, părinţii au o foarte mare
influenţă asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este
important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta
să fie oameni respectuosi şi demni de respect la rândul lor..
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde deci de: relația afectivă dintre copil și părinți,
specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Așadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Primii şapte ani sunt esenţiali, iar regretele ulterioare ale părinţilor nu vor schimba cu nimic evoluţia
adultului de mai târziu. Buna-creştere se învaţă în familie, în mediul extern doar se fixează.
Bibliografie:
2. Dolcan, I.,Dacian D. ,,Meseria de părinte”, Editura Aramis Print, 2002
667
FAMILIA- PRIMUL EDUCATOR AL COPILULUI
PROF. BRÉDA KRISZTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 PERICEI, JUD. SĂLAJ
Societatea este alcătuită din familii și este ceea ce capii de familie o fac să fie.
Căminul ar trebui să fie ceea ce implică acest cuvânt — un mic colț de cer pe pământ, un loc în care
sentimentele să fie cultivate cu grijă, și nu înăbușite. Fericirea noastră depinde de felul în care cultivăm
dragostea, compasiunea și adevărata amabilitate unii față de alții
Familia este cea mai potrivită să răspundă nevoilor copilului. Doar afecţiunea şi dragostea îl fac pe
părinte să intuiască şi să înţeleagă starea copilului. În familie copilul îşi poate satisface nevoile sale primare,
îşi poate manifesta frustrările, care sunt temperate de dragostea părinţilor. În familie copilul poate să-şi
investească toate resursele emoţionale şi să înveţe să şi le controleze, pentru că familia ar trebui să fie un
mediu mai ales afectiv – garanţie pentru o dezvoltare armonioasă.
În orice societate, familia joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului. Părinții
joacă cel mai important rol în formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități.
Familia reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și
sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare.
intelectual, moral, estetic. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele
uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să
dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare în funcție
de modul în care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele
materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Tot în
familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Părinții, atât mama cât și tatăl, au același rol în evoluția și dezvoltarea psihologică a copilului. Este
adevarat că rolul mamei este mult mai important si mai complex, însă și cel al tatălui este bine definit.
învățare.
Mama reprezintă prima autoritate cu care se confruntă copilul deoarece, în relațiile cu ea, el
cunoaște primele reguli, primele obligații, primele forme morale.
Tot prin intermediul ei, care devine tipar și model pentru el, descoperă lumea din imediata lui
apropiere prin observarea și imitația fiecărui gest, fiecărei acțiuni a mamei lui.
Cea mai duioasă legătură de pe pământ este aceea dintre mamă și copil. Copilul este mult mai ușor
impresionat de viața și de exemplul mamei decât de cel al tatălui, deoarece o legătură mult mai puternică
și mult mai caldă îl unește pe copil de mamă. Gândurile și sentimentele mamei vor avea o influență
puternică asupra moștenirii pe care o dă copiilor ei. Dacă ea îngăduie ca mintea ei să zăbovească asupra
propriilor sentimente, dacă este egoistă, dacă este irascibilă și exigentă, aceste lucruri se vor vedea în
caracterul copiilor ei. În acest fel, mulți oameni au primit drept moștenire tendințe spre rău, aproape de
neînvins.
O familie în care predomină armonia este o familie în care se discută cu deschidere şi înţelegere toate
problemele, individuale sau colective, unde domneşte afecţiunea şi toleranţa, generozitatea şi onestitatea.
Obstacolele, dificultăţile sunt depăşite într-un efort comun. Respectul şi consideraţia sunt arătate
fiecăruia, încrederea şi bunăvoinţa sunt valabile pentru toţi.
O astfel de familie este un mediu sănătos pentru dezvoltarea şi creşterea copiilor; ca şi pentru
afirmarea şi împlinirea personală şi profesională a fiecăruia dintre membrii ei.
668
BIBLIOGRAFIE:
Ellen G. White, Familia împlinită, Ed . Viață și sănătate
https://genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis/rolul-familiei-in-educatia-copilului
https://tikaboo.ro/care-este-rolul-fiecarui-parinte-dezvoltarea-copiilor/
669
RELAŢIA PĂRINTE – COPIL - EDUCATOARE, FACTOR IMPORTANT ÎN
DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR BREHOI MARIA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.33, BRAŞOV
Implicarea familiei în cadrul programului desfăşurat în grădiniţă este esenţială pentru îmbogăţirea
mediului stimulativ, fixarea şi lărgirea cunoştinţelor asimilate în sala de grupă. Implicarea familiei în
program va întări sprijinirea ţelurilor educaţionale. Implicarea părinţilor în activitatea preşcolară este în
beneficiul copiilor, al familiei şi al calităţii actului educaţional.
Dezvoltarea personalităţii copilului este un proces complex, care se desfăşoară în timp şi presupune
acţiunea simultană a eredităţii, a educaţiei şi a mediului.
Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte
încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii care nu respectă cerinţele educatoarei sau
care fac aprecieri necuviincioase la adresa ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au
obiceiul de a ponegri autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea
copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa de respect. Aceşti copii, de multe ori, refuză să vină
la grădiniţă. Discutarea cadrului didactic în directe făcute de către părinţi sădesc în sufletele copiilor
neîncrederea, frica.
Copilul nu se educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii
le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute personalul care lucrează
în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere, realitatea
corectă a persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că, aceste exemple de
conduită se corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest proces, intervin
grădiniţa, şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima etapă în acest proces
de organizare şi formare a membrului societăţii este reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea
tatălui sau a mamei.
Lipsit de un model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi astfel
de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi, de exemplu: educatoarea,
învăţătoarea.
Părinţii trebuie să acorde copilului atenţie totală pentru ca acesta să vadă că suntem interesaţi să îl
ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta
copilului că părinţii sunt cu adevărat interesaţi de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că “problema”
se va rezolva “între ei”. Indiferenţa este la fel de dăunătoare. Copilul se simte respins şi neglijat dacă, atunci
când îşi împărtăşeşte gândurile părinţilor, aceştia continuă să privească la televizor sau să îşi vadă în
continuare de treabă. Încetarea oricărei activităţi este necesară pentru a-şi demonstra disponibilitatea.
În cazul copiilor mici este importantă şi atitudinea pe care părinţii o au. Ei nu trebuie să se simtă
dominaţi nici măcar fizic, din această cauză fiind bine ca părinţii să coboare la nivelul lor atunci când le
vorbesc sau îi ascultă.
Este important pentru copii să vadă că părinţii vin la serbările lui sau cu ocazia altor activităţi
desfăşurate în incinta grădiniţei sau în afara acesteia. În cadrul grădiniţei noastre am desfăşurat serbări în
jurul bradului de Crăciun împodobit în curtea grădiniţei, am organizat un foc de tabără şi un spectacol de
circ cu ocazia sărbătoririi Zilei Copilului,etc. Copiii ai căror părinţi au fost alături de ei cu ocazia acestor
evenimente au fost foarte fericiţi, dar au existat şi copii ai căror părinţi nu au putut fi alături de ei din diferite
motive. Aceşti copii au fost foarte supăraţi, suferind chiar din cauza absenţei părinţilor lor.
Şedinţele cu părinţii sunt prilejuri pentru a-i informa pe aceştia referitor la modul cum se comportă
copilul lor în relaţia cu ceilalţi copii, cum se descurcă acesta în cadrul activităţilor educative, etc. Tot la
aceste şedinţe, educatoarea este informată de părinţi despre problemele pe care aceştia le parcurg şi de cele
mai multe ori le oferă soluţii.
Aşadar, dialogul dintre educatoare şi părinţi este foarte necesar, de exemplu: educatoarea constată că
sunt copii care vin la grădiniţă obosiţi. În acest caz, li se adresează părinţilor, fie atrăgându-le atenţia să
solicite mai puţin copilul în activităţi gospodăreşti, fie să petreacă mai puţin timp privind programul TV.
670
Grădiniţa, prin metodele şi procedeele pedagogice, are datoria de a interveni direct în cazurile de
îndrumare greşită a copilului în familie. Toate îndrumările şi intervenţiile trebuie să aibă în vedere viitorul
om ce ar putea altera atmosfera în propriul său cămin şi, chiar, la locul de muncă în care acesta va ajunge.
Familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental în condiţia
indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral-comportamentale.
Bibliografie:
• Agabrian, Mircea, (2006), Şcoala, familia, comunitatea, Editura „Institutul European”, Iaşi;
• Boniface Jean, Legrand Jean-Andre, Andre de Peretti, (2001), Tehnici de comunicare, Editura
Polirom, Iaşi;
• Dumitrana, M., (2002), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti;
671
STARTUL BUN ÎN VIAȚĂ ESTE DAT DE CEI 7 ANI DE ACASĂ!
ÎMPREUNĂ SIGUR VOM REUȘI!
PROF. INV PRIMAR BREZAN- ŞERBAN IONELA ALINA

ŞCOALA GIMNAZIALA „BASARAB I” –CURTEA DE ARGES ,
JUDETUL ARGES
„Să ţii în palme sufletul unui copil este, cu siguranţă un privilegiu. Să fii important în viaţa unui copil
este, poate, un dar divin” ( J. J. Rousseau )
Copilăria, perioada cea mai frumoasă a vieţii, reprezintă momentul în care inocenţa şi sufletul curat
îşi au locul dintotdeauna. Fiecare copil pe care îl instruim cu dragoste şi pasiune este un om pe care îl
câştigăm. O educaţie adecvată îi permite un start bun pentru viaţă, o adaptare rapidă şi eficientă la o
societate în continuă schimbare. Școala noastră are în vedere să formeze personalitatea copiilor prin
dezvoltarea gândirii, trăirii, voinței abordând un învățământ de calitate. „Copilăria este o lume aparte,
pentru noi, o lume ciudată, fantastică, ireală, iar pentru cei ce fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi
plină de armonie”. (Eugen Herovanu)
„Meseria" de părinte este una dintre cele mai dificile şi solicitante pe care le poate exercita un om de-
a lungul vieţii. Dar câtă bucurie îţi aduce această „profesie", câte satisfacţii..., este ca şi cum ai fi promovat
în fiecare zi şi reprezintă unul dintre cele mai frumoase cadouri ale vieţii.„Pentru noi, părinţii sau adulţii
care trăim alături de un copil sau îl însoţim de-a lungul vieţii, provocarea constă în a-i permite să realizeze
actul cel mai dureros pentru fiecare, acela de a creşte şi de a se diferenţia de noi. Îl autorizăm astfel să ne
părăsească, să se despartă de noi, să se îndepărteze, pentru a întâmpina riscurile şi minunile vieţii.” (Jacques
Salome).
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi Educaţia, ca acţiune socială organizată, se desfăşoară
înr-un cadru construit pe baza unor valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali: familia,
şcoala, instituţii culturale, mass-media, structuri asociative etc. La nivelul acestor factori se formează medii
educaţionale care exercită influenţe specifice asupra noilor generaţii.
Familia şi şcoala sunt cei mai importanţi factori educaţionali. Cheia modului de a vedea, de a simţi şi
de a înţelege raporturile elevului cu ceilalţi trebuie căutată mai întâi în familie.
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.Modul cum interacţionează părinţii şi cadrele didactice îşi pun amprenta pe
formarea şi instruirea copilului. Numeroase studii au demonstrat că o relaţie bună între cele două instituţii
ale educaţiei este în avantajul dezvoltării copilului la toate vârstele, dar mai ales la şcolarul mic. Trebuie să
se formeze o echipă între cadrele didactice şi părinţi, ce are ca scop comun educarea fiinţei umane în
devenire. Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului, ci şi
înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.Referitor la acţiunea educativă
a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi linie cu al şcolii, când între
cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, subordonate idealului social şi
educaţional. Degeaba şcoala vrea, dacă familia se opune.
Prin înlăturarea barierelor de comunicare între cadrele didactice şi părinţii elevilor, între părinţi şi
copii se crează un mediu de încredere echilibrat, în care copilul trebuie să se manifeste
neîngrădit.Conştientizând că fiecare copil are nevoie de atenţie atât din partea dascălilor la clasă, cât şi din
partea părinţilor acasă trebuie să ne străduim să punem în valoare ceea ce are fiecare copil mai bun, să
dezvoltăm aptitudinile respective şi să-l îndrumăm pe un anumit traseu în viaţă. Rolul şcolii ar trebui să
devină mult mai important în societatea actuală. Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un televizor,
672
o jucărie care poate fi reparată atunci când se strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate
punctele de vedere, astfel încât să fie capabil să răzbată în viaţă. Fiecare membru al familiei trebuie să
devină sensibil la nevoile şi sentimentele copiilor. Părinţii trebuie să înţeleagă că ei pot influenţa
comportamentul copiilor.
Părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii, să le acorde mai multă atenţie, să-i laude cât mai
des, să-i recompenseze, dar să le stabilească şi limite, să-i pedepsească.Comunicarea dintre părinte şi copil
trebuie să fie bună şi permanentă. Părintele trebuie să prezinte interes faţă de ceea ce povesteşte copilul.
Împreună stabilesc care sunt problemele şi cum pot fi rezolvate. Părinţii trebuie să cunoască posibilităţile
de înţelegere ale propriilor copii, să-i încurajeze. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă
pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a
plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute
pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu
păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să
stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe
ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă /la şcoală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”,
după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe
această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare
clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au
încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Între recompensă şi pedeapsă trebuie să existe un echilibru. Părinţii trebuie să vadă din ce cauză a
greşit copilul, să-l facă să înţeleagă unde a greşit. Adulţii nu trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce
frustrările zilnice asupra copilului. O astfel de descărcare nervoasă lasă urme adânci în personalitatea
copilului.
Copilul are nevoie de un mediu părintesc cald, liniştit. Părinţii trebuie să ducă un mod de viaţă corect,
echilibrat, să dea dovadă de o atitudine civilizată faţă de ei înşişi şi faţă de cei din jur.Unii părinţi uită sau
nu ştiu că în familie se asimilează şi se formează stiluri, moduri de comunicare şi interacţiune în grup,
limbajul şi modelele de limbaj, valori, atitudini şi comportamente specifice vieţii sociale. Anumiţi părinţi
nu cunosc influenţele mediului familial în educarea propriilor copii. De vină pot fi: societatea, vremurile,
grijile de zi cu zi sau poate chiar indiferenţa unora dintre părinţi faţă de copii.Părinţii încearcă să le ofere
copiilor o educaţie aleasă. Condiţiile de viaţă ale copilului sunt influenţate de comportamentul părinţilor în
interiorul cuplului.Părinţii trebuie să facă din copii prieteni sinceri. Ataşamentul între membrii unei familii
nu trebuie să lipsească, chiar dacă uneori între părinţi există neînţelegeri. Comportarea părinţilor faţă de
copii nu trebuie să fie autoritară. Un tată aspru şi autoritar poate genera tendinţa copilului de izolare sau
revoltă.
Familia trebuie să aibă disciplina ei. Părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii fără să le arate
adevăratele motive. Toate problemele vieţii se pot rezolva mai uşor într-un climat de prietenie şi de
înţelegere. Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie mai apropiată şi să-l ajute pe elev să se integreze
în mediul şcolar, propun ca părinţii să fie implicaţi direct în activităţile desfăşurate în cadrul
activităţilor.Familia, părinţii trebuie să se implice în îmbunătăţirea învăţării copiilor acasă deoarece
succesul elevilor poate fi atins mai bine numai dacă activitatea cadrelor didactice este continuată şi susţinută
de părinţi acasă.Condiţiile actuale, permanenta schimbare şi ritmul alert pe care îl impune societatea,
limitează timpul părinţilor pe care pot să-l petreacă cu copiii lor. Dacă la acest fapt se adaugă şi lipsa de
comunicare dintre familie şi şcoală este evident că reuşita elevilor este limitată.
Ecaterina Adina sublinia faptul că în calitatea de „instituţie iniţială de formare şi educaţie a copilului,
familia se găseşte de multe ori în contradicţie cu şcoala şi chiar cu comunitatea socială sau
profesională.Pentru a eficientiza cu adevărat învăţământul nu se poate face abstracţie de relaţia şcoală-
familie, cu atât mai mult cu cât este deseori întâlnită în faza incipientă, a şcolii autosuficiente. Copiii pun
în practică ce văd la televizor, în jurul lor şi în familie: violenţa, neglijenţa, dezinteresul, răzbunarea.
Un alt factor frecvent este dezbinarea familiei copilului sau potenţialele scandaluri provocate de
gelozie, alcool şi chiar droguri. Marea problemă a şcolii de azi este disciplina, lipsa educaţiei familiale,
lipsa minimului de moralitate.Elevul intră în contact cu mediul şcolar după ce se confruntă relaţional cu
societatea şi mediul familial de provenienţă. Instrumentele clasice de colaborare a şcolii cu familia – şi mă
refer aici la şedinţele şi lectoratele cu părinţii, la vizitele la domiciliul elevilor sau la obligativitatea semnării
673
carnetelor de note de către ambii parteneri în educaţie – sunt departe de a fi suficiente. De aceea am căutat
identificarea unor metode alternative, menite să le completeze pe cele vechi. Astfel, s-a trecut la etapa a
doua cu scopul atingerii în cel mai scurt timp a idealului conlucrării familie-şcoală, etapa dezvoltării
încrederii mutuale.
S-au identificat ca metode alternative de educare a părinţilor în spiritul implicării active în educaţia
copiilor următoarele: testul docimologic, elaborarea şi aplicarea « Fişei de comunicare cu familia »,
participarea părinţilor la acţiuni educative ale copiilor. În climatul actual întâlnim două tendinţe
contradictorii: părinţii sunt preocupaţi de viitorul copiilor lor, dar, în acelaşi timp, nu mai au timp să le
acorde atenţia cuvenită. Dorothy Law Nolte îţi exprima ideea că mereu copiii trăiesc din ceea ce învaţă-
“copiii învaţă ceea ce trăiesc”. Elevii trebuie eliberaţi de orice fel de constrângeri, trebuie lăsaţi să caute
noul, să-şi descopere libertatea, plăcerea de a crea şi de a trăi.Factorii de modernizare a personalităţii umane
trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului
comun: educarea copilului. Este nevoie de un schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare
a informaţiilor dirijate spre micul învăţăcel.
Trebuie să ne păstrăm dorinţa că - « Împreună vom reuşi ! » şi să nu uităm: « Copiii de astăzi vor fi
părinţii de mâine ! ».
Bibliografie :
-Barbu, A., FORME ALE COLABORĂRII FAMILIE-ŞCOALĂ, în revista Învăţământul primar,
nr.4, 2004;
-Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., EDUCAŢIA PĂRINŢILOR, Strategii şi programe, E.D.P.,
Bucureşti, 1997;
-Dolean, I., Dolean, D., MESERIA DE PĂRINTE, Editura ARAMIS PRINT, Bucureşti, 2002;
-Fetescu, V., FAMILIA ŞI ATITUDINEA COPILULUI FAŢĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ, în revista
Învăţământul primar, nr.2, 1992;
-Nicola, I., PEDAGOGIE, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
-Vrasmas, E., A, CONSILIEREA ŞI EDUCAŢIA PĂRINŢILOR, Aramis, Bucureşti, 2002.
674
IMPORTANȚA CELOR “ȘAPTE ANI DE ACASA” ÎN DESĂVÂRȘIREA
PERSONALITĂȚII COPILULUI
PROF. NICOLETA BRICIU, C.N. „AUREL VLAICU”, BUCUREȘTI
De-a lungul vieții, omul se definește prin diverse forme de manifestare a procesului de educare:
educație informală, educație formală și educație nonformală. Cele trei concepte menționate s-au conturat
în jurul anilor ‘70, renumiții specialiști în domeniu, Coombs, Prosser şi Ahmed (1973), definind educaţia
formală ca un sistem de educaţie, structurat ierarhic şi gradat cronologic (școala), educaţia nonformală ca
orice activitate educaţională organizată în afara școlii, menită să răspundă nevoilor educaţionale ale unui
anumit grup şi care are urmăreşte obiective de învăţare clare (activități extrașcolare desfășurate în centre,
cluburi ale elevilor, instituții culturale etc.), în timp ce educaţia informală este văzută ca procesul real de
învăţare pe parcursul întregii vieţi, în cadrul căruia fiecare persoană îşi formează atitudini, împărtașește
anumite valori, dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe din experienţa cotidiană, valorificând influenţele şi
resursele educative din mediul în care trăieşte (familia, grupul de prieteni, interacțiunile cu membrii
colectivității căreia îi aparține etc.).
Având în vedere că procesul de desăvârșire a personalității unui individ este unul extrem de complex,
trebuie acordată o importanță deosebită fiecărei componente educaționale, căci vitregirea uneia dintre ele
conduce la “o ruptură” ce devine punctul nevralgic al personalității adulte.
Pornind de la faptul că primul contact al omului cu mediul înconjurător presupune interacțiunea cu
membrii familiei, educația informală devine temelia pe care se construiește parcursul educațional și
personal al individului. Nu întâmplător, înțelepciunea populară a dat naștere unor expresii și proverbe ce
reflectă importanța educației în primii ani de viață și impactul părinților asupra dezvoltării ulterioare a
copilului: “cei șapte ani de acasă“, “Așchia nu sare departe de trunchi” sau “Cum e turcul și pistolul”.
Renumitul psiholog Diana Baumrind a identificat, la începutul anilor ’60, patru dimensiuni parentale:
strategii de disciplinare, protecție și îngrijire, stiluri de comunicare, așteptări de maturitate. Pornind de la
aceste dimensiuni, s-au conturat la acea vreme trei stiluri parentale - autoritar, democratic, permisiv-, cărora
psihologii Maccoby și Martin au adăugat, în anii ’80, stilul indiferent.
Raportându-ne la „cei șapte ani de acasă”, educația autoritară are la bază reguli stricte ale unor părinți,
a căror nerespectare atrage după sine pedepse cu efect pozitiv, în viziunea părintelui, copilul devenind
ascultător și competent, în fapt, efectul este extrem de negativ producând nefericire și scăzând major stima
de sine. Deviza unui părinte autoritar este „Eu te-am făcut, eu te omor”, observându-se egocentrismul cu
care tratează procesul de educație al copilului, care este forțat să se ridice la nivelul așteptărilor înalte
impuse, ce de multe ori nu corespund nevoilor acestuia, ci nevoilor părintelui.
În schimb, părintele democratic stabilește reguli, trasează repere copilului, însă este receptiv la
nevoile acestuia, dovedind flexibitate în schițarea parcursului viitorului adult. Un astfel de stil parental are
ca scop dezvoltarea unei personalități responsabile, sociale, cooperative și asertive, metodele disciplinare
fiind de susținere. Părintele privește relația cu propriul copil ca un parteneriat, fiind dispus să negocieze și
să renunțe în anumite împrejurări la propria viziune, dar în același timp și să-l determine pe copil să
conștientizeze importanța unor decizii și asumarea consecințelor propriiilor fapte. Drept urmare, copilul
este unul echilibrat, fericit, cu încredere în propriile forțe, cu o motivație intrinsecă, căreia i se alătura cea
extrinsecă, în drumul spre succes.
La polul opus stilului autoritar, se află stilul permisiv al părintelui cu puține așteptări din partea
copilului, extrem de receptiv la solicitările acestuia, poziționându-se în ipostaza de prieten care îl susține în
orice împrejurare, fără a stabili niște limite menite să corijeje derapajele născute din imaturitatea, naivitatea
sau rebeliunea specifice vârstei. Din păcate, părintele-prieten nu conștientizează că evitarea unei confruntări
de idei și de viziuni cu propriul copil are un impact negativ asupra acestuia, căci libertatea absolută la vârsta
copilăriei se va reflecta în rezultatele școlare slabe, în probleme cu legea și, mai târziu, într-un profil al
nemulțumirii și nefericirii veșnice.
Din păcate, există și părinți pentru care copilul nu-i altceva decât un capriciu, la un moment dat, sau
un “element de decor” al casei. Egocentrismul atinge cote maxime la acest tip de părinte caracterizat de
lipsa așteptărilor, a reacțiilor, dar mai ales de o anulare a comunicării cu propriul copil. În situații extreme,
copilul ajunge să fie delăsător, incompetent profesional și lipsit de încredere în sine.
675
Literatura română reflectă prin tematică și relația între personaje importanța celor șapte ani de acasă,
atât în basme, primele forme de literatură cu care copilul ia contact, cât și în romanele cu care va lua contact
odată cu educația formală. Însăși literatura reflectă stiluri parentale diverse: democratic - craiul din “
Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, mentor – Vitoria din”Baltagul” de Mihail Sadoveanu, autoritar –
Ilie Moromete din “Moromeții” lui Marin Preda.
Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale,
concretizat în trecerea obstacolelor şi modificarea statutului social al protagonistului (mezinul curajos şi
naiv al craiului îşi atinge ţelul de a conduce o împărăţie, după ce a trecut printr-un proces de maturizare).
Cele trei călătorii ale personajului principal- călătoria inițiatică și explorativă, călătoria de verificare,
călătoria de recunoaștere- sunt precedate de o etapă de pregătire, în care craiul își pune la încercare pentru
prima dată fiul. Receptiv la nevoile mezinului de a-și dovedi superioritatea, craiul se travestește în urs și îl
supune probei curajului la pod, simbol al trecerii într-o altă etapă existențială. Constient de faptul că fiul
său este “boboc la trebi d-aistea” cum îl va numi ulterior spânul, imatur și naiv, tatăl în dă un sfat cu valoare
de interdictie: să se ferească de omul spân și omul roș. Încălcarea interdincției îl conduce pe fiul de crai pe
drumul conștientizării și asumării responsabilității faptelor sale, în finalul călătoriei dovedindu-se demn de
statutul de împărat.
Mamă și soție iubitoare, Vitoria Lipan este reprezentativă pentru o întreaga categorie umană. Ea
încearcă să-i educe pe cei doi copii, Gheorghiță și Minodora, în spiritul tradiției și al valorilor umane general
valabile. Astfel, pe parcursul călătoriei inițiatice și explorative pe care o parcurge alături de fiul său
adolescent în cautarea soțului, mama responsabilă și protectivă o trimite pe Minodora la mănăstire pentru
a- i desăvârși educația și pentru a o ști în siguranta. Gheorghița o urmează și învață de la mama devenită
mentor tradițiile legate de ritualurile de trecere (botezul- nunta-înmormântarea) ce marchează etapele
existențiale ale omului, dar și cum să se raporteze la cei din jur, dezvoltându-i-se inteligența emoțională.
Romanul “Moromeții” urmărește destinul familiei tradiționale, având drept centru de iradiere familia
Moromeţilor, iar ca situaţie conflictuală, răzvrătirea fiilor împotriva autorităţii paterne. Conflictul de
principii şi de interese, conflict de ordin moral între generaţii, apare între Ilie este apărătorul unor valori
morale autentice, eterne, în vreme ce fiii săi mai mari aderă la
„valorile” materiale ale unei lumi rapace şi agresive. Ipostaza iniţială de “pater familias” cu o
autoritate intangibilă se clatină când înţelege că feciorii săi au o altă scară de valori decât el. Mezinul
familiei Niculae este surprins într-o criză de identitate şi într-o criză a valorilor morale. Obligat de tatăl său
să renunțe la învățătură, copilul care se simţise totdeauna străin în lumea satului trăieşte cu disperare crizele
adolescenţei.
Oglindire fidelă a realității, proza realistă reflectă impactul stilurilor parentale asupra devenirii
ulterioare a copilului mutilându-l pe viață sau, dimpotrivă, contribunind decisiv la succesul său.
676
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR BRIHAC MARILENA

LICEUL TEHNOLOGIC,,CONSTANTIN BRANCOVEANU” SCORNICESTI
este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii
îi vor imita cu precizie de 90%.
Totodată, urmaţi şi aceste sfaturi utile:
- Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii.
- Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau
„domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel.
- Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine
să întrerupă o discuţie.
- Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în
acest mod vor reţine mult mai repede.
acasă.
dorinţelor sale.
677
PROF. BRÎNARU IONELA

, ȘCOALA GIMNAZIALA MORUNGLAV ,JUD OLT
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeştecapacitatea de înţelegere.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul
imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca
adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
pe care-l creează părinţii. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi
învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model
social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
BIBLIOGRAFIE
678
EDUCATOARE: BRINZICA MIHAELA

GRADINITA “MICUL PRINT” PUCIOASA,
JUDETUL DAMBOVITA
O condiţie importantă ȋn derularea eficientă a procesului instructiv-educativ din grădiniţă va fi

ȋntotdeauna asigurarea unui raport direct proporţional ȋntre cei doi factori implicaţi ȋn dezvoltarea la această
vârstă: familia şi grădiniţa
Copilul este fantezie şi mobilitate, deci noutate şi surpriză. Jean Piaget scria: “copilul nu se naşte
nici bun, nici rău, atât din punct de vedere intellectual, cât şi din punct de vedere moral, dar se naşte stăpân
pe destinul său”.
Mediul familial ocupă un loc central ȋn multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult ȋn miniatură, ci el este “un candidat la maturizare “ (H. Pierot), deosebit de
receptiv la influenţele pozitive si negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat
iar fundamentarea personalităţii sale se realizează ȋn mare masură, ȋn interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează
ȋn raport cu modelul şi natura situaţională trăită ȋn mod direct, nemijlocit de către copil ȋn mediul său
familial, iar atitudinile parinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii ȋn formare a copilului.
Familia ȋl pregăteşte pe copil pentru integrarea ȋn grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţii curente, iniţiindu-l ȋn deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, ȋntâlnirea copilului cu gradiniţa va fi violentă, iar procesul de instrucţie
şi educaţie ar deveni inoperant.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este prima bază de lansare a lui ȋn lume. Familia
este primul iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale,
morale estetice, fizice şi sociale ale copilului.
Ȋn educaţia copiilor este importantă şi pregătirea părinţilor pentru această “meserie”. Din păcate ȋn
unele familii se pot culege roadele unor greşeli făcute de parinţi ȋn fixarea obiectivelor (dorinţelor), ȋn
gestionarea resurselor investite.
Nimeni nu se naşte ȋnvăţat, ȋnsă putem cunoaşte sau ȋnsuşi unele lucruri din cărţi sau din sfaturile
altora cu experienţă. Astfel putem evita comiterea unor greşeli care pot apărea. Primul lucru care se aşteaptă
de la părinţi este acela de a le ȋnţelege nevoile şi de a descoperi cum pot fi ȋndeplinite. Prima şi cea mai
importantă nevoie a copilului este aceea de a fi iubit. Fiecare copil este asemenea unui pahar gol şi singurul
mod ȋn care acest pahar poate fi umplut este acela de a-i arăta coplilului dragoste. Doar atunci când paharul
este” plin se dă peste el”, copilul poate ȋncepe să dăruiască, la rândul său dragoste. Copilul are nevoie să
fie alintat, mângâiat şi ȋmbrăţişat, să se simtă aproape de părinţi, să i se ofere căldură şi comfort emoţional,
să se simtă dorit şi ȋnţeles. A-i ȋndeplini doar nevoile fizice de hrană şi de ȋngrijire nu este suficient.
Copiii au nevoie să li se acorde ȋncredere. Ȋn primul rând ȋncrederea este esenţială, dacă vrei să-i
ȋnveţi pe copii să ȋşi abordeze singuri problemele (căutând ajutor şi sfat când este nevoie ) şi să ia propriile
decizii. Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie să i se acorde ȋncredere este acela că, astfel el ȋnvată
să-şi asume responsabilităţi. Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie să li se acorde ȋncredere
este acela că această ȋncredere le dovedeşte că părinţii lor ȋi preţuiesc şi se bizuie pe ei, lucru, care la rândul
său, le ȋntăreşte ȋncrederea ȋn ei ȋnşişi.
Copiii au nevoie să fie liberi, să trăiască experienţele vieţii. Ca să ȋnveţe experienţele morale copiii,
trebuie să experimenteze ei ȋnşişi viaţa. Ei trebuie să se mişte, să exploreze, să se joace, să fie ei ȋnşişi. Un
vechi proverb chinezesc spune: ”Când aud, uit. /Când văd, ȋmi aduc aminte. /Când fac, ȋnvăţ .”
Kay Kuzma spune (2009, 123): “Uneori ȋmi amintesc de mure. Ele apar ȋn culori, forme şi mărimi
diferite. Aşa cum merele au culori şi arome diferite, şi copiii diferă ȋn ceea ce priveşte firea ȋn dispoziţia
lor sufletească, unii fiind dulci, alţi făra un gust prea evident, iar alţii acrii. Ia un măr şi taie-l şi vei
descoperi acolo, ȋn inima lui, o minunată stea. Aşa este şi cu copiii, ȋn inima fiecăruia dintre ei există ceva
minunat, ceva de valoare, ceva cu care merită să lucrezi şi pe care merită să-l dezvolţi”.
679
Bibliografie :
1. Piaget, J. (1980), Judecata morală la copil, tradusă la București: Editura Didactică și Pedagogică
2. Kuzma, K. (2009), Ascultarea de bunăvoie, Bucureşti: Editura Viaţă şi Sănătate.
3. Nicola, I. ( 1992), Pedagogie, Bucureșt: Editura Didactică și Pedagogică.
680
PROF INV PREȘCOLAR BRINZUCĂ MARCELICA

SCOALA GIMNAZIALĂ COMUNA HANGU JUD. NEAMȚ
Ca mediu social, familia reprezinta locul in care copilul este ingrijit, educat, educatia in familie
precedand-o pe cea institutionala. Copilul, in primii ani de viata este dependent de parinti, iar acestia nu
trebuie sa fie preocupati doar de latura fizica a ingrijirii lui, ci sa aiba in vedere educatia psiho-sociala,
coreland posibilitatile fizice cu cele psihice. Educatia in familie pune bazele dezvoltarii psihice a copilului,
iar educatia sa la nivel psihic trebuie sa urmareasca pas cu pas evolutia fizica, urmarindu-se concomitent
educatia intelectuala, morala in scopul formarii caracterului. Cel mai important rol in evolutia psihica a
copilului il au exemplele pozitive din familie, deoarece la aceasta varsta, rolul exemplului este foarte
important;
De familie depinde dirijarea judicioasa a maturizarii psihice a copilului. Primele impresii despre lume
si viata, despre fenomene din natura si societate, copilul le primeste din familie. Astfel, prin comunicarea
continua cu membrii familiei, el isi insuseste limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltarii sale psihice. Parintii vor fi atenti la felul cum pronunta copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,
le vor imbogati vocabularul, ii vor invata sa se exprime corect si coerent. Insusirea vorbirii de catre copiii
cu cei din jur. Parintii trebuie sa acorde o mare atentie intrebarilor copiilor, semn sigur al dezvoltarii lor
intelectuale, al manifestarii active a setei de cunoastere,al curiozitatii lor cu privire la originea lucrurilor
din jur. In familie copiii isi insusesc primele cunostinte,isi formeaza primele reprezentari si dobandesc
experiente morale. Parintii ii invata de timpuriu pe copii sa inteleaga ce este "bine"si ce este"rau", ce este
"permis"si ce este "interzis" .Pentru unele fapte si actiuni, copiii sunt incurajati si laudati, iar pentru altele
sunt dojeniti de catre parinti.
Procesul educarii morale a copilului este de lunga durata, desi incepe inca din familie. Deprinderile
de comportare civilizata, atitudinile copilului fata de altii exprima de fapt atmosfera morala in care el a fost
crescut in familie, sfaturile si indemnurile pe care le-a primit de la parinti, exemplul personal pe care i l-au
dat prin atitudinile si faptele lorde conduita. Unii parinti nu inteleg ca adesea copilul este incorect nu pentru
ca ar vrea sa se abata de la reguli, ci pentru ca nu stie cum trebuie sa se comporte, nu dispune de experienta
morala necesara, nu cunoaste cerintele fata de comportarea lui.
In educarea copiilor, un rol foarte mare il are stabilirea unor relatii juste intre membrii familiei. Ceea
ce trebuie sa caracterizeze relatiile dintre parinti si copii este stima reciproca dintre membrii familiei,
dragostea parinteasca rationala fata de copii,consecventa si unitatea cerintelor pe care le formuleaza parintii
si ceilalti membri ai familiei fata de copii,exemplul personal pe care il dau cei mari prin atitudinile si faptele
lor, incat devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur, parintii isi iubesc copii, le poarta de
grija,muncesc pentru ei si participa la toate bucuriile si supararile lor. Dar aceasta dragoste nu trebuie sa fie
oarba. Parintii care se manifesta astfel fata de copiii lor, ii scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile,
nu se bucura de nici un fel de respect si autoritate in fata acestora.
Experienta educatiei in familie arata ca acolo unde copii sunt scutiti de orice fel de griji si eforturi, ei
devin egoisti, nu-si iubesc cu adevarat parintii, se instraineaza de ei si nu le dau o mana de ajutor atunci
cand se intampla sa treaca prin unele incercari. O problema aparte a educatiei in familie o constituie copilul
unic. Nu e de mirare ca parintii concentreaza toata grija si dragostea asupra singurului lor copil. Dar aceasta
daruire afectiva pe deplin explicabila trebuie totusi supusa unui control rational. Parintii sunt datori sa-i
gaseasca copilului tovarasi de aceeasi varsta cu el. Ei nu trebuie sa-l "acopere", sa-l sileasca sa-si petreaca
timpul numai in preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alti copii, inseamna a-l lipsi
de bucuriile vietii. Nici un copil nu poate sa creasca sanatos, sub aspectul intelectual si moral, daca nu se
dezvolta in colectiv si prin colectivul de copii.
681
IMPORTANŢA ŞI ROLUL CELOR ,,7 ANI DE ACASĂ”
PROF. INV. PRESC. DRD., BRUJA CARMEN-VASILCA

ŞCOALA GIMNAZIALA FRUMOASA, JUD. BACAU
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori
reguli de politeţe, în special.
acasă.
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.
şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
682
BIBLIOGRAFIE
683
COPILĂRIA- LEAGĂN DE VIRTUŢI
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,, ZAHARIA BOIU” SIGHISOARA

AUTOR . BUCUR ALINA CARMEN
,,Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”(Matei,19,24)
Copilăria înseamnă inocenţă, capacitate de perfecţionare, promisiune a concretizării acesteia.Copilul
ne învaţă nevinovăţia şi ne aduce la acel stadiu de uimire, de interogaţie funciară, de stare haricănecesară
orcărui început, oricărei căutări, orcărei reînfiinţări.Copilăria nu ne trage înapoi, ci ne duce înainte, ne urcă
spre înălţimi. Copilăria înseamnă privilegiul şi bucuria de a o lua de la capăt. Învăţământul religios, educaţia
religioasă, spre deosebire de celelalte obiecte de studiu, se adresează ăn special inimii, mai puţin
gândirii.Inima este lăcaşul iubuirii adusă de Mântuitorul,iar raţiunea este lăcaşul ştiinţei şi al filosofiei. Între
aceste două daruri nu se duce o luptă, ci ele se împletesc în mod armonios spre a forma adevăratul om.
Copilul este cel mai mare dar a lui Dumnezeu pentru oamneni.De mic el trebuie deprins cu ascultarea care
este baza educaţiei. Locke spune:,, Ca un copil să aibă respect faţă de tine, întipăreşte-i-l din copilărie, iar
când se apropie de vârsta bărbăţiei, strânge-l tot mai mult în legăturile încrederii tale. Astfel, vei avea într-
nsul, după cum se cuvine un supus ascultător cât timp este copil şi un prieten devotat când va fi mare”
Pedagogia înseamnă educarea copiilor, ea este buna conducere o omului spre virtute, încă din timpul
copilăriei sale. Modelăm copilul când este mic, dar modelăm şi individul la maturitate.Viaţa întreagă este
un drum al educaţiei sau mai bine zis viaţa întreagă este o educaţie.Scopul educaţiei la Sfântul Ioan Gură
de Aur este acela de a forma din copil un atlet pentru Hristos. Idealul suprem al educaţiei este instaurarea
în sufletul copilului, a chipului Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru contemplaţie, ci ca
reală trăire creştină a învăţăturii dreptmăritoare în mijlocul acestei lumi. Sfântul Ioan Hrisostom distinge în
viaţa omului patru etape caracteristice: copilăria, adolescenţa,maturitatea,şi bătrâneţea fiecare cu
caracteristicile sale. Acelaşi părinte susţine, că vârsta propice pentru educaţie este cea a copilăriei, când
sufletul copilului simnte în mod firesc nevoia de sprijin. Sufletul copilului este comparat cu ceara,
mărgăritarul, tablou, statuie, oraş.
a) O ceară : ,, Dacă în sufletul încă fraged se întipăresc învăţăturile bune, nimeni nu le va mai putea
şterge atunci cînd se vor face tari ca o întipărire, precum ceara
b) Cu un mărgăritar ,, Acestea (mărgăritarele)se spune, îndată ce sunt prinse, sunt sub formă lichidă.
Pescuitorii de mărgăritare le pun în podul palmei şi frecându-le între mâini, le rotunjesc....Tot aşa şi
copilul!Când este fraged poate primi orice pentru că n-are constituţia proprie încă fixată,de aceea este atras
cu uşurinţă spre toate. Dar când este întărit primind învărtoşenia ca o dispoziţie nu se îndepărtează cu
uşurinţă de ea şi nici nu se schimbăîn altă dispotiţie
c) Cu un tablou ,, Aşadar fiecare dintre voi, taţi şi mame aşa cum îi vedem pe pictori făcându-şi
tablourile cu multă luare aminte, tot aşa să ne îngrijim şi de aceste minunate statui...”
Transformarea oamneilor ăn creştini începe din interior, prin convingere, prin exemplu, dar mai ales
prin iubire. Trei sunt metodele de predare a religiei: iubirea, dragostea, credinţa.
Problema valorizării de către profesor a achiziţilor specifice educaţiei religioase(cunoştinţe, valori,
atitudini etc) constituie o provocare pentru pedagogi.Înainte de a începe un traseu de instruire, este nevoie
ca profesorul să cunoască nivelul de cunoştinţe sau aşteptări ale acestora. Scopul final al evaluării nu este
de a stabili din afară cât de ,,mare” este credinţa elevului, ci de a-l face pe acesta să se interogheze, să se
aplece spre sine, spre credinţa sau necredinţa sa. Obiectivul prioritar al evaluării la disciplina religie rezidă
în punerea elevilor în situaţia de autoevaluare.În evaluare se va pune accent nu pe ,, realizările” elevilor, ci
pe procesele formative şi autoformative care activează. Evaluarea trebuie concepută nu numai ca un control
al cunoştinţelorsau ca mijloc de măsurare obiectivă, ci ca o cale de perfecţionare, ce presupune o strategie
globală asupra formării.
Misiunea de dascăl este nobilă, iar a fi dascăl de religie ai o responsabilitate aparte. Suntem
răspunzători de fiecare suflet încredinţat, suntem chemaţi să zidim caractere frumoase care să dăinuiască în
societate, acasă dar mai ales să devină buni creştini. Sămânţa aruncată în ogorul sufletelor o să dea roade
poate nu imediat, ci în timp când au ajuns la desăvârsire.
În încheiere aş dori să pun la suflet câteva gânduri şi îndemnuri
684
Fă-ţi timp să gândeşti- aceasta este sursa puterii.
Fă-ţi timp să te joci-acesta este secretul tinereţii.
Fă-ţi timp să citeşti –aceasta este fântâna întelepciunii.
Fă-ţi timp să te rogi- aceasta este cea mai mare putere de pe pământ.
Fă-ţi timpsă iubeşti, să fii iubit- acesta este un privilegiu dumnezeiesc.
Fă-ţi timp să fii prietenos-acesta este drumul spre fericire.
Fă-ţi timp să râzi- aceasta este muzica sufletului.
Fă-ţi timp să dai- este prea scurtă o zi ca şă fii egoist.
Fă-ţi timp să munceşti –acesta este preţul succesului.
Fă-ţi timp să faci acte de caritate- aceasta este cheia Raiului.
Bibliografie
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă,Iaşi, Editura Polirom, 2009
Anastasia Popescu, Cum să-i ânvăţăm pe copii religia,Bucureşti, Editura Anastasia, 1995
Carmen Maria Bolocan, Catehetica şi didactica religiei,Iaşi, Editura Sf. Mina, 2008
685
FAMILIA – PREMISĂ SAU PIEDICĂ A EDUCAȚIEI?
PROF. BUCUR CARMEN ELENA

LICEUL TEHNOLOGIC BECENI
Îmi amintesc că, la un moment dat, în urmă cu mulți ani (parcă ar fi fost ieri!), învățam la pedagogie
despre cei trei factori esențiali în formarea individului: ereditate, mediu și educație. Îmi amintesc de
întrebarea profesorului de la un moment dat, „care are pondere mai mare?” și de eforturile noastre de liceeni
..pedagogici de a găsi răspunsul corect.
Mai târziu, după ani de stat în spatele catedrei, am înțeles că răspunsul corect...nu există! Sau, mai
bine spus, toate răspunsurile sunt corecte. Pentru că...depinde de individ! Totul se dezabstractizează, se
dezambiguizează, teorie pusă în practică nu mai seamănă cu teoria din manualele de pedagogie.
La început, în primii ani de învățământ, credeam că educația e cheia succesului, că ea poate repara
sau compensa toate lipsurile produse de ereditate sau mediu. Mai pe scurt, că școala e mai importantă decât
ceea ce ofera familia unui copil. Atâtea filme americane, atâtea basme unde copii săraci, ba chiar certați pe
alocuri cu legea, reușesc în viață, grație unui profesor care vade dincolo de aparențe, le descoperă talente
nebănuite, iar copilul, sub imboldul și îndrumarea cadrului didactic, sparge bariere, depășește condiția
părinților, se ridică prin muncă deasupra tuturor. Un fel de ..Pygmalion, nu? În realitate câte exemple sunt
de felul acesta?
Am realizat, apoi, treptat, cât rău poate face familia unui copil și cât de greu, dacă nu imposibil, îi
este școlii să îndrepte, să educe. Din ce în ce mai des ne confruntăm cu copii cu probleme de comportament.
Grave probleme de comportament! Copii care fură, copii care organizează și se fac părtași la spargeri de
locuințe și câte și mai câte. Ne-am învățat să găsim cel mai la îndemână vinovat, pe care nimeni nu îl poate
trage la răspundere: societatea. „Timpurile astea!” E mai ușor așa decât să privim în ochi adevăratul vinovat:
totul pleacă din familie, din primii ani de viață. Egoismul, invidia, lipsa de rușine, minciuna se învață acasă.
Copilul superalintat, superprotejat, căruia i se împlinesc toate dorințele, toate mofturile, care nu trebuie să
fie supărat sau să se plictisească va fi elevul veșnic nemulțumit, arogant, agitat în permanență pentru că
simte că trebuie să fie în centrul atenției; el nu se poate pierde în anonimatul clasei, trebuie să facă în așa
fel încât lumea să graviteze în jurul lui și cum, de cele mai multe ori, este prea leneș pentru a se remarca
prin performanțele la învățătură, va deveni, încă din clasele mici, bătăușul clasei, baza tuturor actelor de
bullying, va căuta să strângă în jurul său alți needucați asemenea lui.
Copiii nu mai au cei șapte ani de acasă...ei merg la școală de la șase ani! Ce glumă tristă! Ce ani irosiți
și cei șase ani..de acasă! Nu e bine să generalizăm, dar parcă, de la un an la altul, generațiile se schimbă din
ce în ce mai mult și deloc în bine. Astăzi încercăm să educăm „micile genii” care la 6 luni se uitau la reclame
la TV, la 2 ani stăteau ore întregi cuminți, să urmărescă desene animate, la 5 ani deja știau să se joace pe
calculator, iar acum, ajunși la gimnaziu, au telefoane mai performante decât părinții lor și, cu siguranță, știu
a le folosi mai bine decât aceștia. Copiii cuminți pentru că stăteau cu orele în fața unui ecran sunt elevii
agitați de astăzi, care nu își găsesc locul în bancă, incapabili să socializeze, să stabilească relații de
colegialitate, să își facă prieteni, alții decât listele pline de necunoscuți de pe rețelele de socializare. În tot
acest timp, părinții mult prea ocupați ai zilelor noastre nu au mai avut timp de ei..au lăsat totul în seama
tehnologiei. O doică tăcută, care a știut să îi țină în jurul ei și să le răspundă la orice întrebare...asta este un
telefon sau calculator. Cei șapte ani de acasă s-au transformat în cei șapte ani..în fața ecranului! Poate fi
numită asta educație? Formarea unor abilități sau deprinderi, informare, da, poate însemna, dar nu poate
compensa lipsa sfaturilor și, mai ales, lipsa modelelor.
Nu există părinte care, discutând cu mine, profesoara de limba română, despre odrasla sa, să nu să
simtă obligat să își arate îngrijorarea în legătură cu lipsa interesului pentru lectură al copilului. Pe unii îi
întreb, mai direct, mai pe ocolite, cât de des ei, ca părinți, citesc..și îi văd cum se fâstăcesc, ca și cum
întrebarea ar fi prea personală, prea..incomodă..răspunsul „Când să citesc, că eu nu am timp, să citescă
el/ea, că e copil! ” spune totul despre cum și-au educat acești oameni copiii. Pe unii nici nu îi mai întreb, ar
fi o pierdere de timp...probabil că nici în școală nu au citit decât te miri ce lectură obligatorie, dar au
pretenție de la copii.
686
Concluzia..nu e deloc simplă: vrem elevi cu cei șapte ani de acasa, dar cu părinții ce facem? Pe ei
cine îi mai educă? Ce șanse mai are școala în fața unui număr din ce în ce mai mare de familii dezorganizate
care trăiesc sub semnul vulgarității, al indiscreției sociale, al lipsurilor materiale și al unei crase indiferențe
culturale? Câți Pygmalion-i mai găsim în învățământul românesc și câte Galatee să se nască din lutul unui
mediu precar, doar cu suflul atât de aspru al educației....
687
ȘAPTE ANI DE ACASĂ ESENȚIALI ÎN FORMAREA ADULTULUI
RESPONSABIL
PROF.INV. PRESCOLAR BUCUR CRISTINA

- GRADINITA NR.35, BUCURESTI
“Toţi oamenii care se nasc pe pământ au unul şi acelaşi ţel, să fie oameni, deci fiinţe inteligente,
stăpâni ai fiinţelor vii şi oglindă a lui Dumnezeu. Tuturor trebuie să le fie educată capacitatea de cunoaştere,
obiceiurile, credinţa;” E Claparde
Înainte de a înțelege ce este viață, copiii trăiesc viață așa cum o învață în familie. Lecția este de
neșters și se imprimă în sufletele lor pentru tot restul spațiului și existenței lor.
Unii consideră familia că fiind legată de cel mai natural sentiment- dragostea. Dar rezolvările nu țin,
întotdeauna de sentimente, ci și de înțelepciune. Ritmul cotidian alert face că majoritatea părinților să nu
mai poată fi prezențe active la creșterea și educația copiilor, locul lor fiind luat de bone sau, în cazuri mai
fericite, de bunici.
Părinții sau educatorii care nu stimulează și nu susțin de o manieră pozitivă demersurile ludice ale
copilului, îi pot crea acestuia un sentiment de vinovăție și de intruziune în lumea plină de miraje a oamenilor
mari.
Toată îndrumarea trebuie efectuată cu răbdare și cu mult tact. Este evident că acolo unde adultul,
dovedește preocupare pentru copii, fantezia creatoare, imprimă acestora modalități comportamentale
eficiente și o motivare adecvată pentru activitatea ludică care va duce la dezvoltarea psihică și a
personalității copiilor.
De multe ori auzim adulți care exclamă prea uşor : „E doar un copil”, înţelegând prin aceasta că nu
e vorba de o persoana adevarată. Copilul este o persoană, însă – este adevărat – o persoană în formare. Ceea
ce nu înseamnă ca el trebuie luat mai puţin în consideraţie. Are sentimente, dorinţe, opţiuni, înclinaţii,
opinii. Este o persoană în formare, unică, specială, care se îndreaptă pas cu pas spre vârsta adultă.
Cunoştinţele, emoţiile, valorile pe care le achiziţionează şi le structurează într-un mod numai al lui, sunt
cele ale viitorului adult. Faptul că un copil are nevoie de sfaturile, sprijinul şi încurajarea adultului nu
înseamnă că el este mai puţin decât un adult.
Tot ceea ce îi poate influenţa pe părinţi are un efect asupra copilului. Mulţi părinţi nu considera
necesar să discute cu copiii lucruri privind deciziile adulte, afirmând că cei mici „nu vor înţelege”. Desigur,
copiii nu vor înţelege ca un adult, dar vor înţelege în propria lor manieră, conform dezvoltării lor. În plus,
ei vor reacţiona puternic din punct de vedere afectiv. Deciziile luate de adulţi în afără şi deasupra copiilor
pot produce tulburări permanente în personalitatea în formare.
Cunoscând direcţiile maturizării copilului şi ale progresului său, sărcina părintelui sau educatorului–
este oarecum, dacă nu uşurată, cel puţin clară: el trebuie să vină în întâmpinarea tendinţelor de dezvoltare,
să stimuleze şi să creeze mediul propice pentru maturizarea lor.
Fiecare copil are ritmul sau de dezvoltare şi propriile sale aptitudini; acestea se vor manifesta mai
târziu, într-un domeniu sau altul. Neajunsurile în acest câmp nu trebuie să constituie pentru adult (părinte
sau educător) motiv de îngrijorare sau de nemulţumire.
Adultul trebuie să observe „neîndemânările” copilului şi să-i acorde acestuia o atenţie specială, care
nu are nimic de-a face cu reproşurile, admonestările şi în niciun caz nu trebuie comparăt cu alţii de aceeaşi
vârstă, din familiile rudelor, vecinilor şi nici colegii de grădiniţă. Comparaţia nu va stimula în niciun fel
copilul să achiziţioneze o mai mare abilitate, ba chiar dimpotrivă, copilul va pierde încrederea în sine, iar
performanţele sale ar putea fi chiar mai mici decât înainte. Efectele nu se vor opri la scăderea performanţelor
– rezonantă va implica chiar imaginea de sine pe care şi-o formează copilul.
A acorda libertate şi autonomie copilului nu este incompatibil cu a-l supraveghea. Copilul însuşi
doreşte să fie supravegheat, adică să se simtă în siguranţă, să ştie că în orice clipă e cineva care îl vede, îl
ocroteşte şi îl ajută. Este vorba de sentimentul de încredere despre care vorbeşte Erik H. Erikson, sentiment
care, în condiţiile unui climat familial adecvat, apare din primele zile de viaţă. Chiar în perioada marilor
„răzvrătiri”, când apar încăpăţânari nejustificate, «nu » -uri viguroase, adică în perioada în care copilul îşi
testează capacităţile şi puterea, subzistă nevoia de a fi permanent în ochii adultului. Căutările de autonomie
se pot desfăşura în perfectă siguranţă numai dacă există o ambianţă protectoare şi vigilentă.
688
Părintele trebuie să înveţe să fie atent la evoluţia comportamentului copilului şi la nevoile sale, astfel
încât să manifeste o atenţie clară atunci când acesta o cere, ori să stea „ în umbră ‚ atunci când copilul simte
nevoia de a se mişca mai liber. Părintele trebuie să fie acolo ori de câte ori copilul doreşte să se întoarcă,
fie în mod fizic, efectiv, fie doar cu o privire care să-l asigure că totul este în regulă. A fi independent,
pentru copil, nu înseamnă a fi singur.
Bibliografie:
A. Bacus, (2006), Copilul de la 3 la 6, Bucureşti: Edit aniuraTeora
M.Dumitrana (2000) Copilul,familia si gradinita, Bucureşti: Editura Compania
689
CUM POT PARINTII SA PREDEA BUNELE MANIERE
PROF. INV. PRESCOLAR BUCURESTEANU MIHAELA CARMEN

SCOALA GIMNAZIALA NR.86, BUCURESTI
,,Diploma celor sapte ani de-acasa ai copilului exprima calificativul parintilor”

Valeria Mahok
A fi politicos este un lucru foarte important in societatea de astazi si nu numai.Exista reguli sociale
care trebuie sa fie urmate cu cat mai multa grija si atentie. De aceea este bine ca un copil sa invete de la o
varsta cat mai frageda sa se poarte frumos in preajma altor persoane.
Un aspect important in modul in care parintii ii invata pe copii bunele maniere, este acela al politetii
in sine cu care ii invata. Foarte multi parinti uita sa fie ei insisi un exemplu de buna purtare si ii invata pe
copii politetea, fiind brutali, bruscandu-i, sau fiind total nepoliticosi.De exemplu, daca un copil uita sa
spuna ,,multumesc,, sau ,,buna ziua,,, cel mai probabil va fi atentionat in public, va fi umilit sau i se va
reprosa intr-un mod dur ca nu s-a conformat unei norme sociale.
In cartea ,,Intre parinte si copil” ,Haim Ginott spunea:,,Indiferent de situatie, politetea trebuie predata
in mod politicos.Si totusi, unii dintre parinti o predau adesea in mod grosolan. Cand un copil uita sa spuna
,, Multumesc”parintii ii atrag atentia in fata altora, ceea ce este cel putin nepoliticos.Ori se grabesc sa-i
aduca aminte copilului sa spuna ,,la revedere”, mai inainte ca ei insisi sa-si fi luat ramas bun.”
Copiii invata cel mai bine politetea urmand exemplul vazut in familie. Ei copiaza ceea ce observa,
asa ca, daca parintele se poarta frumos intr-o vizita si copilul va tinde sa invete ceea ce observa si sa aplice
intr-o situatie similara.Ei invata prin puterea exemplului.
Acuzatiile si reprosurile nu aduc cu sine o indreptare a comportamentului,ci de cele mai multe ori o
intaresc.De aceea ,ce se poate face in aceste cazuri in care copiii nu se comporta cu politete, este sa li se
arate cum ar trebui sa se comporte, dar cu delicatete si cuvinte frumoase.Afirmatiile simple si politicoase
dau un rezultat mult mai bun.
,,Dragalaseniile artei de a trai nu se pot transmite batand cu pumnul in masa.”
Bibliografie: ,,Intre parinte si copil”-Haim Ginott, Editura Humanitas
690
BAZA EDUCAȚIEI ÎN CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. BUCUȚĂ FLORINELA-RAMONA

ȘCOALA GIMNAZILĂ „GRIGORE TABACARU” HEMEIUȘ, BACĂU
Familia exercită o influenţă deosebit de importanta asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
intelectual, moral, estetic, emoţional etc. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90%
din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea
care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele
şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure
copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la
o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ziua în care copii merg la şcoală constituie pentru părinţi momentul în care ei trec de la statutul de
primi educatori, familia fiind prima şcoală a copiilor, la cel de parteneri ai şcolii. Aceasta nu înseamnă că
rolul părinţilor în educaţia copiilor s-a încheiat, ci doar că începe o nouă etapă în care părintele împarte
acest rol cu învăţătorul, iar mai târziu cu profesorii. Părinţii continuă educaţia copiilor în familie, dar odată
cu începerea şcolii apare nevoia de colaborare cu aceasta, chiar de implicare activă în cadrul ei.
- Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii.
- Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau
- Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine
- Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în
Am certitudinea că după ce veţi vedea primele rezultate pozitive la copiii dvs., dar şi admiraţia celor
din jur, toate momentele grele vor rămâne doar amintiri. Şi vă îndemn să fiţi răbdători şi optimiști şi să vă
amintiţi cât mai des de vechiul proverb „repetiţia este mama învăţăturii”.
691
Programul de dezvoltare a personalității la Centrul de dezvoltare personală „ABeZe” (ore individuale
și în grup, pentru copiii de la 5 ani și adulți): bune maniere, ore de dicţie, artă decorativă, limba engleză,
ședințe individuale la psiholog, pregătirea copiilor pentru școală.
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
-introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
-oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
-creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
-îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener ;
-îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
-stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
692
CEI 7 ANI DE ACASĂ ȘI FAMILIA
( STUDIU - RADIOGRAFIE ÎN CONTEXTUL SOCIAL AL ZILELOR
NOASTRE)
PROF. BUD MARIA, COLEGIUL TEHNIC ”C.D. NENIŢESCU”, BAIA MARE,

JUDEŢUL MARAMURES
Referindu-ne la “Cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi
până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă. Însă educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, valorile pe
care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Copilul se dezvoltă ca personalitate sub influența unui ansamblu de factori: familiali, şcolari,
comunitari. Cei mai importanţi în dezvoltarea unei personalităţi armonioase sunt factorii familiali. Familia
rămâne factorul vital ce asigură îngrijirea, protecţia şi educaţia lui. În primii ani, care constituie perioada
cea mai importantă de dezvoltare fizică şi de construcţie a personalităţii şi inteligenţelor, familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Este totodată, perioada în care personalitatea copilului este
supusă la primele teste.
Familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul
copilului, simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile
alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei
primite în mediul familial. Familia este prima şcoală a copiilor, este marea bogaţie socială pe care alte
instituţii nu o pot înlocui. De aceea, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Crearea şi menţinerea unei atmosfere echilibrate în familie reprezintă garanţia unei dezvoltări
frumoase a copiilor. Viitorul acestora depinde de capacitatea părinţilor de a se înţelege şi a se respecta
reciproc. Copiii care au şansa de a creşte într-un mediu sănătos, fără tensiuni, fără agresivitate fizică şi
verbal se dezvoltă armonios.
Doar prin afecţiune şi dragoste părintele, și în special mama, poate să intuiască şi să înţeleagă starea
copilului. Fiecare părinte a fost, cândva, copil și păstrează în memoria lui afectivă felul în care s-a simţit în
anumite situaţii şi cum a văzut lumea când era copil.
Dar dezvoltarea personalității copilului este influențată de diferențele de ordin economic, social,
cultural care există între familii. Familia însă, în ciuda acestor diferențe, are în comunfaptul că prin
comportamentul părinților sunt influențate condițiile de viață ale copilului.
Cu cât este mai serioasă viața, cu atât este mai important să ne găsim timp în familie, inclusiv pentru
joacă! Nu există familia perfectă și nu ar trebui să ne temem de imperfecțiuni și slăbiciuni, ci să învățăm
cum să ne ocupăm în mod constructiv de ele. Familia devine astfel o școală de iertare, unde continuăm să
ne iubim unii pe alții în ciuda limitelor noastre. Papa Francisc spunea: „Un copil care a învățat în familie
să-i asculte pe alții, să vorbească respectuos și să-și exprime punctul de vedere fără a le nega acest lucru
altora va fi o forță de dialog și reconciliere în societate”.
în propriile forţe. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
aceştia.
Ce se întâmplă însă cu copiii ai căror părinți lucrează departe de casă sau sunt plecați în străinătate?,
cu copiii de care părinții nu au avut timp, cu cei care stau doar cu un părinte/rudă, poate cu probleme de
sănătate sau de altă natură sau chiar singuri, dacă sunt mai mari? Ei sunt lipsiți de sprijin moral și afectiv,
poate au probleme materiale, unii sunt nevoiți chiar să muncească sau să îngrijească părintele sau persoana
în grija căreia se află. Aceste probleme se resimt mai târziu, în comportament, conduc la dezinteres față de
școală, absenteism, rezultate slabe la învățătură, scăderea stimei de sine, la creșterea vulnerabilității față de
potențiale influențe negative.
În școala noastră am constatat următoarele: În contextul situaţiei economico-sociale europene, care
oferă alternativa unui loc de muncă în afara ţării, comunitatea şi şcoala se confruntă cu existenţa unui număr
693
mare de elevi ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate la muncă (fie ambii părinţi plecaţi, fie un părinte),
ceea ce conduce la nevoia de a-i lăsa în grija altora. Diriginţii au constatat că unii elevi ajung în
responsabilitatea unor persoane incapabile să ofere sprijin şi suport moral, atât de necesare la această vârstă
(sunt elevi de 14 - 19 ani). Acest fapt sporeşte riscul de a deveni vulnerabili faţă de potenţiale influenţe
negative ce pot duce la acumularea de absenţe, carenţe în educaţie, repetenţie, abandon şcolar, chiar
săvârşirea de fapte antisociale.
Copiii, în special cei la care ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, suferă de dorul
părinţilor, se simt vulnerabili afectiv-emoţional, pentru că nu au la cine să apeleze când au o problemă.
Există şi cazuri în care sunt lăsaţi să-şi poarte singuri de grijă în baza ajutorului financiar pe care îl primesc
de la părinţi sau mai mult, trebuie să ajute pe cei în grija cărora au fost lăsaţi.
Pentru a veni într-o oarecare măsură în sprijinul lor, școala noastră a oferit sprijin prin consiliere din
partea diriginților și psihologului școlar, prin implicarea acestor elevi vulnerabili în diverse activităţi care
să suplinească, măcar în parte, suportul afectiv şi supravegherea părintească
De felul în care ne ocupăm de copii în familie, iar apoi în școală, depinde în mare măsură ce adulți
va avea societatea de mâine. A te ocupa cu responsabilitate de copii, este nu doar o obligație, ci înseamnă
să pui bazele pentru dezvoltarea omului pentru viitor. De felul în care copilul de azi, va dobândi Cei 7 ani
de acasă, va depinde comportamentul lui ca adult și educația pe care o va transmite la rândul lui generațiilor
următoare.
De noi depinde, în foarte mare măsură comportamentul în societate al viitorilor adulți, felul în care
vom fi tratați, pentru că azi suntem modele pentru ei. Dacă azi ne facem timp să-i învățăm să salute, să
râspundă când e întrebat, să aibă răbdare să-i asculte pe cei care vorbesc, să spună te rog și mulțumesc, să
recunoască când greșesc și să-și ceară iertare, să râdă și să se joace, să viseze și să creadă că prin
perseverență se pot atinge idealuri, putem spera la o lume mai bună și putem să fim mulțumiți de ceea ce
am realizat. Chiar dacă Cei 7 ani de acasă nu mai sunt chiar 7, pentru că la 3 ani copilul merge la grădiniță,
chiar mai repede la creșă, tot familia are cel mai important rol în educație.
Desigur, școala, prin cadrele didactice contribuie substanțial la formarea viitorului adult, dar familia
este cea care pune temelia, transmite valorile morale și pe cele ale societății din care va face parte..
Bibliografie
1. Jinga, Ioan, Educaţia permanentă, Bucureşti, 1979
2. Ionescu, M., Educația în familie – repere și practici actuale, Editura Cartea Universitară București,
2006
3. surse WEB:
www.desprecopii.com
https://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa
https://dilemaveche.ro/
694
ROLUL FAMILIEI IN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
PROF. LOGOPED BUDELECAN ELENA- CJRAE HD
Formarea unei personalităţi valoroase, în armonie cu lumea în care trăieşte, cu cea pe care o cunoaşte
şi cu sine însăşi este o permanenţă a educaţiei din toate timpurile. Deoarece educaţia începe în familie,
învăţarea iniţială a limbajului îşi are originea tot în sânul familiei. Familia, ca valoare, fenomen
antropologic, instituţie socială, evocă ideea unui spaţiu uman important, în interiorul căruia se învaţă nu
doar limbajul, ci se mai produc interacţiuni şi procese complexe de intercunoaştere, formare şi devenire a
personalităţii, se proiectează şi se dezvoltă individul ca fiinţă socială, se impun norme şi reguli de conduită
care sunt transmise prin limbaj, se naşte sentimentul de apartenenţă la neam şi la comunitatea umană.
Aşadar, familia reprezintă mediul educaţional cu influenţă decisivă asupra formării personalităţii umane.
Potenţialul educogen al familiei este condiţionat de structura acesteia, de stilul de viaţă al membrilor,
de climatul socio-afectiv existent, precum şi de statutul socio-economic al adulţilor. Dincolo de diversităţile
interfamiliale, studiile de psihosociologia familiei au pus în evidenţă existenţa unor caracteristici comune
ale climatului familial:
prin intermediul instituţiei familiale are loc conservarea şi transmiterea de la ascendenţi la
descendenţi a limbajului, obiceiurilor, tradiţiilor şi mentalităţilor caracteristice societăţii;
asimilarea de către copil a cutumelor familiale se produce în mod spontan, în virtutea situaţiei de
coabitare, uneori chiar fără a fi comunicate verbal;
componenta atitudinală a părinţilor, exprimată prin stilul de viaţă al acestora, exercită cea mai
puternică influenţă asupra conduitei morale a copilului şi asupra formării concepţiei lui despre lume şi viaţă;
fiecare familie are un cod valoric pe care îl respectă şi la care se raportează atât adulţii, cât şi copiii
în majoritatea situaţiilor de viaţă;
circulaţia informaţiei în cadrul grupului familial se produce rapid, pe toate canalele, atât în plan
vertical, cât şi orizontal; astfel, relaţiile dintre părinţi sau dintre părinţi şi copii se repercutează asupra
întregului climat socioafectiv din familie.
Aşadar, mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul mediilor educative. Cronologic, el este
primul mediu educaţional pentru fiinţa umană, extinzându-se pe tot traseul vieţii, deci funcţionând simultan
sau succesiv cu alte medii educaţionale. El reprezintă unul din mediile de socializare şi educare dintre cele
mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variate situaţii şi de a
acţiona asupra lui cu cele mai complexe şi fireşti mijloace. Generalizând, putem menţiona că:
- familia este primul mediu în care copilul îşi petrece primii ani de viaţă;
- familia îi mijloceşte primele experienţe sociale, iar aceşti primi ani de viață se caracterizează printr-
o mare receptivitate, plasticitate, cu mari posibilităţi de formare a numeroase trăsături de personalitate;
- familia prezintă un climat afectiv cu diferite valenţe: dragoste, grijă, căldură, respect; -
familia este cel mai adecvat mediu psihopedagogic şi moral, afectiv si protector pentru formarea
personalităţii umane;
În literatura de specialitate exista puţine lucrări care pun în evidenţă rolul familiei în procesul
dezvoltării limbajul şi consecinţele acestui proces asupra evoluţiei intelectuale a copilului, asupra
capacităţii sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine etc., pe scurt asupra dezvoltării sale
psihice şi sociale. Studiile lingvistice arată că mediul social şi familial influenţează anumite aspecte ale
vocabularului şi structurii limbajului. Este tot mai evident că reuşita şcolară (puternic dependentă de
performanţa lingvistică) nu poate fi pusă doar pe seama coeficientului de inteligenţă şi că trebuie corelată
cu particularităţile mediului în care a fost învăţat limbajul. În acest context, menționăm că numeroşi
cercetători se interesează de procesele de socializare familială realizate prin limbaj, considerându-l pe
acesta nu numai un „vehicul” al informaţiei care circulă între părinţi şi copii, ci şi un purtător al valorilor şi
atitudinilor, un instrument de constituire a structurilor de profunzime ale personalităţii, . Aşadar, rolul
familiei este de a dezvolta limbajul copilului. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării
copilului depind de munca depusă de părinţi în aceasta direcţie. Când copilul învaţă să vorbească, el învaţă
cerinţele structurii sociale. Structura socială devine substratul experienţei sale, în mod esenţial prin
consecinţele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de câte ori copilul vorbeşte sau ascultă,
structura socială din care el face parte este întărită, iar identitatea lui socială este modelată. Copiii care au
695
acces la diferite sisteme de vorbire (respectiv care învaţă roluri diferite ca urmare a poziţiei de status pe
care o ocupă într-o structură socială dată) pot adopta diferite conduite sociale şi intelectuale, în ciuda
potenţialului comun. Ca prim factor de educaţie, familia îi oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele
uzuale (de exemplu, despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Pe lângă misiunea
de a dezvolta exprimarea orală şi scrisă a copilului, familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale acestuia. Ea le dezvoltă copiilor spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă
să le explice copiilor prin intermediul limbajului sensul unor fenomene şi obiecte, pentru a le putea înţelege.
Copiii pun cele mai multe întrebări, utilizând vorbirea, la vârsta de 3-6 ani, iar părinţii îi ajuta sa-şi
însuşească un număr mare de cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact. Când copiii sunt
în şcoala primară, familia vine în sprijinul ei, susținând „gustul de citit” al elevilor. Este foarte importantă
stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci.
În preadolescenţă este posibilă o deviere de la subiectele strict legate de şcoală sau indicate vârstei fragede;
astfel, misiunea părinţilor este de a îndruma copilul sa citească ceea ce corespunde vârstei sale. Interesul
pentru lectură poate deveni excesiv, copilul sacrificând pentru aceasta orele de somn. Rezultatele obţinute
la şcoală de către copil sunt în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii
trebuie să-i asigure copilului atât cele necesare pentru studiu: rechizite școlare, cărţi de lectură, manuale
școlare etc., cât şi condiţii bune de muncă: un birou, un computer şi, nu în ultimul rând, linişte, pentru a se
putea concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătura; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau
sprijin; nu trebuie, în niciun caz, să facă părinții temele în locul copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la
controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. În familie se cultivă cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai
mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce
e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportament. Aceste noţiuni îl ajută pe copil sa se orienteze în
evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în acest sens, familia îl îndrumă să fie sociabil, sa
fie un bun coleg şi prieten. Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţea naturii (culorile
și mirosul florilor, cântecul pasărilor, verdele câmpului etc.), cu viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi
etc.). Mass-media, în mod special televiziunea, exercită o influenţa puternică asupra educaţiei limbajului,
dar nu putem vorbi, în acest context, despre o influenţă strict pozitivă sau strict negativă. Or, sunt numeroase
emisiuni culturale, științifice etc., de îmbogățire a cunoștințelor, dar, totodată, sunt difuzate prin intermediul
mass-media și numeroase programe care pot deforma imaginaţia inocentă a copiilor. Părinții trebuie să
supravegheze atât timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului, cât şi emisiunile pe care acesta le
urmăreşte.
Bibliografie
1. Baran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Bucureşti, Aramis, 2004
2. Creţu, E., Psihologia şcolară pentru învăţământul primar, Bucureşti, Aramis, 1999
3. Cuzneţov, L., Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei, Chişinău, UPS „Ion Creangă”,
2008
4. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Iaşi, Polirom, 2002
5. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. II, Iaşi, Polirom, 2002
6. www.roportal.ro
696
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL
GRĂDINIȚĂ – FAMILIE
BUFNEA ANA-CAMELIA
Argument
Deoarece familia reprezintă factorul primordial în educarea unui copil și educația incepe în familie,
legătura dintre gradiniță și mediul familial va trebui să se intrpătrundă. Societatea in care trăim este intr-o
permanent schimbare și presupune ca atât părinții cât și educatoarele să aibă în vedere mijloacele pe care
le folosesc pentru a putea colabora cât mai eficient cu copiii, ei fiind foarte vulnerabili la această varsta și
influențele negative existând pretutindeni.
Colaborarea dintre gradinită și familie va duce la o educație solidă a copilului iar prezența familiei in
cadrul gradiniței va fi liantul intre copil si mediul necunoscut inițial. De asemenea, parteneriatulul
presupune construirea unei relatii pozitive intre familie si grădiniță, o unificare de valori cu efect benefic
asupra copiilor.
Daca familia va fi implicata de la inceput in programul educativ, ea va percepe correct importanața
colaborării cu grădinița, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea gradiniței va fi
constientă, intersantă si reciproc avantajoasă.
Scop
• Colaboararea dintre familie și gradiniță pentru o implicare cat mai activă a părinților în procesul
de formare a preșcolarilor
• Stimularea intersului părinților pentru activitățile desfășurate în grădiniță
• Consolidarea sentimentului de solidaritate, responsabilitate și socializare
• Participarea activă a familiei, alături de educatoare, în viața grădiniței precum și în activitățile
extraculiculare
• Dobândirea de către părinți a unor abilități de relaționare cu copiii
• Stabilirea unor principii de baza ce trebuie respectate ân formarea personalității copiilor, precum
si procedee de corectare a unor devieri comportamentale.
Obiective generale:
 Formarea unor deprinderi și bune practici de relaționare și comunicare intre preșcolari, părinți si
educatoare.
 Derularea unor activiățti specifice, pregătite pentru stabilirea unor procedee de colaborare între
membrii.
 Cunoaștrera individuala a copiilor, pentru o mai bună colaborare grădiniță-copil, gradiniță-familie.
Obiective specifice:
 să-și inteleagă fiecare părinte propriul copil urmărind acțiunile lor un timp indelungat în anumite
ipostaze;
 sa descopere ce imagine de sine are fiecare copil;
 sa se discute fiecare caz în parte și să se găseasca soluții de rezolvare a problemelor;
 sș se verifice experientele personale aplicâdu-le in cazuri similare ;
 să se intareasca relatiile educatoare-parinti acordandu-si incredere reciprocă;
 să colaboreze toti factorii educationali;
 să se studieze literatura de specialitate în vederea impărtășirii cunoștințelor acumulate;
 să se analizeze conduita copiilor in situații diferite;
 să conștientizeze că la baza educației stă dragostea care-i determină pe copii să asculte fară nici o
constrângere;
 să ofere modele demne de urmat.
Resurse
Umane:
- prescolarii grupei;
-educatoarea grupei;
-parintii şi bunicii copiilor;
Materiale:
697
Spațiul de invăţare din unitate, carți psihologice educative, aparat foto, materiale xeroxate pe teme
de lucru, carți pentru copii cu diferite jocuri, reviste, lucrări realizate de copii.
Durata: an școlar 2019-2020
Loc de desfasurare: GPP STEP BY STEP NR. 12 ALBA IULIA
Modalitati de realizare:
• ședințe cu părinții;
• vizite, excursii, drumeții;
• activități desfășurate împreună cu părinții;
• sărbătorirea zilei de naștere a copiilor;
• expoziții cu lucrările copiilor;
• serbările realizate în diferite moment ale anului;
• vizite la domiciliul copiilor.
Rezultate asteptate:
• implicarea parintilor in activitatile desfasurate, sustinerea si incurajarea copiilor;
• incurajarea copiilor In a se exprima liber si a manifesta comportamente similar atat; mediul
familial, cat si in cel social;
• consolidarea relatiilor dintre educatoare si parinti;
Modalitati de evaluare:
• chestionare, expoziții foto, expozitii cu lucrările copiilor si ale părinților, serbări;
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL

GRĂDINIȚĂ - FAMILIE
Calendarul activităților
An şcolar 2019 - 2020

DATA ACTIVITATEA
OCTOMBRIE 2019 Lansarea şi mediatizarea proiectului pe bază de afiş, pliante; discuţii
premergătoare proiectului
NOIEMBRIE 2019 „Festivalul toamnei” – activitate desfăşurată împreună cu părinţii
DECEMBRIE 2019 Colindăm părinții cu ocazia Crăciunului
IANUARIE 2020 O zi în grădiniţă – activităţi desfăşurate împreună cu părinţii
FEBRUARIE 2020 Prezentarea unui material informativ pentru părinţi „Alternativa Step by Step”
MARTIE 2020 Primăvara, anotimp de bucurii – activitate împreună cu părinţii
APRILIE 2020 “Despre încredere” – moduri de acordare a încrederii în forţele proprii
MAI 2020 Carnavalul poveştilor – expoziţie carte
IUNIE 2020 Evaluarea, definitivarea şi prezentarea produselor finale; dezbateri în urma
concluziilor la finalul proiectului.
Bibliografie:
• V. Preda, M. Dumitrana, Programa activităților instructiv-educative in grădiniță de copii, Editura
V&I Integral, București ;
• D. Mihalascu (2010) Curriculum, instruire, evaluare. Editura V&I Integral, București ;
• 2008 Curriculum pentru invățămantul preșcolar 3-6/7 ani;
698
INFLUENȚA MODELULUI PARENTAL ASUPRA DEZVOLTĂRII
COPILULUI PREȘCOLAR
PROF. BUICĂ FLORINA CRISTINA, GRĂDINIȚA STEAUA, BUCURESTI
Din perspectiva unei analize sistematice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei
permanente, iar din perspectivă istorică, educaţia părinţilor apare necesară atât pentru creşterea şi educarea
copiilor, cât şi o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.
În înţelesul cel mai larg, educaţia este un proces care începe chiar când individul se desprinde biologic
de mamă și se încheie odată cu viaţa. În mediul familial copilul face primii paşi pe drumul integrării
sale sociale.
Familia, ca factor educaţional, acţionează în cea mai mare măsură în fazele de început ale
ontogenezei, calitatea achiziţiilor psihocognitive, pshihoafective şi psihomotorii realizate în această
perioadă, condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare.
În familie se realizează socializarea de bază/primară, aceasta fiind esenţială pentru integrarea socială
a copiilor. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. În
mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele şi valorile promovate la nivelul societății.
Există însă şi situaţii în care socializarea în familie se face în discordanţă cu normele şi valorile sociale
generale, presupunând existenţa mai multor componente, după cum urmează: normativă(transmiterea
principalelor norme şi reguli sociale); cognitivă (dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii
ca adult); creativă(formarea capacităţilor de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi
și psihologică (dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu copiii şi cu
alte persoane).
Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influenţează
personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât
atmosfera familială dispune climatul familial. Acesta este definit ca „formaţiune psihică foarte complexă,
cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare inter-personală, atitudini, nivel de satisfacţie
ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp” (N. Mitrofan, 1991, p. 72).
Formarea comportamentului unui copil se face încă din primii ani de viață, familia jucând rolul cel
mai important atât în oferirea afecțiunii necesare cât și în formarea educației. Timiditatea, hiperafectivitatea,
indiferența, agresivitatea, opoziția, sunt doar unele dintre situațiile problematice care apar în relațiile dintre
părinți și copii, în primii ani de viață. Nu puțini sunt copiii care suferă din lipsa atenției părinților sau din
cauza firii hiperprotective a acestora. Ei reactionează diferit, de la caz la caz, unii se interiorizează, sunt
timizi; alții sunt hiperactivi; alții indiferenți și agresivi sau opoziționiști.
Familia autoritară accentuează timiditatea copilului prin comparații și reproșuri. Părinții au așteptări
mari iar acesta crește cu teama de a nu greși, deoarece i se reproșează și i se atrage atenția ca nu a fost destul
de atent, ca nu s-a străduit îndeajuns sau este comparat cu un alt copil care s-a descurcat mai bine. Astfel,
încrederea în sine scade foarte mult și copilul nu mai ia inițiativa de teamă că ar putea greși undeva și că
și-ar dezamăgi părinții. Familiile hiperprotective, care manifestă o grijă exagerată față de copii, preferă să
facă ei totul în locul acestora, pentru că îi consideră mult prea mici pentru a face față singuri. Teama aceasta
exagerată a părinților este transmisă și copiilor, le refuză anumite drepturi și îi inhibă.
Chiar și când lucrurile merg perfect, unii părinți au tendința de a exagera în toate, par să nu audă sau
să vadă ceea ce se întâmplă cu adevarat cu aceștia. Copiii încearcă să le arate părinților că totul merge bine,
însă părinții rămân fixați pe anumite lucruri și nu fac altceva decat să arate copilului lor drumul spre
depresie.
Programul încarcat, timpul foarte scurt pe care părinții îl petrec alături de copil, îl poate afecta. Faptul
că ei nu participă alături de el la anumite activități, nu manifestă interes pentru preocupările sale, poate duce
la indiferența copilului față de părinții săi. Cu toate că acesta se va dezvolta din punct de vedere intelectual,
evită să se implice în relații cu alte persoane pentru că resimte lipsa afecțiunii relației autentice dintre părinte
și copil sau va cauta afecțiunea în altă parte,fiind indiferent față de familia sa.
Pedepsele și amenințările perturbă comportamentul copilului. Astfel de metode nu fac altceva decât
să îl transforme și pe el într-o persoană agresivă, care protestează. Aceste reacții pot apărea des în cazul
divorțurilor.
699
Familiile care impun anumite reguli, care au principii învechite, au tendința de a anula creativitatea
și spontaneitatea copilului. Acesta va încerca să iasă din acest sistem rigid de educație. Se opune, refuză
mediul în care a crescut, fapt pentru care acesta dorește să iasă din acest tipar și să aibă puterea să decidă
pentru el.
Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viață, afecțiune, dragoste, ocrotire, să
reprezinte modelul de viață pe care copilul, încă de la naștere începe să și-l însușească. Părinții sunt modele
importante pentru copiii lor și au un rol important în dezvoltarea socială, etică și emoțională a acestora.
Bibliografie:
Dima, Silvia, (1991 ), Cei sapte ani de acasa, E.D.P., Bucuresti
Mitrofan, Nicolae, (2003), Importanţa dezvoltării competenţelor socio-emoţionale la vârsta
preşcolară, E.D.P.,București
700
PROF.INV.PRIMAR BUJOR ANIȘOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ FRUMOASA, JUD.BACĂU
In educarea ,,puiului de om”, parintii, educatorii, scoala si societatea, in general, sunt mijloace
importante de educatie si instructie.
Printre problemele importante ale invatamantului in aceasta etapa de schimbare si modernizare
rapida se gaseste si cea vizand parteneriatul cu alti factori educationali, intre care familia ocupa un loc
privilegiat. Familia, prima scoala a vietii este cea care ofera copiilor primele cunostinte, primele deprinderi
dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca prima veriga a sistemului educativ familia are responsabilitati clare si diverse.
Intrebarea care se pune este ,daca familia de astazi are timp pentru indeplinirea responsabilitatilor
educative, daca este pregatita sa activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse sa-si indeplineasca consecvent
responsabilitatile educative fata de copii, acuzand lipsa de timp, grijile vietii zilnice, minimalizand rolul de
factor educativ. Alte familii, desi doresc sa asigure educatia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregatirea
psihopedagogica, experienta.
Factorii care influenteaza azi mediul educativ sunt:noua conceptie care se cristalizeaza asupra
educatiei ca serviciul social si extinderea mass-media(T.V). Parintii trebuie sa-si intareasca fundamentarea
relatiilor pe baza dragostei lor fata de proprii copii si pe dorinta lor ca acestia sa aiba performante si succes
in viata. Aceasta nu se poate realiza daca parintii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educatia
copilului este factorul principal care dezvolta personalitatea lui. In educatia copiilor trebuie sa existe intre
parinti intelegere si acord in diferite probleme si de aici decurg normal si celelalte.
Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii
Voi enumera cateva din posibile atitudini si comportamente ale parintilor si implicatiile lor in
intampla in cazul in care parintii aplica copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
si efectiv de parinti si isi cauta intelegerea si afectivitatea in alta parte. Asa se nasc,,gastile “ si ,,bandele”
de minori. Mai grava este situatia cand parintii sunt impartiti in ,,tabere”:unul sever si unul indulgent.
Astfel se formeaza viitorul demagog, viitorul ipocrit, trasaturi de personaliate pe care nu si le doreste nici
un parinte pentru copilul sau.
*,,Familia permisiva” sta la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va
fi neajutorat, un egoist, un meschin, caci in familie ii este permis orice, el are numai drepturi, in timp ce
parintii, doar datorii. Un asemenea copil se adapteaza si se incadreaza cu mari dificultati in colectivele de
scoala sau mai tarziu la locul de munca.
*,,Familia rigida” prejudiciaza maturizarea copiilor, generand lipsa de incredere in sine, teama de
nereusita si sanctiune. Invatatorul trebuie sa intervina, dupa ce cunoaste situatia reala, prin vizite la
domiciliu, discutii cu parintii (in particular, nu in sedinte) sugerandu-le cu discrete, tact si calm in ce mod
si sub ce forma se poate atenua si echilibra severitatea. Invatatorul trebuie sa fie postura sfatuitorului si nu
a judecatorului.
*,,Familia libertina” creeaza o atmosfera lejera, prezentand riscul de a intarzia sau impedica
maturizarea sociala a copiilor datorita preocuparii excesive a unui parinte sau a ambilor pentru ei insisi.
Invatatorul trebuie sa intervina pentru a dezvolta siguranta de sine in sensul obtinerii unor rezultate bune la
701
invatatura, capacitatea de decizie, spiritul de independenta. Punerea ferma in garda a parintilor in legatura
cu pericolul evolutiei nefavorabile a copiilor este posibila si necesara.
Parintii trebuie sa inteleaga bine relatie dintre fapta si masura ei educationala. In climatul educational
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea si blandetea, afectivitatea si sobrietatea, larghetea si
strictetea ) toate insa cu masura si la timp, orice exces fiind pagubitor in sfera formarii umane.
Un proverb spune :,,O vorba buna rostita la timp, invioreaza sufletul copilului, precum si ploaia
buna, cazuta la timp potrivit, invioreaza campul”
BIBLIOGRAFIE:
*Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005
702
AUTOR- BUJOR FLORENTINA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.1 BALC
- „ Mami, vreau mașinuța albastră !

- Nu se poate.
- Dă-mi-o! E a mea! Lasă-mă!”
Auzim mereu astfel de dialoguri . Uneori ele sunt însoțite de scene de-a dreptul dramatice, greu de
gestionat de către mămici . În mare parte actorii sunt de vârste destul de mici până în 6,7 ani. Se întâmplă
însă, uneori, ca această limită să se întindă nedorit, desigur, spre vârste mult mai mari . Scenele devin din
ce în ce mai impresionante ( capătă experiență), actorii tot mai vocali și mai insistenți, iar familia din ce în
ce mai epuizată, debusolată și dezamăgită .
Recunoscută sau nu, la nivel mental, dezamăgirea se instalează, în mod sigur. Devin tot mai greu de
gestionat situațiile, apare refuzul de a-l implica pe copil în activități care ar putea duce la astfel de situații.
Ca părinte, îți dorești să faci tot ce e mai bine, să îi asiguri tot ceea ce are nevoie, să nu- i lipsească
nimic. Îți dorești totul pentru copil, muncești, te străduiești să îi asiguri tot confortul, cele mai frumoase,
bune, educative, lucruri sau jocuri. Și totuși, aceste lucruri par să nu fie suficiente. Cum se poate? Noi am
trăit și am crescut cu mult mai puțin. Pare că copilul nu apreciază nimic. De ce?
Situația poate fi schimbată . Minunea nu se va întâmpla peste noapte, însă, dacă se acordă puțin timp
și se insistă zilnic pe schimbara comportentului, devenind fermi și consecvenți, rezultatele nu vor întârzâia
să apară. Este nevoie, cu siguranță de voință, hotărâre și continuitate în comportamentul nou adoptat căci
pentru a învăța ceva nou este necesar să repetăm. În acest proces de schimbare trebuie să fie incluși toți
membrii familiei, fiecare mulându-se pe noul tipar până când comportamentul corect a devenit o obișnuință,
o stare naturală a fiecărui participant la transformare.
Noile reguli și rutine trebuie introduse treptat, aplicate și exersate mereu și de către toți, insistând-se
asupra faptului că așa este corect și apreciind fiecare reușită a copilului. Sistemul de recompensare aduce
cu siguranță puncte în plus în reușita procesului. Este important însă să înțelegem că aceste recompense nu
trebuie să ajungă să ne sufoce devenind o altă problemă. O recompensă bună poate fi și puțin timp liber,
posibilitatea de a petrece câteva minute cu un prieten, implicarea într-o activitate a adulților.
Corectarea unui comportament trebuie să implice din partea aplicantului :
- atitudine deschisă;
-față zâmbitoare ;
-fermitate;
-insistență;
- atitudine convingătoare;
- încredere;
-sigiranță.
„ -Sunt de acord cu tine. Este mininată mașinuța albastră! O vom lua cu diguranță. Trebuie doar să
așteptăm puțin până când.....”
Cerința copilului ar putea în prima fază să fie amânată până la un moment când se îndeplinește o
anumită cerință. Nu trebuie să uităm promisiunea făcută deoarece corectitudinea duce la câștigarea
încrederii și implicit la reușită.
Așa cum este învățat copilul să meargă, să mănânce, să se ferească de pericole, părintele are datoria
de a-l învăța să respecte, să salute, să fie sincer, corect, să aibă un comportament dezirabil.
703
JOCURI PENTRU COPII, ÎMPREUNĂ CU COPIII
ED. BULARDA SANDA

GRADINIȚA CU P.N 1 DECEMBRIE, COMUNA BANCA, JUD. VASLUI
POVEŞTI IMPROVIZATE
Materiale necesare: jetoane, siluete cu locuri, personaje din poveşti,animale, mijloace de transport,
obiecte de mobilier,legume,fructe..., se decupează şi se confecţionează cu ele cărţi de joc.
Număr de copii: 2-6.
Se pun cărţile cu faţa în jos şi se începe cu formula : « A fost odată… », apoi se trage o carte şi se
începe povestea în funcţie de imaginea de pe cartea de joc. Copiii povestesc pe rând, se completează unii
pe alţii până când se epuizează toate ideile apoi trag o altă carte procedând la fel până vor epuiza toate
cărţile de joc primite.
SACOŞA GHICITOARE
Materiale necesare: o sacoşăcă, diferite obiecte la alegere, se pun în ea.
Număr de copii: 6-10.
Copilul alege prin pipăit un obiect din sacoşă pe care trebuie să-l denumească. Dacă ghiceşte obiectul
ales, mai caută unul.
Cine are cele mai multe obiecte devine conducător de sau sau câştigător.
PIRAMIDA PAHARELOR
Materiale necesate : 20 pahare de plastic şi o minge mică.
Număr de copii: toată clasa.
Se construieşte o piramidă cu paharele deplastic. Copilul cu mingea va trebui să dărâme piramida. Se
marchează distanţa de la care se aruncă mingea.
LA CE TE GÂNDEŞTI?
Mă gândesc la un obiect iar apoi copilul trebuie să-l ghicească folosind întrebările. Eu spun “da” sau
“nu” în funcţie de corectitudinea întrebării.
Exemplu: eu m-am gândit la un măr. Copilul întreabă: “ este mare?” Educatoarea răspunde: “nu”;
copilul: “este de mâncat?”; educatoarea răspunde: “da”...etc.
SOMNOROSUL
Copilul care conduce jocul, se preface că îi este somn şi spune: “Oh ce somn îmi este, vreau să dorm!”
Grupul de copii va încerca să-l trezească ridicându-i capul, braţele, picioarele, până reuşesc să-l trezească.
Se schimbă apoi cu un alt copil şi jocul continuă.
CARTEA DISPĂRUTĂ
Materiale necesare: jetoane cu imagini
Se arată jetoanele copiilor. Copiii le intuiesc apoi închid ochii, timp în care educatoarea ascunde o
carte. Copiii trebuie să ghicească ce carte a fost ascunsă.
GĂSEŞTE CULOAREA!
Materiale necesare: hârtie glasată de 6 culori, lipici ţi un zar mare.
Pe fiecare faţă a zarului se lipeşte câte o culoare din cele şase.
Copilul aruncă cu zarul, ghiceşte culoare pe care o are faţa zarului şi trebuie să denumească obiecte
de aceeaşi culoare din clasă.
SCĂUNELE MUZICALE
Se joacă cu toată grupa de copii. Scăunelele vor fi cu unul mai puţin decât numărul copiilor.Se
formează un cerc apoi:
-cântă muzica
-copiii aleargă în jurul scăunelelor
-când muzica se opreşte copiii îşi caută scaun şi se aşează repede pe el
-copilul care rămâne fără scaun,este eliminat
-se scoate apoi un scaun şi jocul continuă până la ultimul scaun şi la ultimul copil, care va fi căştigător.
DĂ PACHETUL MAI DEPARTE!
Materiale necesare: hârtie de ambalaj, ziare, hârtie pentru carton, bomboane, biscuiţi, un mic cadou.
704
Se începe cu micul cadou şi se ambalează în acelaşi pachet tot ce avem, intercalând între ambalaje
câte ceva (bomboană, biscuite...)
Copiii stau în cerc, muzica cântă şi pachetul trece de la unul la altul.
Când se opreşte muzica, cine are pachetul în mână desface primul ambalaj şi ia ce găseşte. Muzica
începe din nou, pachetul se plimbă iar până la următorul copil când muzica se opreşte din nou... până la
ultima surpriză şi cea mai mare.
LA RESTAURANT
Materiale necesare: o masă cu scaun, o farfurie, un pahar, un set de tacâmuri din plastic, fructe,
legume de jucărie sau din plastilină.
Sunteţi client şi veniţi la restaurant. Copilul este ospătar şi bucătar.Comandaţi masa.
Copilul pregăteşte comanda şi serveşte masa.
Faceţi ca şi când nu vă place (prea sărat, prea rece...) şi trimiteţi farfuria înapoi . După câteva încercări
mâncaţi cu poftă spunând complimentele de rigoare.
Variante:
-clientul se duce la piaţă unde nu este mulţumit;
-la doctor (veterinar care vine în vizită la căţeluşul bolnav şi îl consultă, îl îngrijeşte);
-mergeţi la ora de sport unde sunteţi profesor şi începeţi antrenamentele;
-îngrijiţi o grădină zoo(animăluţele din pluş se spală, le dă de mâncare, le scoate la plimbare..);
-aveţi un magazin de pantofi, haine…Copilul este clientul şi încearcă marfa…etc.
705
PROFESOR BULGARIU ALINA

LICEUL TEHNOLOGIC „LAZAR EDELEANU” NAVODARI
De foarte multe ori, mai ales în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil îl considerăm needucat, nu este politicos – „nu are cei şapte ani de-acasă”. Gândim
astfel considerând că nu a primit o bună educaţie ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe.
Această expresie defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată „culmea achiziţiilor”,
mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra
lui.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă
de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineinteles ca nu
înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne
va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat.
Va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel
încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţă, cât şi din cele
negative.
Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi ca cel mic ne
urmăreşte, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în
diverse situaţii si va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
706
IMPORTANȚA FAMILIEI IN EDUCAREA COPILULUI
P. Î. P. BULGARU VIORICA
ȘCOALA GIMNAZIALA „ALEXANDRU CIUCURENCU” TULCEA
Dacă până acum se dovedea o componenta principală în viața „de după școală” a elevului, familia
devine, în această perioadă în care educația și școala se mută lent, dar sigur în mediul online, prima verigă,
cu siguranță cea mai valoroasă, a sistemului de învățământ, revenindu-i responsabilități ce nu pot fi
satisfăcute în altă formulă. Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp suficient pentru
îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ,
dependența față de aceasta intensificându-se la cote nebănuite.
Oamenii sunt programați biologic să întemeieze familii, însă deseori acestea sunt diferite de tipul de
familie cu care am fost obişnuiţi până în prezent. În orice societate, familia s-a distins ca un grup specific
caracterizat printr-o puternică sudură internă, menţinută atât prin acţiunea unor forţe intrinseci, cât şi prin
presiunea societăţii.
În general, ea este privită drept o instituţie universală, întâlnită pretutindeni şi îndeplinind aceleaşi
funcţii principale:
1. transmiterea moştenirii biologice şi culturale;
2. asigurarea protecţiei materiale şi emoţionale pentru descendenţi;
3. formarea unui climat de dezvoltare a personalităţii tuturor membrilor ei.
Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea omului, punându-şi
amprenta pe întreaga sa personalitate. Cea dintâi şcoală a omului a fost şi rămâne familia; ea dă temelia pe
care se clădeşte edificiul personalităţii, iar trăinicia lui depinde de calitatea temeliei.
Cu toate acestea, realitatea actuală ne dovedește că nu toate familiile sunt pregătite să-și
îndeplinească în mod consecvent responsabilitățile formative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile
vieții zilnice, minimalizându-și rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația
corespunzătoare copiilor, le lipsesc pregătirea psihopedagogică și experiența, elemente ce asigurau, în
condiții standard, reușita.
În activitatea de educație în familie un rol important îl are „climatul”, care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Caracteristicile relațiilor din familie pot determina fie un climat favorabil formării
individului, caz în care acesta își poate atinge apogeul educațional, fie unul nefavorabil, care influențează
negativ nu numai caracterul acestuia, ci și rezultatele profesionale pe termen lung.
Recunoscând familiei calitatea de «prim rezervor de modele», K. Mannheim subliniază importanţa
diverselor cercuri care gravitează în jurul copilului şi al grupului său familial. Strada, cartierul, grupul de
prieteni constituie și acestea medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţă asupra copilului.
Comportamentul lui nu poate fi înţeles decât totalizând forțele de impact.
În perioada școlară, succesul la învățătură depinde, în foarte mare măsură, de posibilitatea oferită
copilului de a învăţa unele lucruri chiar din familie şi din diferitele împrejurări de viaţă din afara acesteia,
în care va fi pus în mod conştient de părinţi: petrecerea timpului liber în familie, lectura alături de părinți,
lărgirea orizontului de cunoaștere, petrecerea vacanţelor în medii naturale diverse, vizite la muzee,
expoziţii, vizionarea unor spectacole cu efect educativ etc.
Mai important este însă felul în care părinții acordă sprijin copiilor și se raportează la actul învățării;
unii părinţi se substituie în fața îndatoririlor şcolare ce îi depășesc pe cei mici, ceea ce le creează o stare de
pasivitate şi o falsă concepţie despre muncă, în timp ce alţii sunt prea rigizi, aspri, ceea ce îi inhibă,
îngrădindu-le dezvoltarea gândirii.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora se extind întotdeauna printr-o particulă educațională, având
repercusiuni asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie pe deplin conștienți. Copiii au nevoie de calm,
înțelegere, comunicare, toleranță și siguranță în familie. Atitudinile și comportamentul nostru, ale adulților,
le influențează profund profilul moral și comportamental, grija față de aceste aspecte arătându-se
fundamentală în instruirea unui individ compatibil emoțional.
În contextul social actual, pentru a putea pregăti copilul cât mai adecvat pentru exigenţele vieţii,
acţiunea educativă a părinților trebuie să se transforme din spontană în conştientă, din întâmplătoare –
permanentă, din tradiţională în intenţională, din intuitivă – ştiinţifică.
707
Suferind modificări semnificative atât ca structură (familiile moderne au unul sau doi copii), cât și în
privința funcțiilor ei, familia este supusă unei încercări duble: adaptarea, în primă instanță, la un cadru
economic, cultural și psihologic diferit și, ulterior, progresul simultan evoluției acestuia. Copiii crescuți în
familii organizate, în care primează bucuria, înțelegerea și ajutorul, vor fi stabili emoțional, afectuoși,
deschiși către noutatea aflată la un pas, în timp ce aceia care se dezvoltă în familiile monoparentale sau sunt
crescuți de bunici se vor adapta mai greu, fiind deseori privați de unele drepturi sau neavând perspective
atât de largi. Pentru cei din urmă rolul școlii devine unul mult mai important, de a responsabiliza și sprijini
familia în demersul educațional și de a-i oferi mai multe resurse elevului.
Indiferent de situație, îndeplinirea cu succes a funcțiilor familiei implică, în mod cert, respectarea
cerințelor socio-educaționale. Copiii trebuie să simtă preocuparea permanentă a adulților față de activitatea
lor școlară, supravegherea și îndrumarea în efectuarea temelor (fără a li se da totul de-a gata), asigurarea
unui minim material necesar îndeplinirii sarcinilor școlare și, nu în ultimul rând, oferirea unor recompense
pentru efortul lor. Dacă toate acestea sunt primite în cantitate optimă, dacă nevoile elevului sunt satisfăcute
(nefiind înlocuite cu rodul dorințelor sau subminate), el va fi pregătit să reacționeze prompt nu numai în
fața dificilelor sarcini școlare, dar și la contactul imediat cu viața reală, ce lasă, de multe ori, dezarmat chiar
și un adult.
BIBLIOGRAFIE:
3. 1.Stoian, Mihai - Rămân părinţii repetenţi? Dilemele adulţilor, Editura Tineretului,
Bucureşti,1968;
4. Drăgan, Ioan; Petroman, Pavel; Mărgineanţu, Dorina; - Educaţia noastră cea de toate zilele,
Editura Eurobit, Timişoara,1992;
708
PROF.INV.PRIMAR: BULZA DANIELA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 2 – CARACAL, OLT
copilăriei.
Când spunem manierat ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă. Copilul care
se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Încă de la 3 ani este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur
în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie
cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu ceilalţi copii de aceeaşi vârstă, să intervină
în discuţiile din familie, să vorbească la telefon, să fie incurajat, să se exprime şi să termine ce are de spus.
achiziţia normelor unui comportament social corect.
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
709
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
710
TREPTELE EDUCAȚIEI: FAMILIE-GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-COMUNITATE
EDUCATOARE: BUNAIASU CRISTIANA

GRĂDINIȚA P.N. ANINOASA, JUD. GORJ
„Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi

armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”
[Legea Învăţământului - nr.1/ 2011, art.3(2)]
Caracterizându-se prin unicitate, individul uman parcurge un drum lung prin zile şi prin ani acumulând
neîncetat, din mediile cu care intră în contact şi care îi favorizează dezvoltarea spiritului creativ, valori care îl
definesc.
Copilul, suprema fericire a unei adevărate familii, reprezintă scopul și esența noțiunii de a trăi, perpetuarea
speciei, împliniri, bucurii și tristeți, dorința de a face orice pentru fericirea lui, devotare supremă, mândrie și
împăcare, satisfacții, dreptul la viață... dar, multe îndatoriri ! Și dacă se pot oferi
cele mai bune condiții de creștere: hrană, mediu ambiant, regulile de igienă, problematică rămâne educația
optimă ce trebuie oferită copilului.
Componența familiei e variată: parentală, monoparentală, copii crescuți de bunici, înfiați, instituționalizați,
asistați sociali, etc. - și atunci lucrurile se complică în ceea ce privește educația .Un aspect este clar: copilul imită
modelul pe care îl vede, participă la activitățile care i se oferă, primele cu care intră în contact fiind jucăriile.
Sarcina decisivă în formarea personalității copilului îi revine familiei. O primă regulă este că oricare
părinte trebuie să insiste ca în lumea jucăriilor să existe ordine desăvârşită, să se păstreze curăţenie, să fie
depuse la locul lor şi mai ales, să nu fie deteriorate. Ordinea cu care va fi deprins, va fi menţinută şi în
mediul înconjurător în care îşi va desfăşura activitatea în viitor. În fiecare jucărie, copilul trebuie să vadă o
valoare precisă, s-o păzească, s-o păstreze şi s-o trateze ca pe o fiinţă, ca pe un prieten. Sunt copii care simt
o satisfacţie deosebită când distrug o jucărie; nu trebuie agresaţi fizic, ci trebuie lămuriţi că, dacă se mai
repetă această atitudine, nu vor mai primi nici o jucărie. Dacă își doresc ceva, un obiect, o jucărie, trebuie
lămuriți că o vor căpăta când se va putea și nu în acel moment, deși ei simt că:
„Amânarea este cea mai îngrozitoare formă a negării.” (Parkinson).
În relaţiile cu alţii va fi pus în situaţia de a dărui şi de a primi jucării, de a ceda în favoarea altuia.
Părintele trebuie să fie echilibrat, să nu fie exagerat de critic cu copilul, dar şi laudele să se bazeze pe eforturile
concrete obţinute de el. Întâlnim două categorii de părinţi: unii care dau prea mare atenţie jocului, îşi exprimă
părerea, nu explică rar şi clar sarcinile şi le dau teme pe care le rezolvă înaintea copilului bucurându-se ei,
astfel că nu-i rămâne copilului decât să privească, să asculte şi să imită ce reţine. În acest caz, copilul va
crede că numai cei mari pot lucra bine şi apare neîncrederea în forţele lui, frica de neizbândă, mai ales dacă
părintele se arată dezamăgit de imperfecţiunea realizării lui.
Altă categorie de părinţi sunt cei care nu se interesează de jocul copiilor crezând că aceştia ştiu singuri
cum să se joace şi se mulţumesc să abunde camera de jucării ca ei să-şi rezolve treburile casnice, în timp
ce copilul se joacă cum vrea şi cu ce vrea ocupând toată camera cu tot felul de jucării; nimic mai greşit!
Până la intrarea în grădiniţă, orice părinte trebuie să formeze copilului deprinderi igienice: de a folosi
periuţa de dinţi, de a mânca, de a se încălţa şi îmbrăca, de a aranja hainele şi jucăriile, de a păstra ordinea
şi de a participa în prezenţa părinţilor la mici activităţi gospodăreşti. Antrenarea copilului în activităţile
gospodăreşti dezvoltă solidaritatea cu interesele celor din jur, dezvoltă spiritul de păstrare şi răspundere,
capacitatea de orientare şi dispunere de a împărţi timpul necesar pentru muncă şi odihnă.
E o mare artă a vieţii ca gospodăria familială să fie organizată, chibzuită şi disciplinată, în care să nu
domnească prea multă nervozitate şi tânguiri, ci dorinţa comună de a îmbunătăţi traiul familiei.
Următorul pas constă în socializarea cu cei din jur, cu vecinii, cu prietenii, rudele și apoi cu colegii
de grădiniță. Rolul dominant în integrarea şi educarea copilului într-un grup mare îi revine educatoarei. Succesul
muncii instructiv - educative depinde de competenţa, de talentul pedagogic şi măiestria metodică, de dragostea
pentru profesie a educatoarei în conştiinţa căreia se realizează schimbările de atitudine şi comportament, adică acel
caracter unde se include tot conţinutul individualităţii: manifestările exterioare şi convingerile lăuntrice.
Nimic nu învaţă mai bine pe om ca modelul şi experienţa din care am înţeles că în activitatea pedagogică -
şi nu numai - principiul fundamental este respectul faţă de om, omul care îşi acceptă atât reuşitele, cât şi
înfrângerile; omul care munceşte.
711
Poveştile citite sau povestite, învăţarea unor versuri, mişcarea pe o melodie dezvoltă mai mult:
imaginaţia, memoria şi satisfacţia! Nu de puţine ori, atât familia cât şi educatoarea se află în situaţii de impas în
ceea ce priveşte munca educativă cu copilul. Se impune o strânsă colaborare între educatoare şi părinţi discutând
zilnic despre năzdrăvăniile, reuşitele sau abaterile disciplinare ale preşcolarilor atât la grădiniţă, cât şi acasă,
antecedente medicale, regim alimentar, activități preferate, înclinații aptitudinale. Învățământul preșcolar e
organizat, bine structurat și prin joc didactic și alte activități se realizează multe în ceea ce privește educația în
colectiv, în comunitate (informal, formal și nonformal, continuându-se cu școala.). Poveştile citite sau povestite,
învăţarea unor versuri, mişcarea pe o melodie dezvoltă mai mult: imaginaţia, memoria, sănătatea şi
satisfacţia, iar activitățile extracurriculare au un aport deosebit, în educație.
Societatea în care trăim oferă copiilor posibilitatea de a manevra aparatură modernă ca: telefon,
televizor, tabletă, chiar de la cea mai fragedă vârstă.
Părinţii pierd noţiunea timpului vizionării de către copil la televizor sau pe tabletă fiind convinşi că
îi educă acele scene redate. Într-adevăr, copiii sunt încântaţi de personaje, de culori, îi satisfac unele acţiuni
ce le provoacă râsul, dar nu pot reda derularea exactă a evenimentelor, nu înţeleg sensul multor cuvinte, nu
sesizează filonul educativ decât în cazuri rare. Rolul părintelui este de a doza timpul destinat acestor
activităţi, de a stabili distanţa de la care poate privi copilul, de a alege materialul de vizionat ţinând cont de
vârstă şi mai ales de a-i fi alături pentru a i se explica ceea ce vede trezindu-i sentimente pentru lumea pe
care o vede. Nu de puţine ori, televizorul prezintă scene de care trebuie să ferim copilul sau cuvinte pe care
nu trebuie să le reţină ştiind că modelul oferit este repede copiat şi redat, mai ales cel negativ.
Societatea e prezentă în mijloacele mass-media cu bune și cu rele; să fie alese acele programe care îi
educă, îi fac să fie buni, să crească stima de sine. Parteneriatele cu comunitatea locală îi face să aprecieze
munca, să se integreze în societatea de mâine, să respecte pe cei din jur, iar voluntariatul: activitățile
ECO.,strângerea-dăruirea unor obiecte, îi implică în viața comunității, deziderat educațional ce se poate
realiza numai prin conlucrarea celor trei factori: familie, grădiniță, comunitate.
Bibliografie:
1. Băban, Adriana,- „Consiliere educațională”, Editura Psinet, Cluj-Napoca, 2003.
712
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE
PROF.ÎNV PREŞCOLAR BUNDUC DANIELA
Cei şapte ani de acasă îşi pun amprenta asupra dezvoltării copilului, a viitorului adult. Omul este o
fiinţă educabilă. Are capacitatea de a acumula progresiv în plan comportamental. Educabilitatea individului
depinde de caracteristicile sale cognitive şi de cele individuale noncognitive.
În concepţia mea, cei şapte ani de acasă se referă la abilităţile care sunt dobândite acasă şi care au
impact în relaţionarea cu cei din jur. Mediul familial este primul cu care intră în contact copilul. Părinţii
sunt cei care îşi pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Întodeauna va fi copiat modelul din
familie. Când copiii sunt mici, cuvintele nu au un ecou atât de puternic în comportamentul acestora . Ceea
ce îşi vor însuşi va fi comportamentul adultului. Părinţii sunt modele de urmat. Cred că educaţia copilului
trebuie să înceapă cu educaţia părinţilor. Faptul că ai dat viaţă unei fiinţe nu te face părinte. Trăim într-o
societate în care informaţia este la un click distanţă, unde se fac cursuri pentru ,,meseria,, de părinte, când
toţi sunt în măsură să dea sfaturi, când suntem cei mai buni când e vorba de copilul altuia şi e mai greu să
gestionăm relaţia cu propriul copil. Vrem ca specialiştii, vorbind de copiii tipici, să facă ceea ce nu facem
noi acasă. Timpul petrecut cu mama, cu tata sau alţi membri ar trebui să fie unul de calitate, în care copiii
sunt ascultaţi, în care regulile de bun simţ şi bună creştere n-ar trebui lăsate la uşa casei. Şi acasă zâmbim,
vorbim pe un ton politicos, îi respectăm pe cei din jurul nostru, sarcinile sunt împărţite, părinţii iau decizii
de comun acord în ceea ce priveşte copilul. Degeaba îţi împingi copilul şi-I spui să salute, dacă tu nu o faci,
dacă acasă parinţii nu se salută, nu-şi vorbesc politicos.
Gadgeturile sunt cele care ţin loc de părinţi. Acestea nu pot empatiza cu cel mic, nu-l pot mângâia,
nu-l pot încuraja atunci când acesta are nevoie, de aceea în plan emoţional copiii sunt deficitari. Ei nu-şi
pot gestiona emoţiile, de aici pornesc tot felul de conflicte în relaţiile copil- copil, copil-adult. Nu putem să
vedem lacrimi în ochii lor şi de aceea cedăm la presiuni, uităm de limite şi reguli. Şi lacrimile sunt normale
atunci când ai o frustrare. În viaţa reală lucrurile nu se întâmlă cu aceeaşi repeziciune ca în cea virtuala,
trebuie învăţaţi să aştepte, să aibă răbdare, să caute şi singuri activităţi de petrecere a timpului liber, neuitând
de limite şi reguli.
Părinţii responsabili, în care relaţiile de familie sunt armonioase vor fi un exemplu pozitiv pentru
copiii lor, iar rezultatele nu vor întârzia să apară. Aceasta este perioada în care cel mic petrce foarte mult
timp în sânul familiei. Cu implicare, dăruire se vor vedea cei şapte ani de acasă.
BIBLIOGRAFIE
Gheorghe Tomşa (coordonator)- Psihopedagogie preşcolară şi şcolară Ed Coresi- Bucureşti 2005
713
EDUCAȚIA ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV.PREȘC. : BURACAI NEGIDAN

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.3-STRUCTURA
GRADINIȚA P.P. NR.3 MANGALIA, JUD. CONSTANȚA
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie,să citească şi a deveni un bun exemplu la
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. În
momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii
lui, dar şi a părinţilor.
de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă
etc.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi
de interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor.
Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să îi organizeze corespunzător
spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu
adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva
putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-ați ascunselea”, „De-a BabaOarba” etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre
gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie diferite roluri şi să intre în
jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc.
714
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
5. www.copii.ro
715
EDUCATOARE: BURCA LAURA-CRISTINA

GRADINITA CU P.P. NR. 2 BARLAD
716
modele de urmat.
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
- deprinderi de autoservire
- ordine
- igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- consecvenţă în realizarea unei sarcini
- concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini
- alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
717
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
718
PROFESOR LIMBA ENGLEZA, BURIU ROXANA

ŞCOALA GIMNAZIALA „VASILE VOICULESCU”
COMUNA PARSCOV, JUDETUL BUZAU
Motto: “Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea
pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.”
Aristotel
Familia este prima şcoală a copilului, iar plăcerea pe care copilul o descoperă în actul învățării este
asigurată de adulți și împreună cu aceștia. Învățarea este influențată de valorile culturale și spirituale care
sunt cultivate în preajma preșcolarului. Dacă între valorile din mediul familial și cel școlar apare o
discordanța severă, elevul le va îmbrățișa pe cele din familie pentru că ele sunt adânc înrădăcinate în mintea
sa, ca urmare a faptului binecunoscut că modelul parental este cel mai puternic model, cel pe care copilul
îl va urma inconștient, chiar și în cele mai rebele perioade ale dezvoltării sale.
Unul dintre cele mai importante obiective educative ale grădiniței, şcolii şi familiei este formarea la
elevi a unei atitudini pozitive, conştiente faţă de învăţătură. Acest lucru nu se poate realiza decât dacă există
încrederea în sine. Aceasta se dezvoltă încă din primele zile de viaţă şi se construieşte progresiv în timpul
copilăriei şi al adolescenţei. Făurirea ei se realizează prin achiziţii succesive şi influenţe diverse, dar totul
începe în familie și se continuă la grădiniță și apoi la școală.
Atitudinea elevului faţă de muncă şi faţă de învăţătura este rezultatul influenţelor educative exercitate
de familie, grădiniță şi şcoala asupra lui. Dacă părinţii şi educatorii se preocupă nu numai de suma
cunoştinţelor educative pe care şi le însuşeşte elevul, ci şi de atitudinea lui faţă de munca şcolară, dacă
elevul îşi pregăteşte lecţiile din proprie iniţiativă, în baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi a
obişnuinţei de a munci sistematic, se poate afirma cu certitudine că munca educativă a şcolii şi familiei a
fost încununată cu succes.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub acţiunea a numeroşi factori, interni şi
externi, naturali şi sociali, ca şi sub acţiunea unui ansamblu de influenţe organizate şi întreprinse deliberat
sau ocazional şi lipsite de intenţionalitate.
În lucrarea ,,Pedagogie. Fundamente teoretice”, Liliana Ezechil face diferenţa între două concepte
fundamentale, cu o deosebită semnificaţie teoretică şi practică: ,,factori educaţionali” şi ,,mediul
educaţional”.
Familia constituie unul din factorii educativi care prezintă o importanţă covârşitoare în formarea şi
dezvoltarea personalităţii. Familia are un rol important în creşterea şi educarea copiilor, reprezintă
principala verigă în dezvoltarea fizică şi psihică a acestora.
Între mediile educaţionale, şcoala reprezintă o instituţie socială specifică, având destinaţia de a
realiza, preponderent, pregătirea tinerelor generaţii pentru integrarea socială.
În mod constant copiii învaţă cum să relaţioneze cu sine şi cu ceilalţi, cum să exploreze şi să rezolve
probleme, învaţă comportamente. Această învăţare se realizează prin interacţiunea cu ceilalţi: părinţi,
profesori sau copii. Comportamentul acestora reprezintă modele de comportament pentru copil.
Familia este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp, şcoala
este cea care pune temelia viitoarei personalităţi.
Între cei doi factori trebuie să existe o permanentă colaborare bazată pe încredere, respect, stimă,
cointeresare în obţinerea eficienţei maxime în educaţia copilului. Elevii noştri vor fi mai bine pregătiţi cu
cât vom şti să colaborăm mai mult cu părinţii şi cu alţi factori educativi.
După unii analişti, şcoala are de îndeplinit trei obiective majore: de a pregăti individul pentru o
activitate benefică, de a-l forma ca viitor cetăţean şi de a-l împlini ca fiinţă umană. Şcoala nu trebuie să
ofere doar informaţii de ordin ştiintific, ci să formeze elevul ca pe un individ capabil să se integreze socio-
profesional, să-şi canalizeze energia şi aptitudinile într-o direcţie corectă, să se manifeste plenar, să fie
receptiv la valorile culturale, religioase şi morale ale societăţii în care trăieşte.
Toate acestea nu se pot realiza decât printr-o colaborare strânsă şi susţinută dintre familie şi şcoală.
Doar aşa ele pot pune în aplicare acest proces de educare a fiinţei umane în devenire. Important este ca
aceşti doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop comun.
719
Şcoala a fost întotdeauna mijlocul cel mai important pentru transferarea comorilor tradiţiei de la o
generaţie la cea următoare. Lucrul acesta este şi mai adevărat astăzi decât în trecut, deoarece prin
dezvoltarea modernă a vieţii economice, rolul familiei de purtător al tradiţiei şi al educaţiei a slăbit. Viaţa
şi sănătatea societăţii umane depinde, astfel, de şcoală într-o măsură şi mai mare decât în trecut. Orice
profesor este şi un creator de modele, de proiecte educaţionale, de metode şi procedee, un inovator. O
asemenea calitate îi pretinde profesorului imaginaţie, abilitate, inovatie in toate imprejurarile nu numaai in
cadrul lectiilor. El este specialistul care acordă o asistenţă psihopedagogică indispensabilă dezvoltării
multilaterale a elevului.
720
FAMILIA ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. BURLACU BIANCA
comun, dar nu și în cel juridic.( https://genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis/rolul-familiei-in-educatia-
copilului )
Familia este unicul grup social care prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei,
prin valorile și sentimentele clădite în cadrul ei, dă copilului forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale.
Lumea se caracterizează prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin
schimbări în toate domeniile, iar educația trebuie abordată în strânsă legătură cu problematica lumii
moderne.
Familia și mediul educațional școlar trebuie să manifeste o acţiune unitară, coerentă, Astfel părinții
trebuie să fie parteneri egali în educația copilului.
Familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al dezvoltării copilului, care ar trebui să
dezvolte o atmosferă echilibrată și prielnică acestuia. Asigurarea unui program al zilei care să respecte ore
de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări, un anumit regim igienico - sanitar este necesar dezvoltării
fizice sănătoase şi armonioase a oricărui copil. Trebuie să existe un echilibru între acestea și disponibilităţile
copilului, evitându-se suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului acestuia.
În familie, un bun dobândit, câștigat de către copil, este comportamentul moral conform unui sistem
de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent respect. Copilul trebuie să se simtă iubit și ocrotit în
sânul familie.
Suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului : sârguinţă, cinste, iniţiativă
creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc. sunt cele care definesc termenul de ”copil
bun”. De asemenea termenul de ”părinte bun” este suma următoarelor trăsături: răbdare, calm, înţelegere,
un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
În procesul de integrare a copilului în mediul social, familia îndeplinește importante funcții, care se
reflectă în dezvoltarea acestuia:
-dependența copilului față de membrii microgrupului familial, din punct de vedere fizic, psihic și
material;
-impactul emoținal major, datorat profunzimii relațiilor afective;
- primele modele comportamentale, obișnuințe, deprinderi apar în sânul familiei, nefiind neapărat
conștientizate sau pozitive în conținut;
-această matrice existențială care este familia imprimă un stil comportamental, care va influența
evoluția individului;
-prin influența ei în educație, familia face parte integrantă din viață.
Funcțiile educative ale familie:
 funcția instituțional-formativă se realizează prin influențe directe( explicații, întrebări, informații,
etc) și indirecte;
 funcția psihomorală-modelele de comportament ale părinților, dar și conversațiile purtate de
aceștia cu copii în legătură cu conduita;
 funcția socio-integrativă- climat familial dominat de relații de încredere și sprijin reciproc,
implicarea copiilor în activitatea familială, dar și acordarea autonomiei de acțiune;
 funcția cultural-integrativă-copii sunt implicați în viața culturală, prin modelul cultural oferit de
către părinți.
Astfel, părinții, prin mijloace de influențare, realizează socializarea primară cu proprii copii:
• reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu: încurajări, controlul efectuării temelor
etc.);
• comunicarea cu copilul (comunicarea de opinii, confidențe, schimbul de informații, etc.);
721
• cooperarea, participarea la activități comune (vizite, ieșiri, jocuri, etc.).
”Meseria” de părinte trebuie învățată, asa cum se face cu oricare meserie, dar implicațiile sunt
subiective. Așa cum noțiune de educator nu poate fi separată de cea de educat, nici cea de părinte de cea de
copil/umaș.
Educația dată copilului trebuie să corespundă societății actuale, iar părinții trebuie să devină conștienți
de influența care o exercită prezența lor în viața copilului.
Bibliografie:
1. ”Educația adulților”- Paloș R., Sava S., Ungureanu D.;
2. https://genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis/rolul-familiei-in-educatia-copilului,
3. https://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/.
722
PAȘI ÎN EDUCAȚIE: FAMILIE, PREȘCOLARITATE, ȘCOALĂ ȘI
COMUNITATE
EDUCATOARE: BURLEA SIMONA CORINA

GRĂDINIȚA NR. 2 STERPOAIA, JUD. GORJ
Copilul nu poate fi „ maturizat” înainte de vreme, deoarece:

„Copilul se dezvoltă în mod natural trecând printr-un număr de etape care se succed în ordine
constantă.” (Claparede). Influenţa părinţilor este covârşitoare sub aspectul rolului lor în formarea
personalităţii copilului. Ca efect al acţiunii factorilor ambientali, structurile şi nivelurile psihice pot să
devanseze vârstele cronologice, dar a forţa ritmul dezvoltării printr-o accelerare artificială, a recurge la o
îndopare, la o învăţare prematură care se va dovedi neroditoare, este un act inuman. Unii părinţi văd în
micuţul pui de om, un geniu.
Societatea în care trăim pune la dispoziție mijloace de informare dar, părintele nu trebuie să lase la
îndemâna copiilor mici asemenea aparate fără a fi supravegheaţi, ci să le ofere jucării potrivite vârstei și să
nu accepte absolut totul: oricum, oricând, orice doreşte copilul; viaţa demonstrează de multe ori că:
„Adevăratele dezastre în viaţă încep când ai tot ce-ţi doreşti.”(„LegealuiKristol)”
Alternarea jocurilor audio-vizuale cu celelalte jocuri de construcţie şi respectarea unui program zilnic
(de somn, masă, joc, plimbare, baie, etc.) grija părintească, dragostea şi modelele cultural-comportamentale
asigură dezvoltarea psihică sănătoasă a copilului.
Cunoaşterea acumulărilor realizate în familie constituie primele elemente pentru cizelarea ortoepiei
copilului şi a depistării unor trăsături de caracter, astfel că, prima sarcină a educatoarei este de a cunoaşte
mediul din care provine copilul: părinţii, casa şi persoanele cu care intră în contact. A lucra cu şi a modela
un om este cea mai grea sarcină care are cele mai multe etape fără un finiş exact, ca la o linie de sosire. O
zicală populară spune că „degetele de la o mână nu se aseamănă”, viaţa demonstrează că „orice fiinţă este
un unicat”, ştiinţa concretizează cele două constatări, iar religia afirmă: „mulţi chemaţi, puţini aleşi”, adică
din cei care doresc să îmbrăţişeze această profesie, cred că sunt chemaţi; puţini au însă acea chemare, acel
har de a lucra cu o fiinţă asemănătoare, firavă, care va trebui să pătrundă singură prin căile întortocheate
ale vieţii spre perpetuarea a tot ce se vede.
Pe prim plan stă cunoaşterea copilului de către educatoare. Pentru a-l influenţa optimal, trebuie
redescoperit mereu în dinamica ipostazelor inedite ale individualităţii lui în devenire, sub toate aspectele.
Activitatea primordială în grădiniță, dar și acasă este jocul.
Jocul în grup impune cunoaşterea membrilor de către părinți și educatoare şi, bineînţeles, cooperarea
părților. În toate fazele jocului trebuie dezvoltate deprinderile de muncă, curajul pentru învingerea
greutăţilor, puterea de gândire creativă şi o conduită corectă în relaţiile cu cei din jur. Neînţelegerile dintre
copii trebuie aplanate prin căutarea unei căi de înţelegere. Rar se întâmplă ca numai o parte să fie vinovată!
Prin implicarea neutră a părinţilor, copilul va înţelege că părinţii sunt imparţiali fiind o pildă pentru
comportarea lui, un exemplu de urmat. Agresivitatea părinţilor faţă de familia rivală împinge caracterul
copilului spre răutate, neîncredere, spre un egoism familial orb şi sălbatic. Părinţii trebuie să trezească în
sufletul copilului nu numai mândria pentru propriile succese, ci în primul rând pentru acelea ale echipei; să
tempereze lăudăroşenia preţuind contribuţia grupului astfel ca toţi să primească succesul ca şi insuccesul.
Participarea copiilor la muncile familiei trebuie să înceapă de timpuriu, sub formă de joc, apoi prin
sarcini concrete pe care trebuie să le rezolve fără niciun refuz: igiena personală, aranjarea hăinuţelor,
servirea mesei, păstrarea curăţeniei, aducerea unui obiect cerut, etc.
Nu trebuie însă abuzat cu rugămintea, ci să o alterneze cu trasarea de sarcini în mod liniştit, sigur,
serios. Dacă i se cere copilului să strângă jucăriile şi apoi să vină la masă, iar el refuză scuzându-se că le va
strânge după ce serveşte masa, ambii părinţi nu vor fi de acord, deci, când se hotărăşte ceva, da-ul să fie da,
iar nu-ul să fie nu! Nu va fi primit la masă până nu va strânge jucăriile. I se explică faptul că poate veni
cineva în timp ce servesc masa şi va găsi dezordine. Rar, dacă e nevoie, se recurge la constrângere care
poate începe cu simpla repetare a sarcinii date până la repetarea aspră, exigentă; însă nu se recurge la
agresarea fizică, fiindcă aceasta sădeşte frica, dezgustul de muncă.
723
Vocea trebuie să fie serioasă, dar nu ridicată; (vocea caldă linişteşte, domoleşte, alină chiar durerile,
îi aduce zâmbetul, încrederea), să nu fie folosite cuvinte obscene, trântirea unor lucruri, jignirea unor adulţi
în faţa lor, pentru că toate ieşirile nervoase vor fi preluate ca model şi vor fi redate în jocurile cu alţi copii.
Repulsia faţă de muncă, lenea, se datorează unei educaţii greşite. Pentru orice activitate prestată este
indicat ca părinţii să nu aplice răsplată sau pedeapsă; recunoaşterea că activitatea a fost bine executată,
trebuie să fie cea mai mare răsplată. Copilul nu trebuie lăudat pentru munca sa în prezenţa cunoscuţilor sau
pedepsit pentru o activitate greşit executată, ci să apreciem faptul că a încercat să execute ceva care altă
dată va fi executat mai bine.
Prin jocurile cu copiii într-un parc, ei devin sociabili şi îngăduitori.
Plimbările sunt benefice dezvoltării fizice în special, dar oferă şi posibilitatea de a observa natura,
oamenii, preocupările lor satisfăcând curiozitatea copilului.
Mulţi părinţi se simt iritaţi de interminabilele întrebări ale copilului, îl ceartă dacă începe să cânte sau
să recite, să intre în vorbă cu cineva, etc. Aceşti părinţi nu cunosc lumea copilăriei, nu empatizează cu
sufletul copilului făcându-l să devină retras, tăcut, trist.
Educatoarea trebuie să ştie şi să observe, să asculte şi să ajute copilul facilitând comunicarea şi
aplicând principiul tratării diferenţiat-individualizate, ţinând seama de faptul că fiecare copil dispune de
ritmuri proprii de asimilare - formare – dezvoltare.
„Adaptarea predării la posibilităţile intelectuale ale elevilor este sufletul învăţământului”. (J. A.
Comenius – „Arta didactică”)
Consemnarea informaţiilor şi colecţionarea lucrărilor într-un biblioraft la care se adaugă cele realizate
în grădiniţă vor fi mărturii ale progresului copilului.
În grădiniță trebuie să se insiste la educarea estetică, la cultivarea sentimentelor de preţuire a
tezaurului de gândire şi simţire al poporului român, la aprecierea valorilor spirituale naţionale, la
valorificarea obiceiurilor şi tradiţiilor populare, mai ales la cele din zonă; prezentarea spectacolelor în
comunitate dovedește menținerea identității naționale, sădirea sentimentului patriotic, patriotism de care,
în aceste timpuri, este atâta nevoie!
În cadrul activităţilor, educatoarea trebuie să antreneze toţi copiii, să-i recompenseze pentru
realizările lor şi să-şi arate mulţumirea pentru cât au putut lucra, asigurându-i că în ziua următoare va fi mai
bine şi vor avea mai multe satisfacţii.
Legătura cu comunitatea prin parteneriate cu biserica, dispensarul, poliția sau cu alți factori
educaționali lărgește sfera de cunoaștere, întărește încrederea în forțele proprii, cultivă respectul față de cei
din jur și dorința de a participa la cât mai multe activități, activități care se doresc diseminate, recompensate
prin cooperarea membrilor parteneriatelor.
Numai conlucrarea dintre toți factorii educaționali duce la unei formarea unei educații fără frontiere,
la asigurarea unui dorit viitor.
Bibliografie:
1. Petrache, Simona-Corina - „Copilul și jocul”, Editura Focus, Petroșani,2015.
2. Stănculescu, Camelia - „Menagementul parteneriatului școală-comunitate” în „Managementul
grupului educat”, Editura ASE, București, 2006.
724
EDUCAȚIA PARENTALA, CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. BURSUC MANUEL

COLEGIUL TEHNIC NR.2 TG-JIU, JUD. GORJ
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-
acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne
ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care
copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
Responsabilitatea aruncată pe umerii parintilor?
ani de-acasă”.
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Și îl va evita pe cel din urmă.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa
și exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate.
725
ÎNVÃȚAREA ȘI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI DE LA NAȘTERE LA 7 ANI
PROF. LOGOPED BUTA CORINA NICOLETA, CJRAE CLUJ
„Arată-mi un copil până la vârsta de 7 ani și îți voi spune cum va fi când va ajunge adult”.
Aristotel
Studiile științifice arată că primii șapte ani din viața unui copil au cea mai mare importanță în
dezvoltarea abilităților sociale ale viitorului adult.
In primii șapte ani, creierul are cea mai rapidă rată de dezvoltare din toată viața. Experiențele
timpurii variate – ceea ce copilul vede, aude, simte, atinge, gustă, miroase și pune în mișcare – ajută
la crearea rețelelor neuronale care stau la baza dezvoltării sale cognitive ulterioare. Insă, copilul nu
este doar un receptor pasiv al informației provenite prin simțuri. Pentru fundamentarea învățării, el
are nevoie să acționeze activ asupra lumii înconjurătoare, înțelegând astfel nemijlocit principiile care
o guvernează.
În primii ani de viață, creierul își dezvoltă rapid sistemul de cartografiere. Creierul copilului se
dezvoltă rapid. În primii trei ani, creierul acestora deja formează câte un milion de conexiuni neuronice pe
minut. Aceste legături devin sistemul de cartografiere al creierului.
La 6 ani copilul are douã treimi din creierul unui adult æi are de 5-7 ori mai multe conexiuni între
neuroni decât creierul unui copil de 18 luni sau al unui adult. Creierul unui copil de 6-7 ani are o imensã
capacitate de a realiza mii și mii de conexiuni dendritice între neuroni. Acest potențial de dezvoltare se
finalizeazã în jurul vârstei de 10-11 ani, când copilul pierde cam 80% din acest volum de conexiuni
neuronale. Ceea ce nu dezvoltãm sau nu utilizãm, pierdem ca și capacitate. O enzimã este eliberatã în creier
și dizolvã toate cãile neuronale slab mielinizate.
Dezvoltarea limbajului și a funcțiilor cognitive depinde în mare măsură de mediul în care cresc, nu
doar de moștenirea lor genetică.
Părinții joacă un rol crucial în dezvoltarea limbajului la copii. Studiile au arătat că acei copii cărora li
se citește și cu care se poartă conversații îndelungate încă din primul an de viață, vor avea un vocabular mai
dezvoltat și o exprimare gramaticală mai bună decât restul copiilor.
Un studiu realizat de cercetatorii din cadrul MIT a arătat că frecvența conversațiilor dintre copil și
adulți are efecte asupra dezvoltării creierului copiilor și că este mai importantă pentru dezvoltarea
limbajului decât numărul de cuvinte la care este expus copilul. Studiul a implicat copii cu vârste între 4 si
6 ani, care au fost înregistrati timp de două zile, pentru a fi analizată apoi participarea lor la conversații cu
adulții din viața lor.
Rezultatele studiului au indicat că activitatea cerebrală atunci când ascultă o poveste este mai intensă
în cazul copiilor care au participat la un număr ridicat de conversații cu paărinții, față de activitatea cerebrală
a copiilor care nu au avut conversații frecvente cu parinții lor. Diferențele au fost observate în zona din
creier responsabilă cu producerea limbajului și cu procesarea cuvintelor. Cu cât activitatea cerebrală în
această zona a fost mai intensă, cu atât copiii au avut rezultate mai bune la testele de limbaj.
Autorii arată că „este important nu doar să vorbești copilului, ci să vorbești cu copilul tău. Nu este
vorba de a asalta copilului cu multe cuvinte noi, ci de a avea o conversație reală cu el.”.
Studiul a arătat pentru prima dată efectele reale asupra dezvoltării creierului, a felului în care părinții
comunică cu propriii copii.
Bibliografie:
Ionescu, Mihaela - ,,Repere fundamentale în învãțarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere
la 7 ani”, Editura Vanemonde, București, 2010
726
FAMILIA – FACTOR EDUCATIV
PROF. ÎNV. PREŞC.: BUTĂ DANIELA-ELENA

COLEGIUL NAŢIONAL PEDAGOGIC “ŞTEFAN CEL MARE”
BACĂU
Familia reprezintă nucleul fundamental al societăţii şi îndeplineşte un sistem de funcţii între care cele
mai importante sunt: funcţia biologică – prin această funcţie, familia asigură reproducerea speţei fiinţei
umane, rezolvându-se prin familie problema demografică; funcţia economică – familia trebuie să asigure
baza materială necesară satisfacerii trebuinţelor de alimentaţie, îmbrăcăminte, etc. a tuturor membrilor
familiei; funcţia de socializare – familia, reprezentând nucleul de bază al societăţii în care acţionează
relaţiile interumane, sociale şi civice la nivel de microgrup social, în mod firesc contribuie la socializarea
membrilor ei, a copiilor îndeosebi, dezvoltând relaţii de înţelegere, de cooperare, respect şi ajutor reciproc,
de rezolvare în comun a o serie de trebuinţe materiale, spiritual, sociale, etc.; şi funcţia educativă –
creşterea şi educarea copiilor reprezintă îndatoriri şi responsabilităţi deosebit de importante ale familiei,
oricare ar fi dificultăţile economice sau de altă natură. Mediul educogen familial are influenţe deosebit de
puternice asupra formării personalităţii copilului, a comportamentului lui, care îşi menţin forţa educativă
uneori toată viaţa. De aceea poporul nostru acordă o importanţă deosebită educaţiei “celor şapte ani de-
acasă”.
După intrarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează, ci ea
continuă să aibă aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o funcţie socioeducativă a familiei nu încetează
toată viaţa, căci şi atunci când au ajuns adulţi şi şi-au întemeiat o familie, părinţii îi consideră tot copiii lor
şi pot, oricând, să-i ajute.
Abandonarea sau diminuarea funcţiei eucative constituie cauza primordială a neîmplinirii copiilor,
adolescenţilor, a apariţiei şi amplificării delincvenţei juvenile, a tuturor deviaţiilor şi infracţiunilor săvârşite
de copii şi tineri.
Pentru ca familia să-şi îndeplinească în mod corespunzător funcţiile sale este necesar ca soţul şi soţia,
ca părinţi şi manageri ai familiei, să-şi conceapă şi să realizeze un statut de parteneri egali, manifestându-
se ca două alternative în interacţiune, cu drepturi şi obligaţii egale, înlăturând orice fel de discriminări, care
dăunează vieţii de familie, educaţiei şi socializării corecte şi elevate a copiilor.
Îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei implică respectarea unui sistem de cerinţe, printre care
menţionăm: preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătirii culturale şi profesionale
pentru a putea fi model şi pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalităţii lor; realizarea unui colectiv
familial închegat, unit, care să aibă forţa socioeducativă corespunzătoare; cunoaşterea de către părinţi şi de
către alţi membri adulţi ai familiei (bunici etc.) a obligaţiilor socioeducative ce le revin în educarea copiilor;
aceasta presupune şi o preocupare pentru pregătirea psihopedagogică, pentru a acţiona coresăunzător şi cu
eficienţă în modelarea personalităţii acestora; antrenarea copiilor, după posibilităţile lor, la viaţa şi munca
variată a familiei, evitându-se situaţiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuinţelor lor;
sprijinirea copiilor la învăţătură, după posibilităţile părinţilor, evitându-se situaţiile ca părinţii să le
efectueze temele, lucrările şcolare etc.;
O educaţie părintească bazată pe convingere este mai grea şi de lungă durată, însă este mai fiabilă,
mai eficientă, mai plină de satisfacţii pe termen lung, atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Părinţii sunt
primii educatori, care au o mare responsabilitate socioumană şi a căror educaţie lasă amprente, uneori pentru
toată viaţa. Pentru a reuşi mai bine în educaţia copiilor părinţii trebuie să se pregătească pentru a fi
educatori, să ştie care sunt fundaamentele concepţiilor şi strategiilor educative. De asemenea, ei trebuie să
colaboreze cu şcoala – în primul rând – direct şi prin Consiliul de părinţi, precum şi cu specialiştii din
unităţile specializate sau organizaţiile nonguvernamentale care au şi preocupări în domeniul educaţiei,
luând în consideraţie cee ace le este util pentru educaţia copiilor lor. Trebuie conştientizat faptul că părinţii
au îndatorirea sacra de creştere şi educare a copiilor lor, fără a devein însă supuşii acestora. La rândul lor
şi copiii au obligaţia tot sacră, de a-şi iubi părinţii şi de a-i respecta, încât atunci când copiii vor deveni
mari, iar părinţii vor avea vreo nevoie, copiii să-şi ajute părinţii fără reserve.
727
Aşa cum am specificat mai sus, colaborarea familiei cu şcoala este o condiţie importantă a unirii
eforturilor în educarea copiilor. Această colaborare trebuie să constituie o acţiune suplă de educare a
educatorilor-părinţi.
Motivele pentru care şcoala şi familia realizează parteneriatele sunt pentru ca părinţii sunt juridic
responsabili de educaţia copiilor privind dezvoltarea abilităţilor de lideri ale părinţilor, dar şi pentru că
atitudinea parentală are influenţă asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, mai ales asupra motivaţiei
învăţării, şi mai ales pentru că o bună parte din educaţie se petrece în afara şcolii.
Educaţia începută în familie reprezintă baza dezoltării sănătoase a copilului în ceea ce priveşte
comportamentul, atitudinile şi aptitudinile acestuia. Părinţii sunt cei care insuflă respectul faţă de cei din
jur şi faţă de mediul înconjurător, capacităţile de a iubi aproapele şi mediul în care trăieşte, dar mai ales
părinţii reprezintă modelul lor în devenirea lor viaţă.
După educaţia oferită în familie, profesorul este cel care continuă educaţia părinţilor, acesta fiind cel
care îndeplineşte o profesiune de o deosebită importanţă, aceea care asigură formarea şi pregătirea
personalităţii tinerelor generaţii şi pregătirea lor profesională în cadrul instituţiilor de învăţământ, strâns
legate de viaţă, de activitatea socioprofeională, morală şi cetăţenească. Prin aceasta profesorul contribuie
la realizarea celui mai important “produs” al societăţii, omul pregătit prin studii, omul calificat, care se
integrează în activitatea social-utilă, aducându-şi aportul la producerea bunurilor materiale şi spiritual, la
progresul continuu al societăţii. Profesorul este principalul factor al educării şi pregătirii tinerilor. El este
învestit cu un rol îndrumător, contribuind, însă, la pregatirea omului pentru activitatea şi creaţia
independentă, în contextul unor relaţii de cooperare şi ajutor reciproc între el şi tineri.
Munca şi personalitatea educativă ale profesorului şi iubirea şi răbdarea părinţilor pot lăsa urme
frumoase în creşterea copilului, acesta devenind la rândul lui un formator şi un model pentru generaţiile
următoare.
BIBLIOGRAFIE:
Cucoş, C., (2006), Pedagogie, Editura Polirom, ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Bucureşti;
Bontaş, I., (2007), Tratat de pedagogie, Editura All, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Bucureşti.
728
CEI 7 ANI DE ACASĂ
AUTOR: BUTE MIHAELA
Mai există cei 7 ani de acasă, sau au ajuns ca aceștia să fie doar o utopie?
Trăim într-o societate a tehnologiei, a rapidității... iar pentru majoritatea adulților educația copiilor a
căpătat o conotație tot mai mult instituțională. Mulți sunt de părere că educația se face doar la școală, iar
cadrele didactice sunt direct răspunzatoare pentru comportamentul copiilor. Numai că, educația realizată în
școală are într-o proporție însemnată doar caracter științific, se bazează pe predarea noțiunilor științifice cu
ajutorul cărora copiii pot înțelege mecanismele de funcționare a lumii, a societății, a mediului înconjurător.
Sunt situații în care educația realizată în școală nu este suficientă și nu acoperă necesitățile de zi cu zi a
unui copil, a unui adult, deoarece aceasta este o educație formală mai în tot cuprinsul ei. Iar, pentru ca
educația unui copil să fie pe deplin desăvârșită este necesar și de implicarea părinților, a familiei. Aici
punem să detaliem aspectele celor 7 ani de acasă, a personajelor care trebuie să se implice și mai ales ce
cuprinde această educație a celor 7 ani.
Se spune că, copilul este oglinda familiei. Lucru foarte adevărat și observat cu ușurință în societatea
zilelor noastre. Cel mai ușor experiment ar fi să analizăm doua familii diametral opuse ca mediu de viață,
cultură, educație etc. Se va observa cu ușurință înclinațiile, comportamentul unui copil cu care s-a lucrat de
la naștere, în ceea ce înseamnă respectul, grija, generozitatea, capacitatea ce a ajuta și de a interacționa într-
un mod plăcut cu cei din jurul său și comportamentul unui copil în creșterea căruia nu s-a implicat nimeni
din punct de vedere psihologic, sufletesc. Un copil născut și crescut într-o familie toxică, într-o familie în
care domnește haosul și indisciplina, în care prioritare sunt doar activitățile mai puțin încărcate de cultură
și disciplină, va manifesta la rândul său un comportament toxic atunci când va intra în colectivitate sau va
lua contact cu societatea. Și sunt foarte puține cazuri în care un copil a reușit să se autoeduce și să fie în
opoziție cu normele familiei în care a crescut, să reușească să fie în conformitate cu standardele societății
în materie de comportament civilizat.
Astfel că, cei 7 ani de acasă au o însemnătate mult mai mare în educația unui copil decât orice altă
formă de educație, fie ea chiar și formală. Deoarece fără o bună educație primită în familie încă de la naștere,
copilul ajunge să considere educația formală neimportantă și astfel se ajunge la situațiile de analfabetism,
absenteism alarmant sau abandon școlar.
Pentru o bună reușită celor 7 ani de acasă sunt esențiale doar câteva elemente care, o dată asimilate
de copil și percepute ca ceva normal, vor asigura, după părerea mea, o mai bună comunicare părinte-copil,
mai apoi cadru didactic-copil și totul va fi clădit pe fundamente solide.
Este nevoie de un comportament adecvat în interacțiunea cu un copil mic, este impetuos necesar ca,
copilul să vadă în primă fază exemple de bune practici, ca mai apoi să le poată realiza și el și să le perceapă
ca ceva necesar, normal. Respectul, generozitatea, empatia, iertarea, toate se pot trasmite unui pui de om
doar puse în practică de familia acestuia în viața de zi cu zi. Comunicarea dintre un copil și părinte este
iarăși primordială, deoarece el nu percepe acțiunile într-u totul, nu înțelege pe deplin însemnătatea lor. Și
atunci, explicând de ce am procedat într-un fel anume îl ajutăm pe cel mic să înțeleagă motivele, să înțeleagă
DE CE-ul!? Putem să adăugăm astfel pe lista mijloacelor, metodelor prin care putem realiza o bună creștere
și comunicarea.
Dacă s-ar realiza la momentul potrivit, însemnătatea educației de acasă, poate am trăi într-o societate
mai frumoasă și mai sănătoasă, dar cum aceste lucruri nu se pot realiza în totalitate, rămâne pe umerii școlii
să mai remedieze lacunele unei creșteri, unei educații greșite din familie. Sunt cazuri în care se reușește,
dar de cele mai multe ori copiii se pierd, gena și tot ceea ce au trăit acasă și au văzut în familie sunt mai
puternice decât promisiunile școlii, precum că într-o zi va avea de cules doar lauri....
729
CEI SAPTE ANI DE ACASA- ROLUL FAMILIEI IN EDUCAȚIA COPILULUI
PROF. BUȚIU EMILIA,

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ARAD
“Un copil educat numai la scoala este un copil needucat.”- George Santayana
Creșterea și educarea copilului reprezintă îndatoriri și responsabilități de seama ale familiei indiferent
de dificultățile întâmpinate din punct de vedere socio-economic sau de altă natură. Mediul de educație
familial constituie o influență deosebit de puternică asupra formării personalității copilului, a
comportamentului acestuia care poate să își mențină forța educativă toată viața.
Familia este una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură menținerea continuității
biologice, culturale a societății, satisfacerea nevoilor personale, oferind sentimentul siguranței, menținerii
și dezvoltării personale. Ea s-a dovedit esenţială pentru dezvoltarea psihică a copilului şi reprezintă o sursă
primară de dragoste şi afecţiune. Aceasta trebuie să împlinească aproape toate nevoile de creştere şi
dezvoltare, atât fiziologice, cât şi psihologice ale copilului, nevoi care condiţionează fundamental calitatea
achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare.
În cadrul familiei, copiii câştigă şi dezvoltă aproape toate achiziţiile importante de ordin psihomotor,
cognitiv şi afectiv, motiv pentru care evaluarea contribuţiei sau influenţei familiei în dezvoltarea copilului
faţă de alţi factori, cei genetici şi sociali, este dificil de realizat. Nucleul de bază al societății, familia oferă
mediul în care copilul se naşte, trăieşte primele experienţe, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă;
acționează relațiile interumane, sociale civice la nivel de microgrup social și contribuie la dezvoltarea
competențelor de socializare dezvoltând relații de respect reciproc, colaborare, ajutor, lucru în echipă etc.
De asemenea efortul familiei este deosebit ȋn educarea copilului ȋn vederea adaptării optime la mediul
social ȋn menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale, ȋn dezvoltarea şi menţinerea stării de bine contribuind
astfel la acceptarea de sine (atitudine pozitivă faţă de propria persoană), relaţii pozitive cu ceilalţi (toleranţă,
sociabilitate, ȋncredere ȋn oameni, nevoia de a oferi şi de a primi afecţiune, atitudine empatică deschisă şi
caldă), autonomie (independență, rezistenţa la presiunile de grup, autoevaluarea după standarde personale
şi nu după așteptările şi standardele celorlalţi), control, sens şi scop ȋn viaţă (copilul poate să facă o analiză
adecvată a punctelor sale tari, slabe şi a oportunităţilor pentru valorizarea nevoilor personale; ei se bucură
de prezent şi au ȋncredere ȋn viitor, fiind convinşi că trebuie să se implice pentru a reuşi) şi, nu ȋn ultimul
rând, dezvoltarea personală (atitudine deschisă faţă de experienţe noi, valorizarea propriului potential,
capacitatea de autoreflecţie, percepţia schimbărilor de sine pozitive, eficienţă, creativitate ȋn nevoia de
provocări şi respingerea rutinei).
Wiliam Temple spunea ,, Cel mai puternic factor educational este conversația din casa unui copil.”
Aceste cuvinte ne duc cu gândul la faptul că, familia constituie modelul pe care copilul îl imită și urmează
iar iubirea, maturitatea emoțională, comunicarea empatică, responsabilitatea sunt elemente de bază ale
dezvoltării copiilor care iau naștere și se dezvoltă într-un climat familial propice. ,,Exemplul este cel mai
bun lucru pe care un părinte îl poate face pentru copilul lui” Thomas Mann. Comunicarea intrafamilială
influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului şi, de asemenea, formarea personalităţii acestuia.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Calitatea limbajului (volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării), depinde de
modelele oferite de părinţi, de modul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: ordinea, răbdarea, respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea etc. Din familie, cei mici vor învăţa să facă diferenţa ȋntre ce este bine şi ce este rău, ce este
drept şi ce este nedrept, ce este frumos şi ce este urât în comportamente.
„ Educația e pur și simplu sufletul unei societăți pe măsură ce trece de la o generație la alta.” G.K.
Chesterton iar ,, cei sapte ani de acasă”, adică educația în familie, reprezintă temelia acestui deziderat fiind
completată ulterior cu educația instituționalizată ( grădiniță, școală) în vederea obținerii idealului educativ
și de dezvoltare a personalității.
730
Bibliografie:
Ioan, Bontaș- Pedagogie, Editura ALL,1994
https://genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis/rolul-familiei-in-educatia-copilului
https://timtim-timy.ro/sites/all/themes/timtimtimy/pdf/Simpozion_2015-2016/metodica/11.pdf
731
EDUCAȚIA POZITIVĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, GURGU ELENA CONDINA

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, STAN DANIELE ELENA
GRĂDINIȚA. P.P ,,SFÂNTUL MUCENIC MINA,, PLOIEȘTI
Copiii sunt ca și bureții. Absorb tot ceea ce facem, tot ceea ce spunem. Ei invață in fiecare clipa de
la noi, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este
diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor,
majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii
lui, dar şi a părinţilor.
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale.
Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare,
pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care
intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Trăim într-o criză a educației, unde, în fiecare zi creste numarul violenței la copii și adolescenți, la
puțina prețuire de sine a acestora, la boala deficitului de atenție. Aproape toți părinții pun sub semnul
întrebării atât vechile metode de educație, cît și pe cele noi. Unii părinți cred că aceste probleme sunt
rezultatul faptului ca le permit și le oferă copiilor prea multe, în timp ce alții consideră că practicile învechite
în educație- ca bătaia și țipatul-sunt singurele responsabile. Dar, problemele copiilor noștrii încep acasă și
pot fi rezolvate tot acasă. Părinții pot încerca să schimbe societatea, dar trebuie să realizeze, de asemenea,
că ei dețin puterea de a crește copii puternici, optimiști, cooperanți și miloși.
Pentru a face față schimbărilor din societate, părinții trebuie să-ți schimbe atitudinea față de educație.
E nevoie ca părinții să-și modernizeze modelele de educație pentru a crește copii și adolescenți sănătoși și
cooperanți.
În trecut, copiii erau controlați prin dominare, frica și culpabilitate. Pentru a le motiva un
comportament bun, erau făcuți să creada că sunt răi și nu merită un tratament bun dacă nu sunt supuși.
Teama de a nu pirde iubirea și privilegiile era un puternic mijloc de a- i supune. Când acesta nu mai
functiona, li se administrau pedepse severe care să genereze o frică și mai mare și sa le supuna voința. În
mod ironic, din perspectiva educației pozitive, afirmarea unei voințe puternice este baza formării încrederii,
cooperării și sentimentului de compasiune la copii. Atitudinile din trecut ale parinților urmăreau să formeze
copii buni. Educația pozitivă formeaza copii cu sentimentul compasiunii, care nu trebuie să fie amenințați
pentru a respecta regulile. Ei nu mint și nu înșeală, nu pentru că acest lucru este împotriva regulilor, ci
pentru că sunt cinstiți și onești. Acestor copii moralitatea nu le este impusă din exterior, ea pornește
dinăuntru și este învățată prin cooperarea cu părinții.
Ceea ce facem cu copiii noștri este mult mai important decât ceea ce spunem sau chiar decât ceea ce
credem. Valorile noastre se transmit de la o generație la alta prin intermediul comportamentului nostru.
Copiii ne urmaresc și absorb ca un burete felul în care trăim laolaltă zi de zi, iar ceea ce invață le servește
drept model toată viața,afectându-i nu numai pe ei, ci și pe copiii lor.
Faptul că le oferim copiilor noștri o lume plină de încurajare, toleranță și prețuire, o lume în care să
aibă parte de acceptarea, aprobarea și recunoașterea noastra, o lume în care să daruiasca din tot sufletul și
să se aștepte în schimb la corectitudine, bunăvoință și considerație, poate transforma viața și poate
transforma calitatea vieții tuturor celor care le sunt in preajmă.
732
Bibliografie:
Dr. John Gray - ,,Copiii sunt din rai", Editura Vremea, București, 2008
Dorothi Law Nolte, Rachel Harris- ,, Copiii învață ceea ce traiesc", Editura Humanitas, București,
2007
733
CE ÎNSEAMNĂ CEI 7 ANI DE ACASĂ?
BUTURUGĂ IOANA, ȘCOALA GIMNAZIALA SCUTELNICI
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
exclusiv a grădiniţei.
interesează fără a recurge la un „interogatoriu”.
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
modele de urmat.
descopere lumea. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte
apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt
frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne
734
dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii
de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative.
Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea
în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
- deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea
trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj
corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire) - modul de a
relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i
se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă
în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor
şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său.
735
EDUCAȚIA IN FAMILIE – IMPORTANȚA FAMILIEI IN CREIONAREA
CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. ÎNVAȚAM. PREȘC. BUZARNA-TIHENEA VIORICA

GRADINIȚA CU P.P. LICURICI, OVIDIU
Prin educația pe care copilul o primește de la părinți încă de la naștere duce la dobândirea unor bune
deprinderi, cum ar fi deprinderi igienico-sanitare, deprinderi de comportare civilizată și de politețe,
deprinderi de ordine și de curățenie.
Până la vârsta de șapte ani – în special până la vârsta de trei ani – copilul petrece mult timp cu cu
familia, membrii acesteia având o influență deosebită asupra lui. Formarea deprinderilor menționate mai
sus necesită din partea părinților răbdare, echilibru între severitate, timp și toleranță.
De menționat, în acest sens, este opinia lui Charles Colson cu privire la importanța educaței primită
în cadrul familiei:
„Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți”.
La rândul său, A. S. Makarenko definea familia drept „un factor important și de răspundere al
educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor”.
Cu foarte multă răbdare, prin comunicare continuă, îndrumare fără constrângere se pot înuși regulile
celor șapte ani de acasă. Chiar dacă progresele copiilor au în general un ritm mai lent, pe măsură ce aceștia
cresc, regulile unor comportamente adecvate se înrădăcinează și se sedimentează în caracterul copilului.
Deseori, comportamentul copiilor în public repezintă cartea de vizită a educației oferite de părinți. Având
în vedere faptul că repetiția este mama învățăturii, membrii familiei trebuie să insiste și să le repete copiilor
ceea ce au de făcut, de fiecare dată.
Este nevoie de voință și de timp pentru formarea deprinderilor, de concentare mai mare din partea
copilului referitor la ceea ce are de făcut. Pentru a se ajunge la automatizarea mișcărilor și la exercitarea lor
într-o anumită succesiune, se impune un exercițiu susținut și consecvență.
Autoarele Cristina-Maria Barbacariu, Mariana Dumitrescu, Maria Barbacariu și Nela Bărbulescu
afirmă în lucrarea „Consiliere parentală. 40 sugestii de teme posibile” faptul că părinții, ca și ceilalți factori
educativi, trebuie să aibă în vedere că în formarea deprinderilor se creionează mai multe etape precum:
familiarizarea copilului cu obiectele necesare și cu denumirea lor, explicarea și demonstrarea operațiilor în
ordinea lor firească, urmată de imitarea acestora de către copii, formarea și consolidarea propriu-zisă a
deprinderilor, prin executarea operațiilor în succesiunea lor, sub supravegherea adultului, automatizarea
deprindenderilor după vârsta de 5-6 ani (etapă în care copiii execută operațiile în mod corect, cu minimum
de energie) și, nu în ultimul rând, perfecționarea deprinderii (automatizarea acțiunii).
Trebuie avut în vedere faptul că atât particularitățile de vârstă dar și cele individuale joacă un rol
esențial în formarea și sedimentarea oricărei deprinderi deoarece metodele și tehnicile de educare trebuie
selecționate în funcție de trăsăturile fiecărui copil în parte. Succesul depinde însă și de perseverența,
consecvența, exigența, răbdarea, exercițiul permanent și înțelegerea tuturor membrilor familiei, care trebuie
să acționeze la unison, ca un tot unitar, și să colaboreze în permanență și cu personalul didactic, pentru o
foarte lungă perioadă de timp, până la automatizarea deprinderilor.
Adaptarea copiilor în comunitare se află într-o strânsă interdependență cu interiorizarea bunelor
maniere, a regulilor morale și valorilor societății respective. Astfel, un copil așa-zis educat, sociabil, cu cei
șapte ani de acasă, va dezvolta mult mai rapid relații armonioase cu cei din jur, va interacționa cu și mai
multă ușurință, va avea un grad mult mai ridicat de inteligență emoțională. Nu trebuie uitat însă că toate
acestea depind, în care parte, de relațiile afective pe care copiii le dezvoltă cu membrii familiei lor dar și de
armonia dintre valorile familiei respective și cele alte societății în care aceștia urmează să se integreze.
736
Bibliografie
Barbacariu, C.-M., Dumitrescu, M., Barbacariu, M., Bărbulescu, N., „Consiliere parentală. 40
sugestii de teme posibile”, Editura Diana, Pitești
„Despre dezvoltarea abilităților emoționale și sociale ale copiilor, fee și băieți cu vârsta până la 7
ani”, Ghid pentru cadrele didactice din Invățământul preșcolar, UNICEF, 2007
Dumitrana, M., „Copilul, familia și grădinița”, Editura Comania, București, 2000
Makarenko, A. S., A Book for Parents, Fredonia Books, 2002
737
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: BRAGARU ALEXANDRA MIHAELA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ION CREANGA CRAIOVA
modele de urmat.
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
738
Bibliografie:
739
PARTENERIATUL CU FAMILIA- UN BENEFICIU PENTRU COPIL
PROF. INV. PREȘCOLAR BRAIC LARISA CORINA

ŞC. GIMNAZIALA ,,SF. ANDREI”,
SARMAȘ, JUD. HARGHITA
„Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual- moral al personalității
propriilor copii se menține toată viațaˮ(M. Golu)
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce îl înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta direct, prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de familie, precum și prin
climatul psihosocial existent în familie.
Modelele de conduită oferite de familie sunt preluate de către copii prin imitație și învățare, precum
și climatul socioafectiv în care se exercită, influențele sociale (cei șapte ani de acasă) constituie primul
model social ce are o influență mare asupra copiilor cu privire la formarea concepției lor despre viață, a
modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Stimularea intelectuală în
primii ani de viață, climatul emoțional stabil din mediul social apropiat, în special din mediul familial,
încurajarea și suportul parental sunt factorii determinanți în dezvoltarea personalității copilului. Când
acțiunile educative din familie sunt armonizate cu acțiunile educative din mediul școlar determină
dezvoltarea armonioasă a copilului pe toate palierele, de aceea desfășurarea unui parteneriat cu famila este
extrem de util. Dupa cum bine se ştie, familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia
începe în familie de aceea legătura dintre gradiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă, iar
educatorul să cunoască foarte bine mediul de viaţă al copilului pentru a putea colabora.
Parteneriatul dinte grădiniţă şi familie organizat corect duce la o educaţie solidă, fără pericolul de
eşec şcolar mai târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar
prezenţa familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial.
Parteneriatul grădiniţă – familie, acţiunile pe care aceştia le desfăşoară, continuarea de către familie
a activităţilor desfăşurate în grădiniţă nu fac decât să ducă la o mai bună formare a preşcolarului ce urmează
a se forma pentru viaţa de adult.
SCOPUL PROIECTULUI
■ Colaborarea dintre familie şi grădinită pentru o implicare cât mai activă în procesul de formare a
preşcolarului.
ACTIVITĂȚI
„Bun venit la grădiniţa” – masă rotundă cu membrii familiei
„Îmi cunosc copilul?”- lectorat
„Scrisoarea copilului către părinţii săi”
„Vine vine Mos Craciun „- workshop-confecţionare de ornamente şi amenajarea sălii de grupă
„Timpul prieten sau dușman”? – discuţii libere, exemple de bună practică

relatări ale părinţilor cu privire la modul în care îşi petrec timpul alături de copii
vizionarea de materiale informative pe această temă
„Ce inseamna autism, dar ADHD?”- lectorat
prezentarea principalelor simptome ale hiperactivităţii
dezbateri
„Te iubesc, măicuța mea!”- workshop-confecţionare de felicitări pentru mămici de către copii,
ajutaţi de tăticii lor
„Sănătate de la toate!”- discuţii, exemple de bună practică
„În lumea copiilor”! – activitate demonstrativă, activitate practică asistată de părinţi

expoziţie cu lucrările copiilor
740
Participarea activă la actul învăţării va duce la creşterea gradului de implicare şi responsabilitate din
partea părinţilor în adoptarea deciziilor, în recunoaşterea şi valorificarea informaţiilor despre copii. Prin
acţiuni practice concrete părinţii vor înţelege importanţa colaborării cu grădiniţa, formându-şi astfel
deprinderea de a se interesa şi a sprijini activităţile pe care copilul le desfăşoară în grădiniţă, se vor implica
mai activ în derularea lor, îmbunătăţindu-şi astfel relaţia copil – părinte – grădiniţă.
BIBLIOGRAFIE
▪Ecaterina Adina Vrăşmaş,Consilierea şi educaţia părinţilor,Bucureşti,Editura „Aramis”,2002;
▪Ecaterina Adina Vrăşmaş,Educaţia copilului preşcolar,Bucureşti,Editura Pro Humanitate,1999;
▪Gheorghe Bunescu,Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor,www.1educat.ro;
▪Stern,H.H.,Educaţia părinţilor în lume,Bucureşti,Editura Didactica şi Pedagogica,1971
741
EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE
PROF. ÎNV.PRIMAR BRĂILOIU RODICA-CORNELIA

LICEUL TEOLOGIC, TG-JIU, GORJ
copilului. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici
în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a
cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea. În primul rând, orice părinte trebuie să învețe
să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să
aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou născute.. În al doilea
rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne
comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru
o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa
unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva
ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul. În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe
care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă? Completarea lipsurilor educative ale
primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de
şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect. Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin
armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii.
În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă
de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
742
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu
s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o
va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care
nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de
puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.
Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să
condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că responsabilitatea aparţine grădinarului. Acesta l-a lăsat
să crească şi să se dezvolte în acest fel. În acelaşi mod sunt responsabili şi părinţii, pentru neghina semănată
în inimile copiilor lor. Ei trebuie să se gândească aşadar la această responsabilitate.
Bibloigrafie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
743
PROF. BRÂNDA FLORINA

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL NR 1 ORADEA
„O educaţie bună este izvorul întregului bine în lume” _Immanuel Kant

Dezvoltarea umană este un proces deosebit de complex şi laborios, în care fiinţa umană parcurge o
serie de etape atât în plan fizic cât şi pe plan psihologic. Întreaga evoluţie se realizează sub semnul
confluenţei influenţelor factorilor genetici şi factorilor de mediu, astfel încât oamenii capătă caracteristici
de unicitate, ceea ce-i distinge pe unii faţă de ceilalţi, dar şi însuşiri comune ce determină apartenenţa fiinţei
umane la un anumit grup şi comunitate de oameni cu note generale comune. Calitatea condiţiilor interne şi
externe direcţionează evoluţia fiinţei umane de la conceperea acesteia până la finalul vieţii, pe traiectoria
achiziţiei anumitor structuri individuale în scopul adaptării şi instalării unui echilibru comportamental între
individ şi lumea înconjurătoare.
Primii şapte ani de acasă reprezintă stadiul de preşcolar si se caracterizează printr-o dezvoltare
complexă şi interesantă, cu influenţe majore asupra evoluţiei biopsihice ulterioare. Expresia celor 7 ani de
acasă pe care „ omul îi are sau nu îi are” reflectă tocmai importanţa determinantă a constituirii bazelor
activităţii psihice şi a conturării trăsăturilor de personalitate,a celor caracteriale în primul rând, ce îşi pun
pecetea pe comportamentele viitoare.
Copilul preşcolar traversează etapa cunoaşterii, prin contactul nemijlocit cu tot felul de experienţe,
dar şi prin lărgirea contactului cu mediul social şi cultural din care asimilează modele de viaţă, ce determină
o integrare tot mai activă în condiţia umană.
Comportamentul nu numai că se dezvoltă, dar îmbracă noi forme, se diversifică prin apariţia de
caracteristici tot mai evoluate în planul dezvoltării psihice generale, dintre care semnificative sunt:
- Apariţia şi extinderea principalelor elemente bazale ale structurii personalităţii( atitudini, caracter,
stări emoţionale complexe şi contradictorii, voinţă, motivaţie, comunicare).
- Capacitatea de a se desprinde de situaţiile şi obiectele concrete prin adaptarea evocării, anticipării
şi fantasticului, ce dau imbold imaginaţiei şi folosirii unor strategii mentale încărcate de simbolistică pentru
proiectarea acţiunilor.
- Creşterea capacităţii de autonomie în exercitarea conduitelor prin decentrarea de la planul
perceptiv şi raportarea la trebuinţele spirituale şi sociale.
- Îmbogăţirea experienţei personale ca urmare a satisfacerii curiozităţii şi a explorării avide a lumii
înconjurătoare.
- Constituirea conştiinţei morale ce are semnificaţie în adaptarea la regulile şi condiţia socială.
Dezvoltarea complexă a tuturor funcţiilor şi proceselor psihice, ca efect al creşterii potenţialului
sistemului nervos central şi al antrenamentului probat în relaţia cu mediul înconjurător.( Verza, E; Verza,
F.E, Psihologia copilului).
Cei “şapte ani de acasă” reprezintă o sumă a eforturilor depuse de părinţi şi educator pentru ca viitorul
copilului să fie unul de succes, pentru a-l pregăti pe copil pentru viaţă, pentru dobândirea unor abilităţi
personale care să medieze trecerea în etapa următoare –cea a vieţii de şcolar.
Implicarea parintilor si a membrilor familiei in educatia copiilor reprezintă o cheie importantă în
obţinerea succesului la şcoală. Cercetările arată faptul că „ în programele în care părintii sunt implicati,
elevii au performante mai mari la scoala decat aceleasi programe, dar in care parintii nu sunt implicati.
Părinţii au un rol dublu in dezvoltarea copiilor.Acasa ei trebuie să se straduiască să creeze un mediu
de încredere, respect si suport.Modelarea unui comportament acasa este primul pas.
Atitudinile parintilor si asteptarile lor privind educatia sunt la fel de importante ca si activitatile de
predare ale profesorilor.
Responsabilitatea relaţiei dintre şcoală şi părinti trebuie asumată împreună, iar efectele se observă în
rezultatele copiilor. Copiii apreciaza comunicarea deschisă dintre profesori şi părinţii lor.
Beneficiile implicării părintilor:
-creşte stima de sine a copiilor;
-se imbunatateste relatia parinte-copil;
-parintii inteleg mai bine ce se intampla la scoala;
744
-elevii au note mai mari;
-elevii invata mai mult indifirent de nivelul socio-economic, etnie sau de nivelul de educatie al
parintilor;
-Au mai putine absente;
-copii şi părintii dezvoltă atitudini pozitive faţă de şcoală ;
-profesorii au aşteptări mai mari de la copii ai căror părinţi colaborează cu şcoala;
-scade riscul consumului de alcool şi violenţa;
-câstigurile nu sunt evidente numai in primii ani de şcoală, ci sunt semnificative indiferent de vârsta
sau anul de studiu.
Bibliografie:
1.Verza,E; Verza.F.E; Psihologia copilului, editura Trei.
2.http://www rts.ro;
745
EDUCAȚIA IN FAMILIE-CEI 7 ANI DE ACASA
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR BRANIC IRINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SARASĂU
Educația copiilor pornește din familie încă de timpuriu astfel încât aceștia se vor familiariza și își vor
însuși ulterior anumite reguli de conduită și disciplină. Părinții trebuie să le impună reguli copiilor, dar mai
întâi ei trebuie să fie un exemplu demn de urmat deoarece copiii copiază comportamentul părinților, fie el
pozitiv sau negativ. Așadar, educația începe în familie încă din primii ani de viață ai copilului, părintele
fiind primul educator al copilului, de el depinzând într-o bună măsură traseul educativ al copilului.
Influențele părinților se exercită pe toată perioada dezvoltării personale a acestuia, dar și pe dimensiunile
personalității sale în formare. Influența părinților poate să fie pozitivă sau negativă și poate marca uneori
ireversibil traiectoria copilului ca viitor adult, de aceea este important ca părinții să știe cum să se raporteze
la proprii copii astfel încât parcursul educativ să fie unul bun.
Rolul părinților este unul determinant pentru copii deoarece ei reprezintă modele și sunt modelatori
ai personalității copiilor, asigurând în acest fel dezvoltarea armonioasă a acestora. Copiii înmagazinează
încă din familie cunoștințe despre mediul înconjurător, despre ceea ce presupune societatea, au deprinderi
de igienă personală și învață să fie autonomi, să comunice, să lege relații cu cei din jur, să-și exprime
opiniile. „A educa presupune un efort susținut din partea părinților pentru a identifica cele mai potrivite
strategii și metode de influențare formativă, în funcție de individualitatea fiecărui părinte și de cerințele
oficiale ale școlii. Dar, educația din familia nu poate suplini educația organizată și sistematică realizată în
context formal și nu va putea da roade decât în condițiile în care acționează împreună și în
complementaritate cu școala” (Vașvari, Crăciun, Crăciun, Bocoș, Răduț-Taciu, 2015, p. 324).
Familia trebuie să identifice acele mijloace de educare potrivite fiecărui copil, nu există un șablon
standard în acest sens, dar există regului de conduită și disciplină unanim acceptate, iar părinții nu trebuie
să facă concesii în acest sens. Respectarea unor reguli îi va face pe copii mai responsabili, disciplinați și se
vor integra cu ușurință în societate. Dacă până la vârsta de 3 ani există o tendință a părinților de a-i proteja
mai mult pe copii și de a nu-i responsabiliza sau a le impune reguli foarte stricte, după această vârstă
lucrurile se mai schimbă. „Părinții, care erau gata să satisfacă prompt trebuințele copilului, devin acum mai
pretențioși: îi cer să facă ceva într-un anume fel, îl controlează, îl dirijează, îi impun amânarea unor dorințe
sau îi interzic unele plăceri” (Crețu, 2016, p. 132).
Bibliografie:
• Crețu, T. (2016). Psihologia vârstelor. Iași: Editura Polirom.
• Răduț-Taciu, R.; Bocoș, M.-D.; Chiș, O. (coord.) (2015). Tratat de management educațional,
pentru învățământul primar și preșcolar. Pitești: Editura Paralela 45.
746
PROF. ÎNV. PRIMAR BRANZARU SABINA

ȘCOALA GIMNAZIALA ȘELARU – FIERBINȚI, DAMBOVIȚA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
747
CEI 7 ANI DE ACASĂ
- NORME DE COMPORTARE IN FAMILIE SI LA GRADINITA-
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR: BRATU ELENA RAMONA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SCHITU GOLEŞTI
G.P.N. VALEA PECHII
acasă.
dorinţelor sale.
748
BIBLIOGRAFIE
749
FAMILIA- INTERFAȚA INTRE COPIL ȘI RESTUL LUMII
PROF. BRATU MIHAELA
Părintele este primul profesor al propriului copil si ar trebui să fie cel mai bun pe parcursul întregii
sale vieți.
Cercetări recente au arătat că dezvoltarea copilului este influențată în proporție de peste 70% de către
familie. Părinții oferă copilului necondiționat îngrijire, siguranță, căldură emoțională, înțelegere,
îndrumare. Primele deprinderi de viață sănătoasă, măsuri de igienă, alimentație sunt dezvoltate în familie,
constituind suportul dezvoltării viitoare și își pune amprenta asupra întregii personalități a copilului.
Tot în familie copilul își însușește limbajul, volumul și calitatea vocabularului, modul de exprimare,
corectitudinea exprimării care depinde în mare măsură de modelele oferite de părinți, de modul în care
aceștia interacționează cu proprii copii.
În familie se formează și cele mai importante deprinderi de comportament, răbdarea,
respectul,politețea, cinstea și sinceritatea. În acest sens modelul comportamental oferit copilului în diferite
contexte are un rol deosebit. Părinții sunt cei care îi învață pe copii să fie sociabili, toleranți, să empatizeze
cu ceilalți, să colaboreze cu alți copii.
Acționând ca un antrenor părintele încurajează atât dezvoltarea copilului cat si capacitatea lui de a
explora si de a interacționa cu mediul înconjurător.
Cercetătorii care au investigat dezvoltarea copilului au ajuns la concluzia că încă de la naștere copiii
sunt atrași de noi experiențe și învață din fiecare nouă experiență. Părintele își expune copilul la provocări
specifice vârstei facilitând o dezvoltare armonioasă.
Părinții trebuie să asigure sprijinul necesar unui copil pe măsură ce acesta se maturizează și devine
independent. În cazul în care copilul nu este pregătit să devină independent suportul dat de părinți trebuie
menținut si apoi retras treptat.
Copilul este un “ candidat la maturitate și nu un adult în miniatură “. (H. Picrot) și din acest motiv
este receptive la influențele pozitive si negative care se exercită asupra lui.
Familia reprezintă primul univers afectiv, social și cultural al copilului în care se realizează
fundamentarea conștiinței lui având rolul de interfață între copil și restul societății.
Deși pare învechită expresia” cei șapte ani de acasă“ capătă astăzi valențe noi și majoritatea
specialiștilor sunt de acord că aceasta este cea mai important perioadă în dezvoltarea copilului și în
realizarea adultului de mâine.
750
PROF. INV. PRIMAR BRIGLEZAN LOREDANA

LIC.TEHN. “OCTAVIAN GOGA” JIBOU
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul
dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. În
educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă
mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.
Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija
să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un
rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii
în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală.Trebuie să
amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din
pântece, imaginile viciului şi a patimilor. Comportamentul plin de afecţiune al mamei este foarte important
pentru formarea sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste.
Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.
Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o
grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent,
agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că aceştia se
comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la
spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor
văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur. Toate acesta îl pot marca
profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în părinţi.
Dar dacă vede atitudini nepotrivite la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi, rudenii, etc., atunci
influenţa va fi mult mai mare asupra lui.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel,când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase,
idealul adolescentului include un model care le seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în
mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane
în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva
crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la
nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte
cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor
(şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
751
EDUCAȚIA COPILULUI IN FAMILIE ȘI COMUNITATE
PROF. INV. PRIMAR ALINA BRINZA

ȘCOALA GIMNAZIALA FITIONEȘTI
Evoluţia comportamentală şi psihică a fiecărui copil este puternic influențată de educația primită în
cei şapte ani de acasă, familia fiind primul factor care contribuie la formarea personalităţii umane în
perspectivă multidirecţională. Aceasta îl familiarizează pe copil cu valorile şi normele grupului de referinţă,
fiind demonstrat faptul că cei mici vor face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune părinţii lor, imitând
comportamentele acestora, întrucât mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul mediilor educative.
De aceea, este foarte importantă pregătirea părinţilor în vederea educării copiilor într-un mod eficient. În
zilele noastre se organizează activităţi pentru părinţi, se înfiinţează organizaţii care se ocupă de educarea
acestora.
Colaborând cu copilul, implicându-l în activităţile zilnice, învăţându-l normele de convieţuire socială,
respectându-l ca om, acesta va fi un partener în educaţie atât în familie, cât şi în societate. Copilul trebuie
să conștientizeze importanța respectării sfaturilor părintești, că trebuie să urmeze niște modele
comportamentale întruchipate de părinții lor, iar aceștia, la rândul lor, trebuie să fie siguri că ei reprezintă
niște modele de urmat.
Unii cercetători susţin că dezvoltarea copilului depinde de calitatea relaţiilor dintre el şi părinţii săi,
prima grijă a acestora fiind aceea de a cunoaște nevoile copilului, modul lui de a gândi și a simți.
Cunoscându-şi bine copilul, părinţii vor şti ce să investească în dezvoltarea lui, următoarea lor preocupare
fiind aceea de a-l introduce în forme de instruire şi educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele
trebuie să îşi ajute copilul să se educe şi singur, ajungând astfel să fie responsabil de propria formare.
Familia este cea care trebuie să-i pregătească pe copii pentru integrarea lor în activitățile ce urmează
să se desfășoare la grădiniță și apoi la școală. De aceea, este necesară realizarea unei strânse colaborări între
cei doi factori educaționali, care urmăresc atingerea aceluiași scop: dezvoltarea armonioasă a personalității
copilului.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie sunt atât de ordin comportamental (întâlnite si la părinţi şi la
profesori), cât şi de ordin material (întreţinerea acestei relaţii presupune un surplus de efort material şi de
timp). Dificultăţile rezultă din ideile divergenţe privind: responsabilitatea statului şi a familiei în educaţia
copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului; impactul mediului
familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria parentală; participarea
părinţilor în procesul decizional din instituţia şcolară.
Educatorii şi familia ar trebui să formeze un front unitar educativ. O modalitate reală şi firească a
colaborării, cu şcoala este înfăptuită prin controlul copiilor de către părinţi. Unii consideră, însă, că aceasta
este o treabă a educatorilor, iar alţii se scuză că nu o fac, deoarece nu au competenţa necesară pentru a
realiza un control de fond, deşi nimeni nu le poate pretinde un control asupra calităţii temelor şi lecţiilor,
dar unul asupra cantităţii acestora, asupra efectuării (sau neefectuării) lor este absolut necesar, astfel elevii
se vor obişnui să nu le efectueze. Părinţii au datoria şă-şi controleze copiii, nu numai asupra modului în
care îşi îndeplinesc obligaţiile şcolare, ci şi asupra relaţiilor care le au în afara şcolii, cu alţi copii sau cu
adulţi, care uneori pot fi dăunătoare. Nu trebuie uitat faptul că părinţii reprezintă cea mai bună resursă
pentru profesor, în ceea ce priveşte descoperirea personalităţii copilului, a comportamentului acestuia.
Colaborarea cu şcoala este mai dificil de realizat în cazul familiilor sărace, care uneori nu reuşesc să
suporte financiar întreţinerea copiilor la şcoală. Sunt cazuri în care copii n-ar fi trimişi la şcoală dacă părinţii
nu ar fi constrânşi de acordarea ajutorului social sau a alocaţiei. De multe ori copii sunt încurajaţi de familie
să absenteze de la şcoală, fie pentru a avea grijă de fraţii mai mici, când părinţii sunt la muncă, fie sunt
obligaţi să muncească alături de ei.
Alt factor care contribuie la devenirea personalităţii umane îl constituie Biserica, care compensează
nevoia de integrare în familia lărgită a comunității. O dată cu intrarea copilului în şcoală, educația religioasă
va fi sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinţei, precum cinstea, corectitudinea, respectarea
aproapelui, iubirea de sine și de semeni, dragostea față de adevăr, bunătatea etc.
Concluzionând, pot afirma că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
752
căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un
copil bine-crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc“, „te rog“, care se comportă cuviincios cu cei
de vârsta lui şi cu adulţii.
Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004.
2. Drăgan, I., Petroman, P., Mărgineanţu, D., Educaţia noastră cea de toate zilele, Editura Eurobit,
Timişoara, 1992.
3. Ulrich, Cătălina, Sociologia educaţiei, M.E.C., 2007.
753
ROLUL CELOR 7 ANI DE ACASĂ
P.I.P. BRÎNZAN FLORICA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 DOBROTEȘTI, TELEORMAN
„Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preț ar trebui să fie copilul...
Calitatea de om se naște din iubire a cărei unică măsură este conștiința morală”. Ion Vulcănescu
În educarea ,,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare
și diverse.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să
salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte
ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând
bagajul lui educativ.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.Familia reprezintă primul spaţiu
formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea,
este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la grădiniță, şcoală,
sănătos.
Copiii pot învăța în cei 7 ani de acasă:
- ordine;
- igienă;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
754
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc);
comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu îi
facem observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -omul de caracter”.
Bibliografie:
1. Gheorghe Schwartz, Gabriela Kelemen, Olga D. Moldovan, „Psihologia copilului”, Editura
Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
755
PLEDOARIE PENTRU O EDUCAȚIE MORAL-CREȘTINĂ A COPIILOR
PROF. CARMEN-MARIANA BROASCĂ,

LICEUL TEHNOLOGIC ,,PONTICA`` DIN CONSTANȚA
Percepția diferită a oamenilor asupra lumii moderne modelează interacțiunea cu ceilalți, astfel încât,
deși considerăm că am ajuns la un stadiu acceptabil pe scara evoluției, e drept că și datorită condițiilor
favorabile dezvoltării noastre (accesul la informație, la tehnologii de ultimă generație etc), să constatăm că,
în mod paradoxal, ne lipsește ceva, că ne aflăm, de fapt, în mijlocul unor crize: de comunicare, morale,
sufletești sau spirituale, sociale etc. Și toate aceste crize se adâncesc pe un background informațional și
comunicațional deficitar, moștenit conștient sau nu încă din timpul copilăriei. Prin urmare, ideea că educația
se face în cei șapte ani de acasă, premisă care a constituit permanent o condiție a reușitei în viață a școlarului
și a viitorului adult, astăzi tinde tot mai mult să se perimeze, oamenii punând pe umerii societății sarcini
care le-au revenit natural lor încă din momentul în care au devenit părinți, invocând cel mai adesea motivul
că lumea s-a schimbat, că trăim într-o epocă modernă, care implică alte percepții, alte stiluri de viață,
viziuni, idealuri etc. Ceea ce este și adevărat, doar că universul interior al copilului nu se schimbă, el este
același, plin de întrebări, curiozități, frământări, nelămuriri etc. Adulții sunt cei care, din neștiință sau
comoditate, îi determină pe cei mici să-și adapteze structura interioară la lumea exterioară. Astfel, copiii își
găsesc răspunsurile și exemplele dincolo de mediul familial.
Ce trebuie să învețe copilul în timpul celor șapte ani de acasă, nu de la școală, nu de la alte instituții,
ci de acasă? Totul, pe lângă normele de conduită morală și de bun-simț, pe cele de responsabilizare civică,
de conviețuire în comunitate. După părerea mea, părinții sunt primii și cei mai esențiali profesori,
responsabili pentru modul în care se dezvoltă emoțional copilul, deoarece, mai presus de inteligența
intelectuală, este cea emoțională, cea care pune în evidență capacitatea lui de relaționare cu ceilalți copii și
cu adulții. Stabilitatea emoțională conferă copiilor siguranța de sine, încrederea că pot depăși singuri
anumite situații. De aceea, e important cât de bogat sau sărac a ajuns bagajul de credințe, tradiții, mituri,
valori, principii, pe care familia îl pregătește pentru copilul lor. Depinde, bineînțeles, și de disponibilitatea
și competențele părinților. Numai că, în contextul actual al axării preponderente a individului pe o societate
de consum, se caută o satisfacere facilă și urgentă a nevoilor sale, o modalitate superficială de obținere a
unui beneficiu imediat, fără o discernere prealabilă a mijloacelor. Se minimalizează sau se înlătură efectiv
valorile etice.
Dacă în timpuri străvechi, familia considera că, în afara părinților, învățătorul și preotul aveau un rol
important în educația copilului, astăzi se bagatelizează rolul părinților și al preotului, pasându-se
responsabilitatea educatorului/ învățătorului/ profesorului. Din păcate, nici morala creștină nu mai
constituie un element de bază al educației în familie. În ultima perioadă, din motive pecuniare, părinții se
orientează tot mai mult către joburi care nu le permit petrecerea unui timp de calitate cu copiii, în care le-
ar putea împărtăși, între altele, câteva pilde desprinse din cultura și tradiția noastră creștină. Aici ar putea
interveni și preotul, un membru important al comunității, un duhovnic și sfătuitor care are o abordare
spirituală a problemelor cu care se confruntă enoriașii. Acest tip de etică are un rol important în modelarea
celor mici, pentru că relația cu Dumnezeu, care se construiește după părerea mea încă din copilărie și cu
ajutorul familiei, presupune alcătuirea unui tipar moral ce-l va împiedica pe viitorul școlar să greșească.
Docilitatea, respectul față de sine și față de ceilalți, ascultarea celuilalt, răbdarea, empatia, iubirea de frumos
etc. se cultivă atât în familie, cât și în biserică sau la orele de religie.
În concluzie, interesul pentru dezvoltarea universului interior al copilului ar trebui să primeze în
cadrul activităților cotidiene ale adulților, pentru a dărui școlii copii încrezători în forțele proprii, pregătiți
de a face față cu brio tuturor provocărilor și experiențelor viitoarei vieți de învățăcel.
756
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘC. BROTAC DANIELA

GRĂDINIȚA"ZÂNA FLORILOR" ,SECTOR 6, BUCUREȘTI
Printre principalele componente care alcătuiesc ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
Salutul. Este prima regulă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
rândul său, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Educația copilului are la baza o serie de norme care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat
să înțeleagă și să respecte regulile de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau
educatorii.
Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre educația copilului
său.
Cu toate punctele sale slabe și cu toate acuzațiile care i se aduc, pe bună dreptate sau părtinitor uneori,
școala rămâne principalul mijloc de educație formală a copilului.
757
PROFESOR INVAT. PRESCOLAR: BRUCHENTAL ANGELA

ŞCOALA GIMNAZIALA NR.2 BOGEI, JUD. BIHOR
Înainte de a pune mâna pe ,,abecedar” şi de a dezlega marea taină ştiinţifică a lui „unu plus unu",
prima şcoală pe care o frecventăm, fără absenţe, este cea de acasă. Înainte de a înţelege ce e viaţa, trăim
viaţa aşa cum o învăţăm, în familie. Lecţia este de neşters şi se imprimă în sufletele noastre pentru tot restul
spaţiului şi existenţei noastre. Deseori, ne-am întrebat: „cum poate deveni familia o şcoală a vieţii"? Fiecare
caută câte un răspuns. Unii consideră familia ca fiind legată de cel mai natural sentiment — dragostea. Dar
rezolvările nu ţin, întotdeauna, de sentimente, ci şi de înţelepciune. Alţii consideră familia ca fiind cel mai
important microgrup care îndeplineşte calitatea de subsistem al vieţii omului.
Mai târziu, familia se emancipează de rolul său pur biologic, adăugându-şi, treptat, răspunderi
educaţionale diverse—dezvoltarea competenţelor şi a responsabilităţilor civice. Dar care este răspunsul
corect? Este necesar să înţelegem că într-o societate atât de dinamică, cum este societatea noastră acum, nu
pot fi conservate modele ale educaţiei şi de convieţuire. Restructurările în viaţa de familie se impun din
nevoia de a crea acel stil de convieţuire valoros pentru dezvoltarea fiecărui membru al familiei, cât şi pentru
ancorarea ei la întreaga evoluţie socială. Creşterea şi educaţia copiilor este mult modificată astăzi. Ritmul
cotidian alert face ca majoritatea să-şi pună speranţele în sistemul de educaţie care este cu totul reînnoit faţă
de trecut — oferind alternativele educaţionale cum sunt: Step By Step, Petas, Jena... Astfel familia
contribuie, ca parte, într-un sistem mai larg de instrucţie şi educaţie. Prin colaborarea cu grădiniţa, şcoala,
prin receptivitatea curentă faţă de mijloacele comunicării de masă (televiziune, telefon, calculator...),
familia are şanse să prefigureze schimbările sociale în educaţia copiilor încă de la vârsta preşcolară a
acestora, încât adaptările ulterioare ale lor să fie mai flexibile.
Deseori, părinţii se plâng „Nu ştiu de ce nu mă ascultă! Ce mă voi face cu el când va fi mai mare?"
Dacă această problemă ar fi înţeleasă bine de către părinţi, şi ar acţiona în spiritul rezolvării ei, fără a genera
paralelisme între grădiniţă şi familie, atunci nu ar exista dereglări în conduita copiilor, iar părinţii nu-şi vor
mai pune întrebările de mai sus. Părinţii constituie pentru copii primele modele de viaţă şi comportament.
Copiii observă de mici comportamentul părinţilor, care devin modele. Modelul are o funcţie orientativă în
educaţie; de aceea trebuie utilizat în ansamblul mijloacelor educative la vârstele fragede, deoarece odată cu
înaintarea în vârstă, copilul îşi caută singur modelele de viaţă şi profesionale, părinţii au grijă ca acestea să
fie cele dorite. Sunt situaţii când tinerii de 14-15 ani sunt tratați ca nişte copilaşi. Ei devin refractari sau
ofensaţi la mângâierile mamei. De aceea, este recomandat ca la şedinţele cu părinţii să se prezinte referate
cu teme asupra cunoaşterii diferenţiate a acestor particularităţi de vârstă, deoarece părinţii sunt cei mai
apropiaţi colaboratori în materie de educaţie. Sunt părinţi care se laudă cu „performanţele" obţinute de
copiii lor: „al meu ştie să scrie", „al meu ştie multe poezii"..., dar nu-şi dau seama că acestea pot fi piedici
pentru educatoarea care va lucra cu ei, deoarece nu vor mai fi atenţi la introducerea în acele taine ale
scrisului, iar o deprindere învățată greşit dă foarte mult de lucru educatorului pentru corectarea ei.
Rolul conducător în procesul de educaţie îl au grădiniţa și școala. Familia trebuie să le secondeze de
aproape și sincer. De aceea, este necesar să se formeze un front educativ unitar. Sprijinindu-se reciproc și
adoptând atitudini unitare, vor reuşi să formeze din copiii de astăzi, oamenii de nădejde de mâine. Părinţii
au datoria să-i verifice pe copii nu numai asupra modului în care îşi îndeplinesc obligaţiile şcolare, ci și
asupra relaţiilor extraşcolare. Controlul efectuat sistematic de către părinţi asupra copiilor este un răspuns
afirmativ şi complet la îndemnul unei vechi zicători: „Paza bună trece primejdia rea”. Deseori ne punem
întrebarea: „Ne cunoaştem copiii?" Lipsa de obiectivitate în cunoaşterea și aprecierea copiilor, precum şi
încărcătura de subiectivism pozitiv, generată de dragostea părinţilor faţă de copii determină o parte din
greşelile pe care părinţii le fac în orientarea şcolară și profesională a acestora. Mulţi părinţi sunt bine
intenţionaţi în alegerea unei şcoli sau a unei profesii pentru copilul lor. Dar din prea mare dragoste pe care
o poartă copiilor izvorăsc greşeli. Enumerăm câteva dintre ele, pentru a nu fi repetate:
1. Neîncrederea în copil. Unii părinţi aleg viitoarea şcoală sau viitoarea profesiune în locul lor, fără
a-i consulta, uitând că acel copil şi-a dobândit psihologic şi juridic maturitatea, că poate participa la
stabilirea propriului său destin.
758
2. Copiii sunt trataţi ca prioritate personală de care dispun după bunul lor plac. Ei trebuie trataţi ca
oameni, dacă vrem să-i formăm ca oameni cu personalitate, sentimente, aspiraţii şi dorinţe.
3. O altă categorie de părinţi se complac în situaţia de neamestec în treburile copiilor, aflându-se la
polul opus. „La 18 ani este destul de mare pentru a şti ce e bine și ce e rău"; dar deseori tânărul simte nevoia
unui sfat, al unui îndemn, al unui sprijin. Cei mai apropiaţi, cei mai sinceri şi de bună-credinţă, de la care
aşteaptă sfatul, sunt părinţii.
4. Alţi părinţi consideră că alegerea profesiei este o problemă de ereditate de care trebuie să se ţină
seama. Ei nu-şi pun problema dacă copilul lor are dragostea, interesul, dorinţa şi aptitudinile necesare acelei
profesiuni. Dăcă profesiunea nu i se va potrivi, el se va simţi toată viaţa un individ lipsit de abilităţile
necesare unei profesii, căutându-şi satisfacţiile în diferite hobby-uri.
5. Sunt părinţi care nu au reuşit să urmeze o facultate şi, din orgoliu, îşi obligă, copiii să o facă, cumva
în locul lor, neîntrebându-se dacă ei au pregătirea necesară sau aptitudini pentru acea muncă. Facultatea
devine un chin şi, dacă o termină, va fi un calvar.
6. Dragostea nemărginită pentru copil îi face pe unii părinţi să vadă fericirea în raport cu banii și cu
o profesiune comodă.
Așa cum ,,bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, și sufletul omului se modelează
datorită sufletului unui alt om”(Rabindranath Tagore, nimeni nu poate da decât ceea ce are!)
BIBLIOGRAFIE:
1. Revista Învăţământului Preşcolar, Nr. 1-2/2001
2. NICOLS, M.P., SCHWARTZ, R.G., Family Therapy. Concepts and Methods, Allyn and Bacon
1991.
3. MAKARENKO A.S., Cartea pentru părinți, București, E.D.P., 1951
759
EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ- CURRICULUM
PROF. ÎNV. PRIMAR BUCUR LILIANA

ŞCOALA GIMNAZIALA DR. ALEXANDRU SAFRAN, BACAU
Percepute ca anumite sisteme structurate de cunoştinţe, capacităţi, de îndemnări şi valori dobândite,

formate şi probate prin învăţare, competenţele permit identificarea şi rezolvarea unor probleme specifice
domeniilor de studiu în contexte variate de viaţă. Iată de ce schimbarea accentului în construcţia curriculară
şcolară de pe obiective pe competenţe este pe deplin justificată, pentru că acest tip de proiectare vizează, în
principal, achiziţiile finale sesizabile ale învăţării, care, valorificate la modul acţionat şi racordat la
aşteptările societăţii, formează certe trăsături de personalitate.
Într-un asemenea cadru pedagogic, curriculum la educaţia interculturală reprezintă un concept
integrator al disciplinei redimensionat pe un parcurs didactic modern şi sistematic. Dacă primim forma
educaţională a elevului din ciclul primar cu anumite competenţe formate, ne dăm seama că acest curs
gimnazial intercultural îi va dezvolta competenţele de aşi schimba atitudinea/comportamentul şi
cunoştinţele la interacţiunea cu persoane care aparţin altor culturi. Capacitatea de a manifesta flexibilitate,
deschidere şi o atitudine pozitivă faţă de diferite persoane de diferite culturi. Capacitatea de a-ţi revizui
credinţele şi valorile din perspectiva altor culturi etc.
Prezentul curriculum este justificat din perspectiva următoarelor aspecte:
- pregătirea tinerilor pentru deschidere spre dimensiunea interculturală a existenţei lor;
- formarea tinerilor ca persoane capabile să aprecieze diferite culturi care convieţuiesc într-o societate
interculturală, să respecte şi să valorizeze pozitiv diferenţele culturale;
- dezvoltarea capacităţii elevilor de a comunica, de a coopera şi de a interacţiona cu persoane care
aparţin diferitelor culturi, de a recunoaşte diversitatea în diferitele ei forme;
- dezvoltarea deprinderilor de participare a tinerilor la îmbogăţirea vieţii comunitare, prin schimbul
de elemente identitare, prin dialog şi implicare socială;
- promovarea activă a valorilor sociale şi individuale (respect, solidaritate, cooperare, echitate,
toleranţă, onestitate, onoare, responsabilitate, spirit civic etc.), pentru evitarea formării unor reprezentări
eronate a diferenţelor dintre etnii, rase, culturi, genuri, confesiuni, categorii sociale, grupuri profesionale
etc.
Documentul este orientat spre idealul educaţional al modernităţii, fiind întemeiat pe principiile
pedagogice de bază ale învăţământului postmodern şi ale didacticii active, ce vizează demersul complex
predare - învăţare – evaluare din perspectiva formării unui sistem pertinent de competenţe menite să asigure
interesele şi nevoile educaţionale ale elevilor, în scopul dezvoltării personalităţii umane, culturale şi a
inserţiei lor active şi fireşti în viaţa profesională şi socială.
Beneficiarii curriculumului pentru educaţie interculturală vor fi în primul rând, cadrele didactice
pentru care acest document va servi ca reper în proiectarea şi realizarea unui parcurs didactic eficient şi
bineînţeles, autorii de manuale/ materiale didactice auxiliare.
Contribuţia disciplinei Educaţie interculturală la formarea şi dezvoltarea competenţelor-cheie
europene este nuanţată şi diversificată, incluzând atât contribuţia directă (prin susţinerea formării şi
dezvoltării anumitor competenţe-cheie), cât şi contribuţia indirectă/sensibilizarea cu privire la alte
competenţe-cheie. Disciplina
Educaţie interculturală contribuie la formarea progresivă a competenţelor-cheie pentru educaţia pe
parcursul întregii vieţi, recomandate de Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene, îndeosebi în ceea ce
priveşte următoarele domenii de competenţe-cheie:
*Competenţe sociale şi civice
*Spirit de iniţiativă şi antreprenoriat
*Sensibilizare şi exprimare culturală
*Comunicare în limba maternă
*A învăţa să înveţi
Programa şcolară pentru Educaţie interculturală are următoarele finalităţi:
760
- învăţarea despre societatea multiculturală şi despre societatea interculturală (reflectată în cunoştinţe
care presupun atât raportarea persoanei la propriile repere culturale, cât şi raportarea la alte experienţe
spirituale etc.);
- învăţarea pentru societatea interculturală (reflectată în competenţe, în reflecţia critică asupra
semnificaţiei interculturalităţii, în acceptarea şi în respectarea diferenţelor etc.);
- învăţarea prin intermediul experimentării diferenţei şi a alterităţii (reflectată în valorile promovate,
în atitudini şi în comportamente).
În acest fel, esenţa învăţării interculturalităţii este reprezentată de atitudini şi de comportamente care
vizează componenta etică a personalităţii elevilor şi manifestarea acesteia în relaţiile interumane.
Pornind de la ideea că un demers de proiectare curriculară trebuie să acorde conceptului de
competenţă semnificaţia unui „organizator” în relaţie cu care sunt stabilite finalităţile învăţării, sunt
selectate conţinuturile specifice şi sunt organizate strategiile de predare-învăţare - evaluare, actual programă
şcolară a urmărit valorizarea cadrului european al competenţelor-cheie la următoarele niveluri: formularea
competenţelor generale şi selectarea seturilor de valori şi atitudini; organizarea elementelor de conţinut şi
corelarea acestora cu competenţele specifice; elaborarea sugestiilor metodologice.
Bibliografie:
I.Teodor COZMA (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom,
Iaşi, 2001
II.Constantin CUCOŞ, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000
761
LE ROLE DES PARENTS DANS L’EDUCATION DES ENFANTS
PROF. MADALINA BUCUR, ȘC. GIMNAZIALA ARCANI, JUD. GORJ
Les enfants sont le mirroir de leurs parents.

Ceux derniers ont une mission essentielle et une
énorme responsabilité. Être parent c’est un travail à
plein temps.
Les parents sont ceux qui construisent à leurs
petits les bases de l’ éducation. Ce sont des bases
émotionnelles et intellectuelles. Ces bases
supposent, par exemple, le fait d’apprendre l’enfant
à dire merci lorsqu’on lui offre quelque chose ou de
n'être pas grossier.
Bref, les parents ont la mission de former un
bagage de valeurs dans les âmes de leurs enfants
pendant les premières sept années de vie. Il doivent
leur démontrer qu’il est important d’être une bonne
personne, de faire le bien d’autrui, mais aussi d’avoir une éducation culturelle. De cette façon, ils
développent le sens de la curiosité et l’envie d’apprendre.
Si les parents poussent leurs petits à lire dès leur plus jeune âge, cela aura des conséquences positives
sur leurs capacités intellectuelles. On peut même les faire aimer le bricolage, le travail manuel. On
développe, ainsi, leur créativité, car la créativité c’ est une qualité nécessaire pour la réussite de nos jours.
On peut même dire que les parents ont un rôle pédagogique à propos de leurs enfants. C’est-à-dire
que si l’on voit que l’enfant ne s’intéresse à rien, il est nécessaire de tenir une approche intelligente pour
lever sa curiosité et son désir de connaître.
Il y a des cas où les parents se retrouvent dans des situations inconfortables avec leurs rejetons pour
divers motifs comme par exemple le caractère difficile de l’ enfant. Dans ces cas les „enseignants” doivent
offrir des modèles à suivre, créer des situations dans lesquelles les enfants puissent apprendre comment se
comporter.
À retenir que l’impact de l’éducation des parents est durable. Les parents ont toujours été et resteront
les premiers éducateurs. Les recherches ont montré que si les parents participent à l'éducation de leurs
enfants, ces derniers ont plus engagés dans leur travail scolaire, restent plus longtemps à l'école et
obtiennent de meilleurs résultats d'apprentissage. Même si le rôle d'un parent dans l'éducation de ses enfants
évolue au fur et à mesure que les enfants grandissent, il est important de se rappeler que les parents restent
des modèles. Leur attitude vis-à-vis de l'éducation peut à la fois inspirer les enfants et les responsabiliser
au cours de leur propre parcours éducatif.
762
CEI 7 ANI DE ACASA!
PROF. INV. PRIMAR BUCUR ROXANA
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii
pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de
trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât
urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Dacă unui copil
familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel sentiment de
neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar va
apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi
arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l
înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct,
prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii
familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul
capacitatea de înţelegere. În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de
participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de
viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore
ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. După ce ajunge la vârsta
au scăpat până la această vârstă şi săl ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme. „Cei 7 ani
de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM. Aceasta este
perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu
un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi,
aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează
părinţii.
„Inima mamei este şcoala copilului.” Odată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două universuri:
unul al familiei, marcat de afectivitatea primei copilării în care sunt profund ancoraţi, celălalt al şcolii,
marcat de cerinţe noi, de reguli ce solicită efort fizic şi intelectual. Dacă aceste două medii devin
complementare, ele pot asigura o bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi în viaţa socială, aflată
într-o permanentă schimbare. Părinţii trebuie să admită faptul că nu sunt nişte şefi adulţi care emit pretenţii
şi reguli exagerate pentru copiii lor, ci sunt responsabili pentru formarea lor viitoare; a lăsa totul pe seama
şcolii – iată una dintre greşelile care planează asupra relaţiei şcoală – familie. În cele mai multe cazuri, cea
care îndeplineşte rolul de educator în familie este mama. Familia este prima şcoală a copilului, iar mama,
primul învăţător. Atunci când folosim expresia ,, cei șapte ani de acasă” ne referim de cele mai multe ori la
bunele maniere cu care copilul pornește pe lungul și anevoiosul drum al școlii și al vieții în același timp.
763
Nu uităm că acestă expresie își are originea în faptul că în trecutul nu foarte îndepărtat copilul rămânea în
familie până la această vârstă de șapte ani, când acesta pășea pragul școlii. La momentul începerii școlii
puiul de om trebuia să aibă bine conturat un set de comportamente menite a-l face să se integreze cu ușurință
în noul mediu, să fie acceptați de cei din acest nou mediu, sau cum spuneau adulții ,,să nu se facă de rușine”.
Cu timpul, multe schimbări au intervenit în societatea în care trăim și odată cu ele și în modul de a ne educa
copiii, iar așteptările adulților de la cei mici sunt altele. În primul rând, copiii nu mai petrec primii 7 ani
doar în sânul familiei, intrarea lor în mediul școlar se face mult mai devreme, în jurul vârstei de 3 ani când
pășesc pragul grădiniței. Ca să nu mai vorbim de faptul că cei mici intră în grija și îndrumarea învățătoarei
la 6 ani, sau chiar mai devreme cu 2-3 luni. În al doilea rând, trăim într-o societate în care părinții micuților
sunt fie foarte ocupați cu serviciu, fie chiar plecați din țară, multe familii sunt monoparentale, unii părinți
sunt divorțați sau recasătoriți, au copiii din mai multe căsnicii. Ca urmare a acestor situații unii micuți sunt
în grija membrilor familiei extinse: bunici, mătuși, frați, etc. În aceste condiții responsabilitatea educării
copilului revine tot mai mult școlii, părinții chiar au această pretenție de la cadrele didactice. Din
chestionarele completate de părinți în cadrul activităților de consiliere reiese tot mai des faptul că aceștia
au tot mai multe așteptări de la cadrele didactice în ceea ce privește educația copiilor lor. Simpla transmitere
de informații științifice nu îi mai satisface. Ei solicită tot mai mult ca micuțul să aibă parte de o educație
completă la școală, recunoscând că nu au timp pentru a face ei acest lucru acasă. În schimb, sunt mereu
susceptibili cu privire la modul în care este făcut acest lucru în școală, propun mereu metode și soluții mai
mult sau mai puțin viabile și corecte, emit judecăți de valoare cu privire la orice eveniment care are loc la
școală, sunt hiperprotectori cu proprii copii în defavoarea altora, etc. În al treilea rând, ne confruntăm cu
tot felul de teorii și modele de parentig, mai mult sau mai puțin la modă, împrumutate din diverse țări prin
care părinții au trecut sau de care doar au auzit. Aceste modele de parentig sunt interpretate și aplicate într-
o manieră personală, bazate mai puțin pe cunoștințe de psihologie sau pedagogie și mai mult pe propriile
dorințe, interese, așteptări. Revenind la ceea ce înțelegem prin ,,cei șapte ani de acasă”, adică un set de
reguli de comportament pe care copilul trebuie să le respecte pentru a nu se face de rușine pe ei sau pe
părinți, bunici, etc., cu alte cuvinte bune maniere. Bunele maniere sunt o parte importantă din educația
oricărui om, indiferent de vârstă. Bunele maniere transmit copiilor un mesaj clar că poți să faci anumite
lucruri în moduri acceptate de ceilalți membri ai grupului în care te afli, că toți cei din jur sunt mulțumiți
dacă te porți frumos, că toată lumea e mai iubitoare. Un părinte al unui copil sub vârsta școlarizării se
aflăîntr-o continuă căutare de modalități de educare a celui mic, de trucuri de a-l determina pe cel mic să se
comporte frumos. Însă cea mai bună modalitate este propriul exemplu, al părintelui și al celor din familia
extinsă. Este foarte important pentru copii ca ei să crească în familii în care membrii sunt mereu politicoși
unul cu celălalt, care folosesc un limbaj decent și un ton adecvat. Acest exercițiu, deși nu este întotdeauna
ușor, este unul extrem de util și ușor de perceput de copil. La fel de important este ca micuțul să fie apreciat
pentru comportamentul civilizat, fapt ce îl va face să învețe bunătatea și să fie mai prietenoși.
Bibliografie selectivă: - Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Amaltea, București, 1998
- Păun Emil, Iucu Romiță, Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, Iași, 2002 - Vrăsmaş Ecaterina
Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
764
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF.INV. PRESC. BUD IULIANA

GRADINITA STEAUA
BUCURESTI
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei familii,
locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi desluşesc
Sunt părinte de trei ani şi cadru didactic de şaisprezece şi pot spune cu certitudine că familia îşi pune
uneori accentul definitiv asupra comportamentului micului elev. Spun acest lucru, deoarece observ că acei
copii născuţi în familii dezorganizate, sărace şi needucate pleacă din start cu un deficit din acest punct de
vedere, se integrează mai greu, participă la activităţi cu sfială, nu ştiu dacă au voie şi când să intervină, ca
de altfel nu sunt siguri pe ei, deoarece observă singuri diferenţele dintre ei şi ceilalţi. Aceştia au nevoie de
mai multă atenţie din partea cadrului didactic şi de foarte multe ori nouă ne revine sarcina de a-i canaliza
pe drumul cel drept, cu răbdare arătându-le cum să se comporte şi ce să spună şi să facă în diferite situaţii.
Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învaţă să vorbească, cum şi ce să
vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulţumească, mama şi tata fiind reale exemple pentru aceştia.
După cum ştim copilul copiază comportamentul celor apropiaţi, el nu ştie ce este bine şi ce este rău, tocmai
CE?” dacă mama şi tata nu fac aşa. Este bine ca micuţul să fie obişnuit cu diferite persoane pentru a nu se
izola şi a fi dependent doar de mama şi tata. Personal am considerat că micuţul meu este bine să meargă la
grădiniţă zilnic de la 3 ani, loc unde poate socializa cu micuţii de vărsta lui, unde învaţă organizat şi schimbă
atmosfera luând contact şi cu alte persoane.
Cei şapte ani de-acasă consider că sunt cei mai importanţi, educaţia timpurie lasându-şi amprenta
asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie al părinţilor,
limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în ceea ce priveşte acordul
gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele.
Cei şapte ani de-acasă însemnă credinţă în Dumnezeu, înseamnă să învăţăm să socializăm, să ne
ajutăm semenii la nevoie, să cooperăm, să fim oameni drepţi şi pe care să te poţi baza în societate. Este
necesar ca religia şi credinţa fiecăruia să fie bine cunoscută şi definită, pentru că numai prin credinţă putem
fi mai corecţi, mai buni, mai atenţi cu cei din jur. Perioada grea pe care părinţii o traversează, fără locuri de
muncă, fără siguranţa zilei de mâine, unii plecaţi în străinătate, fac din copii adevărate victime ale societăţii
în care trăim, spulberând vise şi speranţe atât ale lor cât şi ale părinţilor. Stabilitatea familiei, echilibrul şi
buna înţelegere crează copiilor modele pozitive de urmat, întrucât fiecare dintre noi reprezentăm modele
pentru copiii noştri. Astfel că părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață,
când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în
societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de
respect la rândul său.
Cei şapte ani de viaţă ţin de respect şi comportament corect în relaţia cu ceilalţi. Respectul faţă de
părinţi, de bunici, de cei apropiaţi se transmite mai departe către profesori, prieteni şi colegi deopotrivă.
O zicală românescă spunea că dacă îi respecţi pe ceilalţi te respecţi practic pe tine, integrându-te mai
uşor în comunitatea din care faci parte, altfel rişti să te izolezi şi să fi un neadaptat şi un neînţeles de cei din
jur, diferiţi de tine. Să fii respectat de cei din jur este un lucru dorit şi plăcut, care îţi dă satisfacţie, având
un efect pozitiv asupra noastră a fiecăruia.
765
CEI 7 ANI DE ACASĂ PRIN EDUCAŢIE ESTETICĂ
PROF. CLAUDIA BUDA,

COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU”, BAIA MARE
Educaţia estetică nu trebuie confundată cu educaţia artistică. Din punctul de vedere al finalităţilor,
educaţia estetică îşi propune formarea receptivităţii şi creativităţii estetice, pe când educaţia artistică are în
vedere dezvoltarea şi cultivarea capacităţilor creative în registrele metodice, specifice fiecărei arte. Din
punctele de vedere al formelor de realizare, educaţia estetică se desfăşoară, cu preponderenţă, sub forma
unor activităţi teoretico-informative, pe când educaţia artistică se derulează mai mult pe un traiect practic-
aplicativ.
Obiectivele educaţiei estetice:
a) formarea capacităţii de a percepe, a însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice;
b) dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice.
Principiile educaţiei estetice:
a) principiul educaţiei estetice pe baza valorilor autentice;
b) principiul receptării creatoare a valorilor estetice;
c) principiul perceperii globale, unitare a conţinutului şi formei obiectului estetic;
d) principiul înţelegerii şi situării contextuale a fenomenului estetic.
Metodele utilizate în realizarea educaţiei estetice sunt, în cea mai mare parte, aceleaşi ce sunt folosite
în toate activităţile procesului instructiv-educativ. Astfel, ca metode specifice amintim: exerciţiul,
explicaţia, demonstraţia, lectura (dirijată, explicativă), naraţiunea, introspecţia, observaţia, studiul de caz,
descoperirea, jocul didactic, dramatizarea, studiul documentelor etc.
Prin metodele de realizare a educaţiei estetice, putem releva educaţia literară, muzicală, coregrafică,
plastică, cinematografică etc.; toate acestea pot fi realizate atât în cadre formale ale educaţiei, cât şi
nonformale sau informale. În curriculum-ul şcolar sunt incluse câteva obiecte de învăţământ care, în mod
tradiţional, sunt considerate a contribui în mod esenţial la formarea culturii estetice a elevilor. Ca forme de
realizare în şcoală a acestui tip de instruire, reţinem lecţiile la toate disciplinele de profil (literatură - ce îşi
propune educarea sensibilităţii literare, formarea şi consolidarea gustului literar, însuşirea unui spirit critic
şi dobândirea unor criterii de apreciere a operei literare, formarea atitudinilor şi comportamentelor estetice,
cultivarea creativităţii literare; muzică - urmăreşte formarea priceperii de a audia şi interpreta, dobândirea
unui limbaj muzical, stimularea sensibilităţii, dezvoltarea laturii afective a personalităţii; desen - prin
formele sale diverse - după natură, din memorie, decorativ, tehnic, artistic etc. - îşi propune să dezvolte
aptitudinea de a observa, imaginaţia reproductivă şi creatoare, capacitate de a aprecia şi reproduce
fenomenele şi obiectele lumii înconjurătoare; etc, precum şi exploatarea valenţelor emoţional-estetice ale
tuturor celorlalte lecţii predate la celelalte discipline şcolare. La aceste forme mai putem adăuga vizitarea
muzeelor şi a expoziţiilor, vizionarea organizată de spectacole, cercurile şi concursurile artistice, excursii
tematice, discuţiile cu artiştii etc.
Mesajul artistic nu se prezintă ca un cod de norme morale şi estetice oferite de-a gata, ci, prin contactul
direct al copiilor cu opera, prin antrenarea şi orientarea lor în discuţii, ei înşişi trebuie să-i descifreze
sensurile şi să le asimileze prin trăiri emoţionale.
Numeroase cercetări au arătat că activitatea de învăţare, condusă cu măiestrie, dezvoltă emoţii şi
sentimente pozitive, care favorizează atât desfăşurarea acesteia, cât şi obţinerea unui randament crescut.
Capacitatea preşcolarilor de a se putea exprima artistic poate fi considerată ca un prim pas spre
manifestarea lor, care înlesneşte o comunicare vie, directă, impresionantă şi personală cu viaţa. Modelând
din plastelină un vas cu flori, de exemplu, copilul pune în el ceva din sufletul său. Arătându-l celorlalţi
(dăruindu-l lumii), el trezeşte admiraţia şi interesul acelora, stabilind un dialog al imaginaţiei, al frumosului.
Astfel, el îşi individualizează sentimentele, personalizându-le, iar pe de altă parte, realizează o comunicare
cu ceilalţi, bazată pe emoţii, descoperiri, trăiri.
Dezvoltarea simţului estetic umanizează omul prin frumos, reprezentând o necesitate vitală a
societăţii actuale, făcându-l mai drept, mai bun, mai frumos.
766
Pentru copiii cu dizabilităţi, care au o viaţă sufletească foarte bogată, lucrul cu culori (acuarele,
creioane, cretă, uleiuri, tempera) poate fi modalitatea ideală de a da frâu liber emoţiilor şi de a se elibera de
tensiunea interioară. Totuşi, nu orice lucrare poate trezi emoţii estetice. Abilităţile artistice se pot învăţa,
exersa. Printr-o pictură realizăm un model din realitate după un algoritm din conştient, dar ceea ce
individualizează lucrarea respectivă sunt tangenţele subconştientului.
În orele de educaţie plastică se familiarizează cu diverse tehnici de lucru, iar apoi intuiesc lucrări în
care au fost aplicate respectivele tehnici. La început, în faza incubaţiei, şcolarii au tendinţa de a copia, dar,
atingând pragul iluminării, pot găsi combinaţii şi efecte originale ce dau unicitate propriilor lucrări.
La realizarea educaţiei estetice îşi aduc contribuţia factorii educativi: familia, şcoala, societatea. Între
aceşti factori rolul principal îl are şcoala. Mijloacele de care se serveşte şcoala pentru realizarea sarcinilor
educaţiei estetice sunt: procesul de învăţământ şi activităţile extracurriculare.
Procesul de învăţământ pune pe elevi în contact cu cele mai valoroase creaţii artistice, îi pregăteşte
spre a gusta şi înţelege aceste opere, îi înarmează treptat cu un sistem de criterii de apreciere, îi îndrumează
în crearea frumosului, îi antrenează la integrarea frumosului în viaţa personală.
Bibliografie selectivă:
1.Achiței, Gheorghe (1988) Frumosul dincolo de artă, Ed. Meridiane
2.Anderei, Petre(1966) Despre ideal și despre fericire.Valorile estetice și teoria empatiei, Ed.
Ankaron, Iași
3.Aristotel, Poetica (1965) Ed. Academiei Române, București
4.Berger, Gaston, (1973) Omul modern și educația sa, EDP, București
5.Berger, Rene, (1975) Artă și comunicare, Ed. Meridiane, București
767
BUDA GEORGETA FLORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ FINTEUȘU MIC
acasă.
dorinţelor sale.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie, dascălii şi pedagogii
BIBLIOGRAFIE
768
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ
BUDA MĂDĂLINA- IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 CEFA
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care îi oferă copilului lucrurile elementare, exercitând o influenţă
atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al
acestuia. Dacă unui copil nu i se satisface nevoia de confort afectiv, pe viitor va apărea sentimentul de
neîncredere în sine, teama de viitor, dar și sentimentul de rușine. Familia este cea care oferă copilului
primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară și primele norme şi reguli de conduită (P., Emil, R., 2002).
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Un copil care trăiește într-un climat familial
cald, primitor, încurajator va fi un copil liber. Tabloul personalității acestuia este marcat de: originalitate și
spontaneitate. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct,
familiei (P. Osterreith, 1973).
Ca învățător, descopăr în fiecare an, în cazul elevilor mei, ce efecte dramatice poate avea lipsa
comunicării între membrii familiei. Copilul nu-și poate exprima propriile nevoi pentru că nu le poate
identifica. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială. În
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult (Sălăvăstru, D., 2004).
După ce ajunge la vârsta preşcolară, educaţia copilului se împarte între familie şi dascăli: cei din urmă
vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ
care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme. Lipsa
de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus
în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă,
poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se
că această sarcină este exclusiv a grădiniţei (Vrăsmaş Ecaterina Adina, 2002).
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor
învăţa cântece, poezii, vor desena, picta, modela, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii
pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte
diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens.
Ce pot face părinţii? Ce învaţă/ exersează copilul?
- merg împreună cu cel mic să cumpere fructe - recunoaşte fructele, exersează număratul,
- îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr exersează comunicarea cu adultul, a formulelor de
de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) solicitare etc.
769
- pregătesc împreună compot sau salată de - exersează deprinderile igienico-sanitare, de
fructe; receptare a mesajului oral;
- îi pot atribui sarcini copilului: să spele - îşi îmbogăţesc vocabularul;
fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele
în bucăţele folosind un cuţit de plastic;
(Ciofu Carmen, 1998).

În concluzie, „cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze regulile, informațiile și să-
și demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas– integrarea optimă în mediul școlar- succesul și
performanța să fie asigurate. „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil
mai târziu şi anume – OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o
fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne
educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se
formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
1. Ciofu Carmen, (1998), Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea.
2. P. Osterrieth, (1973), Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București.
3. P., Emil, R., (2002), Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom.
5. Vrăsmaş Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
770
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA-PREMISA UNUI ELEV DE SUCCES
PROF. PENTRU INVAȚAMANT PRIMAR BUDA MIHAIELA-ANA,

ȘCOALA GIMNAZIALA HINOVA, JUD. MEHEDINȚI
Pentru că primii ani din viața unui copil sunt hotărâtori pentru viitorul om matur, familia este cea
care, cu dragoste și dăruire supremă, formează caracterul și personalitatea fiecărui copil. De aceea, mama
are rolul decisiv în formarea copilului ca om, încă din primii ani de viață formându-i acestuia deprinderile
elementare de igienă a ținutei, alimentației, a somnului și a activităților în general, îl învață să învețe, să se
autodepășească, să fie mereu în competiție cu el însuși înainte de a se compara și concura cu ceilalți.
Astfel format, un copil intră în colectivitate și se adaptează ușor, se integrează în grupul corespunzător
vârstei lui, respectând regulile impuse și cerințele fiecărei sarcini de lucru fără teama eșecurilor.
Ajungând la vârsta micii școlarități, respectiv grădinița și etapa de achiziții fundamentale din ciclul
primar, copilul traversează o etapă complexă în care, în educația lui, pe lângă familie, intervin factori de o
altă formație profesională care implică mai puțin afectivul și mai mult profesionalismul, făcând de acum
lucrurile “ca la carte”, cu o altă rigurozitate, cu mai mare exactitate.
Prin eforturile cumulate ale celor două entităţi: familia și școala, educația se desăvârșește, copilul
devine mai încrezător în propriile forțe și în cele din urmă, independent.
Astfel, copilul ce și-a însușit în primii ani de viață cele mai elementare reguli de igienă și conduită în
societate, în colectivitate, copilul care, ajutat cu toată dragostea de familie, a achiziționat cunoștințe și
deprinderi ce-l vor ajuta să învețe pe parcursul întregii vieți, va fi elevul de succes și adultul ce va ști să
lupte pentru a-și atinge scopurile propuse, să nu renunțe la cele mai mici dificultăți, să nu se oprească decât
după ce a obținut victoria, oricât timp ar necesita și neprecupețind niciun efort.
771
CEI 7 ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE: BUDEREȘ EMILIA ANAMARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, SINGIDAVA,,/G.P.P.,,PRICHINDEL,, CUGIR
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Școala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
Iata ce reprezinta cei 7 ani de acasa ca baza de educatie pentru un copil.
Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilulului
generic drept „cei şapte ani de-acasă”
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?

ani de-acasă”.CEI
Educatia primita in familie
772
773
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ ȘI EDUCAȚIA ÎN PARTENERIAT ȘCOALĂ-
FAMILIE „DIN SUFLET PENTRU MAMA!’’
ÎNVĂȚĂTOARE: BUDIU MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŞONA
„Cei 7 ani de acasa” sunt anii de aur ai educației unui copil. Incluşi în diverse forme educaţionale
încă de la vârste mult mai fragede, copiii nu se mai află exclusiv în „mâna” strict a familiei, așa că nu mai
există cei 7 ani doar „de-acasă”. Însă rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă
din familie. Aici copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, iar vârsta primei copilării este
educaţionale confirmă şi consolidează apoi normele deja deprinse din familie.
Perioada celor 7 ani este considerată a fi perioada cu impact maxim asupra modului în care copilul
percepe lumea și valorile umane ale societății din care face parte. Rolul părinților este esențial în acești ani
- pentru că ei sunt cei care pun cărămizile sistemului de norme și valori pe care adultul de maine își va clădi
propria sa viață. Atenție însă la puterea pe care o are exemplul personal. Pentru că la început copiii învață
prin imitație, este foarte important ca cei ce fac educație să se poarte așa cum pretind de la cei mici.
Atitudinea pozitivă a părinților față de activitățile desfășurate în școală reprezintă un factor important în
procesul de învățare, chiar și numai prin entuziasmul arătat de părinți pentru ceea ce face copilul fie și în
joacă, Orice părinte trebuie să înțeleagă că joaca este de fapt "munca" copilului, iar învățarea este mai
ușoară cu ajutorul jocului. Ideile originale nu sunt de lepădat, așa că, părinți, îndemnați-l/ajutați-l pe copil
să învețe o poezioară, un cântecel sau chiar să "regizeze" o mică piesă de teatru pentru familie/colegii de
clasă.
Psihologii încurajează activitățile comune copil-părinți ca pe o adevarată metodă de stabilire a
legăturilor dintre aceștia. În plus, pregătirea unei mese ori răsfoirea împreună a unei cărți cu poze pentru
copii dă prilejul petrecerii unor clipe fericite împreună. Mama și tata nu sunt însă singurele persoane care
pot desfășura diverse activități cu copiii, mai ales dacă programul lor este încărcat. Bunicii sau orice alta
persoană care se ocupă de copil îi pot citi acestuia, îi pot spune povești, pot pregăti o mâncare împreună,
pot participa la activitățile propuse de școală, etc.
Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau
îl sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea
personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult familia, va învăţa să aprecieze
munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Numai implicând toţi factorii educaţionali în formarea
personalităţii umane vom reuşi să atingem toate obiectivele educației timpurii.
Dar, ca dascăl, îmi pun adesea întrebarea: ,,Cum pot îmbunătăţi eu relaţia şcoală – familie-copil?”
Răspunsul este: printr-un parteneriat adevărat între şcoală şi familie. Un parteneriat eficient şcoală – familie
este dorinţa oricărui învăţător. În fiecare an, am încheiat astfel de parteneriate eficiente cu părinţii elevilor,
bazate pe principii de comunicare şi colaborare.
Analizând răspunsurile date de părinţi la chestionarele aplicate şi din discuţiile cu aceştia, am ajuns
la concluzia că e nevoie de implicare şi colaborare pentru o educaţie valorică din perspectiva afectivităţii,
a cunoaşterii, a trebuinţelor, atitudinilor, valorilor şi motivaţiei.
Pentru ca parteneriatul să devină eficient, am propus o serie de acţiuni comune la care să participe
atât elevii, cât şi părinţii lor sau alţi parteneri educativi din comunitate. În acest fel, activităţile au devenit
benefice, finalizându-se printr-o evaluare ce a vizat atingerea obiectivelor propuse. Una dintre formele
concrete de colaborare cu părinţii în cadrul parteneriatului încheiat
s-a desfășurat cu ocazia zilei de 1 Martie, iar printre obiectivele urmărite, a fost învăţarea unor
deprinderi şi tehnici de muncă sub formă de activităţi comune : elevi-mame-învăţătoare. Mi-am propus
proiectul tematic ,,Mărţişoare, mărţişoare’’, în cadrul căruia am desfăşurat o activitate cu mamele şi
împreună am realizat mărţişoare pentru cei dragi.
774
Prin implicarea părinților în activitățile școlare și extrașcolare se descoperă noi modalități de educare
a copiilor bazate pe colaborare și comunicare. Cei doi factori au un scop comun și anume educarea și
formarea copilului pentru viață. Dacă vom reuşi să-i atragem pe părinţi de partea noastră într-o colaborare
eficientă, într-un parteneriat, sub deviza „Împreună vom reuşi”, se vor îmbunătăţi astfel relaţiile ce se
stabilesc între şcoală şi familiile elevilor, iar realizarea acestui obiectiv va avea un impact pozitiv asupra
formării de caractere, personalităţi şi valori viitoare.
BIBLIOGRAFIE
775
EDUCATIA DIN FAMILIE - CEI 7 ANI DE ACASA
BUDUREAN SLAGEANA CAMELIA
Educatia copilului trebuie sa inceapa din fasa, explica unii specialist. . Este un slogan care pe unii
poate sa ii mire, dar care isi dovedeste din ce in ce mai mult utilitatea. O dovedeste ritmul alert in care se
desfasoara viata omului monden si implicit poate chiar maturizarea mult mai rapida a copiilor comparativ
cu generatiile din trecut.
Avalansa de informatii cu care fiinta umana este bombardata inca de la nastere obliga in fapt copiii
sa se adapteze lumii in care au venit, stresului transmis mai mult sau mai putin de parinti si concurentei din
ce in ce mai acerbe, intr-un mediu al performantei, dusa pana la extrem.
Vine o vreme cand copilul trebuie sa incheie primul ciclu educational din viata lui, in cazul sau,
invatamantul prescolar, cu alte cuvinte, va fi absolvent de gradinita.
Dupa aceasta prima etapa de studii, urmeaza scoala primara, dar cu siguranta ca iti pui fireasca
intrebare, cand este momentul sa iti trimiti micutul, cu ochii carpiti de somn si spatele incovoiat de greutatea
ghiozdanului, la scoala. Din fericire, ultimul an de gradinita este considerat ca un an pregatitor pentru
scoala, o perioada de adaptare copilului
. Educatia timpurie (incluzand educatia prescolara) are un efect pozitiv asupra abilitatilor copilului si
asupra viitoarei sale cariere scolare, in special pentru copiii proveniti din medii socio-economice foarte
defavorizate, in sensul ca acestia progreseaza in plan intelectual, dezvolta atitudini pozitive fata de invatare
precum si motivatia de a depune in viitor un efort real in scoala. Pe de alta parte, s-a constatat ca educatia
timpurie are un efect pozitiv asupra abilitatilor intelectuale si sociale ale copiilor, independent de mediul
lor de provenienta, atunci cand institutiile prescolare promoveaza cu adevarat calitatea, atat in ceea ce
priveste mediul fizic cat si interactiunile adult/copil
Educatia timpurie (incluzand educatia prescolara) are efecte pozitive asupra viitoarei integrari sociale
a adolescentului si adultului. Studiile longitudinale au stabilit faptul ca pentru copiii proveniti din medii
socio-economice defavorizate s-a observat o reducere a comportamentului delincvent, precum si o rata mai
mare a duratei de scolarizare. Acest efect asupra integrarii sociale poate fi explicat, desigur, printr-o
integrare educationala reusita cu mai putini ani de repetentie, rate mai scazute de abandon si o dorinta mai
mare de a fi integrat in societate
Proiectele care vizeaza implicarea parintilor din medii defavorizate in educatia propriilor copii sunt
numeroase si variate. In prezent, in cercetare lipsesc argumente solide in sprijinul implicarii parentale si
pentru definirea unor metode de actiune eficienta. Se pare doar ca un tip instrumental de interventie vizand
echiparea parintilor cu un set de activitati specifice care sa fie realizate acasa este mai relevant pentru copiii
cu nevoi speciale decat pentru copiii din medii defavorizate, in special atunci cand acestia din urma
beneficiaza de un invatamant prescolar bun. Alte forme de implicare parentala par sa fie benefice pentru
copiii defavorizati, incluzand sprijinul emotional, dezvoltarea unei relatii parinte/copil satisfacatoare, ajutor
in utilizarea serviciilor disponibile la nivel local .
In concluzie, trebuie mentionat ca efectele educatiei timpurii asupra educatiei ulterioare a copilului
sunt in relatie cu influentele educationale infuzate pe parcurs. La o varsta timpurie, (pana la 3 ani), tipurile
de ingrijire oferite copiilor influenteaza dezvoltarea lor. Mai tarziu (inv.prescolar, primar, gimnazial si
liceal), rezultatele depind de experientele oferite in procesul de invatare. De aceea,este oarte important sa
se defineasca si sa se promoveze calitatea in educatie la aceste niveluri. Pe de alta parte, cercetarile in
domeniu arata ca cel mai mare beneficiu al educatiei timpurii apare in planul non-cognitiv. Au fost
identificate multe relatii pozitive si semnificative intre frecventarea gradinitei si comportamentele centrate
pe sarcina, dezvoltarea socio-emotionala, motivatia si atitudinile pozitive fata de invatare.exemplu
serviciile sociale, cele de consiliere familiala si cele de nutritie
776
PROFESOR BUHA ALINA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR 1 CURĂȚELE
acasă.
reguli de politete, in special.
etc.
informatii, de catre cine si in ce mod.Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel
lui.
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Iar altele influenteaza dezvoltarea de
mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-
un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume -
BIBLIOGRAFIE
777
JURNALUL ADOLESCENȚILOR- INTERMEDIAR ÎN EDUCAȚIA
FAMILIALĂ
PROF. BUHAI RAMONA NICOLETA

COLEGIUL TEHNIC ,, C.D.NENIȚESCU”, BAIA MARE
Acestă lucrare îşi găseşte motivaţia atât în viaţa mea personală cât şi în cea profesională: pe de o
parte, una din fiicele mele este adolescentă; iar pe de altă parte sunt profesoară de limba română la un liceu.
Eu, care am crescut cu filmul “Liceenii”, contribui acum la formarea a sute de adolescenti; dacă sunt
formată să analizez texte scrise de elevii mei pe criterii de corectitudine, de respectare a normei, de
respectare a cerinţei, etc., mi se pare important să ascult şi să înteleg mai bine omul, persoana, adolescentul,
fiul, fiica, etc. din clasă, pe lângă elevul, eleva din clasă.
Într-o discuţie faţă în faţă, adolescenţii sunt adesea ezitanţi să împărtăşească informaţii despre lumea
lor, această relaţie ar fi probabil şi greu de gestionat căci nu sunt psiholog şi rolul meu e, în primul rând,
didactic. De aceea, textul, ca artefact, e un foarte bun intermediar căci ne dau informaţii de conţinut, dar şi
reprezentări ale felului în care acest conţinut este perceput. Lingvistica vârstei mici ne arată că, uneori, în
perioada de construcţie a limbajului, copiii produc altceva decât inputul ce le-a fost dat, deşi ei cred că
producţia lor e identică cu inputul dat: la acel moment există un decalaj între ceea ce percep şi ceea ce
produc. Decalajul este însă conştientizat numai de adult, deseori copiii devenind supărati când adultul le
cere să repete. Am putea spune că adolescenţii sunt în perioada de construcţie a limbajului adult, iar viziunea
lor asupra lumii, redată în texte este importantă atât din punct de vedere didactic cât şi personal, individual.
Din punct de vedere didactic, vom putea analiza diversele niveluri de discurs pe care adolescenţii le
au:discurs social (prieteni, activităţi, familie), discurs şcolar (atitudinea faţă de şcoală, rutina şcolară),
discurs literar (construcţia unui text), şi discursul adolescent (practici).
Un element important este că am cerut adolescenţilor să scrie textele “de mână”; tehnologia din ce în
ce mai prezentă în viaţa noastră, iar odată cu creşterea capacităţii de stocare a informatiilor, balanţa se
înclină spre producţiile orale. Scrisul rămâne însă o modalitate care permite un discurs regulator (în sensul
lui Lev Vygotsky), cel care scrie îşi poate vorbi în acelaşi timp, ceea ce permite existenţa a mai multe
elemente de reprezentare a gândului.
Adolescenţii sunt şi rămân întâlnirea mea de fiecare zi; orice abordare în a-i cunoaşte mai bine
contribuie la dezvoltarea mea de profesor şi formator.
În această lucrare vom exemplifica analiza unei pagini de jurnal : ne concentrăm pe “cum spun”,
“cum vorbesc” adolescenţii, care sunt caracteristicile limbajului pe care-l folosesc.
Primul document pe care îl vom analiza este cel al lui Tudor, elev de 16 ani (numele sunt
anonimizate). Redăm mai jos documentul în forma lui originală (scris de mână, document numit Tudor 1).
Pentru realizarea analizei, documentul a fost transcris la calculator; “greşelile” (înţelese ca raportare la
limba română normă) sunt păstrate în realizarea acestei înscrieri.
778
Ce spune Tudor:
• Tudor vorbeste despre relatiile apropiate pe care le are cu colegii: îi sună să meargă împreună la
autobus (7-9), petrece timp cu ei la şcoală (13-14)
• Tudor este un adolescent vesel (10)
• Tudor este cuminte la ore (14-15)
• Tudor are o relaţie apropiată de mama lui, pe care o ajută (23-24)
• mama lui Tudor îi permite să iasă sa se amuze
• Tudor menţionează că masa de seară are loc “în familie” (28-29)
Cum spune Tudor:
• repetiţia: din fiecare zi (10-11), ca în fiecare zii (18), de fiecare dată (26)
• marcheri de timp: 6:00 (5), 6:45 (8), 7:30 (12), 22:00 (29). Se remarcă consistenţa în felul în care
timpul este notat de maniera electronică.
• pronume: utilizarea persoanei I sg şi a persoanei I pl separă spatiul individual al lui Tudor (casa,
familia) de spaţiul colectiv (autobusul, scoala)
• elemente de plurilingvism: Facebook (23), week-end (27). Putem argumenta o anumita constienţă
vis-a vis de aceşti termeni care, multimodal sunt marcati prin scrierea cu litera mare (Facebook) şi folosirea
cratimei (week-end). Cuvântul “weekend” nu se scrie cu cratimă în limba engleză, însănu este neobişnuit
ca neologismele articulate hotărât să aibă articolul ataşat prin cratimă.
• folosirea cuvintelor din acelasi câmp lexical: utilizarea elementului “socializare” în apropierea şi
în relaţie cu elementul “Facebook”
779
• marcarea limbajului non-ştiintific: “freza” (6) e scris intre ghilimele
• marcheri de structură a discursului: începe (1), după (5, 19, 23), dimineaţa (5), seara (28)
• elemente de stil ştiinţific: paragrafele sunt marcate, titlul e subliniat, numele e scris în colţul stâng
sus
• elemente de oralitate: pentru că trebuie să ştiţi (4) e utilizat pentru a stabili o relaţie cu cititorul
Cum scrie Tudor (elemente multimodale):
• folosirea ghilimelelor pentru a marca schimbarea registrului (ştiinţific / nonştiinţific)
• reprezentarea orelor în format electronic
• folosirea întregului spaţiu (întregii pagini).
Concluzii : dacă ar fi să privim textul doar cu ochi de profesor şi să corectăm greşelile de ortografie,
am trece cu vederea toate celelate competenţe pe care Tudor le are: Tudor face diferenţa între stilul ştiinţific
şi nonştiinţific şi între cuvintele româneşti şi neologisme; îşi organizează discursul în pagină prin folosirea
marcherilor de discurs şi prin reprezentarea vizuală a paragrafelor; dă dovadă de consistenţă în felul în care
reprezintă ora, dă dovada de capacitate de integrare în grup prin folosirea persoanei I plural, dă dovadă de
capacităţi auctoriale când se adresează cititorului, etc.
Se impune o concluzie în care să subliniem că nu am analizat “greşelile” existente în discurs (de
ortografie, construcţie a discursului, etc.). Am privit discursul “adolescenţilor”, şi nu discursul “elevilor”,
am căutat a identifica capacitatea lor de meta-discurs, de analiză, de exprimare a emoţiei, etc.
Conştientizarea poziţiei şi identităţii lor, capacitatea de a utiliza o voce alta decât “eu” ne arată că aceşti
adolescenti sunt capabili de abstractizare şi de organizarea discursului pe mai multe planuri (circular,
discurs în discurs, dialog, etc.) şi deci capabili de a percepe şi de a reflecta asupra realităţii complexe în
care trăiesc. Am putea spune ca exerciţiul “vârstei adulte” le reuşeşte foarte bine.
Bibliografie
Eckert, P. (2004). Adolescent Language. In Finegan, E. & Rickford, J.R. [eds.] Language in the USA.
Themes for the Twenty-first century. 361-374.
Kress, G. (2001). Genres and the multimodal production of ‘Scientificness’. In Kress, G., Jewitt, C.,
Ogborn, J. & Tsatsarelis, C. [eds] Multimodal teaching and Learning: The Rhetorics of the Science
Classroom. London: Continuum press.
Kress, G. & Van de Leeuwen, T. (2001). Multimodal Discourse. The modes of media of
contemporary communication. London: Hodder Education.
Koch, P. et W. Oesterreicher (2001). Gesprochene Sprache und geschriebene SpracheLanguage parlé
et language écrit. In G. Holtus, M. Metzeltin et C. Schmitt (éds.), Lexikon der Romanistischen Linguistik
(vol. I, 2). Tübingen: Niemeyer, pages 584-627.
Maynard, S.K. (1996). Multivoicedness in speech and thought representation" The case of self-
quotation in Japanese. Journal of Pragmatics 25, 207-226.
780
FAMILIA ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BUHUȘI LUCICA

GRĂDINIȚA CU P.N. TELEJNA
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
- ordine;
- igienă;
etc);
- altruismul;
- cooperarea;
781
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
782
PROF.BUJOR MARIOARA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.21, SIBIU
Motto:„ Există o lume care așteaptă să fie descoperită în fiecare copil și în fiecare tânăr.
Numai cel care nu se află închis în propria sa . lume,reușește s-o descopere.”
Augusto Cury
Într-o societate care evoluează rapid, care este intr-o continuă schimbare, familiei îi revin
responsabilități noi și profunde. Preocuparea din ce în ce mai intensă pentru centrarea educației pe formarea
de competențe, se justifică prin așteptările și solicitările crescânde și diversificate pe care societatea le are
de la tânăra generație..
Știința a ajuns pe culmi de neimaginat în trecut, suntem în era informaticii, a calculatoarelor, dar nici
un calculator nu reușește să predea înțelepciunea, solidaritatea, arta de a gândi, de a gestiona propriile emoții
și de a te integra în societate.
Știința va progresa permanent, societatea este într-o continuă schimbare, cantitatea de stimuli și
presiunea emoțională pe care aceasta o exercită asupra tinerilor sunt intense,aproape că nu există libertate
de alegere.În acest context,rolul familiei este tot mai important : pregătiți-vă copiii pentru a supraviețui în
apele tot mai agitate ale emoțiilor și pentru a-și dezvolta discernământul.Numai așa vor putea filtra stimulii
stresanți și vor fi liberi să aleagă și să hotărască.
Pedagogia a afirmat mereu că părinții sunt primii educatori din viața unui copil iar educația primită
de copil până la vârsta de șase-șapte ani este determinantă pentru evoluția acestuia.Mediul familial este
primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul și care îi influențează intr-o mare masură
dezvoltarea,atitudinea față de școală și societate,comportamentul și relațiile,motivația,stima de sine.
Legătura copilului cu familia este puternică și de neînlocuit,familia realizează și mediază
interacțiunea copilului cu școala și cu celelalte componente sociale.Încă din primii ani de viață,copilul preia
de la cei apropiați atitudini,limbajul,gesturile,exemple de comportament, iar prima relație a copilului cu
mediul exterior este cea cu familia.Părinții sunt modele pe care copiii le văd cu ochii minții și le urmează
conștient sau inconștient,care le oferă copiilor primele informații despre lumea înconjurătoare,primele
reguli de conduită.
A.S.Makarenko a susținut rolul exemplului în educație și le-a transmis părinților:„Să nu credeți că
educați copilul numai atunci când vorbiți cu el,când îl povățuiți sau îi porunciți.Îl educați în fiecare moment
al vieții voastre,chiar și atunci când nu sunteți acasă.Felul cum vă îmbrăcați,cum vorbiți,cum vă bucurați
sau vă întristați,cum vă purtați cu prietenii și dușmanii,felul cum râdeți sau citiți ziarul-toate au pentru copil
mare însemnătate.
Copilul vede sau simte în ton;orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la el pe căi pe care voi nu
le observați.”
În școală întâlnim exemple de copii neascultători sau retrași,care se adaptează tot mai greu la regulile
sociale ,care au un randament școlar scăzut și un comportament neadecvat.În cele mai multe
cazuri,comunicarea cu familiile lor ,interesul familiei pentru evoluția copilului...sunt deficitare.Este evident
că pentru buna dezvoltare a copilului,pentru formarea unei personalități armonioase,educația în familie este
esențială încă din primii ani.O îmbinare corectă a înțelegerii și afecțiunii cu autoritatea părintească,o
comunicare permanentă și cât mai mult timp dedicat copilului influențează pozitiv sănătatea lui
emoțională,spirituală și intelectuală,îi dau sentimentul valorii de sine și al siguranței.
Mulți părinți muncesc tot mai mult ca să le dea copiilor tot ce e mai bun pe lume,o situație financiară
bună,călătorii,cadouri „la modă” dar petrec tot mai puțin timp cu copiii lor.Părintele are foarte multe griji,
responsabilități, probleme diverse,de aceea este bine ca în familie să se păstreze un anumit echilibru ,liniște
,să existe înțelegere și respect.Părinții sunt cei care îi îndrumă pe copii pe drumul vieții și le sunt alături,la
bine și la greu.Relația părinte-copil este foarte importantă în formarea personalității și se realizează printr-
o comunicare permanentă, deschisă, eficientă ,care să-i permită copilului o exprimare liberă pentru a se
face înțeles, a se descărca atunci când e trist sau are probleme, a căuta soluții, a împărtăși emoții ,a învăța
783
din greșeli.În același timp ,părintele trebuie să-i arate copilului și anumite norme și valori,să-i fixeze repere
în ceea ce privește comportamentul, să spună fără teamă - nu - dacă situația o impune.Dacă ei nu aud „nu”
de la părinții lor, nu vor fi pregățiți să audă „nu” de la viață
• Stimulați copiii să gândească,să-și stabilească obiective,să caute succesul în muncă,în studiu,să nu
le fie teamă de eșec.
• Fiți semănători de idei,de speranță,perseverență,motivație și de fermitate.
• Ajutați-vă copiii să nu devină sclavii problemelor,ai nesiguranței și timidității ,să fie
curajoși,luptători,să-și accepte limitele și să nu le fie teamă de eșec; să învețe din greșeli și să lupte pentru
a depăși obstacolele.
• Dăruiți copiilor timpul vostru,experiențele voastre,comunicați mereu cu ei.
Bibliografie:
Ionescu,M.,Negreanu,E., Educația în familie.Repere și practici actuale,București,2006
784
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. BULGARU DANIELA

ŞCOALA GIMNAZIALA NR.1, SAT ALBESTI, JUD. VASLUI
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care
înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea
şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă,
de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor
al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu,
aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
acasă.
dorinţelor sale.
785
BIBLIOGRAFIE
786
CEI 7 ANI DE ACASĂ
INTOCMIT,
PROF. INVAT. PRESCOLAR, MIHAELA RODICA BULGARU
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
787
EDUCAȚIA IN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASA!
PROF. BULUBAȘA LILIANA

LICEUL TEHNOLOGIC DĂRMĂNEȘTI
JUDEȚUL BACĂU
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla lui să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul/fiica să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
sport, la teatru sau în vizită la rude.
contribuie în mod adecvat la conversaţie.
În al doilea scenariu, copilul strigă/urlă până acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă
prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă mâncarea şi paharul cu suc al mamei, îi pune
piedică chelnerului când acesta aduce cafelele.
care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”.
Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa
lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
normele de conduită se învaţă din familie.
achiziţia normelor unui comportament social corect.
unei bune creşteri.
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
788
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe
care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate.
Ce spun parintii despre cei 7 ani de acasa?
Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In
primul rand, termenul e expirat...se considera că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama,
iar la 7 ani pleca la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la
grădiniță și de la 6 la școală.
Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecții grele de educație care pregateau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe energii, timp, nervi si frustrari copilaresti se derulau...parintii tineau mult la acea
educatie, copiii o inghiteau pe nemestecate.
Astăzi, 7 ani de acasă simbolizeaza un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie
să se încadreze odraslele noastre. Care se încăpățânează să accepte încadrarea și au dureri dorsale privitor
la dorintele noastre. E drept, si parintii s-au adaptat, multi au renuntat la standardele astea, de voie sau de
nevoie, dar a ramas asa, o umbra de parfum de trecut, un fel de deziderat si, de ce să nu recunoastem, un
fel de termen de comparatie.
Cert este ca educația trebuie să existe, doar ca fiecare copil are ritmul său de evoluție, așa că la 7 ani
unii copii sunt de pus în ramă iar alții...mai puțin. Cred însă că nu trebuie să mai facem comparații la vârsta
de 7 ani.
Pentru mine, cei 7 ani de acasa înseamnă:
1. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.);
2. Să stie să își susțină părerile și să-si apere interesele fară a deranja pe cei din jur. (Sa foloseasca
un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznică, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și
spună părerea);
3. Să fie atent și implicat în ceea ce se intamplă în jur, ca să poată evita situatiile cu potential
periculos si, ca revers al medaliei, sa poata oferi un ajutor la timp cuiva;
4. Să stie să piardă (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să câștige
cu eleganță (fara a-l umili pe cel care a pierdut).
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din
predici și povești. Așa că e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici.
Și e important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilarie
e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va încerca totul,
ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență.
Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situatii și să facă niște alegeri (evident, pe măsura
lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
789
IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA
PROF. BULZAN CARLA-ALINA

GRADINITA P.P. ,,SEMENIC’’ RESITA
Când vorbim despre ,,cei şapte ani de acasă’’ ne referim la educaţia pe care o primeşte copilul în
familie, având un impact puternic asupra comportamentului şi a personalităţii acestuia. Educaţia, regulile
morale, bunele maniere dobândite în familie de către copii reprezintă cheia succesului către adaptarea
acestuia în societate.
Familia joacă un rol foarte important în formarea şi socializarea copilului, ei reprezintă primii
educatori ai copilului determinându-i dezvoltarea sa ulterioară. În familie copilului i se oferă primele
informaţii despre lucrurile, fenomenele din natură, primele sfaturi, norme sociale. Părinţii trebuie să fie
conştienţi de influenţa pe care o exercită asupra copilului în primii ani de viaţă deoarece copilul va prelua
de la aceştia anumite gesture, atitudini, comportamente. Climatul din familie trebuie să fie unul călduros,
să ofere copiilor sănătate emoţională, spirituală, intelectuală.
De mic copilul poate învăţa ce înseamnă respectul cu ajutorul părinţilor atunci când aceştia îl învaţă
să folosească des cuvinte precum: ,,mulţumesc’’, ,,te rog’’, ,,bună ziua’’. Politeţea se învaţă treptat şi este
important să i se explice copilului de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alţii, va fi, la rândul său,
respectat.
Copilul este ca o carte, care este pregătită să primească informaţii. De aceea, este important de către
cine sunt transmise aceste informaţii şi în ce mod. În special la vârsta preşcolară copilul are nevoie de
anumite modele, de o identificare cu o persoană apropiată.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani de acasă?
-deprinderi de autoservire;
-ordine;
-igienă;
-exteriorizarea sentimentelor şi a emoţiilor pozitive;
-modalităţi de relaţionare cu ceilalţi;
-atitudinea pozitivă;
-cooperarea.
Expresia ,,Cei şapte ani de acasă’’ a devenit un cod moral, spunem despre cineva că o deţine atunci
când îi apreciem manierele şi modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jur. Acasă este locul unde
copiii învaţă cum să se poarte în societate, să îşi respecte semenii, care sunt normele acceptate şi care sunt
cele pe care trebuie să le respingă. Peste învăţăturile primite de la părinţi, de la cei apropiaţi, vor veni apoi
cele de la educatori, învăţători, profesori, baza însă este realizată în interiorul familiei.
În concluzie, cei şapte ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune baza unei prime educaţii corecte a
copilului, important este ca părinţii să conştientizeze importanţa oferirii unor modele pozitive care vor
conduce la dezvoltarea armonioasă a celui mic.
790
COMPORTAMENTUL COPILULUI ÎN FAMILIE
PROF. MONICA TEODORA BUMB

LICEUL SPECIAL PENTRU DEFICIENŢI DE VEDERE CLUJ-NAPOCA
Comportarea frumoasă, mai mult decât oricare altă însuşire, face parte din abecedarul vieții şi se
deprinde din copilărie. Orice faptă a noastră, văzută sau nevăzută de cineva, poate însemna un bine sau un
rău, o bucurie sau o nemulțumire pentru ceilalți – aşa cum faptele altora ne bucură sau ne întristează pe noi
înşine.
Lumea noastră începe cu familia. În acest mediu deprindem principalele reguli de bună purtare, mai
mult prin imitare decât printr-un comportament conştient. Îi observăm pe adulții din jurul nostru şi le imităm
gesturile, atitudinile, comportamentele. Nu putem fi altfel decât aşa cum am învăţat să fim. De regulă, cine
se poartă frumos față de părinți e cuviincios şi față de ceilalți oameni.
Aşa cum fiecare membru al familiei contribuie la rezolvarea treburilor gospodăreşti, se cuvine ca şi
noi să participăm, pe măsura priceperii şi puterii noastre. În primul rând, putem ajuta la păstrarea curățeniei
locuinței, mai cu seamă a camerei în care învățăm şi dormim, ținând cărțile şi caietele aranjate pe raftul ce
ne este rezervat, ferindu-ne să aruncăm pe covor hârtii, cerneală, acuarele, aşezând jucăriile în colțul lor.
Putem şterge de praf masa, rafturile bibliotecii şi televizorul. E frumos să ne facem patul, să udăm florile,
să ajutăm la unele cumpărături sau la orice alte activități folositoare bunei gospodăriri a familiei. E frumos
ca, în măsura în care timpul ne permite, adică după ce terminăm pregătirea lecțiilor, să căutăm să fim de
folos.
În niciun caz nu e bine să ne petrecem vremea lenevind, nu e frumos să cerem părinților, bunicilor
sau altor membri ai familiei servicii pe care noi înşine ni le putem satisface. Despre copilul care cere bunicii
să-i aducă un pahar cu apă, mamei sau tatălui să-i curețe pantofii, surioarei să-i ridice un obiect căzut pe
jos nu se poate spune că are o purtare frumoasă. Obişnuința copilului alintat de a solicita adesea altora să-l
slugărească, de parcă ar fi bolnav sau neputincios, va avea mai târziu urmări grave, întrucât va favoriza o
anumită moleşeală, comoditate, lipsă de voință şi incapacitate de a acționa independent.
Se spune că fiecare face ce pofteşte acasă la el. Totuşi, un act evident de bună cuviință este şi grija ca
atunci când facem diverse treburi gospodăreşti, când discutăm sau ne jucăm să nu uităm că sub apartamentul
nostru, la dreapta ori la stânga, locuiesc şi alți oameni. Este deosebit de neplăcut ca în orele de studiu sau
de odihnă să auzim pe cineva bătând cuie, tăind scânduri, sărind ca într-o sală de gimnastică, aruncând bile
pe parchet şi țipând. Nu este necesar ca atunci când discutăm vocea să ne fie auzită şi de vecini, radioul sau
televizorul să fie dat la maximum şi astfel să atragem atenția locatarilor. Cu un dram rezonabil de
bunăvoință vom găsi măsura şi mijloacele potrivite pentru a ne simți bine, a rezolva civilizat anumite treburi
gospodăreşti şi chiar pentru a ne distra plăcut menajând liniştea vecinilor.
Comportarea frumoasă nu se reduce la respectarea unui oarecare număr de NU-uri, de interdicții
scrise sau nescrise. Buna creştere ne va sfătui şi obişnui să ştim să selectăm ce nu e bine de ceea ce aduce
fiecărei fapte şi fiecărui gest un plus de frumusețe. A da bună ziua, a răspunde la salutul altora, a ajuta un
om, a face un serviciu cuiva într-un moment dificil, a ceda locul în autobuz persoanelor în vârstă, cu copii
în brațe sau bagaje, a da o informație corectă unui trecător reprezintă o înşiruire de DA-uri care ar putea
continua, îndemnuri pe care să le transpunem zilnic în realitate.
Ar putea fi enunțate încă multe norme, multe nuanțări privind direcțiile şlefuirii comportării, dar la
această vârstă a primelor deprinderi comportamentale, cele câteva sugestii, în fapt elementare, pot constitui
un punct de plecare, pot oferi, asemenea abecedarului, tainele de temelie ale unei comportări frumoase.
Pornind de la aceste principii elementare, este esențial să facem din fiecare gest, faptă a noastră nu un pas
spre rău şi urâțenie, ci spre frumusețe şi bine.
791
PROF. INV. PRESCOLAR LUPULET CAMELIA

G.P.N. „NAE A. GHICA” - RUCAR
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa si cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe
la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa
te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata
in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala
respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una
dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai
oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de
aceeasi varsta cu tine. Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii
respectate, pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i
confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Multi, datorita comportamentului ciudat fata de semenii
lor, se autoizoleaza de cei din jur.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si cum iti poti
ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul nostru, odata cu trecerea timpului, cand vom
devenii mai intelepti, o sa dam si noi aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa. Aceasta perioada nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate
drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Copiii invata prin imitare. Exemplul nostru conteaza. Un
copil manierat se va descurca mai bine în relatiile sociale si se va simti mai confortabil în prezenta celorlalti
decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele
maniere este sa fim noi, parintii, un bun model pentru el. Incepem sa il invatam lucrurile simple inca de la
varsta frageda: sa salute, sa spuna „te rog” si „multumesc”. Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un
prieten apropiat, cum sa se spele, sa manance, cand poate sa vorbeasca, sa invete sa-i asculte pe ceilalti,
placerea de a face si a primi cadouri. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata
ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Educatia primita in cei sapte ani de
acasa depinde de cativa factori: relatia afectiva dintre copil şi parinti, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului. Sunt parinti care muncesc de dimineata
pana seara pentru copiii lor, dar sunt total straini fata de nevoile reale ale acestora. Din dorinta de a le
asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, parintii ii condamna la o viata inconjurata de lucruri scumpe si
stralucitoare, dar fara adevarate valori. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o
ofera copiilor în prima parte a copilariei.
Psihologii sustin ca nu exista o limita de varsta pana la care bunele maniere se pot invata, insa, cu cat
lectia bunei-cuviinte si a menajarii sensibilitatilor celor din jurul nostru este inceputa mai devreme, cu atat
mai bine pentru constituirea zestrei educationale a copilului!
792
BURUIAN LARISA FLORENTINA

GRADINIȚA SCUFIȚA ROȘIE, BUCUREȘTI
sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs.
acasă.
dorinţelor sale.
793
BIBLIOGRAFIE
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
794
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
INV. BURUIANA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 CASTELU, JUD. CONSTANȚA
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei familii,
locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi desluşesc
Pot spune cu certitudine că familia îşi pune uneori accentul definitiv asupra comportamentului
micului elev. Spun acest lucru, deoarece observ că acei copii născuţi în familii dezorganizate pleacă din
start cu un deficit din acest punct de vedere, se integrează mai greu, participă la activităţi cu sfială, nu ştiu
dacă au voie şi când să intervină, ca de altfel nu sunt siguri pe ei, deoarece observă singuri diferenţele dintre
ei şi ceilalţi. Aceştia au nevoie de mai multă atenţie din partea cadrului didactic şi de foarte multe ori nouă
ne revine sarcina de a-i canaliza pe drumul cel drept, cu răbdare arătându-le cum să se comporte şi ce să
spună şi să facă în diferite situaţii.
Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învaţă să vorbească, cum şi ce să
vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulţumească, mama şi tata fiind reale exemple pentru aceştia.
După cum ştim copilul copiază comportamentul celor apropiaţi, el nu ştie ce este bine şi ce este rău, tocmai
CE?” dacă mama şi tata nu fac aşa. Este bine ca micuţul să fie obişnuit cu diferite persoane pentru a nu se
izola şi a fi dependent doar de mama şi tata. Personal am considerat că micuţul meu este bine să meargă la
grădiniţă zilnic de la 3 ani, loc unde poate socializa cu micuţii de vărsta lui, unde învaţă organizat şi schimbă
atmosfera luând contact şi cu alte persoane.
Cei şapte ani de-acasă consider că sunt cei mai importanţi, educaţia timpurie lasându-şi amprenta
asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie al părinţilor,
limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în ceea ce priveşte acordul
gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele.
Cei şapte ani de-acasă înseamnă să învăţăm să socializăm, să ne ajutăm semenii la nevoie, să
cooperăm, să fim oameni drepţi şi pe care să te poţi baza în societate. Perioada grea pe care părinţii o
traversează, fără locuri de muncă, fără siguranţa zilei de mâine, unii plecaţi în străinătate, fac din copii
adevărate victime ale societăţii în care trăim, spulberând vise şi speranţe atât ale lor cât şi ale părinţilor.
Stabilitatea familiei, echilibrul şi buna înţelegere crează copiilor modele pozitive de urmat, întrucât fiecare
dintre noi reprezentăm modele pentru copiii noştri. Astfel că părinții au o foarte mare influență asupra
copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte
și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să
le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om
respectuos și demn de respect la rândul său.
Cei şapte ani de viaţă ţin de respect şi comportament corect în relaţia cu ceilalţi. Respectul faţă de
părinţi, de bunici, de cei apropiaţi se transmite mai departe către profesori, prieteni şi colegi deopotrivă.
O zicală românescă spunea că dacă îi respecţi pe ceilalţi te respecţi practic pe tine, integrându-te mai
uşor în comunitatea din care faci parte, altfel rişti să te izolezi şi să fi un neadaptat şi un neînţeles de cei din
jur, diferiţi de tine. Să fii respectat de cei din jur este un lucru dorit şi plăcut, care îţi dă satisfacţie, având
un efect pozitiv asupra noastră a fiecăruia.
795
FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂŢARE
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR BURUIANĂ IULIANA,

GRĂDINIŢA CU P.P.,,STEP BY STEP"GALAŢI
Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii copilului, ca
mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al
preşcolarului, prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, preşcolarul
le datorează educaţiei primite în familie.Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale
ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea.
în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor
sociomoral.
Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece in fluenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Alături de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia
omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele
educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei, şcolii şi organizaţiilor de
tineret.
Familia se distinge de alte forme de asociere umană prin următoarele caracteristici:
 Este formată din persoane unite prin relaţii de căsătorie, sânge sau adopţie;
 Membrii familiei, de regulă, locuiesc sub acelaşi acoperiş, alcătuind un singur menaj;
 Este compusă din persoane ce interacţionează, comunică în cadrul rolului de soţ-soţie, mamă-tată;
 Menţine şi perpetuează o cultură comună, derivată în principal din cultura societăţii date.
Familia este o instituţie universală, întâlnită pretutindeni şi îndeplinind acelea şi funcţii
principale: transmiterea moştenirii biologice şi culturale, asigurarea protecţiei materiale şi emoţionale
pentru descendenţi, formarea unui climat de dezvoltare a personalităţii tuturor membrilor ei. În orice
societate familia s-a distins ca grup specific caracterizat printr-o puternică sudură internă, menţinută atât
prin acţiunea unor forţe interne, cât şi prin presiunea societăţii. .
De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate, este
o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau
17).
aparține.
796
Funcţiile sociale ale familiei.
Familia înregistrează, în epoca noastră, modificări în structura şi funcţiile sale sociale. În ceea ce
priveşte structura se înregistrează reducerea ei la una, maximum două generaţii. Familia modernă este
familia nucleară alcătuită din cuplu şi eventual unu, doi copii. Ea a înlocuit familia patriarhală, în cadrul
căreia convieţuiau laolaltă trei şi patru generaţii.
Astăzi se iese din copilărie mult mai repede ca în trecut. Datorită televiziunii, presei,
cinematografului, copiii devin repede adolescenţi. În acela şi timp, datorită prelungirii duratei de
şcolarizare, tinerii care studiază rămân înafara statutului şi rolului de adulţi, deoarece pentru a fi consideraţi
astfel trebuie să aibă o profesiune, iar prin întemeierea familiei nişte responsabilităţi.
A concepe socializarea tineretului fără participarea lui activă la înnoirea societăţii înseamnă a-l
manipula ca pe un obiect, a-l obliga la conformism, ascunzând discrepanţele dintre idealurile lui şi lacunele
societăţii. Când acest fapt se produce, el împinge tineretul pe calea coduitei deviante, care-l plasează în
afara societăţii, îl alineaza, îl înstrăinează de societate.
BIBLIOGRAFIE
*Berge, Andre; 1967- Defectele părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
*Drăgan, Ioan; Petroman, Pavel; Mărgineanţu, Dorina; 1992 - Educaţia noastră cea de toate zilele,
Editura Eurobit, Timişoara,
*Dumitrescu, Ion; Andrei, Nicolae1978 - În dialog adolescenţii şi adulţii, Editura Albatros,
Bucureşti,
*Radulian, Virgil; 1967 - Profesori şi părinţi, contra insucceselor şcolare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,
797
FAMILIA - FACTOR INCIPIENT AL DEZVOLTĂRII COPILULUI
PROF. BURULEAN LUMINITA

GRADINITA NR 35, SECTOR 5, BUCURESTI
Încă din primul an de viață copilul este atras de joc. Jocul este metoda cea mai accesibile și eficientă
în dezvoltarea copilului. Prin joc putem ajuta copilul să inteleagă și să-și însușească mai bine anumite
informații, reguli. O alta metodă este povestirea. Copiiilor le plac poveștile și prin intermediul lor putem
furniza diferite informații copiilor: puteți folosi povești terapeutice sau povești inventate de voi. Prin aceste
doua metode interacționați în mod direct cu copilul iar acestă se va simți foarte iubit, deoarece mami și tati
s-au jucat cu el.
Când spunem că un copil are șapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine educat, care știe să salute,
să spună mulțumesc, te rog, care se comporta cuviincios cu cei de vârsta lui și cu ceilalți. Prin urmare acestă
responsabilitate este atât pe umărul familie cât și o sarcina a societății, a bisericii, deoarece avem nevoie de
Dumezeu pentru a exista.
Cred că cei șapte ani de acasă sunt ca o fundație la o casă, cu cât este mai solidă, cu atât este mai
rezistentă. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Şi având
în vedere că lipseşte credinţa, nici temelia nu este atât de rezistentă. Cred că am şi eu momente când pot
spune că îmi lipsesc cei şapte ani de acasă. Cred că oricare dintre noi are astfel de momente, de fapt.
Important e să avem conştiinţa să ne dăm seama că nu sunt bune astfel de momente.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor şi
mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decât de copiii
foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în
situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient
mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul.
„Cei şapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul primește deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină.
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de
importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Sintagma “Cei șapta ani de-acasă” se referă la educația pe care copilul o primește de la părinți, la un
copil bine-crescut, mai precis la dobândirea unor bune deprinderi:
- deprinderi igienico-sanitare
- deprinderi de comportare civilizată și de politețe
- deprinderi de ordine și curățenie
Vorbim de cei șapte ani de-acasă deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Regula celor șapte ani de-acasa
se învață fără constrângere, prin comunicare, îndrumare și foarte multă răbdare. Progresele copilului sunt
798
lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură ce crește și se sedimentează bine în
caracterul copilului pe termen lung.
Familia are rolul cel mai mare în formarea deprinderilor. Oglinda educație pe care o oferă părinții
copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public. “Nici o alta instituție, oricât de calificată, nu este
atât de direct sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau potențialul de
dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod atât de direct
și atât de vital ca tatăl și mama… “ (P.Osterrieth).
Fiecare părinte sau educatoare trebuie să cunoască bine etapele de formare a deprinderilor acestea
corespunzând stadiilor dezvoltării psihoindividuale a copiilor. În acest scop, de fiecare dată, este bine să se
facă aprecieri pozitive și să se încurajeze copiii care execută corect operațiile respective. În felul acesta, se
creează o motivație adecvată față de actiune iar copiilor li se cultivă încrederea în forțele proprii.
Ca efect stimulator pot fi folosite lauda și îndemnul. Atunci când se urmărește trezirea interesului
copilului pentru anumită deprindere este bine ca tonul să fie plin de voie bună, de blândețe, de înțelegere.
Nu trebuie folosit un ton ridicat. Acesta declanșează copiilor reacții de respingere a acțiunii. Laudele trebuie
folosite cu măsură, apoi din ce în ce mai puțin până ce nu va mai fi nevoie de ele.
Rezultate deosebite, în consolidarea deprinderilor, se obțin prin antrenarea copilului în desfășurarea
unor jocuri de creație. Acestea dezvoltă capacitatea copilului de a-și imagina si interpreta rolul unor adulți
(care se ocupa de îngrijirea și ocuparea sa). Jocul preferat este De-a familia, în care părinții sunt întotdeauna
buni și blânzi, dacă și în realitate sunt așa.
Pentru formarea deprinderilor de ordine și curățenie este necesar ca părinții și ceilalți adulți din
familie să constituie un model de urmat. Și pentru formarea deprinderilor de comportare civilizată, este
necesar ca toți membrii familiei să arate concordanță de păreri și atitudine. Nu i se poate cere copilului să
se comporte civilizat, să respecte liniștea cuiva dacă ceilalți nu o respectă.
“Politețea este cheia de aur care deschide toate ușile” și, de aceea este important ca aceasta
deprindere să se formeze de la cea mai fragedă vârstă.
Pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinții să țină seama de
particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, precum și de cele psihofizice. Căile și modalitățile de
educare trebuie adaptate vârstei și puterii de întelegere a acestora.
bine educat, manierat se va bucura mult mai bine în relațiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra cu
ușurință într-un colectiv de copii, dar și de adulți. Educația primită în cei șapte ani de-acasă depinde de
relația afectivă dintre părinți și copil, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Copilul este pregătit încă de la naștere să primească informații, dar este foarte important mediul în care sunt
transmise acestea, de către cine și în ce mod.
Bibliografie:
 Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
 Poenaru M., (2013), Cei șapte ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi,
 Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
799
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE, BAZA UNEI DEZVOLTĂRI SĂNĂTOASE A
COPIILOR ȘI A SUCCESULUI ÎN VIAȚĂ
PROFESOR ÎNV. PREȘC. BURZO MIHAELA

LICEUL TEORETIC ,,IOAN BUTEANU,,
G.P.P. NR.1 ȘOMCUTA MARE
ORAȘ: ȘOMCUTA MARE
JUDEȚ: MARAMUREȘ
Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare se

găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un loc privilegiat.
Familia este factorul educativ care are sub îndrumare copilulu pe cea mai lungă durată din viaţa sa. Copilul
trăieşte cea mai mare parte din timpul său în familie, unde învaţă limba, obiceiurile şi comportamentele
civilizate, de aceea se spune că “cei şapte ani de-acasă” au un rol hotărâtor asupra formării ulterioare a
personalităţii. În perioada celor şapte ani, copilul se află în perioada celei mai mari plasticităţi a sistemului
nervos, fapt ce oferă familiei posibilitatea producerii prin educaţie a primelor modificări care dau direcţia
dezvoltării şi formării personalităţii.Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele
cunoștințe, primele deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-
stimulativ necesar debutului socio-familial.
Prin comportamentul membrilor familiei, în primul rând al părinţilor, ei constituie un model pentru
copil. Prin modul cum îşi formează şi-şi menţin autoritatea faţă de copii, cum îşi manifestă dragostea faţă
de ei, cum rezolvă situaţiile conflictuale, părinţii pot avea rol de educatori autentici sau pot pierde această
calitate. Responsabilitatea pentru educaţia copiilor nu este o chestiune particulară a părinţilor. Copiii de
astăzi vor fi cetăţenii de mâine; de aceea, întreaga societate este interesată şi trebuie să se implice direct.
Metafora lui Ellen Kay din lucrarea “Secolul copilului”, vizează un singur aspect: libertatea copilului
de a acţiona potrivit cerinţelor naturii sale, evitarea oricărei constrângeri. Ellen Kay nu înţelege libertatea
în sens de libertinaj, copilul trebuind să aibă şi unele îngrădiri şi limite, să înveţe să se supună legilor vieţii,
obişnuinţelor familiale care nu contravin legilor naturii. Din dorinţa de a apăra individualitatea copilului,
ea este împotriva socializării exagerate prin educaţie şi preferă educaţia în familie, considerând-o aptă să
asigure respectarea individualităţii copilului.
Familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare şi favorizează stabilirea contactelor copilului cu
societatea; el primeşte aici primele elemente de educaţie. O caracteristică importantă a familiei este aceea
că oferă stabilitate şi o afectivitate puternică, lucru ce favorizează învăţarea. În general se spune că într-o
familie, mama reprezintă afectul, iar tatăl autoritatea. Problema care se pune din acest punct de vedere este
aceea de a stabili un echilibru şi un mediu securizant, favorabil dezvoltării armonioase a copilului. Climatul
familial poate facilita sau diminua influenţele educaţionale şi transformarea acestora în achiziţii psiho-
comportamentale la nivelul personalităţii copilului. Acest climat poate fi: pozitiv, echilibrat, constituind o
premisă importantă a maturizării intelectuale şi afective a copilului sau negativ, caracterizat prin
dezechilibre emoţionale, tensiune, violenţă, conflicte între membrii familiei. Familia, ca matrice pentru
adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de suport emoţional şi financiar, să asigure securitatea membrilor
şi să-i încurajeze în situaţii dificile sau să le susţină iniţiativele.
Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor, valorile morale care
sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie. În general, în familiile cu un
nivel de cultură mai ridicat există o atitudine mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului,
controlul vieţii acestora, respectul mutual pentru drepturile fiecărui membru.
Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar membrii
ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui copil
poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia bidirecţională dintre soţi, transformând-o într-una
tridimensională. Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei, restructurându-i activitatea, impunând o
modificare adaptativă. În condiţii normale acest lucru nu duce la un dezechilibru familial, ci doar la o nouă
organizare, impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiile lor.
800
Nu doar copilul este cel care influenţează echilibrul familial, mai ales luând în considerare adevărul
demonstrat de psihopediatri, şi anume că interacţiunea dintre două persoane se schimbă în prezenţa celei
de-a treia, chiar dacă este vorba de duplexul mamă-copil, iar persoana care se interpune este tatăl copilului.
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic tiparul de comunicare afectat, echilibrul familiei este
sever tulburat de existenţa conflictelor. Alianţele, coaliţiile dintre membrii familiei, ca şi ostilitatea lor, au
un rol deosebit în direcţionarea comunicării. În situaţiile în care între soţi intervin tensiuni interacţiunile
părinţi-copii au mult de suferit.
Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale se situează undeva
între cei doi poli: hiperprotecţie şi neglijare.Tensiunile şi conflictele dintre părinţi şi copii, pot avea
intensităţi diferite şi durate variabile distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea,
contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale sau forme complexe, precum agresivitatea fizică,
violenţa, plecarea unui partener de la domiciliu.
Este suficientă o singură carenţă a familiei pentru a afecta planul vieţii psihice a copilului, antrenând
o serie de neajunsuri, printre care şi dificultăţi în activitatea lui dominantă; pot apărea traume de natură
psihică sau morală, copilul eşuând în stări maladive de natură psihică, în conduite reprobabile.
“Copilul necesită dragoste, disciplinare şi obţinerea treptată a unui grad de independenţă. El nu este
vinovat dacă nu corespunde expectanţelor părinţilor, dacă copilul “real” nu are calităţile copilului “ideal”.
Copilul are dreptul la interacţiuni care să-i asigure siguranţa şi dezvoltarea fizică, comunicarea, educarea
trăsăturilor pozitive, înţelegere şi toleranţă.” (Carmen Ciofu)
Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să corecteze şi să
încurajeze. Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o impune o familie. Viitorul
unui popor întreg stă în mâinile părinţilor, pentru că acesta depinde de copiii noştri şi de lumea pe care ei o
vor construi şi-şi vor întemeia viziunea zilei de mâine.
Fiecare familie are stilul ei educativ, care este în principal dependent de stilul parental, acesta
referindu-se la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi poate fi o unitate armonică sau dizarmonică
între stilurile personale de educaţie ale celor doi părinţi.Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte
proiectează pentru copilul lui aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă, neţinând cont de
posibilităţile copilului, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care le-au făcut
ei în viaţă.
Eu sunt convinsă că nici un părinte nu-şi doreşte un copil “dificil”, neadaptat social, un copil răsfăţat,
cu probleme de comportament, că fiecare părinte vrea doar ce e mai bun pentru copilul său, dar, cu toate
acestea, întâlnim la fiecare pas copii “problemă”. Cauzele pot fi multiple ele regăsindu-se în personalitatea
fiecărui individ, în situaţia economică a societăţii, în contextul vieţii sociale.
Ceea ce putem face noi, educatoarele, este promovarea unei educaţii pentru părinţi prin care să-i
pregătim pentru îndeplinirea cu competenţă a rolului de educatori ai propriilor copii, înarmându-i cu
cunoştinţe teoretice şi practice privind procesul de creştere şi educare a acestora şi formându-le temeinice
convingeri despre necesitatea unei susţinute munci educative în familie.
BIBLIOGRAFIE:
1. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti, 1998
2. Larousse – Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
801
ROLUL FAMILIEI ÎN PRIMII ANI DIN VIAȚA COPILULUI
PROF. BUSUIOC CRĂIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ RĂDEȘTI
17).
aparține.
care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
Această nevoie este permanentă în copilărie și foarte importantă în construirea atașamentului.
De măsura în care va fi satisfăcută nevoia copilului de dragoste va depinde calitatea viitoarelor relații
sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie reprezintă condiția
dezvoltării unei personalități sănătoase.
Prin stimulare și experimentare se condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Jocul și limbajul
sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc, copilul explorează
lumea, își dezvoltă mecanismele de coping (control) cu situațiile provocatoare ale realității. Prin aceste
experiențe copilul își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a celei externe, impregnată și colorată
cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o. Această lume internă ne face atât de deosebiți,
unici în modul de a percepe și reacționa la situații, evenimente, persoane, obiecte ale realității.
802
socializarea copilului. Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine pozitivă. Recunoașterea
meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu rezultatul, atât pentru a
încuraja copiii cu rezultate mai slabe, cât și pentru a preveni tendința copilului de a vâna cu orice preț
rezultatul. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și al respectului de
sine și comportamentul său ulterior va fi în limitele acestui respect.
Aceasta devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea sa, se dezvoltă
autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele, să se îmbrace.
Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul se mărește și dau copilului sentimentul libertății în acțiunile
proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitățile și răspunderile care îi revin. În
același timp copilul învață regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu
este permis.
• nevoile de bază fiziologice ale copilului;
La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt garanția
supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor nevoi pot
distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atât de indivizi cât și de societate
în ansamblu.
Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea
primară. Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive și a unei
dimensiuni afective (Stănciulescu, 1996).
BIBLIOGRAFIE
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
803
ROLUL EDUCAȚIEI PARENTALE
ÎN PERIOADA DE PREȘCOLARITATE
PROF. ÎNV. PRIMAR DORICA BUȚĂ

ȘCOALA GIMANZIALĂ „GEORGE CĂLINESCU” ONEȘTI, BACĂU
Într-o viață galopantă, într-o lume preocupată în exclusivitate de existențialul-material, într-o

societate în criză de valoare autentică și valori reale, ce se alege de cei șapte ani? Răspunderea celor șapte
ani revine unei perechi el-ea, care provin din familii care i-au crescut prin intuiție și cultură. Acea pereche
de bază, acel el-ea, de multe ori e doar „ea” lipsită de „el” care, fie muncește pe alte meleaguri, fie nu face
parte din familie (criză de responsabilitate?)
E nevoie de acei șapte ani (care uneori sunt cei trei, patru ani) de-acasă pentru a lua contact cu lumea
într-o protecție emoțională pe care familia o asigură foarte bine. E nevoie de acest timp ca micuțul sau
micuța să-și facă intrarea în viață înțelegând ce e iubirea, regula, drepturi, iertarea, speranța.
Să ne aducem aminte cu nostalgie plăcută, desigur, că prima pornire reală de acasă era la șapte ani.
Până atunci familia dădea „imunitatea socială” copilului. Și erau alte vremuri... Acum pornirea spre
școlarizare a scăzut ca vârstă, școlaritatea s-a extins ca timp, „cei șapte ani de-acasă” s-au comprimat
precum creșterea lui Făt-Frumos și să vedem ce se mai poate face în această perioadă de timp.
Ce se întâmplă cu „puiul de om” în cei șapte ani? El ia contact cu lumea exterioară lui și învață cum
să se raporteze la ea. Prioritar este, însă, să se raporteze corect la el, să-și înțeleagă emoțiile, să înțeleagă ce
îl bucură, ce îl întristează, să fie atent la ce îl bucură pe cel de lângă el. Pentru toate aceste „inițieri în
înțelepțire”, părinții au nevoie de o reală ARTĂ. De ce ARTĂ și nu PRICEPERE? În acest debut în viață
orice greșeală făcută de părinți în creșterea copilului se va multiplica având aproape efectul de „camera
oglinzilor” pentru toată viața viitoare a copilului, greșeala regăsindu-se în „noduri” de evoluție în multe
planuri existențiale ale acestuia.
Vom vedea în timp adulți cu potențial mare de agresivitate, cu frustrări inexplicabile, temători, plini
de frici, fără încredere în sine, depresivi fără cauze evidente. Unde sunt rădăcinile acestor dureri? În ce
șapte ani de-acasă. De ce-au apărut? Au apărut din lipsă de timp, din lipsă de iubire, din lipsă de informații,
din lipsă de... Deci, cei șapte ani de-acasă trebuie să fie ani compleți, ani în care să nu lipsească nimic.
În acești ani ce vor face părinții pentru mica făptură:
• cunosc copilul și se lasă cunoscuți de el;
• întăresc imunitatea organismului mic;
• educă emoțional copilul;
• încep si dezvoltă cognitiv copilul;
• îl învață să reușească;
• îl învață cum să piardă;
• îl învață cum să se hrănească trupește, emoțional și spiritual;
• îl învață că orice greșeală îi predă o lecție;
• îl învață că succesul e doar o pauză și nu capătul drumului.
... și câte nu mai trebuie să-l învețe părintele pe copil în cei șapte ani de-acasă.
E drept că părinții nu primesc „instrucțiuni de utilizare” a micii făpturi la nașterea lui, nici școli de
părinți nu urmează. Mai nou au apărut, însă, „consilierile”, „parenting-ul”, dar primii dascăli ai părinților
nou-deveniți sunt responsabilitatea, iubirea și modelele de viață întâlnite, preluate și interiorizate de ei înșiși
în dezvoltarea lor ca adulți. Părintele mai trebuie să știe că cei șapte ani de-acasă sunt un certificat de
garanție pentru liniștea și armonia familiei peste timp și cea mai completă carte de vizită pe care familia o
oferă societății.
Trebuie să ținem cont de faptul că cei șapte ani e și un timp al luptelor ascunse, când copilul încearcă
să-și impună voința pentru a-și obține avantajele, pentru a-și asigura aplicarea „legii bunului plac”. E greu
să lupți cu plăcerea copilului care trăiește doar în prezent și totul se reduce la ACUM.
Avantajul celor șapte ani este evident: receptivitatea este maximă, totul se lasă modelat cu ușurință,
deschiderea emoțională totală asigură aportul de curiozitate, uimire, motivare, factori deloc neglijabili în
asigurarea eficienței învățării.
804
IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRESCOLAR – BUTARU EVELYN STEFANIA
Din nefericire nu prea mai exista cei 7 ani de acasa, deoarece parintii din ziua de azi nu mai pun
accent pe acest lucru, ba chiar sunt absenti in viata copilului fie din lipsa de timp, ori din neglijenta acestora
sau pun accent gresit pe educarea copilului, de exemplu la varsta de 1an jumate copilul invata literele
alfabetului in loc sa invete cum sa se hraneasca singur.
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de
etc.
Multi copii sunt inclusi in diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede desi acestia
ar avea nevoie mare de prezenta familiei.
In cei 7 ani de casa copilul trebuie sa isi formeze deprinderi de autoservire; ordine; igiena; curatenie
si exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si
negative; bune maniere si comportament; limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori
dezacord dintre partile de vorbire); modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale
mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc); consecventa in realizarea unei sarcini; concentrare a atentiei;
perseverenta in realizarea uneri sarcini; alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
805
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PREȘCOLAR BUTH ILEANA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “SF. DUMITRU”
- GRĂDINIȚA CU P.N. „ALBĂ CA ZĂPADA”,
MĂCEȘU DE SUS- DOLJ
caracterului psiho-social. Familia joacă cel mai important rol în formarea și socializarea copilului. Părinții
sunt primii educatori ai copilului, de la ei copilul învață să vorbescă, să se comporte cu cei din jurul său, să
se spele, să manânce, să se manifeste.
Când vorbim despre un copil care are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
moral-spiritual al acestuia.
informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel
lui.
mi-a spus bunica” sau „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că
acest lucru nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm sau reacționăm la cei din
jur. Insă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poata trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră,
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinti, de a fi permanent constienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea ăn
diverse situații și va fi judecat, acceptat sau nu în societate.
Părinţii sunt modele pentru copil. Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi
sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia
trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă
copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi
climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
806
elementare a indivizilor societăţii. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se
desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,
convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să
se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi educatori şi
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
“Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
BIBLIOGRAFIE:
807
PARINȚII ȘI COPIII…IN OGLINDA!
PROFESOR DE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA

BUTNARU CLARA-BIANCA
COLEGIUL TEHNIC ”ION HOLBAN” IAȘI
Faptul că ai un copil nu înseamnă în mod automat că și știi să crești unul, este la fel ca atunci când
dacă ai un pian, nu ești neapărat un pianist. A crește un copil echilibrat, sigur pe sine nu este deloc o
activitate care vine pur si simplu ci presupune a face eforturi, a înțelege copilul și a te întelege pe tine ca
părinte mai întâi de toate. Acest aspect din urmă este unul adesea foarte neglijat, căci presupune multă
muncă cu propria persoană, mult lucru cu sufletul, cu acele părți din noi înșine de care adesea ne temem,
pe care le recunoaștem mai greu, pe care adesea încercăm să le ascundem sau de care ne temem, sau de
care nici măcar nu suntem conștienți. Multe dintre reacțiile pe care le avem cu proprii copii sunt
”împrumutate” inconștient de la ai noștri părinți, sunt patternuri pe care le repetăm fără ca măcar să ne dăm
seama. Ba chiar mai mult, se întâmplă adesea să ne comportăm exact în acele feluri despre care spuneam
că ne dorim să nu se întâmple vreodată, pe care cu toată ființa am vrut să le evităm.
Părinții sunt oglinda copiilor…de ce ? deoarece ei sunt primele modele pe care copilul le are, primele
modele de comportamente care au cea mai mare importanță în dezvoltarea copilulului ulterioară. De aceea
este atât de important să acordăm atenție comportamentului pe care în avem și a interacțiunilor pe care le
avem cu copilul, mai ales în primii trei ani de viață ai dezvoltării acestuia. De calitatea acestora vor depinde
toate alegerile pe care le va avea copilul mai târziu, chiar și în viața lui adultă. Este într-adevăr o
responsabilitate imensă pentru fiecare părinte aceea de a crește cu adevărat un copil, de a-i oferi cea mai
bună variantă a sa de a-l ghida și susține necondiționat și presupune o muncă continuă făcută din toată
inima. În același timp și copiii sunt oglinda părinților…de ce? Pentru că din comportamentul unui copil de
poate observa mediul în care crește, modelele pe care le-a avut, calitatea interacțiunilor pe care le are sau
le-a avut. Copilul este oglinda familei, care reflectă totul: problemele dintre părinți, relațiile copil-părinte,
conflictele. Tocmai de aceea spunem că nu există copii problematici, ci părinți problematici.
Ceea ce semeni, aceea vei culege, dacă ai grijă și asiguri un sol bun, să pui apă peste sămânță și
îngrășământ mai apoi plantei atunci te vei bucura de roade bogate …la fel funcționează și creșterea copilui,
nu este de ajuns să lăsăm lucrurile doar să se întâmple ci trebuie să avem grijă, multă grijă, în mod constant.
Primii ani de viață și copilăria sunt etape de o importanță majoră în dezvoltarea ulterioară a copilului,
pentru că în aceste perioade copilul primește informațiile despre viață, despre cum funcționează lucrurile,
despre absolut tot ceea ce are el nevoie pentru mai târziu. Ceea ce se întipărește în această perioadă în
mintea copilului nu mai poate fi modificat, acestea constituie baza la care copilul se va raporta chiar și în
viața adultă.
Foarte mulți părinți încă mai îmbrățișează ideea conform căreia școala este aceea care se ocupă în
primul rând de educația copilului, părinților revenindu-le doar rol de creștere a copilului. Aceștia uită faptul
că prima școală a copilului și cea mai importantă este acasă, că părinții sunt cei de la care copilul învață
lucrurile prima oară și faptul că ei au o atât de mare importanță în educarea propriului copil. Ceea ce
părintele nu a reușit să realizeze până ca al lor copil să intre în sistemul de învățământ cu greu se mai poate
face după aceea, sau daca s-a realizat greșit atunci cu greu se mai poate îndrepta. Pentru ca educația să
decurgă armonios atunci baza pe care aceasta se clădește trebuie să fie solidă, puternică, dacă nu aceasta va
eșua și mai devreme sau mai târziu vor apărea probleme de tot felul. Așadar, observăm cât este de important
să fim modele bune pentru ai noștri copii, să fim cele mai bune variante ale noastre pentru a reuși să creștem
oameni.
808
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR, BUTNARU MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALA NR. 29, ,,MIHAI VITEAZUL”, CONSTANTA
JUDEȚUL CONSTANȚA
Prin populara sintagmă “Cei șapte ani de-acasă”, majoritatea dintre noi, identificăm și etichetăm
comportamentul unei persoane într-un context anume, ca fiind o conduită tributară “educației” primite în
familie în primii ani de viață.
Faptul că expresia se referă la primii 6-7 ani de viață( astăzi, surprinzător, după unii specialiști
europeni, numărul acestora putându-se extinde chiar și până la 30), anii “de-acasă” petrecuți în sânul
familiei parentale conferă individului, în general, aceleași atribute specifice: un anumit grad de unicitate,
autonomie, un anume nivel de politețe(parte componentă a sistemului etic și moral dobândit gradual),
limbaj adaptat, care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoțională, care să-i dea
posibilitatea de a-și controla elastic fricile și experiențele trăite.
Fiecare etapă din viața copilului, sau adolescentului, afectează dezvoltarea și comportamentul,
influențând funcțiile psihice, procesele mentale ca inteligența, memoria, percepția, dar și experiențele
interioare și subiective precum sentimentele, speranțele și motivarea, manifestate la nivel conștient sau
inconștient. Diferiți factori influențează această dezvoltare, o parte dintre aceștia ținând de modul cum
subiectul reacționează prin ”mimetism” la dinamica mediului intern familial, iar o altă parte de interacțiunea
cu mediul extrafamilial, care prin “contaminare” îl inflențează direct, sau indirect. Este consacrat faptul că,
exemplul personal din familie marchează într-o manieră structurală profundă toate etapele vieții copilului,
și, în perspectivă, ale vieții adultului, altfel spus “...diploma celor șapte ani de-acasă exprimă calificativul
parinților” ( Valeria Mahok-“Florile gândului în clepsidra timpului”).
Potrivit majorității opiniilor exprimate în psihologia pediatrică, primul pas în dezvoltarea normală a
copilului este satisfacerea nevoilor firești imediate. De obicei copilul plânge, aceasta fiind principala sa
forma de reacție, sau de comunicare la apariția unor necesități imediate. Abilitățile mamei(părintelui) de a
identifica și satisface corespunzător acele nevoi sunt neprețuite și constituie fundamentul unei dezvoltări
sănătoase a copilului.
Specialiștii evidențiază faptul că dorința manifestată precoce, de a fi luat, sau ținut în brațe reprezintă
o nevoie complexă, fundamentală a copilului și nu un moft, cum greșit uneori se interpretează, justificată
în principal la nivel psiho-somatic, dar și prin nevoia ancestrală, instinctivă de protecție și o curiozitate, sau
dorință naturală de explorare, specifică omului(neputându-se înca deplasa corespunzător, copilul își extinde
aria statică, limitată, de explorare și prin motricitatea mamei).
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, pe care părinții trebuie să o satisfacă configurând
un mediu sigur pentru copil. Tot acum se dezvoltă limbajul, parinții trebuind să vorbească în permanență
cu copilul, să-i citească, ori să-i spună povești, pentru că procesul de învațare se realizează și prin ascultarea
sunetelor vocii și al imitației acestora.
Tentația, sau chiar obisnuința părinților de a mima uneori un comportament “copilăresc”, ludic în
preajma celor mici, nu este nefirească, putând, din perspectiva dezvoltării limbajului, ajuta copiii să
progreseze, dacă gesturile, sunetele, sau cuvintele se aleg, se adaptează și se folosesc într-un mod cât mai
corect.
Este important, ca între vârsta de 1 si 3 ani, copilul să aibă în jurul lui diverși stimuli, în special
jucării, reprezentări miniaturale, imagini și sunete. Deși părinții pot fi puși uneori în dificultate, copilul
trebuie să fie încurajat să se joace, să experimenteze și să exploreze, dobândind astfel abilități esențiale,
exersând totodată rezolvarea unor viitoare provocări și adaptarea cu succes la un mediu dinamic, nu
întotdeauna întrutotul favorabil.
După vârsta de 1-2 ani, ca parinți, în urma nesatisfacerii imediate a unor dorințe “ad-hoc”, voluptorii,
sau neesențiale, ne-am confruntat adeseori cu incidența unor așa numite “crize de personalitate” ale copiilor,
care s-au manifestat atât acasă, dar, de cele mai multe ori, în mediul exterior, în magazine, parcuri, locuri
aglomerate, caracterizate printr-o atitudine gălăgioasă, condimentată cu țipete intense și prelungite,
plânsete, refuzul agresiv de a se conforma unor îndemnuri, ori un comportament vădit contrar celui sugerat,
sau impus de către părinți.
809
Tratând problema mai relaxat, putem cataloga această etapă, ca fiind în general trecătoare și cu efecte
neglijabile, putând-o numi în gluma “Faza Caragiale”, sau “Domnul Goe” mereu actual, “În Vizită” pe la
contemporani.
Totuși, nu putem neglija îndemnurile specialiștilor la o prudență minimă, aceștia atrăgând atenția
asupra faptului că, atunci când incidența unor astfel de comportamente atipice se prelungește pe parcursul
mai multor ani(depașind vârsta de 3-4 ani) și frecvența lor crește exponențial, o abordare
necorespunzătoare, ori excesiv de tolerantă din partea parinților si fara un ajutor extern de
specialitate(“Lasă, că așa sunt toți copiii!”), pot favoriza dobândirea cu adevarat a unui comportament
nefiresc, “răsfățat”, primul impact negativ major apărând de obicei la începerea școlii, pe durata clasei
pregătitoare si nu numai, cu consecințe imprevizibile, greu de administrat de către părinți și mai ales de
către profesori.
Între vârsta de 2 și 3 ani apare și conștientizarea identității sexuale, iar între 3 și 5 ani copilul trebuie
să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală și socială, tot acum
dezvoltându-se și dexteritatea. În intervalul 5-7 ani copiii încep să înțeleagă regulile și să accepte rutina,
învată prin imitație reguli de politețe și formule de adresare. Apar, astfel, prin repetiție deprinderi
dezirabile(trezit relativ ușor la ore fixe, mers la baie, spălat, pieptănat singur, etc.). Este însă și perioada
când apar “fricile”(de întuneric, de eșec, de boală, etc.) care nu pot fi întotdeauna depășite fără un ajutor de
specialitate.
În final, noi oamenii, ca rezultat al multor ani de experiențe ancestrale repetate și un buchet de
încercări, eșecuri și reușite, udate cu multă perseverență, putem imagina “micuța, dar prețioasa sticluță de
parfum a celor 7 ani de-acasă”, etichetând-o ca “esentă de bună creștere”, sau “educație de aur primită în
familie” si printr-o alchimie putem decanta, fără a avea pretenția de a epuiza conținutul, câteva picături
neprețuite de parfum de esență tare care-i stau la baza: salutul(ca primă normă de conduită învațată în
familie), comportamentul în public(copilul știe să răspundă la întrebari, își asteaptă rândul, fără să-l
întrerupă pe cel care vorbește), atitudinea fața de prieteni(respectă partenerii de joc, întelege și se
conformează regulilor jocului), înțelegerea și respectarea normelor sociale(“ce se face” și “ce nu se face”
în societate, adică “regulile nescrise”), manierele in public si la masă, acceptarea și recunoașterea greșelilor(
sinceritatea si acceptarea faptului că a greșit, acestea nefiind semne de slăbiciune, ci de respect și
demnitate), tactul și toleranța(a râde de altul îl descalifică pe sine), s.a.m.d.
Cu totul remarcabil, este și faptul că, “cei 7 ani de-acasă” transced perioada de timp asimilată prin
definiție:”...lipsa de educație poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura
locuința ți-ar fi maidanul, nu mai poți invoca lipsa de educație. Vine o vreme când mintea proprie îți
este un educator suficient”, cum concis și adevărat grăia marea doamnă a literelor Ileana Vulpescu.
Așadar, într-o lume atât de tulbure și...tulburătoare dacă “cei 7 ani de-acasă” sunt o investiție pe
termen lung, o prețioasă sămânță îngropată adânc într-un sol fertil, autoeducația poate deveni un minunat
copac cu flori, conferind trăinicie și siguranță.
Între aceste două repere, ca un echilibru, sau factor catalizator, ne găsim modestul loc și noi dascălii,
cu simplitate, dar totodata, mândri truditori în minunata grădină a prefacerii și desăvârșirii umane!
810
EDUCATIA IN FAMILIE -
PROF. INV. PRIMAR BUTOI CLARA
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri. Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte. Bunele maniere sunt
mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe ori, le este greu să îşi imagineze
că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă,
când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară în jurul lui. Primele maniere se pot învăţa
chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către părinţii lor, este bine să le mulţumiţi
de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi cand primesc ceva. Un alt pas pe
care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor maniere este acela de a împărţi jucăriile lui
cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în
acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente
c#nd nu primeşte nimic în schimb.Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate. Încă
de când sunt în faşă este important să le impuneţi câteva reguli. Aşa cum mereu aţi decis ca nu îl ţineţi prea
mult în braţe pentru a nu se obişnui, că nu va adormi în patul dvs. pentru a nu-şi face un obicei din asta,
este la fel de important ca şi atunci când creşte să fiţi pe poziţie cu regulile şi limitele. Numai că de data
aceasta ele nu mai trebuie să fie tacite, ci verbalizate şi clarificate.
Codul bunelor maniere pentru copii în societate:1. Salutul şi mulţumirea
A saluta şi a mulţumi sunt elementele esenţiale ale bunelor maniere.De aceea, puteţi începe cu ele
atunci când vă propuneţi să îi învăţaţi pe cei mici regulile decomportament în societate.
2. Codul bunelor maniere pentru copii la masa
Nu de puţine ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai c#nd ajung să fie puşi la masa. De aceea
este indicat să le explicaţi câteva reguli de bună creştere atunci când se mănâncă în familie sau la altcineva
3. Comportamentul în mijloacele de transport în comun
Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să dea dovadă de politeţe şi de bună creştere.
Îl veţi educa să ofere locul său unui bătrân sau unei persoane infirme
4. Comportamentul în locurile publice
Dacă are un telefon mobil, atunci c#nd se află într-un spaţiu public, este bine sa îl seteze pe vibraţie.În
locurile publice nu se vorbeşte tare şi nici nu este indicat să te manifeşti agresiv. Copiii preşcolari încalcă
această regulă de cele mai multe ori, pentru că încă nu înţeleg constrângerile sociale şi nu şi-au dezvoltat
capacitatea de autocontrol.
5. Codul bunelor maniere pentru copii" atunci când vorbesc la telefon
Începeţi prin a-l învăţa că atunci când va efectua apeluri, va vorbi politicos, fără a ţipa şi va ţine cont
de salutul obligatoriu, atât atunci când răspunde cât şi atunci când conversaţia s-a încheiat
6. Codul bunelor maniere pentru copii atunci când se află pe stradă
Regula cea mai importantă este să fie învăţaţi să traverseze numai pe culoarea verde a semaforului şi
numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie să înveţe că nu au voie să
arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile specia l amenajate
7. Comportamentul faţă de adulţii implicaţi într-o conversaţie
Una dintre primele bune maniere pe care părinţii îi învaţă pe copii este să nu îi întrerupă pe ceilalţi
atunci când vorbesc la telefon, sau poartă un dialog cu alte persoane. Este şi prima regulă de comportament
pe care cei mici au tendinţa să o uite.Trebuie învăţaţi că dialogurile dintre adulţi trebuie întrerupte doar
pentru motive bine întemeiate.
8'. Codul bunelor maniere pentru copii atunci când se află în vizită
Iată câteva reguli esenţiale pe care ar fi bine să le explicaţi copilul înainte de a primi vizita unor
oaspeţi-să salute, să comunice cu invitaţii, să mulţumească dacă a primit ceva în dar .indiferent cine sunt
persoanele care vin în vizită, limbajul folosit de copil trebuie să fie unul care arată foarte mult respect.
811
9. Codul bunelor maniere pentru copii la şcoală
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pecare îi ajutaţi să
şcoală.Chiar dacă este înconjurat de elevi de v#rsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere
ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit,
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu,
Să nu invidieze Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm
excesiv spiritul de competiţie.
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes .Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul
celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi
empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lectii.
Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce
e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.
812
„CEI ȘAPTE ANI DE ACASA”
PROFESOR: BUTOI MIHAELA

LICEUL DE ARTE „BALAȘA DOAMNA” TARGOVIȘTE
Primii șapte ani de viață sunt fundamentali în dezvoltarea copilului. În acești ani se formează
personalitatea acestuia, timp în care el învață mai mult decât în toată viața. Învață să meargă, să vorbească,
să mânânce, să mestece, să citească și să scrie, învață să meargă pe bicicletă, etc., dar cel mai important
lucru pe care-l învață, este să trăiască.
Dezvoltarea copiilor poate fi privită metaforic, cu niște semințe, acestea simbolizându-i pe copii,
familia fiind reprezentată de pământ, iar profesorii reprezentându-i pe agricultori care îngrijesc pământul.
Într-un pământ rău, este greu să crească ceva bun.
Ne putem pune următoarea întrebare: cât de mult ar putea afecta această etapă a copilăriei, felul în
care copiii se dezvoltă și reacționează sau chiar relaționează în viitor?
Marele filozof Aristotel spunea: „Dă-mi un copil până va împlini 7 ani și-ți voi demonstra ce om va
deveni”.
Părintele, ca și adult acționează ca un mediator care intervine între copil și mediul înconjurător. El îl
sprijină în organizarea sistemului de gândire și îi ușurează aplicația noilor cunoștințe în vederea rezolvării
diferitelor situații.
Fiecare familie se organizează în funcție de propriile principii sau practici obișnuite, iar acestea sunt
în strânsă legătură cu cele moștenite din familie, sau din cultura din care provine.În final, în familie este
locul unde fiecare copil este modelat și aici i se pun bazele dezvoltării sale.
În primii 7 ani, părinții au un rol foarte important în dezvoltarea copiilor în ceea ce privește procesul
educativ, deoarece în această perioadă se pun bazele învățării.
Familia trebuie să-i ofere copilului său, tot sprijinul necesar, formând o echipă se vor vedea rezultate
deosebite. În acest sens, familia reprezintă modelul pe care copilul ar trebui să-l urmeze în dezvoltarea sa
personală. Așadar, instituția familială este cea care se ocupă în mod special să transmită valorile morale și
etice. Influența părinților în perioada preșcolară are o mare importanță asupra copilului. Atât mama, cât și
tatăl, au un rol crucial în dezvoltarea copiilor. Mama este mai emotivă, sensibilă, afectuoasă, în
contrast cu tatăl care aparent este dominant, independent și competent în momentul în care trebuie să
rezolve o problemă. În felul acesta, copilul se formează luând trăsături de la ambii părinți.
Pentru copil, mama trebuie să reprezinte o autoritate în sensul pozitiv al cuvântului; a fi autoritar, nu
înseamnă a pedepsi, a amenința, ci a-l determina pe copil să înțeleagă că regulile pe care trebuie să le
respecte sunt importante pentru viitorul său.
Pe de altă parte, este indicat ca printre activitățile pe care părinții le fac cu copii săi, să fie și muzica.
Aceasta are o mare influență asupra dezvoltării socio-afective a copiilor.
Muzica permite valorficarea și executarea puterii de a exprima sentimente și de a-și canaliza energia
într-o formă proprie. În prezent s-au făcut foarte multe studii care demonstrează că muzica influențează
dezvoltarea integrală a copilului în perioada școlară.
În primii 7 ani, muzica dezvoltă cel mai mult latura intelectuală, etică, estetică, chiar și fizică a
copilului. În continuare voi prezenta câtva dintre acestea:
- dezvoltă simțul ritmic
- dezvoltă simțul atenției prin identificarea și diferențierea sunetelor de zgomote,
- dezvoltă concentrarea pe voci și pentru noțiunile muzicale prin intermediul cântului,
- dezvoltă creativitatea precum și exteriorizarea simțului ritmic.
Studiile au demostrat că dezvoltarea copilului prin muzică, crește substanța din cortexul cerebral,
dezvoltând creierul copiilor. Alte studii arată că atunci când părinții împărtășesc experiențe muzicale cu
copiii lor, inclusiv prin ascultarea precum și prin intonarea cântecelor împreună, are un efect pozitiv asupra
relațiilor părinte-copil.
Bazat pe utilizarea diferitelor tehnici neurimagistice, cercetările arată că formarea muzicală timpurie
(înainte de vârsta de 7 ani) chiar încă din pântecele mamei, produce modificări fizice benefice în structura
și funcția creierului.
813
Așadar, după cum am spus mai sus, părinții au un rol esențial în dezvoltarea copilului lor. Alegerile
pe care aceștia le fac pentru copiii lor în primii 7 ani, le pot influența întreaga viață.
Este evident că fiecare părinte dorește tot ce este mai bun pentru copiii lui, dar realizarea acestei
dorințe implică mult efort, răbdare, ani de experiențe cu încercări, eșecuri dar și realizări la care cea mai
mare contribuție o are exemplul personal al părinților.
814
CEI 7 ANI DE ACASĂ
BULGARU ANCUȚA FLORENTINA

G.P.N.NR.12, GALAȚI
acasă.
dorinţelor sale.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascăli şi pedagogi
815
BIBLIOGRAFIE
816
ȘCOALA- FAMILIE/ DEZVOLTARE ȘI PROGRES
PROF. BUNDA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7 BUZĂU
Educația în familie este o parte integrantă a educației. Factorul care exercită cea mai mare influență
asupra copiilor, alături de școală, este familia.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant- urmărimd un proiect de emancipare a condiției umane-
scria: ” Părinții care au primit ei înșiși o educație sunt deja niște modele după care se îndreaptă copiii. Dar
pentru a-i face pe aceștia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de
sperat de la dânsa, iar educația este încredințată unor oameni cu pregătire rea.”
Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în
educație, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcționeze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. În țările dezvoltate, cu
deosebire pe continentul nord- american, parteneriatele școală- familie- comunitate sunt esențiale în
procesul de educație a elevilor și în succesul lor la școală. Dovada o reprezintă faptul că Departamentul de
Educație al SUA are un subsecretar de stat pentru servicii comunitare și parteneriate și un director pentru
parteneriate educaționale și implicarea familiei. În fiecare țară din Uniunea Europeană există structuri
formale- organizate de participare a părinților în sistemul educațional. Legislațiile și proiectele de reformă
educațională ale anilor 1990 au definit în majoritatea țărilor noi legi referitoare la participarea parentală în
sistemele educaționale. Autonomia școlilor și participarea părinților la gestiunea lor se află în centrul
dezbaterilor și legislațiilor actuale.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii( la preocupările materne și
gospodărești adăugându-se preocupările profesionale și de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale( pe care l-a avut până la introducerea
învățământului obligatoriu), progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea
faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția
părinților.Școala capătă astfel o misiune suplimentară. ” Deoarece axa directoare a civilizației occidentale
este înaintarea persoanei spre mai multă libertate și fericire, înaintarea societăților spre mai multă înțelegere
și justiție.....și dar fiind demisia unui număr de părinți și faptului că un număr crescând de copii vin fie din
familii destrămate, fie din medii analfabete și o comunicare între părinți și copii nu se face întotdeauna
foarte bine( părinți născuți într-o lume aproape imobilă încă, au copii care sunt născuți într-o lume
bulversată), pentru toate aceste motive școala are în sarcină o misiune suplimentară.”
O problemă stingentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educației
și succesul școlar, care reclamă căi diferite de stabilire a relațiilor de colaborare între școli, familii și
comunități. Avem în vedere că școlile de toate gradele sunt organizații responsabile pentru educația formală
a copiilor și adolescenților. Școlile care duc la bun sfârșit mult mai eficient această responsabilitate se
consideră pe ele însele și elvii ca parte a sistemului social ce include familiile și comunitățile.
În ceea ce privește relația școală- familie se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice, etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare ( instituționalizată) a educației părinților și a colaborării școală- familie: asociații
ale părinților ( și profesorilor) care au o largă libertate de inițiativă ( au apărut pentru prima oară în Statele
Unite ale Americii în secolul trecut); școli ale părinților ( inițiate în Franța în perioada interbelică) și școli
ale mamelor( inițiate în Germania); consilii de administrație școlară formate( exclusiv sau în majoritate)
din părinți, cu rol informațional, consultativ și decizional( ființează în Belgia, Danemarca, Olanda și în alte
țări occidentale); comitete de părinți pe clase și școli, fără rol decizional, care sprijină școala în rezolvarea
unor probleme ( în țările est- europene).
Se recomandă, în general, o restrângere a programului de educație a părinților pe problemele ce
satisfac nevoile specifice (de regulă, exprimate de părinți), îmbinându-se aspectele îngrijirii fizice,
medicale, cu aspectele psihosociale și psihopedagogice. Programul trebuie să țină seama de rețeaua
instituțiilor ce pot corela cu cererea de educație exprimată- ceea ce impune întemeierea lui pe cercetări
sistematice.
817
Obstacolele relației școală- familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și
la profesori și administratori școlari) sau de ordin material (relația școală- familie cere un surplus de efort
material și de timp). Dificultățile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a
familiei privind educația copiilor; libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului;
impactul mediului școlar asupra rezultatelor școlare ale copilului; randamentul pedagogic și datoria
parentală; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară. Se consideră, în
general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinți, cât și la profesori, că relația de
colaborare școală- familie ( nu) este doar un ” drept de opțiune”.
Cooperarea profesor- părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării
părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părinții sunt responsabilii legali ai educației copiilor
lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura acestei educații; modelele participative pot ajuta
la coordonarea eforturilor eductive și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate; este necesară
o influențare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos
cu putință; este necesară contrabalansarea ” îndepărtării” ( indiferenței) guvernamentale; cei care sunt
afectați de o decizie trebuie să poată avea o influență asupra ei; dezechilibrele balanței grupurilor de iterese
trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate să fie reprezentate după importanța implicării lor în
instituția școlară; participarea trebuie să facă apel la competențele locale; participarea poate stimula
inițiativele și inovațiile.
Există două teorii importante privind relația școală- familie:
- teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la
avantajele personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică
profesională;
- teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră
privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă.
Se prevede ca în țările Comunității Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării școlii cu familia
în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și profesori, pe un ” contract
parental” privind copilul individual; contractul între familie și școală nu se mai consideră doar ca un ” drept
opțional”, ci ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii.
Bibliografie:
1. Dr. Bunescu Gheorghe, ” Democratizarea educației și educația părinților”, Institutul de Științe
ale Educației
2. Bunescu Gheorghe, ” Școala și valorile morale”, EDP, R.A., București, 1998
3. Șincan E. Alexandru Ghe., ” Școala și familia”, Ed. ” Gheorghe- Cârțu Alexandru”, Craiova,
1993
4. Jean Marc Monteil, ” Educație și formare- perspective psihologice”, Ed. Polirom, Iași, 1997
818
EDUCATOARE: BUZÁS ILDIKÓ-KATALIN

LICEUL TEORETIC: HORVÁTH JÁNOS-G.P.P.NR.4
LOC.MARGHITA-JUD.BIHOR
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur
ani de-acasă”.
Cei 7 ani de acasă însemnă mai mult reguli de bun simt, igienă, respect, pe care un copil trebuie să
învețe de la părinți, până să meargă la școalî., dar care desigur că părinții le tot repetăm până se fac mari;
1.să asculți pe cineva când îti vorbește
2. să nu vorbesti cu gura plină
3. să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de undeva
4. să spui adevărul
5. să nu fii agresiv
6. să dai buna ziua/la revedere
7.să îti asumi responsabilitatea pt ce faci
8.să respecti pe cei din jur
9. să nu scuipi pe stradă
10. să nu vorbesti urât
11. să nu te întinzi pe masă când mănânci
12. să nu te urci cu picioarele încaltate în pat
13.să respecți proprietatea personală și a celorlalți (sa nu strici/distrugi)
14.să spui multumesc
15. să te spelli pe dinți seara/dimineața
Cei 7 ani de acasa înseamnă:
1. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie,
2. Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să
folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznică, dar să exprime ceea ce simte, nu să
evite să-și spună părerea)
3. Să fie atent și implicat în ceea ce se întamplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial
periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul
persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe strada
cu căștile în urechi, trimitând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului,
819
de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în pom după o
pisică speriată, chestii de-astea...)
4. Să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să câștige
cu eleganță (fară a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degraba decât din
predici și povești. Așa că e de maximă importanță ca parinții să fie un exemplu pentru cei mici. E important,
de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilarie e mereu altcineva
care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va încerca totul, ca să-și afirme
independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte
niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să
ia hotărâri în ceea ce-l privește. De la părinți, felul în care i se vorbește și felul în care este ascultat, îl va
învăța cum să facă și el, la rândul lui, asta, de o maniera pe cât posibil politicoasă.
relaţionare socială
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva
factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează
familia şi pe care le transmite copilului"
să fie consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte
greşelile involuntare, să nu uite că şi adulţii greşesc uneori. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată
când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
820
STUDIU DE SPECIALITATE:
PROF. ÎNV. PRIMAR, BUZATU ALINA ANTONETA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.7 ALEXANDRIA, JUDEȚUL TELEORMAN
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu consta numai in
a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin
cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie
un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial
şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viaţa socială.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul părinților ce înseamnă noţiunea de
respect, mai ales dacă este învățat să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“,
„mă scuzaţi“. Părinții îi dau primii exemplul. Dacă va învăța bunele maniere, când va creşte, toate aceste
lucruri de bun-simţ i se vor părea normale şi îi vor completa personalitatea. Politeţea se învaţă treptat,
tocmai de aceea e important să îi fie explicat copilului de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alţii
va fi, la rândul său, respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, părinții îi pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-
a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegi sau copiii cu care se joacă
în parc. Trebuie să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută şi să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele care
l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“, ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl
celorlalţi dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau la un eveniment important.
Bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viaţa de zi cu zi, în orice situaţie.
În aceste momente, trebuie să i se explice că nu este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă, că nu este
de nerăbdare, oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare, care ajută un adult să
se integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e
foarte important ca un copil să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un
anumit grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de
821
altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în
ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se
poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are
valoare ca om.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de mâine, București, 2000;
Osterrieth, P., Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973;
Vrăsmaș, E.,A., Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002;
Danion, V., Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012.
822
PROF. INV. PRIMAR: BUZATU VIORICA

ȘCOALA GIMNAZIALA FILIASI, DOLJ

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă trebuie să ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până când acesta merge la şcoală. Până
la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad
de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permit să comunice eficient, un grad de dezvoltare
emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Familia este nucleul societăţii, iar în familie rolul cel mai important îl are femeia. De la început,
femeia a fost investită cu cea mai înaltă şi mai măreaţă misiune, de a naşte, creşte şi educa pe copiii săi,
viitori membri ai familiei şi ai societăţii.
,,Femeia este înzestrată cu o putere mai presus de toate puterile, cu o vrednicie mai mare decât toate
vredniciile, cu o frumuseţe mai mare decât toate podoabele pământului: E o mamă! A fi mamă e începutul
şi sfârşitul chemării şi a fiinţei ei. Mama e numele cel mai înalt ce i se poate da. A fi mamă e vitejia ei, e
cununa ei de biruinţă, e lupta şi mărirea ei, e viaţa şi moartea ei.” Carmen Sylva.
Mama este cea care revine, într-o manieră direct şi intimă, în viaţa copilului pe tot parcursul
dezvoltării sale, ea îngrijindu-l când este bolnav, ea conducându-l la gradiniţă sau, în primele zile la şcoală
etc. Prin prezenţa sa directă, mama este cea care asigură copilului un sentiment de securitate şi un echilibru
afectiv.
Totdeauna, ea reprezintă prima autoritate cu care se confruntă copilul deoarece, în relaţiile cu ea, el
cunoaşte primele reguli, primele obligaţii, primele forme morale. Tot prin intermediul ei, care devine tipar
şi model pentru el, descoperă lumea din imediata lui apropiere prin observarea şi imitaţia fiecărui gest,
fiecărei acţiuni a mamei lui. Astfel că, atitudinea mamei faţă de lucruri, evenimente, oameni şi chiar faţă
de el însuşi determina şi atitudinea copilului faţă de aceleaşi lucruri, evenimente, oameni şi chiar faţă de el
motiv pentru care de atitudinea mamei, care condiţionează atitudinea copilului, depinde încrederea sau
neîncrederea sa, curajul sau teama, voiciunea sau moderaţia, optimismul sau pesimismul său.
Iată de ce, rolul mamei, acela de agent securizant, de iniţiator, de ghid şi de model are o mare
importanţă în creşterea şi dezvoltarea copilului deoarece un copil care este lipsit de afecţiunea maternă
pierde jumătate din şansele sale de reuşită în viaţă, motiv pentru care pedagogii afirmă că o mama bună
valorează cât 100 de profesori, că mama este principalul educator al copilului, că omul va proiecta asupra
lumii externe afectivitatea primită în copilărie.
Mama are nevoie să fie susţinută şi de partenerul de viaţă, căci se ştie cât de important este relaţia
celor doi în creşterea armonioasă a copilului, faptul că au aceleaşi principii de viaţă, reguli şi valori.
Nu trebuie diminuată importanţa tatălui în cadrul unei familii, ci doar subliniat caracterul unic al
legăturii de suflet dintre mamă şi copil. Rolul mamei în viaţa copilului e decisive şi de neînlocuit.
MAMA rămâne pentru toată lumea acea fiinţă mult iubită, respectată şi “unică”, pentru că a fi mamă
este cel mai frumos lucru de pe pământ!
823
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
824
IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE- ACASĂ”
GPN “CAMPIONII“- MIOVENI

PROF. INV. PRESCOLAR – BUZEA LILI
Educaţia copilului este un demers ce presupune un schimb de experienţă, de valori şi de competenţă

între toţi adulţii care îl susţin în procesul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi nu în
nevoile.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat atât asupra dezvoltării personalităţii cât şi asupra dezvoltării sociale, ca
părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi al societăţii
asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la
reacţii adecvate în diferite situaţii.
sănătos.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura personalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Cury)
825
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“ şi cum trebuie
ATITUDINI BLÂNDE;
achiziţiilor”, este considerată una dintre perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
BIBLIOGRAFIE
826
EDUCATIA IN FAMILIE – CEI SAPTE ANI DE ACASA
PROFESOR BUZILA ANCA

GRADINITA CU P.P. NR 15 SIBIU
Familia este cea care reprezintă primul factor modelator al structurii personalităţii unei persoane şi
serveşte ca un cadru al vieţii de la naştere şi până la moarte. Educaţia primită în familie cuprinde lucruri
necesare pentru gestionarea vieţii reale, cum ar fi relaţiile umane, comportamentul, saluturi, servirea mesei,
îmbrăcăminte, reguli elementare de igienă, toate acestea fiind oferite într-un program de învăţare informală,
transmis, în general de la cei mai în vârstă membri ai familiei către membrii mai tineri.
Achiziţiile fundamentale complexe, realizarea reuşită a acestor achiziţii încă din primii ani de viaţă,
în sânul familiei, conduce la fericire, la succesul sarcinilor ulterioare în viaţă, în timp ce eşecul, educaţia
precară din familie stă la baza viitoarelor eşecuri pe plan social, profesional, sentimental, la dezaprobare
din partea societăţii şi dificultăţi în realizarea sarcinilor ulterioare. Familiei îi revine în primul rând
responsabilitatea principală de a educa copiii şi de a încuraja obiceiurile sănătoase necesare pentru viaţă, în
acelaşi timp cu încrederea în sine.
Pentru a asigura şi a creşte calitatea vieţii individuale şi sociale, toate fiinţele umane au nevoie de
educaţie încă de la sosirea pe lume, din primele clipe de viaţă. Cea mai semnificantă educaţie are loc şi
porneşte din familie şi este un tip fundamental de educaţie, care va influenţe individul, deciziile pe care
acesta le va lua, calea pe care acesta o va urma în viaţă. Educaţia este foarte importantă, tocmai de aceea
rolul familiei în educaţie nu trebuie neglijat, deoarece în familie se pun bazele acestei educaţii şi se formează
premizele pentru dezvoltarea şi evoluţia ulterioară a indivizilor.
Pornind de la ideea că educaţia reprezintă totalitatea proceselor generale şi personalizate de predare-
învăţare prin care oamenii învaţă arta de a trăi, putem deduce că educaţia îşi propune să schimbe
comportamentul individului într-o manieră deliberată, pentru a asigura integrarea acestuia cu succes. Orice
părinte îşi doreşte pentru copilul său să devină un individ util pentru sine şi pentru societate, iar familia are
o importanţă vitală în creşterea copiilor educaţi. Inteligența nu este singurul factor care influențează
succesul în educație. Ceea ce este important este capacitatea de a utiliza în mod eficient inteligența în
locurile de muncă potrivite, importante fiind trăsăturile și obiceiurile de personalitate ale individului,
dobândite şi educate în familie, din primii ani de viaţă.
Studiile arată foarte clar că 65% din dezvoltarea personalității copiilor se produce în intervalul de
vârstă 0-6 ani. Această cercetare subliniază importanța familiei în dezvoltarea personalității copilului.
În perioada preșcolară, educația și interesul primit de copil din partea familiei au o importanță ridicată.
Atitudinile pozitive ale familiei în perioada preșcolară (grădiniță) de la 0-6 ani și creșterea conștientă a
copiilor lor se transformă într-un succes durabil în perioada școlară. Dimpotrivă, copiii cu probleme, privaţi
de o educaţie decentă, susţinută în familie în primii ani de viaţă, au eșuat în viața școlară. Aceştia se
transformă în copii cu tulburări de personalitate și comportament, care pot avea probleme de adaptare atunci
când încep școala. Un copil care a fost întotdeauna răsfățat de membrii familiei și care a fost mereu lăsat să
facă ce doreşte, are dificultăți în a accepta că toate dorințele sale nu pot fi îndeplinite atunci când începe
școala. Copilul, care trebuie să înfrunte realitatea dintr-o dată, poate manifesta furie şi agresivitate,
comportamente care pot duce la excluderea socială sau la diverse presiuni psihologice.
Importanța sau rolul familiei în dezvoltarea copilului nu se limitează doar la metodele şi acţiunile
abordate în educarea copilului. Oferirea unui mediu familial pașnic copilului afectează semnificativ atât
viața educațională, cât și dezvoltarea personalității.
Familiile trebuie educate și trebuie să acţioneze în mod conștient pentru a crește un copil de succes,
inteligent, creativ. Deoarece copiii pe care îi creștem vor fi părinții de mâine, importanța educației nu trebuie
niciodată uitată indiferent de vârstă. De-a lungul istoriei, mulți oameni au obținut realizări deosebite datorită
educației primite de la familie. Se cunoaşte faptul că mama lui Mencius, cunoscut filozof chinez, și-a
schimbat domiciliul de trei ori pentru ca fiul ei să poată avea cel mai bun mediu de învățat. Mulți pictori și
caligrafi mari au devenit cei mai buni din domeniile lor datorită educației primite în familie.
Educaţia primită în familie ar trebui să asigure cel puţin următoarele: onestitate (practicarea onestităţii
în relaţia cu ceilalţi este fundamentul succesului în viaţă), obiceiuri bune, politeţe, acceptarea diversităţii,
827
echilibru, perseverenţă. Este nevoie de dragoste, grijă, răbdare și respect pentru a găsi mai ușor căi de
educare a copiilor în familie.
Primii ani de viaţă ai unui copil sunt esenţiali pentru formarea caracterului său. Familia este ceca care
pune bazele şi ghidează mica făptură încă de la primii paşi spre succesul, sau eşecul ulterior. Copilul trebuie
ajutat să deprindă obiceiuri sănătoase, maniere elegante, norme de conduită pe care ulterior şcoala nu poate
decât să le consolideze. Si pornind de la premizele că principala formă de învăţare a copilului la vârstă mică
este imitarea şi vârsta primei copilării este esenţială pentru achiziţia normelor unui comportament adecvat,
este foarte important ca familia, membrii adulţi ai acesteia, să ofere exemplul adecvat pe care copilul să şi-
l poată însuşi, copilul fiind o oglindă a familiei sale.
828
PROF. INV. PREȘC. BUZLE VICTORIA

GPP NR. 45, ORADEA
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educaţia, bunele maniere, regulile
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Se pot creiona, evident, generalizări, printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc”.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.
829
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
830
EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE
EDUC. BUZOIANU MIRELA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 47 BRĂILA
De ce este importantă familia în educația copiilor? Pentru că are o influență deosebită asupra copiilor,
care dobândesc mult mai repede și mai usor cunoștințe despre obiceiuri comportamentale, stil de viață,
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
etc.
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate și importantă cei mai importanți în dezvoltarea unei
personalități armonioase.
pozitiv sau negativ. Copilul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul
Climatul familial negativ este caracterizat prin lipsa de autoritate a mamei, rolul de părinte nu este îndeplinit
cu calm şi consecvenţă, părinţii ajung deseori la divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului, copilului
i se aplică pedepse corporale, este ameninţat şi admonestat.
„Cei șapte ani de acasă” sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general,
pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii
ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă, când le transmit
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
normele de conduită se învaţă din familie.
Chiar dacă micuțul stă aproape toată ziua la grădiniță, tot ar putea beneficia de „cei șapte ani de
acasă”. Părintele ar trebui să compensze absența sa prin timp de calitate petrecut împreună, să-i ofere toată
atenția seara și în week-end-uri, să folosească concediile ca pe momente importante pentru a pentrece cât
mai mult timp cu copilul, să găsească ocazii prin care să-l învețe aptitudini importante pentru viitor.
Ar trebui să nu uităm că copilul învață cel mai bine, la vârsta aceasta, prin joacă și urmând exemplul
nostru.
831
BIBLIOTECAR CĂLIN MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ANTON PANN”
RM. VÂLCEA
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.
Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
Familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat; educația în familie precedând-o pe cea
instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent de părinți, iar aceștia nu trebuie să fie preocupați
doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho-sociala, corelând posibilitățile fizice
cu cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic
trebuie să urmarească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morala în
scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive
din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume
și viată, despre fenomene din natură și societate, copilul le primește din familie. Astfel, prin comunicarea
continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltării sale psihice. Părinții vor fi atenți la felul cum pronunță copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,
le vor îmbogăți vocabularul, îi vor învăța să se exprime corect și coerent. Însușirea vorbirii de către copiii
cu cei din jur. Părinții trebuie să acorde o mare atenție întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor
intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaștere, al curiozității lor cu privire la originea lucrurilor
din jur. În familie copiii își însușesc primele cunoștințe, își formează primele reprezentări și dobândesc
experiențe morale. Părinții îi învață de timpuriu pe copii să înțeleagă ce este "bine" și ce este rău, ce este
permis și ce este interzis. Pentru unele fapte și acțiuni, copiii sunt încurajați și lăudați, iar pentru altele sunt
dojeniți de către părinți.
dat prin atitudinile și faptele lor de conduită. Unii părinți nu înțeleg că adesea copilul este incorect nu pentru
că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu știe cum trebuie să se comporte, nu dispune de experiența
morală necesară, nu cunoaște cerințele față de comportarea lui.
ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă dintre membrii familiei,
dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții
și ceilalți membri ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele
lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur, părinții își iubesc copiii, le poartă de grijă,
muncesc pentru ei și participă la toate bucuriile și supărările lor. Dar această dragoste nu trebuie să fie
oarbă. Părinții care se manifestă astfel față de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile,
nu se bucură de niciun fel de respect și autoritate în fața acestora.
Experiența educației în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiți de orice fel de griji și eforturi,
ei devin egoiști, nu-și iubesc cu adevărat părinții, se înstrăinează de ei și nu le dau o mână de ajutor atunci
când se întâmplă să treacă prin unele încercări.
O problemă aparte a educației în familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare că părinții
concentrează toată grija și dragostea asupra singurului lor copil. Dar această dăruire afectivă, pe deplin
explicabilă, trebuie totuși supusă unui control rațional. Părinții sunt datori să-i găsească copilului tovarăși
de aceeași vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l acopere, să-l silească să-și petreacă timpul numai în preajma lor.
A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alți copii, înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieții.
832
Niciun copil nu poate să crească sănătos, sub aspectul intelectual și moral, dacă nu se dezvoltă în
colectiv și prin colectivul de copii.
833
FAMILIA SI SCOALA IN STRANSA LEGATURA
PENTRU EDUCATIA COPIILOR
SCOALA GIMNAZIALA ICOANA OLT

PROF. CALIN MIRELA CRISTINA
`Familia este un factor important si de raspundere al educatiei. Parintii o conduc si raspund de ea

in fata societatii, a fericirii lor si a vietii copiilor `- A. S. Makarenko
Se stie ca părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-
se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele
trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie,
să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Copilul trebuie obișnuit de
mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim
la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului
până merge la şcoală. Niciun parinte nu isi doreste ca fiul sau fiica sa sa dea dovada de proasta crestere
acasa sau in societate si, evident, acestia vor ca ai lor copii sa fie un exemplu de buna purtare in orice
context social.
Platon definea educatia ca fiind `arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele`. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din
jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii
pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de
trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât
urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Acasă este locul
unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care sunt actele acceptate
și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele
de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei. Folosirea formulelor de salut
și a cuvintelor magice: mulțumesc, te rog, iartă-mă, poftim sunt doar câteva dintre dovezile prezenței
celor șapte ani de acasă, care le vor facilita copiilor adaptarea în societate, pregătind intrarea în etapele
viitoare ale vieții. Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Bunele maniere îi modelează
comportamentul în societate. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de
dezvoltare este acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau
comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului.
Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie,
asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
crescut” regăsim: Salutul- Este prima normă de conduită învăţată în familie. Comportamentul în public-
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul
fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii- Manierele nu se demonstrează doar
în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege
şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este,
la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor
din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un
semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
La școală copii învață limbi străine, matematică, istorie, geografie, științe și sport. La școală ei
completează ceea ce au dobândit acasă de la părinți. Cu toate că percepția părinților despre educație este
destul de diferită, în realitate rolul școlii în viața oricărui copil este foarte important, reușind astfel să il
pregătească pentru nevoile vieții de adult. Educația depinde de relația afectivă dintre copil și părinți. Copiii
trebuie iubiți indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul său de comportare în
condițiile scolare, activitatea de acasă fiind o continuare a activității pedagogice de la școală și invers –
834
activitatea de la școală fiind o continuare a activității de acasă. Strânsa comunicare educatoare-părinte vine
în sprijinul dezvoltării copilului sub toate aspectele, dar, în primul rând, ca persoană în societate.
BIBLIOGRAFIE:
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
• Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998
• Desprecopii.ro
835
DACĂ AR TREBUI SĂ-MI MAI CRESC ÎNCĂ O DATĂ COPILUL…
PROF. CALOIAN GINA

ȘC, GIMNAZIALĂ ,,ION CREANGĂ,, BUZĂU
Părinții nu au deloc o sarcină ușoară când vine vorba de educația pe care trebuie să le-o asigure celor
mici. ,,Cei 7 ani de acasă,, se vor simți cu trecerea anilor dacă relația dintre părinți și copii nu se desfășoară
așa cum trebuie. Este plăcut să oferim copiilor tot ceea ce-și doresc, însă, această atitudine a noastră poate
fi înțeleasă greșit .
Într-o viață petrecută la catedră, am stat de vorbă cu sute de părinți cărora le-am spus de nenumărate
ori cum trebuie să procedeze cu proprii copii, cum să caute calea spre sufletele acestora. Am folosit tot felul
de procedee, am dat mii de sfaturi…
Și tot în acest timp am fost și părinte, adică un om care își dăruiește sufletul, timpul și munca pentru
a modela copilul astfel încât acesta să devină, la rândul lui, OM .
Îmi privesc copiii și sunt mândră de ceea ce văd ! SUNT OAMENI ADEVĂRAȚI !
Însă știu că ,uneori, n-am fost alături de ei sau nu i-am sprijinit cât ar fi trebuit ! Acum, când sunt
adulți, au curajul să-mi spună că,,crescând copiii altor mame ,, le-am lipsit de multe ori sau am fost prea
exigentă alte dăți, sau am dat mai multă importanță laturii materiale sau…sau…
Mă doare când realizez cât timp am pierdut departe de copiii mei, deși locuiam împreună, sau că nu
i-am încurajat atât cât ar fi trebuit, deși o meritau din plin !
Am citit de curând o poezie a Dianei Loomans și mi-am dat seama că ascunde mult adevăr și multe
regrete . Din păcate, mă regăsesc în versurile acestea și încerc acum, în ultimul moment, să ,,ajustez,,
comportamentul meu de părinte, și să-i sfătuiesc pe ceilalți să țină cont de ele .
,,Dacă ar trebui să-mi cresc încă o dată copilul,
Mi-aș folosi degetul mai mult ca să pictez și mai puțin ca să arăt cu el !
Adică, ar trebui să orientăm copiii spre latura estetică, renunțând, pe cât posibil, la dirijarea excesivă
a atenției spre lucruri stricte, convenționale și care ne plac doar nouă.
,,Aș corecta mai puțin și aș încerca mai mult să construiesc o relație…, ceea ce înseamnă că
spiritul critic al adultului trebuie estompat ,fiind înlocuit cu o relație de prietenie și încredere.
,,Mi-aș lua ochii de pe ceas și i-aș folosi să privesc . ,,
Timpul a fost, este și va fi inamicul omului. De aceea trebuie folosit cât mai mult alături de propriul
copil, urmărindu-l cum crește, cum se obișnuiește cu lumea, ce-i place și ce nu-i place…
,,Mi-ar păsa mai mult și aș înălța mai multe zmee,
N-aș juca rolul seriozității și m-aș juca cu seriozitate. ,,
Părinții trebuie să renunțe la abordarea relațiilor cu proprii copii de pe o treaptă superioară. Jocul
poate fi poarta prin care pătrundem mai ușor în lumea copilului și, implicit, în sufletul lui.
,,Aș fugi mai mult pe câmp și aș privi stelele ,
Aș îmbrățișa mai mult și aș impune mai puțin ,
Aș fi dur mai rar și aș încerca să mă fac înțeles mai des. ,,
Modul în care abordăm orice situație în relația copil –adult trebuie să fie plin de tandrețe, de toleranță
și blândețe, astfel încât copilul să ne perceapă ca pe un partener de joacă, de viață și nu ca pe un stăpân
impunător. Trebuie să ne străduim să explicăm ce așteptări avem de la copil, folosind cuvintele specifice
fiecărei vârste.
,,Aș construi stima de sine mai întâi și apoi o casă . ,,
Copilul trebuie să aibă încredere în forțele proprii, altfel nu va reuși să depășească anumite momente
dificile. Viitorul adult are nevoie de încurajare, de stimulare pozitivă permanentă din partea părinților în
special, și a adulților în general.
,,Aș vorbi mai puțin despre dragoste de putere și mai mult despre puterea dragostei ,,
Copiii trebuie înconjurați cu dragoste și înțelegere. Doar așa vor putea să dăruiască, la rândul lor,
iubire și afectivitate celor din jur. E bine să le insuflăm dorința de a se realiza și de a urca pe scara socială,
dar nu trebuie să facă un scop din asta. Altfel, vor deveni avizi de putere, de laude gratuite. Și, ceea ce e și
mai grav, nu vor avea niciodată realitatea propriei valori.
836
Bibliografie:
Looms, Diana ,,Dacă ar trebui să-mi mai cresc o dată copilul ,,
837
ROLUL TATĂLUI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. CAMELIA BĂRBUȚĂ

LICEUL DE ARTE „BĂLAȘA DOAMNA” – TÂRGOVIȘTE
O bună parte a literaturii specializate în puericultură este scrisă de femei și este adresată tot femeilor.
De-a lungul timpului, mama a fost considerată ”îngerul familiei”, luând diferite chipuri și îndeplinind
numeroase roluri, având întotdeauna un rol activ în viața familiei.
Tatăl a îndeplinit însă un rol mai difuz: pe lângă cel de reproducător al speciei, acesta avea
responsabilitatea de a asigura familia din punct de vedere financiar și al siguranței. E ceață în încercarea de
a desluși rolurile părinților; societatea de azi nu ne prea ajută să definim lucrurile clar, iar asta se răsfrânge
inconștient în familiile noastre. De ce? Poate fiindcă nu am identificat nevoia, înainte de a contura rolul.
Poate pentru că am trecut pe „pilot automat” și credem că lucrurile merg de la sine. Sau că timpul le rezolvă
pe toate.
De la cel de-al Doilea Război Mondial și până după anii 1970, cercetătorii corelau implicarea tatălui
în viața de familie și educarea copiilor cu o creștere a masculinității băieților. În ultimele decenii însă, în
urma studiilor asupra rolurilor în familie, s-a descoperit că implicarea afectivă a tatălui este cea care este
copiată de băieți, nu masculinitatea.
Tații sunt mai importanți decât mamele în dezvoltarea lingvistică a copiilor. Dacă tații vorbesc mai
mult cu copiii, în primii trei ani de viață, cei mici dezvoltă un vocabular mult mai expresiv decât copiii de
care se ocupă doar mamele. Tații influențează, prin timpul și interacțiunea dedicate copiilor, dezvoltarea
comportamentală și mentală a acestora, precum și abilitatea lor de a rezolva probleme. Un timp de calitate
petrecut cu tatăl familiei, reduce probabilitatea ca viitorul adolescent să înceapă să consume substanțe
interzise de cinci ori, fiind un factor mai important decât genul, etnia și încadrarea socială. Absența tatălui
în familie poate predispune încadrarea copilului atât în postura de victimă cât și în postura de agresor, în
cadrul fenomenului de ”bullying”. Cu cât petrece mai mult timp un tată cu copilul său, cu atât cel din urmă
este capabil să dezvolte empatie față de cei din jur.
National Fatherhood Initiative, o organizație americană, ne pune la dispoziție câteva statistici care
ridică semne de întrebare cu privire la rolul tatălui pentru stabilitatea unei familii: lipsa tatălui crește de
două ori riscul unui deces infantil, de șapte ori riscul unei sarcini în perioada adolescenței, de două ori
abandonul școlar, de patru ori riscul de sărăcie. De asemenea, studii recente arată că 80% dintre violatori
provin din familii în care tatăl este absent.
Cei șapte ani de-acasă din folclorul românesc nu sunt doar responsabilitatea mamei. Indiferent de cât
de mult s-ar strădui aceasta să acopere lipsa unui tată implicat, excepțiile doar întăresc regula. Copiii au
nevoie de un tată 24/7, însă unul din patru copii trăiește doar cu mama.
Familia trebuie întărită, iar rolul trebuie consolitat, în așa fel încât generația de mâine să aibă o șansă
în plus la educație, stabilitate, siguranță fizică și emoțională.
Pentru „Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/Nu copil de părinţi, ci părinte de fii” (Adrian
Păunescu, Repetabila povară).
Bibliografie:
https://www.fatherhood.org/father-absence-statistic
The role of the father in child development, Michael E. Lamb, John Wiley&Sons Inc, ediția a cincea,
2010, link: https://books.google.ro/books?id=dLpOkMwsu-
QC&printsec=frontcover&dq=fathers+and+child+development+pdf&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwigoO
76x4PoAhVRBhAIHaqgDXYQ6AEIKTAA#v=onepage&q=fathers%20and%20child%20development%
20pdf&f=false
838
IMPORTANŢA RELAŢIEI DINTRE GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE. CEI 7 ANI DE ACASĂ
ANTONETA CANDREA, PROFESOR PENTRU INVAȚAMANTUL PRIMAR,

ȘCOALA GIMNAZIALA PRINCIPESA ELENA BIBESCU – BARLAD,
JUD. VASLUI
O problemă prioritară este, în perioada contemporană, educaţia şi toţi cei care văd limpede evoluţia
fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, aşază în centru triada şcoală-familie-societate. Educaţia
propune o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între subiecţi, presupune
cunoaşterea evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Valoarea educaţiei creşte automat într-o lume în care sunt schimbări majore pe toate planurile, într-o
societate a opţiunilor individuale şi sociale, marcată de tranziţii, de naturi diferite. Şcoala este chemată să
contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la restabilirea spirituală a omului în viața cotidiană.
Aceasta trebuie să fie sprijinită de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din
familie. Aici el învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi.
În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere; se
retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu colegii şi prietenii bine aleşi. Adevărata comunicare
există dacă se păstrează legătura cu el, mărindu-se capacitatea de a-l accepta ca pe o persoană cu drepturi,
nevoi şi valori proprii. Un dialog permanent cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele
află comportamentul şi rezultatele acestuia şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. Relaţia
nu este univocă, pentru că şi cadrul didactic poate afla care este cauza unui eventual eşec, datorat anumitor
probleme în cadrul familiei.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii subiectului, care este urmărit
atât în familie, cât şi în grădiniţă şi şcoală. Rolurile acestora în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc
şi se sprijină reciproc. Se impune tot mai mult implicarea profesorilor în relaţii de cooperare cu părinţii
copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. În prezent, rolul cadrelor didactice nu se mai reduce
doar la educaţia la catedră sau în clasă.
Copilul care are cei şapte ani de acasă are posibilitatea de a ajunge adultul de mâine, responsabil,
educat, politicos, care va avea o conduită adecvată în orice situaţie, în societate, şi în viaţa particulară. El
îşi însuşeşte un set de reguli din fragedă vârstă, prin exemple şi argumente. Purtarea lui, definită uneori ca
obraznică ori nepoliticoasă, nu este de fiecare dată un lucru intenţionat. Cei mici nu îşi dau seama că nu
este bine să întrerupă două persoane care dialoghează, nu este frumos să se scobească în nas când sunt la
şcoală sau că nu e un semn de bună purtare când comentează cu voce tare defectele fizice ale altora.
Copilul poate învăţa cu ajutorul adultului ce înseamnă noţiunea de respect, mai ales dacă este învățat
să utilizeze des cuvinte precum Te rog!, Mulţumesc, Bună ziua!, Mă scuzaţi!. Să nu uităm că noi îi dăm
primele exemple. Învăţându-l bunele maniere, când va fi mai mare, toate aceste lucruri i se vor părea
normale şi îi vor completa personalitatea.
Un copil care este bine educat va şti cum să se comporte la şcoală, cum să se prezinte la interviul
pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină. Cei şapte ani de acasă țin şi de
abilităţile minime de socializare, care ajută o persoană să se integreze şi să fie acceptată. Cu toate că
manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe timpul bunicilor, este foarte important ca el să ştie cum să
comunice şi să fie apt să înţeleagă regulile nescrise dintr-un grup sau dintr-o comunitate. În cei şapte ani de
acasă intră şi o componentă de altruism, adică acesta să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce zice
cineva, că este gata să sară în ajutor când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de felul cum ar trebui
să se îmbrace, să mănânce ori să se poarte în diverse situaţii. Copilul este necesar să fie capabil să arate că
și celălalt este important și că are valoare ca om.
Şcoala este sinonimă cu educaţia şi completează cei şapte ani petrecuţi în familie. Familia, celula de
bază a societăţii, reprezintă defapt o mini-societate, iar copilul se va integra perfect societăţii, când va
ajunge la maturitate, deoarece deja este învăţat să respecte reguli şi să se comporte responsabil în familie şi
la şcoală.
839
Bibliografie:
 Bogdan, T. & Stănculesu, I. (1968). Psihologia copilului și psihologia pedagogică. București:
Didactică și pedagogică.
 Crețu, T. (2007). Psihologia vârstelor. București: Credis.
 Dinu, M. (1997). Comunicarea. București: Științifică.
 Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educației. Iași: Polirom.
840
PROF. ÎNV. PREȘC. CĂNUȚ MIHAELA MARIANA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT “LUMINIȚA”, LUMINA
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”
(Mihail Levine).
În acest moment, cei șapte ani de acasă, de fapt nu mai sunt șapte, deoarece copiii frecventează diverse
forme educaționale de la vârste din ce în ce mai fragede, dar, cu toate acestea normele de conduită trebuie
învățate acasă. Grădinița, școala vin în sprijinul părinților prin consolidarea normelor însușite în familie.
Cei șapte ani de acasă sunt esențiali în dezvoltarea fiecărui copil, deoarece atunci se pun bazele
educației copilului, precum și formării personalității și comportamentului lui.
În vremurile pe care le traversăm nu se mai acordă aceeași atenție educației oferite de familie, posibil,
datorită faptului că părinții sunt din ce în ce mai ocupați.
În primii trei ani de viață, copiii își petrec timpul cu membrii familiei, într-un cadru protejat, în care
trebuie să-și însușească anumite reguli, conduite, rutine, deprinderi, află informații despre lumea
înconjurătoare. Toate aceste lucruri formează adultul de mâine.
Educația primită în cei 7 ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți,
valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului, specificul de dezvoltare al copilului. Să
nu uităm un lucru extrem de important, și anume, acela că la acestă vârstă copilul învață prin imitație. În
concluzie, adulții trebuie să fie foarte atenți nu doar la ceea ce vorbesc, ci în special la ceea ce fac, întrucât
ei sunt exemple demne de urmat pentru cei mici. Dacă îi spunem unui copil să spună „Mulțumesc”, dar el
nu a auzit niciodată acest cuvânt folosindu-se în casă, nu o va face. Dacă îi explicăm unui copil că nu trebuie
să țipe, dar el aude frecvent certuri în casă, va folosi aceeași intonație.
Pentru formarea unui comportament corespunzător este foarte importantă relația afectivă a părinților
cu copilul. Dacă părinții își cresc copilul cu dragoste, atunci acesta se va dezvolta frumos, va avea încredere
în forțele proprii, se va simți îngrijit, ocrotit, iubit, apreciat, iar toate aceste lucruri ajută la învățarea și
asumarea regulilor de comportament. Un copil cu reguli stricte aplicate de la vârste fragede este un copil
bine crescut. Un copil lăsat să facă tot ceea ce dorește, devine un adult frustrat, un adult neînțeles, neadaptat.
De ce? Pentru simplul fapt că i s-a permis orice, oricând și a tras concluzia că aceasta este normalitatea.
Dar să nu uităm că vine o vreme în care descoperă că este responsabil pentru faptele sale, că poate fi
sancționat dacă nu respectă anumite reguli. Și atunci este momentul în care se trezește brusc dintr-un vis în
care avea doar drepturi, în realitatea în care răspunde de ceea ce face. Pentru a preîntâmpina astfel de situații,
ar trebui să fim mai fermi, să stabilim reguli și să le respectăm.
Copiii sunt diamante neșlefuite, iar rolul nostru este acela de a-i ajuta să strălucească cât mai frumos.
Această șlefuire nu înseamnă să-i lăsăm să facă ce vor, ci să intervenim acolo unde considerăm că trebuie
corectat ceva, că trebuie îmbunătățit.
În opinia mea, cei șapte ani de acasă reprezintă temelia educației, iar copilul este oglinda părintelui.
841
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR
PROF. CĂPIȚĂ LIVIA - COSMINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.2, PIATRA NEAMȚ
acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social.
formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități. Familia este o puternică influență asupra a
de sine.
Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă. Părinții sunt cei care
plimbările, pregătirea lecțiilor, ora de culcare și altele. Comportamentul părinților față de copil reprezintă
o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de viață a copilului. Modul de comunicare liber îi
permite copilului să se simtă liber în gândire și exprimare, mai deschis spre o comunicare cu ei și spre o
gândire matură mai timpurie. Părinții trebuie să fie cât mai atenți la tot ceea ce face copilul lor, să fie
prezenți la activitățile în care participă copiii lor, să fie interesați de pasiunile copiilor lor, să discute cu ei
despre activitățile zilnice, să petreacă cât mai mult timp cu familia lor, să iasă cât mai des împreună la
plimbare sau în vizită. Participarea afectivă a părinților la necazurile copiilor, le aduc liniștea și siguranța.
E bine să li se explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora și nu să se apeleze la măsuri autoritare
și drastice deoarece ele produc blocaje psihice și dezadaptare socială. De aceea se spune că cei șapte ani de
acasă sunt cei mai importanți în dezvoltarea copilului și că aceștia îi formează modul de comportare pe care
îl au în viitor.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”.
protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
lămurirea unor probleme. „Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil
mai târziu şi anume – OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o
fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne
educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se
formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
842
Concluzii
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
este important, că nu interesează.
atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
transmise aceste informaţii de către părinți, intr-o atmosfera de dragoste, încredere și respect.
BIBLIOGRAFIE
• Jinga, Ioan, Educaţia permanentă, Bucureşti, 1979
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
843
CEI „7 ANI DE ACASĂ”
PROF.INV.PRIMAR: CAPRA VIRONICA,

ŞCOALA GIMNAZIALA NR.1 MERA, VRANCEA
Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 de viaţă, îşi pune amprenta pentru întreaga
viaţă. Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, şi-anume: „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, etc.,
dorinţelor sale.
protecţia lui.
844
BIBLIOGRAFIE
10. www.didactic.ro
11. www.copilul.ro
13. www.itsybitsy.ro
845
EDUCATIA IN FAMILIE-CEI SAPTE ANI DE ACASA
CAPRAR ELENA-MARIA – PROFESOR RELIGIE ORTODOXA

LICEUL TEHNOLOGIC “CONSTANTIN BRANCUSI”DEJ
Nu naşterea ca atare te face tată,

nu purtarea în pântece te face mamă,
ci buna creştere pe care o dai copiilor.
(Sfăntul Ioan Gură de Aur)
In educarea “puiului de om”, părinţii, şcoala si societatea, in general, sunt mijloacele importante de
educaţie şi instrucţie.
Pedagogia este ştiiţa care studiaza fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra formării
personalitaţii umane in vederea integrării sale în viaţa socială. Dar baza formării unui comportament
corespunzător al copilului, învăţarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine in relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de cîţiva factori: relaţia afectivă dintre copii şi
părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Aşadar prima şcoală a copilului este FAMILIA. Ea este cea mai importantă dintre toate instituţiile
educaţionale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educaţia copilului. Aici este prima şcoală.
Avându-i pe părinţi drept învăţatori, aici copilul va învaţa lecţiile care îl vor călăuzi toată viaţa – lecţii de
respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influienţele educaţionale ale familiei constituie o putere hotărâtoare
spre bine sau spre rău.
Raportul dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării lor,
lucru de care ar trebui să ţina cont toţi părinţii. Atitudinile, comportamentul nostru vorbele noastre, ale
părinţilor influienţeaza atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.
Modelul părinţilor se imprimă atat de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacţiona aşa cum a
vazut la mama sa si la tatăl său, cuvintele, gesturile, expresiile, comportamentele părinţilor lui. Drept
urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai întâi să ne educam pe noi înşine, părinţii. Astfel vom
fi un model moral bun de urmat de către proprii noştri copii. Este bine de ştiut ca şi părintele să ştie să îşi
asculte copilul şi să explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia şi care îl privesc pe copil. Aplicând aceste
lecţii pot fi prevenite acele conflicte de mai tarziu dintre vointă şi autoritate, care contribuie la apariţia în
mintea tinerilor a instrăinării şi supărării faţă de părinţi şi a impotrivirii lor faţă de orice autoritate. In primii
ani de viaţă, este important ca părinţii să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să
se joace, să “lucreze” împreună. Aşa copilul va fi permanent supravegheat şi nu va fi lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înţelege ceea ce le este spus simplu şi clar, cu blândeţe şi
dragoste. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii vor introduce reguli şi regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toţi membrii familiei şi care vor fi în felul acesta simplu şi uşor adoptate de copil.
Regulile şi limitele sunt importante fiindcă oferă părinţilor şi în acelaşi timp copiilor sprijin şi
siguranţă. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt clare şi pe înţelesul lor şi dacă sunt aplicate în mod
consecvent. Prea multe reguli împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice
ceva copilului, este bine să îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. Este important ca copilul
să înţeleagă.
exercitând o influienţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân intipărite pentru toata viaţa în profilul moral-
spiritual al acestuia. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară,
primele norme şi reguli de conduită dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ sunt piatra de temelie a vieţii viitoare. De aceşti ani depinde cum va fi
integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur şi cum îşi poate ordona viaţa şi stilul de
viaţa alaturi de cei dragi. Cei şapte ani de acasă îl duc pe viitorul adult pe un drum deschis şi un viitor sigur.
846
BIBLIOGRAFIE
Negovan, V.,(2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D.,(2004),Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Colecţia revistelor “Tribuna Invăţământului”, 2004-2005
Tănăsescu-Vlas, A., (2009), Viaţa de familie, Editura Sophia, Bucureşti.
Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi,(2006), Editura Deisis.
847
PARTENERIATELE CU FAMILIA ȘI DEZVOLTAREA EMOȚIONALĂ
PROF. PENTRU ÎNV. PREȘCOLAR

CĂPRIȚĂ NADIA-CORINA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 5 BÂRLAD
Un mijloc didactic important în raport cu dezvoltarea cognitivă și afectivă a copilului, ce-i oferă
acestuia oportunitatea de a observa, de a cerceta, de a cunoaște în mod direct o mare varietate de aspecte
din mediul natural, este excursia. Aceasta înlesnește educarea și dezvoltarea simțului estetic, stârnește
dragostea pentru natură și respectul pentru frumusețile ei, stimulează curiozitatea și spiritul de echipă al
copiilor, aceștia păstrând în memorie unele momente ce pot fi de neuitat pentru ei pentru tot restul vieții.
Orice excursie constituie un mijloc important de călire a organismului și de unitate a colectivului,
concluzionând că pe teren, în comparație cu sala de curs, conținutul informativ al lecției are o arie mai vastă
de cuprindere a elementelor adiacente care definesc categoria de noțiuni propusă în studiu. Prin participarea
alături de părinți la realizarea excursiei, copiii exersează diferite emoții pe care atât educatoarea cât și
părinții le observă, le trăiesc chiar ei înșiși. Astfel, excursia constituie un mijloc eficient de dezvoltare
emoțională la vârsta preșcolară.
Pentru o zi minunată, copiii s-au bucurat de jocul în oceanul de frunze; au evadat din rutina
activităților zilnice și au făcut din Jocul liber un motto pe care au hotărât să îl urmeze cu perseverență și
răbdare! Pentru o zi s-au lăsat cuprinși de bucurie și visare, bucurie ce aduce un efect benefic asupra
dezvoltării emoționale a copiilor; bucurie în joc, dar și în descoperirea unor lucruri incredibile în mediul
înconjurător prin activitățile de învățare realizate prin observare directă, demonstrație, problematizare,
brainstorming etc..A rămas, însă, amintirea unei astfel de trăiri, o amintire pe care o vor reaprinde ori de
câte ori rutina zilnică îi va doborî și, astfel, vioiciunea de copil le va bucura fiecare clipă, fiecare picătură
de viață, reușind să nu își risipească darurile pe care viața le-a oferit – acela de a zâmbi, de a visa, de a
spera.
Excursia este un joc, dar și o activitate de învățare care reglează emoțiile, le educă și le pregătește
pentru următoarele etape ale vieții, făcându-i pe copiii sensibili de astăzi, adulții siguri pe ei de mâine,
oamenii încrezători în realizările proprii, iar acest lucru ține de inteligența emoțională a fiecăruia, inteligență
dobândită în copilărie, prin joc și activități bine proiectate, care să valorifice potențialul fiecărui copil
implicat.
Prin participarea și directa implicare a părinților în organizarea și desfășurarea unei excursii, se
fructifică activitățile propuse în cadrul parteneriatelor cu familia; copilul își însușește reguli de comportare
pe care le va respecta atât în familie cât și în grupurile în care își desfășoară activitatea zilnică. Excursiile
sunt un bun mijloc de a observa amprenta educativă pe care familia și-a lăsat-o asupra caracterului copilului.
Părinții au intrat în esența jocurilor alături de copiii lor și astfel au reușit să vadă lacunele din educația pe
care o oferă celor mici. Prin obiectivele unei excursii se completează competențele educației nonformale
din familie, se creează legături trainice între emoțiile și trăirile copiilor și cele ale părinților, iar copiii își
imprimă pentru toată viața principii și valori cu o morală incontestabilă. Cel mai bun și frumos suvenir
dintr-o excursie rămâne trăirea ludică, amintirea emoționantă a acestor clipe care va hrăni mereu
personalitatea Omului de mâine.
848
CREAREA UNUI COMPORTAMENT POZITIV AL ELEVILOR
CARACONCEA CRISTINA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MIRCEA CEL BĂTRÂN”,
GIURGIU, JUD. GIURGIU
Comportamentul clasei este. În ultima vreme, una dintre cele mai delicate probleme cu care se
confruntă profesorii astăzi. Comportamentul perturbator are ca rezultat, pierderea timpului alocat învățării
și creează un mediu nefavorabil pentru întreaga activitate instructiv-educativă.
Una dintre cheile de întâmpinare a problemelor legate de comportament este să promovezi
comportamentul pozitiv înainte ca problema să apară. Aceasta presupune elaborarea unui plan, dar acest
articol poate furniza câteva sugestii practice care să ajute în crearea unei baze pentru un comportament
pozitiv în clasă.
Disciplina clasei este cotată printre primele patru provocări pe care profesorii le întâmpină astăzi.
Din păcate, profesorii se confruntă nu numai cu problema controlării comportamentului elevilor în
timp ce desfășoară procesul de predare-învățare, ci se confruntă cu multe teorii conflictuale despre cum să
gestioneze această problemă a comportamentului: consecințe logice, managementul comportamentului și
disciplina asertivă, pentru a menționa câteva.
Bineînțeles, niciuna nu este corectă dacă este abordată exclusiv. Ce mai util lucru este să se înceapă
cu formarea unei baze a comportamentului pozitiv.
Iată câteva idei testate în timp, care să ajute la crearea acestei baze:
1. Gândiți-vă la abordarea dumneavoastră
Alocați-vă ceva timp pentru a vă gândi la strategiile potrivite pentru încurajarea comportamentului
pozitiv. Clarificarea strategiilor vă va ușura în a conduce clasa eficient și într-un mod încrezător.
2. Vizualizați provocările posibile
Imaginați-vă posibile probleme ale clasei și revizuiți-vă strategiile. Având strategii foarte clare, foarte
bine definite vă va ajuta să fiți foarte siguri atunci când problemele apar.
3. Faceți cunoscute elevilor, așteptările dumneavoastră, de la început
Spuneți elevilor de la început ce așteptări aveți de la ei. Regulile pe care le prezentați trebuie să fie
concise, pozitive. Puteți să le afișați în clasă sau să le distribuiți elevilor pentru a le semna. Ar fi foarte bine
să lămuriți ce se va întâmpla dacă elevii nu întâmpină așteptările.
4. Modelul de comportament pozitiv
Din când în când trebuie să vă amintiți propriile reguli. De exemplu, dacă cereți elevilor să nu bea
apă în timpul orei de curs, evitați să țineți ceașca de cafea pe catedră, chiar dacă nu beți în timpul orei.
5. Încurajați, încurajați, încurajați
Când vă lăudați elevii care lucrează, nu uitați de cei care se străduiesc. Acești elevi deseori nu mai au
încredere și au nevoie de un sprijin mai mare.
6. Arătați respect
Manifestarea respectului față de elevii dumneavoastră înseamnă să le ascultați nevoile și să le
conservați demnitatea. Înseamnă, de asemenea, să le întâmpinați așteptările lor, salutându-i la începutul
orelor sau returnându-le tema corectată la timp.
7. Fiți coerenți
Adresați-vă elevilor într-o manieră fermă și coerentă. Aveți grijă la schimbarea strategiei când
comportamentul neadecvat al elevilor apare; pentru elevi, aceasta poate însemna nesiguranță din partea
dumneavoastră. Găsiți o strategie care vă place și aplicați-o.
8. Țineți elevii ocupați și provocați-i
Elevii ocupați sunt mai puțin probabil dispuși la un comportament perturbator. Asigurați-vă că elevii
lucrează la nivele corespunzătoare; plictiseala și frustrarea sunt urse ale unui comportament nepotrivit.
9. Ascultați sugestiile elevilor
Când construiți baza unui comportament pozitiv, puteți să învățați din experiențele trecute ale altor
elevi sau cadre didactice. Cereți elevilor să facă sugestii despre ce să se aștepte de la ei și cum să fie
întâmpinat comportamentul negativ. Elevii sunt mult mai responsabili de regulile pe care le creează ei.
849
Crearea unui mediu în care elevii cunosc și respectă regulile nu este deloc ușor dar nu imposibil. Cu
puțină răbdare și perseverență puteți crea baza pentru respect și comportament pozitiv în clasa
dumneavoastră, care să dureze pe tot parcursul anului.
850
PROF. ÎNV. PRIMAR-CARANDA GHEORGHIȚA

ȘC. GIMN.,,PROF. NICOLAE CARANDA ,, GLOGOVA-GORJ
acasă. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult. Părinţii sunt modele pentru copil, cei care oferă copilului primele
informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul necesar
trebuinţelor şi dorinţelor sale. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent
certuri între părinţi.. Fără o educatie propice din partea familiei, nu se pot forma generații doar cu educația
primită de la școală. Părinții trebuie să fie responsabili,să conștientizeze că sunt primii educatori ai copiilor.
Este ineficient să îi atragem atenția că nu a spus mulţumesc la joacă dacă în familie nu aude niciodată acest
cuvânt. Este foarte important pentru copii ca ei să crească în familii în care membrii sunt mereu politicoși
unul cu celălalt, folosesc un limbaj decent și un ton adecvat. La fel de important este ca micuțul să fie
apreciat pentru comportamentul civilizat, fapt ce îl va face să învețe bunătatea și prietenia. Familia trebuie
sa colaboreze cu ceilalti factori ai educatiei, astfel încât copilul să plece din familie cu un bagaj solid pentru
formarea personalității sale.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat
să înțeleagă și să respecte regulile de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau
educatorii. Ajuns în clasa pregătitoare trebuie să aibă deprinderi minime de ordine, de disciplină pentru a
nu deranja desfăşurarea activităţilor şcolare .Au nevoie de un mediu ordonat, care să le ofere sentimentul
de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină
în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos. Aşa cum ne
creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor Copilul
învață din familie să spună adevărul, sî fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca, să fie
responsabil, punctual, serios, disciplinat. Un copil „bine crescut” salută, ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte, îşi respectă
partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui, spune „te rog”,
„mulţumesc” „cu plăcere”,,iartă-mă,, ,,îmi pare rău,,. Comportamentul copilului se învaţă prin observarea
modelelor din familie şi societate.Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească
și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar aceasta e răspunderea părintelui.
Obișnuindu-l de mic cu bunele maniere, acestea îl duc la succesul lui social. Un copil manierat se va
descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca
părinții să fie un bun model pentru el. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Cea mai preţioasă
recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea.
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului",mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important
851
PROF. ÎNV. PRIMAR CARATĂ FLORENTINA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEȘTI,
JUD. NEAMȚ
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Rolul educației realizate în familie este acela de a
dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală,
pentru instruirea didactică. Familia pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara
școlii), emoțional, comportamental, social, financiar.
intelectual, moral, estetic. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele
uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să
dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare in funcție
de modul în care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele
materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest
ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile
școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.
Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi
disponibilitatea părinților de a le satisface. Dacă părinții nu știu cât de important este să-i vorbească
copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l stimula tactil, de a-l lua în brațe sau a-i vorbi
cu blândețe, putem spune că aceștia vor eșua în misiunea lor parentală.
Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de
învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a descoperi
lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe
el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu conștientizează acest lucru. Datoria părintelui
este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui.
Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.
Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul
părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a
diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia
din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane. O bună
capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș la jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile copilului
său.
Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului
852
De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el.
Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea părinții
nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină acesta datorită nivelului său de
dezvoltare sau a unor condiții speciale. Părintele care nu își percepe copilul în mod realist și își proiectează
asupra lui propriile dorințe neîmplinite, va avea față de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative.
Așteptările părinților influențează conduita acestora față de copil. Dacă așteptările sunt realiste, ele pot
stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi deci
confirmate de evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității de rezolvare a
problemelor și la iresponsabilitate. În momentul în care așteptările sunt prea mari, copilului i se va dezvolta
teama de eșec, pentru că va ști că nu poate ajunge acolo unde își dorește părintele.
Abilitatea de a pune limite copilului
Aceasta este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care se
construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi respectul pentru
autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de un părinte.
Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este aceea
de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulați
adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales la copiii mici că, imediat
ce realizează un lucru (de cele mai multe ori lipsit de importanță), caută aprecierea părintelui. Totodată, în
momentul în care copilul este încurajat, acesta capătă și mai multă încredere în sine.
Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu copilul
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar.
Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un lucru, ce i
s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
• nevoile de bază fiziologice ale copilului.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu
școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt sursa greșelilor lor
deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în care
vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe
căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor,
motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.
BIBLIOGRAFIE
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
853
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PREȘCOLAR: CARHAȚ CORNELIA

ȘCOALA GIMNAZIALA ȘIEU-MAGHERUȘ
BISTRIȚA -NASAUD
bunici, familie, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem
că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios și civilizat cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
manierat și bine crescut se va descurca mult mai bine în societate și în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
dorinţelor sale.
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.Așadar,părinții au foarte
mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață când se transmit valori pe care urmează să le respecte
și ei odată cu integrarea în societate,unde își vor asuma obiceiuri noi.Este important ca informațiile
treansmise să fie necesare și să îi ajute să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
854
BIBLIOGRAFIE
855
EDUCABILITATEA
PROF. CÂRNARU ILEANA FLORINELA

LICEUL TEHNOLOGIC „ANGHEL SALIGNY”
ROŞIORII DE VEDE, TELEORMAN
Educaţia permanentă este prezentă încă din antichitate, la greci şi la romani, iar mai târziu arabii au
înscris-o în Coran, ca obligaţie religioasă. „Întreaga viaţă este o şcoală” afirma J. A. Comenius, iar N. Iorga
susţinea că „Învăţat este omul care se învaţă necontenit pe sine şi învaţă necontenit pe alţii”.
Valorificarea educabilităţii reprezintă o direcţie fundamentală de evoluţie a educaţiei care angajează
clarificarea raporturilor existente între trei factori implicaţi în dezvoltarea personalităţii: ereditatea – mediul
(natural şi social) – educaţia. Clarificarea în condiţii pedagogice optime a acestui raport este realizabilă prin
intermediul conceptului de educabilitate.
Educabilitatea reprezintă o caracteristică esenţială a personalităţii umane. Valorificarea deplină a
acestei capacităţi general – umane constituie o direcţie fundamentală în evoluţia activităţii de educaţie,
realizabilă în condiţii specifice la toate nivelurile sistemului de învăţământ.
Educabilitatea defineşte raporturile de interdependenţă existente între factorii dezvoltării pedagogice
a personalităţii umane: ereditatea, mediul şi educaţia.
Ereditatea este o trăsătură biologică proprie organismelor vii. Ea intervine, pe de o parte, ca „ereditate
generală”, tipică speciei umane, iar pe de altă parte ea intervine, ca „ereditate specială”, care asigură premisa
evoluţiei particulare a unor trăsături fizice, fiziologice şi psihologice, variabile în funcţie de calitatea
fiecărei personalităţi.
Educabilitatea valorifică, în mod special, plasticitatea sistemului nervos central, relaţia dintre
procesele nervoase fundamentale (excitaţia – inhibiţia) şi particularităţile anatomo – fiziologice ale
analizatorilor.
Mediul defineşte ansamblul factorilor naturali şi sociali, materiali şi spirituali care condiţionează
dezvoltarea pedagogică a personalităţii umane.
Prin mediu înţelegem tot ce-l înconjoară pe om, adică atât mediul fizic (relief, climă, bogăţii naturale),
cât şi mediul social (clase sociale, instituţii, tradiţii, cultură).
Influenţa mediului fizic asupra dezvoltării plantelor şi animalelor nu este contestată. Nici o plantă nu
se dezvoltă fără anumite condiţii de lumină, hrană, temperatură.
Şi dezvoltarea oamenilor este influenţată de mediul geografic în care trăiesc. Unii gânditori au
supraevaluat rolul mediului geografic în dezvoltarea societăţii (F. Ratzel, Ed. Demolins).
O influenţă mai mare decât mediul geografic o are mediul social. Personalitatea omului este formată
mai ales prin activitatea sa, prin relaţiile care se stabilesc între el şi mediul social în care trăieşte. Mediul
social exercită o presiune permanentă asupra individului, încât acesta vrând nevrând îşi însuşeşte multe din
ideile, convingerile, deprinderile de comportare ale societăţii din locul şi timpul în care trăieşte.
Deschiderea pedagogică a mediului spre educaţie angajează capacitatea acestuia de structurare
instituţională a activităţilor sale orientate în direcţia formării – dezvoltării personalităţii umane.
Educaţia defineşte esenţa educabilităţii prin calitatea sa de factor care determină dezvoltarea
pedagogică a personalităţii umane, prin valorificarea deplină a premiselor ereditare şi a condiţiilor de
mediu.
Valorificarea educabilităţii presupune cunoaşterea fiecărui stadiu al dezvoltării, în mod special a
faptului că momentele de „criză” apar, de regulă, în fazele de trecere la o nouă vârstă psihologică –
fenomen acutizat în jurul vârstei de 14 ani, la trecerea de la preadolescenţă la adolescenţă.
Calitatea educaţiei şi a instruirii şcolare, produs al optimizării raporturilor cu ereditatea naturală şi
mediul social, asigură: concentrarea substratului energetic motivaţional al dezvoltării pedagogice la
nivelul obiectivelor formative ale educaţiei, deschise în direcţia perfecţionării personalităţii umane;
valorificarea corelaţiei necesare între şcoala de bază şi formarea – dezvoltarea personalităţii de bază a
elevului, în contextul învăţământului general şi obligatoriu.
856
Valorificarea educaţiei permanente constituie o a doua direcţie de evoluţie a educaţiei. Analiza
acestei direcţii impune cunoaşterea conceptului pedagogic de educaţie permanentă.
Educaţia permanentă reprezintă capacitatea acţiunii educaţionale de integrare a tuturor
conţinuturilor/dimensiunilor generale ale educaţiei (morală – intelectuală – estetică – fizică) şi a formelor
generale ale educaţiei (formală – nonformală – informală).
Valorificarea autoeducaţiei constituie o a treia direcţie fundamentală de evoluţie a educaţiei
angajată ca urmare a proiectelor pedagogice/didactice realizabile în perspectiva educaţiei cu contribuţia
decisivă a instruirii şcolare.
Autoeducaţia este o activitate conştientă, orientată spre formarea sau desăvârşirea propriei persoane,
în conformitate cu aspiraţiile, idealurile şi concepţia despre rolul omului în societate.
Autoeducaţia se realizează sub influenţa unui grup de factori interni (autocunoaşterea, prin care
elevul devine conştient de propriile sale capacităţi intelectuale, interese şi aptitudini; idealul de viaţă şi
nivelul de aspiraţie spre cultură şi civilizaţie; dorinţa de autoperfecţionare continuă) şi externi (nivelul de
dezvoltare a ştiinţei, tehnicii, tehnologiei; mobilitatea profesiunilor şi noile cerinţe ale acestora).
Educaţia asigură atingerea „scopului final” al organizaţiei şcolare moderne şi postmoderne: „a face
din obiectul educaţiei subiectul propriei sale educaţii, din omul care capătă educaţie omul care se educă el
însuşi” (Edgar Faure).
857
EDUCATIA IN FAMILIE – ROLUL FAMILIEI
PROFESOR CARTAS MARIANA LILIANA

SCOALA GIMNAZIALA SPECIALA MARIA MONTESSORI BACAU
dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Părinţii furnizează „zestrea genetică”,
iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul copilului,
simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile alimentare
şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau obişnuinţele de comportament, copiii le datorează
educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
odihnă, mişcare şi să le supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă.
activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport în aer liber.
Dezvoltarea motricităţii şi coordonării mişcărilor are un rol important şi în dezvoltarea activă a
emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele de învăţare, adaptare şi emancipare relativă.Tot familia
are grijă să adapteze toţi factorii sus-menţionaţi la nevoile specifice ale diferitelor faze de dezvoltare, la
vârsta şi solicitările specifice fiecărei etape şi activităţi. Asta, la modul ideal, dacă părinţii sunt realmente
preocupaţi de toate aceste aspecte, dacă pot şi ştiu ce au de făcut!
timp, superficialitate etc.).
– Ce se întâmplă în aceste situaţii?
În dezvoltarea fizică (şi nu numai) a copilului apar întârzieri, disfuncţii, dezechilibre şi pot apărea
chiar boli. Creşte riscul accidentelor grave, pentru că organismul copilului obligat la o viaţă sedentară se
comportă, în cazul unei căzături de exemplu, precum cel al unei persoane vârstnice.
însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de
părinţi şi de restul familiei în această direcţie.
faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui. Problema este că părinţii sau
educatorii, pentru a putea să fie antrenori eficienţi trebuie, la rândul lor, să aibă un set minim de inteligenţă
emoţională.
O altă problemă o reprezintă societatea pe care am creat-o.Copiii din ziua de astăzi sunt prada uşoară
a două forţe care au monopolizat scena lumii: forţa tehnologică şi cea economică.
Generaţia actuală de părinţi este nevoită să muncească mai mult pentru a-şi menţine un standard de
viaţă decent; asta nu înseamnă că ne iubim copiii mai puţin, ci că avem mai puţin timp liber pentru a ne
petrece timpul cu ei decât au avut, poate, părinţii noştri. În ceea ce priveşte aspectul tehnologic, spune
Goleman, copiii mai mici sau mai mari, traversează o experienţă fără precedent: numeroase ore din viaţă şi
858
le petrec cu ochii lipiţi de televizor sau de un monitor. Astfel, comunicarea emoţională a devenit deficitară.
Aptitudinile fundamentale de viaţă, transmise de la o generaţie la alta, se pierd şi nu mai pot fi însuşite.
Pentru educaţie morală şi formarea caracterului, familia este de asemenea, primul mediu în care
copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de comportamant:
lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important pentru
copil.Părinţii ar trebui să le spună copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e
coleg şi prieten.
Din nefericire,în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor economice, evoluţiei
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde,
2. Vrăsmaş Ecaterina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
859
IMPORTANŢA CELOR
PROF. INV. PREȘC. CARȚIȘ CORINA

ȘC.GIM,,IOSIF VULCAN,,HOLOD

nevoile.
sănătos.
860
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
861
BUNELE MANIERE SE ÎNVAŢĂ!
PROF. INV. PRIMAR ȘI PREȘCOLAR CAȘCAVAL CLAUDIA

GRADINIȚA BAMBI
COLEGIUL TEHNIC DE COMUNICAȚII ,,N. VASILESCU KARPEN,”
BACAU
„Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea” spunea Nicolae Iorga. Parafrazând, vom
spune că preșcolarul. elevul nu datorează grădiniței, şcolii doar instrucţia, cât, mai ales, educaţia.
Trăim într-o lume care se autocaracterizează ca fiind modernă şi civilizată. În această
societate evoluată şi informatizată, relaţiile sociale par să se bazeze, mai degrabă, pe aroganţă,
tupeu, violenţă verbală şi fizică, decât pe valorile morale pe care le-au promovat înaintaşii noştri:
bună cuviinţă, politeţe, curtoazie, respect etc.
Preșcolarul, elevul, ca orice persoană, este un actor social, prin apartenenţa sa la diferite
grupuri şi prin relaţiile pe care el le stabileşte în cadrul acestora, fiind astfel implicat de la o vârstă
foarte fragedă în viaţa socială. Din această perspectivă, trebuie să reconsiderăm rolul familiei şi al
grădiniței, școlii în procesul de socializare a copilului, prin iniţierea sa în practicarea unui
comportament bazat pe regulile bunei purtări, atât în familie, cât şi în comunitatea în care trăieşte.
Pornind de la aceste considerente, credem că este absolut necesar să ne întoarcem la esenţa
educaţiei, la „cei şapte ani de acasă”, pe care grădinița, şcoala are datoria să le clădească, în
parteneriat cu familia, omul frumos la suflet şi în purtare.
„Arta de a trăi frumos în toate împrejurările vieţii” poate fi învăţată şi practicată în viaţa de
zi cu zi, prin raportarea la ceea ce convenţional recunoaştem şi numim „codul bunelor maniere”
sau „codul manierelor elegante”, un set de reguli ce trebuie respectate în diferite situaţii sau locuri
în care ne putem afla la un moment dat.
Se întâmplă, uneori, să ne întrebăm ce atitudine sau ce comportament trebuie să adoptăm în
relaţiile cu semenii. Probabil că cele mai frecvente întrebări se referă la felul în care trebuie să ne
comportăm în familie, la masă, între prieteni, la spectacole sau în vizite.
 Este, oare, necesar să folosim cuvintele „te rog” şi „mulţumesc” în cadrul familiei?
 Cum trebuie să mă comport la masă?
 Între prieteni se acceptă orice fel de limbaj?
 Trebuie să salut o cunoştinţă, chiar dacă pare că nu m-a văzut?
 Pe cine trebuie să salut la grădiniță, şcoală?
 E obligatoriu să mă prezint atunci când vorbesc la telefon?
 Când şi faţă de cine trebuie să-mi cer scuze?
 În vizită pot merge oricând şi oricum?
 Când merg la un spectacol, este importantă ţinuta?
Ce sunt bunele maniere?
Conform dicţionarului, manieră înseamnă un mod de comportare corectă şi cuviincioasă,
comportament conform regulilor bunei-cuviinţe. Politeţe, amabilitate, bună-cuviinţă sunt sinonime
care lămuresc, într-o formă concisă, această noţiune.
Codul bunelor maniere este un ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în
societate.
Respectarea acestor reguli de comportament în societate, menţine echilibrul social.Cu toate
acestea, în comunitate există mai multe categorii de oameni: oameni care respectă cu stricteţe codul
bunelor maniere, oameni care cunosc codul de conduită dar nu îl respectă din diverse motive,
precum şi oameni care sunt lipsiţi de maniere, fiindcă trăiesc într-un cadru nefavorabil dobândirii
unei educaţii alese.
Bunele maniere pentru copii
Având în vedere că ne adresăm copiilor de nivel preșcolar și primar, este bine de ştiut ce
reguli ar trebui să cunoască şi să respecte un copil până la vârsta de 10 ani. Astfel, până la intrarea
în şcoală (6-7 ani), copilul trebuie să ştie să salute, să nu întrerupă conversaţia adulţilor, să spună
862
„te rog”, „mulţumesc”, „cu plăcere” atunci când e cazul, să folosească șervețelul, să ceară voie, să
ceară iertare când greşeşte, să folosească în mod corect tacâmurile, să bată la uşă când intră într-o
încăpere. Intrarea copilului în şcoală presupune, implicit, respectarea unui regulament impus de
activitatea de tip şcolar. În acelaşi timp, şcoala reprezintă un factor nou şi important în educarea
lui în spiritul valorilor morale, în formarea lui ca om.
„Bagajul” de bune maniere se îmbogăţeşte cu noi reguli ce trebuie cunoscute şi respectate.
El trebuie să ştie să se prezinte, să se comporte corect la masă, să ştie să ofere sau să primească un
cadou, să poarte o convorbire telefonică, să utilizeze un limbaj decent, indiferent de partenerul de
discuţie, să fie ordonat, punctual şi politicos, oriunde s-ar afla.
Regula de aur
Pornind de la o cunoscută zicătoare, care spune: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”, regula
de bază, în orice împrejurare, este să te porţi cu ceilalţi aşa cum ţi-ai dori să se poarte şi alţii cu
tine.
ZECE REGULI ELEMENTARE
Fii corect, sincer, curat Fii prieten cu dreptatea

Şi ai doar de câştigat! Şi cu punctualitatea!
Dacă eşti mereu cinstit, Zilnic ordonat de-i fi

Visul ţi l-ai împlinit! Vei avea doar bucurii! Ochii să-i deschizi mai bine
Toleranţa, dărnicia,
La cei buni de lângă tine! Îţi arată omenia!
Spune simplu ce gândeşti, Tânăr sau bătrân de este,

Pe nimeni să nu jigneşti! Omul, la fel preţuieşte!
Trei expresii te-nsoţesc: Ţine minte: politeţea

„Te rog!”, „Scuze!”, „Mulţumesc!” Îţi va alunga tristeţea!
Vom observa că aceste reguli sunt general valabile şi contribuie, în mare măsură, la impresia,
bună sau proastă, pe care o putem face celor din jurul nostru.
Şi, să nu uităm, avem dreptul o singură dată la o primă impresie.
Bibliografie:
Codul bunelor maniere astăzi, Aurelia Marinescu, Editura Humanitas, București
863
RELAȚIILE PĂRINȚI- COPII ȘI EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PROF. ÎNV. PRIMAR CASPRIAC MIHAELA MARIA

ȘCOALA PRIMARĂ ARCALIA, JUD. BISTRIȚA-NĂSĂUD
Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea copiilor în
vederea integrării lor optime în viață și activitatea socială. Aici, în cadrul grupului familial, părinții
exercită direct sau indirect influențe educațional- formative asupra propriilor lor copii. Cuplul
conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social
care are o influență hotărâtoare asupra copiilor în ceea ce privește formarea concepției lor despre
viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Pe de altă parte părinții exercită influențe educațional – modelatorii în cadrul familiei, în
baza unei anumite strategii educaționale, folosind mai mult sau mai puțin sistematic și organizat
anumite modele și tehnici educaționale. Deoarece cercetările de psihologie și pedagogie au
demonstrat că mai ales în primii ani de viața (cei șapte ani de acasă cum se mai spune), se pun
bazele unor importante componente ale personalității, apare imperios necesar ca educația în familii
să se desfășoare în mod unitar, pe baza unui ansamblu de principii psiho-pedagogice și a unei
metodologii clar conturate. Cu toate acestea există unele deosebiri între familii în ceea ce privește
metodele educaționale adoptate.
Felul în care evoluează relația părinte-copil influențează puternic modul în care cel mic
crește și se dezvoltă la maturitate. La fel ca în cazul oricărei alte relații, consolidarea unei legături
strânse și pozitive cu copilul este un proces de lungă durată, care necesită răbdare și mult efort din
partea ambilor părinți. Iată care este importanța pe care relația cu părinții o are în viața copilului.
a) Relația mamă-copil
Relația dintre mama și copil este foarte puternică și apare încă din sarcină, dar se dezvoltă
diferit după naștere, în funcție de sexul copilului.
Mama joacă un rol foarte important în consolidarea încrederii și stimei de sine a fetiței, dar
mai ales în modul în care își dezvoltă imaginea de sine. Simpla implicare mamei în viața fetiței,
dar și comunicarea deschisă cu ea, va ajuta la construirea unei relații strânse și apropiate, care o va
influența în toate acțiunile și deciziile pe care le va lua la maturitate.
Se pare că fetițele sunt mai predispuse să împărtășească gânduri ascunse și secrete cu
mamicile decât cu tăticii, de aceea este foarte important ca mama să îi câștige încrederea prin
înțelegere și comunicare.
Când vine vorba de relația dintre mamă și băiețel, există o frică pe care mulți părinți o au: să
nu crească după fusta mamei, să devină dependent de aceasta. Totuși, specialiștii susțin că soluția
nu este nici pe departe în regulă ca mama să se separe emoțional de băiețelul ei, pentru a-i lăsa
cale liberă să se transforme în bărbatul puternic și independent pe care orice părinte și-l dorește.
Băiețeii care au o relație strânsă cu mamele lor înregistrează performanțe școlare mai bune
și mai multe șanse de reusită în viață. Sănătatea mentală sau emoțională a băiețelului are de
beneficiat de pe urma implicării puternice a figurii materne în viața lui. Acesta se dezvoltă
echilibrat din punct de vedere emoțional, prezintă riscuri mai mici să sufere de afecțiuni mentale
sau să se angajeze în comportamente delincvente.
b) Relația tată-copil
Relația tată-fiică este foarte importantă pentru creșterea unei fetițe puternice și cu multă
încredere în sine. Este primul model masculin pe care îl cunoaște și un reper pentru relațiile viitoare
pe care le va avea cu persoane de sex masculin.Tăticii sunt cei care ajută fetițele să decidă
responsabil în cine să aibă încredere și în cine nu, să se simtă protejate și să discearnă între
comportamentele adecvate și cele negative sau nepotrivite.
Contrar aparențelor, specialiștii susțin că tăticii, și nu mămicile, sunt cei care învață cel mai
bine fetițele cum să devină părinți buni.
Relația pe care un tătic o are cu fiul său își pune foarte mult amprenta asupra dezvoltării lui
și a bărbatului care va deveni la maturitate. Pe lângă faptul că este primul și cel mai important
864
model masculin, se pare că implicarea tăticului în viața băiețelului îl ajută să facă față mai bine
stresului și problemelor, de-a lungul timpului, și să își formeze personalitatea.
Tipuri de conduită parentală
Părinții rigizi – impun copiilor ideile, opiniile, modul de a trăi și obișnuințele lor, fără nicio
abatere și fără să țină cont de particularitățile individuale ale fiecăruia. Asemenea părinți întipăresc
în mintea copiilor un anumit număr de repere de principii ce ajută la înțelegerea lumii
înconjurătoare. Dacă însă rigiditatea se combină cu o îngustime a viziunii asupra vieții și
intereselor, vor apărea drept consecințe dezvoltarea la copii a unor atitudini de infantilism iar mai
târziu o sărăcire a personalități lor.
Părinții boemi – sunt cei care lasă copiii mai mult în seama altor persoane sau în voia lor.
Drept consecințe, pot apărea delăsarea morală, lipsa unor puncte de reper în viață și a unei baze
suficiente ce să le garanteze un sentiment de securitate.
Părinții anxioși – sunt cei care exercită asupra copiilor lor o presiune considerabilă, aceștia
fiind spionați și strict supravegheați. Acești părinți inoculează adesea teama în sufletele copiilor
lor, aceștia devenind deținători ai tuturor fobiilor pe care părinții au reușit mai mult sau mai puțin
să le ascundă în subconștient.
Părinții infantili – refuză să se autodefinească în calitate de părinți și se retrag din fața
oricărei responsabilități parentale fiind de regulă prea preocupați de propriile lor probleme de
afirmare personală.Acești părinți adoptă adesea o poziție prea apropiată de cea a copiilor printr-o
identificare exagerată cu ei. Drept consecință copilul unor parinți infantili riscă mai târziu să fie
permanent exclus de la căutarea propriului eu.
Părinții incoerenți – se caracterizează printr-o mare instabilitate privind modul de
relaționare cu copiii. Activitatea educativă se caracterizează prin neregularitate, exigențele
nemăsurate alternând brusc cu perioade de libertate totală.În aceste situații este de dorit ca un astfel
de copil să aibă un model de identificare solid, o persoană care să nu se substituie părinților, dar
cu care să stabilească relații adecvate, lipsite de ambiguitate (un unchi, o mătușa, un bunic, etc).
In caz contrar, copilul se va afla într-o permanentă stare de derută.
Părinții prea indulgenți – nu manifestă niciun fel de rezervă sau limită în a acorda copilului
tot ceea ce își dorește. Drept consecință, copilul nu va putea suporta mai târziu nicio frustrare,
cultivând totodată și un sentiment de vinovăție.
Părinții prea tandri – creează de regulă un climat mult prea încărcat cu stimulente afective.
Acești părinți își exprimă iubirea lor față de copii prin gesturi multiple și exagerate. Asemenea
atitudini pot favoriza mai târziu conturarea la copii a unor comportamente sexuale deviante.
Părinți zeflemitori – ce-și consideră și își tratează copiii ca fiind mici obiecte cu care se
amuză. Această zeflemea permanentă determină formarea la copii a unor atitudini de apărare
batjocoritoare ce conduc la sărăcirea sentimentelor și perpetuarea în timp a comportamentului
propriilor lor părinți.
BIBLIOGRAFIE:
1.Marinescu, Silvia; Dinescu, Rodica – „Invitaţie la educaţie”, editura Carminis, 2003
2.Rudică, Tiberiu – „Familia în faţa conduitelor greşite ale copiilor”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981
865
EDUCAȚIA CE DERIVA DIN ”CEI ȘAPTE ANI DE ACASA”
PROFESOR CAȚAGOI LAURA ANCA

COLEGIUL TEHNIC MATASARI
”Educaţia este premiza progresului în fiecare societate, în fiecare familie." Kofi Annan
Părinții poartă întotdeauna responsabilitatea pentru educația propriilor copii, cadrul familial
fiind rampa de lansare, primul mediu educativ și socializator pe care aceștia îl cunosc și a cărui
influență le marchează esențial dezvoltarea ca viitori adulți.
Prima modalitate de învățare a unui anumit tip de comportament de către copil este imitarea
adultului din preajma sa. Calmul sau atitudinea violentă fizică sau verbală, respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire igiena sau lipsa ei, relațiile sau reacția față de cei din jur
sunt preluate într-o primă fază de la membrii familiei, care reprezintă primul său model social.
Dacă părintele reușește să îl facă pe copil să folosească un limbaj decent și să aibă un
comportament civilizat, înseamnă că a fost făcut un prim pas către o educație corectă. Climatul
afectiv este de asemenea un factor hotărâtor în formarea și dezvoltarea psihosocială a copilului.
Iubirea și susținerea părinților îi va da siguranță, încurajat fiind va deveni creativ, prin toleranță va
înțelege că trebuie să aibă răbdare, fiind lăudat va ști să aprecieze, dar și să creadă în sine.
Dimpotrivă, lipsa afecțiunii îi va dezvolta complexe sau dependențe, prin critică va învăța să
condamne, frica va genera frică. De aceea familia exercită o mare influență asupra formării
comportamentului, deprinderilor și atitudinii copilului, a modului de relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale, a concepţiei lui despre viaţă în anii ce vor urma.
A.S. Makarenko spunea că ”Să nu credeți că educați copilul numai atunci când vorbiți cu
el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre chiar şi atunci
când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi, cum vă întristaţi, cum
vă purtaţi cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul - toate au pentru copil mare
însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor
voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observaţi”.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea
acestui deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie şi mediul educațional. Cercetările
estimează că aproximativ 65% din dezvoltarea personalității copilului are loc în primii ani de viață,
respectiv în perioada în care se află sub îndrumarea familiei, dar nu numai. În societatea actuală
aflată într-o schimbare progresivă, observăm că ”cei șapte ani de acasă” se referă în primul rând
la educația pe care o primește copilul în mediul familial, dar și în școală, aceasta având rolul său
în educația viitorului adult. Datorită faptului că viața de școlar începe la vârsta de trei ani, odată
cu grădinița, iar școala primară la vârsta de șase ani, putem spune că la educația copilului contribuie
și cadrul didactic, în compania căruia micuțul stă cel puțin patru ore în cinci din cele șapte zile ale
săptămânii, nouă luni din an. În această situație am putea spune că odată cu intrarea copilului într-
o unitate de învăţământ raportul se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, însă implicarea familiei
în acţiunea educativă rămâne indispensabilă. De aceea în ultimii ani s-a pus accentul din ce în ce
mai mult pe colaborarea dintre familie și școală, între care există un raport de complementaritate,
acţiunea fiecăreia venind să o completeze pe a celeilalte. Relația este privită ca fiind profitabilă
pentru ambele participante, educația copilului reprezentând produsul unei colaborări de succes.
Ritmul accelerat al schimbărilor din ultimele decenii impune noi modalități de abordare ale
sistemului educațional, care are drept scop integrarea copilului într-un mediu căruia va trebui să îi
facă față pe cont propriu, în funcție de educația ”celor șapte ani de acasă” ce reprezintă mai mult
o expresie, educația făcându-se proporțional, în funcție de etapele de viață ale copilului. De aceea
atât familia, cât și cadrele didactice își pun amprenta sistematic asupra formării și dezvoltării
personalității copilului.
866
1. Ionescu, M., Educația în familie – repere și practici actuale, Editura Cartea Universitară
București, 2006.
2. Jinga, Ioan, Educaţia permanentă, Bucureşti, 1979
3. Palaghia, C., Miftode, V., Implicaţii ale parteneriatului dintre şcoală şi comunitate în
formarea responsabilităţii la elevi, în Revista de economie socială.
4. Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1972.
867
ROLUL PĂRINȚILOR
ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ AI COPILULUI
PROFESOR ÎNV. PRIMAR CĂTANĂ MONICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DOMINIC STANCA” ORĂȘTIE
„Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la
ea” spunea înțeleptul Solomon în Cartea Proverbelor din Biblie.
Într-adevăr, primii ani de viață sunt cei mai importanți în educarea copilului și în formarea
caracterului. Acum se formează obiceiurile fundamentale, baza motivațională și sistemul de valori
al copilului. În această perioadă, dezvoltarea este foarte rapidă și în nici o altă perioadă a vieții
copilul nu va mai învăța la fel de mult și de repede. Tot acum, el este cel mai vulnerabil, atât la
bine, cât și la rău.
De aceea, rolul primordial în educarea copiilor mici îl au părinții. Ei sunt cei care modelează
caracterul copiilor lor și îl formează pentru a deveni un adult responsabil sau, dimpotrivă,
iresponsabil. Se impune mult tact, răbdare și pricepere. Părinții trebuie să fie fermi, dar blânzi. Un
părinte prea aspru și prea exigent face copilul să se răzvrătească, iar, mai târziu, să se îndepărteze
de sistemul de valori al adultului.
Iată câțiva pași pe care orice părinte ar trebui să-i urmeze în educarea copilului:
1) O educație orientată spre scopuri
Copiii se simt în siguranță atunci când știu că părinții lor au un scop în tot ceea ce spun și ce
fac. Părinții trebuie să dețină controlul asupra situațiilor, nu asupra copiilor, să fie exemple vii de
conducere fermă, dar iubitoare. Aceștia au datoria de a crea un mediu de împlinire a nevoilor
copilului, inclusiv nevoia de exprimare și de alegere. Comportamentul greșit trebuie corectat, dar
nu prin forță și mânie. Comportamentul corect trebuie exersat și repetat de câte ori este nevoie și
întărit cu laude și încurajări. Violența fizică și verbală din familie trebuie stopată, deoarece știm
cu toții că abuzul duce la abuz. De asemenea, trebuie să înțelegem faptul că copiii sunt copii, iar
sarcinile date sau pretențiile avute de la aceștia trebuie să fie în concordanță cu vârsta. De exemplu,
un copil de 2 ani, căruia i se cere să nu atingă un obiect periculos, tot o va face din curiozitate,
dacă obiectul este lăsat la îndemâna lui.
La această vârstă atașamentul este foarte important, iar legătura părinte-copil trebuie
menținută printr-un proces zilnic de clădire de relații. Aceste relații se dezvoltă privind copilul
atunci când comunici cu el, ascultându-l, nu doar auzindu-l, și oferindu-i afecțiune prin îmbrățișări
sau atingeri blânde. De aceea, părinții trebuie să mențină un echilibru între familie și seviciu, pentru
a putea oferi timp de calitate copiilor lor.
2) Umplerea vieții copilului cu dragoste
Copiii învață să iubească din modul în care sunt iubiți. Iubirea necondiționată duce la
creșterea unor copii sănătoși și echilibrați din punct de vedere psihic. Scenele sau țipetele copiilor
mici sunt pentru a atrage atenția părinților. Pentru ca un copil să nu facă astfel de scene, el trebuie
să se simtă iubit, apreciat și acceptat de părinți. Aceștia nu trebuie să-l critice, să-i spună că nu e
bun de nimic sau să-l ironizeze. Dimpotrivă, orice încercare a copilului de a face ceva trebuie
lăudată și încurajată, chiar dacă nu reușește de prima dată să facă acel lucru.
Dragostea schimbă comportamentul și este un factor mult mai motivant decât vinovăția,
teama sau forța. Purtarea de grijă înseamnă dragostea în acțiune. Iată câteva sfaturi pentru părinți:
nu forțați, porunciți sau impuneți; nu amenințați, criticați, ironizați; nu ignorați sau respingeți; nu
abuzați prin cuvinte sau gesturi tăioase; observați nemulțumirile exprimate cel mai frecvent de
copil; acceptați-l necondiționat; iertați-l când greșește; aveți încredere în copiii voștri. Contează
mult și modul de exprimare al părintelui: „Poți s-o faci!” în loc de „Ești sigur că poți s-o faci?”, dă
încredere copilului și îl face să devină sigur pe el însuși, să aibă o părere bună despre el.
Părinții își arată dragostea și prin faptul că își țin promisiunile, își protejează și susțin copiii,
îi apără și nu fac un lucru în locul copilului, dacă acesta poate să îl facă singur.
3) Descoperirea potențialului copilului
868
Fiecare copil are potențial și înclinații spre un anumit domeniu. Datoria părintelui este să
descopere acel potențial, să identifice slăbiciunile și să încurajeze opusul. Copiii sunt diferiți și se
manifestă diferit. Unii reacționează într-un fel la stimuli, alții în altul, unii au dispoziție pozitivă,
alții negativă. Copiii pot fi îndrăzneți sau timizi, perseverenți sau distrași, creativi sau conservatori,
generoși sau egocentrici. Părinții trebuie să-și cunoască bine copilul și să-l canalizeze spre acel
domeniu în care excelează.
4) Înțelegerea funcționării emoțiilor și micșorarea emoțiilor-gigant
Există trei emoții-gigant pe care copiii le manifestă desori. Acestea sunt: mânia, gelozia și
frica. Aceste emoții sunt caracteristice fiecărui om, dar la mulți copii ele se manifestă exagerat, de
aceea au fost numite emoții-gigant. Părinții trebuie să împletească fermitatea cu blândețea.
Cuvintele și tonul vocii lor sunt lecții pentru copii despre cum să-și gestioneze emoțiile. Copiii
mici își manifestă mânia direct, de aceea e mult mai ușor să intervii și să-i înveți cum să reacționeze
emoțional. Modul în care este tratată mânia în primii 7 ani de viață poate marca tot cursul vieții.
Părinții trebuie să-și controleze ei înșiși mânia, deoarece copiii îi imită. Aceștia trebuie să aibă
așteptări realiste de la copii, să se ocupe de starea lor de nervozitate de la primele semne de
frustrare, să recunoască și să împlinească nevoile copilului, să-l ajute pe copil să învețe să obțină
ce dorește prin comportament neemoțional, să creeze o atmosferă afectuoasă în cămin și să le
spună clar care comportamente sunt permise și care nu, de exemplu: „Nu e voie să țipăm. Dacă
forbești frumos, te ajut.”
5) Învățarea copiilor să asculte din dragoste
Copilul trebuie să înțeleagă că părintele este o autoritate care îl iubește. Acesta trebuie să
stabilească niște limite ce vor fi respectate și să-și învețe copilul ce înseamnă „nu”. Trebuie să se
adreseze frumos copiului, prin rugăminți, nu porunci și să laude comportamentul pozitiv. A-i
învăța pe copii să asculte de părinți și de alte pesroane aflate în poziție de autoritate, este una dintre
cele mai importante lecții din primii ani ai copilăriei. Disciplina se învață îmbinând dragostea cu
fermitatea.
6) Dezvoltarea inteligenței și abilităților
Părinții trebuie să creeze un mediu optim de învățare pentru copil prin realizarea unor situații
de comunicare, citit, colorat, diverse jocuri educative care dezvoltă inteligența copilului și ținerea
sub control a televizorului sau altor ispite electronice.
7) Formarea unui caracter moral
Caracterul moral al copilul se formează atunci când influențat în bine de către părinți. Aceștia
trebuie să furnizeze informații necesare luării deciziilor și să-l ajute să-și dezolte abilitatea de a
spune „nu”. Fiecare copil trebuie învățat trei legi fundamentale după care să se conducă în viață:
nu îți faci rău ție însuți, nu faci rău unei persoane și nu faci rău unui lucru. Astfel se dezvoltă
respectul.
8) Oferirea darului valorii personale
Sentimentul valorii personale se dezvoltă dacă copiii sunt valorizați și ajutați de părinți să-și
formeze o imagine de sine bună și stimă de sine. De aceea copiii trebuie lăudați pentru străduință,
doarece ei au nevoie să se simtă necesari. Ei trebuie să știe că eșecurile ne învață lecții valoroase
pe care le putem folosi drept trepte către succesele viitoare.
Cel mai important sfat pentru părinți este: „Fiți voi înșivă persoana care doriți să devină
copilul vostru!”
Bibliografie: Kay Kuzma, Primii 7 ani de viață: creșterea copiilor cu valori puternice și cu
o atingere blândă, Editura Viață și sănătate, Pantelimon, Ilfov, 2016
869
ROLUL FAMILIEI ÎN VIAȚA PREȘCOLARULUI
PROF. ÎNV. PREȘ. CĂȚĂNAȘ SORINA

GRĂDINIȚA CU PP. PRICHINDEL JIBOU
În educarea copilului părinții, educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace

Printre problemele importante ale învațământului în aceasta etapa de schimbare și
modernizare rapida se găseăte si cea vizând parteneriatul cu alți factori educationali, între care
familia ocupa un loc privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele
cunostințe, primele deprinderi dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-
stimulativ necesar debutului socio-familial.
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp,
unde devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică,
religioasă ori politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă.
Familia este un sistem dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă,
evoluează împreună și adaugă elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate
aceste schimbări însă, se poate spune că „instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A,
2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea
caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări. De-a lungul timpului,
familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate, este o formă de
comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne,
realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I, 1998, p.
17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe
sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică.
Familia pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional,
comportamental, social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre
cunostințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul
le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea
copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia
oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație,
memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare in functie de modul in care părinții
se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale și de
spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest ajutor
trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile
școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de
ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel
personal este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii.
Familia însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale
copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate
problemele se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor
elemente pe care copilul le preia în mod natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții
trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de
părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a
acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilități de care părintele are nevoie
pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
870
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și
apoi disponibilitatea părinților de a le satisface. Dacă părinții nu știu cât de important este să-i
vorbească copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l stimula tactil, de a-l lua în
brațe sau a-i vorbi cu blândețe, putem spune că aceștia vor eșua în misiunea lor parentală.
Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa
de învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a
descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste
experiențe care adesea pe el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu
conștientizează acest lucru. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista
cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt
periculoase pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.
Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul
Fiecare părinte trebuie să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Empatia este cea care-l
ajută pe părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente:
abilitatea de a diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea
de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de
sentimentele celeilalte persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș la
jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile copilului său.
Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului
De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el.
Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea
părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină acesta datorită
nivelului său de dezvoltare sau a unor condiții speciale.
Părintele care nu își percepe copilul în mod realist și își proiectează asupra lui propriile
dorințe neîmplinite, va avea față de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative. Așteptările
părinților influențează conduita acestora față de copil. Dacă așteptările sunt realiste, ele pot stimula
copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi deci
confirmate de evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității de
rezolvare a problemelor și la iresponsabilitate. În momentul în care așteptările sunt prea mari,
copilului i se va dezvolta teama de eșec, pentru că va ști că nu poate ajunge acolo unde își dorește
părintele.
Abilitatea de a pune limite copilului
Aceasta este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care
se construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi
respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de
un părinte.
Din punctul de vedere al socializării copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe
acesta să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a
spune „nu” cu autoritate și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua
variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli sau din contră, la
unul extrem de timid și foarte temător.Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este
aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care
sunt stimulați adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales
la copii mici că, imediat ce realizează un lucru (de cele mai multe ori lipsit de importanță), caută
aprecierea părintelui. Totodată, în momentul în care copilul este încurajat, acesta capătă și mai
multă încredere în sine.
Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu
copilul
871
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar.
Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un
lucru, ce i s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Pe lângă abilitățile importante pentru “funcția” de părinte, fiecare familie își dezvoltă propria
structură de repartizare a responsabilităților. Normele generale după care trebuie să se desfășoare
procesul de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea
părinților. Printre cele mai importante pot fi menționate următoarele (Irimescu, 2002):
-asigurarea subzistenței și a educației;-
educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice;
-dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice,
cognitive, tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală și comportamentul
autonom;
-orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre
societate, în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și
poziții sociale care vor interveni în viața de adult;
-transmisia principalelor scopuri sociale, valori culturale care definesc modelul cultural-
normativ al societății, formarea motivației personale în raport cu scopurile parentale și sociale;
-dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonale și de a răspunde în mod
adecvat sentimentelor altora;
-controlul libertății de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea
erorilor, oferirea unor îndrumări și interpretări.
Totodată, de la începutul vieții, ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie
satisfăcute pentru o bună dezvoltare a sa. În ceea ce-l privește pe copil, acesta în prima parte a
vieții are efectivă nevoie de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l îngrijească, etc.
-dragoste și securitate;
Această nevoie este permanentă în copilărie și foarte importantă în construirea
atașamentului.
De măsura în care va fi satisfăcută nevoia copilului de dragoste va depinde calitatea
viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie
reprezintă condiția dezvoltării unei personalități sănătoase.
-de experiențe noi, de stimulare;
Prin stimulare și experimentare se condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Jocul și
limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc,
copilul explorează lumea, își dezvoltă mecanismele de coping (control) cu situațiile provocatoare
ale realității. Prin aceste experiențe copilul își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a
celei externe, impregnată și colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o.
Această lume internă ne face atât de deosebiți, unici în modul de a percepe și reacționa la situații,
evenimente, persoane, obiecte ale realității.
- nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile;
socializarea copilului. Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine pozitivă.
Recunoașterea meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu
rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe, cât și pentru a preveni tendința
copilului de a vâna cu orice preț rezultatul. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește
cu sentimentul valorii și al respectului de sine și comportamentul său ulterior va fi în limitele
acestui respect.
- nevoia de responsabilități;
Aceasta devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea sa, se
dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se
spele, să se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul se mărește și dau copilului
sentimentul libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta
872
responsabilitățile și răspunderile care îi revin. În același timp copilul învață regulile, tiparul după
care se face un anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu este permis.
- nevoile de bază fiziologice ale copilului;
La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt
garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea
acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atât de
indivizi cât și de societate în ansamblu.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are
aceasta cu școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați
în alegerea unei școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive
sunt sursa greșelilor lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în
care vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de
familie alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii
proveniți din mai multe căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele
de identificare pentru copiii lor, motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.
BIBLIOGRAFIE
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura
Științifică, București, 1991
873
COPILĂRIA ÎN ERA DIGITALĂ
PROF. CĂTĂNESCU GABRIELA

COLEGIUL „FERDINAND I”
COMUNA MĂNECIU, JUD. PRAHOVA
Motto: „Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai”.

Henry Ward Beecher
Începutul acestui mileniu a fost marcat de o redefinire a modul în care comunicăm. Datorită
infiltrării tehnologiei tot mai avansate în toate ariile vieţii noastre, felul în care ne împlinim
sarcinile la locul de muncă, felul în care învăţam lucruri noi dar şi felul în care ne petrecem timpul
liber s-a schimbat tot mai mult. În contextul istoriei umanităţii, adulţii de azi sunt generația-martor
a unei tranziţii majore de la tehnologia analogă la cea digitalizată. Această tranziţie ne-a provocat
şi să ne recalibrăm rutinele de interacţiune.
Am citit la un moment dat, despre o găselniță pe nume „Xennials”, a unui profesor australian
pe nume Dan Woodman – prin care ne explica că toţi cei care azi avem în jur de 35-40 de ani,
facem parte dintr-o micro-generație, cumva atipică şi (desigur!) specială. Suntem o generaţie care
nu ne regăsim pe deplin nici în Generaţia X, dar nici în Millennials, şi ceea ce ne face deosebiţi
este că am trăit într-o copilărie caracterizată de o tehnologie analogă dar care ne-am adaptat foarte
bine revoluţiei digitale odată deveniţi adulţi.
Cei care facem parte din această micro-generație suntem cei mai mulţi dintre noi părinţi de
copii mici sau de şcoală generală. Seducţia unei comparaţii de tipul „cum era pe vremea mea, când
eram eu copil” şi cum e acum, pe vremea copiilor mei, este tentanta pentru cei mai multi dintre
noi. Pe de altă parte, doar printr-un simplu exerciţiu de a privi normalitatea prin ochii unui copil
al zilelor noastre înţelegem cât de diferit este firescul copilăriei lor faţă de firescul copilăriei
noastre.
Acum, copiii se împrietenesc în mediul virtual, se joacă în reţele, vorbesc prin intermediul
unui ecran, comunica mai des şi (poate) mai eficient prin mesaje-text sau imagini decât printr-un
dialog fata în faţă. Ei se caţără doar în spaţii special amenajate şi se întâlnesc doar în mod organizat,
atunci când părinţii facilitează acest context de socializare.
Spontaneitatea de a-ţi face noi prieteni în viaţa reală este adesea înăbuşită de timiditatea unei
abilităţi prea slab dezvoltate sau dintr-o teamă învăţată de a vorbi cu necunsocuții. Însă expunerea
personalităţii în viaţa virtuală este adesea amplă şi se exersează cu uşurinţă.
Astăzi, copiii noștri au cu uşurinţă acces la orice tip de informaţie. Un simplu gest cu degetul
pe ecran le oferă o multitudine de răspunsuri. Provocarea cu care ei se confruntă nu mai este să
găsească răspunsul ci să-l discearnă pe cel valid de cel fals. Meditaţiile, activităţile extracuriculare,
atelierele de dezvoltare fac parte din rutina zilnică.
Mulţi dintre copiii de grădiniţă interacţionează zilnic cu un ecran conectat la internet ce oferă
uriaşe posibilităţi de captivare a atenţiei. Cei mai mulţi dintre copiii de şcoală gimnazială sau liceu
deţin cel puţin un dispozitiv inteligent care le permite accesul instant la informaţie sau multiple
oportunităţi de comunicare cu ceilalţi. Ei socializează între ei în mediu virtual precum Snapchat,
WhatApp şi Instagram iar această realitate filtrată este uneori unica perspectivă pe care ajung să o
cunoască unii despre ceilalţi. Google şi YouTube sunt principalele resurse de cunoaştere și
învățare. Ajung să dezvolte fobii precum FOMO (”fear of missing out”), dependența de wireless
şi principalele lor motive de îngrijorare sunt „nu merge net-ul” sau „a murit bateria”. Nu mai au
prea multă răbdare să citească cărţi cu sute de pagini însă se pot uita cu orele fascinaţi la filmuleţele
unui alt puşti „youtuber”, la seriale sau filme.
Tocmai aceste beneficii uriaşe ale digitalizării, în special din perspectiva accesului la
informaţie, atrag după sine şi o serie de îngrijorări. Puterea informaţiei a trecut acum la un alt nivel
datorită extinderii posibilităţilor de comunicare, a capacităţilor tot mai avansate a tehnologiilor
existente dar şi apariţia noilor tehnologii au creat şi uriaşe oportunităţi de exploatare. Protecţia
datelor personale a devenit tot mai precară pe măsură ce informaţia a devenit din ce în ce mai uşor
874
de replicat dar nu şi de verificat. De felul în care noi, dar și copiii noștri, reușim să ne ajustăm
acestei revoluții a digitalizării, precum și de felul în care îi combatem efectele negative sau le
integrăm pe cele pozitive, va depinde premisele următoarei generației.
Un lucru este clar, lumea se schimbă dezvoltându-se în multiple direcţii. Oare pentru ce îi
pregătim pe copiii de azi? Oare cum va fi copilăria nepoţilor noştri? Cât de desueţi vom fi noi,
adulții de azi, când le vom cere nepoților să ne întâlnim să stăm de vorbă la un ceai? Rămâne să
vedem, pentru că evoluția are infinite posibilităţi.
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. În perioada de copilărie ne bucurăm de
toate micile plăceri ale vieţii, deşi nu conştientizăm acest lucru. Acesta este motivul pentru care
copilăria nu trebuie să îşi piardă niciodată semnificaţia, mai ales că este cea mai pură şi mai
distractivă perioadă a vieţii. Ce se întâmplă când această perioadă atât de frumoasă se pierde mult
prea devreme?
Conform sondajelor de opinie şi a cercetătorilor, oamenii consideră, în proporţie de 90%, că
perioada de copilărie din ziua de astăzi, nu se mai seamănă aproape deloc cu cea a anilor trecuţi.
Este adevărat că am evoluat odată cu tehnologia şi la fel se întâmplă şi cu obiceiurile copiilor.
Având în vedere că adolescenţii zilei de astăzi au crescut odată cu tehnologia, nu pot fi comparaţi
cu adolescenţii zilei de ieri.
De asemenea, trebuie să tragem un semnal de alarmă şi asupra faptului că adolescenţii nu
mai citesc. Internetul oferă orice informaţie, iar rapiditatea cu care se poate accesa o informaţie de
orice fel îi face pe adolescenţi să renunţe la tradiţionalele cărţi pentru a afla diferite lucruri. Ştim
cu toţii că lectura formează vocabularul şi îl îmbunătăţeşte semnificativ.
Astfel, este foarte important ca fiecare părinte să îşi îndemne copilul să facă lucrurile
copilăriei sale. Copilul se va dezvolta armonios, iar copilăria va fi plină de amintiri memorabile.
875
CATRINA ELENA-IULIANA,
GRĂDINIȚA ,, PRICHINDEL ’’PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
Pâna la varsta de 3 ani, copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea
mai mare influență asupra lui. Între 3 ani și 7 ani copilul pe lângă educația primită în familie se
adaugă și educația primită la grădiniță și scoală. Fie că este vorba despre educația de acasă, fie că
vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat să înțeleagă și să respecte
regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții, educatorii, învățătorii.
Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice și cognitive.Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg ,, de la sine,,, există factori care
pot influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din acești factor țin strict de
mediul familial.
La doi ani, copilul nu realizează ce este bine sau rău. Între 2-3 ani, copilul nu poate vedea
dincolo de propriile nevoi, nu-i putem pretinde să împartă jucăriile în mod voluntar. De la 3-5 ani
,copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile,își dezvoltă simțul binelui și al răului.Este
momentul să-i învățăm bunele maniere( salutul, cum ne comportăm la masă, la grădiniță, la școală,
la cumpărături,într-o vizită). Între 5-7 ani, copilul devine tot mai autonomi, mai independenți.
Trebuie insistat mai mult pe capacitatea de comunicare cu cei din jur, copil-copil, copil-adult.
Părinții trebuie să le explice clar copiilor ce au voie să facă și ce nu, să stabilească reguli realiste.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), să
cunoască formule de politețe ,să cunoască și să respecte din regulile impuse de familie, un limbaj
dezvoltat care să-i permită să comunice eficient atât cu copiii cât și cu adulții, un grad de dezvoltare
emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoțiile.
Regulile de bune maniere se însușesc încă din prima copilărie. Atunci învățăm să
interacționăm cu oamenii din jur, să salutăm, să ne prezentăm, să mulțumim, să rugăm frumos
când cerem ceva, să mâncăm cu gura închisă, să nu vorbim la masă, să nu facem comentarii
răutăcioase cu voce tare, să mâncăm cu gura închisă, să nu ne scobim în nas, să ne cerem scuze
când greșim, să punem mâna la gură când căscăm, să nu întrerupem o conversație deja începută,
să răspudem politicos, să nu insultăm etc. Toate celelalte vin să completeze acest bagaj dobândit
în primii 7 ani de acasă. Este important să le fim modele copiilor noștri. În caz contrar, dacă noi le
cerem una, dar alta facem, vor fi confuzi. Până la urmă, vor sfârși în a ne imita, nu a ne asculta.
Comportamente dobândite de copii în cei sapte ani
– deprinderi de autonomie personală
– ordine;
– deprinderi de autoservire
– interacționează, din propria inițiativă ,cu copiii de aceeași vârstă
– limbaj corect transmis (utilizează în vorbire propoziții simple și dezvoltate, realizând
corect acordul de gen, număr, persoană și timp);
– modul de a relaționa cu ceilalti și de a raspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător ;
– consecvență în realizarea unei sarcini;
– menținerea atenției;
– perseverentă în realizarea unei sarcini;
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat
să deprindă obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Acum, micuțul învață care sunt principiile și
valorile după care va trebui să se ghideze în viață, în situații dintre cele mai diverse. Tot acum
descoperă cum să aiba grijă de corpul și de lucrurile lui, ce este recomandat să mănânce, cum să
își ajute părinții și cum să se bucure de încrederea și aprecierea oamenilor cu care interacționează.
876
Bibliografie
,,Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani”,
Coordonator Mihaela Ionescu, Unicef, Editura Vanemonde,
Michiela Poenaru ,, Cum să fii un bun părinte”, Editura ePublishers, 2011,
Roxana Geantă ,, Cei șapte ani de acasă” ;Editura Galaxia copiilor ,2016
877
COMUNICAREA SI EDUCATIA IN FAMILIE
PROF. INV. PRIMAR, CATRINESCU LILIANA

ŞCOALA GIMN. ION CREANGA, IASI,
EDUC/ÎNV.CHIMU DANA-ANDREEA
Pornind de la citatul ”O comunicare eficientă se poate realiza atunci când există iubire şi
respect” Samuel Smiles putem dezvolta tematici diverse pentru a arăta importanţa relaţiei dintre
părinte si copil în cei şapte ani de acasă.
Comunicarea în familie ar simţi un progres vizibil dacă părinţii s-ar implica mai mult în
înţelegerea nevoilor psihologice ale copilului. A fi părinte nu este ceva înnăscut. Părinţii au nevoie
de educaţie parentală. În societatea actuală părinţii au posibilităţi diverse de informare, de a lua
modele de educaţie. Cele mai atrăgătoare modele şi reuşite sunt exemplele din ţările de sus,
nordice, dar pentru punerea lor in practică societatea românească nu e pregătită atât din punct de
vedere financiar, economic şi educaţional.
Cadrele didactice au nevoie de formare solidă, chiar de pe băncile facultăţii pentru a realiza
acest deziderat. Uneori părinţii apelează si la modelele văzute in familia proprie anterior. Se poate
generaliza totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o stare,
anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar mai des
conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor, care în
unele situatii similare sunt depăşiţi de situaţie.
Cea mai mare dorinţă a tuturor copiilor este de a li se da atenţie, de a desfăşura activităţi împreună
cu părinţii. În acelaşi timp, pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să îi înţeleagă pe copii, reprezintă
o lucrare de o viaţă întreagă, pentru că fiecare copil este diferit într-un mod unic.
Limbajul copilului se realizează pe baza unui sistem de reguli achiziţionat prin imitare de la
cei din jur şi se dezvoltă organic, pe baza unui complex de situaţii psihice implicat de procesul
comunicării. Primele contacte cu cărţile de colorat după poveşti celebre sau lectura din acestea
constituie cea mai bună modalitate de a stabili primele contacte ale copiilor cu cărţile.
Colectivitatea poare anula defectele unui grup restrâns cum este familia, iar şcoala, prin cele
două valenţe ale ei, instrucţie şi educaţie, poate anula sau măcar îmbunătăţi structura psihică a unui
copil, începând de la grădiniţă şi continuând cu clasele primare.
Marile valori ale omenirii din punct de vedere psihic prind rădăcini acum, dreptatea,
adevărul, cinstea, bunătatea, înţelepciunea, omenia fiind tot timpul în relaţie de antonimie cu:
încăpăţânarea, lenea, lăcomia, ipocrizia, minciuna, necinstea.
Corespunzând setei nepotolite de cunoaştere a copilului aflat la vârsta de ce-urilor, literatura
pentru copii este uşor asimilată de către aceştia. Un rol deosebit în asimilarea basmelor, poveştilor,
povestirilor îi revine învăţătorului care continuă astfel munca educatoarei; pe baza cunoaşterii
particularităţilor psihice ale copiilor, a intereselor, a dorinţelor, a tendinţelor lui de manifestare,
selectează, planifică, organizează activităţi care să răspundă necesităţii lor de a şti, de a cunoaşte,
de a înţelege, cum se îndeplinesc năzuinţele spre mai bine spre frumos. Ei participă
afectiv/imaginativ la acţiune, se identifică cu personajul preferat.
“Hai mai bine despre copilărie să povestim căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi
drept vorbind acesta-i adevărul.”(I. Creangă 1975 : 174).
Fiecare copil posedă un potenţial ereditar în ceea ce priveşte calităţile intelectuale şi fizice.
În timpul creşterii, sub influenţa mediului şi a educaţiei, se dezvoltă personalitatea în ansamblu.
Între 3 şi 5 ani copilul are o gândire concret intuitivă şi pentru el importante sunt povestirile în
proză sau versuri. Acestea sunt scurte, cu un conflict bine închegat cu umor sau duioşie care
influenţează afectivitatea. Copilul în jurul vârstei de 6-7 ani trece de la faza intuitivă la faza logică,
raţională. Este o perioadă de căutare, perioada de ce?-urilor în care copilul caută răspunsuri şi nu
face distincţie între hotarul dintre real si fantastic.
878
În perioada şcolarităţii deprinderea lecturii, însuşirea limbajului scris deschid copilului noi
orizonturi de îmbogăţire, înţelegere şi percepţie a noilor lecturi. În ciclul de dezvoltare, respectiv
clasele a III-a – a IV-a, copilul deosebeşte esenţialul de neesenţial, descoperă cauzalitatea şi
ierarhizează logic anumite episoade, întocmind planul de idei. Lupta dintre bine şi rău se
desfăşoară în plan exterior şi este bine înţeleasă, plecând de la basm până la romanul de aventuri.
Copilul, datorită particularităţilor de vârstă şi lipsei de experienţă, coalizează repede cu
personajele, ia atitudine, are iniţiativă, dar şi critică, uneori se identifică chiar cu ele.
Bibliografie:
1. https://booknation.ro/citate-despre-comunicare/
2. I. Creangă 1975: 174. / 3. Ungureanu, Adalmina (2003) Metodica studierii limbii şi
literaturii române, învăţământ primar, Editura AS`S, Iasi
879
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ- PRIMA EDUCAȚIE
PROF. INV. PRIMAR CATRINOIU MARIA-MONICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11, BUZĂU
În timpul copilăriei, rolul principal al părinților este acela de a asigura nevoile fizice, sociale
și emoționale ale copiilor care sunt pe deplin dependenți de ei. Deoarece copiii dezvoltă o mai
mare independență și dobândesc noi abilități sociale și cognitive, încep să testeze limitele
părinților, sporind necesitatea unor practici disciplinare consecvente și creșterea stresului parental.
În timpul copilăriei și al adolescenței, copiii continuă să își dezvolte propria identitate și devin din
ce în ce mai independenți, deoarece se angajează în noi activități și relații sociale. Familia este
primul leagăn al ființei umane, copilul crește și se dezvoltă în cadrul acesteia. Rolul central al
părinților este de a asigura dezvoltarea fizică și psihică a copilului într-o armonie perfectă, în caz
contrar, rezultatele produse de perturbările din evoluția copilului lasă amprente pe toată viața.
Educația copilului începe în familie cu primele norme de comportament.
Binecunoscuta expresie ”cei șapte ani de-acasă” etichetează comportamentul copilului. Prin
lipsa celor ”șapte ani de-acasă” critica se referă la vestimentația neglijentă, atitudini nepoliticoase,
cuvinte nepotrivite vârstei, comportament stângaci sau dezordonat etc. În familie, copilul învață
să se comporte pentru a ajunge un adolescent politicos, cu bune maniere, care sunt obținute de
copil în contactul zilnic cu membrii familiei. El imită ceea ce vede și aude la părinți, utilizând
cuvinte și gesturi pe care le observă. Dacă părinții nu obișnuiesc să mulțumească pentru fiecare
lucru primit, nu poate obliga copilul să spună ”Mulțumesc!” atunci când îi oferă ceva, deoarece
pentru copil, exemplul lipsește, nefiindu-i familiar. După vârsta de 3 ani, psihicul copilului este
influențat de condițiile lui de viață și de educația primită în familie. Întrucât la această vârstă
activitatea nervoasă este mai activă, copiii pot fi educați și instruiți de către părinți sau membrii
familiei prin sfaturi convingătoare, îndemnuri la o comportare pozitivă și prin puterea exemplului.
Studiile și cercetările desfășurate de-a lungul anilor cu privire la influența mediului social,
la dinamica și structura familiei, la relația dintre părinți și modul cum influențează acești factori
bunăstarea copiilor, au demonstrat faptul că susținerea sporită a părinților are o asociere ușoară cu
nivelurile mai scăzute ale problemelor comportamentale ale copiilor, că relația dintre părinți și
problemele de comportament ale copiilor sunt reciproc legate. Dincolo de structura familiilor, ceea
ce se întâmplă în interiorul acestora are implicații importante pentru bunăstarea copiilor. Teoria
sistemelor familiale sugerează că dezvoltarea copiilor este în mod intrinsec legată de interacțiunile
dintre alți membri din familie. Relația mamă-tată este adesea percepută ca fiind în centrul acestui
sistem, influențând toate aspectele legate de funcționarea familiei. Prin urmare, abilitatea părinților
de a comunica eficient, de a genera o apropiere emoțională și de a-și susține reciproc deciziile are
probabil implicații pentru bunăstarea și dezvoltarea copiilor lor. O dimensiune a bunăstării
copiilor, care poate fi afectată în mod deosebit de calitatea relației părinților lor, este
comportamentul lor. Copiii pot învăța anumite modele de comportament de la observarea părinților
lor și/sau calitatea relațiilor cuplurilor poate afecta calitatea interacțiunilor părinte-copil. Probleme
mai mari ale comportamentului în timpul copilăriei au fost legate de o serie de rezultate negative
mai târziu în viață, incluzând cote mai scăzute de finalizare a liceului și a colegiului, risc crescut
de șomaj după ce a părăsit școala și cote mai mari de probleme de sănătate mintală și comportament
deviant. Înțelegerea măsurii în care calitatea relațiilor părintești este legată de problemele
comportamentale poate lămuri un aspect-cheie al modului în care familiile stabile contribuie la
succesul pe termen lung al copiilor. Conform acestei teorii, familia este un întreg complex, dinamic
și integrat, în care fiecare membru influențează și este influențat de toți membrii. Se crede că
relațiile și caracteristicile în schimbare ale anumitor membri ai familiei au implicații pentru
creșterea și dezvoltarea altor persoane din cadrul familiei. Calitatea relației părinților poate afecta
direct sau indirect copiii prin relația părinte-copil, conflictul sau tensiunea - sau invers,
suportivitatea și afectivitatea pozitivă - în cadrul uniunii părintești pot afecta relațiile părinte-copil
și, în cele din urmă, rezultatele copiilor.
880
Relațiile bune de familie sunt importante deoarece copiii trebuie să se simtă în siguranță și
iubiți, ceea ce le ajută creierul să se dezvolte, poate ajuta la depășirea dificultăților cu alimentația,
dormitul, învățarea și comportamentul, facilitează rezolvarea problemelor și stărilor conflictuale,
înțeleg diferențele de opinie și le respectă, își formează abilitățile necesare pentru a construi relații
sănătoase proprii.
“Educația este ceea ce ramâne după ce uităm ceea ce am învățat la școală” (Albert
Einstein)
Bibliografie:
1. Jean Piaget, Bärbel Inhelder, ,,Psihologia copilului”, Ed. Cartier, 2011.
2. Golu M.,” Fundamentele psihologiei”, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013.
3. Negovan V.,” Introducere în psihologia educaţiei”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
881
PROF. CĂTUȚOIU OANA-LETIȚIA

LICEUL TEORETIC NOVACI
Cei șapte ani de acasă definesc în mare parte viitorul oricărui adult. Fiecare etapă din viața
unei persoane își pune amprenta asupra dezvoltării sale, atât în ceea ce privește dezvoltarea
intelectuală, cât și dezvoltarea afectivă și socială. Comunicarea permanentă, încrederea acordată,
încurajarea și exemplul personal sunt factori esențiali
pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.
Astfel, această perioadă este considerată
perioada de achiziții, perioadă de intensă dezvoltare
psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informații, de însușire de
comportamente și de memorare.
Expresia –Cei șapte ani de acasă- provine de la
faptul că majoritatea timpului petrecut de către un
copil în primii săi ani de viață este acasă, în mediul
familial.
Cei șapte ani de acasă-este expresia ce definește
tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini. Părinții sunt cei care au responsabilitatea
de a adopta un comportament civilizat, un vocabular
adecvat, de a fi permanent conștienți că sunt un
exemplu pentru copiii lor.
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe
care o acordă părinții copilului lor. În actul de educare
a copilului, familia a fost şi este considerată ca factor
prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a
lucrurilor, educaţia începe din familie, primii șapte ani
fiind nucleul, motiv care l-a determinat pe Loisel să
afirme că „în familia şi pe genunchii mamei se
formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de
caracter”. În familie, copilul îşi face pregătirea pentru
viaţă.
Consider că familia este locul în care copiii
primesc rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura
mai departe. Având în vedere că trăim într-o perioadă
marcată de schimbări rapide, trebuie să acordăm o
atenție mai mare dezvoltării comportamentului
emoțional și a celui social al copiilor, astfel încât
aceștia să poată face față cu ușurință tuturor provocărilor din viața de zi cu zi.
882
CEI 7 ANI DE ACASĂ- REFERAT
PROF. ÎNV. PRIMAR CAZACU SILVIA-ANGELICA
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,
să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei șapte ani de acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi
instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale
copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân
uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va
apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a
încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie
să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă
copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar
şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct,
prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de
membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi
învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul
model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre
viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu
etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe
măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare
la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă
sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente
majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani
de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea
socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se
definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l
ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi
anume – OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă
cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi
ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc
şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
883
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
884
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE
AUTOR: CAZAN ALINA MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC „VASILE NETEA”
COM. DEDA, JUD.MUREȘ
Părinții, copiii şi comunităţile se influențează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea,
părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea
educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul
o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în
cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei
şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor
educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale,
ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în
care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’.
Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc
decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se
întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită
situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele,
rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi
de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza
prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi
în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei
expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament
conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi
să consolideze normele deja deprinse din familie.
Bibliografie:
3. www.copii.ro
4. www.didactic.ro
885
ELEVUL MEU, COPILUL DUMNEAVOASTRA, CETATEANUL DE
MAINE
PROF.INV.PRIMAR: CEANGAU SIMONA
Teoria si practica stiintifica au dovedit ca educatia trebuie si poate fi inceputa din primii ani
de viata ai copilului fiind continuata, in mod sistematic, toata viata.
In mediul scolar, elevul are posibilitatea de a trai de mic viata de cetatean ordonat si activ
prin convingere; in acest sistem elevii indeplinesc diferite insarcinari cu caracter de utilitate
publica pentru ordinea, igiena, estetica si bunul mers al scolii prin munca, prin opere de asistenta
si de cultura ca: farmacie scolara, biblioteca, senzori, excursii, etc., activitati care sunt echivalente
cu functiile sociale din societatea româneasca.
Cu răbdare si tact se pot contura elemente care definesc disciplina libera, adica supunerea
benevola a elevilor, pe baza convingerii personale, chiar daca primele cîstiguri fo rmative si
instructive sunt modeste. Cunoscînd faptul ca prin intermediul normelor si regulilor exterioare
constringerea inceteaza sa fie o forma de sine, am pus in fata elevilor modele, norme si valori
social-afective pe care le-am distribuit in trei compartimente:
a) cunoasterea de sine – tradusa prin simtul raspunderii si al muncii (autonomia, declararea
identitatii); deprinderii igienice; asumarea raspunderii asupra obiectelor personale; norme de
securitate civica si rutiera;
b) relatii cu alte persoane – concretizate prin respectul si afectiunea pentru parinti,
comportarea civilizata in relatiile cu altii (colegi de joaca, de scoala, cu adultii), dorinta de a avea
prieteni, de a indeplini activitati in grup social;
c) relatii cu mediul inconjurator – oglindite prin activitati sociale de tipul: utilizarea banilor,
spiritul de disciplina, sentimentul datoriei, responsabilitatea si grija pentru bunurile personale si
cele publice.
Jocurile, distractia in colectiv, diferite manifestari colective, serbarile scolare sunt elemente
ce vin si completeaza vastul cimp de investigatie pedagogica, menite sa tempereze si sa prelucreze
toate informatiile educationale. Aceste elemente, ce fac obiectul de educatie moral-civica de la
clasele a III-a si a IV-a au prin contur si au capatat semnul valorilor morale prin mijloacele si
procedeele care au fost utilizate, tinîndu-se cont de particularitatile educatiei morale la vîrsta
scolară mica dar si de personalitatea elevilor. Astfel, sub generice de tipul “Fapte pe măsura
vorbelor”, “Am salvat viata unei flori”, “Spune-mi cu cine te insotesti ca să-ti spun cine esti”, am
cautat sa definesc si sa constientizez rolul prieteniei, sa cultiv simtul răspunderii si al muncii,
autonomia, declinarea identitatii. Pentru aceasta am apelat la analiza unor fapte de viata, la
lecturarea unor schite cu tintă educativă directă si la jocuri didactice.
Doresc să incerc, ca in cadrul acestor ore de educatie morala sa fiu “mai aproape de elevi”,
sa picur mai multă omenie, mai multă iubire si grija pentru copii si să formez sufletele lor pe cai
rationale si sentimentale, incât la fiecare pas să am satisfactia de a vedea triumfând bunul simt si
superioritatea inimii. Prin lectiile de educatie moral-civica trebuie sa-i facem pe elevi sa inteleagă
că scoala trebuie să fie ca o familie adevarata creatoare de suflete sau că “autoritatea tinută cu băţul
si catalogul” e departe de a fi eficientă.
Educatia moral-civica urmăreşte formarea unui set de componente civice, necesare pentru
a face din copil un bun cetăţean. Privind personalitatea copilului – a micului cetăţean – dintr-o
dubla perspectivă temporală putem constata:
- din perspectiva prezentului – copilul este “cetăţeanul ucenic” care invată prin toate
experientele lui sociale “mecanismele cetăţeniei”. El trebuie ajutat de adulţi şi modelat cu răbdare
şi responsabilitate civică.
- dimensiunea viitorului ne aminteşte mereu că aşa cum vom forma copii de astăzi, aşa vor
fi cetăţenii de mâine.
Societatea işi reproduce in indivizii tineri liniile de fortă, idealurile, tendinţele manifestate,
dar mai ales pe cele latente ale generatiilor adulte, in speţă ale părinţilor.
886
De aceea nici o societate nu este indreptatita sa se plinga de indivizii sai, deoarece acestia
sunt asa cum i-a format. Generatiile tinere reproduc ceea ce are bun si ceea ce are rau societatea
data. Ii reproduc virtutile si pacatele. O societate sanatoasa are in sine mecanisme suficiente de a
asigura reproducerea de catre generatiile tinere cu deosebire a ceea ce e bun. Ea poseda in sine
suficiente mijloace educationale si de alta natura de a impiedica reproducerea multiplicativa a
raului.
Educatia moral civica urmareste si contribuie dupa fortele ei, la reproducerea binelui social,
la formarea civilitatii. Bine organizate, dar mai ales solidare cu celelate dimensiuni etnico-civile
ale invatamintului si ale societatii, puterile educatiei moral-civice reprezinta o forma deloc de
neglijat.
Necesitatea formarii profilului moral-cetatenesc la scolarul mic :
Consider ca oricit de bine ar fi pregatit un elev, nu se va integra in viata sociala daca nu
practica un comportament civic (activ, liber, tolerant, responsabil, deschis, comunicativ, reflexiv,
autoevaluativ), unele atitudini si valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul fata
de prieteni, parinti, oameni in general, fata de scoala, munca).
Elevul trebuie sa inteleaga ca societatea in care traieste se conduce dupa anumite reguli si
norme, pe care si el trebuie sa le inteleaga si sa le respecte printr-un comportament corespunzator
si specific virstei, prin valori sociale si atitudini morale care sa duca la armonia comunitatii si la
progresul acesteia.
Actiunea didactica are in vedere transmiterea de cunostinte despre societate, exersarea
reflexiei critice asupra normelor si valorilor sociale si stimularea atitudinilor civice.
Pentru a stabili o relatie intre educator si elev, pentru cultivarea acestor valori, atitudini,
comportamente, comunicarea dintre acestia trebuie sa-l convinga pe elev de faptul ca:
- este respectat ca partener si nu va fi dominat;
- ii este respectat dreptul la opinie;
- ii sunt respectate si pretuite deciziile;
- ii sunt respectate valorile si experienta.
Modalitati de formare a valorilor, atitudinilor si comportamentelor civice
Formam comportamentul civic al elevilor oferindu-le in permanenta ca exemplu, in primul
rand, propriul nostru comportament. Atitudinile si faptele de zi cu zi trebuie sa se constituie intr-o
conduita general umana pozitiva, pe care micul scolar o va recepta ca atare. In acest fel, elevii vor
dobandi capacitatea de a selecta din noianul de fapte sau actiuni pe cele demne de urmat,
constientizand treptat valoarea acestui tip de comportament. Dezvoltarea si manifestarea unor
atitudini favorabile luarii deciziilor si exprimarii opiniilor fata de activitatea grupurilor din care
fac parte reprezinta unul din obiectivele care contribuie la antrenarea copiilor in activitati directe.
Aceste activitati se pot organiza fie pe grupe de elevi, fie cu intreaga clasa, si pot imbraca diferite
forme:
- dezbaterea unor fapte reale de clasa (scoala);
- jocuri de rol;
- dramatizari;
- exercitii de simulare a unor cazuri concrete;
- ateliere de creatie pe elaborarea unor compuneri cu continut civic : “Puterea de a ierta”,
“Competitie sau rivalitate”), a unor imagini desenate, colaje care reflecta diferite stari
comportamentale, elucidate in cadrul orei;
- exercitii de comentare (valorificare a continutului unei stiri);
- momente vesele pe aceeasi tema dezbatute : “Sa radem putin” (glume), ori “Copii spun
lucruri traznite”, ceea ce presupune imaginarea unui text. De exemplu: “esti o carte in mana unui
dezordonat (murdar)”.
- invatarea unei strofe dintr-un cantecel din care se extrage concluzia moralizatoare;
- teatru de marionete cu papusi (copii creeaza oral toate dialogurile in care critica: lipsa de
respect, indisciplina, minciuna, lasitatea, lipsa de igiena, invidia);
- completarea unor rebusuri;
887
- jocuri didactice prin intermediul carora se educa trasaturi ale personalitatii, se pot asimila
modele de relatii interpersonale, se pot forma atitudini si convingeri;
- realizarea unor caricaturi si afise de echipa.
Concluzii :
- Starea benefica in orice colectiv este armonia;
- Un copil tratat cu prietenie invata ce este bunatatea;
- Un copil apreciat invata ce este aprecierea;
- Un copil incurajat invata sa aiba incredere in tine;
- Un copil tratat cu toleranta invata ce este rabdarea.
Este important sa organizam activitati care sa contribuie efectiv la dezvoltarea personalitatii
fiecarui copil si la educarea pentru o buna convietuire a grupurilor de apartenenta si de referinta.
Merita orice efort, daca ne gandim la efectele in timp si de durata pe care le are aceasta disciplina
de invatamant si la amprenta pe care o lasa activitatea si personalitatea invatatorului in viata
oricarui individ.
In perioada scolaritatii, elevul isi insuseste majoritatea notiunilor morale, echipandu-se cu
multiple reprezentari, ca apoi sa inceapa sa emita judecati morale corecte care vor fi folosite si in
autoaprecierea propriului comportament. Astfel, educatia morala din clasele mici contribuie la
conturarea viitoarei personalitati, opera ce se va desavarsi abia dupa 20 ani.
888
PROIECT EDUCATIV UMANITAR AL CONSILIULUI ELEVILOR
UNA ESTE MAMA
28 – 2 MARTIE 2020
(EXEMPU DE BUNA PRACTICA)
PROF. MARIA CEAUȘ

ȘCOALA GIMNAZIALA „PROF. PAUL BANICA”, TARGOVIȘTE
PARTENERI:
* Preot Petrescu Iulian, Parohia „SFINȚII
ARHANGHELI MIHAIL ȘI GAVRIIL”, Târgoviște
3. *Părinţii elevilor
GRUPUL ŢINTĂ:
Elevii claselor 0-VIII.
DURATA PROIECTULUI: 24 februarie – 8 martie
2020
SCOP: colectarea de fonduri pentru sprijinirea unei
familii cu doi copii a căror mamă, cadru didactic, e bolnavă
de cancer.
OBIECTIVE:
1. Formarea unor
spirite civice active.
2. Stimularea potențialului creativ a elevilor.
3. Integrarea și promovarea elevilor cu c.e.s. și a celor din
categorii defavorizate.
4. Implicarea consilierilor elevilor în activități de
voluntariat.
MODALITĂŢI DE EVALUARE:
-analiza activităţilor desfăşurate;
-oferirea de diplome CAMPIONII GENEROZITĂȚII
Criterii de evaluare: calitatea amenajării standurilor; suma
donată;
CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
NR. ACTIVITATEA PERIOADA DESCRIEREA

CRT. ACTIVITĂȚII
1. Mâini dibace și generoase 24 – 27 februarie Elevii coordonați de
Confecționare de mărțișoare și de 2020 consilieri și de
felicitări cu tematica 1 - 8 Martie profesorii
diriginți/învățători
vor confecționa
mărțișoare și
felicitări cu tematica
1 - 8 Martie
2. TÂRGUL MĂRȚIȘORULUI 28 februarie 2020 - Amenajarea de
standuri în sala de
sport a școlii.
- Consilerii
evaluatori vor acorda
calificative fiecărui
stand și vor colecta
889
sumele sub
supravegherea unui
grup de trei părinți și
a coordonatorilor de
proiect.
3. CAMPIONII GENEROZITĂȚII 2 martie 2020 Acordarea
diplomelor în cadrul
careului școlii.
Trimiterea sumei în
contul familiei
vizate, de către
colectivul de părinți
implicați.
890
IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR: CEAUSESCU ANA-MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALA DRAGUTESTI, GORJ
„Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă.”
„Dacă cei şapte ani de acasă sunt compromişi, drumurile vieţii vor avea numai bolovani şi
pietriş.”
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Familia,
in orice societate, joaca rolul cel mai important in formarea si socializarea copilului, deoarece ea
reprezinta cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfacute nevoile fiziologice şi sociale şi
împlinite etapele intregului său ciclu de creştere. Parinţii sunt primii educatori din viata copilului,
educaţia primita de acesta pâna la şapte ani fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară,
fiind, în primul rând, cadrul existenţei biofizice al dezvoltării copilului. Principalul obiectiv al
familiei trebuie să fie păstrarea sănătăţii, creşterea normală si călirea organismului . Un anumit
regim igienico-sanitar necesar dezvoltarii fizice armonioase, înseamnă asigurarea unui program
zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă . Dar copilul nu are
nevoie numai de adapost, hrană si haine, familia si căminul reprezinta pentru copil şi “şcoala
primilor ani ” in care se pun bazele viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini
ca om întreg, ca viitor adult.
Părinţii reprezintă primii mentori reali in viaţa copilului, furnizându-i primele repere de
orientare în lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile si fenomenele din natură şi din
societate, primele sfaturi, norme si reguli de conduită . Creşterea si educarea copilului, ceea ce
inseamna “bun ” pentru el, se afla într-o dinamica permanenta de la o cultură la alta, de la o
perioada la alta. Parinţii trebuie sa devină conştienţi de influenţa pe care o exercită în viata
copilului, să cunoască că educaţia dată propriului copil este diferită de cele precedente, că
societatea viitoare va fi diferita de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Incepand cu
primii ani de viata, copilul preia de la parinţi gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament
pozitive ca: sârguinţa, cinstea, politeţea, sociabilitatea, iniţiative creatoare, dispoziţia de
colaborare. Toate acestea cer calm, intelegere, rabdare, dragoste faţă de copil. Nu frica, nu teama
trebuie să-l determine pe copil să faca fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un
cod de conduită bazat pe egala respectare atât de copil cât şi de părinţi. Dragostea de “bine ”, de
adevăr, are nevoie mai ales de acţiune, de descoperire a virtuţilor de către copil. Greşesc acei
parinţi, care le interzic copiilor să apuce, să desfacă jucariile, să le pipăie, să le privească si chiar
să le izbească. Activismul precum şi curiozitatea acuta de a cerceta tot ce-l înconjoara trebuie
stimulate, încurajate, intelegand copilul ca pe o fiinta autonoma. Cultivarea dragosteai faţă de
frumos se realizeaza tot in familie prin pregatirea bunului gust al copilului faţă de ţinuta si locuinţa
sa, precum si cea de frumuseţea în comportare si relaţie cu cei din jur.
Orice experienţă de viata, orice relaţie afectiva vor fi resimţite în funcţie de bazele oferite de
familie . Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectiva de bază, principala structura
protectoare absolut necesară existentei lui.
Ca o concluzie, când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta
lui, dar şi cu adulţii, iar educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
„Dacă-l saluţi el nu-ţi răspunde,
Iar de-i vorbeşti, pierzi timpu-n van.
Prin asta dânsu' nu ascunde
Cei şapte ani... de pe maidan!”
891
„A făcut Economie.
E ministru şi nu-i pasă.
Însă, vai de-aşa domnie:
Îi lipsesc... "anii de-acasă"!”
892
COMPETENȚA PARENTALĂ
PROF. INV. PREȘCOLAR: CEPOIU IONELA

GRADINITA NR. 4 CHEIA
Competența parentală reprezintă un sistem de cunoștințe, priceperi, capacități, deprinderi și

abilități susținute de trăsături de personalitate, care permite părinților să îndeplinească cu succes
responsabilitățile parentale, dar să și depășescă situațiile de criză în favoarea dezvoltării copilului.
Un părinte bun oferă copilului său, afecțiune, foarte importantă în formarea personalității, purtând
un dialog permanent cu acesta. Părinții fiind ocupați cu problemele profesionale și cele
gospodărești, petrec destul de puțin timp cu copiii lor. Puținul timp utilizat de părinte și copil
trebuie să constituie un beneficiu atât pentru copil, cât și pentru părinte. Părintele trebuie să
găsească timp necesar pentru a comunica cu copilul, să-i dăruiască atenție, siguranță, iubire. A fi
părinte este o meserie foarte dificilă, deci nu are cum să fie totul perfect.
Cercetătorii au analizat factorii competenței parentale:
1. CUNOAȘTEREA – se bazează pe abilitatea părintelui de a cunoaște nivelul de dezvol-
tare al copilului, în funcție de vârsta acestuia, de a înțelege nevoile și de a formula răspunsuri
adecvate acestora;
2.DISCIPLINAREA- reflectă abilitatea părintelui de a comunica asertiv, de a gestiona corect
recompensa și pedeapsa,permițând ,dezvoltarea potențialului unei personalități armonioase;
3.MANAGEMENTUL TIMPULUI- relevă, atât abilitatea părintelui de a determina calitatea
și cantitatea timpului petrecut cu propriul copil, dar și creerea de contexte care să contribuie la
stimularea gândirii critice, dar și a simțului estetic, creativ.
4.SUPORTUL AFECTIV- presupune ca părintele să găsească modalități de prevenire a
stresului din familie, să gestioneze situațiile tensionate, dar și să-i ofere copilului un suport afectiv
ce va ajuta copilul în gestionarea emoțiilor negative.
5. MANAGEMENTUL CRIZELOR – părinții trebuie să fie buni lideri, să găsească rezolvări
la problemele acestora și să persevereze în rezolvarea acestora.
Părinții trebuie să se adapteze vremurilor moderne, trebuie ca ei să adopte un stil parental
democratic, bazat pe oportunități și șanse, să susțină copilul în experiențe noi și să aibă un sistem
bine pus la punct de reguli și de pedepse. Acestea ar trebui să constituie bazele mentalității
educaționale pentru vremurile noastre.
Bibliografia:
Dumitrana, M. ,,Copilul, familia și grădinița”, Editura Compania,București, 2000.
Cristina –Maria Barbacariu, Mariana Dumitrescu, ,,Consilierea parentală în grădiniță”,
Editura Diana ,Pitești .
893
PROF. ING. CERBU CONSTANTIN

PALATUL COPIILOR PIATRA NEAMT
De multe ori pe parcursul anilor petrecuţi pe băncile şcolii am auzit acest concept, această
veşnică sintagmă a celor şapte ani de acasă pe care domnii profesori o foloseau pe un ton grav, în
cadrul unei insulte. Tocmai din acest motiv îi asociez expresiei sentimente negative, pentru că
aceşti şapte ani de acasă despre care vorbeau cadrele didactice sau vecinii nervoşi că în jocurile
noastre făceam gălăgie în faţa blocului erau prezentaţi ca fiind lipsa generaţiei mele. Trecând totuşi
peste amintirile mele neplăcute, încep prin a contura o definiţie a acestei expresii. Ce sunt cei şapte
ani de acasă?
Ei bine, vorbim despre o perioadă crucială în dezvoltarea unui copil, o perioadă poate chiar
sfântă ce joacă un rol imens în educaţia viitorului adult. Cei şapte ani de acasă petrecuţi lângă
părinţii tăi, cei care te învaţă să vorbeşti corect, să fii manierat la masă, să saluţi vecinii şi multe
alte necesităţi înainte de a păşi timid în societate. Frumoşii ani în care poţi greşi şi învăţa din asta
fără repercursiuni, anii în care nu ţi-e teamă că dacă n-ai plătit o factură te trezeşti cu gazul tăiat
sau cu salariul cheltuit la jumătatea lunii. Cei dulci şapte ani de acasă în care singura ta grijă e
joaca.
Principalul obiectiv al acestei perioade este conturarea caracterului viitorului adolescent dar
şi educarea acestuia. Conform wikipedia, cuvântul ,,educație” derivă din substantivul „educatio”,
care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ
al vieții sociale.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”,
considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Johann
Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează
copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui
om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor
„semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ,,nu poate deveni om decât
dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma
unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor”
(educator) și copil (viitorul „gentleman”). Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația
contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura
omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i
convină cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
Nu în ultimul rând, pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și
neintervenție : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării
firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.
Pe lângă educaţie, cei şapte ani de acasă joacă un rol important şi în dezvoltarea bunelor
maniere. Printre cele mai importante se află cuvintele magice: ,,te rog”, ,,mulţumesc”, ,,îmi pare
rău” şi alte esenţiale vocabularului copilului. Perioada copilăriei joacă un rol crucial în creşterea
armonioasă a diplomaţiei şi a respectului faţă de cei din jur ale celui mic. De asemenea, alte bune
maniere extrem de importante sunt cele care ţin de igiena personală: spălatul pe mâini, pe dinţi,
mestecatul cu gura închisă, a nu mânca de pe jos, hăinuţele curate şi multe alte detalii aparent mici
însă de o importanţă deosebită. Să nu uităm de formulele de salut şi de respectul faţă de cei mai
mari, aceste lucruri tot în cei şapte ani de acasă sunt cuprinse. Cei şapte ani de acasă din viaţa
copiilor sunt petrecuţi alături de părinţii care joacă rolul de dascăli şi care pun bazele viitorului
copilului: ,,Pregătirea înseamnă totul. Conopida nu este altceva decât o varză care a fost educată
într-un colegiu.”(Mark Twain).
894
Nu în ultimul rând, rolul este crucial aşa cum spuneam şi mai sus, aceşti şapte ani de acasă
făcând o mare diferenţă iar lipsa lor simţindu-se radical peste ani: ,,Natura ne aseamănă, educaţia
ne deosebeşte.”(Confucius).
Bibliografie:
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Educație
https://1cartepesaptamana.ro/40-de-citate-despre-educatie/
https://ziarulunirea.ro/codul-bunelor-maniere-top-40-de-reguli-de-baza-331779/
https://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-
esentiale-pentru-succesul-viitorului-copilului.htm
895
ROLUL PARINTELUI IN DEZVOLTAREA PSIHICA A COPILULUI
PROF. CERBU IOANA

ȘC.GIM. „DIMITRIE CANTEMIRˮ ,FETEȘTI
Meseria de părinte este una dintre cele mai importante, alături de cea de educator, de
învățător sau de profesor, întrucât are rol formator. Părinții numiți pe drept cuvânt și primii
pedagogi ai copilului, acționează permanent asupra educației acestuia și mai mult decât atât,
această acțiune ae un caracter continuu, neoprindu-se nici după ce copilul devine adult și ajunge
să-și întemieze propria familie.
Educația copilului începe acasă- să nu uităm sintagma „a avea cei șapte ani de acasăˮ-și este
continuată, întărită și dezvoltată apoi de grădiniță, școală. Rolul familiei este de a creea condiții
optime de viață, de a pune bazele educației morale a copilului și de a-i asigura acestuia un climat
adecvat studiului individual, dar și de joacă, de relaxare. Părinții nu trebuie să piardă nici o clipă
din vedere faptul că ei sunt primele modele pe care le receptează și apoi și le însușesc copiii,
imitația fiind metoda cea mai simplă de învățare pentru copilul de vârstă preșcolară.
Este complet eronată ideea conform căreia unul dintre părinți crește copilul, îi impune
reguli, iar celălalt se joacă cu el și îl sărută seara, înainte de culcare. Este important pentru
dezvoltarea armonioasă a copilului ca părinții să fie uniți, să facă front comun în educarea
micuțului și să respecte ei însuși o serie de reguli. În acest mod copilul va beneficia de stabilitate,
de consecvență și va ajunge să considere regulile impuse de părinți obișnuințe. Copilul singur la
părinți tinde să fie mofturos, egoist, capricios datorită părinților care doresc să-i facă toate poftele.
În familiile cu mai mulți copii, afecțiunea părinților se îndreaptă către toți copiii. Le dorim copiilor
să dobândească darul de a accepta cu calm și de a înfrunta cu succes orice încercare la care i-ar
putea supune viața. Pentru a-i motiva pe ceilalți trebuie să fii tu însuți motivat.
ETAPA Iː Fixează-i obiectivele
ETAPA IIː Încurajează-l să promoveze
ETAPA IIIː Conferă un sens acțiunilor lui
ETAPA IVː Acordă-i atenție și încredere
ETAPA Vː Întreține o comunicare pozitivă
Primul pas este să ne învățăm copiii să recunoască adevărul și să-l privească în față, chiar și
atunci când este incomod pentru ei.
Dragostea nu exclude autoritatea. Cel mai important lucru pe care îl putem da copiilor este
dragostea noastră și siguranța de a se știi iubiți. Dragosea se manifestă printr-un comportament
consecvent față de copii, fără să ne contrazicem în ceea ce spunem. Astfel, insuflăm copilului
încredere în noi și îl ajutăm să învețe să se simtă ocrotit între limitele a ceea ce are voie să facă.
Dacă da-ul sau nu-ul rostit de părinți este respectat, aceste limite oferă siguranță.Totodată, acest
da sau nu îl învață pe copil și cum trbuie să se raporteze la sentimentul frustrării.
Ocrotirea, siguranța, înțelegerea și sinceritatea noastră trebuie să-l însoțească pe parcursul
întregii vieți, dar la fiecare vârstă în alt mod. Copilul mic are nevoie de tandrețea și ocrotirea
părinților pentru dezvoltarea personalității. persoanele care interacționează cu el trebuie să aibă un
comportament stabil și să-i facă un program zilnic oarecum regulat. Prin aceste reguli, se elimină
apariția sentimentului singurătății, al părăsirii, tradus prin violențe, crize de plâns. La această vârstă
fragedă se învață limitele. Când nu ascultă, copilului trebuie să i se arate consecințele. Prin povești,
poezii, exemple din viața cotidiană prezentate la TV sau chiar întâmplate lor, copiii învață că nu
trebuie să deschidă ușa sau să vorbească cu necunoscuți, pentru că nu trbuie să necăjească
animalele întrucît acestea suferă sau se apără și-l pot răni. De asemenea ei află că pot fi accidentați
dacă transformă strada ăntr-un loc de joacă sau că un pahar se sparge dacă nu îl manevrează cu
grijă. Toate acestea pot fi evitate dacă sunt respectate limitele a ceea ce trebuie să facă și ceea ce
nu trebuie să facă, iar părintele este mereu în preajma copilului, îi exersează ascultarea de bunăvoie
și nu cedază formelor de protest ale copilului. Așa testează copilul veridicitatea spuselor părinților.
Părinți, puneți-vă ochelarii aceia speciali și mai priviți o dată pentru a constata cît de
extraordinar este copilul dumneavoastră și cât de bine ar putea reuși în viitor, dacă îl veți ajuta cu
896
răbdare, cu informații pozitive și cu acea dragoste lăsată de Dumnezeu ce poate depăși orice
obstacol!
897
FAMILIA-UN PARTENER DE NĂDEJDE
PROF. CERNAT MONICA-CRISTINA

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL "VASILE PAVELCU" IAȘI
"Nici o altă structură nu poate înlocui familia. Fără ea, copii noștri sunt lipsiți de orice
temelie morală. Fără ea, ei devin niște analfabeți morali a căror unică lege este eu-l" Charles
Colson
Familia reprezintă locul unde ne naștem, unde creștem, învățăm și ne pregătim pentru a avea
și noi o familie. Este locul unde găsim înțelegere, mângâiere, soluții pentru rezolvarea problemelor
apărute, locul în care ne simțim acasă. Toate acste lucruri se întâmplă doar dacă în sânul familei
există respect, comunicare și înțelegere.
Unii dinte cei mai importanți factori care mențin armonia în familie sunt iubirea reciprocă,
dorința partenerilor de a duce o viață comună, stima și încrederea reciprocă, implicarea ambilor
părinți în creșterea și educarea copiilor, comunicare și respect, dar nu în ultimul rând, existența
unor venituri satisfăcătoare.
Schimbările socio-economice, ritmul alert de viață impus de societate, reprezintă aspecte
negative care conduc la absența părinților în educația și dezvoltarea copilului. În ziua de astăzi,
părinții nu mai au timp să își ajute copii la rezolvarea sarcinilor școlare, să petreacă mai mult timp
cu aceștia, să-i asculte și să-i îndrume atunci când au cea mai mare nevoie. Familia tebuie să
înțeleagă rolul său în educația și viitorul copiilor, necesitatea unei implicări active în relația cu
programele și activitățile școlare. Pentru a oferi măsuri educative eficiente, familia trebuie să
cunoască nevoile tinerilor, nevoile societății de astăzi și astfel,ei ar putea asigura o șansă reală de
integrare socio-profesională.
Succesul relației părinte-copil presupune un parteneriat egal, o comunicare eficientă între
parteneri, încredere și lucru în echipă. Efortul pe care îl depun părinții în acest sens este mai
important decât prezența altor factori, cum ar fi cei materiali.
Relația dintre părinte și copilul adult reprezintă o nouă etapă în viața celor doi; educația
primită, vârsta și vremurile își pun amprenta asupra modului lor de a gândi, asupra alegerilor pe
care aceștia le fac, iar urmările acestor alegeri nu aduc întotdeauna liniște si împăcare, ci, de cele
mai multe ori, noi probleme și noi frustrări. Multe dintre acestea din urmă rămân în stadiul de
conflict în stare latentă. Părintele și copilul adult devin colecționari de subiecte tabu, de dragul
liniștii aparente, fie renunțând la o bucățică din propriul suflet sau propria voință, fie îndepărtându-
se unii de alții atât fizic cât mai ales emoțional. Părintele - adult cu experiență refuză uneori
schimbarea, refuză ideea potrivit căreia niciodată nu e prea târziu să mai înveți câte ceva, fie și de
la propriii copii, însă nu contenește a da lecții. Copilul adult e tot mai nerăbdător și tot mai orgolios,
fără să comunice cu adevărat și fără să manifeste curiozitatea de a înțelege nevoile părintelui.
Lucrând într-o școală specială am întâlnit mulți copii care nu au cunoscut niciodată dragostea
părintească. În cazul unui copil cu CES, implicarea familiei în ameliorarea educației lor a condus
la multe schimbări pozitive. Cei care au un sprijin familial se integrază mult mai ușor, colaborează
și își îndelinesc sarcinile avute. Copii fără familie, sunt izolați, neîncrezători, lipsiți de inițiativă,
dezvoltând uneori comportamente agresive. Aceste comportamente izvorăsc din nevoia lor de a
cerși atenție, iubire. Uneori ne sufocă cu această iubire. În cazul unui copil cu deficiențe, familia
trebuie să își valorifice corespunzător nevoile sale unice și propriul potențial.
Ședințele cu părinții joacă un rol esențial în îmbunătățirea vieții copilului. Astfel, membrii
familiei au posibilitatea să prezinte nevoile pe care le au, neputințele cu care se confruntă,
manifestând în același timp dorința de informare atât în ce privește drepturile gravitatea și forma
de manifestare a bolii. Aceste ședințe și implicarea familiei oferă copilului posibilitatea să își facă
cunoscute capacitățile proprii, să fie înțeles atunci când nu poate îndeplini anumite sarcini și să i
se ofere de către părinte ajutorul necesar. Marea majoritate a apărinților au cooperat cu o mare
deschidere, însă au fost și părinți care nu au vrut să accepte că au un copil cu probleme. De aici
vin și problemele. Acești copii sunt înțeleși greșit, nu sunt ajutați și încurajați de familie pentru a
898
obține rezultate. Din păcate prejudecățile, lipsa de informație și situațiile de non-colaborare între
școală și familie sunt frecvente.
În concluzie căldura familiei reprezintă garanția stabilirii emoționale a copiilor. Trebuie
susținut însă faptul că nu există un singur model de părinte și nu trebuie insistat că ar exista o
singură metodă de a fi părinte.
Bibliografie:
Jane Isay, "Pășind pe coji de ou", Ed. Curtea Veche, 2011
Dumnitru Al. Ion, „Consiliere Psihopedagogica”, Ed. Polirom, Iasi, 2008.
Conf. univ. dr. Tatu Cornelia, „Consilierea familiei si terapii de familie – note de curs
masterat”, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie si Pedagogie Brasov, 2009
Dumitru-Tiron Elena, „Consiliere Educationala”, Ed. Institutul European, Iasi, 2005.
899
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE - CEI 7 ANI DE ACASĂ EDIȚIA 2020
PROF. ÎNV.PREȘCOLAR - CERNEA ELENA-ALEXANDRA
,,Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi
devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai târziu în viaţă.
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
cei 7 ani de acasă.
Apartenenţa familială este esenţială pentru construirea unei identităţi individuale. Ea
presupune că există o transmitere către copil a istoriei familiale, a credinţelor, miturilor, valorilor
şi mai ales că acest copil îşi găseşte un loc în acea familie şi este învestit ca membru al acesteia.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele
norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
apărea acel sentiment de neâncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a
să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Tot mai multe familii se
confruntă cu o ruptură care a apărut tocmai din cauza saltului uriaş între două generaţii şi a
refuzului de a crea o tranziţie și aici mă refer la acele familii în al căror discurs se constată diferenţa
dintre perspectiva părinţilor şi cea a copiilor faţă de aspectele culturale, morale, educaţionale sau
estetice.
de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară
împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,
convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe
sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate
referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
900
901
DIMENSIUNILE EDUCAȚIEI IN FAMILIE
PROF. CHELARIU MIHAELA

G.P.P. LICURICI FALTICENI, SUCEAVA
Educația începe din prima clipă a vieții prin toate influențele exercitate de mediul extern
asupra copilului mic, mediu care o are ca figură centrală pe mamă. În popor circulă o vorbă potrivit
căreia fiecare purtăm cu noi ”cei șapte ani de acasă”, deoarece așa cum arată studiile, în familie se
așază temelia personalității viitoare. Pornind de la ideea epică, potrivit căreia copilul mic face ceea
ce vede, iar nu ceea ce i se spune, putem afirma că educația în familie este importantă într-o
manieră holistică, ea armonizând copilul cu mediul de viață în care trăiește. Această ideea poate fi
pusă în contextul dat de studii recente efectuate în UK (G. De Fraja, T. Oliveira, L. Zanchi, Review
of Economics and Statistics) care arată că efortul familiei în educația copilului este unul crucial.
Cercetătorii fac chiar o legătură între calitatea educației copilului și eforturile concrete ale
părinților, arătând că părinții preocupați în acest sens, dau șanse în plus copiilor la dezvoltare,
educație, evoluție socială. Cercetătorii arată chiar, că starea materială a familiei poate influența
pozitiv această evoluție, în sensul exponențial al investiției în copil. Alte studii arată că mai târziu,
la școală, copiii care au părinți atenți și susținători pot dobândi mai repede succesul școlar. Ei pun
acest lucru pe seama unei relații suportive din partea părinților și care dă naștere unei imagini de
sine pozitive la copil și, implicit, unei atitudini favorabile învățării.
Acesta este contextul în care se poate afirma că asigurarea unui bun start în viață poate fi
dat, în mod cert de familie, ca prim factor de creștere și educație. Iar calitatea vieții copilului în
primii ani de viață se răsfrânge asupra întregii arii de dezvoltare- sănătate, motricitate, deprinderi
și capacități intelectuale, deprinderi de autonomie personală și socială. Putem afirma că între copil
și viața de familie se dezvoltă o relație strânsă, care are pe de o parte nevoile de bază ale copilului
mic, iar de cealaltă parte aspirațiile părinților, iar buna funcționare a acesteia presupune din partea
părinților informare și comunicare sub diverse forme. Părintele trebuie să cunoască aceste nevoi
pentru ca treptat, să stabilească niște conduite favorabile satisfacerii lor, în sensul abilitării
copilului cu acele instrumente (priceperi, deprinderi, cunoștințe) care să pună bazele autonomiei
personale și sociale timpurii.
Familia este prima care poate să facă educație cu multă dragoste, printr-o balansare
armonioasă a normelor, aspirațiilor și idealurilor la care se raportează ea. În acest mod poate avea
loc o învățare durabilă, puternic impregnată afectiv, concretizată în cei șapte ani de acasă, pe care
îi poartă cu sine individul întreaga lui viață.
De părinte depinde dacă acești ani se vor dovedi a fi comoară, sau povară.
*https://psychcentral.com/news/2010/11/02/parents-more-important-than-school-in-childs-
education/20448.html
902
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
CHELARU ELENA
Când vine vorba despre cei șapte ani de acasă, binecunoscuta sintagmă care încapsulează
așteptările societății ca fiecare individ să primească o minimă educație socială încă din primii ani
ai vieții, niciun părinte nu socotește că este repetent la acest capitol. Dimpotrivă, toți sunt gata să
jure că ei și-au învățat urmașii care sunt regulile bunei purtări în societate și, dacă există vreo
situație în care copilul lor s-a dovedit prost crescut, ea este cu siguranță rodul unor circumstanțe
speciale. Altcineva l-a provocat, altcineva s-a purtat urât și atunci — firește! — și el a fost
îndreptățit să se poarte la fel sau n-a avut încotro, n-a avut altă soluție posibilă.
Copiii învaţă prin imitare. Îi observă pe adulții din jurul nostru și le imită gesturile,
atitudinile, comportamentele. Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce faptul că acesta este
modul corect de a trăi, iar fericirea nu este un obiectiv în viaţă. Din nefericire, noi, adulții, îi
învăţăm să spună, prin imitare, dar fără să simtă sau să dorească, să spună “Mulţumesc!” sau “Bună
ziua!”. Conceptul de “Cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei
7 ani de acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul “dacă pierzi,
ești un ratat” sau “Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine”. Respectul faţă de oamenii din jur
nu mai reprezintă o valoare atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat
să le mai spunem asta. Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să
stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel,
crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil,
să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum o făcea când era mic
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează
aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a
timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în
detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac
dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi
de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia
copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.“
Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al
doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile
fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să
primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea
şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a
le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri
în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea
ce se numeste instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină.
Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia
nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede
bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles.
Cred că soluţia poate veni şi din partea Şcolii şi din partea Bisericii, care pot atrage atenţia
părinţilor privind importanţa prezenţei lor pentru copii. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate
priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea
de astăzi.
10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani:
1. Învață-l să se poarte frumos!
2. Stabilește și impune reguli!
3. Comunică mult cu el!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie!
6. Nu abuza în niciun fel de copil!
7. Învață-l să își exprime emoțiile și sentimentele!
903
8. Învață-l să spună întotdeauna adevărul!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta!
904
„CEI ȘAPTE ANI DE ACASA”
PROF. ÎNV.PREȘC. CHERECHEȘ DOINA

GR. CU PROGRAM NORMAL DOMNEȘTI
„ Am primit educație într-un sat românesc. Și sunt mândru de asta. Eu numesc educație cei
șapte ani de-acasă – vârsta până la care, în mintea și sufletul unui copil pătrund valorile și
principiile de viață pe care, conștient sau inconștient, le va urma tot restul existenței.
Constantin Pavel
Se spune adeseori, că un copil are ca „model” pe părintele său, mai ales în primii ani de viață
când el imită fiecare gest, acțiune, mod de comportare al adulțiilor cu care interacționează adeseori.
Părintele este primul „educator” al copilului, iar educația oferită de acesta în primii ani de viață
determină dezvoltarea sa ulterioară.
Familia are rolul cel mai important în dezvoltarea personalității copilului precum și în modul
în care copilul interacționează și socializează cu cei din jurul său și se integrează în societate.
Educarea copilului diferă de la o familie la alta, de la o cultură la alta, de la o societate la
alta, de aceea un părinte trebuie să fie conștient de influența pe care o exercită asupra copilului
său, fiecare copil fiind educat diferit, fiind personalități diferite.
Deoarece în primii ani de viață copilul imită gesturile, acțiunile, limbajul și exemplele de
comportament ale adultului cu care interacționează – părintele; acesta trebuie să fie înarmat cu
multă răbdare, înțelegere, compasiune și mai ales cu multă dragoste pentru copil.
Acasă copilul învață primele reguli de comportate civilizată, învață salutul, formulele de
adresare, formulele de politețe. Tot acasă copilul învață regulile de comportare în societate,
regulile de comportare în grupul de prieteni precum și înțelegerea unor norme sociale. Acasă învață
primele reguli de igienă, primele norme de comportare la masă.
Apoi părintele trebuie să își mai învețe copilul să fie responsabil, să recunoască și să își
asume greșeala săvârșită să conștientizeze ca orice greșeala este pedepsita iar reușitele sunt
recompensate.
În familie copilul copilul învața normele morale, învață să fie tolerant cu cei din jurul său,
să își ajute semenii atunci când au nevoie precum și să iubească pe semenii săi.
Familia trebuie să invețe copilul ce înseamna „stima de sine”, precum și respectul față de cei
din jurul său.
Tot în familie copilul trebuie să învețe să fie politicos, să spună întodeauna adevărul, să
încerce să fie obiectiv, să aibă încredere în el și să își susțină părerile sale.
Părintele mai trebuie să învețe copilul să se implice în diferite activități ( adunatul jucăriilor,
hăinuțelor etc.), să fie atent pentru a evita pericolele și mai ales sa fie independenți.
Copilul mai trebuie sa știe tot de acasă că societatea are reguli și norme, că acestea trebuie
respectate și mai ales că încălcarea lor se pedepsește.
Acasă copilul învață ce este curajul dar și frica, învață să fie respectat și să respecte, să
aprecieze și să fie apreciat, să iubească și să fie iubit. Acasă mai învață să își dorească să se
dezvolte,precum și să cunoscă cât mai multe lucruri despre lumea înconjurătoare.
În familie copilul învață ce sunt sentimentele, atât sentimentele frumoase ( dragoste,
afectivitate, respect), cât și cele mai puțin frumoase ( supărare, furie, ură etc), iar orice relație
afectivă sau experientă de viață avută mai târziu vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de
familie, deoarece familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă de bază.
Datorită faptului că părintele este primul „mentor” al copilului, el furnizând copilului
informații despre natură și societate, îi arată primele primele norme și reguli de cconduită, el
trebuie să facă acest lucru cu multă dăruire și mult tact. Toate aceste norme, reguli, sentimente nu
trebuie inoculate copilului prin frică, ci prin multă blândețe și răbdare, prin trezirea interesului
acestuia față de lumea înconjurătoare.
Doar reușind să transmitem aceste lucruri unui copil îl vom face responsabil, respectuos și
mai ales conștient de rolul și importanța pe care le va avea el ca adult în societate.
905
„Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților”
Valeria Mahok
Bibliografie:
Scribd –„ Referat Cei 7 Ani de Acasă”
Despre copiii.com – „Cei 7 ani de acasă – norme și valori esențiale pentru succesul
viitorului copilului”
Google.com – „Citate despre cei șapte ani de-acasă”
906
PROF. CHERESCU CARMEN PROFIRA

GRADINITA NR. 1 CU P.P. ORSOVA JUD. MEHEDINTI
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul
unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei
sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a
insusit diverse norme ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si
atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea
achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia,
in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si
exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor
la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei
oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte
apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si
sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca
mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a
cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si
exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si
nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam
ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un
moment dat.
Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a
conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile
frumoase din viata voastra, cat si din cele negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel
mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza
toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
– ordine;
– igiena;
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de
vorbire);
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului
inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc);
907
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
908
COPILUL – OGLINDA FAMILIEI
CHIOCARU IONELIA, LICEUL TEHNOLOGIC CIOBANU,

CONSTANTA
„Diploma celor şapte ani de acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.”

Valeria Mahok
Încă din primii ani ai dezvoltării copilului, familia s-a dovedit esenţială pentru dezvoltarea
sa psihică şi este o sursă primară de dragoste şi afecţiune. Aceasta trebuie să împlinească aproape
toate nevoile de creştere şi de dezvoltare, atât fiziologice, cât şi psihologice, nevoi care
condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare. În cadrul
familiei, copiii câştigă şi dezvoltă aproape toate achiziţiile importante de ordin psihomotor,
cognitiv şi afectiv. Astfel, familia este cea dintâi şcoală în care copiii învaţă să se comporte în viaţă
şi în societate.
Filozoful american John Dewey relevă faptul că lecţia cea mai grea pe care un copil o are de
învăţat este lecţia vieţii. Părinţii sunt cei dintâi dascăli ai copilului lor, pentru că ei îl cunosc cel
mai bine, interacţionează şi comunică constant, sunt un model de urmat pentru acesta.
Părinţii au o mare responsabilitate socio-umană, iar educaţia lor lasă amprente, uneori pentru
toată viaţa, deoarece copiii ȋi imită ȋn tot şi ȋn toate. Motivul? Iubirea sinceră pe care le-o poartă!
Admiraţia lor pentru părinţi este mare, idolatrizându-i chiar, aşa că, micuţul este oglinda fiecărui
părinte. Pentru a reuşi mai bine în educaţia copiilor lor, părinţii trebuie să fie consiliaţi, să se
pregătească ca să ştie care sunt fundamentele concepţiilor şi strategiilor educative.
O generaţie sănătoasă fizic şi psihic se naşte ȋn contextul unui climat familial propice.
Iubirea, maturitatea emoţională, comunicarea empatică, responsabilitatea, spiritualitatea ȋnaltă
sunt doar câteva dintre elementele acestui climat, constituind premise ale dezvoltării copiilor.
„Meseria de părinte” ocupă primul loc ȋntre cele mai dificile meserii. Acestă artă se ȋnvaţă cel mai
greu. Chiar ȋnaintea momentului concepţiei un părinte trebuie să conştientizeze responsabilitatea
lui faţă de copil.
Familia reprezintă liantul care uneşte relaţiile dintre copil şi mediul social. Asigură astfel,
condiţiile necesare trecerii prin toate stadiile de dezvoltare ale copilăriei, piloni ce stau la baza
structurării personalităţii individului. Prin relaţiile sale cu mama, tata, cu fraţii şi celelalte rude,
copilul ȋncearcă să se integreze ȋn societate, să se adapteze, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi
formeze astfel imaginea de sine. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea
psihofizică a copilului şi, de asemeni, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi
cum acţionează în rolul de părinţi. Familia este exemplul pe care copilul îl imită. Primele
deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta
asupra întregii personalităţi. Astfel, copilul reprezintă oglinda părinţilor lui.
Aşadar, efortul familiei este esenţial ȋn educarea copilului ȋn vederea adaptării optime la
mediul social, ȋn menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale, ȋn dezvoltarea şi menţinerea stării de
bine. Starea de bine reprezintă acceptarea de sine (atitudine pozitivă faţă de propria persoană),
relaţii pozitive cu ceilalţi (toleranţă, sociabilitate, ȋncredere ȋn oameni, nevoia de a oferi şi de a
primi afecţiune, atitudine empatică deschisă şi caldă) autonomie (independent, rezistenţa la
presiunile de grup, autoevaluarea după standarde personale şi nu după expectanţele şi standardele
celorlalţi), control, sens şi scop ȋn viaţă (copilul poate să facă o analiză adecvată a punctelor sale
tari, slabe şi a oportunităţilor pentru valorizarea nevoilor personale; ei se bucură de present şi au
ȋncredere ȋn viitor, fiind convinşi că trebuie să te implici pentru a reuşi) şi, nu ȋn ultimul rând,
dezvoltarea personală (atitudine deschisă faţă de experienţe noi, valorizarea propriului potenţial,
capacitatea de autoreflecţie, percepţia schimbărilor de sine pozitive, eficienţă, creativitate ȋn
nevoia de provocări şi respingerea rutinei.
„Spune-mi şi o să uit. Arată-mi şi poate n-o să-mi amintesc.
909
Implică-mă şi o să înţeleg.”
(proverb american)
910
EDUCATIA IN FAMILIE
PROF . INV.PRESCOLAR: CHIRA AMEDA

GRADINITA CU PN. NR. 3 JIBOU, JUD. SALAJ
CEI 7 ANI DE ACASĂ

Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
spunem că un copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,
911
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
912
CEI 7 ANI DE ACASA: NORME SI VALORI ESENTIALE PENTRU
SUCCESUL VIITORULUI COPILULUI
PROF. ÎNV. PRESCOLAR: CHIRA MIHAELA IOANA

GRADINITA P.P. ,,PITICOT” CIMPENI/ ALBA
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
„bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente
corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul
la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu
încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele
şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa
că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci
de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Bineînţeles
că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai
străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi
exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune;
limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde
întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale
copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care
913
îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de
un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură,
protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al
copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos. Expresia “Cei şapte ani
de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
914
LOREDANA CHIRESCU
- ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 MARZANEȘTI,
JUDEȚ TELEORMAN
să consolideze normele deja deprinse din familie
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii,
depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei
toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard
general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi
lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face
diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide
răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile
pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil,
perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să
dea roadele mult-aşteptate.
915
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE. TIPURI DE PĂRINȚI
PROF. PT. INVAȚAMANT PREȘCOLAR, CĂLIN ALINA
Odată cu intrarea în colectivitate, copilul trăiește în două lumi diferite: una a familiei,
colorată încă de afectivitatea primei copilării, cealaltă a grădiniței, încărcată de noi exigențe și de
promisiunile viitorului, la fel de importantă. Dacă aceste medii se completează și se susțin, ele
asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea școlară și în viața socială.
Cunoașterea de către cadrul didactic a copiilor încredințați spre educare, cât și a părinților acestora
reprezintă premisa reușitei activității instructiv-educative. Literatura de specialitate atestă existența
unor tipuri de părinți și copii.
După temperamentul și comportarea față de proprii copii, părinții pot fi protectori, exigenți,
interactivi sau directivi.
Părintele protector asigură copilului securitate, este deosebit de sensibil la nevoile
copilului, se sacrifică pentru copil, ia în considerare doar aspectele pozitive ale copilului.
Riscurile părintelui protector: cedează ușor la rugămințile copilului; nu are în vedere
responsabilizarea copilului. Copiii unor astfel de părinți devin în totalitate dependenți, nu au
inițiativă, nu își asumă responsabilități (Nu pot să fac! Nu sunt în stare! Părinții vor rezolva!
Vreau…Trebuie…).
Cum poate deveni un părinte protector mai buc ca părinte? Să-și exprime nemulțumirea față
de aspectele negative ale comportamentului copilului, să fie ferm atunci când este vorba de
respectarea regulilor stabilite, să încurajeze inițiativa copilului, să-l învețe pe copil să devină
responsabil și apt să facă față singur diverselor situații.
Părintele exigent este preocupat de corectitudinea (perfecțiunea) acțiunilor copilului,
preseaza copilul să învețe permanent, pretinde copilului o înaltă competitivitate.
Riscurile părintelui exigent: sancționează orice deviere de la drumul considerat corect,
încearcă să mențină controlul prin stabilirea unor standarde prea înalte, este critic, intolerant, rigid.
Astfel de părinți riscă să aibă copii neîncrezători, descurajați, sau, în extrema cealaltă, copii rebeli
care nu acceptă regulile, nu țin cont de ceilalți.
Cum poate un părinte exigent să devină un părinte mai bun? Să accepte că nimeni nu este
perfect, să incurajeze copilul să-și exprime gândurile, trăirile, dificultățile cu care se confruntă, să-
și exprime criticile într-o manieră constructivă, să fie spontan și să se relaxeze.
Părintele interactiv: îi place să petreacă timpul cu copilul și prietenii acestuia, este cald și
înțelegător, asociază rolul de părinte cu cel de prieten.
Riscurile părintelui interactiv: poate avea tendința de a vedea doar aspectele pozitive ale
copilului, poate fi manipulat de către copil, are încredere în el și acceptă ceea ce-i spune fără să
pună întrebări despre situație.
Cum poate deveni un părinte interactiv mai bun ca părinte? Să fie ferm și consecvent în
aprecierea comportamentului copilului, să stabilească limitele inerente dintre rolul de părinte și cel
de prieten, să țină cont că în dezvoltarea sa, copilul, pe lângă iubire și acceptare, are nevoie și de
disciplină.
Părintele directiv este responsabil, plin de energie și competent, constituie un model pentru
copil, ia toate deciziile, inclusiv în locul copilului, este autoritar, așteaptă de la copil să devină un
bun lider.
Riscurile părintelui directiv: are tendința de a manifesta furie pentru a controla
comportamentul copilului, nu acceptă în fața copilului propriile erori, din frica de a-și pierde
controlul devine dominator, dictatorial (”Nu întreba de ce, doar fă!”). Sub influența unor astfel de
părinți, copilul este lipsit de inițiativă, de opinii și de încrederea în forțele proprii. Totodată el poate
imita ”modelul” dominator, căutând să impună celorlalți propriile păreri.
Cum poate un părinte directiv să devină mai bun? Să accepte că și copilul poate să ia decizii,
să petreacă mai mult timp cu copilul, să accepte și să recunoască când el însuși greșește, să învețe
să se relaxeze și să se bucure de ai săi.
916
În concluzie, pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, atât din perspective părintelui, cât
și a cadrului didactic, nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața
copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a
dorințelor și nevoilor. Va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de
rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poata trage învățăminte atât din situațiile și
întamplările frumoase din viața voastra, cât și din cele negative.
917
“CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
CALOTA IULIANA MARIANA,

LICEUL TEHNOLOGIC BILTENI, JUDEȚUL GORJ
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi
devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de
reguli de politeţe şi de principii de viaţă esenţiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă,
în sânul familiei, şi care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viaţa socială.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care
ştie să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în
viaţa particulară.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul parinților ce înseamnă noţiunea
de respect,mai ales dacă este învațat să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună
ziua“,„mă scuzaţi“. Copilul este asemenea unui burete care strange si colectează informație, iar
părinții sunt modelele lui supreme. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. În acelaşi timp,
părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată,
educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu
se transforme în disciplină de fier.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se
prezinte la interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină. Aşadar,
cei şapte ani de-acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare,care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat.
În concluzie, “cei 7 ani de acasa” reprezintă o oglindă a educației pe care parintii o ofera
copiilor în prima parte a copilariei. De aceea specialiștii susțin ca regulile de comportament și
educație oferite in primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
918
CE IȘI DORESC COPIII DE LA PARINTII LOR?
PROF. INV. PRIMAR –CALUGARU ANGELA

ȘCOALA GIMN. IORGU IORDAN, LOC. TECUCI, JUD. GALATI
Fiecare copil are dreptul, prin naștere, să îi fie îndeplinite nevoile de bază precum cele legate
de hrană, căldura, îmbrăcăminte, un acoperiş deasupra capului.. Voi vorbi de acele nevoi ale
copiilor, care dacă le sunt îndeplinite îi vor ajuta să se dezvolte sănătos și armonios din punct de
vedere mintal, emoţional şi social.
Nevoia de a se simţi valoros și acceptat
Fiecare copil are nevoie să se simtă acceptat, important, apreciat, demn de a fi iubit.
Îndeplinirea acestei nevoi îi hrăneşte sentimentul de apartenenţă, îi conferă identitate şi îi întăreşte
stima de sine. Copiii care au încredere în ei se descurcă mai bine cu suişurile şi coborâşurile aduse
de viaţă. Sentimentul propriei valori îl ajută pe copil să navigheze mai bine în relaţiile cu ceilalţi,
va dezvolta o rezilienţă mai bună, ajutându-l să se descurce mai bine în situaţiile de adversitate sau
de eşec. Copiii cu o stimă de sine bună au părinți care îi susțin, îi încurajează, știu să stabilească
reguli clare, și care le permit acestora să aibă o voce în deciziile care îi privesc. Copiii care nu se
simt importanți, dacă nu reușesc să dezvolte un sentiment al propriei valori în moduri constructive,
ei pot căuta moduri negative de a obține atenția, de a avea sentimentul de „Iată! Sunt și eu cineva!”.
Acordându-le atenție, discutând despre ceea ce s-a întâmplat, chiar și atunci când contravine
opiniilor sau dorințelor părintelui, întărește relația dintre părinte și copil. Copiii au nevoie să se
simtă acceptați ca indivizi cu drepturi depline, cu propriile lor caracteristici care îi fac sa fie unici
și să nu fie tratați ca simple reflecții ale părinților lor.
Nevoia de autonomie
Copiii au nevoie să înveţe şi să îşi exerseze autonomia. Pentru a învăţa această abilitate ei
au nevoie să li se ofere un context propice de învăţare, să aibă oportunităţi de a explora, de a
descoperi, de a încerca. Încă de mici, copiii încep a exersa autonomia prin diferite rutine zilnice,
precum mâncatul, îmbrăcatul, periatul dinților, și așa mai departe. La vârstele mici, când se învață
autonomia, petrecerea timpul, în diferite activități, este de cele mai multe ori împreună cu un adult
(părinte, bunic, bonă, educator) dar, încet, încet pe măsură ce copiii cresc, este util ca pe parcursul
zilei să existe și momente în care fiecare face ce doreşte, oferindu-le șansa să-și exerseze această
autonomie. De exemplu, în timp ce părintele citeşte o carte, copilul desenează sau se joacă. Astfel
copilul învață şi să fie atent la nevoile celorlalţi şi învaţă să le respecte.
Nevoia de a-și exprima emoţiile
Copiii au nevoie de a-şi exprima emoţiile într-un mediu sigur, fără a fi pedepsiţi pentru ceea
ce simt. Atunci când părinţii oferă atenție emoţiilor copilului, îl fac pe acesta să se simtă înțeles,
acceptat. Când sunt mici, copiii învață să-și recunoască și apoi să-și numească emoțiile prin
interacțiunea directă cu părintele; de exemplu, atunci când plânge copilul, părintele îi poate spune
„văd că plângi, probabil te simți trist” sau atunci când îl vede agitându-se nervos prin cameră: „am
observat că ai lovit puternic cu piciorul canapeaua, există ceva care te-a făcut să te simți furios?”.
Ascultarea şi validarea emoţiilor copilului îi oferă acestuia sentimentul de siguranță, care îl va
ajuta să îşi regleze emoţia, să se liniștească. Sprijinul în gestionarea stărilor emoționale pe care le
resimte este esențial pentru starea de bine de zi cu zi a copilului. Felul în care părinţii îşi exprimă
şi manifestă propriile emoţii are puterea de a influenţa şi de a modela exteriorizarea emoţiilor
copilului. Minimizând, ignorând sau ridiculizând emoțiile sau opiniile unui copil este resimțit de
către acesta ca o respingere care dăunează relației dintre părinte și copil.
Nevoia de atenție şi de a fi iubit
Una din nevoile umane fundamentale este aceea de a fi iubit, conectat emoțional la ceilalți.
Copiii învaţă exprimarea afecţiunii de la părinţi, și ei au nevoie să se simtă iubiţi cu generozitate
și necondiţionat. Fiecare copil are nevoie de atenție, iar această nevoie poate fi împlinită în acele
momente de interacţiune unu-la-unu, când părintele acordă timp și interes copilului, când se
implică în ceea ce face copilul, respectându-i limitele, fără a fi intruziv. Aprecierea şi validarea ca
persoană sunt două aspecte pe care copilul le învăţă, preponderent, din reacţia părinţilor atunci
919
când are o performanţă sau un anumit comportament. Oferindu-le copiilor caldură afectivă,
îmbrațisări, emoții pozitive la momentul revederii, disponibilitate în momentele lor de stres, toate
acestea sunt menite să le împlinească nevoia de atenție și de iubire.
Nevoia de siguranță emoțională
Copiii au nevoie să se simtă în siguranță. Siguranța emoțională se referă la crearea unui
mediu pozitiv în cadrul căruia oamenii au grijă unii de ceilalți, arătând acest lucru în interacțiunile
dintre ei; un cadru în care oamenii se pot exprima și în care pot fi ascultați; un cadru în care
diferențele sunt acceptate și conflictele sunt rezolvate în mod constructiv; un cadru în care se
creează suficientă structură și căldură afectivă pentru copii, astfel încât aceștia să se simtă în
siguranță și protejați; un cadru în care copiii au posibilitatea de a participa activ la propria lor
evoluție și a familiei, prin planificarea, luarea deciziilor, rezolvarea problemelor, desigur în funcție
de nivelul lor de înțelegere și de discernământ.
Fiecare copil are dreptul de a fi tratat și respectat ca o ființă unică și valoroasă, cu propriile
lui emotii, opinii, idei îngrijorări, dorințe și nevoi.
920
FORMAREA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROFESIE: EDUCATOARE
NUME: CĂLUȘ AUGUSTINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ BUDACU DE JOS/ GRĂDINIȚA P.N. JELNA
Expresia „cei 7 ani de acasă” este des întâlnită în rândul părinţilor. Un copil educat, bine
crescut, care şi-a însuşit normele unui comportament civilizat, adaptat regulilor societăţii este un
copil care cunoaşte normele bunelor maniere. Ne referim la educaţia primită de la părinţi înainte
ca acesta să meargă la şcoală.
Bunele maniere sunt acele reguli morale atât de potrivite atunci când copilul se află singur
în colectivitate. Va şti cum să se comporte şi, mai ales, cum anume să transmită mai departe
propriile valori. Principiile de viață asimilate acasă sunt foarte importante pentru cel mic. Din acest
motiv, familia trebuie să încerce ca încă de mic să îl ajute să îşi însuşească regulile unui
comportament civilizat.
Regula celor şapte ani de acasă nu constă într-o teorie care trebuie învățată pe dinafară, ci
mai degrabă reprezintă un cumul de experienţe frumoase, petrecute alături de cei mai dragi actori
implicaţi în creşterea şi educarea sa: părinţii. Afecţiunea şi dragostea părintească sunt elemente-
cheie pentru deprinderea unui comportament civilizat.
Atunci când ne gândim la părinţii noştri, nu putem să nu ne aducem aminte că ei ne-au
format, ei ne-au învăţat cum să ne comportăm şi tot de la ei am aflat ce trebuie să facem pentru a
nu stârni controverse. Dragostea părinţilor le permite celor mici să înveţe să se comporte, să aibă
încredere în forţele proprii şi să se simtă protejați. Copilul care se simte în siguranţă va fi mai calm,
va şti să perceapă pozitiv regulile impuse de părinți. Tot părinţii îl vor face să îşi dea seama că
modul în care se va comporta va fi doar pentru binele său pe mai târziu.
Este indicat ca micuţul să facă totul în mod conştient, într-o atmosferă bazată pe lucruri
pozitive, pe încredere şi iubire, în aşa fel încât copilul să nu aibă sentimentul de obligativitate.
• Vârsta şi bunele maniere
În funcţie de vârsta copilului, acesta va putea să se adapteze mai uşor sau nu normelor
morale. De aceea, este bine ca părinţii să înceapă să le vorbească despre comportament încă din
primii anişori de viaţă, să nu le impună şi să încerce să îi facă conştienţi de ceea ce se petrece în
jurul lor. În jurul vârstei de doi ani, copilul nu va ști cum să reacţioneze atunci când este vorba de
nevoile altuia. Se va gândi întotdeauna numai la sine, să îi fie bine, să capete jucăria pe care şi-o
doreşte şi să fie el însuşi în centrul atenţiei. Nu îl poţi obliga să facă lucruri pe care nu le înţelege,
întrucât vei fi surprinsă să afli că nu va cunoaşte ce înseamnă acest lucru.
Şi chiar dacă sunt mici, copiii trebuie învăţaţi cu limitele. Vor fi nevoiţi să asculte ceea ce
părinţii le spun, să aştepte atunci când trebuie să aştepte şi să cunoască semnificaţia regulilor de
politeţe. A spune mulţumesc, bună ziua sau alte cuvinte utile şi frumoase nu trebuie să fie o
obligaţie, ci mai degrabă o obișnuință.
Începând cu vârsta de trei – cinci anişori, copilul înţelege că este bine să îşi împartă jucăriile
cu alţi copii de aceeaşi vârstă şi să se gândească la nevoilor prietenilor săi. Tot în această perioadă
ştie să facă diferența dintre bine și rău.
Va învăţa semnificaţia bunelor maniere, va cunoaşte cum să mănânce corect, ce să facă
atunci când merge în vizită, cum să se comporte în parc ori la grădiniţă. Nu trebuie totuşi să vă
aşteptaţi la lucruri prea complexe, totul se va învăţa treptat şi cu multă răbdare. Tocmai de aceea,
este bine ca micuţul să relaţioneze, să se afle întotdeauna în legătură cu prieteni de vârsta lui, să
facă schimb de informații şi să se adapteze regulilor de convieţuire socială.
Începând cu vârsta de cinci anişori, copilul va deveni din ce în ce mai independent. Acum
este momentul în care trebuie să îl încurajaţi să se exprime, să îşi manifeste impresiile, să îşi spună
punctul de vedere cu îndrăzneală în faţa tuturor.
• Fără pedepse
Regula celor șapte ani de acasă se învaţă fără constrângere. Desigur, pot fi corectate anumite
diformităţi ale comportamentului copilului, însă doar prin comunicare, îndrumare şi, mai ales, cu
921
multă răbdare. Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe
măsură ce creşte şi se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung. Într-un final, nu
trebuie să uitaţi că micuţul are nevoie de voi să îi fiţi exemplu, să îi îndrumaţi paşii, să îl ocrotiţi
şi să îl protejaţi.
922
CEI 7 ANI...DE-ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR CAMER CARMEN
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre
noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare.
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea,
părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la
a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți,
iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către
succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil
în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună
modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul
trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și
"mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o
discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl
învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți
bunele maniere?
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva
,,sfaturi” în acest sens:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că
tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere
pentru ca problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase,
nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru
a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în
public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face
lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este
evident că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu
ca să învețe ceva!
Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să
confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la
această vârstă nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe.
Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună
ziua", "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele
lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care
el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații:
să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte
situații în care el să aivă diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi
patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient
de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
923
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți.
Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a
comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte
manierele de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să
primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți
începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt
să termine ce are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă.
Când greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în
comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue
repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit
momentul când trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi
interzici, de exemplu, televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o
recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această
vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze
exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea
în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.
Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002
924
CEI 7 ANI DE ACASĂ
GRADINIȚA CU P.P. NR. 64 GALAȚI

PROF. INV. PREȘCOLAR : CĂMÎRZAN DANIELA
Expresia “Cei şapte ani de acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informaţii, de
aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continu .
susţină, la rându-i, conversația, fără a-i întrerupe pe cei care discută.
Comportamentul cu prietenii. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc
destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a
învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce
„se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea
acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
răni, evitându-l pe cel din urmă.
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să
devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“
şi cum trebuie transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
• Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
• Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
• Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
• Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii
pentru eşecuri;
• Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
• Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
• Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Bibliografie :
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti
925
EDUCATIA IN FAMILIE - CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR: CAMPAN ALEXANDRA-GEORGETA
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei
persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care
cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori
care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict
de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din
jur.
926
ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
927
EDUCAȚIA IN FAMILIE- CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
REALIZATOR: CAMPEAN RAMONA ALEXANDRA

ȘCOALA GIMNAZIALA TATARLAUA
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea

fiziologiei şi patologiei vârstei. Ele sunt procese complementare. Creşterea se referă la schimbările
specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în
complexitate sau modificare de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un
proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, dezvoltă
comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii
ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărui copil, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării
copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării copilului.
Educaţia timpurie este prima treaptă de pregătire pentru educaţia formală şi se adresează
copiilor de la naştere la 6-7 ani, oferind condiţii specifice pentru dezvoltarea deplină, în funcţie de
evoluţia individuală şi de vârstă a acestora. Conform Raportului de monitorizare globală a
Educaţiei pentru Toţi (2007), educaţia timpurie sprijină supravieţuirea, creşterea, dezvoltarea şi
învăţarea copiilor de la naştere până la intrarea în ciclul primar (formal, informal, nonformal),
incluzând sănătatea, nutriţia şi igiena, dezvoltarea cognitivă, socială, fizică şi emoţională a lor.
Educaţia timpurie încorporează ideea că vârstele mici constituie baza personalităţii, iar pentru
reuşita educaţională a copilului e necesar să fie antrenaţi toţi agenţii cu influenţe asupra copilului,
pornind de la familie, instituţii de educaţie până la comunitate. În această perioadă educaţia este
un proces holist, care se centrează atât pe dezvoltarea fizică, cât şi pe cea cognitivă, socio-
emoţională şi constă în activităţi şi experienţe care influenţează dezvoltarea plenară a copilului.
• Dezvoltarea reprezintă un proces continuu de schimbare în cadrul căruia nivelul de mişcare,
gândire, simţire şi interacţiune al copilului cu persoanele şi obiectele din lumea înconjurătoare
devine din ce în ce mai complex.
• Dezvoltarea este un proces multidimensional; o dimensiunea fizică / motorie (abilitatea de
mişcare şi coordonare, sănătate şi nutriţie); o dimensiunea cognitivă (abilitatea de a gândi, a
reflecta, a judeca, a asculta şi a înţelege, a comunica oral şi scris); o dimensiunea socio-emoţională
(abilitatea de a interacţiona cu lumea din jur şi de a trăi emoţii sentimente adecvate).
• Dezvoltarea este un proces integrator, toate dimensiunile dezvoltării sunt interdependente,
se află într-o strânsă determinare şi relaţionare reciprocă, se influenţează şi se dezvoltă simultan.
Dacă un copil se confruntă cu stări de stres emoţional şi nu poate face faţă stresului vor fi afectate
capacităţile lui de a se dezvolta fizic şi de a învăţa. Această interacţiune dintre dimensiuni, distincte
din punct de vedere conceptual dar interdependente organic, solicită o atenţie asupra “copilului în
întregime”.
Tot ce se întâmplă în primii ani de viaţă ai copilului este esenţial, atât pentru progresul său
imediat cât şi pentru viitorul său. De aceea educaţia timpurie are în vedere această perioadă
fundamentală pentru dezvoltarea creierului, ce determină progresele în formarea capacităţilor
fizice, cognitive, lingvistice, sociale, emoţionale ale copilului. Toate modificările ce au loc asupra
domeniilor de dezvoltare ale copilului au la bază interacţiunea acestuia cu oamenii, lucrurile din
jur. Un copil care se bucură de atenţie, grijă, răbdare, joc, comunicare, va manifesta dorinţa şi
încrederea de a învăţa repede, de a-şi dezvolta capacităţile de relaţionare.
Repere cheie privind dezvoltarea: - Dezvoltarea umană este determinată de interacţiune
dinamică şi continuă a factorilor biologici şi a experienţei, copiii trecând prin procese succesive
de asimilare şi acomodare.
- Cultura influenţează toate aspectele dezvoltării umane şi este reflectată în tradiţiile şi
regulile de creştere a copiilor;
- Formarea abilităţilor de autoreglare constituie piatra de temelie în dezvoltarea copiilor mici
sub toate aspectele;
- Copiii sunt participanţi activi la procesul de dezvoltare a lor, reflectând dorinţa proprie
fiinţei umane de a explora şi stăpâni mediul;
928
- Relaţiile umane şi impactul lor asupra individului constituie elementele unei dezvoltări
sănătoase.
- Dezvoltarea copiilor se produce pe căi individuale, traiectoria lor este caracterizată prin
continuitate şi discrepanţe, precum şi prin contexte culturale semnificative;
- Timpul în care copilul trece prin experienţe proprii are importanţă, dar el rămâne vulnerabil
în faţa riscurilor şi este predispus să accepte influenţele protectoare din primii ani de viaţă până la
maturitate.
- Dezvoltarea poate fi influenţată în copilăria timpurie prin intervenţii eficiente, care schimbă
echilibrul dintre riscuri şi factorii protectori, conducând la prevenţia unor probleme sau deficienţe.
Frecventarea unei instituţii şi durata acestei frecventări reprezintă o condiţie esenţială pentru
înregistrarea unor progrese în dezvoltarea copilului. Educaţia timpurie are efecte pozitive asupra
integrării sociale a adolescentului şi adultului. Copiii proveniţi din medii socio-economice
defavorizate, care au beneficiat de o educaţie timpurie adecvată, parcurg un traseu şcolar mai lung,
se reduce comportamentul delicvent, rate mai scăzute de abandon şi o dorinţă mai mare de a fi
integraţi în societate. În concluzie, educaţia timpurie îşi pune amprenta pe tot parcursul vieţii
copilului şi de aceea programele de înaltă calitate depind în mod direct de: calitatea pregătirii
personalului; mediul educaţional adecvat; practici de grupare eficientă a copiilor; un program
zilnic ştiinţific; implicarea părinţilor.
Bibliografie:
1. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., Educaţia părinţilor, Strategii şi programe, E.D.P.,
Bucureşti, 1997
2. Gongea, E., Breban, S., Ruiu, G., Activităţi bazate pe inteligenţe multiple, Editura
Reprograph, Craiova, 2002
3. Ionescu, M., Ciucureanu, M., Preda, V., Centrele de resurse pentru părinţi din
învăţământul preşcolar, Editura Mark Link, Bucureşti, 2004
929
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE - CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
CANGEA MONICA- ŞCOALA SPECIALA NR 1 CALARASI

BOTEA CRISTINA-CJRAE, CALARASI
Rolul cel mai important in societate il are familia aceasta având un rol esential în formarea
şi socializarea copilului, deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în care sunt satisfacute nevoile
fiziologice şi sociale dar, si parcurgerea etapelor intregului ciclu de crestere .
Societatea în care trăiește copilul, în primii ani de viață, este familia. Înclinat spre imitație,
el va tinde să imite comportamentul, atitudinea, limbajul parinților. De aceea este important ca
modelul să fie bun, pentru ca rezultatul imitației să fie întocmai. Cu mare grijă și delicatețe
sufletească copilul va învăța lecția dragostei, a respectului de sine și de ceilalți, a demnității, a
răbdării, dar și a curajului, a încurajării,a iertării.În felul acesta el nu va pleca în viață cu un
handicap moral.
Este important ca educatia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația
afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează
familia și pe care le transmite copilului.
membrii familiei. Asadar, este important ca părinții să transmită copiilor învățăminte necesare,
care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea
socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se
definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate.
Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul său de
comportare în condițiile scolare, activitatea de acasă fiind o continuare a activității
pedagogice de la școală și invers – activitatea de la școală fiind o continuare a activității de acasă.
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm
copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
Prin urmare, este extrem de important ca strategiile ce vizează dezvoltarea armonioasă a
copilului și pregătirea lui pentru școală să includă educație parentală, servicii de îngrijire de calitate
a copilului,servicii primare de sănătate, nutriție și igienă.
Fiecărui copil trebuie să i se asigure cel mai bun start în viață – căci viitorul său și chiar și
viitorul comunității sale, al națiunii și al lumii întregi, depinde de acest lucru.
Fiecare copil este unic, că el creşte şi se dezvoltă în ritmul său, că are nevoie de sprijinul
părinţilor, că trebuie să îi oferim un mediu sănătos şi adaptat nevoilor lui, că trebuie să-l
stimulăm şi să-l ajutăm să descopere lumea
Specialistii susţin că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult. Părinţii trebuie să conştientizeze că prezenţa lor nu este
necesară doar înprimii doi ani de viaţă ai copilului. Primii şapte ani sunt esenţiali, iar regretele
ulterioare ale părinţilor nu vor schimba cu nimic evoluţia adultului de mai târziu. Buna-creştere se
învaţă în familie, în mediul extern doar se fixează. Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri,
competiţii, dar nu poate să substituie cei şapteani de acasă.
Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Şi nu
930
sunt de subestimat primii şapte ani de viaţă doarece ei sunt temelia.
Consideram că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului
în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
931
CANTEMIR LILIANA
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,
cei șapte ani de acasă.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi
competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se
ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale
importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru,
reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu
este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp
împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în
care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea
culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi
ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi
societăţii asupra copilului.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă
propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Crescând în şi alături de
familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse
de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate;
răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere
reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate
interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de
însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească
informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce
mod.
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
932
"EDUCATIA IN FAMILIE
- CEI SAPTE ANI DE ACASA - EDITIA 2020"
CAPATINA DANIELA
SCOALA GIMNAZIALA COMISANI - GRADINITA P.N. LAZURI
"Omul nu poatedeveniomdecatprineducatie.
O educatiebunaesteizvorulintregului bine in lume"(I. Kant)
Educatia incepe cu primul zambet, cu prima respiratie si dureaza pana la sfarsitul vietii.
Caminul, casa parinteasaca este izvorul de unde se nasc principiile care stapanesc societatea.
Aici se formeaza caracterul.
Familia constituie locul unde se zamisleste personalitatea copilului, temelia la care se vor
adauga gradinita, scoala, comunitatea, profesia, intregul mediu socio-cultural.
Parintii sunt primele modele.
Copilaria este prima scoala si cea mai importanta din toate cat eexista pelume, ea reprezinta
cei 7 ani fundamentali in educatie.
Copilul imita ceea ce vede. Studiile de specialitate au aratat ca daca transpui un ganditor de
mic in mizerie, el devine mizerabil.
O educatie blanda, delicata, dragastoasa, cu un simt al datorieiva duce la cresterea unor copii
care vor fi delicati, cu trasaturile invatate in familie.
"Eu sunt copilul, tu tii in mainile tale destinul meu.Tu determini, in cea mai mare masura,
daca voi esua in viata. Da-mi, te rog, acele lucruri care sa ma indrept spre fericire!"
Mama e pilda. Marii scriitori au aratatc a "o mama buna valoreaza mai mult decat o suta de
profesori".
Tatal e creierul, e gandirea casei, mama este simtire.
Amandoi reprezinta modele pentru copilul lor, familia reprezentand temelia vietii copilului
de azi si a dultului de maine.
Familia inseamna: IUBIRE, IMPLICARE, INCURAJARE, RABDARE, ATENTIE,
COMUNICARE, FERMITATE, BLADETE, PRIETENTIE, ECHILIBRU, SCOALA... scoala
celor "7 ani de-acasa", unde copilul acumuleaza un bagaj esential de deprinderi. Acestea se
formeaza farac onstrangere, prin comunicare, indrumare, rabdare si foarte multa DRAGOSTE.
Progresele copilului sunt lente, insaa cestea se inradacineaza pe masura ce creste si se
sedimenteaza bine in caracterul copilului pe termen lung.
Oglinda educatieipe care o ofera parintii copiilor o reprezinta comportamentul copiilor in
public.
Educatia, bunelemaniere, regulile morale sunt cheia catre integrarea copilului in societate.
Educatia primita in cei " 7 de-acasa" depinde de relatia afectiva dintre parinti si copil, de valorile
pe care se bazeaza familiasi pe care le transmitem copilului. Deci, aceasta sintagma reprezinta
"pasaportul" pentru reusitele viitoare ale copilului.
Educatia inceputa in familie este continuata insa, de dascali, educatori de profesie iar, la
maturitate rolul revine autoeducatiei. Adultii din jurul copilului trebuie sa-l educe pe calea corecta,
sa-l indrume atunci cand intervin derapaje si sa-l ajute sa devina, nu numai viitorul adult educat,
ci sa se transforme din obiect al educatiei in subiect al propriei sale educatii, creandu-i, astfel
oportunitatea de a deveni adultul responsabil de maine.
Bibliografie:
• GoluPantelimon, ZlateMielu, Verza Emil -
"Psihologiacopilului",Edituradidacticasipedagogica, Bucuresti, 1984
• Barbacariu Maria, Dumitrescu Mariana, BarbulescuNela - "Consiliereparentala in
gradinita", Editura Diana, Pitesti, 2014
933
L’EDUCATION FAMILLIALE
PROFESOR CARATAȘ ADELA-MONICA

LICEUL TEORETIC „TRAIAN”, CONSTANTA
La condition humaine, le comportement, la raison, la justice, le langage, le bien et le mal ont

représenté, depuis toujours, de vrais mystères de l’humanité. Mais l’un des thèmes les plus
intéressants reste, sans doute, l’éducation.
Bien que beaucoup entendent par „éducation” seulement le niveau de connaissances d’une
personne, il faut être conscient que ce terme englobe plusieurs sens qui sont la clé de la vraie
compréhension de cette notion. Pour povoir pénétrer dans la profondeur de ce thème, si débattu le
long des siècles, il faut commencer par son fondement: l’éducation familliale.
L’éducation est un processus complexe, qui commence dès l’enfance et se continue tout au
long de la vie. Mais la période la plus importante est sans doute l’enfance: c’est alors que l’enfant
développe des aptitudes de base et des compétences sociales, on met les bases de son caractère, en
milieu famillial. Les membres d’une famille évoluent ensemble, chacun contribuant à la formation
de l’enfant. Ce dernier est appris à être bon, respecteux, honnête et altruiste. Ces vertus morales
sont acquises à l’aide de l’exemple personnel des parents, grands-parents, frères et soeurs, car,
pendant les premières années de vie, l’enfant apprend par imitation. En plus, il découvre comment
se comporter en société, comment être rational et moral envers les autres et avoir le contrôle de
ses propres actions. Mais avant tout, l’enfant acquiert une habileté très importante: celle de parler.
De la prononciation des mots simples à la compréhension des règles de saluer en société, l’enfant
forme son langage, une caracteristique extrêmement importante pour chaque homme, car chacun
s’identifie par son langage.
En conclusion, l’éducation familliale constitue une période très importante dans la formation
de l’enfant et nous, les parents, devons nous impliquer pour former une societé d’hommes éduqués.
Bibliografie:
 Émile Benveniste, „Probleme de lingvistica generala”, Editura Teora 2000, volumul 1
 Leszek Kolakowski, „Conferinte mici pe teme mari”, Editura Paidea, 2003
 www.genesis.ro
934
EDUCAȚIA COPILULUI IN FAMILIE
PROFESOR INVAȚAMANT PRIMAR CARDAȘ NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 6 VULCAN – HUNEDOARA
,, Educaţia este arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta atitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele.’’ (Platon)
În educaţia copiilor este importantă şi pregătirea părinţilor pentru această "meserie". Nimeni
nu se naşte învăţat, însă putem cunoaşte sau însuşi unele lucruri din cărţi sau din sfaturile altora cu
experienţă.
Copilul este un recipient emoţional şi un partener în dialogul emoţional care se instalează
între el şi mamă, de la naştere. Comunicarea implică nu numai limbajul oral (vorbirea), ci şi cel
non-verbal, "limbajul corpului", în care mesajele sunt transmise prin timbrul vocii, expresivitatea
mimico-facială, poziţia corpului, gesturi. Nu se poate vorbi de o bună comunicare în absenţa
limbajului corpului, care este esenţial în comunicare.
Cea mai eficientă metodă de educare este aceea de a face noi înşine ceea ce-i învăţăm pe
alţii. Marele secret constă în faptul că educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu,
ambient, climat de afecţiune, precum şi căutarea şi dezvoltarea raporturilor simple, imediate şi
iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire şi credinţă.
Pentru a crea climatul unei familii senine, e nevoie însă de răbdare, iubire, blândeţe, bunătate
fără margini.
Mai sunt şi astăzi părinţi care adoptă în educaţia copilului două atitudini greşite:
- prima este aceea a „îngăduinţei prea mari" pentru că nu vor să fie autoritari, înţelegând că
educaţia înseamnă „a nu impune, a nu condiţiona, a nu limita";
- a doua atitudine este cea a „reprimării", manifestată prin: raporturi dure între părinţi şi
copii, pedepse aplicate la încălcarea legii (regulii), aplicarea acelui „NU intransigent şi sistematic".
Pentru depăşirea acestor atitudini, e necesară aplicarea unui sistem preventiv ce constă în
educarea prin bunătate. Copilul este ajutat cu blândeţe să observe aceeaşi lege (regulă) folosind
mijloacele cele mai eficiente şi adaptate acestui scop.
Educaţia nu e programată să se desfăşoare în anumite zile, ore sau locuri, ci e urmărită
continuu în desfăşurarea vieţii zilnice, într-un climat familial prin de încredere, într-un stil de
iubire.
Elementele esenţiale ce stau la baza acestei metode educaţionale sunt: Iubirea și Rațiunea.
Iubirea reprezintă fundamentul educaţiei, iar raţiunea şi educaţia religioasă reprezintă
materialul din care acesta se construieşte.
Educaţia o putem face iubind şi iubirea aparţine inimii. Fără iubire nu vom ajunge la sufletele
copiilor care resping duritatea şi severitatea, care deşi nu se recomandă a fi folosite, din nefericire
încă se mai practică.
Toată iubirea pe care părinţii doresc să o primească de la copiii lor, trebuie s-o dăruiască mai
întâi ei, ţinând cont şi de dorinţele lor:
- de a fi împreună cu ei;
- de a le lăsa libertatea de a se manifesta prin râsete, voie bună, alergări, jocuri, gălăgie,
pentru ca aceştia să se poată bucura din plin de copilărie.
Raţiunea
În educaţia copiilor, părinţii trebuie să fie conduşi de raţiune, străduindu-se:
- să convingă copilul cu bunătate şi răbdare prin: dialog deschis, corijare iubitoare;
- să ceară cu discreţie copilului doar ceea ce în realitate este capabil să dea, manifestând în
acelaşi timp o mare încredere în el, „ajutându-l să atingă ţinte din ce în ce mai înalte".
Familia de azi are tot mai puţin timp de a sta împreună, de a dialoga. Chiar şi atunci când
sunt împreună, „fac tăcere” pentru a nu-l deranja pe cel aflat în extaz în faţa televizorului,
calculatorului, telefonului etc. Astfel, copiii simt că sunt neglijaţi şi se întreabă pe bună dreptate:
„Cum pot spune părinţii că vor tot ce-i mai bun pentru mine, când nici măcar nu mă cunosc?", sau
„Spun că mă iubesc, dar eu nu remarc acest lucru!"
935
În goana după a „a avea" părinţii dedică tot mai mult timp pentru realizări materiale, uneori
împinşi de dorinţa de a fi mai presus ca ceilalţi, uitând că „a fi" OM şi „a forma" OAMENII de
mâine e o datorie mai presus de toate. Părinţii trebuie:
- să acorde suficient timp copiilor pentru ca aceştia să-şi exprime liber părerile lor,
- să-i asculte,
- să-i lase să vorbească.
Câştigându-le încrederea, aceasta trebuie menţinută prin:
- mărirea sentimentului de valoare personală a copilului evitând folosirea cuvintelor: rău,
leneş, urât, prost, obraznic, etc. sau a expresiilor: „Nu eşti bun de nimic!". „Mi-e ruşine cu tine!",
care-l determină pe copil să nutrească sentimentul de ruşine şi nemulţumire de sine;
- acordându-i atenţie, copilul simte că este important, însă tratat cu asprime simte că are o
valoare mai mică;
- părinţii sunt datori să le respecte intimitatea, să nu vorbească cu alţii despre defectele lor,
insuccesele de la şcoală, să nu-i ia în râs pentru primele lor simpatii, să se întreţină familiar cu
copiii lor cât mai mult timp posibil, să răspundă cu răbdare la întrebările lor stându-le la dispoziţie
fără a se arăta plictisiţi, să se joace cu ei când sunt mici pentru ca aceştia să simtă că sunt iubiţi.
„Fără iubire nu există încredere şi fără încredere nu poate fi vorba de educaţie".
Corijarea iubitoare
- Este important să nu pedepsim niciodată decât după ce am epuizat toate celelalte mijloace;
- Pentru a corija, să se aştepte momentul potrivit;
- Să fie lăsată întotdeauna speranţa iertării;
- Dacă totuşi e necesară aplicarea unei pedepse, aceasta trebuie să fie de aşa natură încât să-
i facă să devină mai buni.
BIBLIOGRAFIE:
1. Stern, H. H, ,,Educarea părinţilor în lume’’, 1972, E.D.P., Bucureşti;
2. Vrasmaş E., ,,Consilierea și educația părinţilor”, 2005, Ed. Aramis, Bucureşti;
936
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV.PRIMAR CARJAN LAURA GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 99 BUCUREȘTI
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla lui să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica lui să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în
profilul moral-spiritual al acestuia.
Principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc
pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente
răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Ingredientele de mai sus sunt rezultatul unor ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai
străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţiile sunt, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și
exemplul personal, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
937
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile
din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
938
LECTURA CA ABILITATE DE VIATA IN EDUCATIA TIMPURIE
PROF. CARP MONICA

COLEGIUL ECONOMIC “VIRGIL MADGEARU”, GALATI
“Nu avem încă un Manual de introducere generală în lectură, un manual care să transforme
acest viciu modern al lecturii într-o tehnică, într-un instrument de alimentare spirituală. Lectura
este pentru omul contemporan un viciu sau o osândă. Citim că să trecem examenele, ca să omorâm
timpul sau citind din profesiune. Lectura ar putea implica şi funcţii mai nobile. Lectura ar putea fi
un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un instrument de informaţie sau de
contemplaţie estetică”. (M. Eliade, Tehnica şi educaţia culturii spiritului, în Taina Indiei,
Bucureşti, Ed. Icar, 1991, p.89).
În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca
adult.
Provocările cu care se confruntă educaţia pentru lectură în societatea modernă şi
postmodernă sunt concentrate în fenomenul de „criză a lecturii”, asociat tot mai mult cu cel de
„criză a şcolii”.
O societate fără dragoste de carte este o societate care încet, dar sigur, se autodesfiinţează,
deoarece fără cultură şi educaţie nu este posibil progresul individului şi al societăţii.
Societatea modernă evidenţiază faptul că „practicele sociale ale lecturii sunt pentru toţi o
miză culturală, politică, economică care depăşeşte pe larg problema învăţării şcolare”. Aşa se
explică evoluţia celor ce citesc, la nivel de capacităţi, gusturi, obişnuinţe, dar şi a editurilor,
librăriilor, bibliotecilor, documentariştilor, chiar a politicienilor, implicaţi, mai nou, în lupta contra
analfabetismului funcţional (Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la formation,
deuxieme edition, Nathan, Paris, 1998, p. 6)
Una dintre problemele cele mai frecvente care îi preocupă pe părinții copiilor și care, într-
adevăr, are influență pe termen lung asupra parcursului școlar al copilului, este interesul pentru
lectură. Un astfel de interes poate fi cultivat prin acțiuni susținute, încă de la vârste fragede ale
copilului, când părintele îi poate citi cu voce tare.
Interesul pentru lectură nu trebuie forțat, ci trebuie sprijinit cu răbdare, în timp, cu atât mai
mult cu cât cititul este o abilitate esențială pentru întreg procesul de învățare. De aceea, plăcerea
de a citi se construiește împreună, de către părinte cu copilul său, lectura cu voce tare, încă de la
vârste foarte fragede, oferă o mulțime de beneficii pentru dezvoltarea copilului, precum:
• formează copiilor abilitățile de a asculta, de a acorda atenție, de a se concentra și de a
memora;
• ajută la înțelegerea sensul cuvintelor, familiarizându-i cu sunetele și limba, construindu-le,
în timp, vocabularul;
• Prin lectură, creierul asimilează constant noi informaţii, modalităţi inedite de a rezolva
probleme, de a face corelaţii. În plus, imaginaţia este stimulată, la fel şi dorinţa de a înţelege felul
în care se petrec lucrurile din jur;
• copilul află cuvinte noi şi le reţine mai uşor, fiind nevoit să le înţeleagă într-un context dat.
Astfel, îşi îmbunătăţeşte abilitatea de a înţelege şi de a asculta activ;
• transmite copiilor dragostea pentru lectură și învățat;
• îmbunătățește abilitățile de comunicare prin dezvoltarea simțurilor;
• creşte puterea de concentrare - Cititul este un exerciţiu laborios, care necesită concentrare
şi disciplină. Poate că la început copilul se va plictisi, dar pe măsură ce intra în atmosferă şi în
miezul poveştii, acţiunea îl va fascina şi îi va capta atenţia;
939
• sporeşte capacitatea de memorare. Atunci când parcurge un text scris, copilul poate reveni
la anumite pasaje, le poate înţelege mai bine, ba chiar învăţa pe dinafară. Dacă e preşcolar, aproape
sigur va citi cu voce tare: un bun prilej pentru a-şi exersa discursul şi intonaţia, însuşiri care-l vor
ajuta mai departe, în viaţă;
• stimulează imaginația și creativitatea;
• lectura timpurie îi oferă copilului accesul către alte lumi, situaţii şi poveşti, îl ajută se
exploreze situaţii de viaţă din unghiuri diferite, să descopere soluţionări diferite. În plus, prin
lectură are posibilitatea de a-şi crea eroi, modele pozitive care-l vor ajuta mai târziu să ia deciziile
cele mai înţelepte. Dar şi modele negative, cu ajutorul cărora va şti să facă diferenţa dintre bine şi
rău şi să înţeleagă consecinţele acţiunilor sale;
• ajută la exersarea răbdării - Una dintre principalele probleme ale copiilor este lipsa răbdării.
Cititul îi ajută să încetinească ritmul, să reflecteze, să ia decizii bine gândite şi calculate;
• facilitează înțelesul unor concepte precum poveste, numere, litere, culori, forme și le oferă
informații despre lumea din jurul lor;
• ajută la dezvoltarea abilităților de gândire încă de la vârste fragede. Atunci când îi citești,
copilul învață să înțeleagă cauza și efectul, învață să exerseze logica, dar și să gândească în termeni
abstracți;
• îmbunatăţirea stării generale de spirit;
• lectura îi ajută pe copii să depășească stările de anxietate și stres.
Lectura contribuie la dezvoltarea inteligenţei cognitive, tot prin citit ne putem cultiva şi alte
două forme ale inteligenţei: cea emoţională şi cea raţională. Prin urmare, lectură este un instrument
extrem de important atât în cunoaşterea propriei persoane, cât şi în descoperirea celorlalţi şi a
lumii.” Cu cât începe mai devreme, cu atât lectura este mai benefică și va avea efecte uluitoare
asupra dezvoltării psihomotorii a celui mic, contribuind la formarea lui ca individ responsabil de
propria lui învățare și ca un cetățean autonom cu un set autentic de valori ce va da un sens important
lumii lui”. (http://www.questfield.ro/de-ce-este-importanta-lectura/)
Lectura nu poate fi, desigur, lipsită de entuziasmul și bucuria de petrece timpul cu familia.
Cititul poate fi, în timp, transformat într-un moment mult așteptat de copil prin intermediul căruia
acesta să asocieze lectura cu dragostea și, atunci când va crește, să promoveze, la rândul lui,
valorile și beneficiile cărților.
Cu alte cuvinte, mai simplu spus, toate problemele lumii actuale se pot rezolva prin educaţie,
aceasta putând duce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi a sentimentelor umane, la
promovarea valorilor. Şi totul începe de la cartea de citit, de la lectură, de la dragostea de carte.
Bibliografie:
Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la formation, deuxieme edition, Nathan,
Paris, 1998;
M. Eliade, Tehnica şi educaţia culturii spiritului, în Taina Indiei, Bucureşti, Ed. Icar, 1991;
Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
https://www.asociatiacurteaveche.ro/ro/cum-sa-starnesti-interesul-copiilor-mici-si-
bebelusilor-pentru-carti/;
http://www.questfield.ro/de-ce-este-importanta-lectura/
940
EXEMPLUL FAMILIEI -FACTOR IMPORTANT AL EDUCATIEI
COPIILOR
PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR CARPEN ELENA

SCOALA GIMNAZIALA MANECIU
SAT MANECIU PAMANTENI
JUD. PRAHOVA
Ne dorim cu totii copii care sa ne asculte, sa fie cuminti, sa nu ni se impotriveasca si sa

spuna cu usurinta: da !
Cat de greu se poate realiza acest lucru, care sunt masurile pe care trebuie sa le luam, ce
exemple putem sa le da copiilor nostri ca sa obtinem rezultatele dorite ?
Viata de familie contribuie cu un coeficient insemnat la modelarea omului din toate punctele
de vedere si ,cel mai important, la indemana oricui este exemplul personal.
Exemplele folosite in educarea copiilor nu sunt numai fapte izolate savarsite in diferite
imprejurari, numai unele manifestari din anumite ocazii. Tot atat de importante sunt situatiile
permanente sau de lunga durata care alcatuiesc atmosfera si stilul de viata al familei. Aceasta
constituie pentru copil un model continuu, care influinteaza dezvoltarea lui.
Orice gest, orice fapta, imprejurare sau atitudine devin obiect de imitatie pentru copil.A. S.
Makarenko a descris admirabil puterea educativa a exemplelor din punct de vedere al caracterului
sau intentionat sau neintentionat.
,,Sa nu credeti ca educatia copilului se face numai atunci cand vorbiti cu el, cand il povatuiti
sau ii porunciti.Il educati in fiecare moment al vietii voastre ,chiar si atunci cand nu sunteti acasa.
Felul in care va imbracati, in care vorbiti cu alti oameni si despre alti oameni, modul in care va
bucurati sau va intristati, in care va purtati cu prietenii sau dusmanii, felul in care radeti sau cititi
ziarul-toate acestea au pentru copil o mare insemnatate. Copilul vostru vede sau simte cea mai
mica schimbare de ton, orice subtilitate a gandurilor voastre ,ajunge la dansul pe cai pe care voi
nu le observati. »
(A.S. Makarenko-,,Opere pedagogice alese »)
Eficacitaea exemplului familiei depinde de multe conditii sau implica mai multe cerinte,
printre care mentionam :
-exemplul sa se adreseze direct copilului, sa ii fie accesibil ,sa il impresioneze sau sa il
cucereasca ;
-exemplele oferite sa fie in acord cu vorbele celor din jurul copiilor ;
-exemplele variate sunt preferabile repetarii aceluiasi exmplu ;
-nu cere copilului ceea ce nu faci tu!
Stesul vietii cotidiene ii determina pe parinti, cel mai adesea, sa-si descarce frustarile zilnice
asupra copilului .Aici intervine puterea de autocontrol pe care numai adultul si-o poate impune, in
asa fel incat copilul sa nu sufere din aceasta cauza. O astfel de descacare nervoasa lasa urme adanci
in pesonalitaea copilului care este in formare.
El are nevoie de mediu parintesc cald, linistitor. Daca o astfel de atmosfera nu este asigurata
,el este proiectat catre lumea celor duri, incapatanati si instabil.
Bineinteles ca EL-copilul -nu trebuie rupt de problemele cotidiene, trebuie familiarizat cu
toate acestea ; dar nu implicat direct in ele si nu descarcat asupra lui necazurile noastre.
Lasandu-le copiilor posibilitatea de a-si trai copilaria, de a se bucura de lumea jocurilor si a
jucariilor si nu le inlocuiti de tot universul cu Zane si Feti-Frumosi cu problemele noastre.
Atitudinea potrivita fata de copii trebuie sa fie un exemplu demn de urmat, printr-un mod
de viata corect, echilibrat, printr-un comportament civilizat si relatii cuviincioase intre ei si cei din
jur, caci :,,Cruzimea naste cruzime, blandetea -blandete » H.Spencer
941
CÂTEVA ÎNVĂŢĂTURI DE LA PĂRINŢI PENTRU COPII
CĂŞUŢIU DELIA- ŞCOALA GIMNAZIALĂ ARON COTRUŞ, ARAD
Salutul şi mulţumirea
A saluta şi a mulţumi sunt elementele esenţiale ale bunelor maniere. De aceea, e bine să se
înceapă cu ele atunci când îi învăţăm pe cei mici regulile de comportament în societate. Copilul
trebuie învăţat să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite. A mulţumi ţine nu
numai de educaţie, ci şi de respectul pe care îl arăţi celuilalt.
De asemenea, trebuie sfătuit să salute persoanele pe care le întâlneşte. În cazul în care cineva
cunoscut trece pe lângă el şi pare a nu-l observa, este bine să îl salute cu voce tare sau să întindă o
mână către el. Gestul acesta o va trezi din gânduri pe respectiva persoană şi va aprecia buna intenţie
a copilului. De asemenea, băieţii trebuie să ştie că ei sunt cei care salută fetele primii.
Comportamentul la masă
De multe ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai când ajung să fie puşi la masă. De
aceea este indicat să li se explice câteva reguli de bună creştere atunci când se mănâncă în familie
sau la altcineva. În primul rând orice joacă trebuie să înceteze atunci când mănâncă. De asemenea,
coatele nu se aşază pe masă, ci eventual doar antebraţele pe marginea mesei. Folosirea tacâmurilor
este obligatorie. La masă nu se vorbeşte cu gura plină, nu se plescăie şi nu se soarbe supa sau
ciorba. La fel de important este să înveţe să nu mănânce înainte ca toată lumea să se aşeze la masă.
Comportamentul în locurile publice

În locurile publice nu se vorbeşte tare şi nici nu este indicat să te manifeşti agresiv. Copiii
preşcolari încalcă această regulă de cele mai multe ori, pentru că încă nu înţeleg constrângerile
sociale şi nu şi-au dezvoltat capacitatea de autocontrol.
Regula cea mai importantă este să fie învăţaţi să traverseze numai pe culoarea verde a
semaforului şi numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie
să înveţe că nu au voie să arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special amenajate. La fel
ca un adult, nici copilul nu ar trebui să mănânce pe stradă, însă dacă situaţia o impune atunci este
permis.
Comportamentul faţă de adulţii implicaţi într-o conversaţie

Una dintre primele bune maniere pe care părinţii îi învaţă pe copii este să nu îi întrerupă pe
ceilalţi atunci când vorbesc la telefon, sau poartă un dialog cu alte persoane. Este şi prima regulă
de comportament pe care cei mici au tendinţa să o uite. Trebuie învăţaţi că dialogurile dintre adulţi
trebuie întrerupte doar pentru motive bine întemeiate. Copilul trebuie ajutat să-şi dea seama de
eventualele pauze din dialogul unor adulţi şi numai când le identifică să-şi permită să întrerupă.
942
„CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA”
PROF. CATANA ION FLORIN(SCOALA GIMNAZIALA MUSATESTI)
Ca profesor, descopăr în fiecare an, în cazul elevilor mei, ce efecte dramatice poate avea
lipsa comunicării între membrii familiei. Copilul nu-și poate exprima propriile nevoi pentru că nu
le poate identifica. Frustrarea este astfel prezentă de ambele părți: pe de o parte copilul, pentru că
noi, ca părinți, nu-i facilităm accesul la informațiile necesare, și pe de altă parte părinții, pentru că
fiul/fiica nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani
de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă
numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în
toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie
şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât
şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie,
topică ori dezacord dintre părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la
diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil,
nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei
sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi
motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin
stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă
faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat
permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea
tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană
comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în
societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi
943
,,CEI 7 ANI DE ACASA,,
PROF. INV. PRESCOLAR CATANA MIRABELA

SCOALA GIMNAZIALA MUSATESTI
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile
cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare.
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un
copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a
părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde
programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la
grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi
unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare
între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim
de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera
cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că
această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul
necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot
solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate
activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin
afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi
şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie
întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor
de la grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a
le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a
învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui
părinte, precum şi de interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii
trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, săi organizeze corespunzător spaţiul,
să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu
adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
944
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR, CATANA VIORICA

ŞCOALA GIMNAZIALA GRIGORE MOISIL ULMENI
LOC. ULMENI,JUD CALARASI
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea şi socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice,
sociale şi implicit etapele sau ciclul de creştere.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, educaţia primită de acesta până la şapte ani,
fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Fiind în primul rând, cadrul existenţei biofizice
al dezvoltării copilului,principalul obiectiv al familiei trebuie să fie, păstrarea sănătăţii, creşterea
normală şi călirea organismului.
Copilul nu are nevoie numai de adăpost, hrană şi haine,familia şi căminul reprezintă pentru
copil şi ,,şcoala primilor ani,, în care se pun bazele viitoarei sale conştiinţe,ale tuturor trăsăturilor
care îl vor defini ca om întreg,ca persoană cu statut social.
Părinţii reprezintă primii mentori reali în viaţa copilului, furnizându-i primele repere de
orientare în lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile şi fenomenele din natură şi din
societate, primele sfaturi, norme şi reguli de conduită.
Părinţii trebuie să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită în viaţa copilului, să
cunoască faptul că educaţia dată propriului copil este diferită de celelalte, iar copilul trebuie
pregătit corespunzător.
Începând cu primii ani de viaţă, copilul preia de la părinţi gesturi, atitudini, limbajul,
exemple de comportament poeiitive ca: sârguinţa, cinstea, politeţea, sociabilitatea, iniţiative
creatoare, dispoziţia de colaborare.
Toate acestea cer calm, înţelegere, răbdare, dragoste faţă de copil. Nu frica trebuie să-l
determine pe copil să facă fapte bune.
Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită, respectat atât de copil cât şi
de părinţi.
Este o greşală a părinţilor faptul că interzic copiilor apucarea, desfacerea, pipăirea, privirea
şi chiar dezmembrarea jucăriilor. Activismul precum şi curiozitatea acută de a ceea, tot ce-l
înconjoară trebuiesc stimulate, încurajate, înţelegând faptul că fiecare copil este o fiinţă autonomă.
Cultivarea dragostei faţă de frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust
al copilului faţă de ţinuta şi locuinşa sa precum şi relaţiile cu cei din jur.
Orice experienţă de viaţă, orice relaţie afectivă vor fi resimţite în funcţie de bazele oferite de
familie. Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, principala structură
protectoare absolut necesară existenţei lui.
"Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care
le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al
Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă
el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
945
exprimarea mulţumirii şi a bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea,
este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau
o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.
946
FAMILIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ȘI EDUCAȚIA
CATARGIU CĂTĂLINA-ELENA, ÎNVĂȚĂTAORE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ”IULIU HAȚIEGANU„CLUJ-NAPOCA
”Piatra de temelie a societății este familia.Când s-a prăbușit familia, s-a prăbușit
totul.„(părintele Atanasie Ștefănescu)
Din punct de vedere etimologic cuvântul „familie”provine din latinescul familia. Acest
termen se întâlnește aproximativ în aceiași formă și în alte limbi și anume italiană(famiglia),
spaniolă(familia), franceză(famille) și germană(Familie).
Putem spune că familia este o comunitate mică formată din persoane înrudite prin căsătorie
sau sânge, un neam ce reprezintă o succesiune de generații care au un strămoș comun.
Familia tradițională are la bază căsătoriea dintre un bărbat și o femeie care își unesc destinele
în fața societății și cel mai important moment în fața Bunului Dumnezeu.
Încă din cele mai vechi timpuri rolul familiei era acela de a procrea, de a duce mai departe
specia umană, de a popula pământul. Familia străveche era formată din mulți membri. Rolul mamei
era acela de avea grijă de copii, de casă, de educația copiilor, iar rolul tatălui era acela de a asigura
familiei hrana și bunăstarea.
Familia încă din cele mai vechi timpuri poate îndeplini mai multe funcții. Aceste funcții ale
familiei sunt:
-funcția economică-este considerată de către multe familii din societatea contemporană cea
mai importantă. Deoarece având bani le poți face pe toate, poți să-ți dezvolți familia pe toate
planurile;
-funcția de socializare- se referă la modul cum comunică familia cu ceilalți membri și ce
valori morale se transmit din generație în generație;
-funcția de solidaritate-se referă la modul cum sunt învățați de mici să se ajute între ei, să
ajute și pe alții. Această funcție are un rol din ce în ce mai slab în zilele noastre;
-funcția sexual-reproductivă- se referă la modul în care cei doi parteneri dintr-o căsătorie își
satisfac nevoile sexuale reciprocă sau în vederea procreeri. În societate contemporană ținănd cont
și de celelalte trei funcții amintite mai sus se pune accentul mai mult pe satifacerea nevoilor sexuale
decât pe reproducere;
În vremurile noastre, în societatea contemporană, familiile nu mai sunt așa numeroase.
Cuplurile căsătorite nu mai fac așa mulți copii ca în vremurile străvechi. Acum tinerii pun mai
mult accent pe dezvolatre profesională mai întâi și apoi se gândesc la întemeierea unei
familii.Vârsta cuplurilor care se căsătoresc a crescut față de vârsta când se căsătoreau bunicii
noștri. Pe vremea bunicilor tinerii se căsătorea până la vârsta de 20 de ani, în societatea
contemporană căsătoriile au loc cel mai des între tineri de 26/30 de ani .Căsătorindu-se așa de
târziu nici numărul de copii născuți în aceste familii nu este prea mare. Aici putem discuta și despre
dorința tinerilor căsătoriți de a avea copii. Multe cupluri nu-și doresc sau altele nu pot avea din
diferite motive. Cei care nu doresc copii se axează mai mult pe dezvoltarea lor profesională și
atunci nu prea mai au timp să-l aloce copiilor. În cazurile acestea, majoritatea copiilor sunt crescuți
de bunici în cel mai fericit caz sau de către bone specializate sau nu, sau dacă nu, copiii sunt duși
la creșe. În funcție de numărul de copii putem calsifica familiile din societatea noastră astfel:
-familii fără copii-sunt familiile care nu au copii că nu vor sau nu pot avea copii. Se vorbește
din ce în ce mai mult de inferilitatea la cuplurile căsătorite. Această infertilitate poate fi pusă pe
seama vârstei sau a unor probleme medicale.
-familii cu un singur copil-cea mai des întâlnită în sociatea noastră, așa cum am amintit mai
sus familiile din ziua de azi nu prea mai fac copii datorită vârtstei sau că și ei au fost singuri la
părinți. Din punctul meu de vedere acești părinți sunt egoiști deoarec îi iau copilului bucuria unui
frate sau a unei surioare. Acești copii vor deveni și ei egoiști, foarte greu își vor face un prieten,
consideră că totul li se cuvine. Neavând frați/surori acest copil va trăi mai mult printre adulți se va
maturiza mult mai repede sărind peste unele etape din copilărie.
947
-familia cu doi copii-este familia cea mai apreciată deoarece copiii născuți în aceste familii
au în primul rând avantajul unui partener de joacă, rolurile și activitățile sunt împărțite. Avantajul
fratelui mai mic este acela că va învăța de la cel mai mare mai ușor unele lucruri decât de la părinți.
Acest lucru pot să-l spun din propria experiență. Familia mea este formată din patru membri și
anume eu, soțul și cei doi copii. Cu toate că diferența dintre cei doi este una destul de mare, cea
mică învață mult mai repede de la fratele ei decăt de la noi. La acestă vârstă imitația are rolul cel
mai important. Mereu fetița mai mică vrea să facă ceea ce face și cel mare, deprinderile ei au fost
mult mai repede dezvoltate decât la cel mare. Și cel mare trebuie învățat și conștientizat că trebuie
să o ajute, să-i explice și s-o îndrume. Apar uneori și conflicte dar dacă le gestionăm cum trebuie
totul este bine.
-familiile cu trei sau mai mulți copiisunt mai rar întâlnite în mediul urban și mai des în
mediul rural. Aceste familii cu mai mulți copii fac parte și ele la rândul lor din cadrul unor familii
cu mulți copii. De obicei familiile sărace care nu cunosc metodele contaceptive fac mulți copii, cei
din anumite culte religioase nasc mai mulți copii dar am întâlnit și cunosc și familii de preoți
ortodocși cu patru copii. Aceste familii au și avantaje și dezavantaje. Avantajele sunt din
perspectiva frumuseții copiilor și a rolului fiecăruia în casă. Sarcinile se împart la mai mulți, acești
copii se ajută, se cresc unii pe alții, se sprijină. Din câte știu și cunosc cazuri sunt foarte uniți și se
ajută foarte mult unii pe alții. Dezavantajele sunt mai ales atunci când situația financiară a familie
este una precară, atunci acei copii sunt mai mult chinuiți, lipsiți de mâncare, îmbrăcăminte și chiar
lipsa educației și asigurarea sprijinului medical. Un alt dezavantaj este acela că fiind mulți copii
atenția mamei este orientată mereu către cel mai mic iar ceilalți suferă. Acești copii se revoltă, sunt
mai agitați, fac mereu câte o prostioară pentru a atrage atenția părinților. Cu acești copii este mai
greu să lucrezi și la gădiniță/școală. Aici mama are rolul cel mai important, dacă știe cum să
antreneze fiecare copil în creșterea celui mai mic atunci copiii mai mari se simt utili și nu mai sunt
geloși pe cel mic.
Un punct sensibil în societatea noastră este acela al familiilor formate din parteneri de același
sex. Aici numărul de copii este redus deoarece aceștia nu pot avea copii naturali doar dacă au avut
și alte relații heterosexuale cu alți parteneri și s-au născut copii sau dacă au înfiat. Punctul meu de
vedere este că aceste familii nu ar trebui să aibă copii deoarece copiii trebuie să aibă mamă și tată.
Nu sunt împotriva relațiilor dar nu sunt de acort ca acei copii să crească în astfel de medii.
În România știm că alături de români convețuies și alte minorități. Prin căsătoria a doi tineri
pot lua naștere familii formate din părinți care aparțin de culturi/religii diferite. Dacă un partener
renunță la cultura sa și se convertește la cultura soțului/soției atunci acele familii pot fi considerate
familii normale, dacă cei doi parteneri nu renunță nici unul la cultura/tradițiile și religiile lor putem
spune că vorbim de familii mixte. Ei convețuiesc normal, fiecare partener respectându-și cultura
și tradițiile dar le respectă și pe a celuilalt chiar dacă nu aparține acelui cult. Aceste familii sunt
considerate ca fiind cu o gândire liberă, flexibilă și nu sunt afectați de ceea ce spun cei din jur.
Și în cadrul familiilor din societatea contemporană rolul mamei este același ca în vremurile
străvechi. Mama trebuie să aibă grijă de copii, de casă și familie numai că acum și rolul tatălui este
mai important și el poate fi implicat în ceea ce face mama. Cel mai mult se poate vedea implicarea
tatălui atunci când tații își iau ei concediu de creștere a copilului. Din propria experiență vă spun
că este foarte benefic atât pentru copil dar și pentru tată. La primul copil am stat eu în concediu de
creșterea copilului iar la cel de-al doilea a stat soțul meu. Stând cu copilul tatăl învață și află multe
lucruri despre copil pe care nu le poate afla doar prin relația avută de la distanță lăsând tot greul în
spatele soției.
Familia contemporană poate fi văzută ca un grup în care fiecare membru interacționează cu
ceilalți, își spune punctul de vedere, participă la hotărârile familieie, sarcinile sunt împărțite în
funcție de vârstă.
Familiile pot fi clasificate în funcție de membrii care locuiesc sub același acoperiș. Putem
întâlni:
-familia tulpină-este famila ce unește trei generații sub același acoperiș. O întâlnim mai ales
în mediile rurale;
948
-familia extinsă modificată –se referă la acele familii care cu toate că nu stau sub același
acoperiș legăturile dintre ei sunt foarte puternice. Ca și în cazul familiilor de tip tulpină aceste
familii extinse se întâlnesc mai ales în mediul rural.
În ceea ce privește numărul de parteneri care formează o familie în România nu prea știu să
fie familii poligame și anume un partener să aibă mai mulți soți/soții. În țara nostră familiile sunt
monogame adică un partener poate avea doar un soț/soție. Foarte rar se pot întâlni și familii
poligame la minoritățile care convețiuesc în România. Aceștia în funcție de religie și cultură pot
avea familii poligame. Dar românii după tradiții și religie sunt monogami.
În societatea contemporană întâlnim atât familii biparentale cât și familii monoparentale.
Cazurile familiilor monoparentale tind să ocupe un procent din ce în ce mai mare în societatea
actuală. Aceste familii sunt formate din mama/tata și copiii. Sunt multe familii monoparentale în
ziua de astăzi deoarece sunt mulți tineri care nu își asumă rolul de tată, nu recunosc copiii care iau
naștere chiar și într-o relație stabilă nu mai vorbesc de copiii născuți din relații pasagere. Aceste
familii monoparentale sunt formate în mare majoritate din mama și copil/copiii. Mai rar întâlnim
familie formată din tată și copil/copii. Acestea cazuri sunt doar în urma unui divorț, părăsirea
copiilor de către mamă sau în cel mai rău caz decesul mamei. Familiile biparentale sunt formate
din părinți și copii. Aici putem aminti și faptul că aceste familii pot fi și mixte și anume unul din
părinți a mai fost căsătorit sau i-a murit partenerul de viață. În cadrul acestor familii putem întâlni
părinți și copiii tatălui, ai mamei și cei născuți în urma căsătoriei celor doi părinți care au mai fost
căsătoriți. Gestionarea unei asemenea familii este mai grea deoarece vor apărea permanent invidii
între frați chiar dacă trăiesc sub același acoperiș. Rolul părinților este foarte important aici. Ei
trebuie să știe cum să-i facă să înțeleagă că toți sunt la fel pentru ei și chiar dacă nu sunt frați drepți
ei trebuie să se respecte, să se iubească și să formeze o familie unită.
În funcție de modul cum comunică membrii între ei în cadrul familiei ne dăm seama atunci
când copiii intră în colectivitate (grădiniță/școală). Dacă acei copii sunt sociabili, comunică cu
fiecare, împart jucăriile, ajută, sunt bucuroși putem spune că fac parte dintr-o familie deschisă.
Acest tip de famile acceptă sfaturi atât din cadrul familie dar și din exterior. Și cel mai important
lucru la aceste familii este faptul că țin cont de sfaturile primite.
Copiii închiși în ei, egoiști, care nu socializează, nu împart cu ceilalți, putem spune că fac
parte din cadrul familiilor închise care nu le prea place să comunice cu altcineva decât cu cei din
familie, nu acceptă sfaturi de la nimeni. Ei consideră că le știu pe toate și doar ce fac ei este bine.
Din perspectiva cadrului didactic în care mă aflu pot să spun că este foarte greu de lucrat cu acești
copii ,dar mai ales cu păriții care nu acceptă nici un sfat în ceeea ce privește educarea copiilor. Cu
acest tip de părinți trebuie lucrat cu mult tact pedagogic și cu multă răbdare pentru a-i putea face
să se deschidă și să comunice mai bine. Această deschidere a părinților este benefică atât lor dar
mai ales copiilor. Deoarece tradițiile și obișnuințele din familie se transmit de la o generație la alta.
Un alt punct sensibil al familiilor din ziua de astăzi este acela că mulți părinți își obligă copiii
să facă fel de fel de activități doar că și al vecinului face. Aceste activități ar trebui alese de către
copii și nu de către părinți. De aici tragem concluzia că mulți dintre părinți vor să se realizeze prin
intermediul copiilor lor ce nu au reușit ei să facă în copilăria lor datorită posibilităților părinților,
le cer să facă copiii lor. Unii copii vor participa la aceste activități doar de gura părinților și nu se
alege nimic din ceea ce fac ei la acele cursuri. Copiii vor participa la aceste cursuri până în
momentul când se vor revolta, apar pedepse, certuri și chiar bătăi. Părinții ar trebui informați și
învățați la orele de consiliere să-și ajute copiii, să-i îndrume, să-i lase să-și exprime sentimentele
liber în limita bunului simț.
Rolul familiei este acela de a ajuta, sprijini copiii spre ceea ce-și doresc ei să facă. Am întâlnit
mulți copii în cariera mea didactică care făceau parte din familii greu încercate de soartă dar care
se ocupau mereu ca acei copii să vină la școală, să nu le lipsească nimic chiar dacă nu aveau
posibilități. Din experiența de cadru didactic pot spune că acei copii crescuți în familii mai modeste
sunt mult mai educați, respectuoși și cu bun simț. Deoarece ei știu că pentru orice lucru oricât de
mic ar fi mama/tata muncesc din greu. Acești copii din familii modeste își doresc mai mult ca
ceilalți să învețe pentru a-și depăși condiția familiară și financiară. Ei își doresc să ajungă cineva
pentru a-și ajuta în primul rând familia.Comparativ cu aceștia copiii, sunt cei care provin din
949
familii foarte bine poziționate social și financiar. Acești copii consideră că li se cuvine tot chiar și
fără muncă. Acest lucru este format în familie, deoarece părinții nu-i învață să muncească, ei
consideră că tot li se cuvine fără a face ceva în schimb. În societatea contemporană, din păcate,
aceste familii au roluri din ce în ce mai mari. Valorile morale nu se mai respectă. Banii joacă un
rol important, totul se rezumă la bani, copiii din familiile mai modeste foarte greu își fac loc printre
cei cu bani. Este nedrept, dar noi ca oameni ar trebui să luăm atitudine față de aceste nedreptăți
dar să fim și sprijiniți. Din perspectiva cadrului didactic văd aceste lucruri și mulți copii valoroși
dar fără mulți bani se pierd în favoarea unor copii care nu au nici o valoare.
Colaborarea între familie-școală comunitate ar trebui să se facă ținând cont în primul rând
de potențialul copilului nu de potențialul financiar al familiei. Dacă familia nu are încredere în
școală sau alte instituții degeaba mai trimit copiii la școală.
”Copiilor trebuie să le lăsăm o frumoasă moștenire de conștiință mai degrabă decât de aur.„
– PLATON
BIBLIOGRAFIE:
1.Bonchiș,E,(2011) Familia și rolul ei în educarea copilului, Ed.Polirom, Iași,
2 Pescaru, A.,B.(2004) Familia azi, o perspectivă sociopedagogică,Ed.Aramis, București
950
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
ED. CATINCA VRONICA

GRADINITA NR.8 MORENI
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă
propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic
la gradinita sau scoala, sa aiba “cei sapte ani de acasa”.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi
ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi
societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii
oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea
situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune;
limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde
întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale
copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate
interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea
părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează
abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm
de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne
aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu
adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil
(amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie
considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le
asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol
esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de
cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare
sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte in
primii sapte ani din viaţă.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în
mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile
nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi
grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar
chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl
putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui
şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa
bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care
951
va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă
sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă şi pentru că nu va
mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare
cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile
din familie, să socializeze. Normele de conduită in primii sapte ani de viata,se învaţă din familie.
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
952
PROF. INV. PRESCOLAR CATRINA MIRELA

GRADINITA “SPIRIDUSII”, BUCURESTI
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
diferenţa, în timp, între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Şi îl va evita pe cel din urmă.
Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
953
„CEI ȘAPTE ANI DE ACASA” – START ESENȚIAL PENTRU O
VIAȚA FRUMOASA ȘI ECHILIBRATA
PROF. CAUTIȘ PAULA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 ONEȘTI, JUD. BACAU
De multe ori, când se aduce în discuție comportamentul unei persoane de vîrstă mică sau
adultă auzim expresia „are/ nu are cei șapte ani de acasă”. Desigur, aceasta se referă la prezența în
caracterul și comportamentul persoanei vizate a unei educații care servește drept model pentru
ceilalți, sau la lipsa acesteia. De fapt, de cele mai multe ori, această expresie este utilizată atunci
când se dorește evidențierea lipsei bunelor maniere și a unui comportament civilizat în dreptul unei
persoane vizate de această descriere.
ar de ce sunt atât de importanți cei șapte ani de acasă? Deoarece, așa cum ne învață
psihologia, materie de căpătâi pentru orice cadru didactic, în primii ani de viață ai omului au loc
cele mai importante achiziții cognitive și afective, deprinderi motorii și de manualitate, dar se și
conturează primele trăsături de caracter. Odată ce ia contactul cu lumea externă, ființa aceea mică
și plăpândă, puiul de om, începe să înmagazineze informații despre lumea în care trăiește.
Dezvoltarea sa depinde foarte mult de mediul în care își duce existența, iar experiențele din primii
ani de viață îi marchează o traiectorie a experiențelor sale viitoare. Toate lucrurile învățate și trăite
acasă, în mediul familial sunt percepute ca normalitate pentru el. Acest mediu este cel în care
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât
Așadar, aportul cel mai mare în educația timpurie a copiilor îl au părinții, ei fiind primele
modele pentru pruncii lor. Există niște norme sociale și, după caz, anumite cutume care trebuie
respectate cu sfințenie precum: salutul, susținerea unei conversații în public, formule de adresare
față de persoane mai în vârstă sau străine, comportamentul cu prietenii, manierele de la masă,
minime reguli de circulație, de protejare a mediului exterior, a naturii, comportamentul în public.
Pe lângă toate aceste reguli, multe dintre ele însemnând întrebuințarea lui „NU”, în contexte
precum : „nu pune mâna”, „nu face”, „nu râde”, și altele, copilul primește și un set de valori și
atitudini care stau la baza majorității deciziilor din viața de adult. Un lucru care mie mi se pare
esențial în educație este recunoașterea greșelilor proprii. Copilul trebuie să învețe din familie
faptul că orice om poate greși, iar relațiile între oameni se pot repara, chiar dacă de multe ori se
întâmplă lucruri foarte triste între ei. A recunoaște și a-ți cere iertare pentru propria greșeală este
o achiziție pe care fiecare copil trebuie să o dobândească încă din primii ani, deoarece acest lucru
îl va face să fie un adult responsabil, atent cu tot ceea ce face, capabil să ducă sarcini la bun sfârșit,
să fie un om de încredere, să aibă prieteni și oameni de calitate în jurul său. O altă valoare pe care
copilul trebuie să o dobândească în primii ani de viață este tactul și toleranța. Un copil „bine
crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a
cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul
de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Un copil educat în acest sens va evita situațiile
umilitoare pentru ceilalți și va încerca să ajute pe cei aflați în suferință. Întâmplător sau nu, acestea
sunt valorile creștine care au stat la baza civilizației europene.
Deși de multe ori unii părinți așteaptă ca școala să rezolve majoritatea problemelor de
comportament ale copiilor, aruncând de multe ori responsabilitatea pe umerii școlii, aceste situații
sunt indezirabile, deoarece există un timp când se pot face anumite lucruri. Acest timp este cel al
celor „șapte ani de acasă”, iar uneori poate fi prea târziu dacă nu se iau masuri concrete din partea
părinților. Astfel, pentru îndreptarea unor astfel de lacune în educație, trebuie să existe o colaborare
foarte strânsă între școală și familie, cei doi parteneri care stau la baza educației .
să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile
954
pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și
exemplul personal, Eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
955
" MAMA – CHIP DE ICOANĂ "
PROFESOR: CAZACU IONELA RAMONA

ȘCOALA GIMNAZIALA CALISTRAT HOGAȘ
LOCALITATE ROMAN, JUDEȚUL NEAMȚ
O pace cu aripi moi îşi face sălaş în străfundurile mele inocente când mă gândesc la dulcea-
mi mamă, un înger coborât din înalt. Aşa cum Maica Domnului Îl poartă pe Mântuitor în inima sa,
la fel cum soarele este nedespărţit de copilele lui-razele, aşa şi mama mă ocroteşte neîncetat cu
braţele calde ale rugăciunilor ei, căci ,,orice mamă rămâne mamă pentru veşnicie, nu se desparte
de copilul ei când îl naşte. Și nu se desparte de el nici când moare, îl ţine în inima ei.
Imaginea blajină a mamei răsare tainic ca o lumină lină, din codrii de nădejde, atunci când
mă pierd prin hrubele adânci ale întunericului. Ochii săi, topiţi în căldura smereniei, sunt izvorul
unei iubiri tămăduitoare. Asemenea Născătoarei de Dumnezeu care mijloceşte pururea pentru fiii
ei duhovniceşti, măicuţa, cu buzele subţiri şi sărutate de focul macilor, se roagă cu lacrimi de
pocăinţă pentru binele meu. Prin năframa cusută cu suspine i se zăreşte părul moale, în care noaptea
s-a rătăcit şi a uitat să mai plece. Zâmbetul senin, scăldat în puritatea unei margarete, răspândeşte
o bucurie mai presus de fire şi risipeşte întristarea. Adesea îmi pare că al său chip este o floare pe
care zăboveşte dragostea lui Hristos.
Aşa cum un crin îşi ridică potirul spre cer, revărsându-se în el frumuseţea, armonia şi căldura
răsăritului, la fel şi mama este inundată de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Fiind untdelemnul ce
vindecă suferinţele, ea se jertfeşte necontenit pentru mine. Curajoasă precum femeile mironosiţe
care au alergat la mormânt să-L ungă pe Iisus cu arome, mama rămâne demnă în orice situaţie,
cuvintele ei fiind gărzi ale adevărului. Blândă ca un bob de rouă ce niciodată nu îndoaie o petală,
sensibilă ca un câmp cu mii de fire de iarbă ce vibrează la atingerea unui fluture, răbdătoare ca o
sămânţă ce aşteaptă să devină arbore, mama îşi împodobeşte sufletul cu milostenie, devenind o
candelă vie a credinţei ce arde întru slava lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară Maria, izvor al lacrimilor,
a simţit durerea sfâşietoare a fiecărui piron înfipt în palmele şi picioarele Fiului ei, suferind alături
de El şi plângând la Crucea Sa, fiind lângă Mântuitor atât pe pământ, cât şi în cer, unde este
,,îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată’’. Aceeaşi legătură rămâne valabilă şi peste
veacuri, pentru că mama mă înveleşte cu aripile sale protectoare, asemenea unei sălcii ce veghează
râul.
Cu sufletul preaplin de greutăţile vieţii, în genunchi, mama se roagă la icoana Maicii
Domnului, mulţumindu-i pentru fiecare dimineaţă binecuvântată în care mă vede. La fel cum
lebăda, pasărea ce nu murmură nicicând, se sacrifică muribundă pentru a lăsa ca testament câteva
note de glas inefabil, aşa şi măicuţa mea se jertfeşte pentru mine, împlinindu-şi, cu ajutorul lui
Hristos, datoriile de femeie creştină, de soţie şi de mamă. Uneori îmi pare că ea seamănă cu
Preacurata. Când sufletul îmi este prins în cătuşe de tristeţe, la uşa inimii mele bate iubirea
mângâietoare a mamei. Această dragoste vibrează în mine ca un imn sfânt ce mă însoţeste tainic,
mă păzeşte şi îmi trimite rodul rugăciunilor sale, împletit cu harul Duhului Sfânt. Mă înclin în faţa
mamei, îi sărut mâna şi o privesc cu drag, ca pe o icoană. Îi mulţumesc că m-a învăţat să fiu Om,
m-a dus la Biserică, unde am fost botezată în numele Sfintei Treimi, devenind astfel un ostaş din
armata nebiruită a lui Hristos: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat’’.
Fie ca dragostea de Dumnezeu, insuflată de mama, să devină chezăşuitoarea vieţii mele, iar
bucuriile duhovniceşti să-mi lumineze calea spre mântuire! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani, mamă!
956
CEI 7 ANI DE ACASĂ – CARACTERISTICI PSIHOFIZICE
PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR:

CAZAN CARMEN- ELENA
GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR.10, PLOIEȘTI
După o viață intrauterină linișită și cu o dezvoltare într-un ritm rapid, nașterea poate
reprezenta prima traumă trăită de copil. El este nevoit să schimbe mediul de viață și să învețe să
se adapteze noilor condiții. În primii ani de viață, putem vorbi tot de o dezvoltare rapidă atât pe
plan fizic, cât și psihic, astfel încât un copil cu vârsta de aproximativ 3 ani va avea o masă cerebrală
în jur de 75% din greutatea adultă, iar la 6 ani va atinge 95%
Perioada preșcolară, 3-6 ani, cunoaște o dezvoltare complexă asupra sistemului fizic, cât și
psihic. „Expersia celor 7 ani (6 ani) de acasă pe care omul îi are sau nu îi are reflectă tocmai
importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea comportamentelor de
permeabilitate ce își pun pecetea pe comportamentele viitoare.”. Acești ani favorizează implicarea
culturală și socială viitoare a copilului, iar grădinița întărește aceste comportamente dezirabile.
Consolidarea autonomiei începe, la copilul preșcolar, odată cu lărgirea contactului cu mediul
social și cultural din care asimilează modele de viață. Mediul solicită modul de adaptare a
comportamentelor copilului, dar și dezvoltă bazele personalității copilului.
Dezvoltarea capacităților senzoriale și perceptive determină noi forme de reprezentări ale
memoriei și imaginației, care, la rândul lor, dau dimensiuni complexe ale trăirilor anticipative și
fantastice. Acest lucru îi oferă vârstei preșcolare acea unicitate și minunăție care ne face să vorbim
despre "vârsta de aur a copilăriei".
Modificările fizice în această perioadă sunt evidente. Concomitent, au loc un șir de schimbări
asupra organismului preșcolarului: dezvoltarea structurii musculare, pielea devine mai elastică și
mai puțin fragilă, procesul de osificare este mai intens, dantura provizorie începe să se deterioreze
și mugurii danturii definitive se întăresc. Întregul organism devine mai elastic determinnd mișcări
supple și sigure. Toate aceste modificări fizice ajută copilul la o adaptare la mediul de viață, dar și
la mediul social. O asemenea evoluție permite dezvoltarea autonomiei și a conștiinței de sine.
Tot în această perioadă a prescolarității apar și primele diferențe comportamentale dintre
băieți și fete, iar caracteristicile specifice sexului sunt mai evidente spre sfârșitul perioadei. Putem
observa existența unei agitații mai mari la băieți, la o cooperare mai dezvoltată la fete însoțită de
o activitate verbală mai bogată, la o tendință de izolare a băieților în activități de construcții etc.
Fetele interacționează mult mai ușor una cu cealaltă și pot iniția jocuri cu o mai mare lejeritate, iar
băieții își manifestă această agitație prin joc, care poate lua forma unei lupte.
Perioada preșcolară este caracteristică dezvoltării comportamentelor implicate în formarea
autonomiei, care cuprinde deprinderi și obișnuințe legate de comportamentele de îmbrăcare
(propriile decizii la alegerea ținutei), alimentare (ținuta la masă, utilizarea tacâmurilor) și igienă
(folosirea toaletei, spălatul mâinilor, a dinților, pieptănatul părului). Toate aceste deprinderi
oglindesc începutul autonomiei și a formării imaginii de sine. Unii copii pot trece printr-o perioadă
de diminuare a poftei de mâncare între 4 și 5 ani, ce poate determina o lipsă de varietate alimentară
sau chiar o lipsă afectivă.
Mediile sociale, culturale, influențele mass-media, cât și frecventarea grădiniței reprezintă
factori de dezvoltare psihică și primul contact cu cerințe multiple privind autonomia și adaptarea
la viață a preșcolarului.
Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei perioade: aceea a preșcolarului mic (3-4 ani), a
preșcolarului mijlociu (4-5 ani) și a preșcolarului mare (5-6 ani).
Perioada preșcolară mică se caracterizează prin plăcerea copilului de a explora mediul, prin
debutul grădiniței în viața copilului, despărțirea de mamă, de familie, de casă pentru câteva ore și
integrarea lui în colectivitate. Integrarea în colectivitate la această vârstă se poate face cu
dificultate, dar reprezintă primul pas spre dezvoltarea independenței, dar și spre învățarea și
internalizarea regulilor comportamentale și morale.
957
Preșcolarul mijlociu face progrese în ceea ce privește motricitatea, capacitățile de înțelegere,
dar și a însușirilor de personalitate. Apare o îmbogățire a vocabularului și o sensibilititate la
evenimentele din jurul său ce îl va determina să facă aprecieri, relativ corecte, față de
comportamentul altora.
Preșcolarul mare începe să manifeste o reticență a situațiilor penibile datorită capacității de
înțelegere mai adecvate a situațiilor și raporturilor de cauzalitate. La 5 ani, copilul utilizează
propoziții complete, dezvoltate, cu structuri gramaticale de cele mai multe ori corecte. Copilul
prezintă o mai mare adaptare la mediu, o autonomie în plină dezvoltare, abilități prin care își
manifestă dorința de a-i fi de ajutor adultului. Este perioada când putem descoperi diferite talente
ale copiilor, aceștia vor începe să manifeste interes față de: desen, muzică, artizanat, construcții,
teatru.
Copilul în această perioadă a preșcolarității este preocupat de cunoașterea interiorului și a
exteriorului locuinței, grădiniței, al magazinului, de identificare spațială și localizarea diferitelor
obiecte. Memoria iconică se dezvoltă din ce în ce mai mult (vor ști unde se regăsesc anumite
obiecte), dar și capacitatea de memorare (memorarea poeziilor, a regulilor de joc).
Capacitatea de concentrare și atenție crește în funcție de vârsta copilului și a dezvoltării sale
intelectuale specific vârstei: "5-7 minute - preșcolarul mic, la 12-14 minute la preșcolarul mijlociu
și la 20-25 minute la cel mare în situații obișnuite și chiar 45-50 minute în joc, în audiție ori
vizualizarea de filme sau piese de teatru.".
Jocul reprezintă activitatea fundamentală la vârsta preșcolară, neavând nevoie de un scop, și
care permite stimularea capacităților intelectuale și motrice. La 3 ani, jocul este mai mult legat de
obiecte și de capacitatea copilului de a le folosi. La 4 ani, jocul nu mai este atât de izolat și copilul
preferă să aibă partener de joc. La 5 ani, sau poate și mai devreme, poate apărea prima experiență
de joc de rol. Multe jocuri se desfășoară pe baza imitației și a dorinței de testare a unor activități
profesionale(de-a doctoral). În jurul vârstei de 6 ani, își fac apariția jocurile cu reguli în care
domină strategiile intelectuale (de-a v-ați ascunselea).
Jocul efectuat cu pasiune și bucurie răspunde nevoii de dezvoltare a personalității și a sinelui
în raport cu viața. Foarte important este rolul jocului ca instrument și mijloc al educației sociale și
morale. Prin joc, copilului i se facilitează acceptarea unor aspecte și reguli de viață social.
Bibliografie:
Adler, Alfred, Cunoașterea omului, Editura Iri București, 1996
Golu, Pantelimon, Verza, Emil, Zlate, Mielu, Psihologia copilului, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1998
Verza, Emil, Psihologia vârstelor, Editura Hyperion, Bucureşti, 1993
Winnicott, Donald.W., Copilul, familia și lumea exterioară, 2013
958
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA!
PROF. CEAPRAZ GEORGIANA – CERASELA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 BUGHEA DE JOS
”Dacă n-ai cei 7 ani de-acasă, degeaba mai faci studii universitare ”(Mihai Cucereavii)
Familia are și a avut dintotdeauna un rol important, dacă nu decisiv, în formarea unui copil.
Nu este exclus aportul adus de școală în formarea viitoarei personalități a copilului, însă este bine
știut că o bază solidă va consolida o structură puternică.
spună mulţumesc, te rog etc. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Pentru cei mai mulţi dintre noi, expresia „cei 7 ani
de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de politeţe şi de principii de viaţă esenţiale, pe care
copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, şi care îl ajută pe adultul de mai târziu să
se integreze în viaţa socială.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care
ştie să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în
viaţa particulară. Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi
argumente clare. Nu trebuie uitat, însă, că o educație a copilului definită uneori ca obraznică sau
nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori, cei mici pur şi simplu nu îşi dau
seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, că nu este frumos să se scobească
în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când comentează cu voce
tare defectele fizice ale unei persoane.
Tot în primii şapte ani de viaţă, îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile
pe care le-a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la
grădiniţă sau copiii cu care se joacă în parc. Copilul trebuie învățat să aibă o atitudine plăcută şi să
îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
959
CE INVAȚA COPIII IN CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. MARIA CECLAN

COLEGIUL NAȚIONAL “MIHAI VITEAZU”, TURDA
Suntem atât de prinși în vâltoarea nenumăratelor solicitări cotidiene, încât uneori ajungem
să nu ne mai vedem copiii. Îi ducem la școală, le pregătim masa, le supraveghem activitățile, dar
nu ne oferim răgazul de a purta o conversație adevarată cu ei. Comunicarea, adesea, se reduce la
un monolog presărat cu observații, sfaturi sau critici. Lipsa unui dialog benefic duce la închiderea
în sine, la căutarea altor parteneri și anturaje.
scultându-i cu atenție, le arătăm că sunt importanți pentru noi și că îi iubim, eliberându-se
astfel de sentimente negative și evoluând. Recunoscând valoarea intrinsecă a acestora, vor
reacționa pozitiv, vor fi mai încrezători în forțele proprii.
Copiii sunt ca niște bureți ce absorb tot ce facem și spunem ca părinți sau educatori. Aceștia
exercită o influență primordială prin exemplul propriu, devenind în acest mod modelele lor de
viață. Ca părinți vrem să fim puternici în fața copiilor dorind ca aceștia să aibă încredere în noi,
dar trebuie să le arătăm că suntem și vulnerabili. Îi ajutăm să înțeleagă că suntem ființe umane și
cu toții avem nevoie de sprijin sau încurajare.
Este necesar ca familia să asigure un mediu de certitudine, iar copiii să se simtă acceptați și
iubiți. Acceptarea necondiționată nu înseamnă că părintele tolerează comportamente iresponsabile
sau lipsa de respect. Ei trebuie să înțeleagă că faptele lor îi pot atinge pe cei din jur și că trebuie să
își asume consecințele acestora. De aceea. părinții trebuie să fie sinceri cu ei, să le permită să spună
ceea ce gândesc și să respecte sentimentele celor din jur.
Dacă parinții vor relaționa cu bunăvoință, atenție și considerație, copiii lor vor învăța să fie
toleranți, generoși și prietenoși. Un mediu de dezvoltare sigur, cu reguli precise, disciplinare
pozitivă și trasare de limite sau rutine zilnice, pregătește copilul să se integreze mai ușor în
comunități mai largi, să devină mai atenți la nevoile altora, să fie empatici.
Pentru a fi martorii înfloririi și strălucirii copiilor noștri, părinții trebuie să îi înconjoare cu
multă dragoste, să îi trateze ca pe ființe cu gânduri, bucurii, pasiuni și neliniști.
De asemenea, să le sădească spiritul de învingător, să îi sprijine atunci când eșuează sau
riscă. Important este ca în fiecare casă, precum în societate, să funcționeze reguli și convenții ce
pot fi negociate sau nu, dar menite să ne simplifice viața.
Ce poate fi mai prețios decât sentimentul că părinții pot crește copii recunoscători, generoși,
prietenoși și corecți, daruri cu care vor pleca în viață și vor fi oglinda eforturilor părinților și
pedagogilor.
Bibliografie
Curry, A., Părinți străluciți, profesori fascinanti, Editura For You, 2005;
Law Nolte, D., Harris, R., Copiii învață ceea ce trăiesc, Editura Humanitas Practic, 2007;
Van Pelt, N., Secretele părintelui deplin, Editura Viață și Sănătate, 2002.
960
EDUCAȚIA IN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. ÎNV. PRIMAR CEICĂ SORANA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 6 VULCAN
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp,
unde devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică,
religioasă ori politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă.
Familia este un sistem dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă,
evoluează împreună și adaugă elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate
aceste schimbări însă, se poate spune că „instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A,
2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea
caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări. De-a lungul timpului,
familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate, este o formă de
comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne,
realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I, 1998, p.
17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe
sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică.
Familia pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional,
comportamental, social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre
cunostințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul
le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea
copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia
oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație,
memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare in functie de modul in care părinții
se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale și de
spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest ajutor
trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile
școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de
ceea ce îi aparține.
acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilități de care părintele are nevoie
pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.
961
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani
de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă
numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în
toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă
sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte
apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi
sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că
mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de
ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi
comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire,
tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent von
fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi
chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii,
conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie
de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei
şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi -
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi
comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile
de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să
facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele
influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul
de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne
gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată
de către ceilalţi.
În concluzie, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când
le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în
societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor
învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi
demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică,
ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen
Heroveanu)
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
962
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. CERGAN NICOLETA

GRADINITA PROGRAM PRELUNGIT VALEA VOIEVOZILOR,
DAMBOVITA
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat
se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilulul.
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi
creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte
apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o
atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină
de fier.Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în
mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e
rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a
lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a
făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai
mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani,
copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2
ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să
îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur
pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă
orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când
se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
963
FAMILIA ĨN OCHII NOŞTRII
PROF. PSIH. CERGHEDI ADRIANA

C.J.R.A.E. TARGU-MUREȘ
Familia mea
Familia este primul grup din care facem parte, dar şi cel mai important. Membrii familiei ne întâmpină
cu căldură şi iubire încă de când ne naştem şi fac tot posibilul ca noi să creştem sănătoşi şi fericiţi.
Familia este locul unde toate grijile şi problemele iau sfârşit pentru că părinţii sunt cei care îţi vor da
cele mai bune sfaturi şi te vor înţelege.
De obicei, copii privesc tatăl ca fiind capul familiei dar acest lucru s-a schimbat de mult. Acum, în
zilele noastre, în multe familii, mama are rolul principal.
Oricare ar fi membrul care ne întreţine, familia trebuie să fie unită, bazată pe înţelegere, iubire şi
respect iar părinţi să se ajute între ei, să implice şi copii în treburile casnice. Gătitul şi chiar curăţenia pot fi
activităţi plăcute pentru copii, mai ales dacă sunt făcute sub formă de jocuri.
Nu doar părinţii trebuie să-şi implice copii în activităţile lor şi ei trebuie să se implice în activităţi
precum coloratul şi jocurile creative ale copiilor.
Ĩn familia mea, ne adunăm în fiecare sfârşit de săptămână să ne jucăm remi sau alte jocuri sau ne
uităm la televizor împreună, facem floricele şi tot felul de gustări iar în alte seri facem sport împreună,
desenăm şi povestim problemele noastre. Ĩn alte zile facem împreună de mâncare sau prăjituri şi luăm masa
afară în grădină dacă este cald sau mergem la plimbare cu căţeluşul meu.
Cel mai mult îmi place când plecăm în excursie. Până acum cele mai frumoase excursii pe care le-am
făcut au fost la Transfăgărăşan şi în Ungaria.
„Ĩmi iubesc familia foarte mult iar ei mă iubesc pe mine! Înțelegerea şi iubirea reciprocă ne ţine
familia unită.”
Elev 14 ani
Familia-concepții teoreticeFamilia este o temă binecunoscută a artei din toate timpurile. Ea defineşte
o societate într-un anumit stadiu de civilizaţie, dar marchează profund destinul fiecărui individ. Literatura
urmăreşte precădere traseul parcurs de om la familia în care se naşte până la familia pe care şi-o întemeiază,
fixându-şi astfel statutul social.
„Familia reprezintă o reuniune a vârstelor dar şi un potenţial conflict între generaţii. Societatea
tradiţională impune individului, ca o cale de integrare în comunitate, întemeierea unei familii.”
Elev 14 ani
Familia unită
Stai şi te gândeşti de multe ori... Ce este familia? Eu am primit răspunsul la întrebare... inima şi
mintea mi-au spus: „Dragă prietenă, familia este grupul cel mai frumos, acel grup în care te simţi iubit cu
adevărat şi în care toți membri se iubesc reciproc”.
Familia mea a fost, este şi va fi cel mai minunat grup, doarece membri mă înţeleg şi toţi ne ştim
calităţile, chiar şi defectele, pe care le avem. Îmi iubesc şi-mi respect părinţii pentru că, nu a fost zi în care
părinţii să nu-mi ofere un sfat bun, pe care întotdeauna l-am urmat.
De când am fost mică am avut şi un al treilea sprijin: fratele meu mai mare. Între noi există o
diferenţă de 3 ani, dar cu toate acestea ne înţelegem foarte bine. Chiar dacă ne mai certăm nu l-aş înlocui
cu nici un copil din lumea asta. De multe ori între fraţi apar şi relaţii de competiţie sau chiar de conflict, dar
acestea sunt în general trecătoare.
Să nu uităm de alte persoane importante din viaţa noastră: bunicii. Îmi iubesc bunicii foarte mult
şi mă bucur că încă sunt prezenţi în viaţa mea. Bunicii sunt persoane în vârstă pe care trebuie să-i ajutăm
pentru că şi ei la rândul lor au făcut multe pentru noi şi familia noastră.
„Continuă să-ţi respecţi familia şi vei avea parte de bucurii! Învaţă să-ţi iubeşti părinţii, fraţii,
bunicii şi toţi membrii familiei tale, pentru că fară ei viaţa nu mai are farmec!”
Elev 14 ani
964
STUDIU DE SPECIALITATE PRIVIND IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI
DE ACASA IN PREDAREA CHIMIEI
PROF. CETINA ILEANA

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Uneori considerăm educaţia ca o activitate în care continuitatea e mai importantă decât schimbarea.
Devine însă evident că trăim într-un mediu a cărui mişcare este nu numai rapidă ci şi imprevizibilă, chiar
ambiguă. Nu mai ştim dacă ceea ce ni se întâmplă este ,,bine” sau ,,rău”. Cu cât mediul este mai instabil şi
mai complex, cu atât creşte gradul de incertitudine.
Datorită progresului tehnologic şi accesului sporit la cunoaştere şi la resurse ne putem propune şi
realiza schimbări la care, cu câtva timp în urmă nici nu ne puteam gândi. E bine ca profesorul să modeleze
tipul de personalitate necesar societăţii cunoaşterii, personalitate caracterizată prin noi dimensiuni: gândire
critică, creativă, capacitate de comunicare şi cooperare, abilităţi de relaţionare şi lucru în echipă, atitudini
pozitive şi adaptabilitate, responsabilitate şi implicare.
La chimie, ca și la alte discipline de studiu, profesorii decurg la o combinație de metode și procedee
didactice pentru eficiența actului didactic, cu consum minim de timp și resurse materiale și psihice. Acestea
trebuie să fie selectate şi utilizate în mod riguros, creativ, în funcţie de obiectivele propuse, de specificul
grupului educaţional şi nu trebuie să constituie un trend sau un moft al cadrului didactic. Metodele active
şi interactive au multiple valenţe formative care contribuie la dezvoltarea gândirii critice, la dezvoltarea
creativităţii, implică activ elevii în învăţare, punându-i în situaţia de a gândi critic, de a realiza conexiuni
logice, de a produce idei şi opinii proprii argumentate, de a le comunica şi celorlalţi, de a sintetiza/
esenţializa informaţiile, se bazează pe învăţarea independentă şi prin cooperare, elevii învaţă să respecte
părerile colegilor.
Metoda ,,Mozaicul’’ presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor
dobândite de către fiecare membru al grupului unui alt grup. Ca toate celelalte metode de învăţare prin
cooperare şi aceasta presupune următoarele avantaje:
• stimularea încrederii în sine a elevilor
• dezvoltarea abilităţilor de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului
• dezvoltarea gândirii logice, critice şi independente
• dezvoltarea răspunderii individuale şi de grup
• optimizarea învăţării prin predarea achiziţiilor altcuiva
Mozaicul presupune următoarele etape:
• Impărţirea clasei în grupuri eterogene de 4 elevi, fiecare dintre aceştia primind câte o fişă de învăţare
numerotată de la 1 la 4. Fişele cuprind părţi ale unei unităţi de cunoaştere.
• Prezentarea succintă a subiectului tratat
• Explicarea sarcinii care constă în înţelegerea întregii unităţi de cunoaştere
• Regruparea elevilor, în funcţie de numărul fişei primite, în grupuri de experţi: toţi elevii care au
numărul 1 vor forma un grup, cei cu numărul 2 vor forma alt grup s.a.m.d. In cazul în care se lucrează cu
965
toată clasa se vor forma două grupuri pentru fiecare număr. Profesorul poate alege ca jumătate din clasă să
participe la activitatea MOZAIC, celorlalţi elevi revenindu-le o altă sarcină de lucru.
• Invăţarea prin cooperare a secţiunii care a revenit grupului din unitatea de cunoaştere desemnată
pentru oră: elevii citesc, discută, încearcă să înţeleagă cât mai bine, hotărăsc modul în care pot preda cea ce
au înţeles colegilor din grupul lor originar. Strategiile de predare şi materialele folosite rămân la latitudinea
grupului de experţi. Este foarte important ca fiecare membru al grupului de experţi să înţeleagă că el este
responsabil de predarea secţiunii respective celorlalţi membri ai grupului iniţial.
• Revenirea în grupul iniţial şi predarea secţiunii pregătite celorlalţi membri. Dacă sunt neclarităţi, se
adresează întrebări expertului. Dacă neclarităţile persistă se pot adresa întrebări şi celorlalţi membri din
grupul expert pentru secţiunea respectivă. Dacă persistă dubiile, atunci problema trebuie cercetată în
continuare.
• Trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentare orală cu toată clasa/ cu toţi participanţii.
Aplicaţie: Proprietăţi chimice
 Clasa se va împărţii în grupe de elevi (4 elevi), fiecare dintre aceştia primind câte o fişă de învăţare
numerotată de la 1 la 4. Fişele cuprind părţi ale unei unităţi de cunoaştere, respectiv fişa va conţine o
activitate experimentală ( o reacţie chimică).
 Regruparea elevilor, în funcţie de numărul fişei primite, în grupuri de experţi: toţi elevii care au
numărul 1 vor forma un grup, cei cu numărul 2 vor forma alt grup s.a.m.d.
 Invăţarea prin cooperare a secţiunii care a revenit grupului din unitatea de cunoaştere desemnată
pentru oră: elevii citesc, discută, încearcă să înţeleagă cât mai bine, hotărăsc modul în care pot preda cea ce
au înţeles colegilor din grupul lor originar.
 Revenirea în grupul iniţial şi predarea secţiunii pregătite celorlalţi membri. Dacă sunt neclarităţi,
se adresează întrebări expertului.
 Trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentare orală cu toată clasa/ cu toţi participanţii.
Educaţia unui elev nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să
înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, dascăli şi părinţi deopotrivă. Să-
i obişnuim de mici cu bunele maniere. Acestea sunt cheia către succesul lor social.
Bibliografie:
1.Păcurari, O. (coord.) – Strategii didactice inovative, Ed. Sigma, 2003
2.www.didactic.ro
966
FAMILIA, BAZA UNEI
PERSONALITĂŢI DE SUCCES
PROF. INV. PRIMAR CHEAPTANARIU ANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DOROHOI
Copilul, fiinţă plastică, înzestrată cu un uimitor potenţial de dezvoltare, foarte receptiv la influenţele
externe – pozitive sau negative –nu este un adult în miniatură, ci doar ,,un candidat la umanizare’’(H.
Pieron). El trebuie socializat, educat şi umanizat. Educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală
şi de la comunitate îşi pune amprenta asupra formării sale, asupra personalităţii sale, asupra evoluţiei sale.
Cei “7 ani de acasa “ au o mare influenta asupra modului de comportare si relationare a copilului.
Daca in familie nu exista armonie si comunicare intre membrii, daca domina o atmosfera incarcata, relatii
incordate, violenta, copiii ajung sa aiba tulburari de comportament. Părinţii sunt cei de la care copii învaţă
să folosească lucrurile din jur, să vorbească, să se cunoască şi să se respecte pe ei înşişi. Văzând grija pe
care le-o arată părinţii, copii pot căpăta încredere în ei, în ceea ce sunt şi in ceea ce pot ei să realizeze.
Pentru copii, familia este un factor decisiv de socializare . În familie, copiii află care sunt valorile şi normele
din societate . Părinţii sunt primii care oferă copiilor pilde de urmat, de la care copiii învaţă ce este bine şi
ce este rău, frumos şi urât, corect şi incorect, permis şi interzis. În familie există reguli, iar copiilor li se
cere să le respecte. În familie, copiii şi părinţii găsesc intimitatea de care au nevoie.
Trăsătura esenţială a fiecărei familii trebuie să fie dragostea reciprocă între membrii ei.
Atât autoritatea excesivă cât şi îngăduinţa excesivă în familie sunt factori care vor influenţa negativ
comportamentul copiilor . Copilul trebuie, să simtă că este protejat de familia sa, el nu trebuie lăsat pradă
dificultăţilor, nu trebuie părăsit în faţa şocurilor, a exigenţelor ameninţătoare . Copilul nu trebuie să se simtă
respins de familie, dar nici supraprotejat deoarece în ambele cazuri el va deveni egocentric şi incapabil de
a se distanţa de sine, va evita contactul cu realitatea şi se va refugia în lumea visării, a imaginaţiei, va stabili
greu contacte sociale cu cei de vârsta sa, va deveni pasiv, lipsit de iniţiativă, cu sentimente de inferioritate,
lipsit de interes pentru viitor.
Creşterea randamentului şcolar este strâns legată şi de modul în care familia concepe stimularea
elevului. Dezinteresul părinţilor faţă de notele copilului, trecerea pe planul doi a acestei datorii faţă de copil,
nu numai că atrofiază voinţa copilului, dar îl şi jigneşte. De cele mai multe ori, randamentul slab al copilului
este rezultatul slabei preocupări a părinţilor în controlul propriilor copii. De-a lungul anilor, am observat că
există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor şi prezenţa activă, în şcoală, a părinţilor şi
invers. Sunt cazuri însă, când elevii cu multiple posibilităţi, evoluează lent, fiindcă familia nu prezintă
interes.
Deoarece cea mai mică tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în
psihicul copiilor, trebuie să acordăm o deosebită importanţă unor situaţii de acest gen, cum ar fi: iubirea
tiranică a părinţilor pentru copii, ambivalenta afectiva, indiferenţa afectivă manifestată prin:
Caracterul protector al familiei se caracterizează prin sentimentul securităţii, al susţinerii, al
echilibrului, sentimentul de a trăi în linişte. În acest sens câteva situaţii cu efecte negative sunt:certuri,
violenţe, agresivitate verbală şi fizică în cadrul familiei. Statisticile arată că peste 70% dintre copiii
delincvenţi şi 65% dintre cei cu tulburări neuropsihice provin din aceste medii. Astfel de comportamente
pot determina şi fuga de acasă, mai ales în adolescenţă.
divorţul sau separarea părinţilor - în urma lor copilul fiind supus unor motivaţii, tendinţe şi norme
contradictorii care împiedică dezvoltarea psihică corespunzătoare
Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează
prin educaţie, având o mare influenţă asupra personalităţii, sistem care se dezvoltă până spre 20 de ani.
Datorită faptului că din 24 de ore /zi copilul îşi petrece în cadrul familiei cele mai multe ore, punând
în calcul şi zilele de weekend, familiei îi revine o importanţă majoră în educaţie. Deci, este deosebit de
important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de responsabilităţile lor în educarea şi formarea
copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă a familiei cu cea a şcolii.
Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la
formarea unei pesonalităţi de succes. Familia este prima şcoală a copilului . Ea exercită o influenţă atât de
adâncă, încât urmele ei rămân, uneori întipărite toată viaţa în profilul moral spiritual al acestuia.
967
Bibliografie:
* M. Golu, Dinamica personalitaţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993
* Tiberiu Kulcsar, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, E.D.P., Bucureşti, 1978
* G. Berger, Omul modern şi educaţia sa, E.D.P., 1973
* R. M. Niculescu, Pedagogie generală, Ed. Scorpion 7, Bucureşti, 1996
* Soica, Marin – „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002;
968
FORMAREA COPIL INCEPE DIN FAMILIE
PROF. CHEBEȘI MARINELA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ”MIHAI EMINESCU”,
TG-JIU, GORJ
În orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului. Părinții joacă
cel mai important rol în formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități.
Familia reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și
sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare.
Acest cadru al familiei este primul său intermediar în relațiile cu societatea. Și, de asemenea,
constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale.
Părinții, atât mama cât și tatăl, au același rol în evoluția și dezvoltarea psihologică a copilului. Este
adevarat că rolul mamei este mult mai important si mai complex, însă și cel al tatălui este bine definit.
În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinți.
Acest fapt reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață. Deoarece în această perioadă sunt
dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult.
învățare.
Iubirea maternă reprezintă întâia formă de afectivitate pe care un copil o percepe. Prin intermediul
mamei, copilul reușește să descopere lumea, aceasta oferindu-i siguranța din primele sale zile de viață.
Mama reprezintă prima autoritate cu care se confruntă copilul deoarece, în relațiile cu ea, el
cunoaște primele reguli, primele obligații, primele forme morale.
Tot prin intermediul ei, care devine tipar și model pentru el, descoperă lumea din imediata lui
apropiere prin observarea și imitația fiecărui gest, fiecărei acțiuni a mamei lui.
Astfel că, atitudinea mamei față de lucruri, evenimente, oameni și chiar față de el însuși determină și
atitudinea copilului față de aceleași lucruri, evenimente, oameni și chiar față de el.
Atitudinea mamei este cea care condiționează atitudinea copilului. De atitudinea ei depinde
încrederea sau neîncrederea sa, curajul sau teama, voiciunea sau moderația, optimismul sau pesimismul
său.
Un alt aspect al rolului matern este acela de a îi învăța pe copii ce este și ce reprezintă statutul de
femeie.
Astfel, mama înfățișează simbolul fundamental al feminității, fapt tot atât de important atât pentru
fată cât și pentru băiat.
Pentru fată, mama, devine un model și un prototip; care o învață atât să își iubească statutul de femeie;
dar și cum să își iubească soțul și copiii devenind, astfel, imagine a obiectivului adult către care tinde fetița.
Pentru băiat, mama este imaginea inversă și fond de contrast ajutându-l să ia cunoștință de sexul lui.
Figura maternă contribuie într-un mod esențial la dezvoltarea sentimentului de protecție și de
siguranță al copilului.
Mama reprezintă simbolul afecțiunii, blândeții, feminității, iar tatăl este simbolul autorității, al
siguranței, al puterii.
Copiii obișnuiesc să se laude că mama lor este cea mai frumoasă iar tatăl lor cel mai puternic.
Tatăl este prima persoană care “intervine” în relația mamă-copil. In prezent, rolul de întreținător al
familiei este împărțit de ambii părinți.
Acest lucru aduce o atenuare a prestigiului patern. Însă, chiar și așa, copilul este impresionat de
prestanța și forța tatălui, intotdeauna comparându-și propria forță cu acesta.
În timp ce tatăl reprezintă autoritatea supremă, autoritatea mamei se manifestă mai direct și mai
continuu in viața copilului.
De cele mai multe ori, tatăl este mai puțin prezent decât mama. Iar acest fapt îi crește și mai mult
valoarea în ochii copilului.
In primele luni de viață ale copilului, rolul tatalui este indirect, mai mult ca suport psihologic pentru
mama; pe ai cărei umeri cad toate responsabilitățile.
969
Implicarea reală a tatalui în educarea copilului ar trebui să se facă simțită și să devină din ce în ce mai
activă în jurul vârstei de 1 an.
Aceasta este vârsta la care tatăl începe treptat să îl introducă pe copil în regulile jocului, ale familiei
si ale societatii.
El este cel care impune limitele sau care îl învață să respecte anumite reguli fără să devină sever sau
autoritar.
Inaintând în vârstă, pe la 3-4 ani, implicarea tatălui în educarea copilului devine mai complexă. El
poate iniția copilul în practicarea unui sport, a unei activități fizice sustinându-l moral în toate încercările
lui fără să-l critice sau să facă comparație cu performanțele sau aptitudinile sale.
Pentru mai multe idei despre activități în care vă puteți implica cu al vostru copil, vă recomandăm
cartea ”Copilul tău este un geniu!” scrisă de Florin Alexandru împreună cu prof. Florian Colceag
(”antrenorul de genii”). Cartea vă ajută să realizați activități care dezvoltă încrederea în sine a copilului în
5 arii importante ale vieții sale: apartenența socială, gândire pozitivă, încrederea în forțele proprii,
inteligența emoțională, gândirea ”out of the box”.
De asemenea, tatăl este important și în stabilirea identității sexuale a copilului. Pentru băieti are rol
în validarea propriei masculinități, pentru fete, iubirea si recunoasterea tatălui este un prim pas în
recunoașterea feminității lor.
Relația cu tatăl este foarte importantă atât pentru copil cât si pentru familie. Tatăl devine un model
pentru copii și un suport pentru mama copiilor săi, ceea ce duce la o armonie în familie si la o dezvoltare
psihologică normală a copilului.
Chiar dacă există unele tensiuni, probleme, impasuri care sunt absolut de înţeles pentru oricine, într-
o familie-model avem de a face cu un mediu calm, liniştit, destins, cu responsabilităţi împărţite şi asumate.
problemele, individuale sau colective, unde domneşte afecţiunea şi toleranţa, generozitatea şi onestitatea.
970
PRIMA EDUCAȚIE A COPILULUI
PROF. PT. INV. PRIMAR - CHELMUȘ C. FELICIA-ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BOGDĂNEȘTI
Știm cu toții că prima educație pe care o primește orice copil este ceea din mediul familial. Familia
are o funcţie extrem de importantă în ceea ce constă formarea și dezvoltarea priceperilor, deprinderilor și
sentimentelor la copii, și anume, funcţia educativă. Mediul în care trăiesc părinţii, sprijină sau distrug
comportamentele și în special stările emoționale ale copiilor. De asemenea, activitatea educativă a copilului
ce se realizează în şcoală nu poate fi izolată de influenţele educative ale familiei. Relația strânsă între părinte
și cadru didactic reprezintă un factor benefic în evoluția copilului pe tot parcursul școlarității.
Provocările de fiecare zi, cresc riscul părinţilor şi al copiilor din familie de a face depresie sau alte
afecţiuni pe bază de stres.
Este important ca părinţii să cunoască diverse modalităţi de a face faţă tuturor emoţiilor, temerilor şi
îngrijorărilor, atunci când acestea apar în rândul copiilor.
STUDIU DE CAZ
D. M-M are acum nouă ani și s-a născut într-o familie tipică, din mediul rural, fără probleme. Relațiile
familiale sunt apreciate ca fiind normale, fără evenimente ieșite din comun.
Încă de la începutul școlarității, copilul plângea ( spunând că vrea acasă) de fiecare dată când auzea
un zgomot mai puternic sau când ploua, deoarece credea că va tuna, ceea ce îl determina să se sperie. Mai
nou nu puteam părăsi nicio clipă sala de clasă pentru că elevul și începea să plângă.
De fiecare dată am încercat să- i explic, dar nu am reușit să- l lămuresc.
Apoi mi-am propus să discut cu părinții, dar și cu el, separat ( nu în prezența colegilor).
Am solicitat elevul să răspundă la următoarele întrebări:
1. De ce îți este teamă cel mai tare?
2. Ce crezi că se întâmplă dacă e zgomot?
3. Ce te face să te simți în nesiguranță?
4. Cum crezi tu că poți scăpa de această teamă?
5. Dacă aş avea o baghetă magică cum crezi tu că ți-aș putea îndeplini o dorinţă ?
6. Ce schimbări ai vrea să aibă loc?
7. Ce poți face tu pentru asta?
8. Putem face acest lucru începând de astăzi? etc.
La început elevul a ezitat să răspundă, dar apoi, copilul a început să înțeleagă ceea ce se întâmplă în
jurul său, au intervenit schimbări în starea sa emoțională reușind să-și controleze emoțiile și să aibă mai
multă încredere în el. A început să comunice și să realizeze că este important acest lucru pentru el.
I-am explicat că trebuie să se cunoască mai bine si că este un copil curajos care poate să treacă peste
anumite stări de panică cu care se confruntă.
Pe măsură ce discutam, elevul era mai curajos, mai încrezător, mai sigur pe sine, iar acest lucru m-a
bucurat.
Concluzii:
În urma programului de intervenţie personalizat copilul a început să își controleze emoțiile și să aibă
mai multă încredere în el. Astfel, în prezent copilul nu mai are niciun fel de probleme cu zgomotele care se
produc în mediul înconjurător.
De asemenea acest studiu de caz a reprezentat pentru mine și o provocare de a face față unor categorii
de copii cu stări emoționale problematice.
Atitudinea deschisă a cadrului didactic cu elevii, dar și colaborarea strânsă cu părinții acestora, sunt
factorii care pot facilita stările emoționale ale copiilor.
971
INFLUENTA CLIMATULUI FAMILIAL IN EDUCATIA COPILULUI,
„CEI 7 ANI DE ACASA”’
PROF. INV. PREȘC. CHERA ALEXANDRA ELENA

GRADINIȚA DOBRICENI, STOENEȘTI, JUD. VALCEA
Copiii sunt minunile vieţii. Copilăria este etapa fundamentală a vieţii. Luaţi copiii în serios!
Uneori nu ştim de unde ne vin spaimele, temerile, reţinerile, suspiciunea, timiditatea sau emotivitatea
excesivă? Ereditatea, mediul şi educaţia primită îşi pun amprenta asupra fiecărui individ. Climatul familial
include atmosfera familială, securitatea afectivă, armonia şi jocul rolurilor în familie, nivelul de integrare a
familiei în viaţa socială.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează întreaga dezvoltare a copilului şi creează
climatul necesar muncii intelectuale eficiente. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa exagerată au efecte
negative asupra copilului care se va afla într-o tensiune permanentă. Este necesară cultivarea încrederii în
forţele proprii, iniţiativa şi dorinţa de comunicare, să-i lăsăm pe copii „să-şi întindă aripile” şi să-şi urmeze
zborul fără încărcătura frustărilor noastre.
• Dacă un copil trăieşte în mijlocul criticilor va invăţa şi el să condamne.
• Dacă trăieşte în încurajare va învăţa să aibă încredere.
• Dacă este lăudat va învăţa şi el să aprecieze.
• Dacă trăieşte într-o familie care dăruieşte va învăţa ce este generozitatea.
• Dacă familia nu-l va aprecia va fi un copil timid.
Sunt câteva exemple de comportamente adecvate/ neadecvate ale părinţilor care influenţează direct
viaţa viitorului adult.
Funcţia de părinte este o meserie şi ca orice meserie ea trebuie învăţată. Părinţii trebuie să cunoască,
să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa şi comportamentul lor asupra educaţiei copiilor
lor. Comunicarea cu proprii copii este unul dintre cele mai importante şi sensibile aspecte ale provocării de
a fi părinte. Atunci când le vorbim copiilor trebuie sa o facem pe înţelesul lor, insă sunt destule situaţii în
care replici spuse sub impulsul momentului pot dărâma tot ce am clădit până în momentul acela. Cu toţii
putem rosti cuvinte pe care apoi să le regretăm, iar pentru un copil astfel de cuvinte pot însemna durere,
furie sau confuzie.
Climatul familial este sinonimul moralului familiei(după psihoterapeutul experientalist Marcu Ioana
Corina). Achiziţiile psiho-comportamentale ale copilului sunt direct influenţate de climatul pozitiv sau
negative din sânul familiei. Pentru a înţelege mai bine semnificaţia “moralului familial” este indicat ca
fiecare părinte să reflecteze asupra mai multor aspecte: nivelul de apropiere şi înţelegere dintre cei doi
părinţi, acordul sau dezacordul părinţilor în legătură cu anumite probleme, atitudinea membrilor familiei
îm raport cu diferite norme şi valori sociale, modul în care este perceput şi considerat copilu, modul în care
este autoritatea părintească este manifestată, unitar sau diferenţiat, modul în care sunt aplicate recompensele
şi sancţiunile, deschiderea şi sinceritatea membrilor familiei, etc. Un climat pozitiv va favoriza întotdeauna
îndeplinirea funcţiilor familiei la cote înalte de eficienţă.
În aceste sens, de favorizare a unui climat familial pozitiv chiar şi grădiniţa poate intervene eficient.
La nivelul educaţiei timpurii, fiecare cadru didactic desfăşoară saptămânal o activititate de consiliere cu
părinţii când se pot prezenta diferite materiale, studii de specialitate sau se pot trata situaţii concrete cu care
se poate confrunta orice părinte.
Bibliografie
1. Ioan, Bunea, Fenomenologia conştiinţei morale, Editura Limes, Cluj Napoca, 1999.
2. Călin, Marin, Datoria morală şi formarea personalităţii. Fundamente psihopedagogice, Revista
de Pedagogie, nr. 6,7-8, 1991.
3. Eduromania.ro
972
EDUCATIA DIN FAMILIE - PREMISA UNEI EDUCATII EFICIENTE
PROF. VIDA DANIELA

PROF. CHICUŞ GEORGETA
În contextul socio-economic actual generat de criza economică, în condiţiile creşterii rapide a

numărului de copii şi tineri care dezvoltă serioase probleme comportamentale şi emoţionale, care eşuează
în şcoli sau renunţă fără speranţă, toată lumea acuză părinţii. Dar pe părinţi cine îi ajută? Cât de mare este
efortul depus pentru a asista părinţii în a deveni mai eficienţi în creşterea copiilor? Unde pot învăţa aceştia
unde greşesc sau modalităţi noi de abordare a problemelor?
Meseria de „a fi părinte” este cea mai importantă din câte există în viaţă, şi totuşi foarte puţini dintre
părinţi sunt instruiţi pentru ea. Dacă ar fi de ajuns ca aceştia să-şi iubească pur şi simplu copiii, n-ar mai
exista familii cu probleme. Dragostea se află pe primul loc, dar pe această temelie trebuie aşezate capacitatea
de a rezolva probleme, consecvenţa, respectul reciproc, răbdarea şi ştiinta de a fi un bun ascultător. E nevoie
de mult efort ca un părinte să fie bun, dar merită.
Părinţii rămân primii şi cei mai importanţi educatori ai copiilor pentru că îi influenţează moral la
vârsta cea mai fragedă şi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părinteşti, căreia copiii
îi răspund cu iubirea filială.
Se poate constata că astăzi, părinţii, dată fiind complexitatea extremă a societăţii în care trăim, au
nevoie să fie ajutaţi să înţeleagă mai bine cum să-şi educe propriii copii. De aici, rezultă necesitatea de a
găsi strategiile cele mai bune pentru ca majoritatea părinţilor care au copii de vârstă şcolară să fie implicaţi
în cursuri de formare orientate de-a lungul întregii perioade şcolare.
Creşterea unui copil este una dintre cele mai dificile şi de mare răspundere îndatorire a unui părinte,
dar totodată cea mai plăcută şi mai plină de satisfacţii. Se poate spune că slujba de părinte este o slujbă „full
time” pentru care primim cea mai precară instruire profesională. Cunoştinţele în domeniul creşterii copiilor
provin din cultura şi familia părinţilor, ceea ce poate duce la perpetuarea experienţelor sociale. Luarea unei
decizii în privinţa creşterii şi educării unui copil este întotdeauna dificilă, cu atât mai mult astăzi, când avem
la dispoziţie atâtea informaţii, idei şi opinii. Părintele are de multe ori impresia că nu ştie niciodată cu
siguranţă ce este mai bine pentru copilul lui, mai ales când toată lumea are o părere - de la membrii familiei
până la celelalte mămici din parc.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant scria: „Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja
nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem
din pedagogie un studiu; astfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni
cu pregătirea rea”.(Kant, Im. 1992, p.15)
Din perspectivă istorică, educaţia părinţilor apare necesară atât pentru creşterea şi educarea copiilor,
cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.
Familia se dovedeşte a fi una din cele mai vechi şi mai stabile forme de comunitate umană, cea care
asigură perpetuarea speciei umane, stabilitatea şi dezvoltarea umană, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale
şi joacă un rol important în motivarea individului în realizările şi împlinirile sale. Se poate concluziona că
rolul părinţilor în educarea copiilor are o importanţă majoră, ba chiar este primordial deoarece ei nu pot
transmite viitorului un om care să provină dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient
să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare, ignorând importanţa unei comunicări afective. În general,
comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, ceea ce duce la perpetuarea,
pe parcursul mai multor generaţii, atât a aspectelor pozitive cât şi a celor negative.
Familia reprezintă şcoala primilor ani ai copilului, în care trebuie să i se formeze bazele temeinice
care-l vor defini ca om integru în epoca maturităţii lui. Mediul familial este primul mediu educativ şi
socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează dezvoltarea ca individ. De aceea
,,meseria de părinte” trebuie stăpânită. Întrebarea care vine firesc este: ,,Meseria de părinte se învaţă?”
973
Bibliografie:
- Campbell, Ross, Chapman, Gary, (2001), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Bucureşti,
Editura Curtea Veche.
- Campbell, Ross, (2002), Educaţia prin iubire, Bucureşti, Editura Curtea Veche.
- Iacob, Adelina, Groza, Mariuca, Pop, Daniela, (2003), Educatia fără diplomă, Oradea, Editura
Universitaţii din Oradea.
- Prelici, Viorel, (1997), A educa înseamnă a iubi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
974
MAMA, EMOȚIE ȘI SPERANȚA
PROF INV. PRIMAR, CHIOREAN CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALA „AVRAM IANCU”, TARNAVENI, MUREȘ
Mama este primul dascăl al copilului, primul medic, primul judecător, practic mama este prima în
toate atunci când este vorba de copilul ei. Este cea care îi dă copilului viață, îi dă ritmul vieții și dă sens
vieții lui.
Copilul este ființa umană în devenire, este o persoană care trebuie respectată și care nu deține încă
experiența și resursele fizice, psihice, morale, financiare pentru a fi conștient de sine însuși. Dar, un copil
se aseamănă foarte bine cu un burete care absoarbe emoții pozitive și negative. Emoțiile sunt asemănătoare
valurilor, nu le putem împiedica să sosească, însă putem alege să navigăm deasupra lor. Copiii reușesc acest
lucru dacă au exemple pozitive în jur, iar universul copiilor este reprezentat de mame.
Copiii care se bucură de suportul real al mamei, au o inteligență emoțională bine conturată, sunt
echilibrați, nu intră în panică și găsesc soluții în situații de criză. La polul celălalt se află copiii a căror
mamă este prea severă. Aceștia sunt neatenți la școală, depășesc optimul motivațional în timpul evaluărilor
și greșesc în lanț, nereușind să depășească barierele care capătă proporții, independent de voința.
Se cunoaște că nu există elevi leneși, ci există elevi lipsiți de motivație, deoarece învățarea școlară
este o curiozitate naturală a copilului. Motivația nu se moștenește și nici nu stă neapărat în natura umană.
Motivația elevilor pentru învățare depinde de mai mulți factori, dintre care cel mai important este să le facă
lor plăcere și să facă plăcere adulților din jurul lor. De aceea copiii de vărstă școlară mică sunt convinși că
învață pentru mama, tata, doamna învățătoare sau un alt adult din viața lor. Dacă adultul se declară mulțumit
atunci când face progrese, mai greu este cu plăcerea pe care învățarea o aduce micului învățăcel. Satisfacția
lucrului împlinit este o rampă de lansare în învățare, deschide pofta de învățare și contribuie la construirea
unei imagini pozitive de sine și la valorizarea rolului elevului. Plăcerea reușitei dă naștere plăcerii de a
învăța și micșorează rezistențele. De foarte multe ori, elevii se întreabă atunci când realizează ceva, dacă
mama va fi mulțumită. Ei se bucură cu adevărat de progres doar atunci când văd chipul mamei, lumina din
ochii ei, mulțumirea ei. Dacă mama știe să-și încurajeze copilul mai ales atunci când greșește, consolidează
baza emoțională a acestuia, îi sporește încrederea în sine care se știe, se bazează pe o bună stimă de sine.
Aceasta din urmă reprezintă profund sentimentul că ai valoare, că ești iubit și că ești acceptat pentru ceea
ce ești. O bună încredere în sine și o bună stimă de sine permit dezvoltarea armonioasă și transformarea
într-un adult responsabil, echilibrat, atât mintal cât și fizic.
Acum se impun două întrebări retorice: „Cine nu și-ar dori ca propriul copil să fie acest adult?, Câți
părinți își știu susține copiii pentru a crește ei înșiși și pentru a se dezvolta normal și în siguranță, fără
teama de greșeală, chiar dacă greșesc?” În mod natural, toți părinții vor să-și susțină copiii în procesul de
învățare, dat de multe ori totul se transformă într-un câmp de luptă. Nu trebuie să fii specialist pentru a
observa că mulți părinți ar face totul pentru copii, în afară de a-i lăsa să fie ei înșiși. Această greșeală îi
„costă” foarte scump pe copii și implicit pe părinții. Dar mama este cea care simte sufletul copilului, îi dă
putere când cade și îi este alături atunci când nimeni nu mai este cu el. Ea poate remedia din nou și din nou
situația, are nenumărate șanse de a șterge din inima copilului toată tristețea cu un singur sărut sau chai cu
un zâmbet. Cu o expresie simplă, mama poate crește valoarea copilului, îl poate face să zburde de fericire
sau îl poate afunda în neant. Mama este marea fără margini în care nu te scufunzi, dar care-ți curăță sufletul,
este alifia care nu are miros, dar care-și acoperă rănile și este speranța de la capătul tunelului, oricât de lung
al fi acesta.
Bibliografie:
Akoun, A., Pailleau, I., „Învață altfel cu pedagogia pozitivă” Editura Didactica Publisching House,
București, 2017
975
CHIRA DANIELA, SCOALA GIMNAZIALA IERNUT
Atunci cand vorbim despre cei sapte ani de acasa, ne gandim la educatia pe care o primeste un copil
de la parinti, familie.
Cand spunem ca un copil are cei sapte ani de acasa ne gandim la un copil care stie sa salute, sa spuna
multumesc, sa se comporte frumos cu cei din jur, fie ei adulti sau copii. Regulile morale, educatia, bunele
maniere sunt importante pentru adaptarea copilului in societate. Psihologii spun ca educatia de care cei mici
au parte in familie defineste viitorul adult.
Educatia primita in familie depinde de relatia dintre copil si parinti, de specificul dezvoltarii
copilului, de valorile pe care le are familia si pe care le transmite.
Relatia afectiva dintre copil si parinti este foarte importanta.Intr-o familie in care copilul e inconjurat
de dragoste, il face pe acesta sa aiba incredere in fortele proprii, sa se simta protejat, ingrijit iar ideea de
siguranta îi creeaza deschiderea spre invatare.Daca copilul se simte apreciat de catre parinti atunci el va
percepe in mod pozitiv regulile transmise de acestia.Este foarte important sa il lasam pe copil sa isi exprime
punctul de vedere, sa simta ca este ascultat si ca i se da atentie.
Parintii sunt modele pentru copii. Degeaba îi spunem copilului sa salute sau sa se comporte frumos
daca el nu vede aceste lucruri la parinti.
Meseria de parinte este una foarte grea dar daca relatia parinte –copil are temelia puternica atunci
problemele care apar se pot rezolva usor. Parintii trebuie sa stabileasca niste reguli clare, sa îi spuna
copilului ce are voie sa faca si ce nu are voie si sa îi spuna ce se va intampla daca nu le respecta.De
asemenea, parintii trebuie sa fie intelegatori si sa accepte greselile involuntare ale copiilor.
Bibliografie:
-Gabriela Sion, Psihologia varstelor, Editura Fundatiei Romania de Maine
-Tinca Cretu, Psihologia copilului, Ministerul Educatiei si Cercetarii, Proiectul pentru invatamantul
rural
976
EDUCATIA IN FAMILIE
CHIRA EMILIANA,
GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.12, BISTRITA
În majoritatea situaţiilor familia şi grădiniţa colaborează foarte strâns pentru a asigura prin eforturi
comune o educaţie de bună calitate. Sunt numeroase însă şi cazurile în care familia acţionează uneori contrar
direcţiilor conturate de grădiniţă, uneori din lipsă de informare, alteori din nepricepere ori din dezinteres.
În loc să întărească şi să dezvolte achiziţiile din grădiniţă, părinţii destructurează prin atitudinea lor ceea ce
educatoarea construieşte zi de zi. De aceea se impune o comunicare continuă şi de calitate între educatoare
şi părinţi privind progresele sau dificultăţile întâmpinate de copii, aspectele asupra cărora este necesar să
se insiste prin exerciţii ori prin exemple pozitive şi încurajări. Comunicarea şi deschiderea din ambele părţi
pentru a sprijini dezvoltarea şi buna educaţie a copilului, aduc beneficii pe termen lung în dezvoltarea
personalităţii acestuia.
Ca urmare a analizei relaţiilor dintre grădiniţă şi familie se pot enumera patru motive pentru care
aceste instituţii se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel libertatea
părinţilor de a-şi creste copiii aşa cum doresc);
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale copiilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul ca unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu grădiniţa;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolara (în special părinţii şi cadrele didactice) au dreptul
să influenţeze gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei grădiniţă-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât
şi la educatori şi administratorii şcolari) sau de ordin material (relaţia grădiniţă-familie cere un surplus de
efort material şi de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi
a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a unităţii de învăţământ de către părinţi sau
unicitatea învăţământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul
pedagogic şi datoria parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia
şcolară. Se consideră, în general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi
la profesori, că relaţia de colaborare grădiniţă-familie (nu) este doar un „drept de opţiune”.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu grădiniţă sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa cadrelor didactice); timiditate (lipsa de încredere în
sine); participare cu ingerinţe (critică cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru
randamentul şcolar (asimilarea de cunoştinţe a copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect
funcţiile şi rolurile în educaţia copilului); contacte limitate cu grădiniţă (numai în situaţii excepţionale, de
criză în comportarea copilului); conservatorism (reacţii negative la idei noi).
Reproşurile care li se fac cadrelor didactice privind colaborarea cu familiile copiilor sunt similare (nu
identice!), inclusiv privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca
parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisă a rolului de
profesor (oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii
privind relaţia grădiniţă-familie.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-grădiniţă, cât şi pentru educaţia părinţilor îl au
asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin educaţie. Se pot deosebi
asociaţiile de părinţi şi după scopurile lor, astfel: ca grup de susţinere a grădiniţei, în probleme
needucaţionale; ca grup de cooperare care considera educaţia ca un proces comun în care părinţii şi
profesorii sunt parteneri, care decid împreuna viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care
consideră că părinţii au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupe.
Există două teorii importante privind relaţia grădiniţă-familie:
977
 teoria profesionalismului care consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a gândi
la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică
profesională;
 teoria schimbului care consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal; se consideră
privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.

Bibliografie:
Antonovici Ştefania, Neaţu Paula – „Jocuri şi activităţi alese”, Ed. Aramis, Bucureşti,2008.
Bocoş Muşata, Jucan Dana- „Fundamentele pedagogiei . Teoria şi metodologia curriculum-ului
Dumitrana Magdalena- „Copilul, familia, grădiniţa”, Ed. Compania, Bucureşti
978
CEI 7 ANI DE ACASA
ÎNTOCMIT: CHIRAS ALINA IONELA
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi
decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe
lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos
chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul
strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor,
varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta
aduce cafelele.
generic drept „cei şapte ani de-acasă” Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în
care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o
– nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă
peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale
fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre
principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut”
regăsim:
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-asteptate.
979
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR CHIRCIU LAURA

GRADINIȚA CU P.P. NR. 4, BARLAD
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc!”,
„te rog!”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa
să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. În primii şapte ani de viaţă, copilul dovedeşte mare
sensibilitate, receptivitate şi mobilitate. Potenţialul afectiv-volițional este în creștere, înclinațiile și
aptitudinile se conturează în această etapă. Copilul dovedeşte si o mare putere de acumulare si asimilare de
cunoştinţe.
Fiecare specialist și părinte se întreabă frecvent ce trebuie să știe un copil „de acasă” până la vârsta
de 6-7 ani. În principal prin educaţia primită „acasă”, un copil trebuie să aibă dezvoltate - un anumit grad
de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare
emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua!”.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
sau la leagănul din parc, spunem „te rog!”, „mulţumesc!” şi „cu plăcere!”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă
noi.
• Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău!” este, la fel precum „te rog!”, o expresie manierată. Pentru
a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, asta în
980
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă, când le transmit
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său deoarece
grădinița, școala sau oricare altă instituție nu va putea niciodată substitui valoarea celor șapte ani de acasă,
acestea doar o pot perpetua.
BIBLIOGRAFIE
2. Păun, E., & Iucu, R. Educaţia preşcolară în România, Ed. Polirom, Iași, 2002;
3. Vrăsmaş E. A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;
4. www.desprecopii.com;
5. www.scribd.com.
981
INSTITUTOR: CHIRIAC CATALINA

GRADINIȚA CU P. P. SANPETRU, JUD. BRAȘOV
Educația copilului începe încă de la naștere. Primele baze ale educației copilului se pun în familie.
Familia pregătește și susține copilul atât din punct de vedere emoțional, cât și comportamental, social,
financiar. Rolul acesteia este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral, estetic etc. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90 % din cunoștințele uzuale
cu care acesta intră în contact zilnic: plante, animale obiecte, etc
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, ordinea, cumpătarea, decența în vorbire, grija față de ceea ce îi aparține. Pe lângă
aceste deprinderi, ca și părinți, ne dorim ca și copiii noștri să învețe să își cultive abilitățile de comunicare,
de exprimare a sentimentelor, de a căpăta cunoștințe noi, de a relaționa cu cei din jur, pentru ca într-un final
să își găsească un echilibru interior și să fie fericiți.
Când mă gândesc la sintgma “cei 7 ani de acasă”, mă gândesc la educația pe care o primește copilul
acasă, în mediul familial; la formarea personalității și comportamentului acestuia, de la naștere până în
momentul în care acesta pășește pragul școlii.
Educația unui copil este o adevărată provocare pentru orice părinte. Lumea aceasta nu e perfectă și
nici nu cred că există părinți perfecți. Dar, adevărat este că acest copil va copia îndeaproape modelul
comportamental al părinților.
Așa că? Ce ar trebui să știe un copil care are cei 7 ani de acasă?
Păi, ar trebui:
• Să știe să salute;
• Să spună “mulțumesc”, “te rog”;
• Să aibă deprinderi de autoservire, de ordine și igiena;
• Să își exprime pozitiv sau negativ sentimentele în funcție de anumite trăiri afective și emoționale;
• Să relaționeze și să interactioneze cu cei din jurul lui, atât cu copiii cât și cu adulții;
• Să știe să facă față provocărilor (când este pedepsit, când i se ia o jucărie);
• Să folosească un limbaj corect din punct de vedere gramatical;
• Să aibe un vocabular dezvoltat care să îl ajute să comunice cu cei din jurul lui;
• Să își concentreze atenția când face un anumit lucru;
• Să fie perseverent, competitiv;
• Să coopereze cu ceilalți;
• Să își exprime atitudinea pozitivă față de diverse sarcini.
Dacă noi ne dorim ca acest copil să știe, să cunoască toate aceste lucruri în “cei 7 ani de acasă”,
atunci obligația părintelui este de a-l susține, de a-l valoriza, pentru că un copil criticat tot timpul,
devalorizat, pedepsit foarte des, nu va avea încredere în forțele proprii niciodată și nu se va putea adapta
sau se va adapta destul de greu în societate (școală, sport).
Este esențial ca familia să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul și prin acest lucru înțelegem
“timp de calitate”, adică timp în care copilul și nevoile sale să fie în centrul atenției. Chiar dacă părinții
sunt din ce în ce mai ocupați, măcar o jumătate de oră în fiecare zi, ar trebui să aloce petrecerii timpului
alături de copilul lor.
Este foarte important ca acest copil să știe că este respectat și iubit necondiționat, în sensul că nu
trebuie să facă anumite lucruri pentru a caștiga iubirea părinților săi. Copilul trebuie să învețe să se iubească
pe sine, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce îi impun cei din jur să devină.
Bunele maniere ale copilului se deprind doar prin simpla observare a adultului. Dacă el îi vede pe cei
din jurul său că se poartă politicos, că folosesc cuvintele magice “te rog” și “mulțumesc”, atunci o va face
și el la rândul lui, aceste lucruri devenind un obicei absolut normal și firesc. Foarte important este ca
parintele să fie constant în stabilirea regulilor de acasă, dar și în respectarea acestora; să fie model pentru
copilul lui.
982
Dacă acasă, copilul va vedea un părinte care consumă alcool sau alte substanțe nocive, care provoacă
scandal, care folosește violența fizică sau verbală cu cei din jur, care nu are nici măcar o urmă de respect
față de membrii familiei, atunci, copilul care crește într-un asemenea mediu va dobândi comportamentul
părintelui-problemă. Sunt foarte mulți copii care au un comportament violent, negativ, tocmai din prisma
acestui fapt, că au copiat comportamentul negativ al părinților. Și atunci, noi, cadrele didactice avem
responsabilitatea de a încerca să îndreptăm comportamentul acestor copii.
În momentul de față, nu cred că se mai poate vorbi despre “cei 7 ani de acasă”, deoarece copiii sunt
incluși în diverse forme de învățământ încă de la varste fragede (creșă, grădiniță). Dar, ideea de la baza
acestei expresii rămâne totusi. Normele de conduită și comportament se învață în familie, rămânând ca
școala să consolideze aceste norme deja deprinde în familie.
În concluzie, părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu, să stabilească
reguli realiste și să îi spună dinainte ce se va întampla dacă nu le respectă. Este foarte important ca ambii
părinți să fie consecvenți în educarea copilului, să fie înțelegători și să accepte greșelile involuntare ale
acestuia. Să nu uite că și adulții greșesc uneori, darămite copiii. Iar cadrele didactice să vină în sprijinul
părinților și să continue împreună ceea ce au început aceștia: formarea, modelarea personalității și
comportamentului copiilor; să se susțină și să colaboreze ca o echipă.
983
EDUCAȚIA IN FAMILIE – CEI 7 ANI DE-ACASA
AUTOR: CHIRIAC MONICA, PROF. LB. ȘI LIT. ROMÂNĂ
Un subiect vechi, dar actual și inepuizabil...
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că
„educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
acasă.
caracterului psiho-social. În plus,familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi
de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
dorinţelor sale. Considerăm că ar trebui să revenim la importanţa celor şapte ani de acasă, la ideea valorilor
adevărate. Copilul, „fericirea“ noastră, are înaintea statutului de elev pe cel de om. Să-l ajutăm să înţeleagă
acest lucru!
Toți adulții care lucrează cu copii au nevoie de sprijin. Putem face o diferență certă în viața copiilor
noștri, dacă ne vom uni eforturile, vom avea aceleași obiective și vom continua să respectăm demnitatea și
capacitatea înnascuta a fiecărui copil. Dacă vom crede cu adevarat în potențialul nelimitat al copilului, ne
vom da seama de importanța fiecărei perioade de dezvoltare din copilarie și importanța rolului adulților
în acest proces, nu doar de realizarile copilului tău sau al meu, ci de progresul omenirii. Maria Montessori
Societatea se bazează pe aceşti 7 ani de acasă, acolo şi atunci se formează gusturile şi înclinaţiile,
încep să se înfiripe încrederea şi discernămîntul, iar expresia are din ce în ce mai mare nevoie de adecvare
şi conţinut. Acest interval nu este o acumulare de bune maniere şi politeţuri (măcar de-ar sta lucrurile aşa!),
ci este exact oportunitatea de a creşte şi de a avea lîngă noi oamenii cu care ne-am dori să ne împrietenim
şi pe care ne putem baza – exact oamenii de care ne plângem că lipsesc azi, în dinamica societății noastre.
Este știut faptul că în familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de
ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al celor 7 ani de acasă. Viaţa
lui. În familie, copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Cei 7 ani de acasă” îşi
pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM. Aceasta este perioada cea
mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un
comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi,
aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează
părinţii. Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza
însă este făcută în sânul familiei.
984
Dezvoltarea psihologică din primii ani de copilărie este cea care arată ce fel de adult va fi. Siguranța
sau nesiguranța lui vor veni din câtă dragoste au simțit în preajma lor atunci. Există persoane cu o inteligență
mult peste medie, dar care nu reușesc în viață din cauza lipsei de stimei de sine sau a faptului că nu sunt
organizate. Și aceasta din urmă, tot în cei 7 ani de acasă se însușește cel mai bine. Este necesar să ne gândim
puţin şi la valorile morale. Uităm, de multe ori, că ceea ce vedem sau simţim când „iese în lume un copil“
nu sunt nici cunoştinţele de matematică, nici cele de istorie sau de biologie. Nu este nici explicaţia că un
text este operă literară, nici cea referitoare la placa grafică sau de sunet a unui calculator. Vedem dacă cel
mic ştie să salute, să îşi aşeze un scaun la masă când se ridică, să respecte regulile unui dialog, să roage sau
să mulţumească. Mai ştiu oare copiii să facă aceste lucruri? Mai ştim noi să le explicăm importanţa lor?
Trebuie să îi facem să înțelegă că respectul se câștigă, nu se impune prin violență și atitudine insolentă.
În loc de concluzie...
Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea. – Nelson
Mandela
Manualul părinților, Montessori School of Iași, 2017-2018
985
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘC.: CHIRICUȚĂ TUDORA

GRĂDINIȚA CU P.N. NR.1 BĂNEASA, GALAȚI
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Familia reprezintă primul spaţiu formativ
pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte
important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Fiecare părinte
ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau
în vizită la rude.
Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât este marcată
de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă.
Familia exercita o influență deosebit de adancă asupra copiilor, ea fiind cea care răspunde de
satisfacerea trebuințelor elementare ale copilului și mai ales de protecția lui. Acțiunea educativă din familie
trebuie și are întotdeauna un caracter intențional, urmărind o anumită finalitate-formarea personalității
copilului pentru integrarea lui în societate.
Educația făcută de primii educatori – părinții, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcție
de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia.
Cel mai important rol în evoluția moral-civică a copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil
din familie. Familia,nucleu de bază al societății noastre,are rolul de a asigura dezvoltarea fizică și morală a
copilului. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului,dezvoltarea lui,etc. De
felul în care părinții vor educa copilul în sensul unei morale riguroase,dar suple și de felul în care vor ști să
dirijeze viața afectivă a copilului,va depinde formarea personalității acestuia. De la familie copilul învață
să iubeasăa munca,țara și libertatea și să respecte legile țării.
Copiii trebuie educați în așa fel încât să realizeze că libertatea individuală nu se poate realiza decât în
cadrul libertății colective, generale, că munca și respectul față de ceilalți constituie o obligație fundamentală
a fiecărui cetățean. Pentru a-și educa bine copilul, părinții nu trebuie să considere niciodată ca acesta ar
avea unele particularități psihice nemodificabile, iar dacă observă unele devieri de la normal ale copilului,
nu trebuie să aștepte pasivi ca timpul și natura să le relzolve. Părinții trebuie să intervină activ, organizând,
dirijând și orientând viața psihică a copilului în cazul oricărei abateri de la normal. Există la unii copii, din
fericire foarte rar, crize morale care pot aduce parinții la disperare.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din următoarele puncte de vedere:
fizic,intelectual,moral,estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor,îi ferește de
pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor.Un
regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează
copilului primele deprinderi de igienă personală și socială, obișnuindu-l să utilizeze factorii naturali (apa,
soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada pubertății, schimbările fiziologice produse în
organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente și afectuoase,
986
prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va rezolva la
timpul potrivit.
În cadrul familiei copilul își însușește limbajul . Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea
exprimării copilului depind de munca depusă de către părinți în această direcție. Familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoștințele uzuale ( despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice,
etc). Ea se preocupă de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor, dezvoltându-le spiritul de
observație, memoria și vederea.
Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege. În
jurul vârstei de 3-6 ani, copiii pun cele mai multe întrebări, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr
mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact.
Cel mai important este stimularea curiozității de a citi prin cumpărarea unor cărți care să pună bazele
unei mici biblioteci. Datoria părinților este de a îndruma copilul să citească ceea ce corespunde vârstei sale.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea,decența în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor
sarcini părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce
e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în
evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să
fie un bun coleg și prieten. Familia contribuie și la educația estetică a copilului, părinții fiind cei care
realizează contactul cu frumusețile naturii( culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului,
etc), cu viața socială ( tradiții, obiceiuri străvechi, etc).
În concluzie, ”cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze regulile, informațiile și să-
și demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas – integrarea optimă în mediul școlar- succesul
și performanța să fie asigurate. Condițiile din societatea actuală, posibilitatea de a crește copilul până la 2
ani acordată în egală măsură mamei sau tatălui, dar și cantitatea și calitatea studiilor privind psihologia
copilului, accesul la aceste informații facilitează apropierea și înțelegerea mai profundă a copilului. Ele
oferă acestuia ”serioase șanse de a trăi mai integral copilăria și de a deveni un adult mai puțin infantil, mai
împlinit, mai sigur de sine, mai generos”, oferind în același timp părinților ”aceleași șanse de a deveni mai
autentic adulți datorită experienței unei paternități și maternități profund trăite”. (P.Osterrieth)
BIBLIOGRAFIE:
 ”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
 ”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973
 Revista Invitamantului Prescolar, Nr. 1-2/2001, Bucuresti, 2001
987
CARACTERISTICILE POZIŢIEI RANGULUI NAŞTERII
PROFESOR PSIHOLOG CHIRILĂ AURORA

LICEUL TEORETIC ”DECEBAL”, CONSTANȚA
Studiile au demonstrat că mediul nu este singurul determinant al personalităţii. Totuşi mediul

constituie o variabilă demnă de luat în considerare, mai ales că studiile privind rangul naşterii s-au
demonstrat consistente.
Copiii care fac parte din fratrii au un fenomen aparte cu care trebuie să se confrunte – rivalitatea
frăţească. Cei care au fraţi sunt nevoiţi mereu să-şi dispute atenţia părinţilor dar şi resursele familiei ceea
ce diferă în cazul copiilor singuri la părinţi. În acest din urmă caz faptul că nu au fraţi favorizează
dezvoltarea mai multor tipuri de personalităţi şi dăunează interacţiunilor sociale de mai târziu ale copilului
(Santrock, J. W., 2001).
Rangul naşterii nu este un sistem simplu 1-2-3 conform căruia toţi cei aparţinând aceluiaşi nivel sunt
identici. Există doar tendinţe şi caracteristici generale care se aplică uneori. Dinamica familiei poate
schimba relaţiile de asemenea există şi alte variabile care pot afecta situaţia familială, cum ar fi diferenţa
de vârstă între copii, sexul copiilor, diferenţele fizice, rangul de naştere al părinţilor, legarea a două sau mai
multor familii datorită decesului sau divorţului.
Rangul se stabileşte devreme, în general până la vârsta de doi ani dar nu şi în cazul primilor născuţi
care îşi definesc statutul aproximativ la vârsta de cinci ani. Odată stabilit rangul naşterii este valabil pentru
întreaga viaţă.
Primul născut
Universitatea de Stat din Ohio a efectuat două cercetări pentru a studia legătura dintre rangul naşterii
şi interesele spre anumite profesii. Rezultatele au relevat faptul primii născuţi şi copiii unici tind sa aibă
interese predominant cognitive şi analitice în timp ce copii cu rangul doi sunt mai artistici şi înclinaţi spre
activităţile fizice.
Părinţii sunt înclinaţi să acorde un interes aparte carierei primului născut. Acesta poate fi unul din
motivele pentru care primul născut alege profesii precum avocat sau doctor, iar cel de-al doilea născut se
orientează către cariere artistice.
Primul născut practic este copil unic până apare al doilea născut cu care să-şi dispute atenţia mamei.
Singurul copil devine astfel „prim născut” simţind că pentru el nu există dragoste.
Sentimentul negativ caracteristic: vina
Strategia de supravieţuire: împăcarea, ascunderea propriilor sentimente
Pierdere simţită: dragostea
Sentimentul dreptăţii: oamenii ar trebui să primească ceea ce merită
Tiparul urmat în gândire: cercetarea
Comportament în copilărie: solicitant, mândru, ostentativ
Expresia sentimentelor: uniformă, constantă
Expresia sentimentelor: uniformă, constantă
Motiv de supărare: lipsa respectului
Mijloc de interacţiune cu ceilalţi: împăcarea
Relaţii: poate fi uşor jignit, e împăciuitor
Copilul din el: se simte abandonat
Tipul de amânare a acţiunii: faptul că visează în loc să acţioneze
Cariere: afaceri, cercetare, consiliere, lingvistic
Puncte forte: îşi fixează repede, uşor şi bine scopurile, sunt împăciuitori, sunt buni lideri
Ca părinţi: ajută copii să-şi fixeze scopurile în viaţă
Căsătorie: se conformează cu cerinţele partenerului
Contribuţii sociale: descoperiri, informaţii, visuri
Replica obişnuită: „nu ştiu”
Reacţionează la: „s-ar putea să nu fii de acord cu asta, dar. . .”
Al doilea născut
Primul născut pierde atenţia mamei pentru că al doilea i se substituie în mod agresiv, determinându-
988
l / o să simtă că nu poate face nimic îndeajuns de important pentru a câştiga atenţia.
Sentimentul negativ caracteristic: nepotrivirea la situaţia dată
Strategia de supravieţuire: perfecţionismul, logica
Pierdere simţită: emoţiile
Sentimentul dreptăţii: necesitatea
Tiparul urmat în gândire: evaluarea
Comportament în copilărie: amăgitor, critic
Expresia sentimentelor: controlată, intensă
Motiv de supărare: critica celorlalţi
Mijloc de interacţiune cu ceilalţi: corectarea greşelilor, corijarea
Relaţii: sensibil la furia celorlalţi, pacificator
Copilul din el: se simte neglijat
Tipul de amânare a acţiunii: amână lucrurile până când pot fi făcute perfect
Cariere: contabilitate, domeniul bancar, artă, muzică tâmplărie, decoraţiuni, secretariat,
învăţământ, scriitor de romane
Puncte forte: autodisciplină, sinceritate, determinare
Ca părinţi: pun accentul pe respectarea regulilor
Căsătorie: pune consortul/consoarta, familia înaintea lui
Contribuţii sociale: artă, instituţii financiare, proiecte
Replica obişnuită: „tu trebuie să . . .”
Reacţionează la: „poate că nu este perfect, dar. . .”
Copilul singur la părinţi
Copilul unic este un caz particular deoarece îşi dezvoltă caracteristici proprii datorită faptului că
trebuie să se joace singur şi să facă faţă, să se apere de intervenţia adulţilor.
Sentimentul negativ caracteristic: frustrarea
Strategia de supravieţuire: prieteni imaginari, două viteze de executa sarcinile
Pierdere simţită: libertatea
Sentimentul dreptăţii: toţi ar trebui trataţi în mod egal
Tiparul urmat în gândire: organizarea
Comportament în copilărie: emotiv, ascultător
Expresia sentimentelor: demonstrativă, explozivă
Motiv de supărare: amestecul celorlalţi
Mijloc de interacţiune cu ceilalţi: proiecţia
Relaţii: simte ce simt ceilalţi, identifică uşor problemele
Copilul din el: sufocat, înăbuşit
Tipul de amânare a acţiunii: pune lucrurile minuscule înaintea celor importante
Cariere: prezentator la radio, finanţe, învăţământ, minister, management
Puncte forte: organizarea, stabilitatea
Ca părinţi: acordă copiilor spaţiu şi timp
Căsătorie: încearcă să prevadă expectanţele partenerului
Contribuţii sociale: conducere organizată, autori de cărţi de auto-ajutorare
Replica obişnuită: „tu ştii”
Reacţionează la: „nu ştiu tu dar . . .”
Bibliografie:
CIOFU, CARMEN, 1998- Interacţiunea părinţi – copii, Ed. Medicală Amalteea, Bucureşti
NUŢ, SAVA, 2003- Anxietate şi performanţă la tineri, Editura Eurostampa, Timişoara
SANTROCK, J. W., 2001- Adolescence, Ed. Mc graw – Hill Higher Education, New York,, Chapter
5, „Families – Sibling Relationship”
989
“EDUCATIA IN FAMILIE – CEI SAPTE ANI DE ACASA EDITIA 2020”
BUZEA MADALINA – EDUCATOARE GRUPA MICA

GRADINITA CU P.P. NR. 24 BRASOV
Cresterea si educarea copiilor este una dintre primele indatoriri primite de omenire inca din Gradina
Edenului, primii oameni creati primind aceasta porunca: “Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si
supuneti-l;” Genesa 1,28. Copiii erau un semn al binecuvantarii divine in perioada Vechiului Testament, o
familie numeroasa era vazuta ca fiind binecuvantata de Dumnezeu. La randul ei, o familie fara copii era
vazuta ca fiind blestemata de Dumnezeu. In randul populatiilor de vanatori culegatori (de ex. Populatia
Kung din desertul Kalahari) durata alaptarii pare sa fie cuprinsa intre 2-6 ani. Sintagma celor sapte ani de
acasa se poate sa fie corelata cu aceasta perioada in care copilul era foarte apropiat de mama prin alaptare.
De asemenea varsta de 7 ani este privita ca varsta de intrare in sistemul scolar al claselor primare si de
aceea se insista ca cele mai importante achizitii sa fie obtinute acasa in principal si apoi la institutiile
prescolare si anteprescolare.
O vorba inteleapta spune ca un copil nu seaman cu mama sau cu tatal ci cu relatia dintre cei doi.
Exemplul oferit de parinti, atmosfera din familie, sunt un reper pentru dezvoltarea ulterioara a copilului.
Pentru a putea vorbi de o educatie eficienta, copilului trebuie sa ii fie indeplinite cele trei nevoi
psihologice de baza (este valabil si in dreptul adultilor), si anume: nevoia de conectare, nevoia de
competenta si nevoia de control. Pe de alta parte, educatia adevarata este definita ca fiind o dezvoltare
armonioasa a tuturor facultatilor “o pregatire deplina si adecvata pentru aceasta viata si pentru viata viitoare,
vesnica. In primii ani de viata, in camin si la scoala mintea se dezvolta si se formeaza un mod de viata si
caracterul” Educatie E. G. White. Ceea ce faci pentru copilul tau in primii 7 ani, ii va influenta intreaga
viata.
Societatea le-a creat tinerilor parinti de astazi un mediu foarte dificil in care sa-si creasca copiii,
impanzit cu zone minate si capcane care pot distruge caminurile, pot destabiliza familiile si pot afecta
potentialul copilului de a trai frumos, o viata din belsug pe care Isus a venit sa i-o daruiasca. Exista capcane
in a proceda la fel cum au procedat parintii nostri: un exemplu este legalismul – stabilirea pentru copii a
unor standarde prea ridicate, bazate pe asteptarile celorlalti iar nu pentru scopul supreme pentru viata lor.
Un parinte trebuie sa ofere copiilor radacini si aripi, spune un vechi proverb anonim. Copilul trebuie
sa invete in familie despre purtarea de grija, respectul, acceptarea, iertarea si increderea. Exemplul personal
este cel mai puternic ajutor in educatia copiilor. “Faptele tale vorbesc atat de tare incat nu aud ceea ce spui”
este o zicala potrivita in acest sens sau cu alte cuvinte nu te mira de felul in care arata copilul tau, educa-te
pe tine insuti in primul rand, copilul tau oricum va semana cu tine.
Nancy Van Pelt, autoare consacrata in domeniu, atrage atentia asupta influentei uriase pe care o are
familia asupra formarii unui caracter frumos in copii.
Este responsabilitatea noastra sa formam in copiii nostril, valori, competente si abilitati pentru o noua
generatie sanatoasa din punct de vedere fizic, psihic si moral.
Bibliografie:
“Educatie” E.G. WHITE
“Secretele parintelui deplin” Nancy Van Pelt
Biblia traducere Cornilescu
990
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI IN FAMILIE
PROF. BUZLEA LIVIA

G.P.P. NR. 56 ORADEA
Prin sintagma ,, cei șapte ani de acasă,, înțelegem bagajul de cunoștințe și abilități însușite de către
copil în familie, abilități și competențe care reprezintă baza de valori morale, deprinderi personale, atitudini,
cunoștințe și reguli cu care copilul intră în comunitatea școlară. În condițiile în care educației timpurii îi
acordăm o deosebită importanță pentru dezvoltarea copilului, educația din familie se împletește cu educația
pe care copilul o primește la creșă, grădiniță și apoi în școală, fiind un parteneriat între familie și
creșă/grădiniță/școală.
Stimularea copilului și încurajarea învățării prin descoperire oferă posibilitatea achiziționării,
exersării și consolidării deprinderilor acestuia. În perioada antepreșcolară și în preșcolaritatea mică se
remarcă o perioadă a marilor achiziții, este perioada în care copilul descoperă și cercetează, exersează, își
formează deprinderi și competențe.În prima perioadă, manipularea obiectelor ajută copilul să dobândească
o serie de cunoștințe despre obiecte sau acțiuni, să descopere cauzalitatea, să învețe primele reguli de
securitate personală și să dobândească primele abilități personale care să-i asigure independența. Conform
stadializării cognitive după J. Piaget în stadiul senzorio-motor apar reacții circulare ale copilului care se
concretizează în conduite cu sprijinul adultului/părintelui. Întărirea unui răspuns la stimuli încurajează
copilul să repete reacția. În stadiul gândirii simbolice în jurul vârstei de doi ani ca urmare a achizițiilor din
domeniul limbajului apare un progres intelectual de netăgăduit în dezvoltarea copilului. Stimularea verbală
și cognitivă în atimpul acestei perioade cu sprijinul adultului contribuie la dezvoltarea competențelor de
comunicare activă și pasivă, a cunoașterii lumii, la dezvoltarea unor operații ale gândirii, la dezvoltarea
operațiilor prematematice referitoare la culori și categorisiri/serieri sau grupări de obiecte după anumite c
riterii.În stadiul următor, cel al gândirii intuitive, în jurul vârstei de 4 ani ( apud Bonchiș,E.,2002), se
perfecționează și rafinează operațiile gândirii prin manipularea directă a obiectului, se dezvoltă gândirea
critică și se pun bazele operațiilor prematematice și rezolvării de probleme. Cu cât un copil este stimulat de
la o vârstă mică, constant, el este capabil să descopere și să învețe prin joc, să se dezvolte în fiecare domeniu
al dezvoltării sale, să-și rafineze mișcările, să-și exerseze limbajul, să-și îmbogățească vocabularul activ,
să dobândească independență în actele sale, în rezolvarea problemelor sau conflictelor ivite, în luarea
deciziilor, este capabil să dobândească o conduită corespunzătoare ăn diverse situații.O importanță mare aș
acorda acestui aspect, a dobândirii și exersării în familie a regulilor de comportament și conduită în situații
de viață cotidiană: în parc, în restaurant, pe stradă, în magazin, la bibliotecă, la medic .
După E. Erickson dezvoltarea eului cuprinde în perioada celor șapte ani următoarele stadii
psihosociale ale dezvoltării: în primul an de viață copilul necesită a fi încurajat pentru a căștiga încredere
în reacțiile și achizițiile sale. Între 1-3 ani copilul trebuie încurajat să-și căștige autonomia personală, să
socializeze, să-și depășească rușinea, să depășească frica de abandon, să dobândească încredere în sine, iar
între 4-6 ani este nevioe de sprijinirea inițiativei în acțiune și raport cu alții, reglementarea reacțiilor și
atitudinilor prin cauză-efect.
Învățarea în timpul perioadei celor șapte ani este susținută prin întăriri și condiționări din partea
adultului. Este foarte important să condiționăm apariția unui comportament/reacții/atitudini de dorit prin
întărirea pozitivă a acestuia, precum este important să decelerăm repetarea unor comportamente/
reacții/conduite de nedorit la copil prin întăriri negative, apostrofare. În perioada copilăriei mici imitația
este una din tehnicile abordate de copil în învățarea unor acte de aceea părintele are o responsabilitate
enormă de a fi un exemplu pozitiv pentru copil. De aici și expresia ,,mă văd în oglindă,, a părintelui și care
reflectă imitarea unor gesturi, atitudini sau comportamente verbale sau nonverbale pe care părintele le
manifestă. Stilul parental adoptat de părinte are o influență majoră în creșterea și dezvoltarea copilului, în
creșterea încrederii în forțe proprii și a curajului și inițiativei de a se dezvolta armonios . Părintele permisiv
va contribui la dezvoltarea unui copil alintat, egocentrat, părintele autoritar va crește un copil timid și
neîncrezător, părinții care găsesc calea de mijloc între a fi autoritar și excesiv de permisiv vor contribui la
creșterea unui copil echilibrat și independent.
991
BIBLIOGRAFIE:
Bonchiș,E., 2002, Învățarea școlară-teorii-modele-condiții-factori, Editura Universității Emanuel,
Oradea
Bonchiș, E., 2006, Teorii ale dezvoltării copilului, Editura Dacia, Cluj Napoca
Vrasmas, E.,A., 2002, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București
992
FORMAREA PERSONALITĂȚII IN FAMILIE
PROF. ÎNV. PRIMAR CHIRILĂ STELUȚA CLAUDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PETROS, JUDEȚUL HUNEDOARA
Grupul familial în care copilul se naşte îl plasează în comunitate şi în societate, ceea ce înseamnă că
nou-născutul îşi începe viaţa sa socială căpătând statutul pe care îl primeşte prin familia sa şi va menţine
acest statut de-a lungul primilor ani de viaţă.< Deşi una dintre funcţiile familiei este de a plasa copilul în
societate şi astfel, direct sau indirect, afectează experienţele lor în afara casei, aceasta nu este singura ei
importanţă în socializare. Familia are o organizare a ei care are propriile sale efecte directe asupra copilului.
Din această perspectivă poate cea mai importantă funcţie a ei în socializare este aceea că introduce copilul
în relaţii intime şi personale. În plus, nu numai membrii particulari ai familiei constituie modele pentru
comportamentele copiilor, dar şi patternurile de interacţiune dintre aceştia devin modele.
Grupul familial espe prima şi cea mai persistentă sursă de influenţe care se exercită asupra sugarului
şi chiar şi înainte de naştere şi apoi asupra copilului mic pentru care, până la in anumit moment, modurile
de acţiune ale părinţilor şi familiei sale sunt singurele care există, singurele pe care le cunosc. Copilul
strânge toate experienţele ulterioare, le înţelege şi reacţionează emoţional la ele după bazele pe care i le-a
furnizat familia. Se poate spune că fiecare copil mic este oglinda universului său familial. Cheia modului
său de a vedea, de a simţi, de a intra în relaţie cu alte persoane, poate fi găsită în particularităţiile contactului
lui cu cei care au alcătuit familia căreia îi aparţine. Sub influenţa acestui contact, fiecare individ îşi
construieşte prototipurile tuturor relaţiilor de subordonare, complementaritate şi reciprocitate.
Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
- ordine;
- igienă;
etc);
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -omul de caracter”.
BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012 .
993
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. CHIȘ ANCA NICOLETA

LICEUL TEHNOLOGIC NR. 1 SĂRMĂȘAG/
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 SĂRMĂȘAG
Familia este unul din cele mai importante elemente, sisteme care contribuie la dezvoltarea unei
persoane şi la starea ei de sănătate.
Familia exercită o influenţă deosebit de mare asupra copiilor. Părinţii oferă „bagajul genetic”, iar
familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul copilului,
simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele despre mediul înconjurător, societatea în care
trăim, alimentație şi igienă, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau obişnuinţele de comportament, copiii le
datorează educaţiei primite în sânul familial. De aceea, familia este instituţia de bază în toate societăţile.
fizic, intelectual, emoţional, moral sau caracterial.
îmbrăcămintea, trebuie să îl ferească de pericole, să îi asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare,
odihnă, mişcare şi să îi supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă.
Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie reprezintă, de asemenea
prima lui şcoală. În acest mediu, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă faţă de ceea
ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte o varietate de
sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile. Tot în
familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât reuşita lui
şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.
Daca în mod tradițional cei 7 ani de acasă se referă strict la regulile de bun simț, igienă și respect pe
care un copil trebuie să le învețe de la părinți (salutul, comportamentul în public, comportamentul cu
prietenii, înțelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoașterea greșelilor, tact și toleranță), mai
nou în societatea actuală cei 7 ani de acasă fac referire și la aspecte ca: a ști să pierzi, dar și a câștiga cu
eleganță, a fi atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poți evita situațiile cu potențial periculos
și, ca revers al medaliei, să poți oferi un ajutor la timp cuiva, a ști să îți susții părerile și să-ți aperi interesele
fără a deranja pe cei din jur sau să-ți poți evalua obiectiv poziția în raport cu o anumită situație.
În concluzie educația în familiecei 7 ani de acasă, reprezintă ,,zestrea,, emoțională, intelectuală și
comportamentală cu care orice copil pornește în viață.
Bibliografie
https://creeracord.com/2016/07/12/educatia-in-familie-baza-unei-dezvoltari-sanatoase-a-copiilor-si-
a-succesului-in-viata/
https://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
994
PROF. ÎNV. PREȘC. CHIȘ CODRUȚA-MARIA

GRĂDINIȚA CU P.N. DERȘIDA, JUD. SALAJ
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. .
Probabil ca cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun
model pentru el. Începe să îl înveți lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" și
"mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveti bunele maniere?
Ce faci si ce nu faci?
A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcția corectă. Ține minte aceste sfaturi:
Chiar dacă a greșit de cateva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
Explică-i clar și invață-l ce anume trebuie să facă sau nu. In loc să ii spui un scurt (si pentru el greu
de inteles): "Nu mai fi atât de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se
cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Țnceteaza cu țipetele în casă", ci fii mai
blandă, ca să înteleaga în fond ce aștepți de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casă".
Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia
asta verde", tu corectează-l spunând: "Frumos ar fi fost să spui ca nu îți place deloc spanacul".
Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este înca suficient de matur pentru a ști
bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei…
Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu
îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu
alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la lecțiile de bune maniere.
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori,
bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect. Influenţele educative pe care familia le
exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe
care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
sociale.
995
BIBLIOGRAFIE
996
IMPORTANŢA CELOR
EDUCATOARE CHIȘAMERA CRISTINA RALUCA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL LIHULEȘTI
COM. BERLEȘTI, JUD.GORJ
nevoile.
sănătos.
997
Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In primul rand,
termenul e expirat...se considera ca pana la 7 ani copilul statea acasa, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca
la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradinita si de la 6 la
scoala.
Apoi, in cei 7 ani se "predau" lectii grele de educatie care pregateau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe enrgii, timp, nervi si frustrari copilaresti se derulau...parintii tineau mult la acea
educatie, copiii o inghiteau pe nemestecate. Astazi, 7 ani de acasa simbolizeaza un anumit standard, minim
dar cumva obligatoriu, in care trebuie sa se incadreze odraslele noastre. Care se incapataneaza sa accepte
incadrarea si au dureri dorsale privitor la dorintele noastre. E drept, si parintii s-au adaptat, multi au renuntat
la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a ramas asa, o umbra de parfum de trecut, un fel de deziderat
si, de ce sa nu recunoastem, un fel de termen de comparatie.
BIBLIOGRAFIE
998
CEI 7 ANI DE ACASĂ ÎN FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA
PERSONALITĂȚII COPILULUI
EDUCATOARE: CHIU MIRELA

GRĂDINIȚA PP NR.1, ARAD
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, vorbim despre educația pe care copilul trebuie să o primească
de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până la intrarea într-o unitate de
învățământ. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înțelege, în mod tradițional, un copil
„bine educat ”regăsim: Salutul- prima normă de conduită învățată în familie. Comportamentul în public-
un copil bine educat știe să răspundă frumos la întrebări, să susțină conversația, așteptă rândul fără să
întrerupă pe cel care vorbește. Comportamentul cu prietenii- jocurile cu prietenii sunt experiențe care aduc
destindere și voie bună, aduc și un comportament corect. Un copil bine educat își respectă prietenii de joacă,
înțelege regulile jocului și se conformează cu acestea. Înțelegerea normelor sociale- prin imitație și
suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinților, ceea ce se face și ceea ce nu se face în viața
socială. O bună creștere implică și cunoașterea și aplicarea unor reguli nescrise ale lumii în care trăim: să
ne așteptăm rândul la leagănul din parc, la înghețată, la tobogan, la medic, spunem „te rog” și „mulțumesc”,
„cu plăcere”. Manierele la masă- când mâncăm ne spălăm pe mâini înainte de masă, folosim corect
tacâmurile. Recunoașterea greșelilor- îmi pare rău, te rog, o expresie magică pe care copii o folosesc foarte
des. Pentru a o folosi este nevoie de a o auzi din partea adulților din jurul lui. Astfel va învăța că
recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și
demnitate. Tact și toleranță- nu este bine să râzi de cei din jur, de prietenii tăi de joacă, râsul jignește,
deschide răni, persoana de lângă tine suferă.
bine educat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ce 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament civilizat al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea pe
care părintele o transmite copilului îi permite acestuia să se dezvolte corespunzător, să aibă încredere în
forțele proprii. Un copil iubit se simte protejat, îngrijit, înțeles, iar această idee de siguranță îi creează
deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament.
Totodată, educația trebuie adaptată conform etapelor de dezvoltare ale copilului. Pentru că el înțelege
lumea în mod diferit. Până la trei ani un copil nu poate vedea mai departe de propriile nevoi. La această
vârstă nu este bine să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Abia de
la 3 la 5 ani, copilul împarte jucăriile, își dezvoltă simțul binelui și al răului, este conștient când face un
lucru rău sau bun, conștientizează și semnificația pedepsei. Acum este momentul învățării bunelor maniere
în viața socială. Acest proces este de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii
pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din familie. Momentele petrecute în
familie, vizita le bunici, mersul la cumpărături sunt tot atâtea momente în care copilul este obișnuit cu
bunele maniere.
Între 5 și 7 ani, copilul devine tot mai independent, merge la grădiniță, este rupt de părinți pe o
perioadă mai scurtă a zilei, acum este importantă dezvoltarea capacității de comunicare cu cei din jurul lui.
Acum este important să poată purta o conversație cu adulții, să își argumenteze punctul de vedere în
discuțiile cu colegii de grupă, să intervină în discuțiile din familie, să vorbească la telefon. Replicile de
genul: taci că ești mic și nu ști nimic nu fac decât să umilească copilul și să-l inhibe. De aceea după un lucru
bine făcut, copilul trebuie lăudat. Exprimarea sentimentelor este eficientă și în administrarea ei.
Dezamăgirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o certă sau o palmă.
Deci, vârsta preșcolară, educația copilului se împarte între familie și educatoare, dascălii din școală,
cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în înțelegerea și lămurirea unor
probleme.
Cei 7 ani de acasă își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume- OM.
Acesta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini și
preferințe, cu un comportament normal sau deviant.
999
Așa cum ne creștem și ne educăm copiii, așa cum ne comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta
pe viitor. Copiii cresc și se formează în viață într-un univers pe care-l creează părinții.
BIBLIOGRAFIE
Negovan, V.,(2003), Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche, București
1000
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. CHIVU ANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TRAIAN
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea şi socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamentalî interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice şi sociale
şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere. Părintii sunt primii educatori din viaţa copilului,
educaţia primită de acesta până la şapte ani, fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind, în
primul rând, cadrul existenţei biofizice al dezvoltării copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa fie
păstrarea sănătăţii, creşterea normală şi călirea organismului.
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei
pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament
si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia
unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se
reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa
sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Fiecare părinte ar vrea
ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau
în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi
ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
adecvate în diferite situaţii. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental
.
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta,
copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază
în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos. Influenţele educative
pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin
dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de
părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită
influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi
valori sociale.
1001
BIBLIOGRAFIE
www.copii.com
www.didactic.ro
www.scribd.ro
1002
FAMILIA- „LEAGĂNUL IUBIRII"
(ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PSIHO-FIZICĂ A COPIILOR)
PROF. ÎNV. PREŞC. CIGHER LIGIA RALUCA

G.P.P. NR. 52,ORADEA,BIHOR
„Neamul"
de Tudor Arghezi
Când intri-n casa ta,
Tu râzi şi cântă.
Necazul tău,
Ţi-l lasă afară-n prag,
Căci neamul
-trebuie să-ţi fie drag.
Şi casa trebuie să-ţi fie:
Veşnic sfântă!
Introducere
Relațiile dintre părinți și copii sunt cele mai importante pârghii ale dezvoltării viitorului adult. De la
vârste fragede, modul în care părinții se comportă în fața copiilor, le vorbește, îi implică în diferite acțiuni
corespunzătoare vârstei lor, îi apostrofează sau admonestează-ori îi stimulează(când e nevoie), constituie
baza ea ce va fi determinat copilul să întreprindă când va crește.
I. Copiii sunt fiinţe umane
Fiecare copil este diferit; acest lucru este exact ceea ce îl face să fie special.
Există câteva lucruri esenţiale, comune tuturor copiilor: toţi au nevoie de dragoste, de seriozitate,
hrană bună şi exerciţiu. Fiecare copil are nevoie să fie protejat şi acceptat; are nevoie ca ceilalţi să-l placă.
Cu cât paşii sunt mai fermi, mai inteligenţi, cu atât sunt mai mari şansele ca aceşti copii să devină ceea ce
ne dorim şi ceea ce am fi vrut să fim când, la rândul nostru eram în perioada de formare.
Singura cale de a forma copiii buni este să devenim mai întâi părinţi buni.
Copiii sunt singura speranţă pentru viitor, tot aşa cum noi, părinţii, suntem singura lor speranţă pentru
prezentul şi viitorul imediat.
Pentru a creşte copii buni vom folosi multe ingrediente esenţiale - iubire, disciplina, iertare, şi multe
alte calităţi, toate folosite cu enorm de multă muncă, grijă şi răbdare, totul spre binele final al copiilor noştri,
pentru că ne aşteaptă o mare răsplată.
Viaţa nu e simplă - ba e chiar dură, foarte dură. E valabil pentru oricine. Ca să devină nişte învingători,
părinţii şi copiii trebuie să supravieţuiască într-o lume dură. Şi asta înseamnă să înveţe ce este disciplina.
Lipsa disciplinei este sinonimă cu dezastrul.
Dezvoltarea autocontrolului presupune adesea experienţe dureroase, dar rezultatul merită efortul
depus.
II. Viaţa cotidiană
Magazinele de muzică sunt pline cu discuri care se află în fruntea primelor zece mari succese: rock,
country şi western. Dacă s-ar copia versurile şi s-ar citi cu atenţie, am fi de-a dreptul şocaţi de ceea de se
predică.
Şi mai semnificativ este faptul că aceste cuvinte sunt cântate într-un anumit ritm de zeci sau sute de
ori.
Se prea poate ca puştii să mai cânte şi versurile acestor melodii. Se ştie că în general cuvintele creează
imagini, pe care apoi mintea e pusă să le completeze, astfel se poate ajunge la fapte penale, flageluri în
continuă creştere.
Potţi fi condiţionat să crezi orice, mai ales când eşti tânăr sau impresionabil.
Voltaire avea dreptate cand spunea că: "Aceia care te pot face să crezi absurdităţi te pot face să şi
comiţi atrocităţi".
In 1703, Andrew Fletcher, marele patriot scoţian, a făcut următoarea remarcă: "Scrieţi voi legile,
lăsaţi-mă pe mine să compun muzica şi eu voi fi cel care va conduce această ţară".
1003
Prin multe exemple, sunt formaţii care prin cântece îi încurajează pe ascultători să nu le pese de părinţi
sau de autorităţi ci, "să-şi facă de cap" pe socoteala tuturor celorlalţi.
Pentru a combate aceste informaţii dăunătoare, părinţii trebuie să pună la dispoziţia copiilor muzică
bună şi asta încă din fragedă copilărie.
Studiile arată că melodiile frumoase ascultate ca muzică de fond sporesc creativitatea şi crează acea
destindere şi plăcere a ascultării.
Alexis Carrel a observat că majoritatea părinţilor, câtă vreme copiii sunt mici, cedează în faţa acestora
tocmai când ar trebui să fie severi. Părinţii se distrează de maimuţărelile lor, iar în adolescenţă încearcă să
pună ordine.
Dacă limitele şi controlul nu există în primii ani, nu numai că mai târziu copilul va avea de pierdut,
dar mai mult ca sigur că va reacţiona violent împotriva oricarui tip de control şi se va răsvrăti.
Nicicând rolul mamei nu este mai important în direcţionarea vieţii copilului ca în primii ani.
Sigur că şi tatăl este important în aceşti ani, mai ales când este ferm alături de soţia sa, manifestând
multă dragoste şi sprijin emoţional, plin de căldura atât faţă de mamă cât şi de copil.
Regulile sunt foarte importante, dar puterea exemplului este cea mai stimulatoare.
Atitudinea copilului faţă de viaţă şi faţă de ceilalţi se dezvoltă în funcţie de felul în care părinţii
vorbesc cu vânzătorii de la magazin, cu un vecin la telefon sau cu prietenii într-o vizită.
Acum mai mult ca oricând, părinţii nu trebuie să fie sau să facă ceea ce nu-şi doresc să fie sau să
facă copilul lor.
Pentru a ne menţine optimismul şi şansele crescânde de educare a unor copii buni, trebuie să avem
simţul umorului. Umorul încurajează. S-a constatat că umorul este una dintre cele mai stimulatoare unelte
de care ne putem folosi pentru a-i învaţa pe alţii.
Mai mulţi medici au demonstrat că lipsa unei forme fizice este o trăsătură caracteristică multor elevi
care nu învaţă bine. Studiile făcute au arătat că "persoanele cu o bună condiţie fizică au înclinaţii
intelectuale mai serioase, sunt mai încrezătoare în sine, mai echilibrate emoţional, mai complexe, mai
amabile şi mai destinse".
Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o impune familia. Această putere
poate fi folosită în mod pozitiv pentru a-i convinge pe copii să facă un efort ca să învingă, să reuşească, să-
şi respecte aproapele şi să fie cinstiţi şi integri. Părinţii pot alege acest drum sau îşi pot lăsa copiii să fie
influenţaţi de lumea care îi înconjoară.
O echipă părintească puternică şi unită are cele mai mari şanse să-şi influenţeze copiii în bine.
Copilul care nu a fost disciplinat prin dragoste în micul univers familial, va fi disciplinat fără
dragoste în marele univers.
BIBLIOGRAFIE:
1) DUMITRANA MAGDALENA: „COPILUL, FAMILIA SI GRĂDINIȚA!”, EDITURA
„COMPANIA”, BUCUREȘTI, 2000
2) PREDA VIORICA: „COPILUL SI GRĂDINIȚA”, EDITURA „COMPANIA”, BUCUREȘTI,
1999;
3) ZIG ZIGLAR: „PUTEM CREȘTE COPII BUNI ÎNTR-O LUME NEGATIVĂ!?”, EDITURA
„CURTEA VECHE”, BUCUREȘTI, 2000
1004
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ –ACTUAL SAU DEMODAT
PROF. CÎMPAN RAMONA

ȘC. GIM. ,,VASILE LUCACIU” ȘIȘEȘTI, MM
Cei șapte ani de acasă reprezintă o sintagmă depășită în zilele noastre, deoarece instituționalizarea
copiilor în diferite forme de educație începe mult mai devreme. Cu toate acestea, ea este folosită și în
present, reprezentând un criteriu după care copiii sunt clasificați și categorisiți în diferite situații.Se numesc
„cei sapte ani de acasa” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special pană la varsta
de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.. Aceasta perioada de timp este considerată
„culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare și de insușire a diverselor
A avea cei șapte ani de acasă, înseamnă a porni în viață cu trăsăturile de bază care te formează ca
și caracter și persoană. Ei reprezintă temelia în jurul căreia copiii primesc și asimilează ulterior elemente în
toate formele de educație și nu numai. Ele sunt primite în familie de la părinți, ei punandu -și amprenta
asupra educației copiilor și prin propriul exemplu. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi
de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face
ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie
să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Îmbogățite de–a lungul vieții acestea vor contura personalitatea copilului ducănd la formarea unui
adult echilibrat și de încredere.
În această etapă copilul învață să facă deosebirea între bine și rău, adevâr și minciună, dărnicie și
zgârcenie. Astfel, mediul în care își petrec primii ani de viață este foarte important. Prin a avea cei șapte
ani de acasă se înțelege un copil bune crescut, printre elementele de baza ale acestei creșteri numărându-
se: salutul, manierele, recunoașterea greșelilor, comportamentul cu prietenii,comportamentul la masă,
politețea etc.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unu căruia îi lipsesc
cei șapte ani de acasă. Dar, educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă
dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului.
Primul contact cu societatea, unde ei își evidențiază educația primită este grădinița. Aici ei iau
contact cu alți copii, cu alte stiluri de comportament, interacționează și coexistă cu alți copii. Aceste
experiențe continuă pe mai departe de-a lungul perioadei educației, transmițându-se apoi generațiilor
viitoare prin intermediul celor deja deveniți adulți.
Cu toate că azi este demodat să vorbim despre aceasta sintagmă, ea pierzându-și înțelesul ei inițial,
totuși ea va rămâne încă o perioadă în limbajul uzual fiind recunoscută ca perioada în care se pun bazele
personalității fiecărui individ în parte.
1005
PROFESOR CIMPEANU PAULA
De câte ori nu am reacționat atunci când am fost martorii lipsei de educație în cazul unor tineri
și nu am constatat lipsa celor șapte ani de acasă, cu atât mai mult cu cât 7 reprezintă o cifră magică
în basme(sic!); de altfel, Dicționarul Explicativ al Limbii Române în cazul acestei expresii face
următoarea referire: a (nu) avea cei șapte ani de acasă = a (nu) fi fost (bine) educat în copilărie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii,
depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard
general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi
lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
Se pot creiona, evident, câteva deprinderi pe care, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” trebuie
să le aibă:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care mititelul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”, eventual„ sărut mâna”.
Comportamentul față de prieteni. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal( Exempla
trahunt), asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
1006
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR CIMPOCA IULIANA

GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL TUTANA/ BAICULEȘTI
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună: ”mulţumesc”,
”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţi. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate
caracterului psiho-social. Perioada celor șapte ani de acasă este considerată culmea achizițiilor, perioadă de
intensă dezvoltare fizică și psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații,
de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Familia este cea care răspunde
de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât
urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
dorinţelor sale.
constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi,
toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
lămurirea unor probleme. Pentru părinți este nevoie să fie atenți la faptul că sunt permanent urmăriți,
analizați de cei mici care interiorizează ceea ce fac, iar mai târziu vor exterioriza toate acestea în situații.
Atunci copilul va fi judecat, acceptat sau neacceptat în societate. Unele dintre însușirile dobândite în această
perioadă devin stabile pentru tot restul vieții și mă refer la spiritul de competiție, altruismul, cooperarea,
atitudinea pozitivă față de anumite sarcini.
Cooperarea cu copilul, încurajarea comportamentelor pozitive, modelul de comportamente acceptate
social oferit de părinți și fermitatea în cerințe raționale, adaptate vârstei și particularităților psihice ale
1007
copilului îi dezvoltă acestuia responsabilitatea și stima de sine. Copilul, ființă pură ca o floare, trebuie să
crească într-un mediu familial plin de dragoste și înțelegere, într-o atmosferă de fericire. Pentru că atitudinea
potrivită față de copil este aceea care îl face să aibă încredere în părinți.
BIBLIOGRAFIE
1008
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR: CIMPOIEȘ ROXANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,VIOREL SĂLĂGEAN” BELTIUG
JUD. SATU MARE
Cei 7 ani de acasa sunt anii de aur ai educației unui copil. înconjurat de dragostea și protecția
părinților, copilul învață bazele disciplinei, a încrederii în propriile
sale forțe, învață regulile de baza ale respectului și primele noțiuni de
socializare. În ,,CEI 7 ANI DE ACASA”, copilul învață ceea ce este
încrederea, ordinea, cinstea și buna purtare.
Perioada celor 7 ani - este considerată a fi perioada cu impact
maxim asupra modului în care copilul percepe lumea și valorile
umane ale societății din care face parte. Rolul părinților este esențial
în acești ani - pentru că ei sunt cei care pun cărămizile sistemului de
norme și valori pe care adultul de mâine își va clădi propria sa viață.
Pentru noi românii, educția este rezumată în expresia ,,cei 7 ani de acasă ” deoarece în acest timp de
7 ani, copilul trebuie să însușească valorile termenilor care stau la baza cuvântului educație: creșterea,
hrănirea și cultivarea.
În mod interesant Burrhus Ftrederic Skinner sintetizează o definiție a educației ,, Educația este ceea
ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat, a fost uitat.”si prin aceasta se raferă la faptul că învățarea pe
care o dobândim mai ales la școală constituie doar o mică parte din educație deoarece a fi educat înseamnă
,,a fi om” și nu neapărat a fi savant sau mare învățat.
Educația stă la baza tuturor lucrurilor, o societate civilizată care își respectă valorile, se ghidează
după principii sănătoase. O societate fără o educație temeinică este o societate care se afundă în întuneric
și în necunoaștere, nu poți să respecți dacă nu înțelegi, nu poți să înțelegi dacă nu ești educat. Educația este
cea care salvează și protejează o societate, o comunitate, o țară, o lume în general.
Educația începe acasă, în familie. Baza, temelia casei, fundația se construiește acasă, ca mai apoi la
școală, în mediul școlar să se construiască, să se pregătească copilul pentru viață. Atât de mult ușurează
buna desfășurare a actului didactic atâta timp cât ,,CEI 7 ANI DE ACASĂ” există. încât nu ne dăm seama.
Din experiența mea de dascăl, am observant că elevii care au ,,CEI 7 ANI DE ACASĂ” prezintă un
progres mai ridicat la învățătură. În schimb, un elev care nu ascultă când cineva vorbește, prezintă diferite
conflicte cu, colegii de clasă, rezutatele la învățătură sunt mai slabe.
CE SPUN PĂRINȚII DESPRE CEI 7 ANI DE ACASĂ?
Pentru mine cei 7 ani de acasă însemnă mai mult reguli de bun simț, igiena, respect, pe care un copil
trebuie să le învețe de la părinți, până să meargă la școală, dar care desigur că părinții le tot repeat până se
fac mari;
 să asculți pe cineva când iți vorbește
 să nu vorbești cu gura plină
 să te speli pe mâini după ce ai fost la toaleta...sau când vii de undeva
 să spui adevărul
 să nu fii agresiv
 să dai bună ziua/la revedere
 să iți asumi responsabilitatea pt ce faci
 să respecți pe cei din jur
 să nu scuipi pe stradă
 să nu vorbești urât
 să nu te întinzi pe masă când mănânci
 să nu te urci cu picioarele încălțate în pat
 să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi)
 să spui mulțumesc
 să te speli pe dinți seara/dimineața
 să nu te scobești în dinți/ori alte părți... când vorbești cu cineva/public
1009
(autor: Michelle-USA)
În concluzie, părinții trebuie să fie implicați în educația copilului, să fie prezenți, activi în viața lor,
doar așa aceștia vor avea o temelie pe care își vor construi viitorul și vor deveni oameni valoroși pentru
societate.
Munca, serviciul ne ocupă prea mult timp și neglijăm educația copilului ca mai apoi când acesta
merge la școală începem să avem pretenții. Dacă copilul nu are baze în ceea ce privește cei 7 ANI DE
ACASĂ, procesul instructive-educativ din mediul școlar va fi îngreunat.
BIBLIOGRAFIE
1. Constantin Cucoş, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2009, p. 40
3. https://www.desprecopii.com/info-id-4098-nm-cei-7-ani-de-acasa.htm
4. http://www.prouniversitaria.ro/carte/multimedia-in-activitatea-didactica/rasfoire/
1010
EDUCATIA IN FAMILIE - CEI SAPTE ANI DE ACASA EDITIA 2020
ROLUL FAMILIEI ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂŢARE

PROF. ÎNV.PRIMAR CÎNDEA ANA-MARIA
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea.
în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor
sociomoral. Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor. Alături
de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De
educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative
exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei, şcolii şi organizaţiilor de tineret.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un
românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si familia extinsă.
Prin definiţie, familia este nucleul elementar realizat prin căsătorie, care uneşte soţii şi pe descendenţii
acestora(copiii) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual. De-a lungul timpului viaţa
în familie s-a schimbat, dar continuă să exercite o mare influenţă asupra vieţii private a copiilor şi tinerilor.
Familiile asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele, inerente vieţii, este
punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Acest nucleu aste determinat, în primul rând prin condiţiile economice, materiale, de hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şi comportamental, de integrarea
socială prin care îşi pune desigur amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, a elevului, în mod hotărâtor.
Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia. În cadrul familiei
moderne se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu familia
formată din două generaţii. De aici putem conclude că bunicii participă din ce în ce mai puţin la educaţia
nepoţilor. Alte influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel
cresc posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale şi
sportive, şi rezultă o schimbare în mentalitatea familiei.
Nivelul de trai scăzut obligă ambii părinţi să îşi găsească cel puţin un loc de muncă pentru a putea
asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este
încredinţată altor persoane sau instituţii sociale (ex: creşa, grădiniţa, etc). Un caz aparte îl constituie
familiile în care unul dintre părinţi este şomer. Implicit, celălalt părinte se ocupă mai mult de copii, dar
problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un trai modest. Situaţia familiilor în
1011
care ambii părinţi sunt fără loc de muncă este critică, deoarece cu doua ajutoare de şomaj de abia se poate
asigura hrana, neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul
Climatul familial negativ este caracterizat prin lipsa de autoritate a mamei, rolul de părinte nu este
îndeplinit cu calm şi consecvenţă, părinţii ajung deseori la divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului,
copilului i se aplică pedepse corporale, este ameninţat şi admonestat.
In consecință, unul dintre scopurile principale ale parteneriatului este crearea unui mediu educațional
care să activeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze implicarea activă îm învățare. În acest
sens, școala trebuie să asigure un climat în care atât elevii, cât și părinții să se simtă confortabil si, pe cât
posibil, să fie protejați de tentația de a asocia școala cu sentimentul de eșec.
Dacă interacțiunile dintre familie și școală sunt de calitate, cei care contribuie la stabilirea acestor
relații se vor simți mai puternic conectați, mai optimiști, mai respectați și mai pregătiți în ceea ce privește
ajutorul pe care îl pot oferi elevilor în procesul învățării. școlile vor ca părinții să fie implicați, dar implicare
lor depinde de măsura în care sunt invitați, informați și implicați în tot ce se întâmplă.
1012
CEI 7 ANI DE ACASĂ : NORME ȘI VALORI ESENȚIALE PENTRU
PROF. CIOACA ELENA DANIELA

GRADINIȚA CU P.P. NR.33 BRAȘOV
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi
mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism, copilul
va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate, răbdare,
înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
nevoile.
sănătos.
1013
Cury)
părinţi inteligenţi.
ATITUDINI BLÂNDE;
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
1014
”CEI ȘAPTE ANI DE ACASA - TEMELIA PE CARE SE CLADEȘTE OMUL”
ÎNVATATOR - CIOANCA MARIA, ȘCOALA GIMNAZIALA,

COMUNA DAMUC
Motto:
„Fiecare copil pe care ȋl instruim este un om pe care ȋl câștigăm.” Victor Hugo
,,Cei şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărei ființe umane. Este deosebit de
important ca micuțul să se simtă iubit, înțeles, încurajat. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr,
bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste
dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu
îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acesta va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia și chiar realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină cazonă.
Printre principalele comportamente care compun un copil „bine crescut” regăsim:
1. Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
2. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
3. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
4. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
5. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
7. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
1015
Copilul înconjurat cu dragoste de către părinţi, bunici, se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi deschide calea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Educarea copilului într-
o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea
mulţumirii şi a bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
Rolul părinţilor şi al bunicilor, al familiei, nu poate fi înlocuit şi constatăm mai târziu în viaţă că cei
ce ne-au oferit cei şapte ani de acasă au dat dovadă în tot ce au întreprins şi ne-au dăruit de suflet. Este
poate acea formă de educaţie care are un suflet atât de mare, pentru un vlăstar de om atât de mic.
În concluzie, ” cei şapte ani de acasă” îşi pun amprenta pe formarea unui adult echilibrat.
1016
CARTEA NOASTRA DE VIZITA-BUNELE MANIERE
ÎNV. CIOARĂ MARIA; LICEUL TEORETIC

,,ANGHEL SALIGNY”CERNAVODA
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită: de felul în care ne comportăm - atât acasă, cât și în
societate - depinde dacă legăm ușor noi prietenii, dacă ne integrăm în colectiv și, în cele din urmă, dacă
avem sau nu succes în viață.
Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada în
care micuțul deprinde obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Unui copil îi cerem să aibă cei șapte ani de
acasă, înțelegând prin acești cei șapte ani de acasă un nivel de educație corespunzător integrării în societate.
Cu alte cuvinte ne dorim de la un copil să nu mintă, să nu fure, să fie respectuos cu cei din jur, să asculte
ceea ce i se spune și să coopereze cu factorii de raspundere din jurul său. Poporul român, în finita sa
înțelepciune, consideră acești cei șapte ani de acasă un minim necesar pentru integrarea socială a noului
cetațean care se va forma din acel biet copil.
Dacă vrei să crești un copil amabil, elegant, manierat și, de ce nu, plin de șarm, efortul este al ambilor
parinți iar mai târziu acest efort v-a fi șlefuit de …gradiniță și apoi școală și nu în ultimul rând de societate.
În familie, micuțul învață care sunt principiile și valorile după care va trebui să se ghideze în viață,
în situații dintre cele mai diverse. Tot acolo descoperă cum să aibă grijă de corpul și de lucrurile lui, ce este
recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure de încrederea și aprecierea oamenilor
cu care interacționează.
Copilăria e o lume aparte, pentru noi, o lume fantastică, ireală.Pentru cei care fac realitatea de zi
parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) cu zi a familiilor de astăzi este
diferită de cea a generaţiilor anterioare.
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o
altă parte, acasă).
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze permanent.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor
ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună
mai mult efort sau exerciţiu.
Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica
asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.
este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”.
1017
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă.
interesele şi particularităţile copiilor.
descopere lumea.
Bibliografie:
1018
FAMILIA ȘI ȘCOALA
PROF. CIOATĂ ANGELICA

COLEGIUL „ANDRONIC MOTRESCU” RADAUȚI JUD. SUCEAVA
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari,
comunitari. Factorii familiali sunt cei mai importanţi în dezvoltarea unei personalităţi armonioase, în
securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.
Indiferent de modul de organizare, mediul familial, întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective
intense, este apt de a reacţiona la nevoile copilului, de a participa şi favoriza dezvoltarea personalităţii,
imaginii de sine şi despre lume a copilului.
Familia este cea mai potrivită să răspundă nevoilor copilului. Doar afecţiunea şi dragostea îl fac pe
părinte să intuiască şi să înţeleagă starea copilului. În familie copilul îşi poate satisface nevoile sale primare,
îşi poate manifesta frustrările, care sunt temperate de dragostea părinţilor. În familie copilul poate să-şi
investească toate resursele emoţionale şi să înveţe să şi le controleze, pentru că familia ar trebui să fie un
mediu mai ales afectiv – garanţie pentru o dezvoltare armonioasă.
Colaborarea învăţătorului/dirigintelui cu familia se va face prin:
• Şedinţele şi lectoratele cu părinţii;
• Convorbiri individuale;
• Vizite la domiciliul elevului;
• Corespondenţa (rezultate la învăţătură, invitaţii la şedinţe, scrisori de felicitare sau mulţumire);
• Antrenarea părinţilor în activităţi şcolare şi extraşcolare;
• Consultaţii pedagogice;
• Informarea reciprocă;
• Şedinţe comune cu elevi şi părinţi;
• Vizitarea şcolii de către părinţi.
Fără a-şi diminua importanţa ca instituţie socială, familia nu mai reprezintă o instituţie conservatoare,
ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul societăţii, democratică şi deschisă. Familia este tot mai
integrată în dinamica societăţii, tot mai mult condiţionată de schimbările economice şi sociale, influenţând,
la rândul ei, evoluţia de ansamblu.
1019
ED: CIOBANU DANIELA-MARIANA GRAD.NR.1 BLEJESTI
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părintii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Educația unui copil nu constă numai în a-l invată să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la scoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Acești ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în varstă decât noi, nemulțumiți de o
anume atitudine și făcand referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcție de
o situație anume. Dar ce inseamnă mai exact cei șapte ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, inseamnă mult
mai mult decât acel respect la care se face referire. Vouă ce va evocă atunci când auziți făcandu-se referire
la cei șapte ani de acasă? Presupun că aproape imediat și fără să vreți, se declansează pe ecranul minții
filmul copilăriei voastre, cu diverse scene, impreună cu diverse peisaje și persoane care au făcut parte
implicit din aceste amintiri. Cei șapte ani de acasă inseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pană a
plecă la scoală, iar de cei șapte ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părintii. Pentru că majoritatea
fac referire la educația primită acasă, educația data de părinti, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl
invătam să-l avem pentru semenii noștri. Cei șapte ani de acasă, inseamnă mult mai mult, nu se rezumă
doar la respectul fată de alții, se rezumă în mod special la respectul pe care îl avem fată de noi. Dacă avem
respect fată de noi, vom avea respect și fată de ceilalți. În cei șapte ani la care se face referire, acumulăm o
mulțime de amintiri -frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm sentimente-frumoase sau mai puțin
frumoase, acumulăm invătături-bune sau mai puțin bune, dar putem acumula și neplăceri, regrete, frustrări,
complexe, dureri, nemulțumiri. Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru că în momentul
în care nu mai putem duce, se transformă în traume care distorsionează dorințe, plăceri, vise. Se mai poate
transformă și în tulburări care distorsionează adevărată realitate în care trăiesti prezentul și în care percepi
trecutul. Așa că, cei șapte ani de acasă inseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproș cu
trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar această
inseamnă copilăria, familia noastră. Acasă! Acasă inseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun
bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, că un burete, păstrează cât
poate, interpretează cum poate, dar și buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face
părintii, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măsti.
Măsti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevărată fată, pentru că implicit mai
intervine și cenzură. Cenzură impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzură, se manifestă, nu cum
au fost invătati, ci așa cum se simț bine, neținând cont de cei din jur sau că vor primi reproșuri, sau că nu
se incadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiti. Așadar,
educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurcă mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
1020
IMPORTANŢA CELOR "7 ANI DE ACASĂ"
PROF. CIOBANU MANUIELA

-LICEUL TEHNOLOGIC,,PETRU RAREȘ “-BACAU
Motto:
"Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi." Ioan Gura de Aur
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi ÎNVĂŢARE, după modelul dat de
părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 de viaţă, îşi pune amprenta pentru
întreaga viaţă. Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
din familie.
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim "magice", şi-anume: "mulţumesc", "te rog", "iartă-mă", etc.,
Printre principalele aspecte care alcătuiesc "tabloul" unui copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.
1021
dorinţelor sale.
protecţia lui.
pe care-l creează părinţii .
BIBLIOGRAFIE
10. www.copilul.ro
12. www.itsybitsy.ro
1022
COPILUL ŞI CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR CIOBANU MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALA SCAESTI, JUDETUL DOLJ
Expresia “cei şapte ani de-acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Această expresie defineşte tot bagajul de cunoştinţe,
deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate in primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp
este considerată „culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de insuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul işi
petrece cel mai mult timp cu familia, in special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare
influenţă asupra lui. Copiii învaţă prin imitare. Îi observă pe adulții din jur și le imită gesturile, atitudinile,
comportamentele.
“Cei 7 ani de acasă” sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele
de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.
“Cei 7 ani de acasă” este o expresie care exprimă educația unei persoane si au ajuns să reprezinte un
cod moral pe care ar trebui să îl respecte toți cei care trăiesc în societate. În primul rând, reprezintă educația
pe care o acordă părinții copilului lor. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în
societate, să își respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs.
Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă
este făcută în sânul familiei.
Este adevărat că nu prea mai există “cei 7 ani de acasă” deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale incă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se invaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
In familie copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât
printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc “cei 7 ani de
acasă”. Dar educaţia primită în acesti ani depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani.
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important să fie
consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare.
Principalele norme de conduită pe care ar trebui să le ştie un copil „bine crescut” sunt:
- salutul
Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
1023
- comportamentul în public
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care
vorbeşte.
- comportamentul cu prietenii
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă.
- inţelegerea normelor sociale
facem zgomot în intervalul de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile.
- manierele la masă.
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care
serveşte masa.
- recunoaşterea greşelilor
-tact şi toleranţă
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate invăţăturile de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Astfel,
Bibliografie:
2. Păun Emil, Iucu Romiţă, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. www.didactic.ro
1024
« CEI SAPTE ANI » DIN FAMILIE
PROF. LB. FRANCEZA : CIOBANU NICOLETA

ŞCOALA GIMNAZIALA “ ILIE STANCULESCU”, RACA, ARGES
De familie, de “cei şapte ani” petrecuţi cu părinţii şi bunicii depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul
de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această
expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care familia, i-o da. A fi bine-
crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „sapte ani de-acasă”.
“Cei şapte ani de acasă” înseamnă mai mult decât reguli de bun simţ, igiena, respect, pe care un copil
trebuie să le înveţe în familie, de la părinţi şi bunici, până să meargă la şcoală.
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate
Manierele la masă: o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor
şi a celui/celei care serveşte masa
Recunoaşterea greşelilor : „imi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate
Tact şi toleranţă : un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
Comportamentul în public : un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-
Comportamentul cu prietenii: manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
Înţelegerea normelor sociale: prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament care se doreste să-i fie insufat
copilului, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le
predai copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în
cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând.
Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
1025
PROF. INV. PRIMAR, CIOBOATĂ CECILIA
“Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor”
“Cei şapte ani de-acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, comportamente, deprinderi şi atitudini
acumulate în primii şapte ani de viaţă. Se numeşte aşa,deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu
familia,în special până la vârsta de trei ani,iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
Această perioadă de timp este considerată ca fiind una de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare, de însuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc. El este pregătit să primească informaţii.De aceea,este important cum
sunt transmise aceste informaţii,de către cine şi în ce mod.
Copilul învaţă reguli de bună purtare, încă din primii ani de viaţă, imitând tot ce vede şi aude. El se
identifică cu unul dintre părinţi şi devine o “oglindă”a acestuia.Mai târziu,grădiniţa şi şcoala trebuie să
consolideze sau să corecteze,nişte norme deja deprinse din familie.
Principalele norme de conduită care definesc “cei şapte ani de-acasă” sunt:
 Salutul (pe care copilul îl învaţă încă de la câteva luni de viaţă, prin fluturarea mâinii);
 Regulile de igienă (copilul învaţă că trebuie să se spele pe mâini, pe dinţi);
 Comportamentul în public;
 Comportamentul în grupul de joacă (copilul învaţă să respecte regulile jocului, să colaboreze şi să
nu fie agresiv);
 Înţelegerea normelor sociale (copilul învaţă din familie să folosească cuvinte
„frumoase”precum:”te rog”,”mulţumesc”);
 Manierele la masă;
 Recunoaşterea greşelilor (copilul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce face, să
folosească cuvintele magice ”îmi pare rău”;
 Tactul şi toleranţa (copilul trebuie să înveţe că nu trebuie să râdă de defectele fizice ale celor din
jur sau de persoanele cu deficienţe).
Asimilarea acestor norme reprezintă cheia integrării copilului în societate.Un copil bine crescut,care
ştie să salute,să spună “mulţumesc”,care se comportă civilizat cu cei de vârsta lui şi cu adulţii,se va descurca
mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.Însă,educaţia primită în cei şapte ani de acasă,este influenţată de
relatia afectivă copil-părinte,dezvoltarea copilului şi valorile morale pe care se bazează familia.
Un copil iubit,apreciat, se simte protejat,îngrijit,iar această siguranţă îl ajută să fie deschis către
învăţarea normelor de conduită,care,atunci când va creşte,i se vor părea normale şi-i vor completa
personalitatea.Părinţii sunt modele pentru copiii lor.Copilul trebuie să vadă supunerea părinţilor faţă de
regulile de comportare civilizată.Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură
comportarea psihică a copilului.
Pentru formarea “celor şapte ani de-acasă”,exemplele sunt mai folositoare decât constrângerile şi
discursurile sterpe.Doar în acest mod se poate forma temelia pe care se clădeşte o persoană cu diverse
preferinţe,aptitudini,cu un comportament civilizat.Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi
părinţi,de a fi permanent conştienţi că sunt analizaţi,supravegheaţi de către cel mic,că acesta interiorizează
ce fac ei şi că mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii.
BIBLIOGRAFIE
1026
„CEI 7 ANI DE ACASĂ”
PROF. INV.PREȘC. CIOCĂNAȘ MIHAELA

G.P.P .NR. 29 BACAU
acasă.
Părinții reprezintă primii mentori reali in viața copilului, furnizandu-i primele reperede orientare in
lume, primele informații și invățături despre lucrurile si fenomenele din natura și din societate, primele
sfaturi, norme si reguli de conduită. Creșterea si educarea copilului ceea ce inseamnă “bun ” pentru el, se
află intr -o dinamică permanentă de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta. Părinții trebuie sa devină
conștienți de influiența pe care o exercită in viața copilului, sa cunoască că educația dată propriului copil
este diferită de cele precedente că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit
corespunzator. Începand cu primii ani de viată, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul,exemple
de comportament pozitive ca : sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea inițiative creatoare, dispoziția de
colaborare. Toate acestea cer calm, ințelegere, răbdare, dragoste fața de copil. Nu frica, nu teama trebuie
să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduit
bazat pe egala respectare atât de copil cat si de părinți . Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim
la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu
adulţii..Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
dorinţelor sale.
1027
BIBLIOGRAFIE
1028
DIN SUFLET, PENTRU MAMA
DE PROF. PT.INV. PREȘC. CIOCHINA ANDRADA VICTORIA
Mama mea, o, scumpă mamă,

Eu din suflet vreau să-ți spun:
Că ești cea mai bună mama,
Doar ți-o spune: al tău pui!
Cum toți puii au o mama,

Și eu am mămica mea,
Tare bună, grijulie,
Și-mi dă tot ce are ea.
Astăzi este ziua ta,

Iar eu tare îți doresc:
Sănătate, putere, mult noroc
Și mereu o să te iubesc!
1029
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, CIOCOIU LAVINIA-IONELA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ UNGURENI, JUD. BACĂU
Copiii sunt cele mai fermecătoare, gingașe şi valoroase daruri pe care viaţa ni le acordă. A fi părinte
este o onoare dar și o îndatorire uriaşă, un rol pentru care trebuie să te pregăteşti permanent şi care îţi poate
aduce cele mai mari bucurii. Nu ne naştem cu acest har, avem doar instincte, dar ne putem antrena pentru
a promova acest examen la care ne supune viaţa. Comportamentul părinţilor îşi pune profund amprenta
asupra personalităţii copiilor în perioada celor 7 ani de acasă, ei asimilând totul asemeni unui burete care
absoarbe din mediul care îl înconjoară.
Familia trebuie să fie cel mai bun exemplu pentru copiii, să îi iubească necondiţionat, să îi ingrijească,
să dezvolte în ei sentimente de respect de sine şi încredere în forţele proprii. Pentru cei mici, familia,
reprezintă mediul de unde vine siguranţa, alinarea, mângâierea şi încurajarea în faţa oricărei ipostaze noi,
neprevăzute. Părintele devine camaradul, confidentul şi sfătuitorul propriului copil prin încercarea acestuia
de a intra în sufletul copilului, studiind temeinic felul propriu de a simţi şi gândi al micuţilor.
Relaţia dintre părinte şi copil este sugestionată de exigenţele arătate faţă de copii: aceste exigenţe nu
trebuie să îl încarce pe copil cu prea multe obligaţii şi prea puţine împrejurări de a-şi realiza activităţile într-
un mod independent, dinamic, opţional, cu idei proprii. Considerăm că procesul educativ din cadrul familiei
ar trebui să observe într-o mai mare măsură integrarea şi limitarea exigenţelor, a solicitărilor familiale cu
privire la volumul de înţelegere al copiilor. Cerinţele familiale, respectiv obligaţiile, regulile, exigenţele ce
se pretind copilului sunt numeroase şi se practică asupra lui sub formele de solicitare şi de interdicţie, care
trebuie puse de acord cu avantajele copilului în scopul dobândirii echilibrului între copil şi mediul familial.
Pentru realizarea cu succes a actului educaţional desfăşurat la clasă, munca învățătoarei trebuie continuată
de familie.
În majoritatea situaţiilor familia şi școala conlucrează pentru a asigura prin sârguință comună, o bună
educaţie calitativă. Corespondenţa dintre cele două, pentru a favoriza progresul şi buna educaţie a copilului,
aduc avantaje pe termen lung în dezvoltarea personalităţii celor mici. Cadrele didactice, împreună cu
părinţii, vor fixa un procedeu şi o conduită comună în ceea ce priveşte felul de a se comporta cu copilul,
care să-i ofere acestuia multe avantaje referitoare la dezvoltarea viitoare, să-l păzească de unele ciocniri
neplăcute, dezamăgiri şi posibile neclarităţi. Aşteptările familiei de la cadrul didactic constau in găsirea
unor moduri mai eficiente de înţelegere cu propriul copil si soluţionarea tuturor problemelor.
Factorii principali care sprijină copilul în perfecţionarea propriei educaţii, sunt şcoala şi familia.
Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, transmiterea primelor
cunoştinţe, sentimente, virtuţi.
Activitatea educațional formativă desfășurată de către părinți este extrem de complexă fiind multiplu
determinată. Efectele ei pozitive vizează contribuția și dezvoltarea armonioasă a personalității copilului în
conformitate cu modelul și idealul educațional al societății noastre. Această activitate educațională depinde
de o multitudine de factori: modul în care este perceput și cunoscut copilul de către părinți, modul de
relaționare al părinților cu proprii copii, strategiile educațional utilizate, relațiile dintre părinți, etc.
Comportamentul parental trebuie să fie prin excelență adaptativ, dovedind întotdeauna un indice înalt
de flexibilitate; astfel o situație educațională poate să solicite mai multe înțelegere, acceptare și toleranță,
iar altă mai multă autoritate, interdicție și chiar sancțiune.
O relaţie pozitivă cu copilul, intermediată de o comunicare pe măsură, motivaţională, optimistă,
energică este esenţială pentru creşterea unui copil fericit şi capabil de succes în viitor. Comunicarea pozitivă
clădeşte o atitudine de învingător şi îl ajută să identifice mai uşor ce doreşte în viaţă şi să găsească soluţiile
pentru a reuşi.
1030
CEI 7 ANI DE-ACASĂ SAU ȘCOALA PĂRINȚILOR
PROF. CIOCONEA DILAILA DILARA

LICEUL TEHNOLOGIC « PONTICA » CONSTANTA
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor. Acasă este locul
unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care sunt
comportamentele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de
la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei.
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi drept model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care
le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil
percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre părinți, îi vor
marca destinul.
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială.
Familia exercită o influență extrem de importantă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele
in functie de modul in care părinții se implică în procesul de învățare. Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
natural, prin imitație din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie
abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o
dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilități de care
părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun.
Una dintre aceste abilități este aceea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, care
presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi disponibilitatea părinților de
a le satisface.
O altă abilitate este accea de a-i oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv în a
descoperi lumea în care trăiește. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului acele experiențe care
adesea pe el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu conștientizează acest lucru. Datoria
părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista cu răbdare copilul în experiențele și
descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase pentru copil, părintele trebuie să
permită realizarea lor.
De asemenea, părintele trebuie să aibă o relație empatică cu copilul, să-și cunoască copilul, dincolo
de cuvinte. Empatia este cea care-l ajută pe părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. O bună
1031
capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș la jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile copilului
său.
Părintele trebuie să aibe așteptări realiste față de comportamentul copilului. De modul în care părinții
își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el. Așteptările față de copil sunt determinate
de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea părinții nu observă calitățile reale ale copilului
sau dificultățile pe care le întâmpină acesta datorită nivelului său de dezvoltare sau a unor condiții speciale.
Abilitatea de a pune limite copilului. Aceasta este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și
reprezintă abilitatea prin care se construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își
poate construi respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat
de un părinte.
Abilitatea de a răsplăti sau a valoriza copilul pleacă de la nevoia acestora de a beneficia de încurajări
și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este aceea de a răspunde pozitiv, valorizând
copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulați adecvat fac progrese uimitoare într-
o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales la copii mici că, imediat ce realizează un lucru (de cele mai
multe ori lipsit de importanță), caută aprecierea părintelui. Totodată, în momentul în care copilul este
încurajat, acesta capătă și mai multă încredere în sine.
Nu în ultimul rând putem vorbi de abilitatea părinților de a-și înfrâna propriile neâmpliniri și porniri
agresive fără a le proiecta în relația cu copilulul. Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la
frustrare și conflict este foarte necesar. Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i
explice de ce nu a făcut bine un lucru, ce i s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să
reacționeze agresiv.
Putem afirma deci că cei 7 ani de-acasă reprezintă de fapt școala părinților sau testul la educație dat
de aceștia. Multe din comportamentele negative ale copiilor sunt imputabile părinților.
BIBLIOGRAFIE
*Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
*Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998
1032
COPILUL SI CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. CIONCA OANA ADRIANA

GRADINITA NR. 1 CU P.P. ORSOVA JUD. MEHEDINTI
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,
acasă.
Udrea.
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile
realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe
jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea
surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare.
Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit
pentru asta.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere.
1033
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi.
Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în
discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-
l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci
din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească
şi să inhibe copilul.
1034
CEI 7 ANI DE ACASĂ
CIOPAC EMILIA JANINA

SCOALA PRIMARĂ LARGA, GORJ
acasă.
Familia, in orice societate, joaca rolul cel mai important in formarea si socializareacopilului, deoarece
ea reprezinta cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacutenevoile fiziologice si sociale si
implinite etapele intregului sau ciclu de crestere .Parintii sunt primii educatori din viata copilului, educatia
primita de acesta pana lasapte ani, fiind determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, fiind, in primul rand,
cadrulexistentei biofizice al dezvoltarii copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa fie, pastrarea
sanatatii, cresterea normal si calirea organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltarii
fizice armonioase, inseamna asigurarea unui program zilnic caretrebuie sa respecte orele de somn, activitate
,joc, plimbare,masa.Dar copilul nu are nevoie numai de adapost, hrana si haine, familia si caminul
reprezinta pentru copil si “scoala primilor ani ” in care se pun bazele viitoarei sale constiinte, al turor
trasaturilor care il vordefini ca om intreg, ca persoana cu statut social .Parintii reprezinta primii mentori
reali in viata copilului, furnizandu-i primele reperede orientare in lume, primele informatii si invataturi .
dorinţelor sale.
Incepand cu primi ani, copilul preia de la parinti gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament positive ca : sarguinta, cinstea, politetea, sociabilitatea, initiative creatoare, dispozitia de
colaborare. Toate acestea cer calm, intelegere, rabdare, dragoste fata de copil. Nu frica, nu teama trebuie
sa-l determine pe copil sa faca fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie sa existe un cod de conduit
bazat pe egala respectare atat decopil cat si de parinti
1035
BIBLIOGRAFIE
1036
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASA ÎN EDUCAŢIA FORMALĂ
PROF. CIOPLEA MARIAN IULIAN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ VÂRTOAPE – JUD. TELEORMAN
“Educaţia, de cele mai multe ori, e numai pojghiţa sub care se desfăşoară în linişte, pe încetul, firea
cea adevărată”, afirma Nicolae Iorga.
Rolul educaţiei este de a forma fiinţa socială, de a-l socializa pe copil.
Educaţia este ansamblul de acţiuni şi de influenţe menite să permită fiinţei umane să-şi dezvolte
capacităţile fizice şi intelectuale, dar şi sentimentele şi atitudinile morale şi estetice, în scopul
responsabilizării şi integrării sociale optime ca cetăţean.
În condiții moderne, instituția familiei este considerată ca principală în creșterea și dezvoltarea
copilului, împreună cu familia, instituțiile publice și de stat (grădiniță, școală, instituții de educație
suplimentară etc.) joacă un rol important.
La implicarea părinţilor în sfera educaţiei formale, cercetările recente confirmă existenţa unor
conexiuni pozitive între implicarea familiei şi succesul şcolar al elevilor.
Părinţii care se implică în activitatea şcolară experimentează ocazii variate de a contribui la educaţia
copiilor şi devin ei înşişi motivaţi să-şi continue educaţia.
Importanţa educaţiei este demonstrată în orice moment şi în orice domeniu al vieţii sociale şi
personale. Astfel, destinul fiecărui individ, grup şi fiecărei societăţi în ansamblul său depinde de calitatea
educaţiei.
Influența familiei asupra copilului este mai puternică decât toate celelalte influențe educaționale.
Odată cu vârsta, acesta slăbește, dar nu este niciodată complet pierdut.
Familia este un fel de colectiv, ai cărui membri sunt diferiți de vârstă, de profesie, sunt conectați prin
legături de rudenie, conduc o gospodărie comună, la care participă și copiii. Relația membrilor familiei se
bazează pe dragostea reciprocă și respectul pentru înțelegere și acceptare, sprijin și asistență reciprocă. O
atmosferă specială în familie este creată de cultura comunicativă a comunicării între toți membrii familiei:
copii și părinți, frați și surori, cu bunici. Îmbogățirea experienței de viață a copiilor, nivelul formării lor
spirituale și morale depinde de nivelul de interacțiune al membrilor familiei.
Ca rezultat, educaţia indică nivelul de instrucţie, de cultură, de conturare a diferitelor componente ale
personalităţii în urma influenţelor educaţionale. În limbajul cotidian vorbim despre cineva ca fiind bine
educat (sau bine crescut), sau prost educat (prost crescut, lipsit de educaţie).
Bibliografie:
1. C. Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
1037
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE - CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. CIOPLEA MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC “SF. HARALAMBIE”
TURNU MĂGURELE – JUD. TELEORMAN
Educația începe din sânul familiei, se consolidează prin informație la școală și se dezvoltă continuu
prin cunoștințe și norme. Responsabilitatea părinților este majoră, întrucât ei se fac răspunzători de primele
repere în ceea ce privește educația comportamentală și educația civică.
Una dintre sarcinile primare ale familiei este de a asigura dezvoltarea fizică și creșterea copilului.
Grija părinților din primii ani de viață a copilului pentru a-i satisface nevoile fizice ar trebui să fie
combinată cu dezvoltarea formațiunii sale spirituale și morale; dar şi creșterea în familie ar trebui să vizeze
formarea unei culturi a sentimentelor.
Educația conștiinței la copiii din familie este cea mai semnificativă în manifestarea spiritualității.
Conștiința este o expresie a conștiinței de sine, este vocea „eu” interioară, este educarea responsabilității
conștiente pentru sine.
Sarcina părinților este de a crea condiții în familie pentru educația mentală și dezvoltarea copiilor.
Familia pentru un copil este atât un habitat cât și un mediu educațional. Influența familiei este
deosebit de importantă în perioada inițială a vieții unui copil și depășește cu mult toate celelalte influențe
educaționale. Conform cercetărilor, familia este în fața școlii și a mass-media, a influenței străzii, a
prietenilor, a literaturii și a artei. Acest lucru a permis profesorilor să deducă dependența: succesul formării
personalității este determinat în primul rând de familie. Cu cât familia este mai bună și cu atât afectează
mai bine educația, cu atât sunt mai mari rezultatele educației fizice, morale, a muncii individului. Cu
excepții rare, dependența este constant confirmată, care familie, o astfel de persoană a crescut în ea.
Influența familiei asupra copilului este mai puternică decât toate celelalte influențe educaționale.
Odată cu vârsta, acesta slăbește, dar nu este niciodată complet pierdut;
În familie, se formează acele calități care nu pot fi formate nicăieri în familie:
1. Familia realizează socializarea individului, este o expresie concentrată a eforturilor sale în educația
fizică, morală și a muncii. Membrii societății părăsesc familia, care este o astfel de societate.
2. Familia asigură continuitatea tradițiilor;
3. Cea mai importantă funcție socială a familiei este educația unui cetățean, patriot, viitor om de
familie, membru care respectă legea;
4. Familia are o influență semnificativă asupra alegerii profesiei.
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
1038
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASA
PROF. ÎNV. PREȘC. CIOREA FLORENTINA,

LUPENI, JD. HUNEDOARA
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
copilului.
Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile educaționale.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală
şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind
bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Viața copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă.. Familia are influență și asupra formării personalității copiilor.
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău
Modelul părinților se imprimă copiilor, astfel încât, copilul ajuns adult, va reacționa așa cum a văzut
la mama sau tatăl său ( gesturi, cuvinte, expresii, comportamente, etc.). Este bine ca și părintele să știe să-
și asculte copilul și se explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil.. În primii
ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să
se joace, să „lucreze” împreună.
Părintele i se va adresa copilului cu blândețe și dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor
introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care vor fi respectate de către toți membrii familiei și care
vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către copil. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt clare și
pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent.
Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce nu are voie să
facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic,, ,,ceva bun” etc).
Dacă îl lăudăm și îi acordăm atenție copilului, avem mai mult succes decât dacă îl certăm și îl
pedepsim,. Dacă îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
De la vârsta preșcolară educația copilului se împarte între familie și dascăli.
Aceștia vor completa golurile din procesul instructiv- educativ și vor întări ce au învățat acasă cu
părinții .
OM.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare.
Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
BIBLIOGRAFIE
1039
CIORNEI LILIANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ACADEMICIAN ALEX.ZUB,,
VÂRFU CÂMPULUI
etc.
– ordine;
– igiena;
etc);
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitie;
1040
– altruismul;
– cooperarea;
1041
CUM INFLUENȚEAZA CEI ȘAPTE ANI DE ACASA COMPORTAMENTUL
COPILULUI
CIORNEI MIHAELA- PROFESOR

-ȘCOALA GIMNAZIALA SINTEA MARE
JUDEȚUL ARAD
Bunele maniere sunt cartea noastra de vizita. Felul in care ne comportam are o puternica influenta
asupra relatiilor cu familia, prietenii, colegii, si, in cele din urma, de acest lucru depinde daca avem sau nu
succes in viata. Pentru ca primii sapte ani sunt esentiali in formarea caracterului sau, copilul trebuie ajutat
sa deprinda obiceiuri sanatoase si maniere elegante. Acum, micutul invata care sunt principiile si valorile
dupa care va trebui sa se ghideze in viata, in situatii dintre cele mai diverse. Tot acum descopera cum sa
aiba grija de corpul si de lucrurile lui, ce este recomandat sa manance, cum sa isi ajute parintii si cum sa se
bucure de increderea si aprecierea oamenilor cu care interactioneaza. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla
sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său
sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul
în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul
stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere
toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în
mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a
restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin
al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce
se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
1042
1043
COPII NEPOLITICOSI : 10 SEMNE DE AVERTIZARE SI 10 SFATURI
PENTRU CORECTAREA LOR
CIORSAC ELENA
Niciun părinte nu-si doreste copii needucati si nepoliticosi. Cu toate acestea, bebelușii nu se nasc cu
un manual de instrucțiuni sub braț, de aceea deseori este nevoie de instinct, ceea ce nu este întotdeauna o
garanție a succesului.
Nu există nici o îndoială că parentingul este una dintre cele mai complexe și provocatoare sarcini cu
care ne confruntăm în timpul vieții, de aceea este normal să facem greseli care sfârșesc prin a se reflecta în
comportamentul copilului.
Vestea bună este că putem corecta acele eșecuri. Nu este niciodată prea târziu să aflăm unde greșim
și să ne schimbăm, deoarece educația prea protectivă sau permisivă poate avea consecințe teribile, nu numai
pentru dezvoltarea copilului, ci și pentru dinamica familiei.
Părinții trebuie să țină cont de faptul că un copil răsfățat nu este un copil fericit și nici familia lui nu
este. De aceea, este esențial să învățați să detectați primele semne de avertizare și să le opriți cât mai curând
posibil.
Ce este un copil rasfatat ?
Copilul rasfatat nu se naste asa, se face. Aceasta înseamnă că este rezultatul unui stil parental excesiv
de permisiv. Un copil nu se răsfăță dându-i prea multă dragoste, îmbrățișări, cocoloseli și afecțiune. Este
răsfățat prin absența limitelor și a regulilor.
De fapt, deși eticheta „răsfățat” este aplicată copilului, în realitate este doar reflectarea unei educații
inadecvate în care cei din familie se apleacă la dorințele sale. Prin urmare, copilul răsfățat este un copil care
arată o atitudine arogantă, solicitantă și egocentrică care îl împiedică să se raporteze afirmativ la ceilalți și
care sfârșește influențandu-i dezvoltarea.
10 comportamente ale copiilor nepolitici
1. Izbucnirile furiei devin pâinea zilnică. Izbucnirile de furie sunt frecvente atunci când copiii sunt
mici și pot fi considerați normali până la vârsta de 3 sau 4 ani, deoarece sunt în esență un punct de ieșire
care permite copiilor să își exprime frustrarea. Când copilul este mic, îi este dificil să exprime în cuvinte
ceea ce simte, așa că îl exprimă prin corpul său. Mai mult, nivelul său de autocontrol este încă foarte scăzut.
Dar, pe măsură ce crește, crește controlul și capacitatea de exprimare, astfel încât capriciile nu mai găsesc
loc. Izbucniri constante de furie la un copil în vârstă de școală sunt de obicei un simptom care arata ca este
răsfățat în exces.
2. El nu este niciodată mulțumit. Când i-ai oferit întotdeauna tot ce și-a dorit și nu a primit niciodată
un „nu” în viața lui, copilul crește crezând că el este centrul universului, că toată lumea trăiește pentru a-l
sluji. Drept urmare, el nu apare niciodată mulțumit de ceea ce are și dorește din ce în ce mai mult. De
exemplu, jucăriile sale îl satisfac pentru o perioadă foarte scurtă de timp și el dorește imediat să cumpere
mai mult sau cere un fel de mâncare special pentru cină, dar atunci nu îl mănâncă.
3. Încercați să controlați adulții. Copiii sunt mari manipulatori, deși majoritatea adulților nu reușesc
să realizeze acest lucru. Cu toate acestea, copilul nepoliticos face un pas înainte și încearcă să controleze
comportamentul părinților săi și să-i influențeze deciziile. Acest lucru se datorează faptului că nu stabilește
o diferență între adulți și semenii săi, el simte că este centrul lumii și totul trebuie să se plece în fața
dorințelor sale. Un copil nepoliticos crede că este buricul lumii și că fiecare trebuie să se înclină la dorințele
sale, având în vedere că suferă de sindromul împărat. Pentru a-și atinge scopul, folosește tot felul de trucuri,
de la capricii până la simularea unei boli sau chiar confruntare directă.
4. Nu respectă comenzile dvs. Copiii nu sunt soldați mici și nici părinții nu sunt generali de
infanterie. Cu toate acestea, copiii au nevoie de reguli, care nu numai că servesc pentru a-i proteja, dar și
pentru a-i face să se simtă mai în siguranță și mai pașnici. Prin urmare, părinții nu trebuie să ceară copilului
să facă un anumit lucru sensibil, cu atât mai puțin să-l mituim pentru a-l face să facă acest lucru. Copilul
trebuie să înțeleagă și să accepte că părinții au autoritate și că trebuie să se supună atunci când i se cere ceva
rezonabil.
5. Nu ajută niciodată în jurul casei. Când copiii sunt mici, sunt foarte egocentriști, ei cred că lumea
se învârte în jurul lor. Cu toate acestea, după primii 3 sau 4 ani, copilul abandonează această atitudine
1044
începând să se intereseze de sentimentele celorlalți și să devină mai cooperant. Acesta este momentul în
care părinții trebuie să înceapă să le dea responsabilități, cum ar fi să ridice jucării sau să-și pună pantofii.
Cu toate acestea, una dintre caracteristicile care disting copilul răsfățat este că nu pare să-i pese nimic de
munca pe care părinții săi o fac pentru el, nu dorește să-i ajute și adesea ignoră cererile.
6. Provoacă rușine în public. Când copilul își dă seama că o parte din comportamentul său este
jenant, profită de el și îl folosește pentru a atrage atenția publicului. Prin urmare, nu este neobișnuit să apară
crize în locuri publice sau să dezvăluie lucruri care te fac să te simți inconfortabil, chiar dacă l-ai avertizat
că nu ar trebui să spună asta.
7. El nu-și împărtășește lucrurile. Până la 4 ani majoritatea copiilor nu au un interes deosebit pentru
semeni, se joacă în paralel cu ei. Cu toate acestea, de la această vârstă încep să se joace împreună și să își
împartă jucăriile. Este normal ca copilul să nu vrea să împartă o parte din jucăriile sale, cele pe care le
consideră speciale și de care este cel mai atașat, dar aceasta nu ar trebui să fie norma. Copilul nepoliticos
nu numai că este reticent în a-și împărtăși jucăriile și ceea ce deține, ci și ca ceilalți să împărtășească totul
cu el.
8. Nu-și împărtășesc sentimentee. Până la 4 ani, majoritatea copiilor nu au un interes special pentru
alții, ei se joacă în paralel. Cu toate acestea, de la această vârstă încep să se joace împreună. Este normal ca
copilul să nu dorească să împartă niște jucării, pe care le consideră speciale și de care este cel mai atașat,
dar acest lucru nu ar trebui să devină normal. Copilul rasfatat nu numai ca este reticent in a-si imparti
jucariile, dar cere ca altii sa le impartacu el.Nu suporta ca prietenii lui sa fie si prietenii altor copii. Nu
accepta ca parintii au si ei o viata personala. El au un comportament profund egoist.
9. Nu se raportează bine la alți copii sau adulți. Unul dintre cele mai evidente semne că copilul
este răsfățat sunt probleme în relațiile interpersonale. Acești copii, fiind prea egocentriști, au adesea
conflicte cu semenii lor, așa că este probabil ca ei să fie întotdeauna implicați în lupte sau ca alți copii să
ajungă să ii evite. Același lucru este valabil și pentru adulți. Când își dau seama de comportamentul gresit
al copilului, de obicei preferă să evite vizitele în alte familii.
10. Nu aplică regulile de curtoazie, ci necesită tratament special. De obicei, copiii răsfățați nu
respectă regulile unei bune educații. Nu spun „mulțumesc” pentru că ei cred că au dreptul la orice și nu cer
lucruri cu un „te rog”. Aceasta înseamnă că nu arată nici o apreciere pentru ajutorul pe care îl primesc de
la ceilalți, iar pe termen lung acest lucru va deveni un obstacol în viața lor socială. De asemenea, este
frecvent ca aceștia să solicite tratament special și să se enerveze atunci când nu sunt plătiți, deoarece de
obicei nu tolerează sentimente negative precum frustrarea.
Care sunt consecințele asupra copilului rasfatat?
Un copil răsfățat nu este fericit. Nici familia lui. Atunci când un copil primește tot ce își dorește și
crește fără limite, el nu va putea dezvolta abilități importante precum toleranța la frustrare sau rezistență.
Drept urmare, el nu va ști cum să facă față acestor emoții atunci când apar, ceea ce crește șansele de a suferi
de tulburări emoționale, cum ar fi depresia la o vârstă fragedă.
Mai mult, acești copii nu vor ști să întârzie satisfacțiile și vor avea un autocontrol slab, două abilități
care s-au dovedit esențiale pentru succesul în viață. La rândul lor, vor avea o inteligență emoțională scăzută,
astfel încât vor avea mai multe șanse să se confrunte cu numeroase conflicte interpersonale, atât personal,
cât și profesional, atunci când vor crește.
Familia suferă și ea. Gestionarea unui copil răsfățat devine din ce în ce mai complicată, deoarece
cererile sale cresc continuu, în timp ce îndatoririle scad, astfel încât părinții ajung să se supună unui tiran
care comanda și dispune în voie. În acest scenariu, echilibrul familial se destramă, în sensul că familia nu
mai este mediul ideal pentru creșterea membrilor săi și devine o familie disfuncțională .
Pentru a ști cum să te descurci cu un copil nepoliticos, trebuie mai întâi să înțelegi
comportamentul lui
Pentru a gestiona un copil nepoliticos este important să înțelegem că acest comportament egocentric
și imatur este, de obicei, rezultatul incapacității părinților și a adulților, în general, de a impune limite
adecvate vârstei și coerente.
Comportamentele care îi privesc pe părinții copiilor nepoliticoși nu se datorează de obicei unor
probleme psihologice, ci sunt o reacție „normală”, deși în unele situații nu sunt adaptivi. Cu alte cuvinte:
copilul nepoliticos nu a învățat să reacționeze adecvat la situațiile care îl copleșesc sau nu a dobândit regulile
corecte de comportament.
1045
Un studiu foarte interesant dezvoltat la Universitatea din Miami a dezvăluit că comportamentul
preșcolarilor francezi și americani diferă foarte mult. Când se joacă, copiii francezi sunt agresivi cu colegii
lor doar 1% din timp, în timp ce copiii americani, pe de altă parte, sunt agresivi 29% din timp. Psihologii
sunt convinși că această diferență se datorează diferitelor practici parentale.
Cercetările au arătat clar :comportamentul problematic al copiilor nepoliticosi este adesea rezultatul
unei atenții inadecvate din partea adulților. Un studiu realizat în urmă cu câțiva ani la Universitatea din
Washington a analizat efectele atenției asupra unui copil nepoliticos care obișnuia să reacționeze cu
invrajbiri plângăcioase și izbucniri de furie. Ori de câte ori copilul plângea, un adult venea să-l consoleze.
Psihologii le-au spus adultilor ca dacă copilul este bine și nu este în pericol, ei sa nu merga imediat
la el când a avut o criză de furie sau de plâns. După cinci zile, copilul a trecut de la o medie de 7 episoade
de furie și lacrimi pe zi, la aproape zero. Interesant este că, atunci când adulții s-au întors să acorde atenție
comportamentului său inadaptabil, izbucnirile de furie și lacrimi s-au agravat.
Acelasi tipar a fost observat si la copiii cu varsta scolara. În unele experimente efectuate în sălile de
școală elementară, psihologii au remarcat că unii studenți și-au părăsit în mod repetat locurile fără un motiv
întemeiat. În mod normal, profesorul oprea lecția pentru a-i speria. Cu toate acestea, aceste eforturi au sporit
frecvența abandonului. În schimb, când profesorul a ignorat copiii care rătăceau și au acordat atenție celor
care erau concentrați în clasă, frecvența comportamentului problematic a avut tendința de a scădea dramatic.
Din păcate, majoritatea părinților și profesorilor sunt mai înclinați să acorde atenție comportamentelor
enervante decât comportamentelor corecte ale copiilor. În general, se estimează că adulții ignoră 90% sau
mai mult din lucrurile bune pe care le fac copiii. În schimb, aceștia acordă mai multă atenție copiilor atunci
când se comportă greșit.
Cum să corectăm un copil nepoliticos?
1. Identificați comportamentele care trebuie schimbate. Poate părea banal, dar nu este. Mulți
părinți fac greșeala de a generaliza atât de mult încât ajung să considere toate comportamentele în mod egal.
Folosind eticheta „copil nepoliticos” nu faci altceva decât să consolidezi comportamentele problematice.
Prin urmare, primul pas în modul de disciplinare a unui copil nepoliticos este identificarea
comportamentelor care trebuie schimbate și, mai ales, consolidarea comportamentelor pozitive.
2. Nu mai cere scuze. Nu minimalizați comportamentul rău al copilului. Nu-și justifica capriciile
spunând „este un lucru pentru copii”, deoarece acest lucru îl va încuraja să mențină acel tip de
comportament. În plus, nici măcar nu este convenabil să-ți ceri scuze atunci când greșește. El trebuie să
învețe să își asume responsabilitatea și consecințele comportamentului său, așa că, în loc să-și ceară scuze
pentru el, încurajează-l să-și ceară scuze. A lauda greșeli este primul pas în maturizarea și abandonarea
posturii egocentrice.
3. Stabilirea unor reguli coerente. Pentru ca un copil răsfățat să lase obiceiurile proaste și să
construiască altele noi și mai adaptative, trebuie să le arătați drumul prin stabilirea unei serii de reguli.
Trebuie să aplicați aceste reguli indiferent de locul în care a avut loc episodul de lipsă de respect. Cel mai
important este să fii consecvent, deoarece dacă copilul își dă seama că uneori se aplică regulile și altele nu,
el va fi confuz și va găsi mai ușor să continue să se comporte prost decât să încerce să dezvolte un
comportament bun.
4. Fii specific. Nu-l speria pe copil.Nu spune fraze de genul „ești un copil nepoliticos”. Precizați ce
nu v-a plăcut și cum ar fi trebuit să se comporte. Îi poți spune: „în această casă vocea nu se ridică”, așa că
nu numai că vei arăta comportamentul prost, dar îl vei face să observe și ceea ce aștepți de la el.
5. Permiteți-i altor adulți să-l certeze. În trecut, era normal ca profesorii și adulții să-i sperie pe
copii când făceau ceva greșit. Acum mulți părinți îl dezaprobă și cer să fie singurii care îl batjocoresc pe
copil. Cu toate acestea, nu este nimic în neregulă cu ceilalți adulți sa corecteze un comportament greșit, cu
condiția să îl facă corect și în limite rezonabile. Acest lucru îi va motiva pe copii să se comporte mai
respectuos în toate contextele.
6. Lasă-l să se ocupe de problemele lui. De multe ori, un copil nepoliticos este un copil răsfățat și
supraprotejat. Părinții doresc, de obicei, să evite problemele cu copiii lor nepoliticos, dar nu le va face
niciun bine, dimpotrivă, își va elimina oportunitățile pentru a-și testa abilitățile și pentru a se maturiza. De
aceea, ori de câte ori este posibil, lăsați-vă copilul să-și rezolve singur problemele. Dă-i un pic de ajutor
dacă are nevoie, dar nu rezolvă totul in locul lui.
1046
7. Nu interacționați cu el când este furios. Nu ar trebui să tolerezi niciodată răspunsurile
nepoliticoase, dar nu are prea mult sens să încerci să relationezi cu copilul atunci când este prea supărat.
Explicați că îi veți răspunde numai atunci când va putea comunica în mod corespunzător. În multe cazuri,
comportamentele nepoliticoase sunt o solicitare de atenție, astfel încât oprirea acordării atenției copilului
tău atunci când se înfurie poate stinge un comportament greșit, deoarece el va înțelege că nu este o strategie
viabilă pentru atingerea obiectivelor sale.
8. Nu-i permite să te șantajeze emoțional. Mulți părinți ajung să renunțe la obiceiurile lor pentru a
evita izbucnirile copiilor, mai ales atunci când sunt în public. Așa că ajung doar să consolideze
comportamentul negativ, deoarece copilul îl va lua ca strategie eficientă pentru a obține ceea ce își dorește.
În schimb, ar trebui să-l faci să înțeleagă că poate obține doar ceea ce își dorește prin rațiune .
9. Consolidarea comportamentului bun. Majoritatea părinților fac greșeala de a pedepsi doar un
comportament rău, uitând să propună un model pozitiv. Prin urmare, nu uitați să apreciați comportamentul
bun al copilului, faceți-l să înțeleagă că înțelegeți și apreciați efortul pe care îl depune pentru a se schimba.
10. Disciplinați-o cu dragoste, verificându-vă reacțiile. Nu disciplinati condusi de rușine sau
furie. Trebuiesă disciplinați decisiv, dar cu dragoste. Nu este convenabil să-ți faci copilul rușinat sau să-ți
pierzi cumpătul. Amintiți-vă că sunteți modelul său de urmat și, dacă îl rugați să-și poată controla emoțiile,
trebuie să demonstrați că știți cum să-l gestionați pe al vostru. Nu condiționați niciodată dragostea, copilul
dvs. trebuie să știe că îl iubiți.
1047
PROF. INV. PRESC. CIOTMONDA CECILIA-CARMEN
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze
în mod creator realizările sociale.
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este deasemenea
o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte
ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună..
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe ori
reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul părinților
se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama sau tatăl
său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai
întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri
copii.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate fi
o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea regulile
dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă împiedică
dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce
nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un obicei
și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles
1048
PROF. ȘI PARINTE CIPRIAN GHIȘE

CNI GR MOISIL BRASOV
”Bună ziua”, ”mulțumesc”, ”cu plăcere”, ”poftiți”, ”mă scuzați” sunt câteva cuvinte (expresii) din
”arsenalul” a ceea ce numim de obicei un om bine crescut sau un om care ”are cei șapte ani de acasă”.
Similar folosirii expresiilor anterioare putem regăsi comportamente ale celor ce au ”cei șapte ani de
acasă”: salutul anticipat al celor mai în vârstă decât noi, cedarea locului pe scaun atât acestora cât și celor
ce sunt în suferință, evitarea obstrucționării traseului acestora, evitarea poluării domeniului public - atât
material cât și fonic, învățarea disciplinei dialogului etc.
Toate cele mai sus menționate, învățarea acestora și transformarea lor în reflexe de comportament se
face – de regulă – la vârste fragede.
Înțelepciunea populară, ca de obicei, își bine-spune cuvântul: a botezat achiziționarea acestor expresii
și comportamente în perioada anilor petrecuți de către cei mici, predominant în preajma părinților și aproape
fără interacțiunea cu un cadru instituționalizat drept ”cei șapte ani de acasă”.
În special în primii trei ani ai vieții, ani în care experții au căzut de comun acord că au loc majoritatea
achizițiilor cognitive, părinții devin modele predominante dar și institutori ad-hoc. Tactul părinților,
înțelepciunea, armonia dintre părinți, bunul simț al acestora și nu neapărat nivelul de instrucție, ajută în
mod decisiv copilul în a-i furniza zestrea de, hai să-i zicem - bun simț cu care pășește în viață. Cu toții
cunoaștem exemple de copii proveniți din familii de părinți cu școală mai puțină și care, pot fi catalogați
cu ușurință ca având ”cei șapte ani de acasă”.
După perioada anilor de acasă începe parcurgerea diferitelor etape și medii de învățătură.
Cred că suntem în asentimentul vostru în a afirma că ”cei șapte ani de acasă” sunt o premisă a
succesului indiferent de școlile făcute. Parcă îți dau și o siguranță și un echilibru pe care altfel le-ai avea în
mai mică măsură.
Nu-i așa, dragi părinți?
1049
PROF. CÎRCIUMARU GEORGETA

SCOALA GIMNAZIALA GOGOSU
JUD. MEHEDINTI
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună
perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea
care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de
adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
capacitatea de înţelegere. În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de
ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. După ce ajunge la vârsta
au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme. „Cei 7 ani
de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM. Aceasta este
perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu
un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi,
aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează
părinţii.
BIBLIOGRAFIE
1050
FAMILIA, PUTEREA EXEMPLULUI
PROF. ÎNV.PRIMAR CIREAP ELISABETA

SCOALA PRIMARĂ NR.2 COCIUBA MICĂ
Familia are un rol foarte important în formarea copiilor. Ceea ce copiii vor învăţa acasă, vor pune şi
ei mai tărziu în practică, aşadar atenţie! Vă influenţaţi copiii prin cele mai mici gesturi pe care le faceţi!
Familia învaţă copiii să găsească soluţii la problemele pe care le pot întâlni în viaţă, învaţă să facă deosebire
între ceea ce este bine şi ce este rău, învaţă să aprecieze lucrurile frumoase, şi să se ferească de cele rele.
Pentru fiecare dintre noi, fie parinţi sau copii, familia reprezintă un context în care zilnic învăţăm câte ceva.
Din păcate în zilele noastre sunt tot mai puţine familii de acest gen, care oferă un exemplu copiilor. Peste
tot auzim doar de violenţă, ură, bătăi şi vorbe grele, nicidecum de dragoste, înţelegere, linişte şi pace. Şi
mai rău este faptul că cei mai afectaţi sunt copiii. Ba chiar în multe familii, copiii se consideră vinovaţi de
violenţele care se întâmplă la ei acasă, acest aspect afectându-i pentru totdeauna. Familia are rolul ei foarte
bine stabilit, iar părinţii cu siguranţă trebuie să fie un exemplu pozitiv pentru copii. Încercaţi să rezolvaţi
toate problemele care apar, încercaţi să treceţi peste toate împreună, încercaţi să rămâneţi o familie unită!
Trebuie să dăm dovadă de maturitate în toate încercările şi problemele care intervin! Dacă ne dorim o
societate sănătoasă, trebuie să avem cu toţii familii sănătoase!
Climatul de căldură din familie, preocuparea părinţilor de a le oferi copiilor condiţii cât mai bunede
viaţă constituie un factor important al educaţiei. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copiisunt de
ataşament, de încredere reciprocă ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinţiitrebuie să
comunice permanent cu copiii şi nu doar prin vorbe ci şi prin componente neverbale,afectiv-
emoţionale, gesturi vizibile.O privire încruntată din partea părinţilor îl poate face pe copil să se izoleze, să
se teamă, înschimb o privire caldă, tandră care însoţeşte mesajul verbal îl face pe copil să
capete mai multăîncredere în el.Copilul face multe năzdravănii, însă părinţii trebuie să ştie când şi cum
să-l oprească atuncicând efectul acestora dăunează atât lui cât şi celor din jur. Părintele este un model de
viaţă pentrucopil. J.Look spunea:,,Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite.”
Dacă pui laolaltă un grup de parinţi şi copii într-o cameră, într-o oră vei fi capabil să îţi dai seama
care copil aparţine fiecăruia. Zicala veche ,,aşchia nu sare departe de trunchi” se potriveşte cel mai bine în
acest context. Adevăruls este ca întotdeauna copiii învaţă cum să se poarte şi să facă faţă situaţiilor din viaţă
în primul rând de la părinţii lor. Dacă mama ţipă constant la alţii, dacă tratează oamenii cu lipsa de respect,
copiii ei vor face la fel. Dacă tatăl stă toată ziua pe canapea, neimplicându-se în treburile casei, există mari
şanse ca băiatul lui săfacă la fel atunci când va creşte, considerând că aşa este normal să se poarte.
Părinţii trebuie să fie un model demn de urmat. Asta nu înseamnă că trebuie să fie perfecţi, pentru că
la urma urmei dacă adulţii pot învăţa din greşelile lor, şi copiii vor beneficia de pe urma asta.Dacă te uiţi în
urmă la viaţa de zi cu zi a copilului tău, vei vedea că tot ce face a învăţat de la tine. Când copiii sunt mici
este plăcerea lor să îşi imite părinţii şi să le facă pe plac: să îşi pună vasele în chiuvetă, să se spele pe dinţi,
să spună,,te rog” şi ,,mulţumesc”, iar părinţii răsplătesc acest comportament. Când copiii cresc şi încep să
interacţioneze cu cei din jur, ei devin oglinzi ale comportamentului pe care îl văd acasă. Nu mai este vorba
aici să le facă pe plac părinţilor pentru a primi răsplata. Din păcate, în ziua de azi parinţii se comportă tot
mai urât: înjură, îi judecă pe ceilalţi, bârfesc părintii celorlalţi copii, ţipă. Problema este că, intenţionat,
copiii se uită la tine şi învaţă. Te aud cum îţi minţi soţul/soţia. Te văd cum înşeli vânzătorul la casa de
marcat. Sunt martori cum fumezi, bei şi ai obiceiuri nesănătoase.Poate unul dintre cele mai importante
domenii în care părinţii trebuie săfie un exemplu este cel al sănătăţii. Conform unor studii recente, copiii
care au părinti supraponderali, au 80% şanse să sufere de obezitate în copilărie, o problemă în continuă
creştere în ziua de azi. Este greu să îţi convingi copiii să facă sport când ei te văd stând toată ziua pe canapea
mâncând chipsuri. Acelaşi lucru este valabil şi când e vorba de munca din greu. Copiii îşi privesc părinţii,
cât muncesc şi îşi dezvoltă etica faţă de muncă de la ei. Dacă vrei ca al tău copil să aibă succes în viaţă, este
important să îi arăţi în primul rând căci cheia spre succes este munca din greu, dedicarea şi perseverenţa.
Să fii un exemplu pentru copilul tău nu necesită folosirea cuvintelor. Lecţiile pe care le oferi copiilor tăi
prin exemplu concret sunt mult mai bune decât cele pe care i le predici, dar nu le respeţi.
Adiţional, copiii au nevoie să vadă nişte modele în fiecare zi în toate aspectele vieţii. Cel mai bun
lucru pe care îl poţi face pentru copilul tău este să admiţi în faţa lui când greşeşti, să îţi ceri scuze şi să spui
1051
“nu ştiu” atunci când nu ştii ceva. În acest fel copiii realizează că şi adulţii fac greşeli şi că nu le ştiu pe
toate, ceea ce îi ajută să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt atunci când vor face greşeli în viaţă. Dacă fiul
tău te aude vorbind urât despre cineva, ce îl va opri să vorbească şi el la fel cu sora lui?
Arată-i copilului tău că şi atunci când eşti supărată trebuie să te gândeşti la motivele celuilalt şi să
discuţi cu persoana cu care eşti în conflict până ajungeţi la un consens.
Când ai puţin timp liber, nu ţi-l petrece în faţa televizorului! E de preferat ca cel mic să nu
recepţioneze această activitate ca pe un lucru pozitiv.
Mai bine lasă-l să te vadă citind o carte, având grijă de flori, desenând sau învăţând ceva nou. El va
face la fel!
Pentru a avea un copil de încredere, trebuie ca tu să fii un părinte de încredere. Când promiţi ceva,
respectă! Dacă totuşi nu reuşeşti? Ce i-ai spune dacă nu ajungi la timp la serbarea de sfârşit de an, deşi i-ai
promis? Spune-i adevărul oricare ar fi acesta. Spune-i că te vei revanşa şi indiferent de ce se întamplă, ţine-
te de promisiune. Ţine minte că tot ceea ce spui are un impact deosebit asupra copilului tău şi că el înţelge
mai multe decât crezi.
Copiii din ziua de azi sunt foarte influenţaţi de tendinţa tuturor spre materialism si vor ajunge să
creadă că fericirea lor depinde de cea mai performantă maşinuţă sau cea mai trendy pereche de blugi.Cum
să îl convingi că nu e aşa? Demonstrează-le câte lucruri frumoase sunt gratis! De exemplu, cu câteva zile
înainte de aniversarea ta, spune-i copilului tău că nu vrei un cadou cumpărat, ci vrei să petreci o zi întreagă
doar cu el, bucurându-vă la o plimbare în parc sau jucându-vă împreună.Implică-te în mici acţiuni caritabile
– donează cărţi, haine pe care nu le mai porţi sau reciclează. Apoi implică-l şi pe el. Ia-l cu tine când faci
un astfel de gest si data viitoare spune-i şi lui să caute prin hainuţele vechi ce ar putea să dea celor amărâţi.
Părinții sunt primele modele de viață ale copiilor lor, așa că nu este suficient să le spună ce și cum să
facă, ci trebuie să le-o arate, pentru că cei mici copiază ceea ce văd la părinți.
BIBLIOGRAFIE
*Mucchielli,A., Arta de a comunica, Editura Polirom, Bucuresti, 2005
*Creţu, R. Z., Evaluarea personalităţii, Editura Polirom, Bucuresti, 2005
1052
PROF. CÎRLIGEANU MARGARETA,

C. S. E. I. SUCEAVA
Primii 7 ani din viața unui copil sunt cei mai importanți, deoarece în această perioadă copilul primește
educația de la părinți, ceea ce înseamnă că personalitatea și comportamentul se formează până la intrarea
acestuia în școală. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii, care îl ajută să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe, îl face să se simtă protejat, îngrijit,
iubit de aceștia, deci i se oferă ideea de siguranţă.
Orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită.
Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse
lucruri ființei nou născute.
Părinții reprezintă primii educatori/ mentori reali în viața copilului, furnizându-i primele repere de
orientare în lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate,
primele sfaturi, norme și reguli de conduită, despre păstrarea sănătății, creșterea normală și călirea
organismului.
Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea unui
program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Copilul nu are nevoie
numai de adăpost, hrană și haine, deoarece familia și căminul reprezintă pentru copil și „școala primilor
ani” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om întreg, ca
persoană cu statut social.
comportament pozitiv ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiativa creatoare, dispoziția de
să-l determine pe copil să facă fapte bune.
Astfel, copilul „absoarbe” din mediul apropiat, familial primele impresii, formându-și conduite prin
mimetism și contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum părinții, imitând comportamentele
acestora.
Cei șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne
comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru
o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa
unei femei și așteptăm să intre.
Așadar, pãrinții le transmit celor mici propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu
integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi, le transmit acestora învãțãmintele pe
care le considerã necesare și care îi vor ajuta sã fie un oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.
Cheia către integrarea copilului în societate o constituie educația, bunele maniere și cultivarea
dragostei față de frumos dobândite în familie până la acea vârstă.
Educația depinde de o serie de factori, cum ar fi: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de
dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului; prin bune maniere
se înțelege faptul că știe să salute, să spună „mulțumesc”, „te rog”, se comportă cuviincios cu cei din jurul
lui, indiferent de vârstă, iar cultivarea dragostei față de frumos se realizează în familie prin pregătirea
bunului gust al copilului față de ținuta și locuința sa, precum și cea de frumusețea în comportare și relatie
cu cei din jur.
În concepția unor psihologi, părinţii trebuie să le explice clar copiilor ce au voie să facă şi ce nu, să
stabilească unele reguli realiste, echilibrate şi să le spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă;
este foarte important ca ambii părinți să fie consecvenţi în educarea copilului. Aceștia trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare ale copiilor, deoarece este firesc să mai greșești din când în
când.
În concluzie, educația este haina de cea mai bună calitate, pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a
fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
1053
PREGATITI PENTRU VIATA
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR: CÎRMACI LILIANA CORNELIA

ŞCOALA GIMNAZIALA FRATAUTII VECHI, JUDETUL SUCEAVA
Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate – în principal prin educaţia primita,,acasă”, un
de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de
A intrat în firea lucrurilor, nu e mică surpriza ca, mai ales în preajma zilei de 8 Martie copiii să fie
pregătiţi să ofere o imagine cât mai frumoasă despre mama, despre protectoarea şi minunata ei dragoste.
Unii amintesc în treacăt şi de ,,scumpele” lor bunici.
Dar tatăl? Nimeni nu se mai gândeşte la iubirea tatălui; poate nici el însuşi.
Cred că a a vorbi despre tată şi despre iubirea lui ar fi benefic pentru toată lumea; în primul rând ar fi
benefic pentru copil, în al doilea rând pentru tată.
Când un copil este pus ca alături de iubirea de mamă să descrie şi iubirea de tată se produce o
schimbare faţă de obişnuinţele zilnice. Copilul este pus să-şi descrie tatăl aşa cum îl vede el. Multe dintre
comportamentele copiilor sunt un rezultat direct al modului în care copilul a fost educat. Mulţi nu acordă
foarte mare importanţă rolului de părinte sau îl fac aşa cum cred ei ca e mai bine, acest lucru având uneori
consecinţe nefavorabile pentru copii.
Atitudinea tatălui îl sensibilizează şi îl influenţează pe copil. Dar şi tatăl este cel care, în timp, va
căuta să devină ceea ce este el în ,,ochii”/ ,,sufletul” copilului, iar rezultatul nu va fi în final decât unul
benefic.
Tatăl nu are un concept al educaţiei, nu a făcut din educaţie o preocupare de sine stătătoare, o reflecţie,
o delimitare, o problemă. Pentru tată ,,educaţia se face de la sine”.
Şi tata este cel care îi poate prezenta copilului reguli de bună-purtare. Practicarea regulilor bunei-
cuviinţe este deci, nu numai o problemă de instrucţie, de educaţie, ea este în acelaşi timp o chestiune de
exersare a voinţei, a tăriei de caracter, căci impune fiecăruia o disciplină, o luptă cu propriile slăbiciuni, o
nevoie de ordine, de ierarhizare a gândurilor şi a faptelor. Cu cât copilul dobândeşte mai devreme o astfel
de conduită, cu atât mai bine va fi pentru el, pentru cei din jur, pentru societatea în care va trăi. Să nu uităm
însă căt de mult ,,atârnă” în balanţă trăsăturile temperamentale şi de caracter ale copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu ambii părinţi.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat şi îngrijit, iar acestea îi dau ideea de siguranţă. Simţindu-se apreciat
de părinţi copilul percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Părinţii sunt modele pentru copil (
degeaba îi spunem copilului să nu ţipe, dacă în casă va auzi permanent tonul ridicat al părinţilor)..
Divergenţele de opinie sunt fireşti, dezacordul între părinţi în ceea ce priveşte educaţia copilului este ceva
cât se poate de firesc. Important este ca în această muncă de echipă care este educarea şi creşterea unui
copil, fiecare dintre coechipieri să conştientizeze că atingerea ţelului final este mai importantă decât
principiile şi orgoliile personale.
Aşadar o mică parte din ,,arta de a reuşi în viaţă” a copilului este ca acesta să primească educaţia
în mod egal de la ambii părinţi, să scrie şi să vorbească despre ei şi despre dragostea dintre ei.
„A fi şef” este un dicton ce nu trebuie aplicat în educaţie - ,,a fi prieten”, însă aduce cu sine rezultate
mult mai practice şi mai bune pentru dezvoltarea psihică a copilului.
1054
ROLUL ȘCOLII ȘI AL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA
CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. CIRNU LAURA CARMEN

LICEUL TEORETIC PAUL GEORGESCU ȚANDAREI
Dacă cei şapte ani de acasă sunt compromişi, drumurile vieţii vor avea numai bolovani şi pietriş
Valeria Mahok
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială
pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă. Mare parte din timpul meu este petrecut
printre copii şi părinţi şi mare parte din munca mea constă în a afla cum se desfăşoară viaţa copilului şi a
familiei. Mă ciocnesc frecvent de întrebarea dacă copilul de astăzi, copilul modern, este diferit de copilul
de ieri, cel cu cheia de gât. Este o întrebare mai complexă decât ne-am aştepta. Dacă ne referim la lumea
interioară a copilului, aceea nu s-a schimbat, ea este la fel de bogată, de tensionată, de conflictuală, de plină
de întrebări şi de dorinţe. Dacă ne referim însă la exterior, aici s-au petrecut transformări semnificative care
au constrâns interiorul să se adapteze acestora.
nevoile.
familii şi valorificarea acesteia. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor,
îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
de sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi
dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul
familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii
oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor
emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Existând o puternică colaborare între școală și familie, se va clădi o puternică structură a
particularităților individuale ale copilului. În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem
organizare a unui stil de viaţă sănătos.
În zilele noastre, programa școlară prevede pătrunderea în universal copilului cu ajutorul unei chei
numite joc. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi
pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii,
chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu. Încă din clasa
pregătitoare, învățătorul poate relaționa activ cu micul școlar prin intermediul jocului, în cadrul activităților
recreative sau a disciplinelor precum: Dezvoltare personală, Joc și mișcare, Muzică și mișcare, Educație
civică.
1055
au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică,
dans, petrecând, uneori, timpul într-un spațiu lipsit de afecțiune. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au
înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care
copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure
de viaţă.
Aş vrea să închei referindu-mă la faptul că cei şapte ani de acasă sunt asociaţi bazei unei educaţii
pentru că ei ar trebui să producă un model stabil de relaţie şi de siguranţă, iar această relaţie să fie mediată
prin cuvinte. Am pierdut cu toţii aceste cuvinte, lipsesc din obişnuinţa noastră în a cerceta ce ni se întîmplă
şi ce se întîmplă cu copilul. Părinţii preferă pedeapsa, tăcerea, oprobriul, reproşul sau orice altceva, mai
puţin cuvintele. Când le recomand părinţilor să le vorbească acestor copii şi să îi invite şi pe ei să vorbească
despre ceea ce s-a întâmplat, aceştia sunt foarte surprinşi. Dar efectul cuvintelor este neîntârziat şi produce
o reacţie imediată a copilului. Pentru că dacă ne gândim la o semnificaţie a celor şapte ani de acasă, aceasta
constă în a-l învăţa pe copil să creeze legături.
Cred că ar trebui să revenim la importanţa celor şapte ani de acasă, la ideea valorilor adevărate.
Copilul, „fericirea“ noastră, are înaintea statutului de elev pe cel de om. Să-l ajutăm să înţeleagă acest lucru!
BIBLIOGRAFIE:
• Roxana Geantă- Cei șapte ani de acasă, Editura Galaxia Copiilor, București, 2016
• Mircea Agabrian, Vlad Millea- Parteneriate școală-familie-comunitate, Editura Institutul
European, 2005
• Lou Harvey Zahra – Educația copiilor în familie, Editura Univers Enciclopedic Gold
1056
PROFESOR, CÎRSTEA CAMELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,MINERVA ALEXANDRESCU",
COMUNA ŞOIMARI, JUDEŢUL PRAHOVA
,,Diploma celor şapte ani de acasă ai copilului,exprimă calificativul părinţilor!" Valeria Mahok
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş
a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi,
nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care
nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că
această satisfacere a nevoilor bebeluşului, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între mama si copil.
acasă.
1057
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume-om.
BIBLIOGRAFIE
1058
COPIII ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROFESOR CISMARU DANIELA

COLEGIUL NAȚIONAL ,,ANASTASESCU”
ROȘIORII DE VEDE
nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care
nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că
această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii
ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează sunt importante în dezvoltarea copilului.
Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în
braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu
refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina
Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu
este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce
e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că, în acest fel, data viitoare nu i se va părea
interesant”, explică ea.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există, chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an).
Tot acum se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească
în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul
adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu trebuie
neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al
limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm
imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe
masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul.
Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm reprezintă o altă problemă care apare
intr-un moment din existența micuțului.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice.
„Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru
părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni
lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune
psihologul.
1059
Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în
„simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
„Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi
pentru asta”, recomandă psihologul.
Psihologii susțin faptul că, după cinci ani, copiii înțeleg regulile.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri
(trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile
dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot
fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea reprezintă oglinda familiei,copilului fiindu-i caracteristică imitația,în special a membrilor
familiei,dar nu numai.
vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
relaţionare socială - sintetizează psihologul.
1060
FAMILIA – PIATRĂ DE TEMELIE ÎN PROCESUL DE FORMARE A
COPILULUI DE AZI ȘI A TÂNĂRULUI DE MÂINE
PROF. INV. PRIMAR CISTIAN MIHAELA-ROXANA

LICEUL DE INFORMATICA TIBERIU POPOVICIU, CLUJ-NAPOCA
Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților, Valeria Mahok
Părinții reprezintă principalul etalon al copilului în ceea ce înseamnă formarea sa ca persoană. Familia
este locul în care copilul se dezvoltă, unde își petrece mare parte din timp și unde devine practic o ființă
socială. Influența pe care părinții o exercită asupra copilului este una profundă. O mare parte din
cunoștințele, obiceiurile, deprinderile și aptitudinile copilului din primii ani de viață sunt formate și
dezvoltate în sânul familiei. De asemenea, tot familiei îi revine rolul de a se implica în dezvoltarea fizică,
intelectuală, morală și estetică a copilului. Tot în sânul familiei se formează deprinderile de comportament:
respectul, politețea, sinceritatea, decența în vorbire și în purtare, ordinea, cinstea cumpătarea etc.
Condițiile familiale își pun amprenta asupra comportamentului părinților, care reprezintă un etalon
pentru copil. Drept pentru care, în familie trebuie să domnească disciplina. Problemele și provocările care
inevitabil apar, trebuie rezolvate cu calm, prietenie și înțelegere. Toate aceste atitudini reprezintă modele
pentru copil, pe care și le va însuși în mod natural, prin imitație.
Încă de la începutul vieții, fiecare ființă umană are o serie de nevoie care trebuie satisfăcute pentru a
i se asigura o bună dezvoltare. Nevoile de bază sunt:
- nevoia de atenție;
- nevoia de dragoste;
- nevoia de îngrijire;
- nevoia de securitate;
- nevoia de experiențe noi și de stimulare;
- nevoia de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile;
- nevoia de responsabilitate;
- nevoi fiziologice.
Din aceste nevoi fiziologice derivă o serie de abilități de care părinții au nevoie pentru a fi buni părinți.
Dintre acestea amintim:
o abilitatea de a satisface nevoile de bază ale copilului;
o abilitatea de a stimula copilul cognitiv și afectiv;
o abilitatea de a avea o relație bazată pe afectivitate cu copilul;
o abilitatea de a avea expectanțe realiste față de comportamentul copilului;
o abilitatea de a pune limite copilului;
o abilitatea de a valoriza copilul;
o abilitatea de a-și înfrâna propriile porniri, fără a le proiecta în relația cu copilul.
Funcțiile principale ale familiei sunt de socializare și educative. Funcțiile educative ale familiei
sunt:
• funcția instituțional formativă;
• funcția psihomorală;
• funcția socio-integrativă;
• funcția cultural-integrativă.
Totodată părinții realizează socializarea de bază a copiilor printr-o serie de mijloace de influențare:
reglarea, comunicarea și cooperarea.
Reglarea se referă la reglarea directă a comportamentului prin încurajări, supravegherea executării
temelor, a sarcinilor primite etc.
Comunicarea cu copilul, schimbul de păreri, informații, confidențe etc.
Cooperarea prin participarea la activități comune de tipul vizitelor, ieșirilor, jocurilor etc.
În concluzie, putem afirma faptul că familia reprezintă principalul etalon al copilului, la care se
raportează încă din primele clipe ale vieții sale. Familia este piatra de temelie în amplul proces de formare
1061
și dezvoltare a copilului de azi și a tânărului de mâine. Provocările vieții cotidiene, ale societății, ale
grupului de prieteni pot influența într-un mod negativ viața copilului/ a tânărului, însă o educație solidă, un
exemplu demn de urmat din partea părinților vor reprezenta un plus de valoare și un reper în viața acestuia.
Bibliografie
1. Bătrînu, E., Educația în familie, Editura Politică, București, 1980
2. Stănculescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom Iași, 1998
1062
EDUCAȚIA ADULȚILOR, REUȘITA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR CITURAN ANCA ELENA

LICEUL ECONOMIC „ALEXANDRU IOAN CUZA”, PIATRA NEAMȚ
„Educația începe de acasă” este formularea pe care o auzim tot mai des în zilele noastre. Copilul este
reflexia părinților și al modului în care a primit educația în familie. Dar părinții au fost oare învățați să își
asume acest rol, de părinte-educator? Sau și ei la rândul lor sunt reflexia educației celor șapte ani de acasă?
De ce este atât de importantă educația din familie?! Pentru că aceasta este prima formă de modelare
a personalității umane. Primul contact al copilului cu normele, regulile, principiile după care se ghidează în
viață suunt deprinse din mediul familial.
Copilul capată primele deprinderi de la părinți, care-i sunt modele până la vârsta maturității și poate
și dincolo de ea. La o vârstă fragedă educația se realizează prin joc, prin imitație, prin sistemul de
recompensă-pedeapsă, important este cum reușesc părinții să cultive copiilor principii și norme morale
pentru a le forma un caracter frumos.
La început prin joc și imitație, copilul dobândește abilități care îi vor folosi ulterior în formarea unor
competențe necesare. Jocul trebuie întotdeauna văzut ca pe o modalitate de socializare, de interacțiune, de
dezvoltare a limbajului sau al unor abilități motrice, a empatiei și spiritului competitiv dar totodată tolerant,
al interacțiunii cu medii diferite care să stimuleze creativitatea, originalitatea etc. Așadar, jocul nu trebuie
ales la întâmplare și nicidecum pentru a ține copilul ocupat într-o lume în care părinții sunt tot mai acaparați
de activitățile cotidiene. Într-o lume purenic digitalizată este datoria părinților de a impune un echilibru
între a lăsa copilul să cunoască spațiul virtual și limitele acestei cunoașteri.
Tot de cei șapte ani de acasă depind și normele de comportament. Bunele maniere se deprind din
familie. Copilul imită iar modele îi sunt părinții, de aceea este foarte important să li se ofere norme de
conduită adecvate vârstei, să fie puși copiii în diverse ipostaze, să interacționeze cu diverse medii astfel
încât să se adapteze în situații variate.
Dar oare rolul părinților se diminuează odată cu începerea educației formale? Sunt suficienți doar cei
șapte ani de acasă? Evident că nu, implicația părinților este permanentă și se resimte și la maturitate. Părinții
devin parteneri în educație iar interesul lor față de implicarea în modelarea personalității copiilor lor nu
trebuie să fie invers proporțională cu vârsta...La vârsta școlară rolul părintelui este acela de a sprijini
educația și de a o completa, de a susține activități educative nonformale, de a corecta și a superviza evoluția
copilului spre un adolescent echilibrat, capabil să se adapteze ușor schimbărilor ce vor avea loc.
Implicarea părinților în formarea adolescenților este cu atât mai dificilă cu cât schimbările se produc
de ambele părți. Pe de o parte adolescentul, derutat, situat între două lumi paralele: nevoia de libertate, de
întelegere, de intimitate și greutatea de a se desprinde de mediul familial și pe de altă parte părinții, care
sunt derutați de schimbările produse și care trebuie la rândul lor să învețe să renunțe la protectorat, la control
etc. Este perioada în care normele și regulile deprinse în cei șapte ani de acasă se reflectă în comportamentul
adolescentului. Dacă aceste norme au fost bine implementate în conștiința copilului și au devenit trăsături
de caracter, atunci sarcina părinților la această vârstă este foate ușoară. Ei devin prieteni, confidenți, uneori
psihologi, consilieri, care îndrumă adolescentul în alegerea celor mai bune alternative pentru formarea lui
ulterioară.
Definitivarea personalității umane nu se realizează odată cu trecerea la o altă etapă și anume a
adulților. Personalitatea se modelează pe tot parcursul vieții, iar ceea ce s-a deprins încă din anii copilăriei
rămâne o piatra de temelie.
Rolul familiei în modelarea personalității umane este fundamental. Din acest motiv existența unei
„școli a părinților” este foarte important. Prin cursuri de parenting aceștia sunt educați cum să facă față
provocărilor vieții de părinte. De asemenea, în școli, prin orele de consiliere și prin lectoratele cu părinții
se încearcă ghidarea acestora în vederea formării lor armonioase. Un părinte informat și educat va crește la
rândul său un copil educat, echilibrat, informat, capabil să se adapteze unei lumi aflate într-o dinamică
continuă.
Educația copiilor depinde în fond de educația adulților iar cei șapte ani de acasă reprezintă o bază
fundamentală în devenirea ulterioară a adulților.
1063
IMPORTANŢA CELOR
PROF. GABRIELA CIUBOTARIU

LICEUL TEHNOLOGIC “ ARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAU”
VINATORI-NEAMȚ
de sport, la teatru sau în vizită la rude. persoane pregătite în mod special pentru a sigura reuşita şcolară
În mod firesc, orice părinte se întreabă: ,,Sunt un parinte bun pentru copilul meu?’’ sau ,,Ce înseamnă
să fii un părinte bun?’’’
Din dorinţa de a încerca să găsim răspunsuri la asemena întrebări şi încă la multe altele pe care ni le
punem în legatură cu educarea copiilor, s-a născut proiectul educaţional ,,Părinti mai buni…, copii mai
buni’’, proiect care se adresează părinţilor, dar de care beneficiază atât părinţii, cât şi copiii şi, nu în ultimul
rând, cadrele didactice.
Cercetările au arătat că rata învăţării creşte şi se menţine ridicată în situaţiile în care părinţii se implică
în sprijinirea copiilor prin diverse activităţi acasă. Părinţii care participă la programul educaţional iniţia vor
putea aprecia mai bine abilităţile şi aptitudinile copiilor, problemele şi posibilităţile de rezolvare a acestora
în procesul învăţării.
Prin activitatea în parteneriat cu părinţii, cadrul didactic îşi asigură un sprijin în propria activitate.
Învăţându-i pe părinţi să se implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim interacţiunile şi relaţiile dintre părinţi
şi copii. Prin cooperare reală şi comunicare cu părinţii, şcoala pune bazele unei unităţi de decizie şi acţiune
între cei doi factori De asemenea activităţile cu părinţii duc la rezolvarea situaţiilor problemă, a conflictelor
posibile şi a situaţiilor de risc în dezvoltarea copilului.
Cel mai important rezultat este acela că părinţii au realizat că problemele lor sunt şi ale altor părinţi,
că este util să discute despre situaţiile cu care se confruntă, au aflat căi şi modalităţi de rezolvare a
problemelor cu care se confruntă şi copiii lor. Între diferiţi părinţi s-a înfiripat o relaţie bazată pe încredere
şi cooperare, au învăţat să accepte asistenţa specializată, să ceară ajutor când au nevoie. Informaţiile primite
şi abilităţile dobândite le-au dat încredere şi competenţe sporite.
A fi părinte la începutul mileniului trei, într-o perioadă marcată de profunde şi rapide transformări
sociale, este o misiune dintre cele mai dificile. Familia are nevoie de sprijin şi susţinere pentru a rezolva
problemele provocate de creşterea generaţiilor de azi.
1064
sănătos.
Cury)
1065
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR, CIUCHE ROXANA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GRIGORE TABACARU, HEMEIUȘ, BACĂU
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
1066
CE SA IL INVETI PE COPIL IN CEI SAPTE ANI DE ACASA?
CIUCLEA LIANA CAMELIA, PROF. ÎNV. PRIMAR

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 DĂNEŞTI
copilăriei. Specialiştii sustin că regulile de comportament şi educatie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Iată câteva sfaturi, vizând o serie de principii morale de
ordin practic, privind educaţia copiilor în mediul familial.
Cuvintele cel mai des întâlnite în educaţia copiilor, încă de când trec pragul vârstei de 1 an par să fie:
“Nu pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici să înveţe ce este lumea în
loc să le-o arătăm şi să întelegem alături de ei ca toate acţiunile noastre au o explicaţie şi că suntem rezultatul
a ceea ce facem.
Prin poveşti de exemplu, îi poti insufla valorile pe care doreşti să le transmiţi copilului tău. Educă-i
gustul pentru libertate şi învată-l să îndraznească. Învaţă-l că are voie orice atâta timp cât respectă legea,
morala şi normele bunului simţ. Învaţă copilul să fie punctual, să preţuiască timpul propriu şi pe al altora.
Stabiliţi împreună programul de dimineaţă: ora de trezire, regulile şi programul de la baie, îmbracatul,
luarea unui mic dejun sănătos etc. Fii un exemplu în respectarea regulilor casei.
Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinţi, este de preferat să evităm vocile
ridicate, tensiunea, nemulţumirile exprimate în mod violent, reproşurile sau cuvintele urâte. Chiar dacă a
doua zi acestea nu se văd neapărat în comportamentul copilului, cu timpul îşi vor pune amprenta asupra
personalităţii lui de mai târziu. Discuţiile aprinse şi zgomotoase îi vor crea impresia că totul se rezolvă prin
confruntare. Ai grijă să nu-i lezezi demnitatea în faţa colegilor făcându-i observaţii negative în public. Nu
critica un copil în faţa altui copil şi nu manifesta mai multă atenţie pentru unul dintre ei în cazul în care
sunt fraţi. Ascultă-i pe fiecare dintre ei şi încearcă să îi înveţi comportamentele pozitive prin puterea
exemplului. Învaţă-l să împrumute lucrurile, să le ceară folosind “te rog” şi să mulţumească la înapoiere.
Arată-i cum să răspundă colegilor violenţi, spune-i să nu treacă sub tăcere ce i se întâmplă, să anunţe
profesorii şi părinţii imediat, să plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a nu deveni victimă, să nu
răspundă prin violenţă la violenţe. Învaţă-l să se comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în
autobuz; să nu vorbească zgomotos, ci discret şi politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent şi
grijuliu cu copiii mai mici, cu cei nevoiaşi sau cu dizabilităţi; să respecte mediul şi să aibă grijă unde aruncă
resturile alimentare sau deşeurile; să folosească expresiile “te rog” şi “îmi dai voie”, “îmi cer scuze”, “îmi
pare rău” sau “pot să te ajut?”. Învaţă copilul să îi pese de felul în care păstrează lucrurile şi să deprindă
responsabilitatea de a se îngriji de el şi de ceilalţi. Învaţă-l, de exemplu, să pună în frigider o sticla de apă
nouă,atunci când a golit-o pe cea precedentă.
Cărţi sau computer? Important este rolul pe care îl îndeplineşte computerul. Propune-i copilului
jocuri şi programe educative pe calculator, din care să înveţe atât noi cunoştinţe, cât şi noi comportamente.
Ar fi preferabil ca primele învăţăminte ale copilului să fie desprinse din cărţi şi lecturi, gustând savoarea
poveştilor, spiritul lecturii, vocabularul bogat, simţul estetic şi latura moral-emoţională. Controlează-i
lecturile, comentaţi-le împreună, dezbateţi soarta personajelor, principiile lor de viaţă şi desprindeţi morala.
Negociază. Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poartă? Ai grijă: statutul social este foarte
important pentru noi toţi şi copiii nu fac exceptie. Aşadar, nu îi subestima sentimentele şi dorinţa de a se
integra social, ci încearcă să-l ajuţi să se integreze, în limitele valorilor, gusturilor estetice şi ale
posibilităţilor financiare din familia ta. Permite-i să-şi aleagă rechizitele şi hainele, dar în limitele unui
buget stabilit în prealabil. Dacă observi că vrea prea multe, încearcă să temperezi această pornire prin
oferirea unor variante de alegere: “Îţi iau ghiozdan nou, deşi e bun şi cel vechi, însă la ce renunţi anul
acesta? La bicicletă, la role, la o rochiţa modernă?”. Până la urmă creaţi o negociere care să nu-i permită să
i se dea totul de-a gata. Învaţă-l că nimic nu i se cuvine pur şi simplu.
Conversaţie, nu televizor. Rolul pasiv de telespectator nu-i potenţează imaginaţia. Deschide un atlas
şi cere-i să-ţi citească despre animale. Dacă ştii să-i stârneşti curiozitatea, îţi va pune o mulţime de întrebări
1067
şi aşa veţi începe o discuţie interesantă. Păşiţi împreună pragul teatrelor, muzeelor şi daţi importanţă
sportului şi plimbărilor în aer liber.
Bucură-te de copiii tăi! Arată-le dragostea la fiecare pas. Bucură-te împreună cu ei de aventura şcolii!
Într-o bună zi vei realiza că au crescut şi că ai trăit alături de ei cei mai frumoşi ani, anii copilăriei, dăruindu-
le şi CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
1068
CEI MAI IMPORTANȚI ANI
PROFESOR INVAȚAMANT PRIMAR: CIULA RODICA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVA „CHRISTIANA” BOCȘA
Cei șapte ani de acasă sunt normele de conduită ce se învață din familie. Familia este mediul în care
comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția normelor unui
comportament social corect. Școala și celelalte medii educaționale nu pot, ulterior, decât să confirme și să
Părinții au o responsabilitate majoră când se vorbește despre cei șapte ani de acasă și educația copiilor.
Părinții sunt cei care sunt responsabili de faptul că adolescentul, tânărul și viitorul adult, primește în primii
ani ai vieții toate componentele unei bune creșteri. Contextul cultural-istoric obiectiv al societății și
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor „șapte ani de-acasă”.
Bebelușul este atașat de mamă și tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către
copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli și modul
de a răspunde la mediu se pot observa la copil, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie
de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata,
va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este
de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor
sentimentelor, precum și a dorințelor și nevoilor.
Principalele ingrediente ce compun ceea ce se înțelege prin „un copil bine crescut” pot fi: salutul,
fiind prima normă pe care cel mic o învață încă de când nu știe să vorbească și poate saluta doar prin
fluturarea mâinii. Un copil „bine crescut” știe să răspundă la întrebări, să susțină o conversație și să-și
aștepte rândul fără a întrerupe. Manierele nu trebuie să fie demonstrate doar în preajma adulților, chiar și
cu prietenii, cei mici trebuie să își respecte partenerii de joacă și să-i înțeleagă. Prin imitație a ceea ce fac
părinții, copilul învață ceea „ce se face” și ceea „ce nu se face”. Cei șapte ani de acasă, implică cunoașterea
și aplicarea unor „reguli nescrise”, cum ar fi să spunem „te rog”, „mulțumesc” și să nu încălcăm drepturile
celorlalți prin afirmarea drepturilor noastre.
Până pe la 6-7 ani, un copil „bine crescut” și cu „cei 7 ani de-acasă”, trebuie să aibă dezvoltat un
anumit grad de autonomie, cum ar fi: să se îmbrace singur, să se spele și să fie ordonat, un nivel rezonabil
de politețe. Nivel învățat din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile, emoțiile și
capacitatea de relaționare socială.
Cum putem crește un copil civilizat și respectuos? În primul rând, prin atașamentul sănătos, creat de
legătura intimă dintre mamă și bebeluș. Încă de la naștere, reprezintă o bază sigură, de la care copiii ce se
vor raporta la mediul înconjurător. Atașamentele sănătoase și sigure se formează atunci când cei mici se
bucură de dragostea necondiționată a părinților și de o comunicare empatică focalizată pe nevoile lor. Un
copil iubit și apreciat de părinții săi se va simți în siguranță și va fi mai deschis către învățarea și
experimentarea regulilor de comportament civilizat. Ele vor fi mai ușor de asimilat într-o atmosferă caldă,
bazată pe respect și încredere, decât într-una în care disciplina este impusă într-un mod dur și autoritar.
Respectarea etapelor de dezvoltare a copilului, este un mod important prin care putem crește un copil
civilizat și respectuos. Învățarea bunelor maniere este un proces de durată ce implică multă răbdare și
respectarea ritmului de dezvoltare a copilului. Un copil de 2 ani nu realizează ce e bine și ce e rău și nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi. Îi va fi greu să împartă jucăriile cu un alt copil. De aceea, nu este
potrivit să îl obligăm să fie generos, deoarece nu este încă pregătit.
Un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup,
va avea tendințe de a încălca normele, ori de a nu va fi încrezător în forțele proprii. Înainte de a judeca o
persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui
comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalți.
1069
Bibliografie
Psiholog Dana Comanescu: https://www.tonica.ro/regulile-celor-7-ani-de-acasa-si-etapele-de-
dezvoltare-a-copilului/
Alina Pop: https://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-
familie-marcheaza-totdeauna-explicatiile-psihologilor-1_553e4f3dcfbe376e359c73dc/index.html
1070
PROF.INV. PRIMAR: CLISU MARIA
Primul factor care formeaza copilul intr-o perspectiva multidirectionala este familia. Aceasta are
menirea de a-l introduce in valorile grupului de referinta, dar si de formare a primelor conduite sau de
interiorizare a unor stari de spirit elementare. Practicile pe care parintii le includ in viata de zi cu zi precum:
prepararea hranei, asezarea mesei, spalatul rufelor, curatenia in casa, dobandirea unor comportamente
sociale, timpul petrecut cu el, asigura o dezvoltare normala a copilului. Carentele manifestate la acest nivel
reverbereaza intr-un mod profund si de durata asupra comportamentului tanarului de mai tarziu.
Deasemeni, familia este responsabila de timpul pe care copilul, de la varste fragede, il petrece zilnic in
fata televizorului si a calculatorului. In urma cercetarilor desfasurate in ultimii ani, nu mai ramane nici o
indoiala: vizionarea excesiva a emisiunilor TV si jocurile pe calculator dauneaza dezvoltarii si functionarii
creierului uman. Academia Americana de Pediatrie (Reisenberg,1998), recomanda ca pana la doi ani copiii
sa nu fie lasati sa se uite la televizor, iar dupa aceasta varsta, sa li se limiteze timpul vizionarii la cel mult
doua ore pe zi. Unii autori opineaza ca macar pana la 5- 6 ani cand se incheie prima perioada esentiala in
dezvoltarea creierului, copiii sa fie tinuti departe de televizor si calculator. Oare n-ar trebui sa asiguram si
copiilor dreptul ,,fundamental,, la mai multa afectivitate, la mai mult timp petrecut impreuna cu ei, la o
stimulare normala a mintii si trupului, la a fi paziti in fata ofensivei unor mijloace care le pot distruge
mintea?
Bibliografie:
* Pedagogie,- Constantin Cucos, Editura Polirom, 2006
* Efectele micului ecran asupra mintii copilului,- Virgiliu Gheorghe, Nicoleta Criveanu, Andrei
Dragulinescu, Editura Prodromus, 2007
1071
PROF. INV. PRIMAR: COARDA ADELINA

ȘCOALA GIMNAZIALA FRUMOASA, COM. BALCANI, JUD. BACAU
Orice părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi,
evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
De părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai
copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard
general. În educația primită în familie a unui copil „bine crescut” regăsim:
- Salutul;
- Comportamentul în public;
- Comportamentul cu prietenii;
- Înţelegerea normelor sociale;
- Manierele la masă;
- Recunoaşterea greşelilor;
- Tactul şi toleranţa.
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne-am străduit
să le predăm copilului nostru au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este,
la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate.
Ambianța familială influențează temperamentul copilului.
pe unul dintre părinți cântând, prin imitare va încerca și el să fredoneze. Pentru formarea ”celor șapte ani
de-acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.
De-a lungul copilăriei și adolescenței educația poate modifica trăsăturile negative ale copilului.
1072
PĂRINŢII – PRIMII EDUCATORI AI COPIILOR
PROFESOR CHIRILA BOGDAN-CONSTANTIN

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV PIATRA NEAMT
În lumea contemporană, a vorbi despre tradiţie și valori ar părea ca înseamnă a fi paseist, ancorat într-
un timp revolut, sau a promova lucruri perimate. Scăpăm, de cele mai multe ori, însă, prea ușor din vedere
faptul că tradiţia înseamnă o sumă de valori, o experienţă comunitară, înăuntrul căreia ne naștem și de la
care plecăm, care ne definesc şi ne conferă identitate. Astfel, conservarea și perpetuarea identităţii leagă
tradiţia de școală și de biserică, de educație, de credinţă, de cultură și tehnică, de toate domeniile vieţii, dar
şi de noi înșine, care astfel, avem datoria de a deveni responsabili pentru valorile pe care le primim, le
dezvoltăm, le creăm și le transmitem celor care ne vor urma.
Fiecare tânăr are dreptul la o educaţie care să corespundă nevoilor şi vocaţiei sale, iar aceștia trebuie
să fie îndrumați astfel încât să fie conştienţi de vocaţia lor. Vocaţia educatorilor este, evident, deosebit de
importantă, alături de aceea a părinţilor, în misiunea de educare și de stimulare a generaţiilor următoare.
Educaţia se centrează pe persoana şi personalitatea celui educat, pe realitatea, posibilităţile și aptitudinile
sale. Astăzi, mai mult ca oricând, subiectul educaţiei este definit ca factor esenţial, activ și autodeterminant
în procesul de educaţie, în virtutea faptului că se urmărește creșterea capacităţii de autoevaluare și
determinare a celui educabilului. Cea mai intens dezbătută problemă este aceea a situării subiectului educat
în raport cu adevărul cunoașterii. Astfel, tânărul devine nu numai martorul pasiv al educaţiei și formării
sale, ci actorul și entitatea responsabilă în asumarea și promovarea valorilor educaţiei.
Educația moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viață ai copilului în familie și să
se continue adaptându-se nivelului său de înțelegere pe parcurs, pentru a imprima în sufletul acestuia
deprinderi de conduită și sentimente curate, pentru a-l forma să devină o persoană deschisă comuniunii cu
Dumnezeu și cu semenii. Primii dascăli spirituali ai copiilor sunt părinții sau bunicii. Datorită acestora,
copiii învață încă de mici, primele norme sociale, primele rugăciuni creștine, asimilează unele cunoștințe
catehetice de bază. Astfel, educația religioasă din familie este o necesitate, iar valorile oferite de aceasta
sunt extrem de necesare, ele reprezantând un reper spiritual și moral esențial.
Fiecare generaţie, prin educaţia oferită copiilor, în învăţăturile, pildele, îndemnurile pe care le
transmite generaţiei viitoare, trebuie să fie condusă de un acut sentiment de răspundere, nu numai pentru
soarta acelei generaţii ci şi pentru a tuturor celor care îi vor urma. Din lucrarea şi cuvântul ei trebuie să
răsară o infinită seriozitate, căci tot ceea ce face ea acum angajează soarta întregului viitor al neamului. În
faţa, în ochii copilului, părintele priveşte şirurile nesfârşite ale generaţiilor viitoare (după cum copilul îl
vede pe părinte ca reprezentant al tuturor generaţiilor anterioare) şi cugetă că ceea ce pune în faţa lui acum,
va înnobila sau va desfigura privirile tuturor acelor generaţii. De aceea, va strecura, cu grijă, tot ceea ce
doreşte să sădească în sufletul copilului, va comunica numai ceea ce-i verificat ca favorabil trăiniciei vieţii
prin experienţa de veacuri primită de la înaintaşi.
Tinerii sunt darul lui Dumnezeu, sunt prezentul și viitorul unui neam, fiecare având chemarea
sfințeniei și datoria sfântă a vocației și misiunii personale în familie, în școală, în Biserică și în societate.
Educația tinerilor în spiritul valorilor creștine începe încă din familie, se dezvoltă în școală și se desăvârșește
în Biserică. Biserica completează opera educativă începută de părinți și se dovedește o modalitate
complementară școlii în materie de formare spirituală și de educație morală.
Activitatea din familie prezintă primul model care stimulează iniţiativa copilului în acţiuni umane.
Chiar şi când copilul rupe învelişul familial, desfăşurând activităţi şi în alte medii sociale, părinţii, fraţii şi
alte rude apropiate continuă să exercite o influenţă deosebită, având o contribuţie evidentă, în mersul
devenirii copilului. Climatul familial de care beneficiază copilul îşi pune amprenta pe personalitatea sa.
Unui climat familial sănătos îi este proprie o coeziune spirituală trainică, cu adânci implicaţii pozitive.
Intervenţia educativă a părintelui vizează respectarea particularităţilor nu numai de vârstă, ci şi individuale,
ce se cer cunoscute şi folosite în procesul formării şi dezvoltării personalităţii copilului.
Pentru un copil, ceea ce primește din partea părinților ca educație în primii ani ai vieții – ceea ce
numim și cei șapte ani de-acasă – reprezintă baza tuturor celorlalte informații, fundamentul pe care se va
clădi întregul edificiu moral-cultural și social al său. Cu cât acesta este mai solid, cu atât ceea ce va așeza
deasupra lui pe parcursul anilor va putea dura în timp și se va putea observa precum un far călăuzitor peste
1073
mare în vremuri de furtună. Trebuie spus totuși că nu doar părinții sunt responsabili cu acest prim nivel
educațional al copilului, ci toți membrii familiei extinse (frați, bunici, unchi, mătuși sau verisori), care pot
oferi sfaturi sau îndemnuri pertinente, se pot identifica, prin fapte, gesturi sau vorbe, în modele demne de
urmat, sau, la nevoie, pot corija, prin faptă sau cuvânt, eventualele derapaje ale tinerilor, până când acestea
nu se transformă în obișnuințe sau un modus vivendi eronat.
Folclorul literar românesc include numeroase creaţii lirice dedicate marilor sărbători, variate creaţii
din domeniul popular (legate mai ales de sărbătoarea Naşterii Domnului), având ca sursă Sfânta Scriptură,
Sfânta Tradiţie, şi experienţa trăirii creştine, întărită prin secole şi milenii de la o generaţie la alta. Colindele
româneşti, cântecele de stea, sunt creaţii populare pline de o teologie curată, cuprinzând sintetic învăţăturile
principale de credinţă.
Tradiţia românească de a merge şi a vesti, prin colind, Naşterea Domnului pe la casele creştinilor, aşa
cum a fost primită şi de noi de la generaţiile anterioare, este o datorie sfântă a familiei creştine şi a şcolii.
De aceea, serbările şcolare care au loc înainte de Naşterea Domnului sunt prilej de emoţie deosebită pentru
toată suflarea şcolară, elevi, profesori, părinţi, deopotrivă. Şcoala, Familia sau Biserica, individual, nu pot
duce o astfel de sarcină dificilă a transmiterii mai departe a Tradiţiei, ci ea trebuie să se desfăşoare ca o
împreună-lucrare, o mână comună întinsă peste veacuri, de la o generaţie la alta.
1074
UN COPIL BINE CRESCUT ESTE UN COPIL EDUCAT
PROF. INV. PRIMAR: CHIRILA GENOVEVA

ŞCOALA GIMNAZIALA PUFESTI, VRANCEA
"Pentru a avea bun simţ nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă. "
Valeria Mahok
acasă.
deschiderea spre învămarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit
prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
asta, aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine
orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
1. Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „Bună ziua!”.
2.Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
3.Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
1075
4. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
5. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
7. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
Bibliografie:
*Martha Langley-Mindfulness pe înțelesul tuturor, Editura Litera
*Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
1076
PROF. PT. INV PRIMAR CHIRILOV MIHAELA-SIMINA
Deoarece majoritatea autorilor care au studiat copilul au ajuns la concluzia că 80 % din experiența
specific umană se achiziționează în această etapă numită “copilărie”, putem afirma cu tărie că ea reprezintă
cea mai interesantă și totodată cea mai importantă etapă din întreaga noastră existență ca ființe umane.
Primii ani de viață sunt cei care vor avea o influență decisive asupra evoluției ulterioare a
individului.Tot ceea ce câștigăm în această perioadă a vieții noastre este atât de mult încât în tot restul vieții
omul nu câștigă nici a suta parte din achizițiile primelor perioade de dezvoltare.Astfel, Rudolf Steiner
sublinia că omul învață în primii trei ani de viață mai mult decât în toate studiile sale academice viitoare,
adică : mersul biped, gândirea și vorbirea.Complexitatea dezvoltării umane este data de faptul că ea implică
niveluri diferite cum ar fi cel biologic, cel psihologic și cel socio-cultural.
Jan Amos Comenius considerat a fi părintele educației moderne a fost cel care a vorbit despre “prima
copilărie”, cuprinsă între 0-6 ani și a susținut că această perioadă se află sub influența “școlii materne”,
școală care trebuie să se afle în fiecare casă și unde accentul trebuie să se pună pe educația
simțurilor.Comenius compară această “școală maternă” cu anotimpul primăvara.Asemănarea vine de la
multitudinea plantelor și florilor frumos mirositoare cu care primăvara îmbracă toată natura, trezind-o la
viață.Tot așa și “școală maternă” trebuie să împodobească mediul în care copilul se va dezvolta, copil
asemănat cu un copăcel plantat cu foarte multă atenție și a cărui rădăcini trebuie păzite și îngrijite pentru a
se prinde și pentru ca mai apoi să-și poată întinde rămurelele.De aceea, toți părinții trebuie să fie conștienți
de puterea pe care o au de a influența pentru totdeauna evoluția propriului copil prin modul în care îî
îngrijesc acestuia “ rădăcinile ” în primii ani de viață.
Relația copil-adult este în această etapă 3-6 ani cea mai importantă sursă de transmiteri sau influențe
educative, influențe lingvistice și mai ales de sentimente specifice, cum ar fi cele morale, cele intelectuale
sau cele estetice.
În constelația factorilor determinanți ai evoluției individului familia ocupă un loc central, dovedindu-
se că diferitele însușiri morale ale copilului cum ar fi : inițiativa, curiozitatea sociabilitatea, spiritul critic
sau autocritic, independența depind de o serie de trăsături pe care le are familia în care trăiește copilul.
Pentru a-și îndeplini rolul de factor al dezvoltării copilului familia trebuie să-l privească pe acesta cu
obiectivitate binevoitoare, luându-i în considerare atât slăbiciunile cât și capacitățile și incapacitățile, să-l
sprijine când întâmpină dificultăți, să-i dăruiască prezență și dragoste necondiționată.Copiii care se bucură
în copilărie de această acceptare familială se vor transforma în adulți echilibrați, pregătiți să facă față
exigențelor societății în care trăiesc.
Bibliografie :
Berge Andre – Mediul familial ; Editura Didactică Și Pedagogică, București 1970
Bonchiș Elena – Psihologia copilului ; Editura Universității din Oradea, Oradea 2004
1077
STIMULAREA CREATIVITĂŢII PRIN JOCURI DIDACTICE
PROF. ÎNV. PRIMAR CHIRTEȘ LILIANA SEVERIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 24 TIMIȘOARA
Metodele interactive constituie o legătură între învățarea individuală și cea colectivă care generează
o formă puternică de implicare și întelegere ,deoarece învățarea apare din experiența participanților.
Exercițiile bazate pe metodele interactive răspund acestei nevoi și în același timp promovează crearea unor
grupuri armonioase și a unei atmosfere familiare de grup. În grupurile armonioase, cooperante se identifică
deschidere, dialog și implicare, iar scopurile metodelor interactive sunt să promoveze aceste elemente.
Jocul didactic reprezintă o metodă de învățământ în care predomină acțiunea didactică simulată. Psihologia
jocului evidențiază importanța activării acestei metode în învățământul preșcolar și primar, dar nu numai. Jocul poate
fi folosit ca metodă de cunoaștere reciprocă a colectivului de elevi, de spargere a gheții la începutul orelor, pentru
stimularea creativității.
De cele mai multe ori se ignoră faptul că omul este, prin structura sa biologică, o fiinţă autocinetică şi că
dreptul la mişcare nu poate fi abolit de niciun fel de normă didactică. În activitatea didactică nu trebuie ignorat
raportul dintre evoluţia randamentului intelectual şi starea fizică generală.
Jocurile didactice oferă un cadru propice pentru învăţarea activă, participativă, stimulând iniţiativa si
creativitatea elevului. Obiectivele instructiv-educative ale fiecărui obiect de studiu pot fi mai bine realizate prin
utilizarea jocului. Acesta, prin natura sa, cuprinde o motivaţie intrinsecă de a mobiliza resursele psihice ale copiilor,
de a asigura participarea lor creatoare, de a le capta interesul, de a-i angaja afectiv şi atitudinal.
Elementele de joc: descoperirea, ghicirea, simularea, întrecerea, surpriza, aşteptarea vor asigura mobilizarea
efortului propriu în descoperirea unor soluţii, în rezolvarea unor probleme, stimulând puterea de investigaţii şi
cointeresarea continuă.
Jocul este foarte important, sub variatele sale forme, în dezvoltarea copilului, importanţe subliniate de
numeroase teorii ale jocului din literatura pedagogică şi de locul acestuia în diferite sisteme de educaţie. Jocul are o
valoare funcţională ce rezidă în faptul că el transpune simbolic copilul în rolurile adultului. De aici decurge
importanţa îmbogăţirii impresiilor copiilor despre viaţa şi activitatea oamenilor dintr-o sferă largă, de domenii
profesionale, accesibile înţelegerii lor.
Copilul se joacă de-a ceea ce a văzut sau a auzit. Modelele de urmat pe care el le transpune în joc izvorăsc din
realitatea apropiată, din viaţa şi activitatea adulţilor din preajma lui. Pe această cale îşi asimilează semnificaţia socială
a rolurilor care îl aşteaptă în viaţă.
Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine interesat de activităţile ce se desfăşoară. Datorită conţinutului şi
modului de desfăşurare, jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregului colectiv al clasei, dezvoltă
spiritul de echipă, de întrajutorare, formează şi dezvoltă unele deprinderi elementare şi de muncă organizată.
Jocurile didactice sunt un mijloc foarte important şi pentru realizarea sarcinilor educaţiei morale. Ele contribuie
la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului, a spiritului de independenţă, a disciplinei conştiente, a spiritului
colectiv şi a altor calităţi de voinţă şi de caracter. În joc copiii învaţă să se ajute unii pe alţii, să se bucure de succesele
colegilor, să aprecieze nepărtinitor succesele altora. Aşadar, jocurile didactice exercită o influenţă pozitivă asupra
întregii personalităţi a copilului. Ele pot însoţi fiecare obiect de învăţământ, fiecare lecţie luând şi forma unor
întreceri, concursuri între toţi elevii, între rânduri de bănci, grupe de elevi.
Voi prezenta în continuare câteva jocuri didactice folosite la arte vizuale și abilități practice pentru dezvoltarea
creativităţii.
Continuă tu!—este un exerciţiu care cere îmbogăţirea formei date. Se oferă spre observare o planşă pe care
au fost desenate fragmente, elemente, forme: o mână, un cap de peşte, un triunghi, o pălărie, o frunză, o petală şi se
cere elevilor să constituie, alegând dintre posibilităţi pe aceea care li se pare cea mai potrivită, pentru a realiza ei
înşişi o compoziţie, completând partea aleasă cu elementele care întregesc forma.
Un tablou neterminat—este un exerciţiu care vizează imaginaţia, creativitatea, cât şi inteligenţa şi abilitatea
de a desena. Se prezintă o lucrare neterminată (sunt trasate doar câteva linii) şi se cere elevilor să o continue.
Creează un model—este un joc ce urmăreşte inventivitatea, simţul măsurii, ritmul şi originalitatea. Se cere
elevilor să folosească semnele: ∩, *, │, în orice poziţie, în orice ordine şi repetate de câte ori vor pentru a realiza un
desen decorativ (friză, chenar sau un obiect astfel decorat).
Jocul Kim, dezvoltă memoria vizuală – grafică—o serie de 8 – 12 obiecte sunt puse pe catedră şi se lasă un
timp în câmpul vizual al copiilor, apoi se acoperă cu o pânză. Copiii vor desena toate obiectele pe care şi le amintesc.
Tunelul—joc ce urmăreşte dezvoltarea memoriei vizuale, plecând de la datele percepute într-o anumită ordine.
Un copil confecţionează un colier din mărgele multicolore cu o anumită alternanţă de culoare. Colierul va fi introdus
1078
sub un tunel format dintr-o bucată de carton pliat în două. Copiii trebuie să-şi imagineze şi să spună ordinea perlelor
la ieşirea din tunel (ordinea directă sau ordinea inversă).
Serii de desene—joc pentru dezvoltarea memoriei vizuale şi atenţiei. Se execută la tablă, sub ochii elevilor, o
serie de desene şi, în timp ce atenţia copiilor este distrasă, se şterge unul sau mai multe. Elevii trebuie să identifice
desenul sau desenele care au fost şterse.
Jocul punctelor—elevii trebuie să unească cele nouă puncte cu numai patru drepte fără să ridice creionul de
pe hârtie şi fără să revină pe acelaşi traseu.
Gama jocurilor didactice este foarte variată. Imaginaţia învăţătorului poate genera jocuri noi, dintre cele mai
ingenioase.
Jocurile didactice contribuie la dezvoltarea unei gândiri creatoare, la formarea priceperilor şi deprinderilor de
activitate independentă. De aceea, metoda jocurilor trebuie să facă parte din strategiile didactice de predare-învăţare.
Bibliografie:
Ludmila Preda, Mirela Paraschiv—Educaţia plastică în ciclul primar, Editura Didactica Nova, Craiova, 2003
Rafila Cotuna—Locul şi rolul jocului didactic în învăţare, Revista Învăţământul primar nr. 3-4, Editura
Miniped, Bucureşti, 2005
Miron Ionescu, Ioan Radu—Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005
1079
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR CHIȘ SIMONA SILVIA
Motto: „Pentru fiecare om, viața sa este o școală, de la leagăn până la mormânt.
(A.J.Comenius)”
Pentru a afla rolul familiei în dezvoltarea personalității copilului, în primul rând trebuie să înțelegem
conceptul de familie. În această epocă modernă, conceptul de familie trece printr-o criză, ea modificându-
și în mare parte înțelesul și structura normală.
Am găsit multe definiții ale conceptului de familie, dar cea mai apropiată stilului meu de viață și
concepției mele despre familie este cea de: „un grup format dintr-un bărbat și o femeie, uniți prin căsătorie
și copiii pe care acest cuplu îi aduce pe lume”.
Familia este instituția fundamentală în toate societățile, care are obiceiuri, tradiții și reguli de educație,
care creează o atmosferă familială. Familia este prima care influențează dezvoltarea copilului, ea fiind
considerată cea dintâi școală pentru el. Familia asigură continuitatea biologică și culturală a societății,
satisface nevoile personale, asigură sentimentul siguranței, menține și dezvoltă personalitatea, dar are și
rolul de a asigura condițiile de viață ale copilului, supravegherea lui, educația și instrucția lui.
Membrii unei familii se dezvoltă și evoluează împreună, adaugă în permanență noi elemente care
îmbogățesc viața familiei. Familia reprezintă prototipul relațiilor sociale pe care se vor construi viitoarele
comportamente.
Familia are o influență importantă asupra copiilor, ei dobândesc în cadrul familiei cunoștințele despre
natură, societate, deprinderi igienice, obișnuințe de comportament. Rolul familiei este important în
dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic și educativ. Aici copilul
dobândește 90% din cunoștințele uzuale în primii ani de viață.
Părinții au un rol esențial în dezvoltarea personalității copilului și orice greșală de educație sau un
comportament nedorit, poate să îi formeze copilului un caracter nedorit. Părinții trebuie să fie iubitori,
maturi emoțional, responsabili și de o spiritualitate înaltă, pentru a reuși să ofere copilului un climat familial
propice.
Cele mai importante trăsături ale personalității se constituie după măsura situațiilor trăite de copii în
sânul familiei. Personalitatea unei ființe umane este întotdeauna unică și originală, întrucât fiecare pornește
de la o zestre ereditară singulară și în continuare străbate un drum propriu, având experiențe și relații variate
care au efecte asupra cursului dezvoltării personalității.
Personalitatea este un element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o
diferențiază de o altă persoană. Laturile personalități sunt: temperamentul, aptitudinile, caracterul,
inteligența, creativitatea.
Dezvoltarea umană presupune o serie de transformări, pe parcursul întregii vieți ce vizează atât
aspectul fizic al ființei umane, cât și cele de natură cognitivă și socială. Rolul cel mai important în
dezvoltarea personalității copilului îl au: ereditatea și mediul. În cadrul mediului cea mai importantă este
educația.
Mediul este un transformator, care acționează asupra fondului ereditar al fiecăruia; este un factor de
socializare, pentru că în mijlocul celorlalți fiecare învață să comunice, să coopereze și să colaboreze cu cei
din jur. Mediul poate influența persoana în mod pozitiv cât și în mod negativ și aici intervine rolul educației
în dezvoltarea personalității. Avansând în vârstă copilul preia prin imitație și învățare diferite roluri sociale,
își formează atitudini, colaborând și interacționând cu mediul său.
În primul an de viață se formează sentimentul de încredere sau neîncredere la copii, care se integrează
în inconștient și devin trăsături de bază în relațiile interpersonale. Mama trebuie să fie calmă, caldă și
echilibrată în relația ei cu copilul pentru ai forma sentimentul de încredere.
Autonomia, încrederea în sine sau îndoiala și rușinea, devin însușiri fundamentale ale personalității.
Un bun părinte trebuie să își încurajeze copilul, să devină cât mai repede autonom și să aibă încredere în
forțele proprii, chiar dacă la început face greșeli.
Orice greșeală a părinților, poate duce la apariția unor trăsături morale negative la copil, mai ales dacă
aceste greșeli se repetă des. În cadrul familiei se formează cele mai importante deprinderi de comportament,
care pot persista până la vârsta adultă și devin parte a peronalității unui om. Aceste deprinderi pot fi:
1080
respectul, cinstea, politețea, decența în vorbire, ordinea, sinceritatea, cumpătarea, grija față de lucrurile
încredințate și alte deprinderi pozitive. În realizarea acestor lucruri, exemplul parental este cel mai
important.
Nevoile de bază a copilului în familie sunt: dragostea și securitatea; experiențele noi și stimularea;
nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile; nevoia de responsabilități și nevoile
fiziologice.
Copilăria este o perioadă de viață dominată de creștere și de achiziții prin intermediul jocului și
învățării. Perioada cuprinsă între 0-7 ani este considerată de majoritatea psihologilor cea mai importantă în
evoluția ființei umane.
În această perioadă are loc construirea conduitelor fundamentale adaptative, se structurează însușirile
personalității, se dezvoltă caracteristicile cognitive și ale celor intelectuale afective ale motivației,
atitudinilor și sociabilității.
Bibliografie:
- Bonchiș, E., (2011), Familia și rolul ei în educarea copilului. Editura Polirom, Iași;
- Sas, C., (2010), Necesitatea şi posibilitatea cunoaşterii copilului, în Sas, C., (coord.), Cunoaşterea
şi dezvoltarea competenţei emoţionale, Editura Universităţii din Oradea;
- Sas, C., (2014), Aspecte psihopedagogice ale cunoaşterii copilului preşcolar. În Popa, C., (Coord.),
Repere psihopedagogice şi metodice actuale în curriculumul preşcolar, EDP, Bucureşti.
1081
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV. PREȘC. CHISA ANCA GEORGETA
Ce sunt cei 7 ani de acasă?

medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Educația în familie începe cu câteva norme de conduită care îi sunt de folos copilului toată viața:
• Salutul. Este prima normă de conduită învățată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii și continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” știe să răspundă la întrebări și să susțină, la
rându-i, conversația, își așteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbește.
copiilor sunt experiențe care, pe lângă că aduc destindere și voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăța, exersa și testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
își respectă partenerii de joacă, înțelege și se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înțelegerea normelor sociale. Prin imitație și suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinților, ceea ce „se face” și ceea ce „nu se face” în societate. O bună creștere implică și cunoașterea și
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne așteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem cuvintele magice „te rog”, „mulțumesc” și „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalți prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de liniște, respectăm
simbolurile, credințele și valorile noastre și ale celor de lângă noi.
• Manierele la masă. O bună creștere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care servește masa.
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca și „te rog”, o expresie magică. Pentru a
o folosi, un copil are nevoie să o audă și din partea adulților din jurul lui. Astfel, va învăța că recunoașterea
greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învață de la părinți că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. În timp copilul va face diferența
– între râsul sănătos și spiritul de glumă și râsul care jignește, care deschide răni.
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educația primită de acesta până la șapte ani, trebuie
să-i asigure o creștere și dezvoltare cât mai normală, un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltarii
fizice armonioase cu un program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate ,joc, plimbare,
1082
masă. Dar copilul nu are nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil
și ,,școala primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor
defini ca om întreg, ca persoană cu statut social.
comportament pozitive ca : sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiative creatoare, dispoziția de
să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită
bazat pe egala respectare atât de copil cât și de părinți. Dragostea de ,,bine ”, de adevăr, are nevoie mai ales
de acțiune, de descoperire a virtuților de către copil. Greșesc acei părinți, care le interzic copiilor de a apuca,
de a desface jucăriile, de a le pipăi, a le privi și chiar de a le izbi. Activismul precum și curiozitatea acută
de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate, încurajate, înțelegând copilul ca pe o ființă autonomă.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale. În familie se formează primele deprinderi de viață sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societății, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viața copilului
acasă, alături de părinții săi, toate activitățile care se desfășoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și protecția lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitațiilor, comparațiilor și îți
însușește modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preșcolară educația copilului se împarte între familie și dascălii și pedagogii
din școală; cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil să înțeleagă și să
lămurească unele probleme.
„Cei 7 ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume –
comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copii cresc și se formează în viață într-un univers
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și afectiv, atunci pe viitor va apărea
sale forțe, dar va apărea și acel sentiment de rușine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume și să îi arate ce e bine și ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informații despre
lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socioafectiv necesar trebuințelor
și dorințelor sale.
BIBLIOGRAFIE:
*Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
*Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
*www.copilul.ro
*www.desprecopii.com
1083
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. CHIȘAMERA MIRON

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NEGRENI
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
1084
CHITU ALICE MIRELA
nevoile.
sănătos.
1085
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
1086
IMPORTANȚA CELOR
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR CHIVOIU NUȘA - STELIANA

ȘCOALA GIMNAZIALA GEORGE EMIL PALADE BUZAU
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,
cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom
opri decât la câteva aspecte legate de educaţia copiilor.
acasă.
dorinţelor sale.
După ce ajunge la vârsta şcolară educaţia copilului se împarte între familie, dascălii şi pedagogii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
1087
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti;
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi;
Danion, V., (2012), Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București.
1088
COMUNICAREA SI CEI SAPTE ANI DE ACASA
PROF. CHIVU ANCA ADRIANA

ŞCOALA GIMNAZIALA TICHILESTI
JUD. BRAILA
Prin comunicare, copilul se analizează pe sine, îi analizează pe cei cu care intră în interacţiune şi
poate găsi un mod propriu de invistigare a lumii care îl înconjoară.
Copilul are nevoie în familie de un orar zilnic, pe etape, supravegheat în îndepliniarea lui. Are nevoie
de un ritm al activităţilor, de ordine în toate demersurile în care se implică.
După părerea mea, părinţii nu trebuie să fie nici stânjeniţi, nici speriaţi de copilul lor, să comunice
în permanenţă cu acesta, să se pună de acord în privinţa mesajelor transmise copilului. Este de dorit să se
stabilească un regim zilnic de viaţă ordonat, previzibil pentru copil. El trebuie sprijinit să facă faţă singur
îndatoririlor de rutină zilnică.
La început părinţii vor trebui să fie alături de copil în îndeplinirea strictă a acestor sarcini, apoi,
treptat, sprijinul va fi retras, trecându-se responsabilitatea asupra copilului.
Dacă o anumită rutină nu reuşeşte, trebuie încercate altele, iar eşecurile nu trebuie să vă dezarmeze
că în timp se vor constata şi multe reuşite.
Interesele copilului trebuie identificate şi cultivate de părinţi care să acţioneze în sensul aşteptărilor
acestuia pentru construirea unui comportament productiv, util mai ales lui. Sunt importante exerciţiile
fizice, practicarea unor sporturi şi jocuri care îl ajută să relaţioneze şi cu alte persoane.Sunt de încurajat
prieteniile şi relaţiile cu copiii de vârsta lui. La fel ca la rutina zilnică, adultul îl va seconda pe copil,
retrăgându-şi treptat sprijinul.
Poate trece o perioadă până să avem succes, chiar şi succesul parţial trebuie apreciat şi răsplătit.
Răsplata este un mijloc de a-i arăta copilului mulţumirea pentru efortul depus de el şi angajamentul
ce-l va ajuta să îşi depăşească anumite greutăţi.
Răsplata înseamnă şi obiecte plăcute, utile, răsplată materială care îl stimulează, dar şi răsplata
afectivă, incurajări verbale.
1089
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA PENTRU COPII
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR CHIVU DANA GEORGIANA

GRADINIȚA CU P.P. NR. 2 FOCȘANI, VRANCEA
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani:
1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică
și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.
1090
CEI 7 ANI DE ACASĂ
CHIVU DANIELA IULIANA

GRADINIȚA CU P.P. ALEXANDRINA SIMIONESCU GHICA, TARGOVIȘTE
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
1091
EDUCATIA IN FAMILIE – CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
CHIVU RALUCA ANDREEA

GRADINIȚA NR.2 FUNDU OCNEI- OCNIȚA
Educația în familie este cea mai importantă deoarece ea pune bazele personalității copilului, aici se
formeaza pentru prima oară, avand ca modele adulții din familie.
,,Cei 7 ani de acasă” ne duce cu gândul la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţii săi, la
formarea și dezvoltarea comportamentelor pe care le manifesta copilul până când merge la şcoală. Un copil
care are ,,cei șapte ani de acasă” este bine crescut, ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, dă dovadă că este un copil educat.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, se va adapta cu ușurință la situațiile pe care
le va întâlni si va gasi soluții adecvate la problemele pe care le întâmpină..
Copilăria este perioada în care copilul se formeaza, iar educația este cea care il modeleaza, il ajuta
sa-si formeze propria personalitate şi instruieste caracterul psiho-social, care il vor ajuta sa se adapteze
societatii in care traim si care este in continua transformare.Rolul nostru este de a invata copii sa se adapteze
din mers, nu sa ii pregatim pentru ziua de maine, ci pentru viitor care va fi diferit fata de ce traim noi astazi..
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o
influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual
al acestuia.
Dacă familia nu-i satisfice copilului nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea
sentimentul de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoielii de sine, lipsa încrederii în propriile forţe.
Familia este cea care trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău, să îi ofere
Modelele de conduită pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare de la parinti şi climatul socio-
Procesul educativ al copilului trebuie adaptat la particularitățile de vârstă și individuale ale sale, fără
a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce
nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul
imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca
adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi educatoare, care are
rolul de a şlefui ceea ce a realizat familia, de a completa golurile din procesul instructiv-educativ care au
scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
1092
PROFESOR INV. PRIMAR, PARASCHIVA CIAUSU

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.1 PILDEȘTI
Astăzi, familiei i se solicită răspunsuri concrete şi adecvate provocărilor timpului la nivel de

adaptabilitate, coeziune, creativitate, competenţă, eficienţă în organizarea vieţii familiale şi în educaţia
copiilor. Pentru ca o familie să-şi exercite eficient funcţia educativă, ea trebuie să dispună de o anumită
cultură, de un nivel intelectual adecvat, valori morale, etice şi un cadru economic decent de viaţă. De
asemenea, consider că ,,meseria” de părinte solicită acelaşi efort ca şi pregătirea de specialitate,
perfecţionare şi autoperfecţionare continuă.
Din perspectiva istorică, educaţia părinţilor apare necesară, atât pentru creşterea şi educarea copiilor,
cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului
că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. În
cazul multor părinţi, există o înspăimântătoare neglijare a datoriei, ei îşi trimit copiii nedisciplinaţi la şcoală,
pentru a primi educaţia pe care ei ar fi trebuit să le-o dea acasă. Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de
ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la cadrele didactice) sau de ordin material (relaţia
şcoală-familie cere un surplus de efort material şi de timp). Date fiind toate aceste probleme şi revenind la
necesitatea educaţiei părinţilor în ideea alinierii la cerinţele şcolii şi cele impuse de idealul socio-
educaţional, trebuie remarcate cele trei direcţii de acţiune:
a. sprijinul emoţional (a se da părinţilor ocazia de exprimare a emoţiilor fără critică sau condamnare);
b. sprijinul informaţional ( a li se da părinţilor ocazia de a înţelege propria situaţie şi cea a educaţiei
copilului lor)
c. sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care ţin de educaţia copilului).
Consider că voi reuşi să asigur un parteneriat real şcoală - familie, iar ca acţiune viitoare voi urmări
implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe ce va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la
evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea problemelor inerente care apar. Prin intermediul disciplinei
pozitive, voi atrage atenţia adulţilor asupra necesităţii dezvoltării copilului din punct de vedere emoţional
şi social, într-un mod echilibrat şi sănătos. Doar astfel, copilul va deveni responsabil, sociabil, încrezător
în forţele proprii, va câştiga respectul celorlalţi şi va adopta un comportament pozitiv constant.
Educaţia nu este numai pregătire şcolară, ci este înţeleasă tot mai mult ca un flux continuu de
influenţe modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului. Atunci când aceste
influenţe sunt organizate adecvat şi răspund nevoilor interne personale, ele construiesc, modelează şi
transformă personalitatea.
Fără a diminua importanţa şcolii, aceasta constituie doar o componentă a educaţiei. Rolul ei se
desăvârşeşte doar atunci când familia, comunitatea şi întreaga societate sprijină şi îndrumă adecvat copilul.
Rolul primordial revine familiei, care este leagănul social al copilului şi sprijinul acestuia pe aproape toată
perioada vieţii. Ceea ce învaţă copilul în primii ani constituie punctul de plecare al dezvoltării complexe a
individului şi, de aceea, este important ca mediul familial să fie conştient şi responsabil.
 curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
 exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
 bune maniere și comportament în diverse situații;
 limbaj corect transmis;

 modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător ;
 consecvența în realizarea unei sarcini;
 concentrarea atenției;
 perseverența în realizarea uneri sarcini;
1093
 alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
sănătos.
Parteneriatul școală - familie trebuie văzut ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei
de elevi, componentă necesară realizării unei legături reale între şcoala şi familie ca parteneri egali în
educaţia copilului. Toate acestea sunt utile, deoarece familiile în societatea modernă se confruntă cu
solicitări ridicate, cu poveri economice care forţează tot mai mulţi părinţi să lucreze suplimentar şi să
limiteze serios timpul pe care aceştia îl petrec cu copiii lor. Ca urmare a acestui fapt, părinţii vor să lucreze
cu şcoala pentru a obţine succesul copiilor şi caută îndrumarea persoanelor specializate, cea a cadrelor
didactice si a celor implicaţi in procesul educaţional.
Teoria și practica parteneriatului educațional demonstrează că toți partenerii care sunt interesați în
dezvoltarea educației trebuie să admită ca valori fundamentale: democrația, civismul, umanismul, toleranța,
comunicarea, cooperarea, diversitatea. Din abordarea curriculară a educaţiei rezultă nevoi precum aceea de
cunoaştere, respect şi valorizare a diversităţii, ce presupune unicitatea fiinţei umane şi multiculturalitatea.
Fiecare copil este unic, are particularităţi diferite, determinate de caracteristici individuale şi de apartenenţa
lor la un spaţiu şi o identitate socio-culturală. Copilul intră, de la începutul existenţei sale, în interacţiuni
umane, care se manifestă în diverse forme: ca interdependenţă a factorilor sociali, ca influenţare, ca schimb
de idei, sentimente şi stiluri de conduită. E.Vrasmas consideră că particularităţile individuale reprezintă
răspunsurile personale la solicitările mediului, unicitatea venind din ecuaţia subiectivă a fiecăruia, din
stilurile de învăţare, din ritmurile dezvoltării, din trăsăturile, capacităţile, competenţele şi comportamentele
fiecăruia, amprenta culturală fiind importantă pentru că determină bogăţia diversităţii la nivelul grupului
social.
BIBLIOGRAFIE:
1. Lambru, Mihaela, Vameșu, Ancuţa(Coordonatori)- România 2010. Sectorul neguvernamental –
profil, tendinţe, provocări, Editura Litera, București
2. Marcu, Vasile; Orţan, Florica; Deac, Adina Emilia - Managementul activităţilor extracurriculare,
Ed. Universităţii Oradea, Oradea, 2003
3. Momanu, Mariana- Introducere în teoria educației, Editura Polirom, Iași, 2002
4. Neculau A. Educaţia adulţilor – Experienţe româneşti. Iaşi, Ed.Polirom, 200
1094
PROF. INV. PRIMAR CICU SIDONIA

ȘCOALA GIMNAZIALA NICOLAE TOMOVICI PLOPȘOR
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască
programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că
există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de
comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui
regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera
cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această
sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se
informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi
utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum
decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce
a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună
cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la
intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în
ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să
ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca
discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât
să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru
că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce
nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi
exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice,
considerând că ceea ce spune nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea:
„Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe
această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a
povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va
învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi
activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru
a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care
să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă.
interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în
diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre societatea
globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi familiile
1095
realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in care fiecare
familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau moderna),de
categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in familie,acei”sapte
ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor familiei,care vin in contact
cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa fim umani. Acasa inseamna
locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia ,bunele maniere, regulile morale
sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne
gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog !” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte
si se comporta civilizat cu cei din jur.
Bibliografie:
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
1096
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE
PROF. CIOABĂ CRISTINA

GRĂDINIŢA CU P.P. NR.1, TG-JIU
17).
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului” (Cosmovici, A, 1996, p.36), respectiv a
copilului.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
Educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i
transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol
important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. Un copil care nu a primit o educaţie corectă
din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un
caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile
sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii
familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori
altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au
avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va
adapta greu.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte
cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor
(şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani de viaţă, ci
şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există mulţi factori care pot conduce
la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din nefericire, nu toate familiile pot fi
considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.
1097
Bibligrafie:
1. Cosmovici, A, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
2. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
1098
Darul meu Darul meu
8 Martie! E ziua Ta! 8 Martie! E ziua Ta!

O floare-ţi dau, mămica mea, O floare-ţi dau, mămica mea,
Şi vreau să ştii că-n acest dar Şi vreau să ştii că-n acest dar
E dragostea-mi fără hotar. E dragostea-mi fără hotar.
Sunt visele ce port în gând Sunt visele ce port în gând

Că voi fi bun şi drept oricând, Că voi fi bun şi drept oricând,
C-ascultător voi fi mereu. C-ascultător voi fi mereu.
Mămico, acesta-i darul meu! Mămico, acesta-i darul meu!
Darul meu Darul meu


Darul meu Darul meu


Darul meu Darul meu


1099
ACTIVITATE APLICATIVA: „DIN SUFLET, PENTRU MAMA!”
CIOARA BRINDUSA DANIELA

ŞCOALA GIMNAZIALA „IOAN OPRIS” TURDA, JUD. CLUJ
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care o primeşte copilul de la
părinţi. De asemenea, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să spună
„mulţumesc”, care ştie să salute, să spună „te rog”, care se comportă frumos cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, faţă de unul la care îi lipsesc
cei 7 ani de acasă. Bunele maniere şi regulili morale îl dirijează spre adaptare pe un copil în societate.
Această educaţie primită de acasă, depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, mediul de
dezvoltare a copilului şi valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Dragostea părinţilor stă la baza formării unui comportament corespunzător al copilului.
Acest lucru, îi permite copilului să se dezvolte şi să aibă încredere în propriile forţe. Un copil care
este iubit de părinţi se simte protejat şi îngrijit, iar acest lucru îi dă siguranţă şi îl motivează spre învăţare şi
asumare.
Copilul care se simte apreciat de părinţi, respectă regulile transmise de aceştia. Copilul trebuie să fie
educat într-o atmosferă de linişte, bazată pe iubire şi încredere.
Pentru copil, părinţii sunt modele. În zadar îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă, dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Părinţii sunt cei care trebuie să-i explice clar copilului ce are voie să facă şi ce
nu, să stabilească reguli şi să-i spună ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată este important, ca cei
doi părinţi să fie consecvenţi în educarea copilului.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte anumite greşeli involuntare.
În aceşti ani, părinţii trebuie să-şi crească copiii cu atenţie şi responsabilitate. De asemenea, foarte
important este faptul ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă. Sărbătoarea Crăciunului şi a
Paştilor sunt momente importante din viaţa copilului creştin.
În cei şapte ani, şi nu numai, e bine să fie susţinute pasiunile şi să fie încurajate aptitudinile: de a
picta, de a cânta, de a face sport, etc.
Copilul trebuie învăţat să fie deschis, să aibă atitudine plăcută şi să exprime recunoştinţă faţă de
persoanele care l-au ajutat în anumite situaţii.
Un copil care este educat frumos, va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la un interviu
pentru un loc de muncă şi cum să-şi facă prieteni.
„Cei şapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care capătă deprinderi şi îşi dezvoltă aptitudinile şi
primeşte educaţia necesară vieţii.
„Diploma celor şapte ani de-acasă exprimă calificativul părinţilor.” Valeria Mahok
1100
PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR CIOBANIȚEI VALENTINA

GRǍDINIȚA P.N. NR. 7 SUCEAVA
Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social
corect, iar familia este mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare. Grădiniţa, şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie
să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Uneori,
cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, că nu este
frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când
comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul părinților ce înseamnă noţiunea de
respect, mai ales dacă este învățat să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă
scuzaţi“. Primul exempluu va fi luat de la părinți. Învăţându-l bunele maniere,de mic, când va creşte, toate
aceste lucruri de bun-simţ i se vor părea normale şi îi vor completa personalitatea. Tot în primii şapte ani
de viaţă, se pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa, începând cu un simplu
„mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de ziua lui de naştere şi până
la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se joacă în parc. Trebuie învățat
să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută şi să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-
o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să salute
şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl ajută pe
termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia celorlalţi
dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau la un eveniment important.
că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
BIBLIOGRAFIE :
• „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, autor:M.Gîgă, Editura Coresi,
Bucureşti, 1999;
1101
PROF. INV. PREȘCOLAR CIOBANIUC MARIA, GRAD.P.P.NR.7 DEVA
Chiar dacă nu mai există cei 7 ani de-acasă, copiii fiind incluși în diverse forme educaționale de la
vârste mai fragede, ramâne expresia ,,Cei șapte ani de acasă"care se referă la normele de conduită învățate
din familie. Referindu-ne la un copil, spunem ca are cei șapte ani de acasă dacă acel copil e bine crescut,
dacă ştie să salute, să mulţumească, dacă se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Prima parte a copilăriei reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea
caracterului psiho-social, iar familia este cea de la care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,
prin imitare, încât normele insușite acum rămân întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al
individului.
Familia reprezintă primul model social, cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor, privind formarea
sociale.
Responsabilitatea părinților este majoră, de ei depinde ca adolescentul, tânărul şi viitorul adult să-şi
însușească în primii ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri.
Tot familia trebuie să satisfacă nevoile copilului: nevoia de confort fizic şi afectiv, de afirmare a
idealurilor, dorinţa de participare la viaţa socială, culturală. În familie se formează și primele deprinderi de
viaţă sănătoasă ale copilului, de igienă individuală şi colectivă.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, activităţile pe care le desfăşoară împreună consolidează
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se raporteaza mai apoi și ca adult.
În mod tradiţional, un copil care are ,,cei șapte ani de acasă" și-a însușit: salutul, manifestat înainte
de însușirea limbajului prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu formulele verbale adecvate
momentului zilei;
comportamentul în public, copilul ştie să răspundă la întrebări şi să susţină o conversaţie, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte;
comportamentul cu prietenii, îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor
jocurilor specifice vârstei sale;
inţelegerea normelor sociale, prin imitaţie şi practică, copilul deprinde ceea ce „se face” şi ceea ce
„nu se face” în societate, regulile nescrise ale lumii în care trăim: așteptarea rândului la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, folosirea formulelor „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, interdicția de a încălca
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre( nu facem zgomot în ora de linişte, îi lăsăm și pe
ceilalți copii să se joace cu jucăria noastră), respectarea simbolurilor, credinţelor şi valorilor noastre şi ale
celor de lângă noi;
manierele la masă, folosirea eficientă a veselei și a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celor care
servesc masa alături de noi;
recunoaşterea greşelilor, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui cum să își
recunoască greșelile și să își ceară scuze și așa va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării
regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci o dovadă de respect şi demnitate pentru semenii noștri;
toleranţă, să nu radă de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate ale cuiva și să facă
diferenţa între râsul sănătos la glume şi râsul care jigneşte.
La vârsta şcolară, educaţia copilului se împarte între familie şi școală. Şcoala are rolul de a
perfecționa ceea ce a realizat familia, de a completa lacunele acumulate în perioada preșcolară, de a-l ajuta
pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme, de a continua construcția cognitivă și socio-afectivă a
personalității viitorului adolescent, ulterior a viitorului adult.
„Cei 7 ani de acasă” rămân perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum sunt crescuți şi educați
copiii in cei șapte ani de acasă, aşa cum văd că se comportă părinții, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe
viitor.
1102
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR CIOBANU ANDREEA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 SAVENI/
GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 4 SAVENI
Educația reprezintă procesul complex în care oamenii sunt implicați din primele clipe de viață,
imediat după naștere, când se produce contactul inițial, dar fundamental, cu lumea exterioară, cu mediul de
viață marcant în devenirea umană. Familia reprezintă celula de bază a societății; în țara noastră ocupă un
loc important în sistemul de valori naționale fiind definită ca instituție a conștiinței naționale.
Unele cercetări de specialitate susțin că mai mult de 51% din ceea ce va fi viitorul adult se dezvoltă
până la împlinirea vârstei de 7 ani. Perioada de la 3 la 7 ani din viața copilului este perioada care
înregistrează cel mai rapid ritm de dezvoltare fizică și psihică deoarece aceasta este perioada cu cele mai
pronunțate procese de receptivitate și flexibilitate psihică. De asemenea, jumătate din procesul de
dezvoltare generală a aptitudinilor intelectuale se realizează de la naștere până la vârsta de 7 ani. Influențele
externe în această etapă a vieții copilului joacă un rol esențial în constituirea premiselor personalității și a
fundamentelor cognitive, afective, motivaționale și volitiv-caracteriale. Acest fapt consolidează sintagma
populară a celor „șapte ani de acasă”, pe parcursul cărora, familia este principalul factor responsabil cu
îngrijirea, creșterea și educarea copilului.
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă o expresie profundă, de valoare și cu vechime în societatea
românească cu referire la educația ce provenea din familie și punea bazele formării personalității copilului,
care mai târziu se recunoștea în intrarea cu succes la școală și mai apoi, în reușita în viață. În actualitate,
„cei șapte ani de acasă” este o expresie care, în esență, se referă la aceeași educație din mediul familial, însă
este folosită foarte mult în contexte de evidențiere a lipsei de maniere ale unei persoane. Din această cauză,
se consideră necesar a se sublinia înțelesul cuprinzător și real al conceptului prin rolul educației în familie
și esențialitatea perioadei de formare și creștere în mediul celor „șapte ani de acasă” care, în prezent, ca
timp, este o perioadă mult mai scurtă întrucât, începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, a fost certificată
psihologic, pedagogic, sociologic și chiar medical (cel puțin din perspectiva pediatrică) necesitatea
introducerii timpurii a copilului într-un sistem de educație instituționalizat. Educaţia timpurie a devenit un
deziderat al educației și al societății, fiind o etapă complexă de pregătire, formare și învățare, de modelare
a personalității copilului de la naştere până la momentului intrării la școală.
Copilul este centrul vieţii societale, atributul principal şi condiţia esenţială de perpetuare şi progres
fiind îndeplinite prin educaţie. De aceea, este foarte important ca atât familia, cât și societatea să se
îngrijească responsabil, corect și continuu de educația acestuia, chiar să coopereze în mod optim și eficient
în acest sens. Astfel, chiar dacă cel mic intră într-o formă de învățământ mult mai devreme, primii șapte ani
de viață ca perioadă esențială în dezvoltarea copilului trebuie să fie la fel tratați din perspectiva educației
în familie. Rolul părinților și a adulților din familie care se ocupă cu creșterea și îngrijirea copilului nu este
înlocuit sau diminuat, aceștia sunt în continuare responsabili, factori de decizie și de sprijin în educația
copiilor.
În acești „șapte ani” se construiesc, în principal, conștiința de sine și imaginea de sine, influențele
externe și interacțiunea cu ceilalți (în primul rând sunt situați membrii familiei) lăsând cele mai durabile
urme. Trei aspecte deosebit de importante trebuie evidențiate în construcția și dezvoltarea personalității
copilului pe durata acestor ani, și anume: construcția unui sentiment de apartenență familială, construcția
unui sentiment de identitate individuală și construcția unei structuri psihice interioare care să se adapteze
la lumea exterioară și să răspundă exigențelor acesteia. Construirea unei identități individuale depinde în
foarte mare măsură de sentimentul de apartenență familială. Aceasta presupune transmiterea către copil a
unei istorii familiale, a unor valori, a unor credințe, dar mai ales învestirea copilului ca membru al unei
familii.
Lumea educaţională se construieşte în jurul copilului plecând de la copil. Cunoaşterea acestuia ca
individualitate şi a nevoilor sale specifice este foarte importantă pentru a-i transmite şi a-i oferi siguranţă,
protecţie, sprijin şi afecţiune în drumul descoperirii pe sine şi a lumii din jur. Familia trebuie să
conștientizeze importanța creșterii și dezvoltării copilului în cele mai bune condiții, nu doar din punct de
vedere fizic, dar și psihic și socio-emoțional. Educația în familie trebuie să se realizeaze în primul rând prin
1103
dragoste, afecțiune, ocrotire, prin comunicare și deschidere față de copil, prin înțelegerea și acceptarea
particularităților de vârstă, prin crearea unei tranziții între generații, prin expunerea transparentă a realității,
prin încurajarea exprimării sentimentelor, prin oferirea unui model stabil de relație și siguranță care să
susțină dezvoltarea normală a personalității pe tot parcursul vieții.
Întregul proces de formare și dezvoltare continuă a personalității copilului se bazează pe schimbul
de experiențe, competențe, valori între toți adulții care înconjoară și influențează copilul. În condițiile
integrării copilului într-o formă instituționalizată de educație cât mai timpuriu, sintagma „cei șapte ani de
acasă” poate fi atribuită atât educației în familie, cât și educației din creșe și/sau grădinițe, un parteneriat
funcțional și durabil fiind ideal în acest sens. Această realitate și necesitate, deopotrivă, ar trebui considerată
ca fiind benefică atât pentru copii, cât și pentru părinți, dar mai ales pentru comunitate. Toate formele de
relaționare, cooperare și de colaborare în educație nu pot reprezenta decât avantaje și aspecte pozitive în
dezvoltarea, formarea și educarea copiilor care sunt prezentul și viitorul societății.
Surse bibliografice :
1. Păun, Emil, Iucu, Romiță, (coord.), Educația preșcolară în România, Iași, Polirom, 2002;
2. Bubuțanu, Ana Loredana, Rolul jocului didactic în depistarea, prevenirea și corectarea
tulburărilor de limbaj la copilul preșcolar, Bacău, Editura Cadrelor Didactice, 2016;
3. Zotea, Natalia, Pelivan, Viorica, Cum să devii un părinte mai bun pentru copilul tău? Ghid pentru
părinții care educă copii cu vârsta sub 3 ani, Centrul Național pentru Educație Timpurie și Informare a
Familiei, 2017, Chișinău;
4. Călărășanu, Cristina, „O generație inteligentă, dar săracă emoțional, articol publicat în Dilema
veche, nr. 457, 15-21 noiembrie 2012.
1104
EDUCAȚIA IN FAMILIE – FACTOR AL DEZVOLTĂRII PERSONALITATII
PROF. CIOBANU COSTEL DANIEL

SCOALA GIMNAZIALA MILCOVU DIN DEAL
Lumea de azi pune in fata oamenilor de toate vârstele, noi și noi probleme de ordin economic, cultural,
științific, etc. Aceste schimbări sunt impuse nu numai prin ritmul rapid al schimbării, ci si prin complexității
ei, prin noutățile pe care le realizează și le prognozează Acestei societăți trebuie să-i facă față copilul de
astăzi și familia sa. Educația, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluții prin care omul să se
adapteze rapid si eficient la societatea viitorului. Găsirea unor soluții adecvate contribuie in mare masură
la cunoașterea particularităților dezvoltării personalității, a factorilor care contribuie la desăvârșirea
acesteia, a problemelor pe care le ridică ea.
Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol decisiv în educaţia copilului, în
ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun
pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului.
Felurile prin care părinţii se raportează la copii, afectează mai târziu modul în care copilul se va
Influența exercită de familie este deosebit de adâncă asupra copiilor. Rolul familiei este foarte
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor
educativ, familia oferă copilului majoritatea cunoștințele uzuale, ea fiind cea care ar trebui să dezvolte
spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor, formând cele mai importante deprinderi de
comportament (respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține).
Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală,
a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilități de care părintele are nevoie pentru
a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
 Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
 Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
 Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul
 Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului
 Abilitatea de a pune limite copilului
 Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
 Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu copilul
copil.
coleg şi prieten.
Dar ce se îmtâmplă în cazul în care familia nu se preocupă suficient de această latură a educaţiei în
primii ani de viaţă (cei şapte ani de acasă), preferând fie o disciplinare rigidă, fie să răsfeţe excesiv copilulul,
mergând pe ideea că are timp să înveţe lucrurile astea mai târziu, la şcoală, sau, mai rău, combinând
aleatoriu răsfăţul cu pedeapsele corporale sau emoţionale, fără a-i explica copilului nimic? Sau, ce se
întâmplă când între discursul părinţilor şi modelul lor personal există discrepanţe majore?
1105
Aşa cum am arătat mai sus, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai
în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există
mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din
Rezultatele școlare ale copilului sunt in mare masură in functie de modul in care părinții se implică
în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare
studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv.
Considerand ca nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltarii
armonioase a personalitatii copilului, concluzionam ca ”scolarul are nevoie acasa de un cadru general de
viata in care sa se simta in siguranta”. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi,
destul de maleabili in raporturile cu copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parinții
se ocupă de el, ca iau parte la micile lui necazuri și la problemele care il intristează, și ca nu se
dezinteresează de ceeea ce se întampla la școala. Dar in același timp el are nevoie de un cadru de disciplină
destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și inchipuie ca libertatea lui e fară margini și, totodată, să știe ca părinții
săi împărtasesc același nivel de exigenta.”(M. Gilly).
In condițiile social-economice actuale, se manifestă două tendințe contradictorii: parintii sunt
ingrijorati de viitorul copiilor lor, dar in același timp nu mai au timp si răbdare sa acorde atenție problemelor
exercitandu-se oarecum paralel.
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora in favoarea elevului și mai ales să
constientizeze faptul ca relația de colaborare școala-familie este determinantă in obținerea performanțelor
școlare.
BIBLIOGRAFIE:
1106
IMPORTANȚA CELOR
INV. PROF. PREȘCOLAR CIOBANU ELENA LARISA
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
în ea.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj
bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de
vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau
cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor
trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie
conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un
fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate
părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile.
Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise
în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii
Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două
sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu
are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și
„iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul
Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din
ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
1107
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni
sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la
care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din:
România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în
fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu.
Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi
Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii
sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce
mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte
atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele
unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi
pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru
binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor
pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului,
modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai
întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-
ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze
anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor
caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul
de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau
un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale
vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!
BIBLIOGRAFIE
* Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
1108
PROF. INV. PRIMAR :CIOBANU LACRAMIOARA IRINA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 SANTA MARE, BOTOȘANI
formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități. Familia este o puternică influență asupra a
de sine. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă. Părinții sunt cei care
plimbările, pregătirea lecțiilor, ora de culcare și altele.
Comportamentul părinților fașă de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor
de viață a copilului. Modul de comunicare liber îi permite copilului să se simtă liber în gândire și exprimare,
mai deschis spre o comunicare cu ei și spre o gândire matură mai timpurie. Părinții trebuie să fie cât mai
atenți la tot ceea ce face copilul lor, să fie prezenți la activitățile în care participă copii lor, să fie interesați
de pasiunile copiilor lor, să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât mai mult timp cu familia
lor, să iasă cât mai des împreună la plimbare sau în vizită. Participarea afectivă a părinților la necazurile
copiilor, le aduc liniștea și siguranța. E bine să li se explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora
și nu să se apeleze la măsuri autoritare și drastice deoarece ele produc blocaje psihice și dezadaptare socială.
De aceea se spune că cei șapte ani de acasă sunt cei mai importanți în dezvoltarea copilului și că aceștia îi
formează modul de comportare pe care îl au în viitor. În primii șase-șapte ani de viață, copilul dovedește
sensibilitate, receptivitate, mobilitate, o mare putere de acumulare și asimilare de cunoștințe. Familia este
cea care trebuie să-i asigure condiții favorabile de creștere și dezvoltare, în funcție de disponibilitățile
individuale. Copiii care nu beneficiază în familie de condiții favorabile dezvoltării lor, au șanse de
recuperare, dacă frecventează grădinița. Aici se urmărește dezvoltarea armonioasă psihofizică, se
stimulează gândirea și inteligența și se formează deprinderile de baza(deprinderile igienico-sanitare, de
comportare civilizată și politețe, deprinderile de ordine și curățenie). Copiii sunt antrenați în jocuri și
activități care se desfășoară cu toată grupa și individual, folosindu-se metode și procedee specifice fiecărei
etape de vârstă. Deprinderile reprezintă forma cea mai simplă a învățării de către copii a unor mișcări
complexe și atitudini care vor influența comportamentul lor viitor. Lipsa bunelor deprinderi face posibilă
instalarea unora rele. Copilului căruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, așteaptă
totul de la familie, de la părinți. De aici și necesitatea ca în familie, ca și în grădiniță, să se insiste pentru
formarea deprinderilor de bază, până ce acestea se transformă în obișnuințe. Deprinderea este un complex
de acțiuni automatizate, bazate pe sisteme de legături nervoase temporare denumite "stereotipuri dinamice".
La om, orice acțiune se însușește pe calea învățării ca proces conștient. Este, așadar, un moment al activității
și un, efect al învățării. Pentru formarea deprinderilor, este nevoie de voință și de timp, de concentrare mai
mare din partea copilului, la ceea ce are el de făcut, ca, apoi, printr-un exercițiu susținut, să se ajungă la
automatizarea mișcărilor și exercitarea lor într-o anumită succesiune. Acest proces presupune concentrarea
tuturor acțiunilor, precum și eliminarea mișcărilor de prisos, care cer un mare consum de energie. In această
perioadă deosebit de importantă este atitudinea consecventă de care trebuie să dea dovadă părinții,
personalul educativ din grădinițe, educatoarele. Trebuie să existe o concordanță deplină între ceea ce i se
cere copilului în familie și ceea ce se realizează în grădiniță. Părinții, preocupați de problemele profesionale
și gospodărești, dimineața sau din alte motive, preferă să-l îmbrace pe copil, în loc să-l lase să se îmbrace
singur. Este vina adulților dacă cel mic nu și-a format deprinderile elementare. Părinții pot să le acorde
timpul necesar în zilele când sunt acasă, în zilele de sâmbătă și duminică, sau în zilele de concedii.
Copilul trebuie să fie trezit cu 10-15 minute mai devreme și să fie pus să efectueze anumite operații
de autoservire. Fiecare deprindere se compune dintr-o serie de operații, care vor fi repetate pe rând, până
devin acte și mișcări automatizate. Formarea oricărei deprinderi și mai ales a celor igienico-sanitare,
necesită din partea părinților și a educatoarelor, răbdare și mai ales un echilibru nuanțat între severitate și
timp. Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Trebuie să-i repete copilului de mai
multe ori ce are de făcut. Colaborarea familie-grădiniță, în procesul de educare a copilului, are un rol
1109
deosebit, în special, în formarea deprinderilor igienice. Copilul își petrece cea mai mare parte din timp în
familie, care exercită o influență deosebită asupra sa.
Deprinderile de comportare civilizată și de politețe sunt aspecte de bază în procesul
instructiveducativ. Politețea este o deprindere care începe să se formeze de la cea mai fragedă vârstă - vârsta
ante preșcolară și preșcolară. Copilul trebuie obișnuit să salute, să ofere ceva, să mulțumească pentru un
serviciu făcut, să facă un serviciu cuiva din proprie inițiativă și nu cu intenția de a fi răsplătit, săși ceară
scuze ori de câte ori este cazul. Acestea constau din obișnuirea copilului de a folosi unele formule de politețe
potrivit situației. Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Un copil
„bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să
întrerupă pe cel care vorbeşte. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie
bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult.
Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. O bună
creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte
masa.. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Un copil „bine crescut”
învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va
face diferenţa mai târziu între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi
îl va evita pe cel din urmă. A cere scuze este tot o deprindere de politețe. De mic, copilul trebuie să fie
învățat să-și ceară scuze, atunci când, fără voia lui, a greșit sau când este dojenit pentru o faptă urâtă:
"Scuzați-mă, vă rog,că am..."sau..."Te rog să mă scuzi că te-am lovit!". Niciun părinte nu-şi doreşte ca
odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca
fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la bibliotecă,
la doctor, într-un mijloc de transport sau în vizită la rude. Deoarece, formarea și consolidarea deprinderilor
se realizează în timp, este bine ca părinții să insiste până la transformarea acestora în obișnuințe. Procedând
astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a familiei".
BIBLIOGRAFIE
i. Ionescu, M., Educația în familie – repere și practici actuale, Editura Cartea Universitară București,
2006.
ii. Jinga, Ioan, Educaţia permanentă, Bucureşti, 1979 3. Palaghia, C., Miftode, V., Implicaţii ale
parteneriatului dintre şcoală şi comunitate în formarea responsabilităţii la elevi, în Revista de economie
socială.
1110
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: CIOBANU NICOLETA ILEANA

GRADINIȚA STROP DE ROUA, SECTOR 4 BUCUREȘTI
Implicarea activă a părinților în creșterea și educarea copiilor este fundamentală și asigură o bună
integrare a acestora în mediul social.
Copilul invata cele mai bune lectii de viata si principii de educatie din experienta si prin puterea
exemplului. O metoda de a creste un copil capabil si descurcaret, cu un viitor promitator in fata, este sa ii
oferi posibilitatea de a explora cat mai multe activitati. Il ajuta sa extraga mai usor invataturile necesare
pentru viitor.
acasă.
dorinţelor sale.
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.Secretul unei educații
rodnice este ca părintele să conștientizeze și să satisfacă nevoile copilului, iar principala nevoie a copiilor
este să fie iubiți. De aceea, părinții trebuie să învețe să își exteriorizeze dragostea, prin cuvinte și gesturi de
afecțiune. Pentru ca cei mici să devină mai târziu ființe responsabile și să se simtă realizate, părinții trebuie
să țină cont de patru dimensiuni ale procesului educativ: să le satisfacă nevoile emoționale; să îi pregătească
pentru viață, formându-le deprinderile esențiale; să le asigure protecția fizică și emoțională; să îi ajute să
își conștientizeze și să își controleze mânia. Un copil căruia nu i se arată iubirea și prețuirea, mai târziu va
fi anxios, depresiv și va avea un sentiment de inferioritate. Nu va putea, în societatea concurențială actuală,
să țină ritmul cu ceilalți. Va fi labil emoțional și nu își va putea folosi toate resursele ființei la întregul
1111
potențial. Părinții trebuie să îi asigure permanent micuțului „rezervorul emoțional”, care îl va ajuta să se
dezvolte.
BIBLIOGRAFIE
1112
IMPORTANȚA CELOR
PROF. ÎNV. PRIMAR CIOBANU RODICA

ȘCOALA GIMNAZIALA ȘTEFAN CEL MARE
în ea.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj
bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de
vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau
cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor
trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie
conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte
atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele
unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi
pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru
binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor
pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului,
modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai
întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-
ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze
anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor
caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu
lux de amănunte)!
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii
părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile
copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de
împlinire.
1113
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia
dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care
să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa
duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând
lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria
mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).
BIBLIOGRAFIE
* Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
1114
ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPILULUI- CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. CIOBOTA MIHAELA
17).
Ca mediu social, familia reprezinta locul in care copilul este ingrijit, educat, educatia in familie
precedand-o pe cea institutionala. Copilul, in primii ani de viata este dependent de parinti, iar acestia nu
trebuie sa fie preocupati doar de latura fizica a ingrijirii lui,ci sa aiba in vedere educatia psiho-sociala,
coreland posibilitatile fizice cu cele psihice. Educatia in familie pune bazele dezvoltarii psihice a copilului,
iar educatia sa la nivel psihic trebuie sa urmareasca pas cu pas evolutia fizica, urmarindu-se concomitent
educatia intelectuala, morala in scopul formarii caracterului. Cel mai important rol in evolutia psihica a
copilului il au exemplele pozitive din familie, deoarece la aceasta varsta, rolul exemplului este foarte
important. Procesul educarii morale a copilului este de lunga durata, desi incepe inca din familie.
Deprinderile de comportare civilizata, atitudinile copilului fata de altii exprima de fapt atmosfera morala in
care el a fost crescut in familie, sfaturile si indemnurile pe care le-a primit de la parinti, exemplul personal
pe care i l-au dat prin atitudinile si faptele lorde conduita. Unii parinti nu inteleg ca adesea copilul este
incorect nu pentru ca ar vrea sa se abata de la reguli, ci pentru ca nu stie cum trebuie sa se comporte, nu
dispune de experienta morala necesara, nu cunoaste cerintele fata de comportarea lui.
Parintii vor fi atenti la felul cum pronunta copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea, le vor imbogati
vocabularul, ii vor invata sa se exprime corect si coerent. Insusirea vorbirii de catre copiii cu cei din jur.
Parintii trebuie sa acorde o mare atentie intrebarilor copiilor, semn sigur al dezvoltarii lor intelectuale, al
manifestarii active a setei de cunoastere,al curiozitatii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. In familie
copiii isi insusesc primele cunostinte,isi formeaza primele reprezentari si dobandesc experiente morale.
Parintii ii invata de timpuriu pe copii sa inteleaga ce este "bine"si ce este"rau", ce este "permis"si ce este
1115
"interzis".Pentru unele fapte si actiuni, copiii sunt incurajati si laudati, iar pentru altele sunt dojeniti de catre
parinti.
In educarea copiilor, un rol foarte mare il are stabilirea unor relatii juste intre membrii familiei. Ceea
ce trebuie sa caracterizeze relatiile dintre parinti si copii este stima reciproca dintre membrii familiei,
dragostea parinteasca rationala fata de copii,consecventa si unitatea cerintelor pe care le formuleaza parintii
si ceilalti membri ai familiei fata de copii,exemplul personal pe care il dau cei mari prin atitudinile si faptele
lor, incat devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur, parintii isi iubesc copii, le poarta de grija,
muncesc pentru ei si participa la toate bucuriile si supararile lor. Dar aceasta dragoste nu trebuie sa fie
oarba. Parintii care se manifesta astfel fata de copiii lor, ii scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile,
nu se bucura de nici un fel de respect si autoritate in fata acestora.
Experienta educatiei in familie arata ca acolo unde copii sunt scutiti de orice fel de griji si eforturi, ei
devin egoisti, nu-si iubesc cu adevarat parintii, se instraineaza de ei si nu le dau o mana de ajutor atunci
cand se intampla sa treaca prin unele incercari. O problema aparte a educatiei in familie o constituie copilul
unic. Nu e de mirare ca parintii concentreaza toata grija si dragostea asupra singurului lor copil. Dar aceasta
daruire afectiva pe deplin explicabila trebuie totusi supusa unui control rational. Parintii sunt datori sa-i
gaseasca copilului tovarasi de aceeasi varsta cu el. Ei nu trebuie sa-l "acopere", sa-l sileasca sa-si petreaca
timpul numai in preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alti copii, inseamna a-l lipsi
de bucuriile vietii. Nici un copil nu poate sa creasca sanatos, sub aspectul intelectual si moral, daca nu se
dezvolta in colectiv si prin colectivul de copii.
In concluzie, procesul educarii morale a copilului este de lunga durata, desi incepe inca din familie.
Deprinderile de comportare civilizata, atitudinile copilului fata de altii exprima de fapt atmosfera morala in
care el a fost crescut in familie, sfaturile si indemnurile pe care le-a primit de la parinti, exemplul personal
pe care i l-au dat prin atitudinile si faptele lorde conduita. Unii parinti nu inteleg ca adesea copilul este
incorect nu pentru ca ar vrea sa se abata de la reguli, ci pentru ca nu stie cum trebuie sa se comporte, nu
dispune de experienta morala necesara, nu cunoaste cerintele fata de comportarea lui. Asadar, de familie
depinde dirijarea judicioasa a maturizarii psihice a copilului. Primele impresii despre lume si viata, despre
fenomene din natura si societate, copilul le primeste din familie. Astfel, prin comunicarea continua cu
membrii familiei, el isi insuseste limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltarii sale
psihice
1116
VALORI TRANSMISE IN CADRUL FAMILIEI
CIOBOTARIU ANIȘOARA-MARIANA
LICEUL TEHNOLOGIC „PETRE BANIȚA”, CALARAȘI, DOLJ
De multe ori auzim persoanele mai în vârstă spunând că valorile familiei se pierd. Au dreptate? Să
încercăm să analizăm câteva dintre aceste valori care constituie un patrimoniu care merită să fie onorat.
Combinațiile de valori familiale sunt unice pentru fiecare familie, dar mai multe elemente sunt
comune tuturor familiilor, uneori chiar în întreaga lume. Valorile familiale care permit unui copil să facă
parte din această microsocietate care este familia lui îi vor permite apoi să trăiască mai bine în societate și,
în final, să fie mai fericit. Care sunt aceste valori, cum le putem transmite copiilor noștri și ce ar trebui să
evităm? Iată o imagine de ansamblu asupra acestor valori pe care le transmitem adesea fără să ne gândim
la ele.
Valori de bază
Respectul de sine
Oscar Wilde a spus că „A te iubi pe tine însuți înseamnă a te asigura că vei fi iubit pentru tot restul
vieții tale”. Totuși, pentru ca un copil să se iubească pe el însuși, el trebuie să învețe mai întâi să se respecte
pe sine și asta începe prin a-și acorda dreptul de a spune nu. În calitate de părinte, acesta este un detaliu
foarte delicat, deoarece încercăm să-i învățăm pe copiii noștri să asculte instrucțiunile pe care li le
transmitem, dar trebuie să învățăm, de asemenea, să acceptăm refuzul lor pentru anumite lucruri, în special
pentru tot ceea ce afectează relațiile sociale, alegerea prietenilor și exprimări ale afecțiunii. Respectul de
sine înseamnă, de asemenea, acordarea unui credit suficient propriei noastre păreri pentru a putea să o
împărtășim, fără a ne îngrijora în mod constant că vom fi mustrați.
Respect pentru ceilalți
Chiar dacă uneori părinții, bunicii enervează puțin cu comentariile lor de modă veche, lipsa lor de
tact și modul lor de a interfera în luarea deciziilor de către alți membri ai familiei, este important să fie
respectați în prezența copiilor. Ei sunt o reflecție a ceea ce vom fi peste câțiva ani când copiii noștri vor
avea proprii copii și vom dori la rândul nostru să îi ajutăm. De asemenea, este important să îi învățăm pe
copii să își respecte părinții și frații, astfel încât să vină natural pornirea de a-i respecta pe toți cei din jurul
lor. Mai presus de toate, trebuie evitat să vorbim de rău despre alții în fața lor.
Politețe și etichetă
A spune „te rog” și „mulțumesc”, a scoate pălăria (sau șapca) când se intră undeva, a ține ușa, a sta
drept la masă și a nu vorbi în timp ce mănâncă sunt doar rudimentele acestei politeți care îl vor face pe copil
o persoană cu care e plăcut să trăiești. Pentru a reîmprospăta noțiunile de politețe și etichetă, noțiunile de
bune maniere este necesar să fie consultate cărți și site-uri ale specialiștilor în acest domeniu.
Responsabilitățile
Viitorul școlar și profesional al copilului depinde de capacitatea acestuia de a îndeplini sarcini, dar și
de înțelegerea utilității acțiunilor făcute pentru un scop comun. A-l determina să-și pună jucăriile la locul
potrivit și să-și pună farfuria pe blat/pe masă atunci când va fi terminat de mâncat, de exemplu, îi va permite
să învețe să fie util și să accepte să consume puțină energie doar pentru a-i ajuta pe ceilalți. Aceste
responsabilități vor da un sens sarcinilor sale și vor forma un cetățean mai responsabil.
Onestitate și încredere
Încrederea este greu de câștigat, dar ușor de pierdut. Învățându-l pe copil să nu mintă și să nu acționeze
niciodată ipocrit sau necinstit, îl vom ajuta să dezvolte relații sănătoase, să se concentreze pe învățare și va
evita stresul de a fi prins făcând un act nedemn. Conceptul de onestitate și încredere pot fi explicate copilului
învățându-l empatia, întrebându-l cum se va simți în locul celuilalt. Astfel, el va fi mult mai înclinat să
reflecte asupra rezultatului acțiunilor sale.
Mesaje contradictorii
Evident, copiii fac ceea ce sunt învățați. Dacă rugați copilul să nu mai țipe, dar toată lumea țipă în
casă, mesajul transmis nu va trece. Același lucru este valabil și pentru politețe. Mulți părinți încearcă tot
posibilul să insufle copiilor lor noțiunile de politețe și bune maniere, dar uită să dirijeze prin exemplu. Câți
părinți, de exemplu, comandă: „ridică-ți jucăriile”, „dă-mi telecomanda”, „vino aici”, „închide ușa” și se
întreabă de ce copilul lor nu spune niciodată „vă rog„ sau „vă mulțumesc”.
1117
Politețea și valorile familiei încep prin exemplul personal. Putem încerca să învățăm copiii noștri
valori bune, dar degeaba dacă facem acest lucru strigând sau făcând contrariul în prezența lor, ei vor fi
derutați și vor ajunge să facă ceea ce facem, nu ceea ce spunem. Luându-ne timp pentru a discuta cu copiii
și pentru a da un exemplu bun, mesajul va deveni mai bun și va fi mai ușor de înțeles și vom reuși să alegem
cuvintele potrivite pentru a fi înțelese.
Nu trebuie uitat că scopul final al valorilor familiei este de a instrui un adult responsabil, care poate
duce o viață respectabilă și fericită, plină de cât mai puține obstacole.
1118
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ, EDIȚIA 2020
CIOCLU ANINA-RAMONA
PROFESOR LIMBA ENGLEZA, INVAȚAMANT LICEAL
COLEGIUL TEHNIC „GHEORGHE ASACHI” ONEȘTI, BACAU
‘Cei șapte ani de acasă! ’este o expresie auzită și folosită de atâtea ori încât pare să își fi pierdut din
semnificație într-o epocă atât de modernă, în care tehnologia ocupă cât mai mult din timpul liber al fiecăruia
dintre noi, dar mai ales al copiilor. Șapte ani nu se referă la o cifră exactă, la un interval strict de ani; fiecare
an din viața unui copil este prețios pentru a deveni un om de valoare. Nu atingerea varstei de 7 ani e punctul
culminant al educării, ci cumulul de abilități sociale dobândite în această perioadă de formare.
Până la șapte ani copiii își formează caracterul asemenea unui puzzle, adăugând piesa potrivită la
momentul potrivit, ajutând la dezvoltarea unei persoane educate, achiziționând un bagaj de cunoștințe,
deprinderi și atitudini comportamentale ce vor fi evidente pe tot parcursul vieții. În acest timp el învață să
aibă un comportament adecvat, corect, să nu depășească anumite limite impuse de societate, respectul,
empatia și alte aptitudini sociale care vor fi marcante pe tot parcursul vieții. Puterea exemplului părinților,
a educatorilor este esențială, teoria neaducând beneficii vizibile la această vârstă. Se numesc cei „șapte ani
de acasă” datorită faptului că în această perioadă copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, fiecare
membru al ei având o mare influență asupra comportamentului acestuia.
Din nefericire, multor copii le lipsesc aceste abilități esențiale deoarece ei nu trec treptat prin pașii de
care este nevoie pentru a deprinde un comportament potrivit. Acest lucu se datorează mai ales influenței
tehnologiei care înlocuiește din ce în ce mai mult interacțiunea umană. Copiii, cu acordul părinților, petrec
mult timp pe internet captați de jocuri complexe, care sunt considerate a fi educaționale. Interacțiunea cu
oamenii influențează dezvoltarea copilului și, atunci când aceasta este înlocuită de expunerea la tehnologie
cum ar fi tableta, computerul, telefonul, el nu mai dialoghează, comunicarea fiind restricționată la o
transmitere de mesaje scurte, lacunare, limitându-se practic la un monolog. Rezultatul este hiperactivitatea,
dificultățile comportamentale, neatenția, dificultăți în dezvoltarea vocabularului, nedezvoltarea abilității de
exprimare, toate conducând la mari probleme sociale mai târziu.
În zilele noastre copiii sunt inclusi în diverse organizații educaționale încă de la vârste mult mai mici
decât se obișnuia în trecut, dar ramâne valabilă ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se
învață din familie. În familie copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, prin imitarea
comportamentului în special, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţionarea unor
obiceiuri sociale corecte. Şcoala şi alte instituții educaţionale nu pot ulterior decât să descopere, să
confirme, să ajusteze și să consolideze normele de bază însușite deja în familie.
Ca profesor de limba engleză la liceu, lucrând cu elevi ce se îndreaptă cu pași repezi de vârsta
majoratului, mă confrunt de multe ori cu situații care demonstrează clar lipsa unei educații timpurii care ar
fi trebuit să fie acordată la timp în familie, ca și când a avut loc un salt al copilului peste anumite etape ale
vieții, ajungând direct la vârsta adolescenței, dar fără bagajul de atitudini comportamentale adecvate. Este
mult mai greu să corectezi la vârsta adolescenței obiceiuri greșite, uneori chiar frustrant de ambele părți;
totuși acest lucru este imperios să fie făcut cu mult tact, firește, nelezând personalitatea în formare a
tânărului.
În familie copilul va învăța elementele de bază ale unui comportament civilizat: cum să salute, cum
să se comporte în public, cum sa relaționeze cu prietenii, să-și recunoască greșeala și să ceară scuze, să
perceapă că ceea ce este îngăduit în familie nu este întotdeauna acceptabil în societate, să mulțumească
atunci când i se oferă ceva, să spună un simplu „te rog/ vă rog” atunci când cere ceva, să tolereze pe cel de
lângă el, să nu întrerupă pe cel care vorbește, să nu vorbească urât, să fie înțelegător și îngăduitor cu ceilalti,
să respecte și să accepte opiniile celuilalt chiar dacă diferă de cele ale lui, să empatizeze. Dacă nu se
investește în primii ani, atunci când copilul are nevoie de îndrumare, mai târziu unele obiceiuri nepotrivite
vor fi mai greu de cizelat sau îndepărtat.
La liceu ajung să predau de multe ori lecții grele de educație elementară, observ doar o umbră vagă a
educației primite în familie. Părinții trebuie să înțeleagă că educația nu înseamnă doar școală; școala e doar
o soluție, una comodă poate pentru părinți și societate, dar niciodată suficientă sau perfectibilă. Profesorii
1119
au nevoie de o bază pe care să clădească, iar dacă aceasta nu există, va trebui să creeze o temelie, începând
cu lucruri elementare, ca o incursiune în timp până la deprinderi ce ar fi trebuit dobândite în primii ani de
viață.
Totuși, înainte de a judeca o persoană și de a o cataloga, noi, ca profesori trebuie să ne gândim mai
mult la ceea ce se ascunde în spatele unor conduite neadecvate, a unei atitudini neacceptabile în colectivul
din care face parte; iar ca părinți, trebuie să fim atenți de unde învață copilul nostru, critica fiind
neconstructivă atâta timp cât educația elementară lipsește.
Educația primită în familie în cei șapte ani de acasă este fundamentală pentru omul de caracter de
mai târziu.
1120
EDUCAȚIA ȘI ”CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA”
PROF. INV. PREȘC. CIOCOIU AIDA ANCUȚA

ȘC. GIMN. ”ANTONIE MUREȘIANU”, BIRA
Cred că cei 7 ani de-acasă este o expresie ce nu trebuie tratată mot-à-mot, cei 7 ani de-acasă reprezintă
educația de-acasă, educația, bunele maniere, regulile morale transmise copilului de către părinții săi.
Familia fiind instituția de bază în toate societățile, fiind celula primordială a societății, matricea pe care se
clădește viitorul, rolul acesteia în educația copiilor este imens, iar responsabilitatea pe măsură. Educația de
acasă are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață. Nu este de ajuns să îți îngrijești și să-ți
hrănești copilul, este imperios necesar să-i transmiți educația potrivită. El trebuie să vadă în părinte modelul
faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, un copil care știe
să spună “bună ziua”, să spună “mulţumesc”, care cunoaște rolul lui “te rog”, un copil capabil să recunoască
că a greșit și care știe să spună “scuză-mă”, un copil care se comportă cuviincios cu toți cei din jurul său,
fie că sunt de vârsta lui sau adulți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne gândim la educaţia
pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului numai până
când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină responsabilitatea părinților, ci
poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze “de cei 7 ani de-acasă” și după debutul lui școlar,
educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic.
vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei. Această
expresie ”cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate în primii ani de viață. Aceasta perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este
de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii,
de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp
cu familia, in special pana la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite in primii 7 ani de viață ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie,
citească și a deveni un bun exemplu la scoala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: sociala,
psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este
copilul in interactiunile cu ceilalti.
Totuși realitatea e că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
Cei șape ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii șapte ani de viaţă ai
Copiii, în cei şapte ani, pot învăța deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât şi negative,bune
1121
maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre
părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
pentru diverse fapte, etc), consecvenţă în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţă în
realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile
cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu:
avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii
Bibliografie:
2. www.didactic.ro
1122
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF.INV. PRIMAR CIOLAN DOINA

SCOALA GIMNAZIALA MUSATESTI
„Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea
rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă
deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie
să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne
educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în
viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne
povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia
divină.
„Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi,
binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze
părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este
aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai
mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui.
Nu este indicată o educaţie cu băţul Sfântului Neculai. Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru
că, în interiorul familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel. Noi, asistenţii sociali,
suntem de părere că educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a
persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice
familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei
copilului.“
1123
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRESC. CIOLOCOIU MIRELA MARIA

GRADINITA ,, CASUTA CU POVESTI `` ORASTIE
acasă.
dorinţelor sale.
1124
BIBLIOGRAFIE
1125
PROFESOR: ADINA-IONELA CIOLOȘ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 ROȘIA
„ Semeni un gând, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un
caracter; semeni un caracter, culegi un destin.” Stephen Richards Covey
Pornind de la acest citat îmi pun întrebarea: „Oare câți dintre părinți nu își doresc să își vadă copiii
fericiți și sănătoși fizic dar și psihic?”. Dorim să asigurăm copiilor noștri fericirea și bunăstarea pe termen
lung, să le oferim o educație de calitate. Oare toți părinții știu și pot realiza acest lucru? Câți dintre noi ne
confruntăm cu aceleași tipuri de probleme în educația copiilor noștri?
Cei șapte ani de acasă se confundă uneori cu petrecerea efectivă a celor șapte ani exclusiv acasă, în
mediul familial. Educația actuală nu mai permite acest lucru având educație timpurie, unde copilul este
înscris de la naștere.
Este demonstrat faptul că mediul în care crește și se dezvoltă copilul influențează pozitiv sau negativ
dezvoltarea personalității acestuia. Mediul, respectiv credințele afectează modul în care adulții se poartă cu
copiii iar acest comportament determină în schimb cursul dezvoltării copilului. O relație maritală bună este
asociată cu o relație satisfăcătoare părinte-copil și astfel vom avea o dezvoltare optimă a copilului.
„Când se nasc copiii sunt deplin umani: sunt sociali, sensibili și empatici” afirmă terapeutul danez
Jesper Jul în cartea sa „Copilul tău competent”. Aceste calități nu sunt învățate, ci înnăscute”. Ca aceste
calități să se dezvolte copiii trebuie să fie crecuți de adulți care se comportă cu respect față de om și
societate.
Dezvoltarea abilității de a controla propriile emoții este o problemă de transfer de la cel care îngrijește
copilul la copil. Acest proces ocupă întreaga copilărie.
Caracteristicile psihologice prezintă o anumită influență genetică. Aceasta variază de la o
caracteristică la alta. Aspecte cognitive precum inteligența generală, abilitatea spațială, abilitatea citit-scris
și dislexia se moștenesc într-o mai mare măsură decât cele de personalitate.
O mare parte din copilărie este dedicată găsirii răspunsului la întrebarea „Cine sunt eu?”, respectiv
conștiința de sine, conceptul de sine și stima de sine.
Conștiința de sine apare în al doilea an de viață, apoi apare conceptul de sine care continuă până la
vârsta adultă. Stima de sine se modelează în anii de școală.
Auzim uneori expresii de genul: „copilul meu este foarte cuminte, sau nu mai știu ce să fac deoarece
copilul meu nu mă ascultă”.
Cauza fiecărui comportament constă în motivație. Burrhus Frederic Skinner, unul din cei mai mari
psihologi și cercetători americani a emis următoarea teorie: „singurele două mecanisme care motivează
ființa umană să demonstreze un comportament sau să se abțină în a-l demonstra sunt pedeapsa și
recompensa” respectiv băț sau bomboană. În acest caz motivația nu vine din interior, este o motivație
externă.
O altă teorie motivațională, numită teoria auto-determinării a fost formulată de Richard Ryan și
Edward Deci, profesori, cercetători și psihologi americani. Aceștia susțin că nu suntem câini de dresat cu
băț și bomboană. Dacă dorim să avem copii educați, cu „cei șapte ani de acasă”, dacă dorim un echilibru
pe toate planurile, avem nevoie de o motivație internă. Conform acestei teorii există trei nevoi psihologice
de bază: nevoia de conectare, de relaționare, de a iubi și de a fi iubit necondiționat. A doua nevoie este cea
de competență, de capabilitate: vreau să mă simt în stare, vreau să pot, vreau să învăț. Cea dea treia nevoie
este nevoia de control, de autonomie: vreau să fac singur.
Când aceste trei nevoi sunt satisfăcute întâlnim acea stare de bine, de echilibru.
Noi, părinții trebuie să ne asigurăm că aceste trei nevoi sunt satisfăcute pentru a avea copii echilibrați
din punct de vedere emoțional, sau cum le spunem noi: copii ascultători.
Trebuie să dezvoltăm un cod etic de disciplină, reguli stricte pe care să le respectăm atât noi cât și
copiii noștri. Putem stabili împreună cu ei aceste reguli dar și consecințele nerespectării acestora.
Am participat la un seminar de parenting al speakerului motivațional Urania Cremene, am citit și
vizionat articole de parenting ale Uraniei cu ajutorul cărora am reușit să-mi îmbunătățesc relația cu copiii
1126
mei. Am găsit răspunsuri la întrebări de genul: „Ce pot face acum? Cum gestionez această situație?” Prin
educație cu blândețe reușim să ne apropiem de copiii noștri, să ne conectăm ori de câte ori nevoile fizice
sau psihologice nu le sunt satisfăcute. Trebuie să găsim cauza nemulțumirii, a comportamentului neadecvat
pentru a putea să-l corectăm. Înainte de a corecta un comportament este necesară conectarea cu copilul,
îmbrățișarea acestuia îi arată că îi suntem aproape, că suntem împreună și îi comunicăm faptul că este greșit
comportamentul lui.
Copiii au nevoie de spațiu, de joacă liberă în care să nu i se spună ce să facă sau să nu facă.
Un pas important în educarea copiilor noștri este dezvoltarea responsabilității, pornind de la felul cum
se îmbracă la obiectele personale. Se trasează limitele, regulile și consecințele. Se vor încuraja copiii să
facă lucrurile singuri, să se descurce singuri în situații corelate cu nivelul vârstei lor.
Fii model pentru copilul tău! Copiii nu sunt seamănă cu tata sau cu mama. Copilul seamănă cu relația
dintre mamă și tată!
1127
BALANȚA DRAGOSTEI ȘI A DISCIPLINEI ÎN PRIMII 7 ANI DE ACASĂ
CIORDAȘ MARIA- LĂCRĂMIOARA

GRĂDINIȚA CU PP ȘI PN PRIMII PAȘI TIMIȘOARA
Nu de mult am devenit părinte și am înțeles că rolul meu este de a-mi

iubi necondiționat miracolul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit, copilul, dar și de
a-l educa pentru a se putea integra în societate, de a- l disciplina pentru a deveni
un ”Om” sănătos fizic, psihic, emoțional și spiritual.
Deseori auzim cuvintele ”dragoste”, ”disciplină” și expresia: ”cei 7 ani de
acasă”; și ca orice părinte care își iubește copilul, am citit, m-am documentat
mult să înțeleg care este echilibrul perfect dintre dragoste și disciplină în primii
șapte ani de viață a- i copilului.
Am învățat că în primii ani a-i copilului trebuie să îi îndeplinesc nevoile, să îl protejez, să îl alin, să
îl încurajez și să mă bucur de el și de reușitele lui. Această parte este cea mai ușoară și frumoasă și
conturează în mintea și sufletul copilului ”Cercul siguranței”. Cea mai importantă latură a cercului
siguranței este ”atașamentul”.
”Atașamentul securizant înseamnă să știm că cineva ne sprijină, iar să știi că cineva te sprijină mereu
îți deschide un întreg univers de posibilități.”(K. Hoffman, G. Cooper, B. Powell, p.41)
O altă responsabilitate pe care o avem ca părinți este de a modela caracterul copilului în așa fel încât
să îl antrenăm să se descurce în viitor în situațiile grele, să găsească soluții pentru a depăși obstacolele ce
le vor apărea în cale. Aici intervine și partea cea mai grea, disciplinarea.
Dr. Cloud Henry afirmă în cartea ”Limite pentru copii”: ”Dacă structura caracterială cuiva îi
determină viitorul, atunci creșterea copiilor trebuie să se axeze, în primul rând, pe a-i ajuta să își dezvolte
acel gen de caracter care să îi conducă prin viață în siguranță, în mod productiv și cu bucurie.” (H. Cloud,
J. Townsend) Înțelegem de aici că rolul disciplinării copilului încă de la o vârstă fragedă este de mare
importanță și că de aceasta vor depinde în mare parte alegerile pe care le va face în viitor.
Iată câteva principii pe care ar trebui să le aplicăm pentru a crea limite sănătoase copiilor noștri:
1. ”Legea semănatului și a seceratului”- ceea ce voi face celor din jur mi se va întâmpla și mie.
2. ”Legea responsabilității”- eu sunt cel care voi da socoteală pentru acțiunile mele.
3. ”Legea puterii”- chiar dacă nu pot face totul, sunt multe lucruri pe care le pot face foarte bine, dar
și multe pe care le pot învăța.
4. ”Legea respectului”- mă respect pe mine, îi respect pe ceilalți și voi fi respectat.
5. ”Legea motivației”-fac lucrul acesta pentru că vreau, ”nu pentru ca așa zice mama”.
6. ”Legea evaluării”- mă evaluez corect, chiar dacă poate fi dureros, așa voi învăța că ”durerea poate
fi un dar”.
7. ”Legea poactivității- mofturile nu trebuie să fie veșnice!” .
8. ”Legea invidiei- sunt mai fericit, când sunt mulțumitor” .
9. ”Legea activității”-pot face tot ce îmi propun, chiar dacă voi întâmpina obstacole.
10. ”Legea expunerii”- sinceritatea este cea mai bună alegere, chiar și atunci când nu e în
favoarea mea.
Nicholas Sparks afirmă că ”a fi părinte este cel mai greu lucru pe care îl poți face, dar în schimb, te
învață sensul adevăratei iubiri.
Concluzionez, afirmând că iubirea unui părinte este cea care va dicta inimii și minții cum ajute copilul
să devină un om integru, căutând mereu și mereu echilibrul perfect între dragoste și disciplină...
Bibliografie
1. H. Cloud, J. Townsend. ”Limite pentru copii”, editura Elpis. 2014
2. K. Hoffman, G. Cooper, B. Powell ”Psihologie practică pentru părinți: Cercul siguranței”, 2017
3. https://www.momjunction.com/articles/amazing-quotes-on-parenting-to-inspire-
you_00104303/#gref
1128
PROF. ÎNV.PRIMAR CIORNEI ROXANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.24 TIMISOARA
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-
Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul
vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum
se folosesc, despre gustul lor ş.a.
lneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
1129
Bibliografie:
4. www.copii.ro
5. www.didactic.ro
1130
ROLUL PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIE
PROF INV PRIMAR CIOTAN PETRUTA

SCOALA GIMNAZIALA PETRESTI
Educația începe acasă, continuă la școală și influențează întreaga noastră viață.

influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această cauză,
extrem de puternică şi – din multe puncte de vedere – de neînlocuit.
Considerată în substanţialitatea efectelor pe care le produce, familia îndeplineşte importante funcţiuni
în procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
- creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial : din punct de vedere
fizic, psihic, material ;
- datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care îl exercită este maxim ;
- familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi (nu
întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut);
- familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se
impun;
- influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire.
Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului său, pe care trebuie să-l perceapă de la
bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula şi consolida manifestarea
autonomiei şi eficienţei sale umane.
Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale.
Pentru o bună educaţie a copilului este necesară conlucrarea familiei cu școala. Buna cunoaştere a
ceea ce copilul trebuie să primească şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică
pe baze ştiinţifice, din școală, în condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi școală, al unei
îndrumări suficiente a familiei reprezintă pârghii de bază în munca de formare a şcolarului.
“Un copil educat numai la școală este un copil needucat.”- George Santayana (filozof, eseist și
scriitor de origine spaniolă)
Implicarea părinților în educația copiilor este asociată cu rezultate mai bune ale acestora la școală.
Unul dintre cele mai ample studii asupra implicării părinților în educația copiilor a fost realizat în 2009,
când o dată cu testele PISA la care au participat adolescenți din 13 țări, au fost completate de către părinti
și chestionare privind implicarea lor în educația copiilor.
Concluziile studiului au arătat că unele forme ale implicării părinților în educația copiilor sunt
asociate cu anumite rezultate cognitive (cât de bine citesc copiii, de exemplu), în timp ce alte forme de
implicare sunt asociate cu rezultate noncognitive (cât de mult le place copiilor să citească, de exemplu).
Țările în care părinții au participat la acest studiu au fost: Croația, Danemarca, Germania, China,
Ungaria, Italia, Coreea de Sud, Lituania, Macao-China, Noua Zeelandă, Panama, Portugalia, Qatar.
Cum este definită implicarea părinților în educația copiilor: timpul și efortul direct pe care părinții le
dedcă evoluției academice și generale a copiilor lor.
Care sunt comportamentele prin care se implică în educația copiilor lor părinții participanți la studiu?
• În primii ani de școală (grădiniță, clasa pregătitoare și clasa I):
- Le citesc și le spun povești copiilor.
- Cântă cântece împreună cu copiii.
- Se joacă cu jucării în formă de litere.
- Vorbesc despre lucrurile pe care părinții le-au citit sau le-au făcut.
- Se joacă jocuri de cuvinte.
1131
- Scriu litere și cuvinte.
- Citesc cu voce tare etichete și alte texte scurte.
• Implicarea părinților în activitatea de la școală:
- Discută cu învățătorul despre comportamentul și progresul copilului, atât la inițiativa părintelui,
cât și la inițiativa cadrului didactic.
- Fac voluntariat la școală în diverse activități.
- Ajută cadrul didactic în timpul activității de predare.
- Participă la orele copilului ca invitați.
- Participă la ședințele consiliului de părinți sau în diverse alte asociații ale părinților din școală.
• Implicarea părinților acasă, legată de învățare:
- Discută cu copilul despre cum se descurcă la școală.
- Îl ajută pe copil cu temele.
• Implicarea părinților acasă, non-academică:
- Discută cu copilul despre probleme sociale și politice.
- Discută despre filme, cărți sau programe de televiziune.
- Iau cel puțin o masă împreună cu copilul.
- Petrec timpul stând de vorbă cu copilul.
- Merg la librărie sau la bibiliotecă împreună cu copilul.
- Vorbesc cu copilul despre ce citește acesta.
• Obiceiurile de lectură ale părinților:
- Părinții își petrec timpul liber citind acasă.
- Părinții consideră lectura un hobby.
- Părinții se bucură de primirea cărților cadou.
- Părinților le place să meargă la librărie sau la bibliotecă.
- Părinții nu consideră lectura o pierdere de vreme.
Iată cele mai importante concluzii ale studiului:
 Potrivit studiului PISA, în toate țările în care a fost aplicat chestionarul, copiii ai căror părinți stau
de vorbă mai mult cu ei despre subiecte legate de școală, cărți, filme sau programe de televiziune sau despre
subiecte generale au rezultate mai bune la testele de citire și matematică.
 Efectele implicării părinților în educația copiilor sunt pozitive dacă lasă loc pentru decizii
autonome, dacă se concentrează asupra procesului și dacă se bazează pe convingeri pozitive despre
potențialul copilului.
 Însă efectele implicării părinților sunt negative dacă aceasta ia forma controlului, este concentrată
pe persoana copilului și presupune convingeri negative despre potențialul copilului.
 Adolescenții ai căror părinți s-au implicat din primii ani de școală în educația lor au avut rezultate
mai bune la testele de citire și erau mai motivați să citească. Această asociere a fost mai puternică atunci
când implicarea părinților în primii ani de școală a constat în conversații, lectură și relatarea de povești.
 Copiii ai căror părinți sunt pasionați de lectură și petrec timpul liber citind au mai multe șanse să
fie la rândul lor cititori, indiferent de statutul socioeconomic al familiei.
Studiile de acest fel arată cât de simplu poate fi ca părinții să influențeze rezultatele academice și
evoluția pozitivă a copiilor lor.
"Căci ei vor fi în lume şi în viaţă,
Aşa cum noi le-am spus şi arătat,
Iar ei, la fel vor da povaţă
Şi-un lung popor e-acum de noi format."(Traian Dorz).
Sursa:
• www.didactic.ro
• www.suntparinte.ro
1132
CEI 7 ANI DE ACASẶ
PROF. RAMONA-MIHAELA CIPCӐ

ȘCOALA GIMNAZIALӐ NR. 1 PINCESTI
Educaţia unui copil trebuie sӑ înceapӑ în cadrul familiei, fiind transmisӑ atȃt prin intermediul
învӑţӑturilor primite de la pӑrinţi cȃt şi prin urmarea exemplelor personale oferite de cӑtre aceştia. Cei 7 ani
de acasӑ reprezintӑ achiziţiile pe care copilul le dobȃndeşte în primii ani de viaţӑ prin înţelegerea şi
respectarea sfaturilor pӑrinteşti, familia fiind mediul în care copilul se naşte, creşte şi îşi formeazӑ primele
deprinderi şi convingeri despre viaţӑ. De asemenea, familia trebuie sӑ-i ofere copilului echilibrul,
stabilitatea şi securitatea necesarӑ pentru ca acesta sӑ-şi aleagӑ nestingherit drumul pe care doreşte sӑ-l
urmeze.
Ȋn primii ani de viaţӑ se considerӑ cӑ micuţul este cel mai receptiv, fiind idealӑ transmiterea şi
însuşirea unor norme de conduitӑ, pe care copilul le va utiliza pe viitor cu uşurinţӑ, fӑrӑ a i se pӑrea cӑ face
un efort. Acum este momentul sӑ înveţe sӑ spunӑ „Bunӑ ziua!“, „Mulţumesc!“, „Te rog!“, „Iartӑ-mӑ!“ şi
chiar sӑ respecte locul ocupat de cӑtre cei din mediul lui. De aceea, este foarte important ca pӑrinţii sӑ fie
atenţi la exemplele pe care le oferӑ copiilor, aceştia fiind tentaţi sӑ copieze reacţiile celor mari în momentele
decizionale ale vieţii lor, convinşi cӑ modelul oferit de pӑrinte este cel potrivit.
Grӑdiniţa constituie mediul în care se continuӑ educaţia pe care copilul o primeşte în cadrul familiei.
Tot aici, el intrӑ în contact cu diverse caractere care îi pun la încercare puterea de judecatӑ specificӑ vȃrstei
dar şi modul de a reacţiona în anumite ipostaze. O bunӑ educaţie primitӑ în cadrul familiei îl va ajuta sӑ
depӑşeascӑ mai uşor impactul cu noul, sӑ accepte şi sӑ respingӑ, sӑ achiziţioneze şi sӑ refuze influenţele,
informaţiile educative şi mesajele sociale din mediul extern. Tot la grӑdiniţӑ copilul începe sӑ-şi facӑ primii
prieteni, sӑ stabileascӑ primele relaţii cu colegii, sӑ împӑrtӑşeascӑ şi sӑ afle lucruri noi. O creştere sӑnӑtos
începutӑ în cadrul familiei şi continuatӑ cu seriozitate în mediul preuniversitar formeazӑ un caracter
sociabil, îndrӑzneţ şi altruist, capabil sӑ discute, sӑ împartӑ cu cei din jur, sӑ cearӑ şi sӑ ofere informaţii.
Grӑdiniţa urmӑreşte dezvoltarea psihicӑ armonioasӑ a copilului, îi stimuleazӑ gȃndirea prin intermediul
diverselor activitӑţi la care participӑ şi îl ajutӑ sӑ-şi perfecţioneze sau sӑ-şi formeze, în cazul în care nu a
beneficiat de aceste lucruri în cadrul familiei, deprinderile de bazӑ: de respect şi politeţe, igienico-sanitare,
de ordine şi curӑţenie.
Ȋntre familie şi grӑdiniţӑ trebuie sӑ existe o bunӑ colaborare deoarece procesul educativ al copilului
trebuie condus din ambele direcţii cu grijӑ şi implicare iar urmarea aceluiaşi traseu va oferi micuţului
încredere şi siguranţӑ, constituind, poate, premisele unui viitor de succes.
Cei 7 ani de acasӑ vor constitui temelia pe care se va forma viitorul absolventului şi cetӑţeanului de
mȃine. Existenţa acestora va contribui la alegerea modului în care tȃnӑrul va reacţiona şi îşi va croi drumul
în viaţӑ dar îl va ajuta şi în stabilirea, respectarea şi pӑstrarea relaţiilor cu cei din jur.
1133
RESPONSABILITĂȚILE PĂRINȚILOR ÎN EDUCAREA PROPRIILOR COPII
CIRDU OANA MARIANA, PROFESOR DE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVA CARANSEBEȘ
Începând cu anii ’90 învățământul românesc a cunoscut la nivel legislativ și de conducere o

multitudine de schimbări care nu au făcut decât să genereze lipsă de continuitate în ceea ce privește politicile
educaționale abordate și o privare de dotări materiale corespunzătoare necesare unui act educațional de
calitate devenită cronică. Unul dintre aspectele care merită însă o atenție deosebită, în opinia mea, este
importanța deosebită care se acordă relației școală-părinte. Reușita școlară a elevilor este adesea influențată
de o mulțime de factori interni și externi. Dacă factorii interni cum ar fi moștenirea genetică, gradul de
inteligență, nu pot fi modificați, atunci există anumiți factori de natură externă care în mod categoric
influențează în mod semnificativ reușita școlară a elevilor și dezvoltarea optimă a acestora în planul
emoțional și social. Acești factori se găsesc la dispoziția părinților, a familiilor în sânul cărora copilul se
naște, crește și se dezvoltă.
Cauzele insuccesului școlar au fost cercetate în amănunțime și cu extremă seriozitate în repetate
rânduri, iar studiile întreprinse în această direcție de cercetare au ajuns la un punct comun care pune în
prim-plan mediul de proveniență al copilului, fie că este vorba despre familie și/sau despre societate.
Concluziile finale au dezvăluit în mod constant și repetat faptul că un mediu nefavorabil nu poate asigura
echiparea copilului cu un set de referințe culturale minime pentru garantarea unei dezvoltari armonioase
atât din punct de vedere emoțional, cât si din perspectiva dezvoltării sociale și a reușitei școlare.
Regulile morale, comportamentul manierat, educația sunt elemente cheie în procesul complex de
adaptare a copilului la societate. Educația, în sine, reprezintă ansamblul de măsuri aplicate în mod constant
și sistematic în vederea dezvoltării însușirilor intelectuale, morale și fizice ale copilului. Implicarea
părinților în educația propriilor copii presupune, așadar, derularea unei game de activități care să asigure
necesitățile fundamentale și siguranța de sine a copilului.
Toate aceste definiții elaborate științific, care pot intimida cu ușurință prin complexitate și
terminologie, își găsesc traducerea în expresia deja devenită arhaică ”cei șapte ani de acasă”, expresie care
este folosită, în mod general, cu scopul de a caracteriza din punct de vedere comportamental o persoană
având ca punct de referință educația primită în familie, în primii ani de viață.
Prima cărămidă și cea mai solidă, în opinia mea, în construirea fundamentului unui comportament
adecvat al copilului în relație cu societatea este relația afectivă dintre el și părinți. Un mediu familial
armonios, în care dragostea este elementul de bază pus la dispoziția copilului, îi va permite acestuia să se
simtă protejat, să aibă încredere în forțele proprii, să-și formeze o sănătoasă și realistă imagine de sine, toate
aceste aspecte de natură emoțională conducând ulterior înspre deschiderea spre învățare și asumarea
regulilor de comportament sau, cu alte cuvinte, înspre dezvoltarea personală.
Se desprinde așadar concluzia că părinților le revine responsabilitatea majoră de a pregăti copilul
pentru succes prin punerea la dispoziția acestuia a tuturor componentelor unei „bunei creșteri”. Evident că
educația primită în familie nu poate fi standardizată, ea fiind definită de mai multe variabile, dintre care
amintesc aici contextul socio-cultural si/sau standardele obiective ale fiecărui părinte, tocmai de aici
intervenind responsabilitatea părinților/familiei de asigura copilului un mediu de creștere sănătos,
armonios, guvernat de principii morale solide și de comportamente adecvate. Cu alte cuvinte, părintele
devine un model de urmat iar copilul devine proiecția acestuia. Într-un mediu familial în care îi este
stimulată în mod corect independența, i se vorbește cu calm, i se dau explicații pertinente și complete la
întrebările adresate, este ascultat, i se transmit valori morale decente care să sublinieze reala unitate de
măsură a succesului, în care i se oferă structură, copilul nu poate decât să se dezvolte frumos și să îi fie
asigurată adaptarea la mediul școlar și implicit, la societate.
În încheiere, în mod generalizat, trasez schița un set de comportamente necesare în dezvoltarea
personală a copilului în vederea transformării lui într-un tânăr/adult de succes:
• Înțelegerea normelor sociale și a importanței acestora;
• Evaluarea obiectivă a poziției sale în raport cu o situație;
• Comportamentul în public, în grupul școlar, în grupul de prieteni;
1134
• Respectul și politețea;
• Tact și toleranță;
• Recunoașterea greșelilor și asumarea lor;
• Fair play- să știe să piardă și să înțeleagă faptul că perseverența este un factor important al reușitei,
dar să știe să câștige în mod elegant, fără a minimaliza performanțele celorlalți;
• Focalizarea frustrării înspre activități de tip constructiv;
• Să rezoneze la nivel empatic în diferite situații;
• Să își controleze furia, agresivitatea în mod independent.
1135
IMPORTANȚA CELOR„7 ANI DE ACASA”
PROF. ÎNV. PREȘC. CÎRSTEA LUIZA

GRĂDINIȚA CU PP NR 32, PLOIEȘTI
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM.
acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. După ce ajunge la vârsta
BIBLIOGRAFIE
1136
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA !
ÎNV. CIUBUC MARIANA
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerând ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori
reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi,
considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica,
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt tranmis aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.Nu
este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor
sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu
inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne
va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite
atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea
responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza,
interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat,
acceptat ori nu in societate.
- ordine
- igiena
- curatenie si exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atât pozitive, căt și negative
- bune maniere și comportament
- limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- consecvența în realizarea unei sarcini
- concentrare a atenției
1137
- perseverența în realizarea unei sarcini
- alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție
- altruismul
- cooperarea
- atitudinea pozitiva față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențeaza dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, ar trebui să negândim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudini de neacceptat de către ceilalți.
1138

PROF. CIUPA MARIUS
L.T.S. ,,VASILE VOICULESCU” ORADEA
De foarte multe ori folosim sau auzim expresia „nu are cei șapte ani de acasă” atunci când atitudinea
sau comportamentul unor persoane, în diferite situații este supărător. Folosim această replică deoarece
considerăm că nu au primit o educație potrivită ori nu și-au însușit diverse norme ori reguli de politețe, in
special.
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor” și
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare
de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Educația este asemenea temeliei unei case. Educația este buna creștere, cunoașterea bunelor maniere,
dezvoltare intelectuală și morală, comportare civilizată în societate, acumulare de informații necesare pe
parcursul vieții. Cei șapte ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.
Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât
de bine au fost împărtășite și recepționate regulile de bune maniere. Educația unui copil nu constă numai
în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile
de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați
prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Educația este oglinda familiei. Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea
și socializarea copilului, deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute
nevoile fiziologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere.
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind, în primul rând, cadrul existenței biofizice al dezvoltării
copilului, principalul obiectiv al familiei fiind păstrarea sănătății, creșterea și dezvoltarea biologică normală
și călirea organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă
asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar
copilul nu are nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil și școala
primilor ani în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale trăsăturilor care îl vor defini ca om întreg, ca
sfaturi, norme și reguli de conduită. Părinții trebuie să fie conștienți de influența pe care o exercită în viața
copilului, să cunoască că educația dată propriului copil este diferită de cele precedente, că societatea viitoare
va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbaj, exemple de
comportament pozitive ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiative creatoare, dispoziția de
colaborare. Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare, dragoste față de copil.
Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust al copilului
față de ținuta și locuința sa, precum și cea de frumusețe în comportare și relațiile cu cei din jur.
Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă de bază, adică principala structură protectoare
absolut necesară existenței lui.
În cadrul familiei copilul dobândește primele deprinderi din această lume, cum să se deplaseze, cum
să mănânce, comunice și cum să se poarte, deprinzând astfel “cei 7 ani de acasă”
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm - atăt acasă, cât și în societate
- depinde dacă legăm ușor noi prietenii, dacă ne integrăm în colectivitate și, în cele din urmă, dacă avem
sau nu succes în viață. Cei șapte ani de acasă sunt esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind
perioada în care micuțul deprinde obiceiuri sănătoase și maniere elegante.
1139
În concluzie bunele maniere și cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar
trebui să îl respecte toți cei care trăiesc în societate.
1140
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA, DEFINITORII PENTRU CEEA CE VA FI
COPILUL IN VIITOR
AUTOR CIUPE NAOMI
Copilăria e o lume aparte; pentru noi o lume fantastica, ireală, pentru cei ce fac parte din ea
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie Eugen Heroveanu
Realitatea de zi cu zi a familiei de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Dacă în

generațiile anterioare prin “cei șapte ani de acasă” înțelegeai modul în care copilul a fost format și educat
aproape în exclusivitate de părinți, în prezent nu mai putem spune același lucru, deoarece părinţii îşi petrec
din ce în ce mai puţin timp împreună, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din
cadrul familiei cu cele de la serviciu și copiii sunt inclusi în diverse forme educationale încă de la vârste
mult mai fragede, totuși rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se învață din familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse
din familie.
Se numesc „cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Părinții sunt primii profesori și au un rol cheie în modelarea personalității copiilor. Este esențial ca
familia să-și iubească copiii într-un mod responsabil și să le asigure o creștere sănătoasă. Succesul școlar
al copiilor este asociat îndeaproape modului în care aceștia sunt tratați acasă. Părinții au datoria morală să
inspire copiilor dorința de a învață și încredere în rolul educației.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial
în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
afective. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Sunt lucruri pe care copiii ar trebui să le învețe: deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative,
bune maniere si comportament, modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale
mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecventa in realizarea unei sarcini, concentrare a atentiei,
perseverenta in realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
–spiritul de competitie;
– altruismul;
– cooperarea;
1141
increzator in fortele proprii
În concuzie, țin să subliniez că “cei șapte ani de acasă”, au o importanță crucială în devenirea
copilului.
1142
PROFESOR INVATAMANT PREȘCOLAR: CIUPIC MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALA PAMFIL GEORGIAN,
GPN GURA TEHII, JUDEȚUL BUZAU
nevoile.
Copilăria este cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului
psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
dorinţelor sale.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi.
Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
1143
BIBLIOGRAFIE
1144
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR: CIUPIC MIRUNA

LICEUL TEORETIC NICOLAE IORGA, NEHOIU
JUDEȚUL BUZAU
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde
de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care
se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar
el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca aceste reguli să fie acceptate de copii.
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat
sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie.
BIBLIOGRAFIE
• www.copii.ro
• www.didactic.ro
1145
EDUCAȚIA IN FAMILIE-CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRESCOLAR CIURBE ELVIRA

GRADINITA P.P. DUMBRAVA MINUNATA, ZALAU
În orice societate, familia joacă un rol foarte important în formarea unui copil. Ea reprezintă cadrul
fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale și împlinite etapele întregului
său ciclu de creștere.
sfaturi, norme și reguli de conduită. Creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamnă “bun ” pentru el, se
află astfel într-o dinamica permanentă.
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface însă orice capriciu. Copilul
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi apaține.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral și estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi
în această direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cele mai multe cunoştinţe uzuale (ex: despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să
explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură,
manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin,
nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă
şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe
copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.
Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
Familia fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu educativ
determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori
psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
1146
Modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi
climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă,a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face apel în familie,
mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi
rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. Familia este partenerul tradiţional al şcolii.
Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea şcolarizarea nu se poate realiza fară
participarea activă a părinţilor.
În concluzie, până la vârsta preșcolară sau școlară responsabilitatea educației copilului revine
parinților. De felul în care ei înțeleg să se preocupe de buna creștere și educarea acestuia oferindu-se, înainte
de toate, pe sine ca exemplu depinde consistența celor șapte ani de acasă.
Bibliografie:
Michiela Poenaru - Eu te-am facut, eu te omor, Editura Coresi, 2008
Eberly Sheryl- Bunele maniere pentru copii în 365 de zile, Editura Corint, 2014
Gilles-Marie Valet- Educatie fara pedepse, Editura Niculescu, 2016
1147
PROF.ÎNV.PRESCOLAR CIUREA ANA

ȘCOALA GIMNAZIALA ,,NICOLAE TOMOVICI -PLOPȘOR”
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
- ordine;
- igienă;
etc);
- altruismul;
- cooperarea;
1148
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
1149
CEI 7 ANI DE ACASA: NORME SI VALORI ESENTIALE PENTRU
PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR

CIUTUREANU IUSTINA FEVRONIA
GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT „PHOENIX”, CRAIOVA
Este adevărat că nu prea mai exista cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
Iată ce reprezintă cei 7 ani de acasă ca bază de educaţie pentru un copil.
Cei 7 ani de acasă şi comportamentul copilului
2 scenarii posibile
Responsabilitatea aruncată pe umerii părinţilor?

1150
ani de-acasă”.
Educaţia primită în familie
Pentrut mine cei 7 ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simţ, igienă, respect,
pe care un copil trebuie să le înveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală, dar care desigur ca părinţi
le tot repetăm până se fac mari;
1.să asculţi pe cineva când îţi vorbeşte
2. să nu vorbeşti cu gura plină
3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva
4. să spui adevarul
5. să nu fii agresiv
6. să dai bună ziua/la revedere
7.să îţi asumi responsabilitatea pentru ce faci
8.să respecţi pe cei din jur
9. să nu scuipi pe strada
10. să nu vorbeşti urât
11. să nu te întinzi pe masă când mănânci
12. să nu te urci cu picioarele încălţate în pat
13.să respecţi proprietatea personală şi a celorlalţi (să nu strici/distrugi)
14.să spui mulţumesc
15. să te speli pe dinţi seara/dimineaţa
1151
16 să nu te scobeşti în dinţi/ori alte părţi... când vorbeşti cu cineva/public (autor: Michelle-USA)
Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe enrgii, timp, nervi şi frustrări copilăreşti se derulau...părinţii ţineau mult la acea
educaţie, copiii o înghiţeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim
dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. Care se încăpăţânează să accepte
încadrarea şi au dureri dorsale privitor la dorinţele noastre. E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi au renunţat
la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat
şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie.
Cert este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie, iar
obligativitatea a devenit niţel deşuetă, aşa că la 7 ani unii copii sunt de pus în ramă iar alţii...mai puţin. Cred
însă că nu trebuie să mai facem comparaţii la vârsta de 7 ani.
Chiar dacă alţii le fac...
1152
UN COPIL „BINE CRESCUT”
PROF. CLAPA MARIA ANUȚA,

COLEGIUL TEHNIC „C. D. NENIȚESCU,
BAIA MARE, MARAMUREȘ
„Anii care-ţi dau cultură,

Rost în viaţă şi măsură,
Dacă fac o bună casă
Cu cei şapte ani de-acasă.”
( Gheorghe Mitroaică )
Creșterea unui copil este considerată una din cele mai dificile responsabilități ale adultului.
Când ambii părinți sunt activ implicați în creșterea și educarea copilului, este important pentru ei să
comunice constant unul cu altul pe probleme de disciplină și de comportament al copilului.
În acest fel scade probabilitatea de a folosi tehnici de parenting greșite, din trecutul lor. De asemeni,
vor face front comun cu partenerul - ceea ce va oferi copilului un mesaj important despre constanță și
siguranță.
În ziua de azi nu mai putem vorbi de cei 7 ani de acasă deoarece copii merg la vârste mult mai fragede
în diverse forme educaționale. Cu toate acestea normele de conduită, comportamentul, simțul responsabil,
stilul de viață, caracterul, conștiința, voința încep să fie învățate și dezvoltate în mijlocul familieidupă care
se continua în cadrul școlii.
Indifferent că vorbim de educația de acasă sau despre cea de la școală, copii este necesar să asimileze
relulile de comportament. În urma acestei responsabilități depinde ca adolescentul, tânărul și adultul de
mâine să-și assume toate componentele unei „bune creșteri”.
Disciplina este foarte important pentru că permite părinților să arate copiilor comportamente
acceptate și comportamente neacceptate. Prin stabilirea unor limite, copilul este ajutat să învețe ce se
așteaptă de la el și cum să se poarte în societate. Aceste lucruri sunt necesare pentru ca copilul să devină un
adult responsabil.
Disciplina este o problemă dificilă, întrucât este necesar să fie dreaptă și constantă. A fi părinte
implică multă responsabilitate, 24 de ore pe zi. Menținerea unei discipline constante poate fi obositoare și
consumatoare de timp. Este foarte greu pentru părintii singuri. Desigur, au avantajul să poată crește copilul
așa cum își doresc, fără intervenția partenerului, dar sunt multe momente când se simt izolați și nesiguri în
privința metodelor de disciplinare. Poate fi de folos schimbul de idei cu alți adulți apropiați sau cu
profesorul copilului.
In familia cu doi părinti viața este mai ușoară dacă ambii parteneri discută împreună despre metodele
de educație ale copilului și scopurile lor. Astfel își oferă sprijin în situațiile în care ar fi tentați să cedeze
doar pentru a avea liniște și pace.
Un copil „bine crescut”, civilizat, politicos va avea întotdeauna un comportament adecvat care va fi
educat de către părinții să respecte regula de bază adica – salutul – este primul lucru pe care îl va învăța
încă dinainte ca copilul să vorbească.
Comportamentul în public și între prieteni este un alt comportament adecvat care trebuie insuflat de
la o vârstă fragedă. În public copilul este nevoie să știe să răspundă la întrebări și să susțină o conversație.
Între prietenii, orice copil „bine crescut” își respectă parteneri de joacă și regulile jocului. El trebuie să știe
să piardă, dar și să câștige cu eleganță fără să-l umilească pe cel care a pierdut.
Un alt comportament este înțelegerea normelor sociale. Educația timpurie implică cunoașterea și
aplicarea regulilor nescrise ale lumii: să spunem te rog, mulțumesc, cu plăcere, să ne așteptăm rândul la
magazine dar foarte important este și recunoașterea greșelilor și exprimarea regretului prin expresia „îmi
pare rău”. Acest lucru se învață cel mai bine dacă este auzită de la adulți.
Manierele de la masa au un rol foarte important. Orice copil „bine crescut” trebuie să-și respecte
meseni, persoana care le servește la masa și să folosească corect tacâmurile.
1153
Orice persoană este unică în felul ei și foarte multe dintre ele au defecte fizice sau de altă natură. Un
copil „bine crescut”, politicos, trebuie să fie tolerant față de aceste persoane și să le ofere respect. În timp
copilul va face diferența între râsul sănătos și râsul care jignește, care deschide răni.
Și nu în ultimul rând copilul trebuie să aibă grijă la igienă. Este necesar ca copilul să învețe de mic să
se spele pe mâini înainte de masă sau după ce a fost la toaletă, să se spele pe dinți dimineața și seara.
Toate aceste lucruri se învață prin copierea părinților și a unor educatori. Noi persoanele adulte
suntem un exemplu pentru ei. Vor învăța mult mai repede de la noi decât din povești, predici, filme
educative sau internet. Modul cum i se vorbește, felul în care este ascultat, îl va învăța și pe el cum să se
comporte la rândul lui.
1154
FOTACHE CLAUDIA,
LICEUL TEHNOLOGIC „HARALAMB VASILIU”
“ Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvol-
tării copilului de vârsta preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei
dezvoltări.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului.
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie. Între factorii educaţiei, familia a fost şi
este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe
în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" –după cum spunea
Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi "ucenicia" pentru
viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie
prin exemplul celor din jur. În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează
aspiraţii şi idealuri, convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter.
Întotdeauna ambianţa, climatul din familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea
copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: "Nu trebuie să
faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite".
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil,
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică
motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca
expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor
afective acumulate în primii ani de viaţă.
Aceluiaşi cadru educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca
un aspect al pregătirii bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei,
precum şi ca frumuseţe în comportare, în relaţiile cu cei din jur. Dragostea de frumos a preşcolarului se va
întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia, cu decenţa în înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare,
au floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apa, cu grija de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub
aspect fizic, dar şi spiritual.
Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă
şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe,
ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Acesta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în ;individ cu status social” este întâi de
toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei : una este
legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia
e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială
a copilului.
Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi – din multe puncte de
vedere – de neînlocuit.
1155
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie
convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va
fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
1156
IUBIREA – FORȚA MODELATOARE ÎN EDUCAȚIE
PROF. DIANA CLINCIU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ LUCIAN GRIGORESCU
Încă din cele mai vechi timpuri au existat oameni preocupați de aspectele pedagogice ale educației
copiilor de toate vârstele. Înainte de Hristos, preocupați de educarea tinerilor pentru societate au fost mai
cu seamă filosofii, acei iubitori de înțelepciune care au înțeles că „omul frumos” este un bun social, un
factor pozitiv al bunului demers social, doar în măsura în care nu evoluează doar pentru sine, cât și pentru
ceilalți.
Pedagogul îl poate educa pe copil doar în măsura în care îl iubește. Iubirea e cea care educă mai mult
decât orice metodă pedagogică. Omul este o ființă iubitoare, receptivă la acest semtiment stimulator, el
reacționează la iubire lăsându-se modelat cu multă ușurință. Reușim să modelăm caractere sau să schimbăm
comportamente doar în măsura în care ne dedicăm pe noi înșine în slujba devenirii copiilor întru adulți
responsabili și eficienți social. Ceea ce este predat cu dedicație este receptat și asimilat cu ușurință. Ceea
ce iubim, aceea și învățăm temeinic.
În istoria omenirii avem modelul Domnului Iisus Hristos care, iubind a reușit să schimbe lumea cu a
Sa învățătură revoluționară pentru mentalitatea vremii Sale, de acum două milenii. Acesta pune în dilemă
orice gândire umană fundamentată egocentric doar pe propria devenire, propriul folos, înavuțire, propria
bunăstare prin noua lege a iubirii: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta".(…) "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Marcu
12:30-31)
Domnul Iisus Hristos este arhetipul tatălui care cu iubire stăruie în formarea caracterului fiilor săi.
Dar familia, văzută ca prima școală este susținută de forța modelatoare a iubirii maternale, mama fiind
icoana vie a lui Dumnezeu Creator și Proniator din lume. Ea este elementul de legătură dintre iubirea
creatoare a lui Dumnezeu și lumea însetată de iubire. Prin aceste ființe jertfelnice- izvor de iubire dăruitoare-
Dumnezeu însuflețește, ține în viață omenirea cu iubirea Sa proniatoare.
Prin femeia-mamă, Dumnezeu își pune pecetea creatoare, astfel ea e împreună lucrătoare cu forța
divină creatoare. Consimțind la actul creator, femeia încuviințează, își dă acordul ca Dumnezeu prin ea să
zămislească, să aprindă scânteia unei alte vieți, alte ființe unice, individuale, unui alt început de viață, de
om deplin, unei alte inimi ce va pulsa ritmul vieții în tumultul omenirii, unui suflet ce-și va căuta hrana
vitală – iubirea. Acest nou suflet creat de Dumnezeu cu încuviințarea femeii-mame se va hrăni de la
zămislire, încă din viața intrauterină, și apoi de la naștere, cu dragoste, ea fiind harna elementară pentru
creșterea armonioasă a copilului. Dragostea este sursa de putere, stabilitatea, echilibrul emoțional și
spiritual al omului de mai târziu. Omul matur este copilul iubit din fragedă pruncie, e rodul iubirii
necondiționate a unei mame care s-a dăruit pe sine pentru copilul său, care a folosit în fiecare moment
favorabil toate instrumentele pedagogice de care a dispus pentru ca fiul ori fiica sa să înțeleagă și să
perceapă corect orice proces sau fenomen neînțeles. Este o trudă a mamei numită uneori, într-o manieră
mai simplistă “cei șapte ani de acasă”. Trudă dublată de efortul mamei de a introduce în structura spirituală
a copilului elemente ce țin de conduita morală a firii umane – aici referindu-ne la educația morală sau
moral-religioasă de care ar trebui să beneficieze orice copil în timpul celor „șapte ani de acasă”.
Înțeleptul Solomon spunea că „frica de Dumezeu este începutul înțelepciunii”, de unde putem afirma
că orice mamă este datoare să sădească adânc acest „început al înțelepciunii” în inima și conștiința copilului,
căci el îi va fi far luminos pe tot parcursul vieții de adult și îndrumătoare în momente de cumpănă ale vieții.
„Frica” de care vorbea înțeleptul Solomon, nu este una fundamentată pe pedeapsă, o frică de sancțiune, ci
una fundamentată pe iubire, căci cel care iubește cu adevărat îi este teamă să nu supere pe cel iubit cu un
cuvânt ori act greșit. Așa și Solomon gândește că cel care nu dorește să-i greșească lui Dumnezeu din iubire,
fiindu-i frică să nu-i întristeze iubirea sinceră dumnezeiască cu vreo greșeală omenească, acela se află la
începutul înțelepciunii.
Această sămânță firavă - înțelepciunea - poate rodi în inima omului prin truda consecventă a mamei
transformându-se într-un copac ce covârșește în grandoare mulți dintre arborii virtuților ce pot încolți și
rodi în sufletul omului.
1157
Modelul desăvârșit al mamei care își educă copilul întru dragoste este Fecioara Maria, Maica
Domnului Iisus Hristos. Ea, întru deplină, sinceră și jertfelnică dragoste, Îl crește pe Fiul lui Dumnezeu,
care din aceeași dragoste supremă, filială se supune voii Tatălui, își asumă firea umană pentru ca pe om,
prin jertfa dragostei Sale dumnezeiești să îl restaureze, să îl repună în demnitatea ce o pierduse prin însăși
voia sa liberă.
Dacă o mamă, în cei “șapte ani de acasă”, le-ar oferi copiilor o educație hristocentrică, ar pune
Pedagogul desăvârșit în centrul educației copilului ei- pe Domnul Iisus Hristos – oferindu-le modelul Său
suprem de iubire, caracterul moral al copilului asfel educat ar fi unul mult mai stabil și mai greu coruptibil.
Educația moral-religioasă pe care o începe mama acasă e fundamentul celor “șapte ani de acasă” și este
continuată în școală prin intermediul orelor de educație moral-religioasă, ore care susțin dezvoltarea unei
personalități puternice, ancorate în dragostea de Dumnezeu și iubirea de semeni prin însușirea unor valori
morale autentice și solide precum: credința statornică, dreptatea incoruptibilă, mila jertfelnică, răbdarea
îndelungată urmate de pacea împlinită de înțelegerea și lucrarea tuturor celorlalte virtuți.
Educatorul de pretutindeni nu face decât să continue educația oferită de părinți în cei “șapte ani de
acasă”, să clădească pe temelia educației de acasă. Pentru ca să poată educa, pedagogul trebuie mai întâi să
iubească întru adecvată înțelegere empatică elevul, să iubească învățătura, făcând din sine, prin efort
permanent, un dascăl erudite, sursă de cunoaștere pentru învățăceii săi.
Pornind de la iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu, putem în deplină cunoștință să subliniem că, forța
modelatoare a educației, puterea prin care transformi sau schimbi destine este iubirea. Iubirea modelează
în măsura în care este nefățarnică, dezinteresată de folosul propriu, “nu caută ale sale”, după cum afirmă și
Sfântul Apostol Pavel, este dedicată în întregime celuilalt, este fundamentată pe sacrificial propriului ego.
Această idee este susținută și de cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul care a fost un pedagog către Hristos
supranumit din acest considerent și Înaintemergătorul Domnului: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă
micșorez.” (Ioan 3:30).
1158
PREDAREA EFICIENTĂ
PROF. CLUCERESCU CARMEN
Predarea eficientă este un deziderat al oricărui proces educativ. Acesta este susţinut prin determinarea
înainte de orice a factorilor psihologici ce stau la baza dezvoltării personalităţii adolescenţilor. În acest mod
cred că este vital înainte de a dezbate problema predării eficiente să observăm particularităţile gândirii
adolescentului şi post-adolescentului.
În acest mod se remarca faptul că la adolescent operaţiile de gândire sunt eliberate de conţinuturile
informaţionale cărora li se aplică, ele devin formale; operaţiile se pot aplica rezultatului operaţiilor
anterioare; se formează şi se consolidează scheme de gândire; raţionamentul ipotetic deductiv se realizează
cu uşurinţă şi gândirea adolescentului poate prelucra un mare volum de informaţii şi operează cu sisteme
variate de simboluri astfel pot rezolva diferite problem. În ansamblu, gândirea adolescentului este logică şi
profundă, organizată şi sistematică, riguroasă şi reflexiva, deschisă la nou. Aceste aserţiuni sunt susţinute
în plan teoretic de Jean Piaget care considera adolescenţa ca fiind începutul etapei gândirii formal-
operaţionale ce poate fi caracterizată ca o gândire care implică deducţii logice.
În cadrul oricărui demers educative relevante sunt competenţele considerate esenţiale în formarea
personalităţii elevilor care ar trebui să fie identificabile la nivelul obiectivelor predării şi învăţării. Eficiența
derivă inerent din restructurarea acestor obiective care se vor înscrie pe coordonatele formării unor
personalităţi deschise şi autonome, înzestrate cu acele cunoştinţe, competenţe, dispoziţii şi trăsături moral
caracteriale, care permit achiziţia de noi cunoştinţe, adaptarea rapidă la schimbările de tip inovator, opţiunea
responsabilă şi acţiunea eficientă în situaţii noi.
Susţin faptul că eficienţa este măsurabilă prin proiectare curriculară care trebuie să aibă în perspectiva
educaţia care îndeplineşte eficient o funcţie socială şi care implică o continuă readaptare a conţinuturilor,
obiectivelor şi strategiilor de acţiune, ca depăşire sau reînnoire a unor modele sau principii considerate
învechite. Doar în acest mod se poate promova un profil de formare adecvat unei lumi aflate într-o rapidă
schimbare.
Un exemple este redat prin predarea limbii și literaturii române. Lecții promovează transmiterea şi
însuşitea de către elevi a unor cunoştinţe, norme şi valori, care stau la baza formării unor comportamente
dezirabile în plan social. Influenţa formativă afectează principalele componente structurale ale
personalităţii, modelând disponibilităţile de participare şi autorealizare socială.
În ultima perioada eficienta presupune și o schimbarea a concepţiei asupra scopurilor didactice, lucru
care antrenează şi o schimbare de stil didactic în perspectiva noilor obiective. Astfel stilul tradiţional care
era fundamentat pe predare şi pe autoritatea profesorului se dovedeşte inadecvat, întrucât prezintă o serie
de inconveniente. Profesorul predă, iar elevul memorează în scopul reproducerii ulterioare. Scopul studierii
limbii și literaturii române nu se rezumă la acumularea unor cunoştinţe teoretice asupra fenomenelor
lingvistice sau literare, de multe ori neînţelese. Se urmăreşte dezvoltarea gândirii, cultivarea trăsăturilor
pozitive de personalitate, provocarea unor problematizări proprii porind de la fapte culturale și de limbă,
elaborarea unor puncte de vedere personale asupra fenomenelor literare.
Consider faptul ca instruirea eficientă a tânarului se bazează, așa cum afirmam, pe stabilirea unor
obiective care pot să asigure șanse egale de studiu și atingerea unor rezultate comparabile pentru toți
educabilii.
Personal cred în modelul învățării prin cooperare ce asigură motivarea în cadrul educației personale.
Acest tip de educare este reversul educației axate pe competitivitate care promovează „vârfurile” unei clase.
Caracteristicile pe care le consider dezirabile în a atinge predarea eficinetă sunt: stabilirea unor obiective
pe grupuri de elevi, reuniți în funcție de condițiile psihice ale fiecărui elev ce alcătuiește grupul;
responsabilizarea elvului prin implicarea în proiecte comune, fiecare elev având un scop precis; asigurarea
șansele egle de reușită ale fiecărui membru al grupului; focalizarea susținută pe tot parcursul didactic;
promovarea unei comunicări deschise între elevii care lucrează în același grup și observarea atitudinii
pozitive a membrilor grupui.
Creşterea calităţii învăţământului depinde de metoda didactică utilizată. Profesorul care proiectează
o activitate didactică trebuie să aibă în vedere următoarele:
- Precizarea clară a obiectivelor educaţionale ale activităţii didactice ce se va realiza;
1159
- Analiza atentă a obiectivelor educaţionale de care dispune pentru a realiza activitatea;
- Alcătuirea strategiei educaţionale potrivite pentru a realiza obiectivele;
- Stabilirea unui sistem de evaluare a eficienţei acţiunii ce urmează a se realiza.
Consider că o condiţie pentru obţinerea unui randament sporit este bună organizare a activităţii
didactice, planificarea unităţilor de învăţare, urmărind structura conţinutului şi integrarea acestuia într-un
sistem, precum şi performanţele pe care trebuie să le realizeze elevii, după parcurgerea unei unităţi de
învăţare.
În concluzie, putem stipula faptul că eficienţa predării este legată de social. În acest mod educaţiei
eficiente îi revine o dublă sarcină: pe de o parte de a valorifica adecvat, în conformitate cu particularităţile
de vârstă şi individuale ale celui care se educă, potenţialul instructiv-formativ, iar pe de altă parte de a
favoriza, prin intermediul unor acţiuni specifice, evoluţia elevului de la stadiul învăţării sociale la cel al
învăţării cognitive. Lecţia, prin intermediul finalităţilor asumate, deţine o pondere majoră în socializarea
elevilor, în modelarea modului de gândire şi acţiune a acestora conform cu valorile şi normele fundamentale
pe care se întemeiază existenţa şi funcţionarea societăţi.
1160
SCRISOARE CATRE FIUL MEU,
DRAGUL MEU,
PROF. DR. COCA DORICA
În curând vei termina liceul, vei merge pe drumul tău, însă aș vrea să îți amintești de sfaturile pe care
ți le-am dat, ca părinte.
Te îndemn, prin această scrisoare, să iei aminte la câteva lucruri care îți vor fi utile în viață și pe care
aș vrea să ți le amintești atunci când va fi cazul.
1. Păstrează-ți calmul în orice situație, lucrează la asta, controlează-te, nu răspunde imediat la o
provocare, așteaptă să treacă momentul de criză, apoi reacționează!
2. Vizitează-ți bunicii ori de câte ori ai ocazia, iar părinții cât mai des!
3. Completează lectura, zilnic, cu cărțile de căpătâi din literatura universală, dar fără a ignora
literatura greacă și latină din care s-au inspirat toți scriitorii de mai târziu. Cultura greco-romană, după cum
știi, stă la baza, la temelia întregii culturi europene de astăzi. De ce să nu-ți creezi o bază, o temelie solidă,
care te va ajuta apoi să mergi la etaj? Știi că de la Plaut, din opera ”Aulularia” – „Ulcica” s-au inspirat, de
exemplu, Moliere, Shakespeare, Barbu Ștefănescu Delavrancea, chiar George Călinescu. Deci, literatura
universală își are originea în literatura latină și greacă, literaturi care trebuie studiate neapătrat. Desigur,
trebuie completată lectura cu cărți de dezvoltare personală, dar, mai ales cu cărți religioase care sunt pilde
de viață duhovnicească adevărată.
4. Respectă-ți profesorii!
5. Iubește-ți, atunci când vei avea, soția!
6. Ar fi bine să ai cât mai mulți copii, nefăcând niciodată soția vreun avort!
7. Nu uita de rugăciune dimineața și seara, din suflet, profund, vorbește cu Dumnezeu despre toate,
El le rezolvă cum știe mai bine!
8. Nu uita de posturile de peste an!
9. Mergi la spovedanie și la împărtășit!
10. Păstrează legătura cu duhovnicul pentru a lua hotărârile cele mai bune de fiecare dată!
11. Folosește cât mai des cuvintele și expresiile: Am greșit!, Îmi pare rău!, Poți!, Cred în tine!, Sunt
mândru de tine!, Mulțumesc!, Am nevoie de tine!, Am încredere în tine!, Te respect!, Te iubesc!.
12. Fă-ți cât mai des examene de conștiință!
13. Fă terapie prin pasiuni frumoase, ziditoare!
14. Gândește înainte de a spune și, mai ales, înainte de a acționa!
15. Respectă-ți promisiunile!
16. Ajută, pe cât posibil, aproapele!
17. Vorbește calm chiar și atunci când situația e conflictuală!
18. Păstrează ceea ce ai primit de la părinți și muncește pentru a oferi și tu, la rândul tău, unele
lucruri copiilor tăi!
19. Străduiește-te să-ți cultivi intuiția, înțelepciunea, bunătatea!
20. Formează-te în așa fel încât să poți diferenția binele de rău în toate formele lor!
21. Nu-ți pune cip!
22. Luptă pe toate căile pentru păstrarea credinței în Dumnezeu, să nu te lepezi niciodată!
23. Încearcă să nu-ți faci dușmani!
24. Învață din greșeli!
25. În cazul unui eșec, să nu aduci reproșuri celor din jur, totul trebuie discutat cu calm și
inteligență!
26. Pregătește de fiecare dată și un plan B!
27. Să știi că dacă îți iese bine un lucru, nu e din noroc, întodeauna e Dumnezeu la mijloc!
28. Nu te comporta ca și cum ai trăi 10.000 de ani, amintește-ți că viața e un pod pe care trecem
spre nemurire, dacă am făcut cele bune!
29. Împarte-ți înțelept timpul și energia!
30. Caută compania oamenilor de calitate și petrece timp de calitate mereu!
31. Nu pierde vremea cu banalități, timpul este prețios!
1161
32. Căsătorește-te devreme, nu sta în concubinaj cu viitoarea soție!
33. Dă la rândul tău o educație aleasă copiilor tăi!
1162
CUM INTELEGEM EXPRESIA „CEI SAPTE ANI DE ACASA” ?
PROF. ÎNV. PRIMAR COCA ECATERINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEŞTI, JUDEŢUL NEAMŢ
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare . După ce ajunge la vârsta
ani de-acasă”.
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc..,altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu - un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte
mare influenţă asupra copiilor în primii ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi protecţiei copilului de la naştere până la 6/7 ani depinde de noi, toţi cei
care interacţionăm cu copiii, zi de zi părinţi sau educatori, consilier şcolar sau asistent medical
toţi acţionând coerent şi având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui.
Şi e important, de asemenea ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilărie
e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va încerca totul,
1163
ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe când, dacă e obişnuit de mic
să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui, şi controlate de adult) îi va fi mult
mai uşor să ia hotărâri în ceea ce-l priveşte.
Indiferent de convingeri, experienţe sau atitudini, scopurile tuturor părinţilor converg înspre acelaşi
rezultat: cu toţii ne dorim copii bine pregătiţi, care să-şi găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce în
ce mai competitivă în care orice cunoştinţă în plus poate face diferenţa.
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
BIBLIOGRAFIE
Ciofu Carmen,( 1998), Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea.
Vrăsmaş Ecaterina Adina,(2002), Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
www.copii.ro
www.scribd.com
www.didactic.ro
1164
ROLUL MAMEI ÎN CREȘTEREA ȘI EDUCAREA COPIILOR
COCA GEORGETA
C.N. MIRCEA ELIADE REȘIȚA
Sfântul Paisie Aghioritul avea o concepție foarte interesantă cu privire la diferențele de caracter dintre
soți. Acestea nu sunt prilej de dispută, ci de atracție și armonie, căci spunea el, „atunci când soții au caractere
diferite, pot ajuta mai mult și în educația copiilor lor.
Unul frânează puțin, iar celălalt spune: Lasă-i pe copii puțin mai liberi! Dacă amândoi îi vor
constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăși îi vor pierde. În timp ce, în felul
acesta, află și copiii un echilibru”.
Pentru o educație corectă sunt necesare trei lucruri:
*în primul rând, puține cuvinte,
*în al doilea rând, multe exemple și
*în al treilea rând, mai multă rugăciune” (Sfântul Paisie Aghioritul)
Educația este o lucrare de cea mai mare importanță, pentru că de aceasta depinde nu doar realizarea
personală a omului sau mântuirea individuală, ci viitorul familiei și al neamului omenesc. De valorile
insuflate în opera de educație și, în mod deosebit de dimensiunea ei morală, formativă și religioasă, depinde
viitorul umanității.
În mod deosebit, părinții trebuie să le ofere copiilor lor un model înalt, întrucât „copiii îi copiază pe
părinți, încă din leagăn. Imită ceea ce fac cei mari și le înregistrează pe toate în caseta lor goală”. (Sfântul
Paisie Aghioritul)
Dată fiind responsabilitatea pe care o au părinții în opera de educare a copiilor lor, ei sunt datori să
aibă principii congruente sau convergente, în sensul de a nu exista între ei disensiuni sau divergențe în
privința sensului și principiilor folosite, iar în cazul în care, totuși, acest lucru s-ar întâmpla, să caute să le
armonizeze, pentru a nu afecta sau tulbura încrederea copiilor în grija lor față de ei. Mai mult decât prin
cuvinte și îndemnuri, copiii sunt receptivi la ceea ce văd la părinții lor, nu doar la ceea ce aud; la modelul
oferit de aceștia.
Mama are rolul de mediator în familie, purtarea ei, respectul și ascultarea față de soț având o influență
puternică în dezvoltarea copiilor. Dacă apărea vreo divergență între părinți, e de recomandat ca mama
„niciodată să nu și-o exprime în fața copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean. Niciodată să nu strice
încrederea copiilor în tatăl lor.
Nimeni nu ştie mai bine decât mama până unde poate merge severitatea şi până unde poate merge
îngăduinţa, nimeni nu stăpâneşte mai bine decât ea arta de a stârni în copil dorinţa de a cunoaşte, de a-i
atrage atenţia, de a-i da învăţături practice.
De începutul educaţiei depind multe: în orientarea dată copilului în primii ani de viaţă se ascunde
embrionul activităţii lui viitoare. Primii ani ai copilului se află însă în mâinile mamei. Şi, într-adevăr, în
aceşti ani cine poate să înlocuiască pentru copil mama?
Tatăl?
Dar tatăl n-are nici destulă înclinaţie, nici destulă vreme, nici destulă răbdare, pe când mama are toate
acestea din plin.
Nimeni nu îşi dă seama atât de bine ca mama ce fire are copilul, care sunt punctele tari şi punctele
slabe ale caracterului său, ce se poate face cu temperamentul lui.
Nimeni nu ştie mai bine decât mama până unde poate merge severitatea şi până unde poate merge
îngăduinţa, nimeni nu stăpâneşte mai bine decât ea arta de a stârni în copil dorinţa de a cunoaşte, de a-i
atrage atenţia, de a-i da învăţături practice.
Nimeni, afară de mamă, nu e în stare să facă această mlădiţă tânără să crească aşa cum trebuie.
Cea mai mare înrâurire care există în relaţiile dintre oameni este înrâurirea mamei.
BIBLIOGRAFIE: Colectia revistelor ,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005
1165
PROF. INV. PRESC. COCHIOR-BALAN ANGELICA
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
ani de-acasă”.
1166
AUTOR: COCOLAȘIU AURELIA DORINA

ȘCOALA GIMNAZIALA BOGATA
JUDEȚUL: MUREȘ
acasă.
1167
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
BIBLIOGRAFIE
1168
EDUCAȚIA DE ACASĂ
PROF. CODECI GEORGIANA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BĂICULEȘTI
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de
bazează familia şi pe care le transmite copilului Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i
putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil; — o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui —
„cum invaţă şi cum procedează el”. Inţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai
mult datoria faţă de copiii lor. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia
afectivă cu părinţii.
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. La această vârstă
este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum
copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie
să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru
a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor.
într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile
din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi
faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
1169
1170
REGULI PENTRU REUŞITA EDUCAŢIEI COPILULUI
CODECI FLORENTINA ROXANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂICULEŞTI
Copiii au tendinţa de a forţa limitele şi de a le sfida uneori. De aceea, aceste încălcări trebuie să aibă
şi nişte consecinţe logice - altfel ele vor fi mereu forţate şi repetate. Cȃnd consecinţele încălcării regulilor
impuse vor fi logice şi rezonabile, copilul îşi va dezvolta simţul responsabilităţii. Educaţia copilului are la
bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba despre viaţa de acasă, fie că
vorbim despre educaţia de la gradiniţă sau şcoală, copilul trebuie învăţat să înţeleagă şi să respecte regulilele
de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau educatorii.
5 reguli pentru reuşita educaţiei copilului:
1. Regulile trebuie să fie clare
Orice regulă pe care o impunem copilului trebuie să fie clară şi explicată copilului. El trebuie să ştie
ce este permis, şi ce nu.
2. Regulile trebuie să fie concrete
Atunci cȃnd facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie cat mai concrete şi nu evazive. E
mai bine să spuneţi copilului să îşi strȃngă jucăriile din sufragerie decȃt să îi spuneţi să facă ordine în
sufragerie.
3. Regulile trebuie să fie constante
Nu e usor să păstrezi regulile constante însa este de mare importanţă asigurarea unei linii de constanţă
în principii. Dacă toleraţi un anume comportament, într-o zi iar în ziua urmatoare nu il mai toleraţi - copilul
va fi dezorientat. Constanţa regulilor dă copilului un sentiment de siguranţă. A fi ferm şi constant nu
înseamă rigiditate.
4. Regulile trebuie să fie coerente
Parinţii sunt modele pentru copil şi de aceea trebuie să aibă şi să respecte - şi ei la rȃndul lor - nişte
reguli de viaţă si comportament. Copilul învaţă de la proprii săi parinti cum să îşi respecte parinţii - prin
exemplul pe care îl dau parintii ...
5. Regulile trebuie sa fie consecvente
Copii au tendinţa de a încălca regulile şi este perfect normal. Ca act educational însa, părintele trebuie
să înţeleagă că regulile fac parte din procesul educaţiei copilului şi trebuie respecţate, pe cȃt posibil. Asta
înseamnă o educaţie resonsabilă şi duce la cresterea unui adult responsabil.
Cei 7 ani de acasă însemnă mai mult reguli de bun simţ, igienă, respect, reguli pe care un copil trebuie
să le înveţe de la parinţi, pȃnă să meargă la şcoală., dar care desigur ca parinţi le tot repetam pȃnă se fac
mari:
1.să asculţi pe cineva cȃnd îţi vorbeşte
2. să nu vorbeşti cu gura plină
3. să te speli pe mȃini după ce ai fost la toaletă...sau cȃnd vii de undeva
4. să spui adevărul
5. sa nu fii agresiv
6. să dai bună ziua/la revedere
7.să îţi asumi responsabilitatea pentru ce faci
8.să respecţi pe cei din jur
9. să nu scuipi pe stradă
10. să nu vorbeşti urȃt
11. să nu te intinzi pe masă cȃnd manȃnci
12. să nu te urci cu picioarele încalţate în pat
13.să respecţi proprietatea personală şi a celorlalţi (să nu strici/distrugi)
14.să spui multumesc
15. să te spelli pe dinţi seara/dimineaţa
16 să nu te scobeşti în dinţi/ori alte parţi... cand vorbeşti cu cineva/public
1171
Pentru mine, cei 7 ani de acasă înseamnă:
1. Să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie. (Trebuie să ştie ce-i place, ce-i trebuie,
2. Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească un
limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-şi spună
părerea).
3. Să fie atent şi implicat în ceea ce se întîmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potential periculos
şi, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începȃnd de la salutul persoanelor cunoscute,
continuȃnd cu atenţia acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căştile în urechi,
trimiţȃnd SMS-uri, izbindu-se de alţi pietoni şi ignorȃnd culoarea roşie a semaforului, de exemplu... iar ca
ajutor, nu ştiu, să adune fructele cuiva care şi-a rupt sacoşa, să urce în pom după o pisică speriată, chestii
de-astea...)
4. Să ştie să piardă (şi automat, să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar şi să cȃştige cu
eleganţă(fără a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se învaţă mai mult prin copierea parinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decat din
predici şi poveşti. Aşa că e de maxima importanţă ca părinţii sa fie un exemplu pentru cei mici.
Şi e important, de asemenea ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilărie
e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul,
ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe cȃnd, dacă e obişnuit de mic
să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe masura lui, şi controlate de adult) îi va fi mult
mai uşor să ia hotărȃri în ceea ce-l priveşte.
Tot la capitolul parinţi, felul în care i se vorbeşte şi felul în care este ascultat, îl va învăţa cum să
procedeze şi el, la rȃndul lui de o manieră pe cȃt posibil politicoasă.
1172
FAMILIA ȘI PREZENȚA SAU ABSENȚA CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. COJANU MARIA AURELIA

ȘCOALA GIMNAZIALA „TRAIAN SAVULESCU” IZVOARELE,
JUD: PRAHOVA
„Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai invățat în școală.”( Albert Einstein )
Familia este mediul în care venim pe lume, ne dezvoltăm şi la rândul nostru ne formăm o altă familie.
Este locul unde găsim înţelegere, linişte şi soluţii la problemele care ne frământă. Cu condiţia ca în familie
să existe comunicare, respect şi iubire.
Familia, în orice societate, joacă cel mai important rol în formarea unui copil, ea reprezentând cadrul
fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice, sociale și afective ale copilului.
Părinții sunt primii educatori din viața unui copil. Educația primită de la aceștia, „cei 7 ani de acasă”
fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Această educație reprezintă baza pe care se clădește
personalitatea viitorului adult. Copilul este ca o pagină albă, nescrisă și inocentă, pregătită să primească
informații. Dar, contează extraordinar de mult ce informații sunt transmise, cum sunt transmise, de către
cine și în ce mod.
Primul contact al copilului cu lumea este prin intermediul părinților. Ei sunt responsabili de primele
experiențe ale copilului în viața. Acestea își vor pune amprenta într-un mod decisiv asupra felului în care
el vede viața și interacționează cu ceilalți indivizi din societate. Efectiv părinții sunt cei care hotărăsc
viitorul propriului lor copil.
Perioada de „cei 7 ani de acasă” este o perioadă de intensă dezvoltare psihică, de memorare și de
însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc. De asemenea, contează foarte mult relația
afectivă existentă între părinți și copil. Dragostea părinților îi permit acestuia să se dezvolte armonios,
încrezător în propriile forțe, deschis spre învățare și respectând regulile de comportament fără a le percepe
ca o impunere a unei discipline de fier din partea părinților.
Dacă unui copil nu i se satisface nevoia de confort fizic și afectiv ( familia fiind responsabilă de acest
lucru ! ) ,pe viitor va apărea acel sentiment de neîncredere în mediu sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii
în propriile sale forțe. Cum nu există o școală a părinților, deși datorită tehnologiei sunt foarte multe
informații despre cum să educi într-un mod constructiv un copil, mulți părinți apelează la propria lor
experiență și își cresc copiii așa cum au fost crescuți ei sau având o copilărie nefericită, acordând o libertate
neîngrădită, perpetuând din generație în generație greșeli de educație până când poate lanțul se va rupe
printr-un miracol, o trezire la realitate a unui individ.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie. Dacă părinții comunică și colaborează cu școala atunci cei care vor avea de câștigat
sunt copiii.
Dar ce reprezintă efectiv cei 7 ani de acasă ?
Până nu demult 7 ani de acasă reprezentau „codul bunelor maniere” varianta nescrisă transmisă
copilului de către părinți care aveau timpul necesar pentru a-și educa copiii. În societatea din zilele noastre
părinții nu mai au timp pentru proprii lor copii lăsându-i în grija altor persoane sau în cel mai fericit caz în
grija bunicilor. Copiii învață prin imitare, observându-i pe adulții din jurul lor, imitându-le gesturile,
atitudinile și comportamentele. Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce faptul că acesta este modul
corect de a trăi. Respectul față de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare atât e importantă pentru ei
deoarece noi, adulții, am încetat să le spunem asta.
Cei 7 ani de acasă nu prea mai există, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale de
la vârste foarte fragede, dar rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață în
familie și sunt consolidate de celelalte medii educaționale pe parcursul dezvoltării copilului. Această
realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: e ei (noi) depinde ca adolescentul, tânărul și
adultul de mâine să-și asume toate componentele unei bune creșteri. A fi bine-crescut nu înseamnă peste
tot același lucru ; atât contextul cultural al societății cât și standardele subiective ale fiecărui părinte
determină definiția celor 7 ani de acasă.
1173
În mod tradițional un copil „bine-crescut” știe să salute, are un comportament corect atât în public
cât și în relația cu prietenii ,înțelege normele sociale, are maniere la masă își recunoaște greșelile, are tact
și toleranță. Astăzi cei 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în
care trebuie să se încadreze copiii. De multe ori, părinții sunt cei care au renunțat la aceste standarde,
rămânând doar o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat, un fel e termen de comparație.
Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, obligativitatea
devenind neimportantă.
Totuși noi, adulții, trebuie să fim conștienți că cei 7 ani de acasă, respectul pentru ceilalți și bunul
simț se transmit din familie, nu se cumpără ulterior cu bani. Cei 7 ani de acasă reprezintă răbdare, implicare
din partea părinților, timp investit în copii.
Bibliografie:
www.desprecopii.com,
www.jurnalul.ro
1174
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. COJOCARU ADINA CAMELIA

ȘCOALA GIMN.”HCC”, BRAD
dorinţelor sale.
sănătos.
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
1175
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
BIBLIOGRAFIE
1176
COLABORAREA GRĂDINIŢĂ-FAMILIE, CONDIŢIE DE BAZĂ ÎN
REALIZAREA EFICIENTĂ A EDUCAŢIEI COPILULUI
COJOCARU ANDREEA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GHEORGHE BIBESCU ” CRAIOVA
Este necesar să se asigure o colaborare funcţională în procesul instructiv-educativ din grădiniţă şi din
şcoală, dar şi unitatea şi continuitatea influenţelor educaţionale prin colaborarea educatoare-învăţătoare.
Întrebări pe care şi le pun atât părinţii cât şi educatorii sunt,,De ce se manifestă chiar din primele zile
de şcoală unele forme de inadaptare?”, ,,De ce unii elevi din clasa I-a nu fac faţă cerinţelor
şcolare?”.Răspunsurile la aceste întrebări trebuie căutate în mediile în care se asigură pregătirea copilului
pentru şcoală.
Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu doar prin conţinutul
ştiinţific al procesului instructiv-educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i
stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind,,statutul” şi ,,rolul” de
elev,natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii ,noutatea condiţiilor de activitate,şi mai ale,specificul învăţării-
act complex care angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice ,diferitele structuri anatomo-
fiziologice ,toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice,datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special,în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului.
Evident că nici ,,inteligenţa şcolară”,de care depinde în mare măsură succesul la învăţătură şi care,în
concepţia lui J.Piaget desemnează echilibrul dinamic dintre asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la
acestea,nu poate fi structurată ca atare înainte de intrarea copilului în clasa pregatitoare.
Ca un scop final important al învăţământului preşcolar, pregătirea copilului pentru startul şcolar este
unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces
de modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de
realizare a acesteia,se constată mari deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai
de vârsta la care începe şcolarizarea,ci şi de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de
ansamblu a învăţământului,de funcţiile dominante ale grădiniţei,de legătura acesteia cu ciclul şcolar
elementar.
În condiţiile societăţii contemporane şi, mai ales în perspectivă, se manifestă tendinţa de creştere
apreciabilă a rolului formativ al grădiniţei, funcţia pedagogică devenind net preponderentă în raport cu
sarcinile de îngrijire,de asistenţă socială şi medicală,de supraveghere,suplinind în parte sarcinile părinţilor
angajaţi în activitatea profesională.
Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele, experienţele şi influenţele dobândite
de copii în primii ani de viaţă, de a lărgi contactele cu lumea exterioară, de a dezvolta capacitatea şi
modalităţile de receptare şi comunicare a informaţiei,de a realiza o serie de obiective ale educaţiei
fizice,estetice,etice şi afective,de a contribui la socializarea copiilor,la satisfacerea nevoii lor de relaţii
sociale şi de activitate.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie,
a independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic,cu limbajul artei şi cu limbajul muncii,constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale,dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea
deprinderilor de integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii.
1177
În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului
de învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta
pregătit.
Investigaţiile ştiinţifice întreprinse pe copiii din grădiniţă şi din clasa I,susţinute şi de experienţa
cadrelor didactice –educatoare şi învăţători – impun concluzia ca în momentul intrării în şcoală,copilul de
6-7 ani trebuie să aibă o serie de însuşiri psihofiziologice structurate în ceea ce se numeşte,,capacitatea
complexă de învăţare”, ,,maturitate şcolară”, ,,starea de pregătire pentru şcoală”,echilibru care nu se poate
realiza fără o bună colaborare între grădiniţă şi şcoală.
Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa I necesită o muncă stăruitoare
din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc
copilul pentru şcoală.
Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de
cunoaştere pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară.
Deci grupa pregătitoare constituie o verigă de legătură firească între grădiniţă şi şcoala primară. Ea
trebuie înţeleasă prin funcţia mixtă pe care o îndeplineşte, concomitent, ea îl tratează pe copil atât ca
preşcolar, cât şi şcolar începător.
Atâta timp cât fiecare ţară are stipulată prin lege o anumită vârstă de intrare a copilului în clasa I a
şcolii primare, această vârstă consider că rămâne cea a învăţării formale a citit-scrisului. Grădiniţei îi
rămâne în special rolul de pregătire a copilului pentru mânuirea cuvântului scris, oferirea tuturor copiilor a
unui mediu de informaţie – educaţie, egalizarea şanselor tuturor copiilor şi prevenirea unui potenţial eşec
şcolar.
Referindu-mă strict la grupa pregătitoare curriculum –ul elaborat în grădiniţă trebuie să răspundă la
necesităţile educaţionale actuale, astfel încât copii acestei grupe să nu trăiască nici o clipă sentimentul că le
se cere să repete activităţile parcurse la grupa mare.
Deşi nu s-a ajuns la o variantă definitivă este important că învăţământul preşcolar poate pregăti mai
bine copilul în vederea integrării acestuia în normele didactice ale clasei pregatitoare.
1178
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR COJOCARU FLOAREA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
Golu M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
Negovan V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti;
Sălăvăstru D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
1179
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR PENTRU INVAȚAMANT PRIMAR

COJOCARU ISABELA-MIHAELA
ȘCOALA GIMNAZIALA,,GRIGORIE GHICA VOIEVOD”,
SECTOR 2,BUCUREȘTI
Motto:,,Diploma celor 7 ani de acasă exprimă calificativul părinților.” (Valerie Mahok)

în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.Aici,în copilărie se pun bazele unui adult echilibrat
emoțional.Acest echilibru se regăsește total în ceea ce părinții ar trebui să știe să ofere:
-înțelegerea (să fim iertători și înțelegători)
-iubirea necondiționată (fără constrângeri,învinovățire și fără pedepse)
-cămin iubitor (să-i asigurăm liniște într-un cămin plin de iubire)
-să îi subliniem părțile bune (să îi vorbim despre ceea ce face bun, frumos, despre punctele forte)
-să încurajăm exprimarea sentimentelor (să îl lăsăm să își manifeste trăirile, sentimentele,
nemulțumirile, fricile).
persoane ori al unui copil ne gândim că nu este educat corect, că nu este politicos, adică – „nu are cei șapte
ani de-acasă”. Afirmația se bazează pe argumentul că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit
diverse norme sau reguli elementare de politețe.
Tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de
viață definesc această expresie. Este considerată perioada de timp în care se atinge „culmea achizițiilor”,
perioada cea mai intensă de dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare
a informațiilor, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. De aceea, un
rol hotărâtor îl are modul cum sunt transmise aceste informații, de către cine și prin ce metodă.
Prin profesia pe care o desfășor practica mi-a arătat că educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de
bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al
copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia
să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar
această stare de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.El realizează
că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
La vârsta preșcolara și școlară mică, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte
apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama, tata,bunicii,apoi își construiește în minte clișee pozitive pe
care le reproduce.Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a
cunoașterii de sine.Părinţii sunt modele pentru copil,așa cum de multe ori profesorul este model pentru
elevii lui. În ceea ce privește recompensa sau pedeapsa, o mare dilemă pentru părinți, două arme pe care
cei mai mulți nu știu să le folosească pot deveni uneltele de șantaj emoțional ale copilului dacă părinții nu
își coștientizează statutul. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent
conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va
exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat sau nu în societate. Cea mai preţioasă
recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei
pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se
dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Deprinderi de autoservire; ordine; igienă;curățenie și exprimarea propriilor nevoi;exteriorizarea
trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative;bune maniere și comportament; limbaj
corect transmis (fără greșeli de pronuntțe, topică ori dezacord între părțile de vorbire); modul de a relaționa
1180
cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător ; consecvența în realizarea unei
sarcini;concentrare a atenției; perseverența în realizarea uneri sarcini ; alegerea motivelor și motivațiilor
atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite ăn această perioadă devin stabile pentru tot
restul vieții: spiritul de competiție;altruismul; cooperarea;atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.Iar
altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de
des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în
forțele proprii.
Așadar, înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce
se ascunde în spatele unui comportament neadecvat sau a unei atitudini neacceptată de către ceilalti.
Și dacă am început cu un motto aș vrea să închei la fel:
,,Încearcă să fii un om de valoare și nu neapărat un om de succes!” (Albert Einstein)
Bibliografie:
CREȚU,T,(2016),Psihologia vârstelor,Editura Polirom,București
PÂNIȘOARĂ,G,(2011),Psihologia copilului modern,Editura Polirom,București
CAREY,T,(2019),Ce gândește copilul meu?,Editura Litera,București
1181
COJOCARU JANA
GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.20 SIBIU, JUD. SIBIU
Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru
viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micutilor noștri,
dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea
ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează.
Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul
an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca
fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte
ani.
La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic,
abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce?
Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și
mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Eu una am fost terorizată cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și tot de când mă știu
sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm,
învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii
de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel
mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă
și cât are nevoie de cineva aproape.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-
i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute
constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite
apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi
stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor
pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni.
Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive
didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt
percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului
patologia psihica de mai tarziu.
O expresie folosita atat de des si de in exces, incat cred ca incepe sa-si piarda din sensul ei adevarat.
Dar care este sensul adevarat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de catre cei mai in varsta
decat noi, nemultumiti de o anume atitudine si facand referire in mod strict la respectul pe care ar fi trebuit
sa-l primeasca, in functie de o situatie anume. Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa? Pentru ca, in
mod sigur, inseamna mult mai mult decat acel respect la care se face referireCei 7 ani de acasa inseamna
de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori
responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti,
mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri.
Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai
mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata
de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire,
acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau
1182
mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri,
regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru
ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri,
vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul
si in care percepi trecutul, etc.
Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom
deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate,
dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate,
iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne
ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de
societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine,
netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face
referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate
afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca.
Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la
copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce
anume a ramas fiecare din toti acesti ani. Cautati in voi!
Bibliografie:
• Psihologia scolarului greu educabil – Alfred Adler, Editura IRI Bucureşti, 1995
• Dolto, Fr., 2003. Despre educaţie în copilărie, Ed. Image, Bucureşti
• Piaget, J., Inhelder, B., 1971, Psihologia copilului, EDP, Bucureşti.
• Şchiopu, Ursula, Verza, E., 1981. Psihologia vârstelor, EDP,Bucureşti.
• Verza, E., Verza E.F., 2000. Psihologia vârstelor, Ed. Pro, Bucureşti.
1183
FAMILIA ȘI GRĂDINIȚA – FACTORI DECISIVI ÎN FORMAREA
COPILULUI PREȘCOLAR
PROF. INV. PREȘC. LĂCRĂMIOARA ALINA COJOCARU

GRĂDINIȚA P.P. „SF. SAVA” IAȘI
„Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii”. (N. Iorga)
Grădiniţa şi familia sunt doi factori primordiali în educaţia copiilor. Auzim de foarte multe ori, în
special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil că nu
este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a
primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme, ori reguli de politețe, în special.
Această expresie definește tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una dintre perioadele de
intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc.
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra
lui. În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului revine familiei. În mod firesc, părinţii
sunt primii educatori ai copilului.
De aceea, acomodarea la viața grădiniței depinde de cât de mult s-a implicat familia în dezvoltarea
autonomiei viitorului preșcolar. Copilul își însușește, prin imitație, anumite conduite și comportamente, în
special de la părinți, pe care îi consideră primele modele. El va „aplica” la grădiniță ceea ce a învățat acasă.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic
analizează, interiorizează ceea ce fac membrii familiei, iar mai târziu, va exterioriza toate acestea în diverse
situații și va fi judecat, acceptat, ori nu, în societate.
Astfel, va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de
sine. Pe lângă limbaj și comportament, părinții transmit copilului trăiri și sentimente (furie, dezamagire,
tristete, etc), precum și dorințe, nevoi.
Următoarea etapă este cea a înscrierii la grădiniţă, instituţie care îi asigură condiţiile necesare pentru
dezvoltarea în concordanţă cu nevoile individuale. Educația şi formarea copilului capătă astfel un caracter
formal, printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei acestora. Grădiniţa este un important mediu
de socializare, îi ajută pe copii să interacţioneze cu alţi copii, dar şi cu adulţi şi le oferă acestora un mediu
primitor, adecvat învăţării.
Totodată, grădiniţa oferă suport pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil,
pentru dezvoltarea capacităţii de a intra în relaţie cu ceilalţi copii şi cu adulţii. De asemenea, sprijină copilul
în interacţiunea cu mediul, favorizează descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi şi îi formează
o imagine de sine pozitivă. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este
responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi
responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi, motiv pentru care cel mai important parteneriat
care este necesar a fi implementat este cel dintre grădiniţă şi familie. Activităţile desfăşurate în parteneriat
cu părinţii sunt modalităţi propice pentru atingerea unor obiective comune în ceea ce priveşte educaţia
preşcolarilor, la acestea adaugându-se plăcerea de a fi alături de colegi, activităţile desfăşurându-se într-o
atmosferă de voie bună, având, pe lângă valoarea social-educativă şi un efect reconfortant. Din acest motiv,
este recomandat ca părinţii: • să le prezinte copiilor grădiniţa ca un loc în care ei se pot juca împreună cu
alţi copii, în care pot învăţa lucruri noi şi interesante; • să cunoască programul grădiniţei şi pe educatorii
copilului lor; • să ofere informaţii suficiente educatorilor şi să ceară sfatul acestora; • să participe la
evenimentele din grădiniţă (Ziua copiilor, Ziua grădiniţei, serbări, şezători etc.); • să dorească să participe
la luarea unor decizii cât mai bune pentru grădiniţă; • să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă
în grădiniţă; • să creeze acasă un mediu bun de joc şi educaţie.
1184
Acestea sunt doar câteva exemple de bună practică, conlucrare între grădiniță și familie, cu scopul de
a educa și a forma copii care să se poată adapta cu ușurință la viața grădiniței și, mai târziu, în societate.
Activitate în parteneriat cu familia – atelier de creație
1185
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ – NORME DE COMPORTARE IN FAMILIE ȘI
LA GRADINIȚA
AUTOR,
PROF. COLCER OANA – VERONICA
Vorbim de cei șapte ani de acasă deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vărsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Această sintagmă ”cei șapte ani de acasă” se referă la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la un copil bine-crescut, la dobândirea unor bune deprinderi, cum ar fi: deprinderi igienico-sanitare, de
comportare civilizată și de politețe, de ordine și curățenie. Formarea oricărei deprinderi necesită răbdare și
un echilibru perfect între severitate, toleranță și timp, atât din partea părinților cît și din partea educatoarelor.
Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură ce crește și se
sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Oglinda educației pe care o oferă
părinții copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public, aceștia fiind ”cartea de vizită a familiei”.
În procesul educativ de formare a deprinderilor se conturează mai multe etape de care părinții, ca și
ceilalți factori educativi, trebuie să țină seama. Voi exemplifica aceste etape în cadrul formării deprinderilor
igienico-sanitare.
Prima etapă constă în familiarizarea copilului cu obiectele necesare și cu denumirea lor (săpun,
prosop, chiuvetă, duș etc.). Acum se formează o imagine globală asupra acțiunii și a obiectelor.
În etapa a doua, se explică și se demonstrează operațiile în ordinea lor firească, se demonstrează
fiecare mișcare în parte, iar copiii o imită. De exemplu, cînd copilul învață cum se spală mâinile/dinții, îi
explicăm pașii, respectându-se succesiunea logică. Copilul imită mișcările făcute de părinte/educatoare,
după care, pe rând, exersează.
Cea de a treia etapă o constituie formarea și consolidarea propriu-zisă a deprinderii. Copiilor le este
cerut să execute operațiile în succesiunea lor, dar sub supravegherea adultului. Acum, copiii pot sesiza
singuri greșelile, rețin detaliile în mod concret, elimină mișcările de prisos.
În cea de a patra etapă, deprinderile se automatizează; aceasta este posibil după vârsta de 5-6 ani.
Etapa a cincea, a formării oricărei deprinderi o constituie perfecționarea ei. Este de fapt, faza formării
stereotipului dinamic, adică automatizarea acțiunii. În această perioadă e nevoie de prezența și
supravegherea adultului, deoarece deprinderile nu se pot realiza de la sine, ci este necesară perfecționarea
lor continuă, până se ajunge la obișnuință.
Este bine ca, de fiecare dată, să se facă aprecieri pozitive și să se încurajeze copiii care execută corect
operațiile respective. Lauda și îndemnul pot avea efect stimulator, pot trezi interesul copilului pentru o
anumită deprindere. Jocul, la acestă vârstă, este activitatea fundamentală a copilului în grădiniță, de aceea
multe deprinderi se pot forma în timpul și cu ajutorul jocului.
În vederea consolidării deprinderilor, se pot folosi: povestiri, poezii, lecturi după imagini, jocuri și
ghicitori, dramatizări, jocuri de rol.
Deprinderile de ordine și curățenie sunt deosebit de importante. Părinții trebuie să-i familiarizeze pe
copii de la început cu necesitatea unei ținute vestimentare curate și îngrijite. Este bine ca părinții să
manifeste exigență, dar să nu se ajungă până la a-i interzice să se joace deoarece murdărește îmbrăcămintea.
De asemenea, părinții și ceilalți adulți din familie trebuie să constituie un model de urmat: să umble cu
hainele curate, iar când se dezbracă să le lase în ordine.
Deprinderile de comportare civilizată și de politețe sunt aspecte de bază în procesul instructiv-
educativ, ce trebuie formate la vîrsta preșcolară. Pentru formarea acestor deprinderi este necesar ca toți
membrii familiei să arate concordanță de păreri și atitudine. Nu i se poate cere copilului să se comporte
civilizat, să respecte liniștea cuiva, dacă ceilalți nu o respectă. Exemplul personal este hotărâtor! ”Politețea
este cheia de aur care deschide toate ușile” și, de aceea, este important ca această deprindere să se formeze
de la cea mai fragedă vârstă – vârsta antepreșcolară și preșcolară.
bine educat, manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra cu
1186
ușurință într-un colectiv de copii, dar și de adulți. Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de
relația afectivă dintre părinți și copil, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Copilul este pregătit încă de la naștere să primescă informații, dar este foarte important mediul în care sunt
transmise acestea, de către cine și în ce mod.
1187
„CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ"
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR COMÂNDARU MARIANA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „VOINICEL”CĂLĂRAŞI
toți cei care trăiesc în societate. În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă
părinții copilului lor. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își
respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste
învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Cei 7 ani de acasă
sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe
care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de
bune maniere. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În
acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi,
dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca
părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor
imita cu precizie de 90%. Pentru ca un copil să deprindă are nevoie de modele, de identificare cu o persoana
foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea şi sunt
frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi că mâncăm tot ce ne
da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanţă intre imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii
de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineinteles că asta
nu inseamna că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtam ori reacţionam la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Insa va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare
a conflictelor, astfel incat copilul să poată trage invăţăminte atât din situaţiile şi intamplarile frumoase din
viaţa voastra, cât şi din cele negative. Este nevoie de insuşirea responsabilitaţii de a fi părinţi, de a fi
permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai
tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invaţa copiii in cei şapte ani?
- ordine;
- igienă;
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative;
- bune maniere şi comportament;
- limbaj corect transmis (fara greşeli de pronunţie,);
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a raspunde la diverse provocări ale mediului inconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvenţa în realizarea unei sarcini;
- concentrare a atenţiei;
- perseverenţa în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea sa facă ceva.
– spiritul de competitie;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
1188
Iar altele influenţează dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinţe de a incalca normele ori nu va fi
increzator în forţele proprii.
1189
FAMILIA, ȘCOALA ȘI INVAȚAREA
COMĂNECI TITINA
LICEUL SANITAR ,,ANTIM IVIREANU’’, RAMNICU VALCEA
Pornind de la trăsăturile de personalitate pe care fiecare le câștigă în timpul dezvoltării, locul copilului
în sânul familiei în care evoluează influențează modul lui de a se integra la școală și de a înflori sau nu.
Unele particularități din mediul familial pot determina copilul să fie mai mult sau mai puțin în măsură să
profite de școală pentru noi experiențe. Diferite probleme școlare își au rădăcinile în experiența familială,
în valorile pe care părinții i le oferă, în coerența atitudinilor lor educative, în locul pe care copilul îl are în
familie.
Atașamentul, siguranța, autonomia, încrederea în sine și capaciatea de relaționare a fiecăruia sunt
factori care influențează pozitiv competențele școlare ale copiilor. Aceste aspecte ale dezvoltării se
construiesc de-a lungul experienței trăite în mediul familial și școlar.
Unii părinți au, astăzi, tendința de a nivela raporturile lor cu copiii. Se neagă, adesea, raportul de
autoritate, totuși normal, sănătos și asigurator pentru copil, pentru că acest raport stabilește clar așteptările
și limitele. Autoritatea nu înseamnă abuz de putere, ci mai mult reguli clare, coerente și constante. Copilul
privat de acest raport de autoritate riscă să nu înțeleagă de ce nu are aceeași libertate și permisivitate și la
școală. Astfel existența lui se complică, impactul școlii asupra lui este unul dureros, care generează uneori
atitudini nedorite. Printre acestea se numără ,,răul de școală’’.
Semne ale ,,răului de școală’’:
o eșecuri școlare (cu sau fără motive cognitive);
o lipsa interesului și implicării față de activitățile din școală;
o intoleranță la frustrări;
o tristețe, subevaluare și descurajare;
o impulsivitate și dificultate de a controla emoțiile;
o tulburări de învățare;
o probleme de comportament;
o anxietate, temeri și fobie școlară;
o inhibiție intelectuală sau socială;
o imaturitate și dependență față de adulți;
o rău fizic legat de stres (dureri de stomac sau de inimă, tulburări ale somnului, enurezie), la școală.
Copilul care intră la școală părăsește, puțin câte puțin, ,,anii magici’’ în timpul cărora părinții au fost
singurii care le ofereau grijă și afecțiune, deși anterior au depășit această etapă, mergând la grădiniță.
Însoțind copilul spre viața de școală, părinții acceptă să transfere autoritatea lor celor care vor prelua în
mare parte educația copilului lor. Ei permit, astfel, copilului să se atașeze de aceste persoane noi, care vor
face parte, de acum înainte, din anturajul lui imediat, devenind foarte importante.
Primele relații elev-profesor sunt, de multe ori, determinante în angajarea și reușita copilului la școală.
Elevul evoluează cu ușurință în acest mediu cu cât este mai independent, autonom. În schimb, elevului
căruia îi lipsește siguranța de sine sau care încearcă diferite dificultăți de învățare sau nu are abilitatea de a
se apropia de alți copii are nevoie de o mai mare susținere din partea profesorului. Mulți copii sunt, deci,
dependenți de profesorii lor încă de la începutul școlarității, unora fiindu-le mai greu să își dezvolte
autonomia necesară vieții școlare.
Motivarea pentru școală decurge, într-o primă fază, din potrivirea dintre copil și profesor. În general,
micul școlar vrea să învețe să citească, să scrie, dar el depinde de profesorul lui pentru a o face. Cu cât
crește, cu atât motivarea lui îi permite să devină autonom și să acumuleze cunoștințe, să-și formeze
competențe. Copilul este ghidat de profesor până devine capabil de tot mai multă inițiativă, creativitate și
autonomie, ceea ce îi permite, adesea, să-și depășească temerile și exigențele, să facă propriile legături între
ceea ce învață și ceea ce cunoaște deja, descoperind strategii tot mai eficiente de dezvoltare personală.
Pentru alții, dimpotrivă, absența plăcerii de a învăța nu permite să se dezvolte acest tip de motivație
,,intrinsecă’’, un adevărat motor de învățare. Motivația devine ,,extrinsecă’’, adică acești copii depind de
circumstanțele exterioare pentru a învăța.
1190
Pentru ca integrarea în grupul școlar să se realizeze cât mai bine, școlarul trebuie să manifeste un
minimum de abilităță relaționale. acestea se câștigă, în primul rând, și în mare parte, în familie. Se spune
că:
 Un copil crescut în respect va fi respectat de ceilalți.
 Un copil crescut în răbdare va ști să se arate răbdător.
 Un copil crescut în empatie va ști să se pună în locul altuia…
Abilitățile relaționale, atunci când sunt folosite cu colegii, le favorizează pe cele sociale
(cooperare, colaborare etc.), precum integrarea în grup, adaptarea la școală și, în cele din urmă, capacitatea
de a învăța cu plăcere.
Iată câteva abilități relaționale și sociale, solicitate cu precădere în școală:
• Partajul: a da, a cere înainte de a lua;
• Empatia: a fi capabil de a se pune în locul altuia;
• Cooperarea: a face ceva împreună cu alții;
• colaborarea: a se ajuta reciproc în urmărirea unui scop;
• Respectul de sine și pentru alții: a ști să se exprime și să pună în valoare propriul punct de vedere,
apoi a ști să asculte și să țină cont de punctul de vedere al celuilalt;
• Dialogul: a putea să rezolve conflictele cu cuvinte, renunțând la pumni.
A trăi în grup înseamnă pentru copii să știe să se antreneze și să se oprească atunci când trebuie. Mai
înseamnă să înțeleagă că libertatea personală se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Copiii
incapabili de asemenea abilități relaționale sunt în general ținuți la distanță de grup și le este foarte greu să
recâștige stima colegilor, odată ce au gustat din lipsa de empatie, de respect și de înțelegere reciprocă. Cei
mai bine dotați în planul abilităților relaționale sunt în general, bine ,,acceptați’’ sau chiar ,,căutați’’.
Popularitatea unui elev în sânul grupului este, adesea, un motor de învățare, cu toate că popularitatea și
succesul pe plan social nu sunt totul.
Pentru a învăța copilul are nevoie de un minimum de încredere în el și în cei care îl înconjoară.
Încrederea stă la baza capacităților de învățare și la baza posibilităților de a folosi cu bună știință achizițiile
dobândite prin învățare. În paralel se formează autonomia, chiar prin dezvoltarea capacității copiilor de a
surmonta independent greutățile prin mijloace personale, susținuți de adulți, părinți sau educatori.
Prin această alianță dintre încredere în sine și autonomie copilul câștigă convingerea de a fi valorizat,
ceea ce este un puternic motor de adaptare în viața de școlar și cu situația de învățare. Acest sentiment de
speranță îl determină pe elev să fie mândru, să prindă gust pentru efortul de a se depăși pe sine, să se
integreze cu succes la școală.
Bibliografie:
1. Beliveau, Marie-Claude (2002), Necazurile micului școlar, Colecția Familia, Tiparg, Pitești
2. Moisin, Anton (2010), Călăuza părinților în educarea copiilor, Aramis, București
3. Vandra, Attila (2008), Cum să ne educăm copiii?, Teora, București
1191
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE –CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
EDIȚIA 2020
PROF. COMĂNESCU CRISTIANA- LICEUL TEORETIC OLTENI
JA.Comenins, în lucrarea sa “Didactica magna”, consideră că la naștere, natura înzestrează copilul

numai cu “semințele științei, ale moralitații si religiozitații”.Acestea nu se desăvârșesc prin sine și de la
sine, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că, în concepția sa, educația este o
activitate de stimulare a acestor “semințe” și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul “nu
poate deveni om decât dacă este educat”.
De la naştere copilul trăieşte şi se dezvoltă în interiorul familiei. De la părinţi se învaţă primele norme
morale, primele cântece şi primele poezii, primele valori comportamentale. De foarte multe ori,în special
în situațiile în care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că –
„nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerand că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a
însușit diverse norme ori reguli de politețe. Această expresie definește însa tot bagajul de cunoștințe,
deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viața, această perioadă de timp este
de acumulare de informații, de memorare și de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
Bebelușul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
catre copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și
comportamentul în fata copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc).
Deși mulți părinți cunosc importanța educației în familie, întâmpină dificultăți, devenind uneori prea
permisibili, alteori prea severi.
Ce pot invata copiii în cei șapte ani?
– ordine;
– igienă;
– limbaj corect;
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este
certat de cineva, i se ia jucăria de catre alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
– perseverența în realizarea unori sarcini;
– alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– spiritul de competiție;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitivă fața de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forțele proprii. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și
blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea), toate însă cu măsură și la momentul potrivit,
orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli, ele trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere
o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”,
1192
„mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care
încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii.
Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau
Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine
Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli.
„În făurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic dacă ajunge doar
o carte care merge; este nevoie să fie crescut, educat, pentru a-l duce la înălţimea unde nu mai sunt lucruri,
ci chipurile născute din nodul divin care leagă lucrurile. Căci nu este nimic de aşteptat de la lucruri dacă
ele nu răsună unele în altele, aceasta fiind singura muzică pentru inimă" - Antoine de Saint- Exupery
Din acest citat trebuie să înțelegem că sufletul unui om nu se crestează cu rigurozitate, el se crește .
Educația devine, asfel, cea mai importantă latură a devenirii umane, fie că vorbim de educația în familie
sau de cea instituționalizată.
Bibliografie:
Cu Allport, Gordon W. (1981). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică.
Ciofu, Carmen. (1989). Interacţiunea părinţi - copii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Cucoș C-tin. (2000). Pedagogie. Iaşi: Editura Polirom
Piaget Jean,(2011) Psihologia copilului, București, Editura Cartier
1193
STUDIU DE CAZ
PROF. INV. PREȘCOLAR COMANESCU CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALA ”MIHAI DRAGAN” BACAU
DATE DE IDENTIFICARE:
a. Personale
Nume și prenume:
Data nașterii:
Localitatea: ....., Italia
b. Familiale
Familie biparentală, părinții nu sunt căsătoriți
Vârsta părinților:
Ocupația: fără ocupație
Nivelul de pregătire: studii medii
Rangul copilului: I
Cine îngrijește copilul: părinții
PROBLEMA
Copilul s-a născut în Italia și a trăit acolo primii 4 ani. Familia s-a reîntors în România după începerea
anului școlar. Copilul a fost înscris la o grădiniță cu program normal la sfîrșitul lunii octombrie. Pe parcursul
primului semestru copilul a manifestat implicare selectivă în activitățile din grădiniță, adaptare greoaie la
programul grădiniței, interacțiune sporadică (doar la solicitarea educatoarei) cu colegii de grupă, stări de
neliniște manifestate în legătură cu ora când vor veni părinții să-l ia de la grădiniță. După vacanța de iarnă
copilul a refuzat să mai intre în sala de grupă, a devenit agresiv, a sfidat autoritatea părinților și a
educatoarei, a țipat, a lovit educatoarea și mama, nu s-a mai putut comunica cu el.
EVALUAREA DIAGNOSTICĂ
Diagnostic medical: fără diagnostic
Diagnostic pedagogic: dificultăți de integrare în grădiniță, determinate de schimbarea mediului de
viață, dar și de inadaptarea mamei după revenirea în țară, manifestată în familie.
Tip de evaluare: evaluare inițială
Instrumente folosite: În urma evaluării inițiale, prin probe orale, scrise și practice, completate cu
observația sistematică s-a constatat reținere și dificultate în comunicarea cu copiii din grădiniță. Pe domenii
de dezvoltare psihofizică majoritatea comportamentelor erau în dezvoltare. Comportamente atinse s-au
constatat la dezvoltarea fizică, starea sănătății și interacțiunea cu adulții.
STRATEGII DE REZOLVARE A SITUAȚIEI PROBLEMĂ
La sugestia educatoarei, mama a solicitat ajutorul consilierului școlar care a lucrat cu copilul, dar și
cu părinții.
Părinții au urmat sfaturile consilierului pentru a ”convinge” copilul să intre în sala de grupă fără a fi
însoțit de mamă.
RESURSE UMANE IMPLICATE
Părinții – au participat la ședințe de consiliere, au asigurat siguranța, stabilitatea copilului, i-au oferit
”timp de calitate”, i-au apreciat comportamentele pozitive.
Educatoarea – a valorizat abilitățile copilului și a favorizat interacțiunea cu copiii din grupă.
Consilierul școlar – a consiliat părinții și copilul.
REZULTATE OBȚINUTE
Copilul a acceptat să vină la grădiniță. Și-a manifestat față de educatoare dorința de a obține rezultate
bune (buline) pentru a o face fericită pe mama.
Monitorizarea efectelor și măsuri reglatorii
Au fost stabilite și respectate de către toți adulţii care au intrat în relaţie cu copilul (educatoarea,
părinții, consilierul școlar) câteva reguli.
1194
 S-a folosit modelarea ca formă de comunicare.
 Întotdeauna s-a stabilit contact vizual cu copilul.
 Comportamentele au fost învăţate unul câte unul, integrat.
 Au fost ignorate manifestările isterice (ţipete, aruncare de obiecte) pentru a destructura
comportamentul indezirabil social.
 Au fost utilizate întăririle/recompensele ca rezultat al încetării comportamentului indezirabil şi
manifestarea comportamentului dezirabil; au fost folosite recompense imediate și copilul a fost lăudat
imediat ce a reuşit să îndeplinească o sarcină.
 Oferirea de cadouri zilnice ca recompense pentru comportamentele dorite (comportament al
familiei înainte de consiliere) a încetat. Copilul a participat la stabilirea recompenselor pe care le-a câştigat.
 Dragostea şi afecţiunea nu au fost folosite ca recompensă - acestea sunt lucruri de care copilul
trebuie să se bucure indiferent de felul în care se comportă.
 În învăţare s-au folosit acţiuni şi obiecte motivante, cu valoare pentru copil.
 A fost stabilit și respectat acasă un program zilnic, de rutină, cu orar de trezire şi timp petrecut în
activităţi /joacă/repaus.
 Când i s-a cerut ceva copilului, au fost folosite propoziţii scurte, iar atitudinea adulților a fost
fermă.
 Nu s-au cerut mai multe lucruri deodată, s-a formulat întotdeauna o singură cerinţă.
 O sarcină complexă a fost fragmentată în sarcini mai mici.
 Toate persoanele implicate în îngrijirea copilului au adoptat aceeaşi atitudine în faţa unui anumit
comportament.
 S-a stabilit un tabel cu reguli aşezat la vedere acasă. Regulile au fost introduse treptat. Alături de
regulile de la grădiniţă, s-au stabilit în familie maxim 2-3 comportamente, care se doreau a fi schimbate pe
parcursul unei săptămâni.
 Părinții au oferit copilului timp "de calitate", zilnic câteva ore, în care acesta s-a bucurat de toată
atenţia, împărtăşind împreună o activitate plăcută sau relaxantă.
FEED-BACK: Copilul s-a integrat în grupa de copii.

DISEMINAREA REZULTATELOR OBȚINUTE: prezentare în cadrul unor întâlniri metodice,
întâlniri cu părinții, publicare în reviste de specialitate, pe site-uri educaționale.
BIBLIOGRAFIE:
1. Faber, Adele, Mazlish, Elaine, Nyberg, Lisa, Templeton Rosalyn, Anstine, Comunicarea eficientă
cu copiii. Acasă și la școală (trad. Negrea Irina), Editura Curtea Veche, București, 2002;
2. Robu, Maria, Empatia în educație. Necesități pedagogice moderne, Editura Didactica Publishing
House, 2008;
3. Stan, Gabriel (coord.), Strategii de consiliere educațională a părinților, Editura CCD Bacău, 2013.
1195
PROF. ÎNV. PREȘC.: COMĂNESCU LOREDANA CĂTĂLINA

GRĂDINIȚA CU P.N. NR.1 CRUCEANU, GALAȚI
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne
supară atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect,
nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând ca nu a primit o educație
potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special.
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
etc.
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul iși petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra
lui. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Este nevoie de însuşirea
- ordine
- igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- consecvenţă în realizarea unei sarcini
- concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini
1196
- alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Pentru părinţi cei 7 ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simţ, igienă, respect, pe care un
copil trebuie să le înveţe de la ei, până să meargă la şcoală, dar care desigur că părinţii le tot repetă până se
fac mari: să asculţi pe cineva când îţi vorbeşte, să nu vorbeşti cu gura plină, să te speli pe mâini după ce ai
folosit toaleta, să spui adevărul, să nu fii agresiv, să spui Bună ziua, La revedere, să îţi asumi
responsabilitatea pentru ce faci, să-i respecţi pe cei din jur, să nu scuipi pe stradă, să nu vorbeşti urât, să nu
te întinzi peste masă când mănânci, să nu te urci încălţat în pat, să nu strici/distrugi lucrurile altora, să spui
mulţumesc, să te speli pe dinţi dimineaţa/seara,să nu te scobeşti în dinţi când vorbeşti cu cineva sau dacă
eşti în public etc.
Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preșcolară. Exemplele bune din viața
familială vor influența în mare măsură comportarea lui psihică.educația copilului trebuie să fie astfel
orientată, încât el, însușindu-și modurile de acțiune ale părinților, să se călăuzească după ele în practică. Un
loc important în educarea copilului până la 10 ani o au jocurile și jucăriile.
Ambianța familială influențează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înțelegere și veselie,
temperamentul copilului va lua un aspect de calm și bună dispoziție. Cu cât copilul este mai mic, este
influențat de mama. După cinci ani, tatăl trebuie, prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul
înregistrând în mod subconștient toate stările lor sufletești. Părinții nu trebuie să se lamenteze și să prezinte
în culori negre greutățile vieții. Dacă un copil aude pe unul dintre părinți cântând, prin imitare va încerca și
el să fredoneze. Pentru ”cei șapte ani de acasă„ exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.
„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” –
Boutin şi During, 1994.
BIBLIOGRAFIE
 Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
 Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
 Ciofu Carmen,(1998), Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea.
1197
PROF. INV. PRIMAR COMOLI DOINA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 96, BUCUREȘTI
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic
pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de
moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii.
Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă
siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi
echilibrată.
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale.
Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are
menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite sau
de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum părinţii, imitând comportamentele acestora.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va
stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu
a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului’’(Marie- Claude, Beliveau).
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare
materială, dragoste şi educaţie. Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Copiii preiau totul şi imită
totul.
Astfel că, se poate spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului
personal; aici începe copilul să iubească, să creadă şi să învețe; aici se alcătuiesc primele temelii ale
caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă personalitatea sa.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. Cei ,,şapte
ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre
cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit,
a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe ceilalți, să spună adevărul, ştiind că
va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să dăruiască sau să ajute, acest copil va creşte
iubitor, politicos, tolerant, altruist, responsabil.
Educația copiilor începe în familie și se continuă în mediul școlar, odată cu intrarea acestora în
grădiniță sau școală. Familia și școala sunt factorii cei mai importanți în creșterea și educația copiilor, cu
rol decisiv în formarea și dezvoltarea viitorilor adulți.
BIBLIOGRAFIE:
1. Norman, Goodman (1992) Introducere în sociologie, București, Editura
Lider.
2. Victor, Tarcovnicu (1975). Pedagogie generală, București, Editura Facla.
3. Nicolae, Mărgineanu (1973). Condiția umană, București, Editura Științifică.
4. Anthony, Giddens (1997). Sociologie, București, Editura Bic All.
1198
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV. PRIMAR CONDURACHE GIANINA SORINA
In cei 7 ani de acasă,părinții trebuie să inițieze copiii în științe, să facă experimente, să viziteze multe
locuri din lume,să meargă la teatre, expoziții, parcuri, dar mai presus de toate trebuie să-i învețe valorile
morale ca bunătatea, solidaritatea, cinstea ,respectul, altruismul și să fie responsabil.
Când îl învăță pe copil să aștepte liniștit,să nu creadă că totul i se cuvine, să amâne satisfacerea unei
plăceri, părinții pot spune că au pus o treaptă esențială la temelia caracaterului copilului său.
Trebuie să-i învețe să se poarte frumos cu copiii,dar mai ales cu cei cu nevoi speciale,să nu râdă de
ei, ci să-i ajute.
Tot la această vârstă se învață și altruismul.Să nu își urmărească doar propriul interes.Să lucreze în
echipă, să se bucure de binele celui de lângă el.
Regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca
mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social
este copilăria. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
răspunde familia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
Familia este cea care îi satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, pentru ca pe viitor să nu apără acel
sentiment de neîncredere în mediu, lipsa de neîcredere în propriile sale forţe. Tot timpul familia trebuie să
încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului
primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-
afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Copilul mic te copie, modelele de conduită oferite de părinţi, reprezintă primul model social privind
formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi
valori sociale.
Acasă, alături de părinţi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
Autocontrolul este una din cele mai prețioase lecții.
Asumarea responsabilității înseamnă că trebuie învățat să facă cât mai bine din ceea ce trebuie să
facă, pentru a obține rezultate pozitive.
O gândire optimistă este o lecție pe care copilul o prinde din familie. El învață pozitiv prin imitație.
BIBLIOGRAFIE
1199
DIFICULTAȚI ȘI REMEDII PRIVIND COMUNICAREA DINTRE PARINȚI ȘI
COPII
PROFESOR: CONFIDERATU LIVIA

ȘCOALA GIMNAZIALA DEZNA
Orice lucru cere să fie făcut cu știință. Astăzi știința a pătruns în toate sferele vieții umane, fără știință
fiind imposibil progresul. De știință este nevoie în creșterea, dar mai ales în educarea unui copil. Poate aici
mai mult decât în orice activitate este nevoie de știință și de artă. În formarea personalității umane participă,
într-o benefică măsură : familia, școala, biserica, strada, locul de muncă, literatura, filmul, mass-media.
„Nu-i pot înțelege pe tinerii de azi, nu știu ce gândesc, nu le cunosc idealurile. Sunt egoiști, nu au
niciun respect față de noi. Pe vremea mea, tinerii erau altfel…”. Asemenea aprecieri sunt auzite foarte
frecvent. Le-am ascultat cu ironie, rostite de părinții noștri, iar unii din noi și de bunici și nu încape îndoială
că și ei își ascultau, cu aceeași ironie, părinții și eventual bunicii. Concluzia către care ne-ar duce acest mod
de interpretare a raporturilor dintre adulți și tineri, dintre părinți și copii ar fi aceea că, tineretul alunecă, de
la o generație la alta pe panta unui proces ireversibil de degradare. Și totuși, din timpurile îndepărtate și
până astăzi constatăm că societatea umană nu s-a degradat, ba, dimpotrivă a evoluat.
De la o anumită vârstă, oamenii nu se mai pot adapta la formele sociale noi, nu mai pot urmări curba
evoluției și își exprimă nemulțumirea prin formule ca cele de mai sus. Se vorbește astfel de un „ conflict
între generații” explicat prin aceea că adolescentul încetează de a se mai considera copil, adică inferior în
raport cu adultul și începe să se simtă egal cu acesta, eliberându-se în parte, de obstacolele create de
constrângerea adultului.
Știm și vedem în fiecare zi, în familie, la școală, pe stradă, tineri care refuză modul de viață al
adulților, promovând idei confuze, utopice, apelând deseori la excese, agresivitate, violență. Cauza acestui
comportament trebuie căutată, pe de-o parte în particularitățile psihologice ale tinerilor, iar pe de altă parte
în relațiile pe care aceștia le au cu diferite medii sociale, în special cu familia.
Familia are un rol deosebit de important în formarea și desfășurarea personalității copilului. Relațiile
dintre părinți și copii pot fi: de autoritate, când părinții caută să-și impună punctul de vedere; relații
democratice, când părinții și copii se consultă și iau decizii comune și relații de îngăduință, când copiii nu
țin seama de cerințele părinților. Atât autoritatea excesivă cât și îngăduința excesivă sunt factori care vor
influența negativ comportamentul copiilor.
O situație familială veșnic frământată de tensiuni, distorsionată, lipsită de afecțiune, care poartă
amprenta certurilor, a actelor de violență, constituie un mediu traumatizant care determină la copil apariția
unui conflict interior, care poate afecta dezvoltarea lui psihică. Cheia modului de a simți, de a stabili
raporturi cu ceilalți trebuie căutată în familie. Afecțiunea și stima reciprocă, buna înțelegere, unitatea de
păreri, dorința de colaborare, împărțirea echilibrată a sarcinilor, simțul de răspundere, experiența, cultura și
înțelepciunea sunt elemente care echilibrează raporturile dintre soți și creează o atmosferă familială
destinsă, care va asigura copilului echilibrul psihic. Cadrul familial trebuie să țină seama de vulnerabilitatea
reală a sa și să-l ajute să se convingă de capacitățile sale, de valoarea lui. Copilul nu trebuie să se simtă
respins de familie, dar nici supraprotejat deoarece în ambele cazuri va deveni egocentric, va evita contactul
cu realitatea, va fi lipsit de inițiativă, cu sentimente de inferioritate, lipsit de interes pentru viitor.
Familia este prima școală a copilului, ea exercită o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân,
uneori, întipărite pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Explicând cât mai lapidar esența
relației părinți - copii, aceasta s-ar reduce la înțelegere – ascultare, dacă copilul are nevoie să fie înțeles și
părintele are nevoie să fie ascultat.
1200
ROLUL PARINȚILOR IN EDUCAREA COPIILOR
PROF. ÎNV. PREȘC. CONSTANTIN IONELA

GRADINIȚA P.P.NR.2/ STRUCTURA GRAD. P.P.NR.7 LUGOJ, JUD. TIMIȘ
Locul în care copilul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp, unde devine practic ființă
socială, este familia. Familia este grupul cel mai important din toate grupurile sociale, deoarece ea
influențează și modelează personalitatea.
„Meseria” de părinte nu este ușoară. Părinții joacă cel mai important rol în formarea copiilor,
creșterea și dezvoltarea lor ca personalități. Cel mai bun ghid pentru copil în primul rând sunt părinții și
anume comportamentul lor în familie, între ei și față de semenii lor. Comportamentul părinților față de copil
reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de viață ale copilului.
Educația primită în familie oferă copilului o mare parte dintre cunostințele despre natură (despre
plante, animale), societate (ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), deprinderile igienice, obișnuințele de
comportament. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține și față
de aproape.
Părinții trebuie să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor. În prima parte a celor șapte ani,
copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a părinților sau a persoanelor din jurul
acestora are o mare influență asupra lor.
Iubirea maternă reprezintă întâia formă de afectivitate pe care un copil o percepe. Prin intermediul
mamei, copilul reușește să descopere lumea, aceasta oferindu-i siguranța din primele sale zile de viață.
Mama reprezintă prima autoritate cu care se confruntă copilul deoarece, în relațiile cu ea, el cunoaște
primele reguli, primele obligații, primele forme morale, descoperă lumea din imediata lui apropiere prin
observarea și imitația fiecărui gest, fiecărei acțiuni a mamei lui.
Mama reprezintă simbolul afecțiunii, blândeții, feminității, iar tatăl este simbolul autorității, al
siguranței, al puterii. Copiii obișnuiesc să se laude că mama lor este cea mai frumoasă, iar tatăl lor cel mai
puternic.
problemele, individuale sau colective, unde domneşte afecţiunea şi toleranţa, generozitatea şi onestitatea,
iar obstacolele, dificultăţile sunt depăşite într-un efort comun.
Atunci când părinții oferă o bună creștere copiilor, cu siguranță le sporesc șansele de a deveni adulți
de succes. Părintele este partenerul-cheie în educația copiilor, iar rolul lui nu este doar acela de a face temele
și de a le corecta, ci şi de a-i ghida și de a le crea un climat favorabil, astfel încât aceștia să se dezvolte
armonios. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii
șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par obligatorii.
Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament, formării unor
deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului. Studiile arată că şansele copilului de a creşte, de a se
dezvolta şi de a obţine rezultate mai bune cresc pe măsură ce părinţii sunt mai implicaţi în educaţia copilului.
„Ceea ce fac părinţii cu copiii acasă de-a lungul procesului de educaţie este mai important decât orice alt
factor...” Desforges 2003
De la începutul vieții, ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie satisfăcute pentru o bună
dezvoltare a sa. Este esențială cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi disponibilitatea părinților
de a le satisface. Dacă părinții nu știu cât de important este să-i vorbească copilului, să-i lase acestuia timp
pentru a-i răspunde, de a-l stimula tactil, de a-l lua în brațe sau a-i vorbi cu blândețe, putem spune că aceștia
vor eșua în misiunea lor parentală.
Nevoia de dragoste și securitate este permanentă în copilărie și foarte importantă în construirea
atașamentului. De măsura în care va fi satisfăcută nevoia copilului de dragoste va depinde calitatea
viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie.
Nevoile de bază fiziologice ale copilului sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului.
Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului.
1201
părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să
fie părtaș la jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile copilului său.
Foarte important în dezvoltarea copilului este ca părintele să-i ofere copilului experiențe noi, să-l
stimuleze. Prin stimulare și experimentare se condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Jocul și
limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc, copilul
explorează lumea, își dezvoltă mecanismele de reacție la situațiile provocatoare ale realității. Una din cele
mai importante funcții parentale, este aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune
pe care le face. Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în
socializarea copilului. Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine pozitivă. Recunoașterea
meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu rezultatul.
Așteptările părinților față de copil influențează conduita acestora față de copil. Adesea părinții nu
observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină. Dacă așteptările sunt realiste, ele
pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă. În schimb,
exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității de rezolvare a problemelor și la iresponsabilitate.
Un alt rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților, ei trebuind să fie
cât mai atenți la tot ce face copilul lor, spre ex.să fie prezenți la activitățile în care participă copiii lor, să
fie interesați de hobby-iurile copiilor lor, să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât mai mult
timp împreună, să iasă mai des împreună la o plimbare, la o distracție. Participarea afectivă a părinților la
bucuriile și necazurile copiilor, la evenimentele din viața acestora, le dau copiilor liniștea și siguranța
necesară.
Abilitatea de a pune limite copilului este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă
abilitatea prin care se construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Din punctul de vedere al
socializării copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe acesta să se adapteze mediului și
grupului din care face parte.
Nevoia de responsabilități devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea
sa, se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se
spele, să se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul se mărește și dau copilului sentimentul
libertății în acțiunile proprii.
Cercetări recente asupra dezvoltării creierului uman au demonstrat că părinții sunt într-adevăr primii
profesori ai copiilor lor. În primii trei ani de viață ai copilului - tot ceea ce părinții fac sau nu fac în mod
obișnuit, se va regăsi mai târziu și în obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul căruia i se citesc în mod
curent povești, va dovedi mai târziu un interes mai mare pentru citit. Din păcate însă, nu prea mulți părinți
își fac timp pentru a le citi copiilor povești în fiecare zi.
Nu degeaba se spune că „cei șapte ani de acasă” sunt cei mai importanți în dezvoltarea copilului,
pentru că aceștia îi formează personalitatea și influențează modul de comportare pe care îl au copiii în viitor.
Bibliografie:
1. Dolean I., „Meseria de părinte”, ed. Aramis, București, 2009;
2. Gîgă M., „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, ed. Coresi, Bucureşti, 1999;
3. Stănciulescu, E., „Sociologia educației familiale”, ed. Polirom, Iași, 1998
1202
BIBLIOTECAR CONSTANTIN ELENA
„ Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.” (Albert Einstein)
Educația în familie constituie prima școală a copilului, partea cea mai importantă a pregătirii lui
pentru viață. Ea începe de la naștere, pe tot parcursul copilăriei, până la tinerețe și vârsta adultă, conjugată
fiind cu acțiunile școlii și ale altor factori educativi.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Regulile de bună purtare și educația, oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la
școală, ci aceasta se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: psihologică, socială, intelectual-cognitivă,
etc. Din aceste considerente, familia trebuie să fie prima instituție socială care se preocupă de asigurarea
condițiilor necesare dezvoltării normale și armonioase a copilului: îngrijire, hrănire, dezvoltarea vorbirii,
primele cunoștințe despre mediul înconjurător, primele noțiuni morale etc., de calitatea acestora depinzând,
adeseori, întreaga evoluție ulterioară a tânărului.
Asigurarea unei dezvoltări fizice normale, a unei educații intelectuale, estetice, morale, potrivite cu
vârsta copiilor, pregătirea și înzestrarea lor cu priceperi și deprinderi corespunzătoare, de adaptare la
situațiile pe care le crează viața, reprezintă sarcini comune tuturor familiilor.
Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă deoarece ajută la formarea imaginii de sine.
Primele modele de relaționare și comunicare pe care copilul le percepe și le imită sunt cele familiale. De
aceea, părinții ar trebui să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îl interesează, să spună ce simte și
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut, sau pe care ar dori să le facă.
Activitățile pe care copiii le fac în familie, cu părinții, cu bunicii, trebuie să fie potrivite vârstei lor și
să fie o continuitate a ceea ce aceștia învață la grădiniță sau la școală. Este important ca părinții să cunoască
programul copiilor pentru a putea adapta activitățile de acasă astfel încât, să se asigure că există o coerență
și unitate între demersul educativ al școlii și cel al familiei.
În cei șapte ani copiii pot învăța: deprinderi de autoservire,ordine, igienă, curățenie și exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, bunele
maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică sau dezacord), modul de
a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător, consecvență și
perseverență în realizarea unor sarcini, concentrarea atenției, alegerea motivelor și a motivațiilor atunci
când vrea să facă ceva.
Unele însușiri dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: atitudinea pozitivă
față de diverse sarcini, cooperarea, spiritul de echipă, spiritul de competiție, altruismul.
Cei doi factori fundamentali implicați în educația copilului sunt familia și școala, fiecare având un
rol fundamental. Familia poate oferi o bază disciplinară (,,cei șapte ani de acasă”), poate asigura un climat
sigur, propice dezvoltării fizice și emoționale a copiilor, poate crea o continuitate între cunoștințele
acumulate la școală, poate modela copiii în spiritul toleranței și acceptării deferențelor. Pe de altă parte
școala oferă un cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de învățare, stabilește continuitatea dintre
cunoștințe și aplicarea lor, etc.
Un personaj remarcant al literaturii române care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de
copil este Ion Creangă. Amintirile din copilărie reprezintă în acest sens partea cea mai personală a operei
sale. Sinceritatea cu care povestește detaliile vieții de copil arată ,,copilăria veselă și nevinovată” după care
omul matur suspină. Autorul surprinde, în paginile sale alese, cea mai frumoasă etapă a vieții, etapă în care
se clădesc adevăratele particularități ale vieții de adult.
Așadar, părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate. Este foarte
important să le transmitem copiilor învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să
fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor, deoarece: ,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi,
1203
o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie” (Eugen
Heroveanu).
BIBLIOGRAFIE:
1. P. Emil, R. Iucu, Educația preșcolară în România, Editura Polirom, 2002
2. Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. Bărduță Vasile, Valențele formative ale educației, Editura Conphys, 2002
1204
LIMBAJUL – UN PAS SPRE CUNOAȘTERE
PROF CONSTANTIN MĂDĂLINA

CNI GR MOISIL BRAȘOV
Vorbirea omului a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul societăţii. Limba se învaţă numai într-un context
social în care să existe oameni cu care să comunicăm. Copiii care sunt normali din punct de vedere fiziologic
şi psihologic vor învăţa limba celor din jurul lor dacă aceştia le vor vorbi. Învăţarea limbii se face treptat şi
odată cu învăţarea ei se dezvoltă şi nevoia de a comunica verbal cu cei din jur.
Învăţarea limbii depinde în mare măsură şi de inteligenţă: fiinţele umane au mecanisme neurale
speciale subversive limbii. Gândirea şi vorbirea sunt un rezultat al materiei superior organizate: creierul
omenesc. Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că dezvoltarea vorbirii influenţează dezvoltarea gândirii
copilului. Vorbirea este indisolubil legată de gândire, formând cu aceasta un tot unitar. Vorbirea este
învelişul material sonor al ideilor, gândurilor şi sentimentelor, înveliş fără de care nu există gândire. Astfel,
apariţia mai târzie a vorbirii (după vârsta de trei ani) sau tulburarea ei (cauzele în acest sens pot fi multiple)
are urmări şi asupra dezvoltării gândirii, producând fie întârzieri, fie o sărăcie a acesteia.
Există la copii, ca de altfel la orice fiinţă umană, un limbaj activ şi unul pasiv. Limbajul pasiv
coincide nivelului de înţelegere a ceea ce i se comunică celui mic. Prin limbajul activ, copilul percepe şi îşi
exprimă propriile dorinţe. Există şi un limbaj interior, prin care copilul începe să gândească fără să exprime
ceea ce ar voi sau ar putea să comunice altora.
Părinţii sunt primii furnizori de informaţii. Mai târziu, de la 3 ani, copiii participă la discuţii în
instituţii specializate: grădiniţe, creşe, cămine. Procesul de învăţământ, cu toate componentele sale, este un
factor important pe linia dezvoltării vorbirii. Atât latura lexicală, cât şi laturile semantică şi gramaticală, se
realizează prin intermediul activităţilor desfăşurate într-un cadru instituţionalizat. Stilul educatorului
influenţează puternic vorbirea copiilor săi, nu numai prin limbaj, ci şi prin modul în care le vorbeşte
copiilor, atunci când le formulează anumite cerinţe. Imaginaţia reproductivă a şcolarului este antrenată mult
în timpul ascultării poveştilor şi a basmelor, iar reconstruirea imaginativă este deseori contaminată de
experienţa individuală. Zona cea mai mare de combinare imaginativă este cea a personajelor şi a
întâmplărilor la care acestea participă. Lumea poveştilor, a fantasticului, este câmpul libertăţii imaginative
nelimitate care provoacă dorinţa de a încerca, de a îndrăzni, de a cuteza, lume care pregăteşte terenul pentru
veritabilele creaţii de mai târziu.
Experienţa perceptivă, trăirile afective puternice declanşate şi întreţinute de lumea basmelor, conferă
imaginaţiei copilului preşcolar un anumit specific. La 3-4 ani el trăieşte într-o lume fantastică în care totul
este posibil, pentru ca la 5-6 ani să disocieze realul de fantastic, pe care îl acceptă ca pe o convenţie.
Astăzi, mai mult ca oricând, este necesar ca sarcinile de lucru ale elevilor să fie incitante,
neconvenţionale, să facă apel la imaginaţie şi la posibilităţile lor creative, să le stimuleze curiozitatea,
spiritul critic şi de observaţie şi, foarte important, să încurajăm copiii să-şi depăşească timiditatea, teama
de a nu greşi, teama de ridicol. E o datorie a noastră, a dascălilor, să încurajăm tinerele talente, să le ajutăm
să-şi dezvolte aptitudinile.
Elevii trăiesc încă în lumea copilăriei. Sunt încântaţi să reprezinte personaje de basm alături de care
trăiesc şi simt. În lumea basmelor, dau dovadă de talent, seriozitate şi mult entuziasm.
Lărgirea relaţiilor cu mediul, precum şi procesul de comunicare cu ceilalţi, determină o însemnată
creştere a vocabularului copilului preşcolar (la 6 ani – aproximativ 3000 de cuvinte). Dezvoltarea
limbajului la copil nu se reduce însă doar la creşterea cantitativă a vocabularului. Odată cu asimilarea
fondului lexical, copilul îşi însuşeşte şi semnificaţia cuvântului şi devine capabil să-l folosească în context.
Fără a se desprinde de lumea reală şi a trece într-un plan mental propriu-zis, copilul este capabil să
gândească în simboluri.
Preşcolaritatea este vârsta la care relaţia dintre gândire şi limbaj are un anumit specific:
particularităţile fiecărui fenomen implică particularităţile celuilalt şi ambele fenomene se dezvoltă în
corelaţie, favorizându-se reciproc. M. Debesse recomanda adulţilor să îşi propună ca obiectiv prioritar
educarea imaginaţiei, căci inventând mult copilul se inventează şi pe sine, lucru deosebit de important în
dezvoltarea limbajului activ (poveştile create de copii sunt rodul imaginaţiei lor creatoare).
1205
BIBLIOGRAFIE:
1. Debesse, „Psihologia copilului de la nastere la adolescenta”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti, 1970.
2. M. Filimon, V., „Importanta educatiei limbajului in gradinitele de copii”, Revista de pedagogie,
1980;
3. Piaget, J., „Naşterea inteligenţei la copil”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
4. Piaget, J., „Reprezentarea lumii la copil”, Ed. Cartier, Chişinău, 2005
1206
FAMILIA – PRIMUL EDUCATOR IN ACTIVITATEA DE INVATARE
ED. CONSTANTIN MIHAELA

SCOALA GIMNAZIALA REMETEA MARE
STRUCTURA – GRADINITA P.P. REMETEA MARE, JUD. TIMIS
Educatia in familie, cei sapte ani de acasa, influenteaza puternic intreaga existenta a individului,
indiferent daca el recunoaste sau nu . Parintii sunt modele pe care copiii, constient sau inconstient, le vad
cu ochii mintii si le urmeaza, familia preocupandu-se si de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor
.
Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului, din urmatoarele puncte de vedere - fizic,
intelectual, moral si estetic .
Familia se preocupa de dezvoltarea fizica asigurandu-i copilului hrana si imbracamintea, il fereste de
eventualele pericole, ii lasa timp de joaca, ii creeaza conditii de odihna si se ingrijeste de sanatatea lui
.Dezvoltarea intelectuala este cea mai importanta . In cadrul familiei copilul isi insuseste limbajul .
Volumul, precizia vocabularului si corectitudinea exprimarii copilului depind de munca depusa de parinti
in acest sens.
Tot in familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament – respectul, cinstea,
sinceritatea, grija fata de lucruri si cei din jur, politetea etc. Parintii sunt primii formatori ai copiilor, avand
o mare responsabilitate socio-umana, si a caror educatie lasa amprente, uneori pe viata, deoarece copiii ii
imita in tot si in toate .
Nu intotdeauna insa, actiunile si deciziile luate de parinti in scopul educarii copiilor sunt cele mai
bune . Orice actiune a adultilor asupra copilului produce ecouri largi, puternice in personalitatea acestuia,
generand si alte efecte decat cele scontate de adulti.Uneori, insasi influenta in scop educativ de catre adulti
poate fi o actiune eronata, o masura sau o interventie gresita, ori corecta din punct de vedere
psihopedagogic, dar aplicata intr-un mod eronat.
Pe primul loc, intr-un sondaj de specialitate, s-au situat greselile facute de parinti in educarea
copilului, apoi de rude, mai ales bunici si abia dupa aceea de catre invatatori sau profesori, ori de alte
persoane.
Din studiul facut a reiesit ca aceste greseli sunt, de cele mai multe ori urmatoarele:
• LIPSA UNUI REGIM DE VIATA ORDONAT, cu o impartiere adecvata varstei in perioade de
somn, hrana si veghe sau joaca.
• RASFATUL, satisfacerea tuturor capriciilor pe motiv ca e "mic si nu stie" si coborarea stachetei in
ceea ce priveste modul de comportare al copilului fata de adulti, sau in general si fata de responsabilitatile
acestuia, responsabilitati conforme cu perioada de varsta. In acest caz copilului nu i se refuza nimic, ii sunt
satisfacute toate capriciile, ii sunt permise gesturi deplasate cum ar fi lovirea adultului care il ingrijeste,
bunica, mama etc, sau adresarea unor cuvinte urate care nu sunt permise nici unui adult educat, totul scuzat
prin varsta frageda si nestiinta.
DECIZII ARBITRARE si de neclintit in legatura cu activitati sau dorinte ale copilului, pretextandu-
se ca el nu stie ce e bine pentru el, adultul stiind mai bine.
• CURMAREA BRUTALA A UNOR DORINTE ARZATOARE ALE COPILULUI pentru ca
adultul are altceva in plan si din dorinta de a-si demonstra autoritatea asupra copilului.
• TRATAMENTUL PARTINITOR SI DISCRIMINATORIU in raport cu ceilalti frati sau copii din
anturaj, compararea copiilor intre ei si scoaterea in evidenta a minusurilor in evolutie a copilului in cauza.
• APLICAREA UNOR PEDEPSE IRATIONALE SI DISPROPORTIONATE pentru orice abatere
de la imaginea-model dorita de parinti.
• SUPRAESTIMAREA SAU SUBESTIMAREA POSIBILITATILOR REALE ALE COPILULUI
datorita necunoasterii etapelor de dezvoltare psihica si fizica in raport cu varsta.
• INTERZICEREA PRIETENIILOR SI A CONTACTELOR SOCIALE cu alti copii din vecinatate
pe motivul ca ar fi nocivi, generatori de experiente negative, de obiceiuri reprobabile, din familii cu statut
social modest etc., ceea ce duce la izolarea copilului, la instalarea unor stari de timiditate, de insingurare
sau la o atitudine discriminatorie fata de cei din jur.
1207
• SUPRAINCARCAREA cu activitati dorite de parinti, dar care nu fac obiectul interesului copilului,
nu-i fac placere, ci il streseaza.
Avand in vedere toate cele expuse mai inainte putem concluziona ca orice actiune de influentare
educativa a copilului izvoraste dintr-o conceptie pedagogica a adultului, implicita sau explicita, sau din
ideea ca influenta pe care o exercita adultul este neaparat pozitiva si ca duce la efectul dorit.
Erorile in influenta educativa a adultilor pot proveni de la principii necorespunzatoare asupra
educatiei, de la idei gresite, prejudecati ori o mentalitate invechita, sau de la un modernism prost inteles.
1208
FAMILIA- PRIMUL „EDUCATOR” AL COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR : ALINA ALEXANDRA CONSTANTINESCU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ALEXANDRU POPESCU TELEGA”
COMUNA TELEGA, JUDEȚUL PRAHOVA
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din punct de vedere fizic, intelectual,
moral și estetic.
1. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor, le asigură hrana şi îmbrăcămintea, îi fereşte
de primejdii, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi, cel mai important lucru, se
îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim de viaţă rațional nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării
sale fizice.
2. Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte în primul
rând limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca
depusă de părinţi în acest sens..
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cunoștințe despre plante, animale, ocupaţiile
oamenilor, obiecte casnice. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le
dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor
fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
învăţare. Aceștia trebuie să asigure copilului rechizite, cărţi de lectură, manuale şcolare, atlase, cât şi nişte
condiţii bune de studiu: un birou, un laptop şi multă linişte pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-
şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze
temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor şi a carnetului de note. Cu alte
cuvinte, atitudinea părinţilor trebuie să fie una intermediară: nici să-l ajute prea mult pe copil, dar nici să
nu se intereseze deloc de rezultatele sale.
3. Educaţia morală a copiilor.
realizarea acestor sarcini părintele este un exemplu pentru copil, un model demn de urmat. Părinţii le spun
copiilor ce e bine şi ce e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste
noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens
moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun prieten și un bun coleg.
Familia este mediul educativ determinant şi sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament
deviant al elevului, prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Concluzionând, modelele de comportament oferite de părinţi, pe care copiii le imită sau le învață,
precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale, constituie primul model social
cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative aplicate în
familie determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor,
comportamentul lor sociomoral.
1209
IMPORTANȚA PARTENERIATULUI SCOALA – FAMILIE
PROF. INV. PRIMAR: CONSTANTINESCU DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALA SCAEȘTI, JUD. DOLJ
Şcoala și familia urmăresc acelaşi scop educativ, formarea tinerilor pentru a deveni personalităţi
multilateral dezvoltate care să poată face faţă dinamicii sociale, schimbărilor profunde şi alese din societate.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesarã unitatea de acţiune, concordaţa dintre mijloacele specifice
de influenţare folosite în aceste două instituţii sociale. În cadrul acestei colaborări, rolul conducător îl are
şcoala.
Colaborarea dintre cadrele didactice şi părinţi se realizează potrivit obiectivelor şi nevoilor educative
ale unei perioade anumite din viaţa copiilor şi a grupului de elevi. Experienţa noastră oferă învăţăminte
valoroase în privinţa alegerii unor obiective adecvate în sfera colaborării cu părinţii. Ele sunt rezultanta
preocupărilor meritorii ale cadrelor didactice, care înţeleg importanţa desfăşurării unei activităţi creatoare
şi sistematice în acest domeniu. Iniţiativele îndreptate spre valorificarea lor sunt însă izolate. Tocmai
această situaţie reflectă, o dată mai mult, nevoia elaborării unei noi programe a muncii educative, în vederea
îmbunătăţirii conţinutului şi strategiilor de colaborare a şcolii cu familia.
La o analiză mai atentă a activităţii cadrelor didactice cu părinţii, apar cu pregnanţă şi deficienţe care
demonstrează necesitatea stabilirii unor noi jaloane fundamentate din punct de vedere ştiinţific, în funcţie
de care trebuie să se organizeze această activitate. Printre cele mai frecvente deficienţe manifestate în
această direcţie, se impun atenţiei noastre următoarele:
- unele dintre obiectivele stabilite nu ţin seama de condiţiile concrete în care decurge activitatea
colectivului de elevi, de particularităţile lor de vârstă;
- persistă acţiunile sporadice, izolate, al căror efect se pierde pe parcurs, deoarece nu sunt integrate
într-o strategie şi nu sunt întărite prin alte activităţi necesare;
- se repetă, an de an, unele acţiuni şi măsuri, în aceeaşi formă rutinieră, cu un conţinut precar şi cu
rezultate nesemnificative pe plan educaţional.
Asemenea carenţe influenţează negativ rezultatele muncii educative, dăunează integrării colectivului
de elevi şi îi stânjeneşte dezvoltarea, atât sub aspect global, cât şi al formării individuale a elevilor, ca
membri ai grupului.
Pornind de la realităţile şi exigenţele actuale, considerăm că sistemul nostru de colaborare între şcoală
şi familie trebuie să asigure:
• Stabilirea obiectivelor şi acţiunilor specifice în funcţie de obiectivele generale ale educaţiei şi de
condiţiile concrete ale organizării procesului instructiv-educativ;
• Colaborarea şcolii cu familia în vederea asigurării unității influenţelor educative asupra elevilor,
continuității în educaţie de la o etapă la alta, a fiecărui elev în parte.
Considerăm că pe aceste coordonate se poate asigura şi îmbunătăţirea formelor de cooperare între
şcoală şi familie, adaptate cerinţelor specifice societăţii democratice în curs de afirmare. Este bine cunoscut
faptul,că modalitatea prin care oamenii pot fi determinaţi să se implice în viaţa şcolii pe căi formale este să
fie implicaţi mai întâi pe căi informale.
Implicarea informală înseamnă participarea la activităţile unui grup de lucru din şcoală sau ale unui
comitet, la nivelul căruia se iau decizii care privesc şcoala, cum ar fi: consiliul de administraţie, consiliul
părinţilor, grupul de sprijin al unui proiect, un grup de lucru din şcoală care se ocupă de diverse aspect.
Organizarea eficientă a lectoratelor cu părinţii este un aspect foarte important, ce trebuie avut în
vedere. Fiecare om este unic în felul lui. Este indicat să li se prezinte părinților câteva aspecte care
influențează reușita în viață și care pot, sau nu pot, fi influențate de educație dar de care educația și instrucția
trebuie să țină seama (de exemplu, temperamentul, aptitudinile și caracterul). Trebuie ca părintele să
cunoască posibilitățile copilului și să nu-l suprasolicite riscând un eșec școlar, sau să nu se mulțumească cu
rezultate mediocre acolo unde ele pot fi mai bune. Este important ca părintele să-și cunoască copilul pentru
a ști către ce școală și, mai târziu, către ce profesie să-l îndrume pentru a reuși în viață.
După prezentarea temelor se pot face dezbateri dacă părinții au neclarități. Pe lângă astfel de teme, în
cadrul lectoratelor cu părinții se pot aborda teme cerute de părinți sub formă de dezbateri (exemplu: teme
legate de realizarea unor sarcini școlare sau de formarea unui stil de muncă independent). O colaborare mai
1210
strânsă între școală și familie va duce la realizarea scopului final al activității educative, de formare a unei
personalități creative și autonome.
Şedinţa cu părinţii este eficientă dacă se respectă următoaele aspecte:
• toţi părinţii au aflat de şedinţă (prin scrisori şi mesaje trimise prin copii şi chiar prin telefon);
• este stabilită în concordanţă cu programul părinţilor;
• este făcută în parteneriat (prin schimbarea permanentă a rolurilor de preşedinte şi secretar);
• se pune accent pe aflarea preocupărilor părinţilor şi alocarea timpului pentru discutarea acestora;
• se invită cadrele care predau la clasă pentru a răspunde la întrebări şi a lămuri diverse probleme;
• întâlnirea se transformă în experienţă pozitivă.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• ajută profesorii în munca lor;
• perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor;
• îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar;
• îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor;
• dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor;
• facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii;
• oferă servicii şi suport familiilor;
• creează o atmosfera mai sigură în şcoală;
• ajută la managementul şcolii.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţină rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe treptele superioare ale
învaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi
în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice. În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un
element esenţial în cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte
competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică profesională.
Problemele cele mai spinoase par a fi cele legate de particularităţile de vârstă ale copiilor, de
aprecierile părinţilor faţă de situaţia şcolară, de gradul supravegherii copiilor în familie şi, în general, de
atmosfera creată în colectivul familiei, în sistemul măsurilor comune ale şcolii cu familia trebuie avute în
vedere toate aceste aspecte. Este necesară deci o colaborare strânsă între şcoală şi familie, între familie şi
şcoală, care să ducă la realizarea scopului final al activităţii educative, de formare a unei personalităţi
creative şi autonome.
Bibliografie:
1. Pescaru, Băran, Adina, Parteneriat în educaţie ,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
2. Anghel, Elena, Psihologia educației pe tot parcursul vieţii, Editura Renaissance, Bucuresti, 2010.
3. Popescu,Neveanu Paul, Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990.
1211
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. CONȚESCU CARMEN MARCELA

GRĂDINIȚA P. P. RIKI-PRIKI, REȘIȚA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
1212
EDUCAȚIA PRIMITĂ ÎN FAMILIE
PROF. COPOLOVICI DINA

GRĂDINIȚA P. P. NR. 4, LUGOJ, TIMIȘ
„Dacă n-ai șapte ani de-acasă

Degeaba mai faci studii universitare”
(Mihai Cucereavii)
De ce cei 7 ani de acasă? Mulţi dintre părinţii tineri ar putea să îşi pună această întrebare. Ce copil
mai stă 7 ani, în vremurile de azi, numai cu părinţii lui? Chiar dacă are bunici sau dacă unul din părinţi
lucrează, tot trebuie să facă cel puţin grupa pregătitoare pentru a putea fi înscris la şcoală. Aproape toţi
părinţii au auzit această formulă în viaţa lor şi ştim bine că nu s-a referit niciodată la timpul petrecut în
aceşti ani doar lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care au primit-o de la aceştia.
acasa”. Spunem astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe. În special la vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană
foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt
frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi că mâncăm tot ce ne
dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii
de sine.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o
– nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine crescut nu înseamnă
peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale
fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
BIBLIOGRAFIE:
• ”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
• ”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973
1213
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRESC. CORCODEL MARIA

GRADINITA „CONSTANTIN LAZAR” NEGREA, COMUNA SCHELA
Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai mult
valorile tradiţionale. Acest lucru este pus în evidenţă de „anarhia morală specifică tineretului cu „eterna”
lui pornire spre atitudini nonconformiste.
Alterarea comportamentului – în acte şi atitudini – îşi află rădăcinile la etapa de vârstă preşcolară,
când formarea copilului este fie defectuasă, fie carenţială sub aspect civic, moral. O tot mai mare libertate
a copiilor, lipsa de supraveghere, de formare intenţionată şi conştientă din partea părinţilor (pusă de cele
mai multe ori pe seama lipsei de timp) par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale
comportamentului nedorit la copil.
Bunul-simţ, buna cuviinţă şi comportamentul corect în societate nu pot fi separate de moralitate, căci
o conduită frumoasă este morală, iar ceea ce este moral este frumos. Între ele, politeţea se constituie într-
un imperativ al convieţuirii sociale, atitudinea pe care o presupune rămânând un îndemn pentru respectarea
regulilor de convieţuire socială.
Bunele maniere se învaţă din copilărie, începând cu primul cuvânt rostit de prunc şi se constituie într-
un imens „bagaj” incomensurabil, denumit „cei 7 ani de acasă”. Acestea contribuie la formarea noastră ca
oameni, la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi. Omul va învăţa să aibă un comportament natural şi
agreabil, adică o purtare civilizată, numai respectând nişte reguli care s-au impus şi modificat de-a lungul
timpului.
Bunele maniere cuprind o mulţime de convenţii având toate un numitor comun: a nu-l deranja pe
semenul tău, ci a-l face să se simtă bine în preajma ta. Nerespectarea acestora este sancţionată de fiecare
om înzestrat cu o minimă doza de bun-simţ. Nu există legi care să pedepseasccă pe cei ce râd zgomotos, pe
cei ce vorbesc continuu şi deranjant, pe cei ce strigă de la etaj copilul aflat în faţa blocului sau pe cei ce
stau nepermis de mult într-o vizită. Vine o zi în care observă că vecinii îl salută cu răceală evitând să le
vorbească şi chiar proprii copii par jenaşi de felul cum vorbesc. Niciodată nu e prea târziu să învăţăm ceva
bun, însă cu cât se învaţă mai devreme ce se cuvine şi ce nu, ce se cade şi ce nu, ce se face şi ce nu, viaţa
noastră va fi mai ferită de surprize dezagreabile.
Trăim într-o epocă în care nonconformismul este la modă, dar să nu sărim peste o etapă obligatorie,
aceea a cunoaşterii normelor conformismului. Bunele maniere sunt apanajul omului care işi cunoaşte exact
locul în care trăieşte.
Este necesar ca încă de la acestă vârstă să învăţăm omul-copil cum arată şi cum se poartă un om
manierat, să-l învăţăm „bunele maniere”.
BIBLIOGRAFIE:
Grigore A., Crivac M., Haţegan M., (2010), Să învăţăm bunele maniere!, Editura Ars Libri, Argeş
Revista Învăţământul Preşcolar, nr. 2/2007
1214
EDUCAŢIA COPIILOR ÎN FAMILIE
PROF. CORÎCI MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ FILIAŞI
In educarea ,,puiului de om”, părintii, educatorii, şcoala şi societatea, în general, sunt mijloace
importante de educaţie şi instrucţie.
Printre problemele importante ale învăţământului în aceasta etapa de schimbare şi modernizare
rapidă se găseşte ţi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între care familia ocupa un loc
privilegiat. Familia, prima şcoală a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinte, primele deprinderi
familial.
Ca prima verigă a sistemului educativ familia are responsabilităţi clare si diverse.
Intrebarea care se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilitatilor
educative, daca este pregatită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent
responsabilitatile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogica, experienţă.
Factorii care influentează azi mediul educativ sunt:noua concepţie care se cristalizează asupra
educaţiei ca serviciul social şi extinderea mass-media(T.V). Părinţii trebuie să-şi întărească fundamentarea
relaţiilor pe baza dragostei lor faţă de proprii copii şi pe dorinta lor ca acestia să aibă performante şi succes
în viaţă. Aceasta nu se poate realiza daca părinţii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educaţia
copilului este factorul principal care dezvolta personalitatea lui. In educaţia copiilor trebuie să existe între
părinţi întelegere şi acord in diferite probleme si de aici decurg normal si celelalte.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii
Voi enumera câteva din posibile atitudini şi comportamente ale părinţilor şi implicatiile lor în
intampla in cazul in care părinţii aplica copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
si efectiv de parinti şi îşi cautşîntelegerea şi afectivitatea în altă parte. Aşa se nasc,,găştile “ şi ,,bandele”
de minori. Mai grava este situatia când părinţii sunt împărţiţi în ,,tabere”: unul sever şi unul indulgent.
Astfel se formeaza viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personaliate pe care nu şi le doreşte niciun
părinte pentru copilul său.
*,,Familia permisivă” stă la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va
fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce
părinţii, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează şi se încadrează cu mari dificultăţi în colectivele de
şcoală sau mai târziu la locul de muncă.
*,,Familia rigidă” prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereuşită şi sancţiune. Profesorul trebuie să intervină, după ce cunoaăte situaţia reală, prin vizite la
domiciliu, discţii cu părinţii (în particular, nu în şedinţe) sugerându-le cu discrete, tact şi calm în ce mod şi
sub ce forma se poate atenua şi echilibra severitatea.Profesorul trebuie să fie postura sfătuitorului şi nu a
judecătorului.
*,,Familia libertină” creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întarzia sau împedica
maturizarea sociala a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi.
Profesorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranţa de sine în sensul obţinerii unor rezultate bune la
1215
învăţătura, capacitatea de decizie, spiritul de independenţă. Punerea ferma în gardă a părinţilor în legătură
cu pericolul evoluţiei nefavorabile a copiilor este posibilă şi necesară.
Părinţii trebuie să înţeleagă bine relatia dintre faptă şi măsura ei educaţională. In climatul educaţional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea şi blândeţea, afectivitatea şi sobrietatea, larghetea şi
strictetea ) toate însă cu măsura şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum şi ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”
BIBLIOGRAFIE:
1. Colecţia revistelor,,Tribuna”
1216
EDUCAŢIA - ÎNTRE FAMILIE ŞI ŞCOALĂ
PROFESOR CORICI SIMONA

COLEGIUL NATIONAL”TUDOR ARGHEZI”
TG. - CARBUNESTI, GORJ
Educaţia în şcoala viitorului ar trebui să pună accentul pe managementul clasei( dimensiunea

ergonomică, dimensiunea psihologică, socială, inovatoare). De exemplu, o şcoală numită „a viitorului”
există în Philadelphia. Acolo copiii intră în clădirea şcolii prin dreptul unui detector invizibil de metale.
Deschid dulapurile personale cu carduri inteligente, îşi lasă hainele şi îşi iau laptopurile personale. N-au
caiete de notiţe, nici cărţi, nici auxiliare didactice. Pot acesa orice colţ al campusului de pe terminalul
personal, dotat cu conexiune wireless. În această instituţie, Microsoft pregăteşte următoarea generaţie de
specialişti în materie de tehnologie. Cantina şcolii este un elegant restaurant cu autoservire, de unde elevii,
cu nişte carduri speciale, îşi pot cumpăra trei mese pe zi. Aceleaşi carduri calculează numărul de calorii al
fiecărui elev. În loc de tabla clasică profesorii folosesc un „smart board”, o tablă inteligentă. Elevii dau
evaluările pe laptop. Dacă nu reuşesc să răspundă corect, sunt redirecţionaţi către lecţiile de recuperare. De
asemenea, copiii au şi orare personale online în care sunt stabilite întâlniri cu tutorii. Nu există bibliotecă,
ci un centru de instruire, unde toată informaţia este digitală. Elevii nu parcurg materii propriu-zise, ci discută
pe marginea unor probleme de viaţă reală. Teoria este mai puţin importantă. Totul e să ştii să te descurci în
viaţă.
Având în vedere acest model de succes, în societatea românească educaţia şi învăţământul trebuie
reînnoite, completate, adaptate, astfel încât să putem vorbi despre o permanentă inovaţie şi creaţie în
activitatea didactică. Obiectivul şcolii ar trebui să fie acela de a promova creativitatea ca factor cheie în
dezvoltarea competenţelor personale, antreprenoriale şi sociale, prin învăţarea pe tot parcursul vieţii. De
aceea, prioritar într-o școala a viitorului este informatizarea. Softul educaţional, reprezentat de anumite
programe informatice, special dimensionate în perspectiva predării unor teme specifice îndeplineşte două
condiţii esenţiale: şcoala viitorului trebuie să placă, dar să fie şi eficientă. Din această perspectivă, utilizarea
calculatorului în procesul instructiv-educativ ar ușura îndeplinirea scopurilor şi idealurilor educaţionale. De
asemenea, ar reprezenta şi o metodă mai plăcută pentru elevi, care apreciază întotdeauna noutatea şi
ineditul.Deşi aceştia au fost obişnuiţi cu metodele clasice de predare, cele noi le-au atras mereu atenţia şi
s-au dovedit a fi mai eficiente. Educatorii trebuie să fie conştienţi de importanţa calculatorului. Formarea
capacităţii de a-l utiliza nu îi este necesară elevului doar în procesul de învăţământ, ci îl poate ajuta şi în
activitatea extraşcolară. Asemenea capacităţi, ca cele de a lucra pe calculator, se cer din ce în ce mai mult,
chiar şi în momentul angajării, precum şi cunoaşterea unei limbi străine, cel puţin.
De asemenea, într-o şcoală a viitorului, ar trebui respectat dreptul tuturor copiilor la învăţătură.
Principiul discriminării ar trebui eliminat, precum şi cel al izolării copiilor cu nevoi speciale. În România
însă, principiul incluziv este aproape inexistent. Experienţa ţărilor europene demonstrează cu rezultate
concrete că acest lucru este realizabil. Pentru că incluziunea este unul dintre punctele de bază ale şcolii
viitorului, ar trebui îndeplinite o serie de obiective: valorizarea egală a tuturor elevilor şi a personalului;
creşterea participării tuturor elevilor la educaţie, reducerea celor excluşi din cultură; restructurarea culturii,
astfel încât ele să răspundă diversităţii elevilor din localitate; înţelegerea diferenţelor dintre elevi,
recunoaşterea dreptului elevilor la educaţie în propria localitate; creşterea rolului şcolii în construirea
comunităţilor, precum şi în creşterea performanţelor; cultivarea unor relaţii de susţinere între şcoli şi
comunităţi.
Fiecare copil este unic în felul lui, iar şcoala trebuie să se adapteze, pentru că şcoala viitorului
reprezintă o şcoală în diversitate. Copiii cu cerinţe educative speciale trebuie acceptaţi în clase cu copii fără
deficienţe şi valorizaţi în funcţie de capacităţile lor. Promovarea sănătăţii şi a stării de bine a elevului
determină o dezvoltare optimă din punct de vedere somatic, fiziologic, emoţional, social şi spiritual. Este
foarte important ca în formarea unui stil de viaţă sănătos pentru şcolari să se pună accent pe: autocunoaştere
şi construirea unei imagini pozitive despre sine. Pentru abordarea creativităţii în procesul educaţional,
elevul trebuie să fie încurajat să gândească independent şi să îşi asume responsabilităţi în demersul său
formator. Evaluarea pentru asigurarea calităţii trebuie să identifice nivelul de pregătire al elevilor şi să ne
ajute să descoperim componentele ce au nevoie de sprijin în dezvoltare. Este importantă realizarea unui
1217
echilibru dinamic între evaluarea scrisă şi cea orală. Cea orală, deşi necesită mai mult timp, prezintă
avantaje deosebite: realizarea interacţiunii elev-profesor, demonstrarea stadiului de formare a unor
competenţe prin intervenţia cu întrebări ajutătoare, demonstrarea comportamentului comunicativ şi de
interrelaţionare al elevului, etc. Este necesară şi folosirea, mai des, a metodelor de autoevaluare.
In concluzie, şcoala viitorului trebuie să ţină cont atât de ţelurile profesorilor, de obiectivele
programelor, dar şi de preferinţele şi necesităţile elevilor, fără a face abstracţie de nevoile de ordin tehnic,
financiar, material.
Bibliografie:
Ionescu M., Radu I., „Didactica modernă”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Gherguţ Alois, „Managementul general şi strategic în educaţie”, Editura Polirom, Iaşi, 2007
Cerghit I., „Sisteme de instruire alternative”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Gherguţ Alois, „Sisteme de psihopedagogie specială”, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Gherguţ Alois, „Psihologia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată.”, Editura
Polirom, Iaşi, 2001
Articolul „Inovaţie şi creaţie în activitatea didactică”, în cadrul Simpozionului naţional „Şcoala-
moment zero pentru o societate a cunoaşterii”, 30 mai 2009
1218
CLIMATUL AFECTIV ÎN FAMILIE ŞI GRĂDINIŢĂ
CORNEA ANCA TEODORA, PROF. ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR,

ŞCOALA GIMNAZIALA „AVRAM IANCU”,
ORADEA- STRUCTURA G.P.P.NR.44
Familia este unul din factorii care prin legea nescrisă a naturii, dar şi prin legea scrisă a drepturilor
omului, are obligaţia de a oferi un climat fundamental atât afectiv, cât şi ocrotitor. Deoarece cea mai mică
tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în comportamentul copiilor, trebuie
să acordăm o deosebită importanţă unor situaţii de acest gen, cum ar fi:
iubirea tiranică a părinţilor pentru copii- determină dependenţă exagerată şi astfel imaturitate
ambivalența afectivă manifestată fie prin:
- acordare neechilibrată a afecțiunii din partea celor doi părinţi (când unul îl ceartă, celălalt îl apără)
- neconcordanţa dintre mesaje - double bind - (părintele îi spune copilului că-l iubeşte, dar nu o şi
demonstrează)
indiferenţa afectivă manifestată prin:
- divorţ
- absenţa afectivă a părintelui (deşi prezent fizic, părintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru
copil)
Experimentele realizate de cercetătorul psiholog E.B.Hurlock au demonstrat că cea mai bună metodă
de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda, încurajarea, în timp ce cearta, bătaia, critica dacă
sunt continue se soldează cu destructurări ale personalităţii, chiar cu nesupunere în faţa autorităţii, iar cea
mai dureroasă formă de raportare la succesul şi eşecul adolescenţilor este nepăsarea, ignorarea, pentru că
aceasta nu determină trăiri psihice afective pozitive sau negative şi se soldează cu sentimentul izolării şi
nepăsării.
Caracterul protector al familiei se caracterizează prin sentimentul securităţii, al susţinerii, al
echilibrului, sentimentul de a trăi în linişte. In acest sens câteva situaţii cu efecte negative sunt:
certuri, violenţe, agresivitate verbală şi fizică în cadrul familiei. Statisticile arată că peste 70% dintre
copiii delincvenţi provin din aceste medii. Astfel de comportamente pot determina şi fuga de acasă, mai
ales în adolescenţă.
divorţul sau separarea părinţilor - în urma lor copilul fiind supus unor motivaţii, tendinţe şi norme
contradictorii care împiedică dezvoltarea psihică corespunzătoare
Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează
prin educaţie, având o mare influenţă asupra personalităţii, sistem care se dezvoltă până spre 20 de ani.
Datorită faptului că din 24 de ore /zi copilul îşi petrece în cadrul familiei cele mai multe ore, punând în
calcul şi zilele de weekend, familiei îi revine o importanţă majoră în educaţie. Deci, este deosebit de
important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de responsabilităţile lor în educarea şi formarea
copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă a familiei cu cea a grădiniţei.
Astfel de sarcini şi responsabilităţi sunt:
• asigurarea subzistenţei şi educaţiei
• educarea şi dirijarea comportamentului în concordanţă cu standardele socio-culturale
• realizarea unei relaţii de comunicare şi aceasta nu doar la nivel faptic
• corectarea erorilor de comportament
• comunicare verbală despre noţiunile de “bine” şi de “rău”
- prin oferirea de modele proprii - exemple personale ale părinţilor (nu le putem cere copiilor să facă
ceea ce părinţii înşişi nu fac)
- prin a nu cere copiilor să mintă în diverse situaţii pentru a absolvi pe părinte de anumite
responsabilităţi
• susţinerea afectiv - morală - recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu înseamnă
blamarea sa în caz de eşec, ci stabilirea unei relaţii de iubire, respect şi încredere reciprocă, încurajarea în
a persevera.
1219
• acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbările din cadrul ei - pentru
că cei care participă la depăşirea cu succes a unei crize de familie au ulterior o mai mică vulnerabilitate la
stres
• informarea în legătură cu particularităţile vârstei pe care o are copilul (de la specialişti, profesori,
mass-media etc.)
1220
RELAȚIA ȘCOALA - FAMILIE PENTRU O EDUCAȚIE REUȘITA A
TINEREI GENERAȚII
PROF. CORNESCU FLOAREA

ȘCOALA GIMNAZIALA „ALEXANDRU ȘTEFULESCU”,
TG – JIU,GORJ
Părinții, copiii şi comunităţile se influențează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o
primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul
intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc
aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Un parteneriat şcoală- familie este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe
şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și viață
ale copiilor.
Parteneriatul între școală și familie și-a demonstrat eficiența pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-
au respectat anumite condiții de realizare a acestuia: părinții să fie percepuți de către cadrele didactice ca
persoane active și valoroase pentru educarea copiilor; părinții să se implice în mod concret în luarea de
decizii referitoare la activitațile extrașcolare, la modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale;
responsabilitatea pentru evolușia copilului să fie impartita intre scoala si familie.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul lui de comportare
în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activitații pedagogice de la școală și invers –
activitatea de la școală este o continuare a activității de acasă.
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul copiilor
lor, dar, in același timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenită.
Este o sarcină a școlii, a învațătorului, în special, să identifice situațiile „dificile” din famiile copiilor,
să dirijeze strategiile educative în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relatîa de
parteneriat școală – familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare.
BIBLIOGRAFIE
2. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E.D.P., Bucureşti, 1974;
1221
PROF. INV. PREȘCOLAR COROLEA-UNGUREANU GINA

G.P.P. ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFANT, DOROHOI
PROF. INV. PREȘCOLAR CHIȚAN ELENA-CRISTINA
G.P.P. ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFANT, DOROHOI
persoane ori a unui copil ne gândim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicam astfel considerând că nu a primit o educatie potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
Aceasta expresie definește însă tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioadă de timp este considerata „culmea achizițiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
etc.
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul îți petrece cel
lui.
Ce pot învața copiii în cei șapte ani?
1222
Bibliografie:
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
1223
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE- CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ EDIȚIA 2020
CORPAȘ LIVIA MARIA, ȘCOALA GIMNAZIALA PILU
Cei șapte ani de acasă reprezintă educația pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilul au un rol foarte important în
formarea copilului ca adult.
Un copil bine crescut, care și-a însușit nomele unui comportament civilizat, adaptat regulilor
societății este un copil care cunoaște normele bunelor maniere. Bunele maniere sunt regulile morale atât de
potrivite atunci când copilul se află în colectivitate. El va ști cum să se comporte și mai ales să trasmită mai
departe propriile valori. Principile de viață asimilate în familie sunt foarte importante pentru copil, de aceea,
familia trebuie să încerce ca încă de mic să îl ajute să iși însușească regulile unui comportament civilizat.
Această regulă a celor 7 ani de acasă nu constă intr-o terorie care trebuie învățată pe dinafară și pentru
care trebuie studii de specialitate, ci mai degrabă reprezintă un cumul de experiențe frumoase, petrecute
alături de cele mai dragi persoane implicate în creșterea și educarea copilului, părinții.
Încă din primii ani de viață, copilul preia de la părinți atitudini, gesturi, limbajul, exemple de
comportament. Toate acestea cer calm, înțelegere,răbdare, dragoste față de copil. Nu teama și nici frica nu
trebuie să-l determine pe copil să facă fapte bune.Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de
conduită bazat pe egala respectare atât de copil cât și de părinți.Părinții trebuie să devină conștinenți de
influența pe care o exercită în viața copilului, să cunoască că educația dată propriului copil este diferită de
cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit.
Cei șapte ani de acasă își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine copilul mai tarziu și anume-
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse atitudini
și preferințe, cu un comportament normal sau deviant.Așa cum ne creștem și ne educăm copiii, așa cum ne
comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copii cresc și se formează în viață într-un univers
creat de părinți.
Așadar, cea mai mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață o au părinți. Aceștia le transmit
celor mici propriile valori pe care le urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate. Este foarte
important să le transmitem copiilor regulile pe care le considerăm necesare pentru a deveni un om
respectuos și demn de respect, un copil civilizat, educat care să fie oglinda noastră, a părințiilor.
1224
IMPORTANŢA CELOR
ÎNV. COSMA DANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „DIMITRIE CANTEMIR”, BAIA MARE
JUD. MARAMUREȘ

nevoile.
sănătos.
1225
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
1226
CEI SAPTE ANI DE ACASA !
PROF. COSMA RALUCA

SCOALA GIMNAZIALA BERGHIN, BERGHIN, JUD. ALBA
nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului,
imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului.
„Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să
indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru
mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în
special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi
să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a
putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună
tuturor «tu»“.
relaţionare socială - sintetizează psihologul.
1227
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI IN FAMILIE
PROF. INVAȚAMANT PREȘCOLAR - COSTA SOFIA

UNITATEA – GRȘDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT BARU
Copiii care nu au avut parte de afecțiunea părintească, când devin adulți, pot avea probleme cu
interrelaționarea umană, cu atașamentul față de alte persoane. Invață-ți copilul să fie activ, încurajează-l
să se implice în diverse activități educative, să fie obișnuit să facă parte dintr-un grup, să socializeze,
chiar dacă ai tendința de a-l apăra de răutatea altor copii. Protejarea copilului în mod excesiv mai mult îi
dăunează decât îi face bine, amitște-ți că și tu, când erai copil, ai întâlnit obstacole de care ai trecut cu bine.
Nu îl răsăța prea mult, deoarece riști să îi creezi un comportament nedorit precum: comoditatea,
dependența, narcisismul, egocentrismul, lăcomia, chiar și tendința de a fi un mic lider, care nu mai respectă
autoritatea unui adult. Învață-l să aprecieze lucrurile pe care le are, iar atunci când își dorește ceva, să fie
întelegător dacă nu poți să îi obții acel lucru prea curând și să știe că trebuie să ofere și el ceva în schimb.
Dacă se răstește la tine și bate din picior, nu ridica tonul la el, nu te enerva, încearca să-ți menții
starea de calm și să discuți cu el ca de la egal la egal, să simtă că poate vorbi cu tine când are vreo
problema și să știe ca este înțeles. Copiii își exprimă în diverse moduri frustrarea dacă nu sunt înțeleși,
iar tu, ca părinte, trebuie să îi dai mereu exemple, să îi arăți că starea de agitație, de nervozitate nu duce
la nimic bun.
Chiar dacă te supară ceva, încearcă să nu-ți schimbi comportamentul față de copil din cauza
stresului de la muncă ori din alte motive, pentru că, fără să vrei, îl poti afecta pe el și legătura afectivă dintre
voi. La urma urmei, el nu este vinovat pentru problemele tale, nu are de unde sș stie cât efort depui pentru
creșterea lui sau că-ți vine să plângi de nervi când ai dificultăți la locul de muncă sau relațiile cu membrii
familiei nu sunt tocmai bune.
Copiii sunt influețati de ceea ce se promovează la televizor și prin reviste, desene din ce în ce mai
deficitare din punct de vedere educativ, videoclipuri cu conținut indecent pe care un copil nu ar trebui să le
urmarească și nici să asculte muzica respectivă, pentru că nu au nimic constructiv.
Draga părinte, dacă îți pasă cu adevărat de educația copilului și de binele lui, învață-l că acele
lucruri nu sunt bune și explică-i aceste lucruri. Nu este ușor, dar el trebuie să știe să distingă binele de
rău, să învețe că așa nu va deveni un om inteligent, deosebit, ci pur și simplu va fi ca ceilalți. Fă-l să se
simtă mândru că este un copil bun, cuminte, inteligent, silitor, bine educat. Arată-i că nu trebuie să îi fie
rușine de el însuși. Laudă-l atunci când face lucruri bune, când învață, când are o atitudine pozitivă,
arată-i că te bucuri pentru el, nu face greșeala să fii indiferent față de realizările sale.
Ajută-l când vezi că nu îi reușește ceva, vorbește cu el despre problemele lui și găsiți împreuna
soluții. Cere-i părerea despre cutare lucru, astfel își va dezvolta limbajul, imaginația, gândirea și va dobândi
capacitatea de a analiza situațiile, de a le compara. Noi, adulții, uităm să mai fim copii în sufletul nostru și
ne mirăm de ce copilul se îndepartează de noi și își construiește lumea lui. Nu te teme să trăiești ca un copil,
învață să reintri în lumea copilăriei, pentru a vedea ce este în inima copilului tău și pentru a-l cuceri și
îndruma pe drumul cel bun.
Adu-ți aminte ce imaginație bogată aveai când erai copil, de poveștile și desenele prin care-ți
trăiai copilăria și explorează împreună cu el lumea lui, ce va deveni lumea voastră. Colaborează și cu
membrii familiei, iar dacă observi că nu vor să coopereze, nu arata de față cu copilul tău nemultumirea față
de ei. Discută în particular cu ei, într-un mod civilizat și explică-le că e important să fiți o echipă și să
contribuiți împreună la educțtia lui.
Dacă știi că nu sunt receptivi și nu vor să se implice, străduiește-te să îi oferi copilului o lume
frumoasă, dezvoltându-i anumite calități precum: bunătatea, altruismul, empatia, hărnicia, perseverența,
optimismul, răbdarea, întelegerea, ajută-l să devină un om deosebit, cu principii și valori morale, să fie
mândru de realizările sale și nu în ultimul rând, să învețe să aprecieze și cele mai mărunte lucruri ale vieții
care pot deveni cele mai frumoase, să se simtă iubit și să știe să iubească la rândul lui. Ăsta e cel mai
important lucru în viață, nimic altceva nu mai contează când copilașul tău îți oferă în dar inima lui
și te invită în lumea sa, când vezi că într-o zi îți multumește pentru că l-ai ajutat să fie un om deosebit.
1228
IMPORTANTA DEPRINDERILOR FORMATE IN
„CEI SAPTE ANI DE ACASA”
COSTE VALERIA
„O,om,ce mari răspunderi ai de tot ce faci pe lume,de tot ce spui în scris sau grai,de pilda ce la alţii
dai,căci ea,mereu,spre iad sau rai pe mulţi o să îndrume.” Traian Dorz
Prin comunicare se realizează schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi
semnificaţii, în vederea obţinerii unor modificări la nivelul unui individ.Comunicând şi făcând lucrurile
bine vom determina copilul să facă la fel.Copilul este în perioada când va face ce vede la cei apropiaţi.
Comunicarea între părinte şi copil în această perioadă este foarte importantă,un părinte bun este o
persoană fericită,pentru că face lucrurile bine îşi inspiră copilul să aibă tărie de caracter şi înţelepciune în
gândire.
În trecerea prin viaţă adeseori oamenii sunt caracterizaţi şi după” Cei şapte ani de acasă”,dar anii
aceştia sunt percepuţi diferit după experienţele trăite în copilărie şi după modelul de convieţuire pe care l-
a avut în familie fiecare.
Cred,însă,că pentru cei mai mulţi oameni „cei şapte ani de acasă”înseamnă zâmbetul şi vocea caldă
a mamei care sunt primele lucruri pe care le-au perceput când au deschis ochii spre viaţă şi care i-au însoţit
pe tot parcursul vieţii.Înseamnă vocea hotărâtă şi totuşi blândă a tatălui.Înseamnă strădania şi munca lor
neobosită pentru a-ţi asigura ţie,copilului,o viaţă liniştită,fără griji şi lipsuri şi convingerea că eşti în
siguranţă.
O,omule,respectul şi recunoştinţa faţă de părinţi este o obligaţie pentru tine oriunde te-ai afla.Cei
şapte ani de acasă înseamnă bucuriile trăite împreună cu fraţii şi cu cei apropiaţi ai tăi într-o copilărie fericită
şi irepetabilă.Iar înţelegerea şi pacea între fraţi trebuie să rămână sfântă pe tot parcursul vieţii.
Ne rămân adânc impregnate,lucrurile pe care le-am învăţat în familie,acele deprinderi sănătoase pe
care nu le uităm niciodată. „Cei şapte ani de acasă”înseamnă respectul învăţat de la părinţii tăi ca să-l dai
tuturor şi celor de vârsta ta şi celor tineri şi celor bătrâni :să saluţi cu respect pe toată lumea,să ajuţi după
puterile tale pe cel aflat în nevoie,să nu batjocoreşti şi să nu umileşti pe cei cu defecte fizice,pe săraci sau
pe bătrâni,să nu vorbeşti necuviincios,să nu fii agresiv nici în vorbe nici în fapte,să nu râvneşti la lucrurile
altuia,să nu te bucuri de răul nimănui,să-ţi ceri iertare atunci când greşeşti.
O,omule,respectul faţă de semeni să-ţi fie deviză şi să te călăuzească în toate zilele vieţii tale.
„Cei şapte ani de acasă”înseamnă duminicile şi sărbătorile în care, împreună cu părinţii, ai mers la
Biserică ,ai învăţat să te rogi şi ai aflat că întotdeauna este Cineva acolo sus care te vede ce faci şi te ajută
atunci când îţi este greu.
O,omule,nu uita aceste învăţături,pentru că în viaţă îţi vor fi de mare folos.
„Cei şapte ani de acasă”înseamnă să înveţi să munceşti după puterile tale,acasă sau la şcoală,şi să-i
respecţi pe cei care muncesc .Dacă de copil vei înţelege că numai după munca ta vine răsplata dreaptă,nu-
ţi va fi greu în viaţă ca prin muncă cinstită să-ţi câştigi bunăstarea,demnitatea şi respectul celor din jurul
tău.
Cei şapte ani de acasă înseamnă să înveţi să te fereşti singur de cei care te îţi dau sfaturi rele,te
îndeamnă să faci fapte urâte, care să te compromită ca om şi să atragă după sine pedepse apăsătoare. Dacă
aceste învăţături se vor înrădăcina în mintea ta încă din copilărie,împreună cu cele pe care le vei mai aduna
pe parcursul vieţii,îţi vor fi de mare folos ca să-ţi croieşti un drum drept prin viaţă.
O,omule,ţine minte şi păstrează ca pe o comoară scumpă,toate învăţăturile din” cei şapte ani de
acasă”şi vei avea întotdeauna o călăuză bună şi înţeleaptă în viaţă.
Samuel Smiles spune: ”Seamănă un gând şi vei culege o acţiune:seamănă o acţiune şi vei culege o
deprindere;seamănă o deprindere şi vei culege un caracter;seamănă un caracter şi vei culege un destin.”
1229
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1.Constantin Dulcan.”Inteligenţa materiei” Ed. a lll-a Cluj-Napoca Eikon,2009
2.Franklin Covei „Cele şapte deprinderi ale persoanelor eficace”Bucureşti
3.Nicolae Steinhardt “Dăruind vei dobândi” Edit.Mănăstirii Rohia 2005
4.Philippe Turchet “Sinergologia de la limbajul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt” Editura
Polirom ,2015
5.Robin S. Sharma “Învăţături spirituale pentru familia ta” Editura Vidia, Bucureşti 2010
1230
PROFESOR, COSTENAR VIORICA,

SCOALA GIMNAZIALA ,,VASILE ALECSANDRI” BAIA MARE
acasa”. Spunem astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori
reguli de politete.
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Se numesc „cei sapte ani de acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
Copilul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
modul de a raspunde la mediu se pot observa .in timp,la copil,asemeni unei oglinzi.
nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru
ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Copiii in cei sapte ani pot invata urmatoarele:
– ordine;
– igiena;
etc);
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:– spiritul de
competitie;
– altruismul;
– cooperarea;
1231
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, trebuie sa ne gandim mai intai la ceea ce se
ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptata de catre ceilalti.
1232
IMPORTANŢA CELOR
ÎNV. COSTIN LACRAMIOARA

ŞCOALA GIMNAZIALA „M.C.EPUREANU”, EPURENI
COM. EPURENI, JUD. VASLUI
nevoile.
sănătos.
1233
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
1234
,,CEI 7 ANI DE ACASĂ,,
PROF. ÎNV. PREŞC. COTEŢ EUGENIA IULIANA

GRĂD.CU P.N.NR.1 FURCENII NOI, JUD.GALAŢI
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
1235
SUNT DASCĂL, DAR ŞI PĂRINTE
( EXPERIENTE IMPARTASITE)
PROF. ÎNV. PRIMAR COTEŢ GHEORGHIŢA

LICEUL TEORETIC „IONITA ASAN”, CARACAL-OLT
„ Copilul meu reprezintă centrul existenţei mele şi depinde de mine în totalitate. Eu, ca părinte, sunt
responsabil pentru a-i asigura un cămin echilibrat şi plin de dragoste, o bună creştere şi o bună educaţie.”
Orice părinte ştie că educaţia copilului său reprezintă piatra de temelie pe care se va susţine întreaga
sa personalitate şi întreaga sa viaţă.De aceea aceasta este una dintre cele mai mari responsabilităţi ale unui
părinte.
Psihologii au ajuns la concluzia că, în copilărie întregul comportament al copiilor reprezintă o copie
fidelă a comportamentului părinţilor.De aceea, trebuie să ai mare grijă cum te comporţi şi în prejma
copilului tău, deoarece tu constitui exemplul său.Învaţă să conştientizezi faptul că fiul sau fiica ta nu are
nicio vină pentru problemele tale cotidiene, pentru îngrijorările sau frustrările tale.
Copilul nu trebuie să fie ţinta nervilor tăi şi a izbucnirilor tale .El merită un mediu echilibrat în care
să fie crescut cu multă dragoste.Dacă îţi vei vărsa nervii pe el, nu îi vei cauza decât multă suferinţă şi poate
chiar traume.
Odată ce va creşte, copilului tău i se va părea normal să se comporte cu ceilalţi la fel cum te-ai purtat
tu cu el.
Încearcă să îţi aduci aminte de copilăria ta şi să realizezi toate lucrurile care nu ţi-au plăcut deloc la
părinţii tăi.Aminteşte-ţi de unele nedreptăţi pe care tu consideri că părinţii tăi ţi le-au făcut şi încearcă să
nu comiţi aceleaşi greşeli cu copilul tău.
Copilul din tine va fi unul dintre cele mai bune exemple de cum trebuie şi cum nu trebuie să te
comporţi cu odrasla ta.
Întotdeauna, ambii părinţi trebuie să fie pe aceeaşi lungime de undă în ceea ce priveşte orice problemă
legată de copil .Însă dacă va vedea că un părinte spune un lucru, iar celălalt părinte spune alt lucru, acesta
va fi complet dezorientat şi nu va putea să îşi dea seama cine are dreptate şi cine nu.Astfel îşi va alege
varianta convenabilă lui.
Ca să poţi să îi ceri unui copil să nu facă ceva, trebuie ca tu însuţi să nu faci acel lucru.Părintele
constituie un exemplu.Dacă tu fumezi şi în acelaşi timp îi spui copilului tău să nu fumeze pentru că nu-i
face bine, el va fi cel puţin bulversat şi nu va urma niciodată teoria ta.
Fii calm şi în acelaşi timp ferm atunci când faci observaţii copilului tău.Să nu-ţi pierzi cumpătul şi
să încerci să înţelegi că educarea copilului trebuie făcută cu blândeţe şi nu cu furie.
Copilul „se hrăneşte” la fel ca şi noi ,adulţii,din trăiri frumoase care ne oferă prilejul să cunoaştem
lumea şi viaţa altor oameni.Aşa cum „bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc şi sufletul omului se
modelează datorită sufletului altui om” (Robindranath Tagore –„Nimeni nu poate da decât ceea ce are” )
Efortul părinţilor în creşterea,dezvoltarea şi educarea copiilor, nu este suficient fără o atmosferă de
bună înţelegere, dragoste şi optimism.
„ Dacă te duce gândul pe un an,
Seamănă ogorul,
Dacă te duce gândul peste un deceniu,
Sădeşte un pom.
Dacă te duce gândul peste un veac
Educă oameni.
Dacă ai semănat ogorul,
Vei recolta o dată...
Dacă ai sădit un pom,
Vei recolta de zece ori...
Dar dacă educi oameni,
Vei recolta de sute de ori” (Poem chinezesc)
1236
PREDAREA INTEGRATĂ A LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE
PENTRU A CONTINUA COMPETENȚELE FORMATE ÎN FAMILIE
ANTERIOR INTRĂRII ÎN ȘCOALĂ
PROF. COTICI CRISTINA

LICEUL TEORETIC NICOLAE IORGA NEHOIU
Noul curriculum promovează sistemul comunicativ – funcţional care presupune formarea integrată a
capacităţii de receptare / exprimare orală şi a celor de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă. Se
renunţă astfel la compartimentarea rigidă a disciplinei în cele trei domenii – citire, lectură, comunicare –
iar obiectivele nu mai avizează asimilarea de cunoştinţe, ci ele se formulează în termeni de capacităţi proprii
folosirii limbii în situaţii concrete de comunicare. Aceasta presupune ca în fiecare lecţie de limba şi
literatura română să se exerseze actul citirii.
Predarea limbii si literaturii romane in invatamantul preuniversitar urmareste intelegerea de catre
elevi a bogatiei limbii romane si folosirea ei corecta in relatiile ei cu oamenii.
Scopul studierii limbii romane in perioada scolaritatii este acela de a forma progresiv un tanar cu o
cultura comunicationala si literara,capabil sa inteleaga lumea din jurul sau,sa comunice si sa interactioneze
cu semenii sai,sa utilizeze in mod eficient si creativ capacitatiile proprii,sa poate continua in orice faza a
existentei sale procesul de invatare.
Important este că nu se are în vedere textul, ci conţinutul, în jurul unui singur conţinut se pot desfăşura
mai multe lecţii, care au legătură între ele. Elementele specifice subdisciplinelor se reunesc în fiecare lecţie
pentru a realiza obiectivele de referinţă, la nivelul fiecărei clase şi a obiectivelor cadru, la nivelul ciclului
primar.
Metodele şi procedeele de formare a capacităţilor de comunicare şi implicit a cultivării vocabularului
trebuie abordate din perspectiva situaţională a instruirii, pe fondul deciziilor strategice, ca mijloc de
optimizare a acţiunii educative, în planul demersului didactic.
Predarea integrată trebuie să vizeze funcţionarea corectă a patru capacităţi: receptarea mesajului oral;
exprimarea orală; receptarea mesajului scris; exprimarea scrisă, pornind de la premisele:
a) „Zestrea" lexicală a elevilor cu care vin în clasa I.
Învăţătorul luptă zi de zi pentru eliminarea carenţelor din exprimarea orală a elevilor (construcţii
improprii, cuvinte de prisos), cerându-le să-şi purifice lexicul şi să folosească un limbaj literar.
În clasa I vin elevi proveniţi din familii diferite. Dacă în familie se foloseşte un vocabular elevat,
elevul are o exprimare orală corectă. Elevul provenit dintr-o familie cu grad redus de educaţie are o
exprimare defectuoasă, ce trebuie permanent corectată.
b) Importanţa citirii pentru formarea capacităţii de exprimare scrisă
1237
Elevul trebuie să citească bine, corect, clar, conştient, expresiv. Cititorii buni dau randament şi la alte
discipline. Lectura suplimentară, bine îndrumată, duce la dezvoltarea gândirii şi la cultivarea vocabularului,
influenţând pozitiv exprimarea orală şi scrisă.
c) Analiza stilistică a textelor literare
Textele literare sunt modele de exprimare artistică şi din ele se pot extrage expresii poetice atât de
necesare compunerilor. Începând din clasa a-II-a, elevii pot fi îndrumaţi să sesizeze sensul figurat al
cuvintelor, epitetul, comparaţia, personificarea.
d) Cultivarea lexicului
Cu un vocabular sărac, elevul nu găseşte „cuvintele potrivite" pentru a exprima o idee. La baza
îmbogăţirii, activizării şi nuanţării vocabularului stă nivelul exprimării învăţătorului. Exprimarea sa trebuie
să fie model pentru elev.
e) Aportul cunoştinţelor de gramatică la realizarea capacităţii de scriere corectă
Exprimarea corectă orală şi scrisă presupune respectarea regulilor gramaticale, însuşite la clasele I -
IV mai ales pe cale intuitivă. Exerciţiile de fonetică, de morfologie, de sintaxă, compunerile gramaticale
sunt căi de formare şi dezvoltare a capacităţii de exprimare scrisă corectă.
f) Jocul didactic, mijloc de stimulare a efortului creativ
Jocurile didactice oferă prilejul de a învăţa, a exersa, a evalua, fiind căi eficiente de antrenare a
elevului în activitatea de învăţare, dezvoltându-i gândirea, creativitatea, limbajul.
g) Utilizarea metodelor şi tehnicilor activizante în lecţia de limba română, carora le-am acordat o
atenţie deosebită în activitatea didactică.
Metode si tehnici activizante utilizate pentru îmbogăţirea vocabularului
Metodele şi tehnicile activizante contribuie la diversificarea metodologiei didactice existente,
înscriindu-se în domeniul căutărilor şi preocupărilor creative de sporire a eficienţei muncii educatorului cu
discipolii săi.
1238
FAMILIA, PRINCIPALUL FACTOR DE EDUCAŢIE AL COPILULUI
INV. COTOR LUCIA MARIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALA „I.H.RADULESCU”BUCUREȘTI
Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existenţă pe acest pământ nu se ridică atât la sublim,
la creaţie, la dăruire de sine, jertfă şi împlinire, pe cât este creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor, cea
mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii. Familia reprezintă nucleul social în care se naşte copilul şi de la
care primeşte primele elemente de educaţie. Ea este “prima şcoală” a copilului şi exercită influenţe şi asupra
dezvoltării ulterioare a lui.
Familia este factorul educativ care are sub îndrumare individul uman pe cea mai lungă durată din
viaţa sa. Copilul trăieşte cea mai mare parte din timpul său în familie, unde învaţă limba, obiceiurile şi
comportamentele civilizate, de aceea se spune că “cei şapte ani de-acasă” au un rol hotărâtor asupra formării
ulterioare a personalităţii. În cei şapte ani, copilul se află în perioada celei mai mari plasticităţi a sistemului
nervos, fapt ce oferă familiei posibilitatea ca prin educaţie sa intervi cu primele modificări care dau direcţia
dezvoltării şi formării personalităţii. Personalitatea lor fragedă poate fi modelată direct, cu mult tact şi mai
ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem. Pentru aceasta şi pentru a da o educaţie bună
copilului, trebuie să-l cunoaştem foarte bine, să-i aflăm care-i sunt interesele, temperamentul, dorinţele şi
temerile, cunoscându-se faptul că nu toţi copiii sunt la fel. Copiii au nevoie de un climat de siguranţă
afectivă, de modele pozitive comportamentale atât din partea familiei cât şi din partea educatorului.
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii . Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
Încă din secolul al XIX-lea, Ellen Kay, o pedagogă suedeză, lansează o caldă chemare pentru
respectarea copilăriei şi a copilului: “atât timp cât tatăl şi mama nu-şi vor pleca fruntea în ţărână, în faţa
măreţiei copilului; atât timp cât nu vor înţelege că vorba “copil” nu este decât o altă expresie pentru ideea
de “majestate”; atât timp cât nu vor simţi că în braţele lor doarme viitorul însuşi, sub înfăţişarea copilului,
că la picioarele lor se joacă istoria, nu-şi vor da seama că au tot atât de puţin dreptul şi puterea de a dicta
legi acestei noi fiinţe pe cât n-au puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor.” Metafora lui
Ellen Kay din lucrarea “Secolul copilului”, vizează un singur aspect: libertatea copilului de a acţiona
potrivit cerinţelor naturii sale, evitarea oricărei constrângeri. Ellen Kay nu înţelege libertatea în sens de
libertinaj, copilul trebuind să aibă şi unele îngrădiri şi limite, să înveţe să se supună legilor vieţii,
obişnuinţelor familiale care nu contravin legilor naturii. Din dorinţa de a apăra individualitatea copilului,
ea este împotriva socializării exagerate prin educaţie şi preferă educaţia în familie, considerând-o aptă să
asigure respectarea individualităţii copilului. Familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare şi
favorizează stabilirea contactelor copilului cu societatea; el primeşte aici primele elemente de educaţie. O
caracteristică importantă a familiei este aceea că oferă stabilitate şi o afectivitate puternică, lucru ce
favorizează învăţarea. În general se spune că într-o familie, mama reprezintă afectul, iar tatăl autoritatea.
Problema care se pune din acest punct de vedere este aceea de a stabili un echilibru şi un mediu securizant,
favorabil dezvoltării armonioase a copilului.
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi
sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia
trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă
1239
Relaţia părinţi-copii în cadrul familiei ar trebui să fie un exerciţiu de perfecţiune, dar, din păcate,
există slăbiciuni şi lipsă de armonie în orice cuplu familial. Părinţii acceptă cu uşurinţă că ei nu pot fi
perfecţi, dar ar dori nişte copii perfecţi care să le îndeplinească propriul lor ideal moral sau comportamental.
Părinţii trebuie să accepte copilul aşa cum este el cu calităţi şi defecte, să-l iubească şi să-l sprijine
necondiţionat. Copilul are nevoie de dragoste,disciplinare si treptat să I se acorde si independență. Părinţii
trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să corecteze şi să încurajeze.
Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o impune o familie.
Viitorul unui popor întreg stă în mâinile părinţilor, pentru că acesta depinde de copiii noştri şi de
lumea pe care ei o vor construi şi-şi vor întemeia viziunea zilei de mâine.
BIBLIOGRAFIE:
Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan, - Educaţia părinţilor, strategii şi programe, Ed.
Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
Ciofu, Carmen,- Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti, 1998;
Golu, M., (2000)-, Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., -(2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D.,- (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
1240
DREPTURILE COPIILOR
PROF. ÎNV. PREȘC. COTRUMBA RODICA

GRADINIȚA CU P.N.NR.1 POARTA-ALBA
" Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a exista. Un copil
poate să traiască fericit numai atunci când ştie că este iubit. Numai atunci devine complet el însăşi. " (Luigi
Verdi)
Convenţia Drepturilor Copilului, atrage încă de la început, atenţia asupra vulnerabilităţii copiilor care
au nevoie de condiţii speciale de îngrijire şi protectie, punând un accent deosebit pe responsabilitatea
familiei.
Astăzi se manifestă o atenţie crescută faţă de copiii abuzaţi şi neglijaţi chiar în casele lor şi de propria
lor familie. În România, preocuparea pentru problema copilului abuzat şi neglijat este relativ
recentă.Conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, este dreptul fiecărui copil să fie
protejat împotriva oricarei forme de abuz. Rareori copiii abuzaţi au şansa de a cere ajutor, fiind lăsaţi să se
apere singuri. De aceea, este extrem de important ca autorităţile şi serviciile sociale să se implice în
identificarea şi monitorizarea copiilor abuzaţi, neglijaţi şi acolo unde este necesar, să intervină pentru
protejarea lor. În lipsa acestei implicari, abuzul poate avea consecinţe dezastruoase asupra copilului.
Pentru a respecta drepturile copilului nu e de ajuns să semnezi documente internaţionale, ci trebuie
să ştii şi să înţelegi nevoile copilului şi efectul pe timp îndelungat al satisfacerii sau al neglijării lor. Toate
drepturile copilului nu sunt altceva decât nevoi înţelese şi recunoscute de către societăţi preocupate
de un viitor mai bun" ( A. Muntean - Raport, p.31).
Tema copilului şi a copilariei a devenit, în special dupa adoptarea Conventiei Natiunilor Unite cu
privire la Drepturile Copilului, o prezenţă constantă atât în discursul politic actual, cât şi
în abordările ştiinţifice, culturale, educaţionale - la nivel internaţional, regional şi naţional.
S-au constituit aliante internaţionale, ale organismelor non-guvernamentale, care presează guvernele
să respecte drepturile copilului. Cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, opinia publică de masă este
sensibilizată în legatură cu situaţia dramatică a copiilor din diverse colţuri ale lumii.
Pedeapsa corporală - un tabu în educaţia copilului, încălcarea dreptului de a fi protejat
O temă controversată, mult discutată atât de mass-media cât şi în toate subiectele legate de educaţia
copilului este cea a pedepsei corporale.
Opiniile părinţilor vis-a-vis de disciplină şi pedeapsă par să nu depindă de clasele sociale sau de grupul
cultural de apartenenţă. O mare parte din atitudinea noastră este influenţăta de propria experienţă de copil.
Problemele pe care le acuză majoritatea părinţilor ţin de dificultatea pe care o întâmpina în a-şi aminti cum
era când a fost copil.
Este mult mai simplu să reacţionezi la ceea ce a făcut copilul tău decât să încerci să înţelegi semificaţia
actelor sale .Este cu mult mai uşor să te comporţi ca un părinte ce "îşi acordă un timp de gândire" înainte de
a lua o atitudine faţă de copilul aflat în culpă - dacă la rândul tău ai fost un copil cu astfel de părinţi - deşi
foarte mulţi părinţi depun un efort conştient de a face din copiii lor ceea ce proprii părinţi nu au făcut pentru
ei, în copilarie. Uneori aceasta dorinţă se traduce prin hotarârea de a nu aplica o "corecţie fizică", pentru ca
aceasta îţi readuce în minte spaima pe care tu însuţi ai trăit-o.
Alţi părinţi gândesc: "n-a fost nici o nenorocire că am luat câte o bataie, din când în când". Adevăratul
sens al acestei afirmaţii este că, în calitate de adulţi, nu putem accepta că părinţii noştri n-au fost perfecţiunea
întruchipată. A accepta imperfecţiunea propriilor părinţi şi a conştientiza în acelasi timp calităţile pentru care
îi iubim şi îi admirăm reprezintă o cale mai uşoară pentru noi de a deveni părinţi ce "gândesc", conştienţi de
propriile imperfecţiuni. Acest lucru ne va îngădui să-i permitem copilului să ne contrazică, atunci când
greşim.
Bataia regulată reprezintă un mod de a folosi forţa de adult pentru a înspaimânta şi a obliga un copil
să se supună. Copilul nu poate învaţa prin bătaie; cum să înţeleagă de ce anumite comportamente sunt cerute.
El poate înţelege, dar să nu le manifeste. Doar înţelegând motivul pentru care îi sunt cerute anumite
comportamente şi motivul pentru care nu are voie să se comporte de o anumită manieră poate ajunge la
autodisciplină, care poate fi însuşită. Când batem un copil, adulţi fiind, înseamnă că am încetat să gândim.Pur
si simplu comportamentul lor ne deranjează sau ne jenează. Chiar când suntem obligaţi să corectăm rapid o
1241
atitudine, abia apoi având timp de reflecţie, încercarea de a explica, de a face apel la raţiune va răsplăti
eforturile pe care le depunem, chiar dacă durează mai mult.
Uneori copiii care sunt bătuţi cu regularitate se transformă în fiinţe dependente, subordonate; ei par
să se aştepte mereu să fie loviţi şi sunt victime sigure ale sâcâielilor provocate de ceilalţi copii sau de adulţi.
Ţipetele sau măsurile extreme ca ameninţarea că nu-i vom mai iubi şi nu vom mai avea încredere în ei au
acelaşi impact devastator asupra copiilor.
Copiii sunt cea mai mare resursă umană a oricarei culturi. Modul în care sunt crescuţi contribuie la
fomarea concepţiei fundamentale despre ei însişi.
Educaţia părinţilor în ceea ce priveşte comunicarea cu copilul este un element esenţial în viaţa de
familie şi ca în societatea noastră contemporană este necesară o asemenea intervenţie. Infomarea şi educarea
părinţilor pot preveni multe conflicte în viaţa de familie şi pot contribui la
respectarea drepturilor copilului.
Prin pregătirea psiho-pedagogică cadrul didactic poate efectua o serie de teste psiho-pedagogice de
cunoaştere a copiilor cu probleme, chiar şi a părinţilor şi poate într-o fază foarte mică prevenii sau corecta
problemele.
Părinţii care au luat participat la diferite întâlniri organizate cu scopul de a afla drepturile
fundamentale ale copiilor, au conştientizat cu uşurinţă existenţa anumitor nereguli în creşterea şi educarea
copiilor. Discutţile cu părinţii şi exerciţiile rezolvate la aceste întâlniri au ajutat la asumarea responsabilităţii
faţă de creşterea, îngrijirea şi educarea propiilor copii, îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, la rezolvarea
situaţiilor dificile apărute pe parcursul educaţiei.
O astfel de intevenţie oferă posibilitatea părinţilor de a reflecta asupra relaţiei cu propriul copil,
motivarea părintelui de a face cât mai bună relaţia, iar acest lucru se poate realiza numai respectând copilul
şi drepturile sale.
Este necesară şi extrem de importantă organizarea unor programe educative părinţilor pentru a preveni
relele tratamente şi oferirea de sprijin pentru acei părinţi care se confruntă cu probleme în educaţia copiilor.
Bibliografie:
*Balahur Doina, ,,Protectia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale’’, Ed. Al Beck, 2001,
Bucureşti
*Coord. Şerban Ionescu -,,Copilul maltratat’’, 2001, Bucureşti
*Boros Maximilian, ,,Părinţi şi copii’’, 1992, Bucureşti
*http://www.scritube.com/sociologie/asistenţă-socială
1242
IMPORTANTA EDUCATIEI TIMPURII IN DEZVOLTAREA
PERSONALITATII COPILULUI
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR : COCARGEANU ANAMARIA

ŞCOALA GIMN. NR. 12 ,, B.P.HASDEU ’’ – CONSTANTA
Tot ceea ce ştim, credem şi gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el.
Cu cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre
ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care
dispune.
În educaţie nu există reţete, există experienţă acumulată, idei, teorii bazate pe cercetări noi, practici
confirmate care şi-au demonstrat în timp eficienţa, valori, principii, reguli. Succesul educaţiei se bazează
pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil dar şi pe educaţia copilului din
familie.
dorinţelor sale.
• Importanţa perioadei timpurii în dezvoltarea individului
Educaţia timpurie este prima treaptă de pregătire pentru educaţia formală şi se adresează copiilor de
la naştere la 6-7 ani, oferind condiţii specific pentru dezvoltarea deplină, în funcţie de evoluţia individuală
şi de vârstă a acestora. Conform Raportului de monitorizare globală a Educaţiei pentru Toţi (2007), educaţia
timpurie sprijină supravieţuirea, creşterea, dezvoltarea şi învăţarea copiilor de la naştere până la intrarea în
ciclul primar (formal, informal, nonformal), incluzând sănătatea, nutriţia şi igiena, dezvoltarea cognitivă,
socială, fizică şi emoţională a lor.
1243
Educaţia timpurie încorporează ideea că vârstele mici constituie baza personalităţii, iar pentru reuşita
educaţională a copilului e necesar să fie antrenaţi toţi agenţii cu influenţe asupra copilului, pornind de la
familie, instituţii de educaţie până la comunitate.
În această perioadă educaţia este un proces holist, care se centrează atât pe dezvoltarea fizică, cât şi
pe cea cognitivă, socio-emoţională şi constă în activităţi şi experienţe care influenţează dezvoltarea plenară
a copilului.
 Dezvoltarea reprezintă un proces continuu de schimbare în cadrul căruia nivelul de mişcare,
gândire, simţire şi interacţiune al copilului cu persoanele şi obiectele din lumea înconjurătoare devine din
ce în ce mai complex.
 Dezvoltarea este un proces multidimensional;
 dimensiunea fizică / motorie (abilitatea de mişcare şi coordonare, sănătate şi nutriţie);
 dimensiunea cognitivă (abilitatea de a gândi, a reflecta, a judeca, a asculta şi a înţelege, a comunica
oral şi scris);
 dimensiunea socio-emoţională (abilitatea de a interacţiona cu lumea din jur şi de a trăi emoţii
sentimente adecvate).
 Dezvoltarea este un proces integrator, toate dimensiunile dezvoltării sunt interdependente, se află
într-o strânsă determinare şi relaţionarereciprocă, se influenţează şi se dezvoltă simultan.
Dacă un copil se confruntă cu stări de stres emoţional şi nu poate face faţă stresului vor fi afectate
capacităţile lui de a se dezvolta fizic şi de a învăţa.
Această interacţiune dintre dimensiuni, distincte din punct de vedere conceptual dar interdependente
organic, solicită o atenţie asupra “copilului în întregime”.
Tot ce se întâmplă în primii ani de viaţă ai copilului este esenţial, atât pentru progresul său imediat
cât şi pentru viitorul său. De aceea educaţia timpurie are în vedere această perioadă fundamentală pentru
dezvoltarea creierului, ce determină progresele în formarea capacităţilor fizice, cognitive, lingvistice,
sociale, emoţionale ale copilului. Toate modificările ce au loc asupra domeniilor de dezvoltare ale copilului
au la bază interacţiunea acestuia cu oamenii, lucrurile din jur.
Un copil care se bucură de atenţie, grijă, răbdare, joc, comunicare va manifesta dorinţa şi încrederea
de a învăţa repede, de a-şi dezvolta capacităţile de relaţionare.
1.Ghidul de bune practici pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani realizat în cadrul
Proiectului pentru Educaţie Timpurie Incluzivă, MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI
TINERETULUI-Unitatea de Management al Proiectelor pentru Învăţământul Preuniversitar;
1244
PROF. INV. PREȘC. COCARNEAȚA GEORGICA
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite.
1245
ALIMENTATIA SANATOASA DOBANDITA IN „CEI 7 ANI DE ACASA”
PROF. LOGOPED CJRAE CS,

COCON IONELA OGRINELA
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. În cadrul existenței biofizice al dezvoltării copilului,
principalul obiectiv al familiei trebuie să fie, păstrarea sănătății, creșterea normală și călirea organismului.
Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea unui
program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar copilul nu are
nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil și “școala primilor ani”
în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om întreg, ca
Părinții sunt direct responsabili de educația de baza pe care copilul o primește în familie. Modelarea
unei atitudini politicoase și dezvoltarea capacității de a empatiza, sunt deprinderi necesare pentru viitorul
adult. Pe parcurs va fi apreciat de profesori și colegii, va dezvolta un psihic echilibrat, stimă de sine, dar și
un caracter demn. Regulile de bază se stabilesc în comportament, dar și în respectarea unei diete sănătoase
pe care copilul o va respecta pe tot parcursul vieții.
anumit grad de autonomie- să se îmbrace/să mănânce singur, să se spele, să fie ordonat, un nivel rezonabil
capacitatea de relaţionare socială.
Alimentaţia reprezintă domeniul în care se fac cele mai grave erori. Omul modern se hrănește într-
un mod nesănătos, mănâncă prost şi mult. Aşa se face că o persoană din două suferă de exces de greutate
(depăşirea cu peste 10% a greutăţii normale). Aceasta are efect nefast asupra sistemului osos, a scheletului
şi asupra aparatului motor, în special asupra părţii inferioare a corpului.
Niciodată, ca acum nu s-a acordat o atât de mare importanţă nutriţiei în profilaxia şi patologia umană.
În ultimul timp se acordă un rol din ce în ce mai important nutriţiei, relaţiei alimentaţie-boală, în speranţa
că se vor putea elabora strategii precise pentru complexul alimentaţie-sănătate. Deprinderile alimentare se
formează de la vârste fragede.
Vechea zicală conform căreia: “Suntem ceea ce mâncăm” este în mare parte adevărată. Corpul
omenesc este alcătuit din celule aranjate ca şi cărămizile dintr-o construcţie. Celulele au nevoie de substanţe
nutritive pentru a creşte şi a se înmulţi, iar aceste substanţe sunt preluate din mâncare.
Fiecare trebuie să-şi impună o alimentaţie sănătoasă, corectă şi raţională, fără constrângeri, dar şi
fără abuzuri. Hrana pe care o consumăm de câteva ori pe zi, e bine să fie echilibrată: nici excesivă, nici
săracă în substanţe nutritive.
Corpul nostru are nevoie, pentru a creşte şi căpăta energia necesară muncii, învăţăturii, de alimente
diverse, de substanţe nutritive, dar în cantităţi potrivite.
Medicii nutriţionişti recomandă câteva mese echilibrate pe zi, în care alimentele diferite se
completează în meniul zilnic.
Substanţele de bază din mâncare, absorbite de intestin, sunt: proteinele, glucidele, lipidele pe care
trebuie să le cunoaştem încă din copilărie .
Cuvântul vitamine provine de la cuvântul latinesc vita, care înseamnă viaţă. Cele mai multe se află
în verdeţuri, legume, fructe. În general, se cunosc peste 20 de vitamine, cele mai cunoscute fiind vitaminele
A, B, C, D, K.
Alimentele furnizează corpului nostru atât apă, cât şi săruri minerale, cum ar fi calciul (mai ales din
lapte), care contribuie la dezvoltarea oaselor, dar şi alte săruri utile: fosfor, fier, iod, magneziu, potasiu,
toate necesare organismului.
Organismul omenesc este deosebit de complex, iar o dietă potrivită este una care este specifică
fiecărui individ. În plus, în stabilirea unei diete trebuie să se ţină cont de starea de sănătate a fiecăruia.
O dietă sănătoasă, se dobândește în timp prin educație, în „cei 7 ani de acasă”.
SFATURI:
1246
1. Faceţi zilnic exerciţii fizice. O dietă sănătoasă se bazează pe efort fizic zilnic care să ardă din
caloriile asimilate şi să menţină/reducă greutatea corporală.
2. Fiţi atenţi la calitatea alimentelor, iar nu la cantitatea acestora. Piramida alimentară nu menţionează
numărul de grame din fiecare aliment pe care ar trebui să-l consumăm zilnic, ci prescrie o reţetă generală a
ceea ce ar trebui să mâncăm zilnic.
3. Bazaţi-vă alimentaţia pe legume şi fructe. O dietă bazată pe fructe, legume, cereale integrale şi
seminţe este una de urmat cu toată încrederea.
4. Nu luaţi de bun modelul american. Carnea roşie, cerealele rafinate, cartofii, băuturile cu mult zahăr
nu sunt dintre cele mai bune alimente pentru organism.
5. Luaţi multivitamine şi un supliment de vitamina D.
6. Nu consumaţi alcool.
BIBLIOGRAFIE
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Holford, Patrick,2011,Ce mănâncă un copil isteţ, AlfaAll, Bucureşti
1247
CORECTAREA COMPORTAMENTULUI NEGATIV LA TINERI ȘI
ADOLESCENȚI
AUTOR: CODREA IOANA LUCICA
1. Nu pedepsiți niciodată atunci când sunteți furios:

În momentele de supărare, este posibil să stabiliți o restricție prea severă sau să spuneți ceva ce ați
putea regreta mai târziu.
2. Niciodată nu impuneți o pedeapsă care este foarte dificil de respectat.
Este important să vă imaginați reacțiile posibile ale adolescentului la disciplina pe care o impuneți,
în special dacă vă aflați în partea extremă. Exemplu: Să-l pedepsiți timp de o lună pentru că l-ați găsit
fumând în secret cu un prieten.
Aceasta poate provoca evadarea de acasă, deprimarea sau chiar gânduri de suicid. Întrebați-vă dacă
ați putea trăi cu oricare dintre aceste rezultate. Dacă răspunsul este nu, ar trebui să moderați pedeapsa.
Nerespectarea vă dăunează credibilității și servește la consolidarea comportamentului pe care încercați să
îl pedepsiți. Un alt punct de luat în considerare: Pedeapsa ar putea deteriora relația cu copilul dvs.
Consecințele pe termen scurt funcționează mai bine.
Spunând „termen scurt”, ne referim la pedepse care durează câteva ore sau câteva zile pentru
infracțiuni majore. Pedepsirea unui copil timp de o lună poate crea idei pentru ca el să acționeze într-un alt
mod. Sunt deja pedepsit timp de o lună, pot face orice. Majoritatea pedepselor își pierd eficacitatea dacă
durează mai mult de douăzeci și patru de ore.
3. Pedepsiți numai partea vinovată, nu și ceilalți membri ai familiei.
Exemplu: Dacă întreaga familie a plănuit să-și petreacă ziua în aer liber, nu permiteți ca adolescentul
dumneavoastră pedepsit să prăbușească acele planuri. Încercați să îl lăsați acasă cu o rudă sau cu cineva de
încredere.
4. Nu folosiți vinovăția ca mijloc de disciplină.
"De ce îmi faci asta? Cred că în secret îți place să mă chinui."
"Cum poți ieși în public arătând așa, cu toate găurile din pantaloni? Toți vor crede că sunt o mamă
proastă!”
Dacă te poți auzi spunând acele rânduri, probabil te simți jenat chiar acum. În general, vinovăția nu
trebuie folosită ca pedeapsă. Acest lucru nu obține adesea rezultatele dorite și chiar și atunci când
funcționează, adolescenții (precum și adulții) consideră că este nedrept.
5. Ajută-ți copiii să învețe din greșelile lor.
Confruntarea unui adolescent pentru un comportament defectuos nu trebuie să devină o investigație.
„Trebuie stabilit un dialog”, recomandă dr. Hofmann. Pentru ca un adolescent să învețe din greșelile sale,
el trebuie să reflecte mai întâi asupra a ceea ce a făcut și a motivelor pentru care a făcut acest lucru:
"Iubita, știi foarte bine că nu ai permisiunea să urci într-o mașină cu cineva care nu cunoști. Și chiar
știind-o, tu și prietena ta, nu ați avut grijă și ați acceptat ca doi tineri să vă aducă acasă. Aș dori să aud
versiunea ta despre aceste lucruri și de ce ai făcut asta. "
Următorul pas este să regândiți și să clarificați problema, apoi să o ajutați să determine una sau mai
multe soluții: "Deci să presupunem că ați fost la mall, a fost foarte cald și ați vrut să mergeți acasă. Dar știți
că vă este interzis să mergeți cu străini. Cum credeți că s-ar fi putut gestiona situația altfel? "
"Păi ... cred că am fi putut lua autobuzul. Sau, am fi putut să o sunăm pe mama prietenei mele sau pe
tine."
- Bine. Și dacă autobuzul întârzia sau nimeni nu te putea lua, ce ar fi trebuit să faci?
„Ar fi trebuit să vin pe jos”, sau „Ar fi trebuit să iau un taxi”.
Există două mesaje esențiale care trebuie transmise: în primul rând, fiecare problemă are o soluție. În
al doilea rând, fiica sau fiul tău este responsabil pentru propriul comportament.
6. Impuneți disciplina in mod constant iar după ce ați stabilit o limită, rămâneți ferm.
Stabilirea limitelor, dar nerespectarea acestora este similară cu instalarea unui sistem de securitate
dezvoltat acasă și care nu este pornit noaptea.
7. Regulile trebuie impuse și respectate de către ambii părinți.
1248
Aceasta înseamnă că ambii părinți convin în mod regulat unde să stabilească limita. De fapt, un cuplu
poate avea puncte de vedere radical diferite cu privire la o situație izolată sau generală, pentru binele
copilului trebuie să se ajungă la aceleași idei. Dacă un părinte stabilește o regulă, iar celălalt nu îi dă
importanță acelei reguli atunci copilul poate fi derutat. Dr. Tomas Silber spunea că trimiterea de semnale
mixte are următoarele efecte: „Poate confunda copilul și chiar mai rău, poate crea lipsă de respect pentru
tată”.
8. Cereți colaborarea altor mame și tați.
Încercarea de a îndrepta copilul într-o direcție corectă poate fi simțită, uneori, ca înotul împotriva
valului, mai ales atunci când regulile care există în casa ta nu sunt împărtășite de alte familii.
Cu siguranță mai sunt părinți ai prietenilor fiului dumneavoastră care sunt de acord cu câteva orientări
relativ uniforme care reglementează aspecte precum ora de acasă, filme și videoclipuri pentru adulți etc.
Dar orice ai face, nu renunța la principalele standarde de comportament pe care le-ai setat pentru fiul
sau fiica ta. Vă rugăm să acordați atenție acestui proverb vechi: „Dacă Popescu se aruncă de pe un pod, asta
înseamnă că și voi vă aruncați?”.
Unii părinți au problema că sunt excesiv de permisivi. Rolul de susținător al disciplinei nu este firesc
la toți oamenii. Niciun tată nu se bucură când primește înfățișarea ucigătoare și supărată a unei adolescente.
Pentru mamele și tații care tind să nu impună nici o regulă pentru ca să nu strice relația de prietenie
cu copilul lor amintim următorul lucru: Părinții trebuie să fie părinți și apoi prietenii adolescentului.
Impunerea limitelor și respectarea lor până la atingerea consecințelor devine mai dificilă atunci când părinții
permisivi încearcă să devină părinți mai autoritari. Până acum, copiii lor au fost obișnuiți să manipuleze pe
mama și tata. Vă puteți aștepta ca aceștia să se revolte împotriva acestor noi limite. De fapt, comportamentul
lor negativ se poate agrava într-un timp. Odată ce își dau seama că părinții lor sunt serioși cu privire la
aplicarea disciplinei, ei învață să respecte regulile căminului.
O societate sănătoasă are nevoie de reguli. Acolo unde nu sunt reguli e haos. Niciodată nu e târziu să
începem o viață sănătoasă din toate punctele de vedere.
1249
CEI 7 ANI DE ACASA
CODREANU ALEXANDRA DANIELA
Educația implică o serie de acțiuni menite să formeze educatului competențe, aptitudini și atitudini
care să corespundă unui ideal educațional și care să faciliteze integrarea în societate. Se are în vedere
contopirea resurselor individuale cu dinamica socială, pentru a proiecta o personalitate care să facă față
cerințelor viitoare ale mediului social.
Educația completă a unei persoane vizează mai multe laturi: educația intelectuală, morală, estetică,
tehnologică, sexuală ș.a.
După cum se observă, complexitatea procesului necesită mai mulți stimuli decât ar putea oferi școala,
în numai câteva ore pe zi, în ciuda eforturilor de cadrelor didactice și a programei care încearcă să fie
exhaustivă (cu aspectele negative implicite). Copiii trebuie să participe la activități bine organizate, nu doar
să fie expuși la diverși stimuli și informații.
Știm că educația se produce în mod formal prin școală, dar și nonformal ori informal. De educația
informală trebuie să fie responsabilă familia. În mod deosebit, în primii ani de viață, se formează obiceiuri
și deprinderi care condiționează devenirea ulterioară a copilului și implicit, viitorul adult. Când este mic,
influența părinților este mai putenică, grupul sau anturajul încă nu are un rol atât de covârșitor pe cât îl va
avea asupra unui preadolescent sau adolescent.
Copiii trebuie să învețe norme de comportare, de conduită, norme morale care îl vor ghida și vor
facilita acumularea de cunoștințe și formarea de competențe. Este echivalentul cu a da unui copil
instrumentele pe care le va folosi întreaga viață, atât la școală, cât și în afara ei, pentru că un om educat, cu
bune maniere va fi ușor asimilat în diverse grupuri sociale.
Copiii cer o investiție majoră. Nu de bani, ci de timp, atenție, energie. „Cei 7 ani de acasă” nu este o
expresie perimată, ci una care nu își pierde din actualitate, din importanță, în ciuda faptului că acum cei 7
ani sunt mai degrabă 6, până la intrarea în școlaritate.
De fapt, corect este să admitem că influența familiei nu încetează niciodată, că vorbele părinților
ajung să fie interiorizate și se transformă în vocea interioară la care ne raportăm în fiecare situație de viață.
De aceea, e important ca educația să se facă cu blândețe, dar nu cu indiferență. Noua generație de părinți
confundă blândețea de care are nevoie orice om cu un stil parental mult prea permisiv, cu care nu se obțin
rezultate, cel putin - nu cele dorite.
La școală, elevii vor acumula cunoștințe, se va umări și devenirea morală a lor, dar fără o bază solidă
de principii și obiceiuri sănătoase de acasă, procesul va fi îngreunat.
1250
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. CODROIU DIANA

ȘCOALA GIMNAZIALA “VASILE ALECSANDRI” BAIA MARE
Motto: „Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian, nu vă face
pianist.” Mihail Levine
Părinţii au un rol esenţial în creşterea și dezvoltarea copiilor, asigurându-le acestora atât existenţa
materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral.
Familia are o influență puternică asupra copilului, deoarece îi oferă acestuia primele modele
comportamentale, primele obiceiuri și deprinderi. Acestea vor determina un stil comportamental care va
influența evoluția copilului. Astfel un climat familial rigid dăunează dezvoltării copiilor, generând lipsa de
încredere, teama de eșec și sancțiuni iar unul prea permisiv și libertin împiedică maturizarea socială a
copiilor, datorită preocupării excesive a părinților față de tot ce i se întâmplă copilului.
De multe ori auzim fraza “cei 7 ani de acasă“. Această expresie ne duce cu gândul la educaţia pe care
o primeşte copilul de la părinţi în primii ani de viață, până când acesta merge la şcoală. De asemenea
expresia ne vorbește despre familia, concepțiile unor persoane, despre mediul în care s-a format copilul.
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
și nu printr-un comportament conştient. Cei 7 ani de acasă reprezintă vârsta primei copilării, perioadă
esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Apariția pe lume a unui copil este un miracol. Însă acest moment mult așteptat pune la încercare
răbdarea, maturitatea, responsabilitatea, stăpânirea de sine, tactul și competența părinților.
Comportamentul, atitudinile, cuvintele părinților influențează comportamentul copiilor. În primii ani
de viață copilul imită oamenii din jur, îndeosebi părinții, va avea aceleași păreri, idei, comportament și
obiceiuri. Copilul învață privindu-ne pe noi, modul în care comportăm, reacționăm, simțim sau rezolvăm
problemele. Familia este cea care dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea copilului.
Multe dintre cunoștințele copilului sunt dobândite în familie, de exemplu cunoștințele despre mediu,
societate sau igienă. Tot în familie copilul își formează cele mai importante deprinderi de comportament,
precum respectul, cinstea, politețea, sinceritatea, ordinea, modestia, decența în vorbire. Un copil manierat
se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
La baza educației, nu trebuie să stea doar sfaturile părinților, ci modelele și exemplele pozitive,
dragostea și respectul față de copil. Copii caută modele în adulții din jur, alegând drept modele persoanele
pe care le consideră mai puternice, mai capabile chiar dacă acestea nu sunt de a discerne între bine și rău și
pot fi ușor derutați de exemplu negativ.
Cei 7 ani de acasă reprezintă vârsta primei copilării, perioadă esenţială în conturarea şi achiziţia unor
norme și valori esențiale pentru succesul viitorului copilului. Un copil care are cei şapte ani de-acasă va
ajunge un adult responsabil, educat, politicos, care are o conduită bună, adecvată, în orice situaţie, atât în
societate, cât şi în viaţa personală.
Bibliografie:
Educația în familie. Repere și practice actuale. M. Ionescu, E. Negreanu, Ed. Cartea Universitară,
București 2006
Rolul familiei în educația copilului. Revista didactică Genesis. https://www.genesis.ro/ro/revista-
didactica-genesis/rolul-familiei-in-educatia-copilului
1251
FAMILIA SI IMPORTANȚA CELOR SAPTE ANI DE ACASA
PROFESOR COJOCARU CLAUDIA GHEORGHIȚA
Lumea copiilor este un loc magic, acel tărâm în care poveştile prind viaţă, în care totul devine posibil.
Să poţi pătrunde în acest univers al inocenţei ai nevoie de o cheie specială. Singurul mod prin care poţi
deschide uşa spre labirintul creativităţii, imaginaţiei şi motivaţiei copilului este educația.
Ȋn acest univers, educația are un rol foarte important, este modul prin care putem pătrunde în această
lume plină de culoare, zâmbet și inocenţă. Existența celor şapte ani de acasa, expresie pe care o auzim in
mod repetat, este pusă sub semnul ȋntrebării datorită faptului ca deja copilul se afla la şcoala la această
vârstă. Când auzim această expresie ne gândim la educația copilului din cadrul familiei. Familia reprezintă
temelia de bază ȋn educația copilului.
Familia reprezintă sursa de ȋnceput a ȋntregii educații a elevului, toate deprinderile, comportamentele
si aptitudinile ȋnsuşite de către acesta ȋn primii ani de viață. Copilul este buretele care absoarbe toate
informaţiile pe care le ȋntâlneşte, copiază gesturile şi limbajul părinţilor. Părintele trebuie să fie ȋn
permanenţă conştient că este, la rândul său, analizat de către cei mici. Acest lucru se ȋntâmplă datorită
faptului că ȋn primii ani de viaţă copilul este ȋnconjurat de familie. Întreaga sa existenţă se limitează la
familie. Este perioada ȋn care copilul ȋnvaţă ce ȋnseamnă:
• igiena
• ordinea
• exprimarea nevoilor personale
• relaţionarea cu ceilalţi
• altruismul
• concentrarea
• atitudine pozitivă şi motivantă
Fără aceste deprinderi elementare de ȋnceput, elevul de mâine va constata discrepanţe ȋn educaţia sa.
Completarea acestor lipsuri poate fi remediată pe parcurs, doar cu un program educativ riguros. Se pot
constata cu uşurinţă adaptari anevoioase ale elevului precum şi o neputinţă ȋn a ţine pasul cu colegii la
ȋnvăţătură. De aceea cei şapte ani de-acasă ocupă primul loc ȋn educaţia copilului, ȋn formarea deprinderilor
de bază care vor construi, pas cu pas, adultul de succes de mâine.
1252
ROLUL FAMILIEI IN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. INV. PRIMAR COJOCARU MANUELA

ȘCOALA GIMNAZIALA BEREȘTI-TAZLAU
Familia este prima şcoală a vieţii, este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele deprinderi,
familial.Ea este prima verigă a sistemului educativ, cu responsabilităţi clare şi diverse.
„Cei şapte ani de acasă” – această frază ne vorbeşte foarte mult de familia, credinţă, concepţiile
oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul.
Familia este rădăcina educaţiei. Aşa cum pe cât de corect ai sădit un pom, şi pe cât de adânc a fost
sădit, adică este rezistent, astfel de rol îl are şi familia în educarea tinerei generaţii. Cum natura a plămădit
în pântece individul, aşa şi familia plămădeşte, numai că la nivel spiritual. Ea este un factor primordial de
informare şi de creare a copiilor şi tineretului. Educaţia are rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a
implementa practici educative, construcţii cognitive. De menţionat este faptul că, familia implementează
mai mult valori practice,decât teoretice. Aceasta este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra
individului. În cadrul familiei, individul se dezvoltă multilateral, cuprinzând mai multe ramuri de activitate.
Un mediu tonifiant va ajuta la o înţelegere mai adecvată a societăţii, a omenirii;o educaţie bună va ajuta la
crearea unui individ util societăţii. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi
concepţii noi.În activitatea de educaţie în familie, un rol important îl are,,climatul”, care este rezultatul
raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi caracterul lor pot forma ,,climatul pozitiv” (
favorabil ) sau ,,climatul negativ (nefavorabil ) educaţiei, adică formarea copilului ca cetăţean, ca om.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitudinile,comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale părinţilor, influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.
Funcţia de părinte este o “meserie” şi, ca oricare meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de părinte nu
poate exista separat de cea de copil/urmaş, după cum noţiunea de educator nu poate exista separat de cea
de educat.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele
precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
BIBLIOGRAFIE
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
3. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.
1253
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR: COLCERIU VIOLETA CRINELA

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 16 ALBA IULIA
„Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preț ar trebui să fie copilul...
Calitatea de om se naște din iubire a cărei unică măsură este conștiința morală”. Ion Vulcănescu
În educarea ,,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare
și diverse.Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.Această perioadă de timp este
considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.Familia reprezintă primul spaţiu
formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea,
este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.Fiecare
părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la grădiniță, şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi
dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul
familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii
oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor
emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).În felul acesta,
copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază
în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
lumea lor, iar ei într-a noastră. Printre principalele aspecte care alcătuiesc "tabloul,, unui copil „bine
 Salutul. Este prima normă de conduit învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu ,, bună ziua,,.
 Comportamentul în public. Un copil ,, bine crescut,, ştie să răspundă la întrebări şi să susţină la
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.Jocurile
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil ,, bine crescut,,
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specific vârstei lui.
părinţilor, ceea ce ,, se face,, şi ceea ce ,, nu se face,, în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazine, la medic
1254
sau la leagănul din parc, spunem ,,te rog,,, ,, mulţumesc,, şi ,, cu plăcere,,, nu încălcăm drepturile celorlalţi
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectful
 Recunoaşterea greşelilor. ,, Îmi pare rău,, este ca şi ,, te rog,,, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoia să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor
şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil ,, bine crescut,, învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
între râsul sănătos şi spiritual de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni şi îl va evita pe cel din
urmă.
copilului nostrum, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
fel ca în cazul multor aspect legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
Bibliografie:
1. Gheorghe Schwartz, Gabriela Kelemen, Olga D. Moldovan, „Psihologia copilului”, Editura
Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.www.desprecopii.com
1255
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. COLTEA ANGELA DORINELA
Orice om are nevoie de o casă, de un acoperiș deasupra capului, însă numai familia, care te sprijină
și te călăuzește, are puterea de a clădi cu adevărat un cămin. De la naștere, copilul intră în acest sanctuar,
unde găsește dragoste necondiționată și căldură.
Familia este primul grup social, potrivit lui George Munteanu, oferit ca și cadru devenirii sociale a
copilului, adică a internalizării normelor sociale, a socializării, proces strâns dependent de acțiunile
educative derulate până la intrarea în școală. Cei "7 ani de acasă'' sunt piatra de temelie în formarea
personalității care survine modificări, ajustări odată cu trecerea timpului.
Copiii cresc și se formează în viață într-o dimensiune pe care o crează părinții. Înainte de a deveni
orice altceva, omul are nevoie să își cânte propria devenire. Doar atunci, realitatea în care trăiește se va
transforma într-un scop. Pentru a se ajunge la acest nivel- în care mintea și sufletul transformă emoțiile,
deciziile în labirinturi pentru a te face să îți devii vizibil ție însuți- rolul primordial universal și permanent
al familiei este indispensabil, întrucât educația este una dintere condițiile fundamentale în formarea eului
și a dimensiunii interioare.
În primii ani de viață, familia este cea care reprezintă întreaga "societate" a copilului. Pe lângă
patrimoniul genetic pe care acesta îl moștenește, preia, de asemenea, și un patrimoniu cultural: un anumit
mod de a face, de a spune, de a fi, toatea acestea modelâdu-l și ajutându-l să crească. Așa cum susține Stana
Emilia în Roluri și atitudini parentale in socializarea copilului preșcolar, familia este prima școală a vieții,
așadar temelie în devenirea ființei, condiționând soliditatea oricărei construcții ulterioare.
Acești "7 ani de acasă" s-au transformat în universul copilăriei, pregătind un copil pentru căpătarea
independenței și pentru integrarea socială, sub forma unei manifestări educaționale informale permanente,
cu sau fără intenție conștientizată. Educația s-a transformat în forța care aduce ordine, echilibru și stabilitate,
făcându-se trecerea de la individual, copil în familie, la general, om în societate.
Kofi Annan spunea "Cunoașterea este putere. Informația înseamnă eliberare. Educația este premiza
progresului în fiecare societate, în fiecare familie." Un părinte urmărește obiectivul de a forma la copil un
fel de a fi care să îi dea o tărie sufletească, care să-i formeze o comportare onorabilă, cu alte cuvinte, o
conștiință socială superioară. În acest mod, se naște sentimentul datoriei, sentimentul de cinste și coeziune
între membrii familiei, valori care rămân până la final în umbra existenței noastre.
Cele mai mari privilegii pe care Dumnezeu le-a oferit vieții omenești sunt calitatea de tată, mamă și
copil, capacitatea de a face din familie școala și biserica de acasă, de a oferi copilului o diversitate de relații
interpersonale și modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru înțelegerea vieții.
Așa cum afirmă Platon, "Copiilor trenbuie să le lăsăm o frumoasă moștenire de conștiință mai degrabă
decât una de aur". Doar atunci, când comoara spirituală o va depăși pe cea materială, părintele va ști că
munca lui nu a fost în zadar.
1256
UN COPIL POLITICOS
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, COMAN DUMITRA,

GPN NR. 1, VALEA-PARULUI, BECENI, BUZAU
Putem spune că grădinița a scurtat perioada „celor 7 ani de-acasă” deoarece, începând cu vârsta de 3
ani sau chiar mai devreme, copiii intră într-o formă de învățământ. Instituţia preşcolară reprezintă un
context utilizabil pentru coordonarea principiilor şi acţiunilor morale. Astfel, copiii vor înţelege mult mai
uşor concepte precum dreptatea, echitatea, bunătatea, adevărul etc., atunci când le vor putea observa
concretizate în acţiunile adulţilor cu care vin în contact. De asemenea, dezvoltarea unor conduite consistente
cu principii morale va fi favorizată de observarea şi discutarea de către copii a unor probleme morale, de
exersarea lor în jocuri libere sau dirijate, de aprecierea unor situații concrete, de studierea şi dezbaterea
unor opere literare specifice vârstei.
În meseria de educatoare trebuie să găsești cele mai potrivite și accesibile metode prin care să formezi
și să dezvolți comportamente. În acest sens căutăm imagini, cântece, poezii, povești, filmulețe, cărți care
să se potrivească temei propuse. În cadrul unei întâlniri de dimineață am cântat copiilor singura strofă pe
care o știam dintr-un cântecel, „Un copil politicos”.
Cănd m-am oprit am auzit celebra replică: „Mai zi, doamna!” Am amânat momentul până când am
reușit să adaug alte versuri, versuri pe care le-au învățat foarte repede și pe care le repetăm de fiecare dată
când apare o situație în care se cere accentuarea unui comportament.
Un copil politicos
Un copil de grădiniță,
De-i băiat sau de-i fetiță,
Se poartă bine cu oricine
C-așa e frumos și bine!
Când se scoală dimineața

Repede își spală fața,
Dinții și-i dă cu periuța,
Singur își pune hăinuța.
A plecat voios de-acas

Vesel spunând „Bun rămas!”
Pe colegi, educatoare
Îi salută la intrare.
„Cuvinte fermecate”, dulci,

Îi aduc în jur amici,
„Mulțumesc!”, „Te rog frumos!”,
Îi sunt mereu de folos.
Știe să răspundă bine,

Prietenos e cu oricine,
La grădiniță a-nvățat
Să fie civilizat.
1257
COMAN FLORINA
Oare se poate invechi vreodată această expresie? Își poate pierde semnificația ,importanța și
caracterul de adevăr general valabil?Cu siguranță că nu.Doar modul în care ne raportăm la ea este diferit,în
funcție de succesiunea generațiilor.Societatea se schimbă,valorile ei de asemenea,idealul educational este
diferit,precum și percepția oamenilor referitoare la această expresie
Pentru o persoană trecuta de 40 de ani,cei șapte ani de acasă înseamnă o educație primită de la parinți
și bunici deopotrivă și cuprinde primele reguli pe care copilul le deprinde în sânul familiei ,care-i vor fi un
fel de decalog,un pedagog ce-i vor stabili traseul educational după care se va ghida întreaga viață.Această
expresie se referă la acele deprinderi pe care copilul și le insușește în mod inconștient,involuntar,care-i sunt
transmise cu dragoste și perseverență de către părinți și bunici.
Expresia poate avea și o semnificație metaforică: șapte este cifra pefecțiunii ,semn că familia vrea să
ofere societății un individ perfect,apt să-și dezvolte personalitatea și caracterul ,clădit pe fundamentul
valorilor familiei.
Dacă am aborda și acceptiunea biblică a cifrei șapte,am pleca de la premisa că lumea a fost creată în
șapte zile, chiar dacă a șaptea zi a fost o zi de odihnă.Să fie oare o asemănare sau o coincidență.Cifra șapte
este clar un simbol al dorinței de perfecțiune.Dumnezeu a creat lumea din iubire.Cele șapte zile ale
creației,inclusiv ziua a șaptea-ziua de odihnă nu coincide cu termenul de zile in sensul temporalității pe care
o percepem noi acum ci se referă la etape successive în care Dumnezeu a creat tot cee ace ne
înconjoară,coroana creației fiind omul.La fel și cei șapte ani de acasă nu se referă la șapte ani calendaristici
,ci la o etapă din formarea unui om,etapă în care toate deprinderile sunt bune,fiind de fapt rădacinile
puternice ce vor susține creșterea și dezvoltarea copilului.
În ceea ce privește această sintagmă,pot afirma ca i-am resimțit sensul in mod dual,atât în calitate de
copil,modelată comportamental de către părinți ,dar și de bunici,formată intr-un anumit fel de stilul de
,,acasă” ce corespunde preceptelor morale ale societății în care ne integrăm ,dar și în calitate de părinte ,de
autor moral și formator al propriilor copii.În ipostaza de părinte ne aflăm în situația de a folosi uneori
dezarmantul ,,pe vremea mea”.Pe vremea mea beneficiam de zece minute de desene animate, pe când copiii
noștri au acces nelimitat la desene,la informație.Dacă pe vremea noastră nu avea loc vreo intervenție severă
a părinților în reveriile noastre ,acum ,noi, ca părinți suntem obligați sa restricționăm canale,filme,desene
pentru ca să constatăm că efectele cenzurii s-au întors contra noastră,în momentul în care copiii noștri ținuți
sub globul de sticla al protecției exagerate se vor lovi de invectivele colegilor ,,emancipați”.
În cadrul celor șapte ani de acasă se formează gusturile și inclinațiile, încep să se înfiripe încrederea
și discernământul. Acest interval este oportunitatea de a crește și de a avea lângă noi oamenii cu care ne-
am dori să ne împrietenim și pe care ne putem baza.
Cei șapte ani de acasă presupun crearea unui sentiment de apartenență familială,ceea ce înseamnă
transmiterea către copil a istoriei familiei,a valorilor acesteia .Această transmitere de poate face doar dacă
există disponibilitatea de a comunica .Multe familii se confruntă cu ruptura dintre generații.Generația de
azi este o generație foarte ,,smart” ,dar săracă emotional.Azi există copii care reușesc sa se adapteze foarte
greu grupului din care fac parte,din cauza presiunii exercitate de acesta și pentru că,din păcate,uneori cei
șapte ani de acasă devin sinonimi cu necesitatea achiziționarii si dotării copilului cu cele mai sofisticate
gadgeturi si haine de branduri renumite pentru a fi acceptați de grupul social la care vor adera,,odata ce se
vor îndrepta spre o formă de educație instituționalizată.
Ar fi bine să acordăm importnța cuvenită acestei expresii, sa găsim răgazul și înțelepciunea de a le
acorda copiilor noștri cei șapte ani de acasă, ce sunt vitali în dezvoltarea lor intelectuala și emoțională
ulterioară,fiind asemenea unor rădăcini puternice ce vor suține pe tot parcursul vieții ființa umană.
1258
ROLUL FAMILIEI IN DEZVOLTAREA ARMONIOASA A COPILULUI
PROF. GIGI-FLORICA COMAN

LICEUL TEHNOLOGIC ”GENERAL DAVID PRAPORGESCU”
TURNU-MAGURELE
Primii ani constituie perioada cea mai importantă de dezvoltare fizică şi de construcţie a personalităţii
şi inteligenţelor, care contribuie la modelarea unei persoane. Familia, şcoala, prietenii şi colegii,
comunitatea apropiată, modelele şi valorile sociale si imaginea despre lume, ca ansamblu, toate conduc la
formarea și dezvoltarea tinerei făpturi și transformarea acestea într-o persoană complexă, cu valori, principii
și idealuri. Este totodată, perioada în care se construieşte, sau nu, simţul coerenţei şi primele modele ale
relaţiilor cu ceilalţi. Şi totodată, perioada în care personalitatea, aflată în perioada de construcţie, este supusă
la primele teste.
simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile alimentare
şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau obişnuinţele de comportament, copiii le datorează
educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport în aer liber.
însuşeşte limbajul. Familia oferă copilului şi aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea
înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte, mediul în care trăieşte, despre ocupaţiile oamenilor etc.).
cunoştinţele, să le dezvolte gustul pentru experimentare, inovaţie, să îi înveţe să rezolve probleme şi să
caute soluţii, să le încurajeze creativitatea şi multe altele.
copil.
În cazul educaţiei artistic-estetice părinţii ar trebui să fie aceia care realizează primul contact al
copilului cu o viziune asupra sensului vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional
(valori culturale, tradiţii, obiceiuri etc.), cu operele de artă şi îl încurajează să îşi manifeste creativitatea
artistică, tehnică sau ştiinţifică.
În concluzie, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani
de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există mulţi factori care
pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din nefericire, nu toate
familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.
Bibliografie
1. Ciofu, Carmen – Interacțiunea părinți-copii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989;
3. https://www.mentalup.co/blog/importance-of-education-and-role-of-family-in education
1259
,,EDUCAȚIA ÎN FAMILIE”
PROF. BIZU ELENA-GEORGIANA

PROF. COMAN MARIA-FLOARE
G.P.P. ,,SCUFIȚA ROȘIE”, ALBA IULIA
Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui copil datorită consecinţelor
durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Ultimii douăzeci de ani au adunat numeroase
dovezi în acest sens şi au determinat schimbări majore asupra modului în care este privită această perioadă
şi, mai ales, asupra practicilor de îngrijire şi educaţie a copilului mic.
Este știut faptul că educația copilului începe la naștere. Educația timpurie cuprinde educația copilului
de la naștere până la intrarea în școală a acestuia. Astfel, grădinița poate fi privită ca un ,,serviciu de educație
formală” care asigură mediul ce garantează educația, siguranța și sănătatea copiilor, ținând cont de
caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului. R. Cuhna, laureat al Premiului Nobel în economie,
afirma faptul că investiția în educație timpurie este cea mai rentabilă investiție în educație, deoarece
învățarea timpurie favorizează cele mai importante transformări și achiziții fundamentale.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Copilăria
social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme
şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
BIBLIOGRAFIE
1260
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA SAU EDUCAȚIA FAMILIALA
INTRE SUCCES ȘI EȘEC
PROF. COMAN RUXANDRA

LICEUL TEHNOLOGIC DIMITRIE LEONIDA PETROȘANI
Educația este un cuvânt cu o largă arie semantică ale cărui coordonate majore sunt adeseori neglijate,
datorită înțelegerii greșite a semnificațiilor și a implicației acestora. Precum o plantă, copilul crește diferit,
în funcție de ambianța favorabilă sau defavorabilă a mediului familial, care poate să-l ajute sau să-l
împiedice să se dezvolte normal și răspunderea pentru cei șapte ani de acasă o poartă părinții și familia
extinsă.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (ex: despre
plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă și de dezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Părinții
încearcă să le explice copiilor sensul unor fenomene și procese pentru a le putea înțelege. În familie, se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea,
decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor
sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Se impun anumite
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească exemplele părinţilor pentru a fi cât mai eficiente din punct de
vedere pozitiv: dragostea şi respectul faţă de copii, înţelegerea sfaturilor de către aceştia, concordanţa dintre
exigenţele de ordin moral pe care părinţii le formulează şi faptele lor concrete. Mai ales până la vârsta de
șapte ani, dar și mai târziu, fenomenul imitaţiei este caracteristic copiilor, care lipsiţi de cunoştinţe şi
experienţă, caută modele în adulţii din jur, pe care-i consideră mai puternici, mai ştiutori, mai capabili.
Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în
sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.
Ca atare, la baza activităţii educative în familie, nu trebuie să stea numai sfaturile, poveţele, oferite
copiilor cu atâta largheţe de părinţi, deşi şi acestea îşi au rostul lor, ci modelele, exemplele bune de conduită,
rezultate din buna organizare şi desfăşurare a vieţii de familie, din asigurarea unui climat moral şi afectiv
de calitate. Sub orice formă s-ar manifesta copilul, părinţii trebuie să acţioneze la unison, fără compromisuri
şi abandonări în faţa greutăţilor întâmpinate, atunci când este cazul.
Orice părinte îşi doreşte să aibă un copil inteligent, sociabil, necomplexat, cu o bună imagine de sine.
Însă nu toţi copii ajung să gândească şi să acţioneze aşa cum şi-ar dori părinţii lor, pentru că nu toţi au fost
educaţi în acelaşi fel. Cea mai bună metodă de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda,
încurajarea, în timp ce cearta, critica, dacă sunt continuate, se soldează cu destructurări ale personalităţii,
chiar cu nesupunere în faţa autorităţii parentale, iar cea mai dureroasă formă de raportare la succesul şi
eşecul copiilor este nepăsarea, ignorarea, pentru că acestea se finalizează cu sentimentul izolării şi nepăsării,
trăite din plin de copilul mic Climatul familial rigid prejudiciază maturitatea copiilor, generând lipsa de
încredere în sine, teama de nereuşită şi sancţiune..
Cunoscându-ne bine copiii încă de la vârste fragede, îi putem educa şi forma, într-un climat social și
afectiv necesar dorințelor sale, pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii spirituale și morale a
personalității copiilor se menține toată viața individului şi va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările
ulterioare care se impun. Nu există proces al educaţiei de care familia să fie dispensată a se ocupa, de la
naşterea sentimentelor de apartenenţă la familie, cu dragoste faţă de căminul părintesc şi locul natal până
la dezvoltarea treptată a acestor sentimente, idealuri şi aspiraţii.
Familia, cu tendinţele şi experienţa sa particulară de viaţă, determină, în mare măsură, şi preferinţele
copilului pentru anumite forme de activitate desfăşurată în timpul liber, când se formează interesul de
cunoaştere, spiritul de iniţiativă, inventivitatea şi creativitatea, capacitatea de a învinge dificultăţile,
optimismul.
Într-o familie cu cât numărul copiilor este mai mare, cu atât fiecare dintre ei are posibilitatea de a
stabili relaţii mai numeroase şi mai variate, deprinzându-se cu diferitele aspecte ale raporturilor interumane,
cu experimentarea mai multor modalităţi de adaptare afective, cu însuşirea comportamentelor sociale
fundamentale: apărarea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor altuia. În grupul de fraţi şi surori,
copilul învaţă încă de mic să trăiască şi să muncească împreună cu alţii, să-şi înfrâneze pornirile individuale
1261
şi egoiste, să împartă, în primul rând dragostea părinţilor, să ţină seama de dorinţele şi acţiunile celorlalţi.
Aici experimentează competiţia, dar şi întrajutorarea, aici trăieşte pentru prima dată sentimentul de
rivalitate, dar tot aici se formează pentru solidaritate. De aceea, se impune ca influenţele educative să fie
exercitate paralel asupra fiecărui copil din grupul fratern şi existenţa unor relaţii părinţi – copil normale, în
cadrul cărora i se lasă libertatea de a se dezvolta potrivit aptitudinilor şi potenţelor specifice.
Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie climatului afectiv din familie, copilul
cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se
ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează propriile valori și principii despre
lume și despre viaţă.
BIBLIOGRAFIE
Baban A., Consiliere educaţională, Imprimeria ,,Ardealul”, Cluj-Napoca, 2001.
Cosmovici A., Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.
Poenaru M., Cei șapte ani de acasă, Ed. Coresi, București, 2013.
1262
PROFESOR COMARNIC LILIANA

COLEGIUL NATIONAL DE INFORMATICA
,,GRIGORE MOISIL” DIN BRASOV
Uneori auzim că se fac, cu privire la o persoană, afirmaţii de forma: “Are şapte ani de acasă” sau “Nu
are şapte ani de acasă”. Oare de ce anume se face referire la această perioadă atunci cand se doreşte
realizarea caracterizării unei persoane?
Consider că până la şapte ani influenţa părinţilor asupra copiilor este cea mai mare, comparativ cu
influenţa altor persoane sau cu influenţa părinţilor asupra copiilor într-o altă perioadă de dezvoltare a
acestora. În primii şapte ani exemplul personal al părinţilor poate fi decisiv în educarea şi dezvoltarea
copilului.
În această perioadă copiii învaţă să fie respectuoşi, politicoşi şi de cele mai multe ori afirmaţia “Are
şapte ani de acasă” este asociată cu un astfel de comportament. Copilul învaţă regulile de comporatment în
societate, dar şi să ţină cont de aceste reguli, deci să le respecte, pentru că nu este suficient să cunoască
regulile de comportament, dacă nu ţine cont de ele şi nu le aplică în relaţiile cu persoanele din jurul său.
Cred că în primii şapte ani copilul îşi formează mai multe atitudini şi comportamente, nu doar acela
de a fi respectuos. În această perioadă se formează atitudinea faţă de învăţătură, şcoală, muncă în general.
La formarea acestei atitudini contribuie alături de părinţi şi cadrele didactice cu care interacţionează copilul.
Alte obişnuinţe folositoare pe tot parcursul vieţii pe care copiii le învaţă în primii ani sunt cele care
ţin de normele de igienă personală, precum şi obişnuinţa de a merge la doctor în caz de boală. Copiii sunt
îngijiţi de către părinţi şi la rândul lor învaţă în timp să se îngrijească singuri, când devin mai mari. De la o
anumită vârstă se spală singuri şi merg singuri la doctor.
Deprinderea de a mânca sănătos se formează tot în această perioadă.
Copiii se formează în primii şapte ani ca persoane active care sunt obişnuite să depună efort fizic şi
intelectual. Prin jocuri pot chiar să se orienteze către anumite meserii sau calificări. Mulţi copii răspund de
mici la întrebarea ”Ce vrei să te faci cand vei fi mare?”.
În primii ani copiii văd şi înmagazinează mai mult decât oricând informaţii, comportamente, învăţând
lucruri pe care le vor folosi toată viaţa. Consider că cei şapte ani de acasă sunt foarte importanţi pentru
educarea copilului, viitor adult.
1263
ROLUL FAMILIEI SI A REGULILOR IN EDUCATIA TIMPURIE
PROF. COMARZAN DANIELA

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.3 PASCANI
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare,
pentru a reuşi să facem împreună.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Gădiniţa şi educatorii pot susţine devenirea
oamenilor ca părinţi.
personalitatea.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi
asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de
explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor
de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi
regulilor sociale (diferite de cele din familie).
Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii
fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei.
Mulţi sunt aceia care spun despre copil : „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic,
însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile
şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată
şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. De exemplu:
pentru a putea merge, sugarul are nevoie de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are nevoie de încrederea
că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni. Treptat, copilul va
învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna care îl sprijină. Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele
este în apropierea sa, pentru a avea către cine să se îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe
parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege,
dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele, să îşi construiască un set de valori. Transpus în
viaţa de zi cu zi, acest lucru înseamnă că nou-născutul să fie alimentat la cerere, copilul mic să aibă libertatea
de a alege cu ce se îmbracă azi, cu ce jucărie se joacă, cu cine se joacă, când doarme, iar adolescentul la ce
cursuri doreşte să se înscrie, ce muzică ascultă sau cum îşi tunde parul. De asemenea, înseamnă ca fiecare
copil să ştie care sunt reperele şi regulile familiei şi cele ale comunităţii în care trăieşte şi, prin extensie,
care sunt valorile morale
Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom constata
că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise, agresive şi
imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine
şi supunerii necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate
comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimul
Toţi părinţii îşi iubesc copii, însă forma de manifestare a fiecăruia este diferită şi mascată de forme
personale de exprimare.
1264
Valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii sunt interdependente şi se realizează în familie.,in
cei ”sapte ani de-acasa”
Optimizând relaţiile dintre părinţi şi copii vom da valoare si relaţiilor din interiorul familiei şi
părinţilor, ca persoane. Un părinte care va şti cum să răspundă nevoilor copilului, îşi va dezvolta încrederea
în sine şi va avea o deschidere mai mare înspre copil.
1265
EDUCAȚIA ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR: COMSA ANDRADA,

LICEUL TEORETIC PECIU NOU, TIMIS
Problema educaţiei, s-a situat întotdeauna în planul actualităţii, încă din antichitatea păgână până în
prezent. Acest fapt îşi are explicaţia ei. Mai întâi, generaţiile tuturor timpurilor, au căutat să dureze,
intenţionat sau dintr-o pornire inexplicabilă până la un punct oarecare, un drum cât mai bun şi o ţinută
spirituală cît mai ideală, pe seama urmaşilor. Aici, se adaugă în al doilea rând, credinţa oamenilor în puterea
educaţiei.
Educaţia a fost mereu privită ca o putere pusă în slujba realizării scopurilor precise. Educaţia este
un dar, o acţiune specifică omului.
Copii sunt zburdalnici, vioi, într-o continuă schimbare, de aceea e necesar să punem şi bazele unei
educaţii sănătoase în familie.
Familia exercită asupra copiilor un rol direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, reprezintă
primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă,
a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Copilul își petrece primii doi ani, în principal alături de mamă, iar apoi încetișor se încadrează în
sistemul de educație. Astfel, copilul întâlnește și alte ,,modele”.
Educația primită la școală vine să completeze educația primită în famile.
Timpul liber poate fi organizat în diferite activităţi care au ca scop, să formeze în ,,regiunea
sufletului”, principii care dau naştere voinţei şi acţiunii.
Activitățile complementare școlii, copilul le desfășoară alături de actorii principali
( mama, tata, frați, surori, bunică e.t.c.).
Toate aceste activități consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,
convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.
În cadrul familiei copilul începe să se descopere, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor
şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
„Cei șapte ani de acasă” sunt postamentul educației copilului, copil ce mai târziu devine un adult
responsabil.
În înțelegerea nostră un copil cu cei șapte ani de acasă este un copil educat, bine crescut.
Așa cum sunt copii, așa suntem și noi cei care i-am crescut și i-am format.
Copilul este imaginea în oglindă a familiei sale și a mediului în care s-a dezvoltat.
Să nu uităm că educaţia, la care-i pregătim o temelie solidă acasă, se va vedea peste ani şi ani, în
tinereţe şi la bătrâneţe.
,,Educaţia însă înseamnă sămânţă într-un ghiveci; oricât de unic ar fi ghiveciul şi oricât de modestă
ar fi sămânţa, ea va rodi” (cf. N. Oprescu, Didactica, Bucureşti).
Bibliografia:
• Ardelean O., Băcana S., Cornean C., Drăgoi S., Drăguş G., Gaiţă A., Jurca R., Lazăr A.,
Mărgineanţu D., Melciu D., Tudoran. D., Vintilă C., Vuşcan E., Popa S. – Consiliere şi dirigenţie, vol. I.
Ed. Eurobit, Timişoara, 1999
1266
PROF. INV. PREȘC. CONDURACHE ELENA

ȘC. AL.I.CUZA DOROHOI BOTOȘANI
„Șapte ani de acasă” este o veche zicală românească folosită și astăzi în vorbirea curentă. A avea
„șapte ani de acasă” înseamnă a fi bine crescut, a avea o comportare civilizată, conform cu normele
societății. A-i lipsi cuiva cei șapte ani de acasă are sens peiorativ. Zicala are de fapt un înțeles mai adânc,
mai cuprinzător. Deși aprecierea privește copilul, sau în genere, invidiul despre care este vorba, ea
reprezintă în același timp și aprecieri asupra modului în care părinții s-au ocupat de creșterea lui. Este deci
un calificativ dat părinților, strădaniilor lor și rezultatelor obținute. În aceeași măsură, zicala subliniază
faptul că cei șapte ani de acasă sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu. Copilul trece prima probă
a forțelor și calităților sale, la vârsta de șase/șapte ani, când intră în școală. De nivelul de maturizare al
copilului, din punct de vedere fizic, intelectual, afectiv și moral, depinde reușita sa în munca de învățare
sistematică și de integrare în societate. Toți părinții doresc ca atât în școală, cât și în viață copiii să se afirme
cât mai bine, ei trebuie să știe că această reușită depinde în mare măsură de istoria primilor șapte ani, de
modul în care a fost educat și îngrijit copilul, de deprinderile și cunoștințele acumulate în acest timp. Reușita
în viața de mai târziu a copilului, depinde de munca depusă de părinți în acești șapte ani, pentru îngrijirea
și educarea sa, precum și de măsura în care el își însușește cele transmise de părinți. Copiii sunt continuatorii
vieții părinților, ai vieții omenești în general. Dragostea părinților face ca această muncă să fie îndeplinită
cu plăcere și dăruire de sine și aceasta cu tot atât mai mult cu cât rezultatele sunt mai bune.
Bună-voința, dragostea, perseverența și devotamentul părinților nu prezintă întotdeauna garanții
suficiente pentru obținerea celor mai bune rezultate. Pe lângă aceste calități este nevoie și de calități privind
îngrijirea și educarea copilului. Pentru realizarea unui om cu depline posibilități de afirmare pe toate
planurile vieții sociale trebuie avute în vedere următoarele: dezvoltarea fizică bună; dezvoltarea
neuropsihică sub toate aspectele: senzorială, motrică, intelectuală, afectivă, socială și morală cât mai
completă, astfel încât să se asigure atingerea nivelului normal, corespunzător fiecărei etape de dezvoltare a
individului. Numai dezvoltarea armonioasă pe toate planurile poate asigura copilului o personalitate cu
adevărat valoroasă utilă mai târziu societății cât și pentru sine. Condițiile necesare creșterii unui copil sunt
date de: stabilitatea familiei, climatul afectiv din familie, capacitatea educativă a părinților și asigurarea
factorilor materiali.
Copilul are nevoie de ambii părinți ca să se dezvolte echilibrat. Lipsa unuia dintre părinți îl
dezechilibrează tot așa cum o pasăre se dezechilibrează când îi lipsește o aripă. Suferința morală pe care o
încearcă este de o profunzime nebănuită de adulți. Nedumerirea și-o exprimă prin diverse întrebări,
comparații cu diverși copii, unii ajung să aibă tulburări de comportament care-i fac să devină elemente
negative pentru sine și societate.
Pe lângă participarea activă a ambilor părinți la creșterea copiilor este necesar și un climat afectiv
între ei. Acolo unde există dragoste, respect și înțelegere reciproce între părinți și copii, climatul este unul
sănătos. De asemenea, și excesul de grijă exagerată față de copil poate provoca o atmosferă nesănătoasă în
care copiii sunt lipsiți de libertate de acțiune, liniște, calm, devenind capricioși, nervoși, iritabili.
Capacitatea de a educa un copil presupune foarte multe calități printre care cele mai importante sunt:
priceperea, simțul răspunderii, sănătatea părinților. Priceperea presupune capacitatea părinților de a ști ce
trebuie făcut și cum trebuie procedat în toate problemele impuse de creșterea copilului. Priceperea implică
cunoștințe teoretice, dar și deprinderi practice de muncă și arta de a lucra cu copilul. Fără toate aceste
componente ale priceperii, eforturile părinților în creșterea și dezvoltarea copiilor nu dau roade. Simțul
răspunderii obligă pe părinți să gândească la viitorul copilului, la reușita lui în viață, să aprecieze necontenit
ce trebuie făcut, cât trebuie făcut și când trebuie făcut pentru a asigura condițiile necesare pentru dezvoltarea
sa armonioasă. Sănătatea părinților are pentru copil o altă însemnătate, ea constituind baza zestrei biologice
care se transmite copilului, sănătatea acestuia depinzând de sănătatea părinților. Sacrificiile pe care le fac
părinții pentru crearea unor condiții materiale necesare dezvoltării și creșterii normale a copiilor sunt
suplinite de bucuria pe care o au mai târziu din partea acestora.
Creșterea copilului impune o serie de obligații cum ar fi: acordarea de îngrijiri de bună calitate;
educație aleasă care să-i înlesnească moral adaptarea și integrarea în societate, o instruire temeinică care
1267
să-i permită însușirea de cunoștințe și deprinderi de muncă pe baza cărora își va câștiga existența sa mai
târziu. Acțiunile de îngrijire și de educație se împletesc atât de strâns în primii șapte ani din viață încât nu
pot și nu trebuie despărțite. Încă de la vârsta cea mai fragedă trebuie să existe preocupări educative, iar pe
măsură ce copilul înaintează în vârstă, îngrijirile date de părinți diminuează în sensul că treptat la o bună
parte din îngrijiri, copilul începe să colaboreze devenind independent.
Colaborarea cu părinții are rolul cel mai important în antrenarea copilului în activități, acesta învățând
să fie tenace, să îndeplinească sarcini, să mulțumească pe cel cu care colaborează. Interesul copilului pentru
activitate, odată apărut, trebuie stimulat altfel el se stinge, iar copilul își pierde plăcerea de a lucra. Până la
vârsta de șapte ani copilul nu poate și nu trebuie să facă treabă, ci numai din plăcere, aceasta fiind doar o
formă de joc. Jocul reprezină pentru copil o nevoie fiziologică tot atât de necesară ca hrana și somnul.
Această necesitate pornește dintr-un îndemn interior care la vârsta copilăriei îmbracă forma specifică și
caracteristica jocului. Jocul este munca copilului, prin el contribuie la dezvoltarea sa fizică motorie și
intelectuală, la formarea personalității și la sporirea cunoștințelor pentru mai târziu. În timpul jocului copilul
depune o activitate variată și multilaterală, cu cât jocul este mai felurit, mai bogat și mai trăit din plin, cu
atât influența sa este mai adâncă și binefăcătoare. Prin joc copilul își perfecționează mișcările de tot felul,
câștigând îndemânare manuală și forță, își formează tot felul de deprinderi de activitate. Prin jocul cu alți
copii își perfecționează vorbirea, își îmbogățește vocabularul, învață să se exprime, învață rostul colaborării
pentru obținerea unor realizări. De asemenea, prin joc învață să respecte reguli, să devină generos, prietenos,
își structurează trăsături pozitve de caracter.
Cu împlinirea vârstei de șapte ani, copilul pășește pragul școlii ducând cu el cei șapte ani de acasă.
Aceasta înseamnă: să aibă deprinderi de autoservire și comportare civilizată; să fie în stare să asculte, să
înțeleagă, să țină minte și să execute sarcini de școlar, să-și poată folosi mâinile cu destulă îndemânare la
realizarea temelor, să fie echilibrat afectiv: liniștit, mulțumit, ascultător. Dacă va reuși toate acestea,
înseamnă ca îngrijirea și strădaniile educative ale părinților și-au atins scopul.
1268
PROF.INV.PRIMAR, CONSTANTIN MIHAELA
„Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților” – Valeria Mahoka
Educația copilului este un întreg proces care presupune un schimb de experiență, de valori, de
principii între toți adulții care îl susțin în demersul său de dezvoltare. Un aspect important în acest sens este
„competența parentală”, care ne ajută să observăm progresele copilului nostru, reacțiile sale la stimulii pe
care îi oferim și, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaștere.
lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natura și din societate. Creșterea și
educarea copilului, ceea ce înseamna “bun ” pentru el, se află într -o dinamică permanentă de la o cultură
la alta, de la o perioadă la alta. Părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercită în viața
copilului, să cunoască că educația dată propriului copil este diferită de cele precedente, că societatea viitoare
va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Copilăria reprezintă cea mai bună
perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea caracterului psiho-social.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
forțe, dar va apărea și acel sentiment de rușine. Tot timpul familia trebuie să incurajeze copilul, să îl îndrume
și să-i arate ce e bine și ce e rău. Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în
concordanță cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt
pe măsura forțelor lui, oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea lui de înțelegere.
S-a ajuns la concluzia că părinții sunt cu adevărat consacrați copilului lor, mai mult decât ar putea fi
un educator, tocmai datorită sentimentelor de afecțiune care îi leagă de copii. Pentru că interrelațiile sunt
foarte intense între membrii unei familii privarea de afecțiune este ca și lipsa alimentației pentru copil.
1269
ROLUL FAMILIEI IN EDUCAȚIA COPILULUI
PROF. CONSTANTIN VIORICA

ȘCOALA GIMNAZIALA ‘V. ȘEICARU OANCEA’, GALAȚI
Pentru a putea determina rolul familiei în educația unui copil, ar trebui sa stabilim ce este educația.
Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Potrivit
lui Platon educația este „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru
virtute ale acelora care dispun de ele.”
Pentru mulți dintre noi educația- învățarea începe acasă, în mijlocul familiei. În primii ani de viață
copiii învață prin observarea sistematică a celor din casă. Capacitatea de învățare și socializare a acestuia
sunt puternic influențate de familie întrucât aceasta reprezintă primul grup social din viața sa. În acest timp,
copilul se dezvoltă fizic, emoțional, social și intelectual. Astfel, familia devine responsabilă în primii ani
de viață ai copilului de formarea și dezvoltarea valorilor morale, abilităților sociale, obiceiurilor alimentare
și motricității sale.
În ce privește dezvoltarea emoțională, familia o încurajează încă din primele momente ale vieții.
Legătura care se formează între copil și cei din jurul său facilitează dezvoltarea unei game variate de
sentimente ca încrederea, comfortul psihic, compasiunea, empatia. Pe măsura ce cresc și relația cu familia
se schimbă, copiii învață cum sa lege prietenii, să își managerieze și să își exprime sentimentele, să găsească
soluții la problemele întâlnite. Părinții care au activități comune cu copiii facilitează realizarea coeziunii
familiei. Potrivit lui Ping Chen, de la Universitatea Carolina de Nord, din Chapel Hill, „Coeziunea familiei
și un nivel scăzut de conflict între părinţi și copii nu numai că protejează adolescenţii de depresie în perioada
sensibilă și vulnerabilă a adolescenţei, dar, de asemenea, promovează sănătatea mentală de-a lungul vârstei
adulte, până la vârsta de mijloc”.
Copiii își formează abilitățile sociale din fragedă pruncie, din interacțiunea cu membrii familiei. Ei
percep și descoperă comunicarea, colaborarea și cooperarea atât observând cum interacționează părinții și
frații între ei dar și prin interacționarea directă cu alți membri ai familiei sau cunoscuți. Familiile în care
membrii se tratează cu respect și iubire promovează un exemplu pozitiv de interacțiune socială. Cei care
petrec timp calitativ împreună- iau mesele împreună, au activități distractive în interiorul sau exteriorul
casei, deasemenea dezvoltă copilului abilitțăți sociale.
În ce privește dezvoltarea fizică, obiceiurile alimentare ale membrilor familiei și dispoziția pentru
mișcare au un impact profund asupra motricității copilului dar și a nutriției. Copiii imită și adoptă tiparele
comportamentale ale membrilor familiei. Pentru a le forma obiceiuri alimentare sănătoase, copiii ar trebui
implicați activ în alegerea alimentelor și prepararea meselor. Pe lângă câștigul informațional, ei petrec și
timp calitativ împreună.
Valorile morale ale familiei influențează dezvoltarea cognitivă a copilului și își pun amprenta asupra
modului în care aceștia percep lumea înconjuratoare dar și pe sine. Copiii învață vazând la cei din jur. Ei
încep să își amintească lucruri și așa ajung să vorbească. Părinții sunt modelele lor de viață. Lipsa implicării
emoționale în creșterea copilului duce la o proasta dezvoltare cognitivă. Potrivit lui Groark, McCarthy li
Kirk ”Calitatea implicării emoționale afectează dezvoltarea cognitivă și socio- emoțională, trăsăturile de
caracter dar și stima de sine.” Deasemenea, cei care au relații sociale bune performează la școală. Dacă
mediul social în care trăiesc este unul stabil, aceștia au șanse mai mari să înregistreze rezultate școlare bune.
Cei care locuiesc în zone defavorizate (cu statut socio-economic scăzut) sunt predispuși la abandon școlar
și chiar eșesc școlar. Mersul la creșă sau grădiniță le dezvoltă un comportament pro-social și acesta va avea
efecte pozitive pe termen lung în ce privește activitatea școlară.
Înțelegerea influenței familiei asupra dezvoltarii și comportamentului copilului este importantă
pentru un cadru didactic. Cunoașterea vieții de familie și a relațiilor pe care elevul le are cu familia îl poate
ajuta pe profesor să își adapteze metodele de predare și de lucru la clasă în funcție de domeniile în care
acesta se simte nesigur sau pentru a-i capta atenția și a-l îndrepta spre succes școlar. Pentru beneficiul
copilului atât cadrul didactic cât și părinții trebuie să fie deschiși pentru o colaborare stânsă întrucât educația
este un proces continuu, începe acasă, continuă la școală și se întoarce acasă. Responsabilitatea succesului
școlar al elevului nu depinde numai de acesta, ci și de un parteneriat egal realizat de părinți și cadrele
didactice.
1270
Bibliografie
1. Fiese, B. H. (2002). Routines of daily living and rituals in family life: A glimpse at stability and
change during the early child-raising years. Zero to Three, 22(4), 10-13.
2. https://living.thebump.com/family-impact-early-childhood-development-10352.html
3. https://www.nih.gov/news-events/news-releases/family-characteristics-have-more-influence-
child-development-does-experience-child-care
4. https://depts.washington.edu/chdd/guralnick/pdfs/Family_Influences_Guralnick_Blackwell_06.p
df
5. https://healthengine.com.au/info/parenting-the-social-environment-and-its-effects-on-child-
development
1271
FAMILIA – FACTOR EDUCATIV
CONSTANTINESCU ELENA
COLEGIUL TEHNIC ENERGETIC
BUCURESTI
Familia ca nucleu fundamental al societăţii, îndeplineşte un sistem de funcţii, printre care cele mai
importantă este funcţia educativă. Creşterea şi educarea copiilor reprezintă îndatoriri şi responsabilităţi
deosebit de importante ale familiei, oricare ar fi dificultăţile economice sau de altă natură. Mediul educogen
familial are influenţe deosebit de puternice asupra formării personalităţii copilului, a comportamentului lui,
care îşi menţin forţa educativă uneori toată viaţa. De aceea poporul nostru acordă o importanţă deosebită
educaţiei „celor 6 (7) ani de-acasă”.
După intrarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează, ci ea
continuă cu aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o ipostază nouă, de interacţiune a funcţiei educative
din familie, cu funcţia educativă a instituţiilor de învăţământ. De astfel, funcţia socio-educativă a familiei
nu încetează toată viaţa, căci şi atunci când au ajuns adulţi şi şi-au întemeiat o familie, părinţii îi consideră
tot copiii lor şi pot, oricând, să vină cu un sfat bun pentru ei.
Abandonarea sau dimunuarea funcţiei educative constituie cauza primordială a neîmplinirii copiilor
şi adolescenţilor, a apariţiei şi amplificării delicvenţei juvenile, a tuturor deviaţiilor şi infracţiunilor
săvârşite de copii şi tineri.
Colaborarea şcolii cu familia este o condiţie importantă a unirii eforturilor în educarea copiilor.
Această colaborare trebuie să constituie o acţiune fină şi suplă şi de educare a educatorilor-părinţi. Printre
acţiunile pedagogice ale şcolii în rândul părinţilor se pot menţiona: consultaţii pentru părinţi; discuţiile
individuale cu părinţii; adunările cu părinţii, însoţite de expuneri şi discuţii pe diverse teme
psihopedagogice, cum ar fi cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi individuale, condiţiile necesare
învăţării eficiente, activitatea copiilor în timpul lor liber şi altele; lectoratele cu părinţii, susţinute de
specialişti de valoare pe o tematică diversă ce priveşte creşterea şi educarea copiilor, educaţia sexuală,
comportarea civilizată etc.; adunările pe diverse teme şi discuţiile cu părinţii în comitetul de părinţi pe
şcoală; vizitele profesorilor diriginţi în familie etc.
Societatea, statul au posibilităţi suplimentare, atât materiale, cât şi financiare, superioare unei şcoli
de-a organiza acţiuni pedagogice la nivel naţional, precum şi posibilitatea de a antrena specialişti în
realizarea unei relevante propagande pedagogice în cadrul familiilor.
Printre acţiunile pedagogice ce se pot organiza pentru familie la nivel naţional, menţionăm: emisiuni
educative pentru părinţi (şi bunici) şi copii la radio şi televiziune; cărţi, broşuri şi reviste cu caracter educativ
pe teme diverse pentru părinţi şi copii; filme şi piese de teatru cu specific educativ în rândul părinţilor şi
copiilor difuzate în instituţiile teatrale şi cinematografice sau la radio şi televiziune; conferinţe şi dezbateri
pe teme educative pentru părinţi şi cu părinţii, realizate în universităţi populare sau în studiourile de radio
şi televiziune, în presă etc.
Cerinţe ale activităţii de propagandă pedagogică în sprijinul familiilor: conţinuturile şi îndrumările
psihopedagogice să fie competente, bogate, variate, actuale, interesante şi accesibile, pentru a fi receptate,
înţelese şi urmate conştient de către părinţi (bunici) şi copii; să fie atraşi părinţii (bunicii) şi copiii în
stabilirea (conceperea sau selectarea) formelor şi chiar conţinuturilor acţiunilor de propagandă
psihopedagogică specifică familiilor; să fie atraşi specialişti valoroşi în realizarea conţinutului şi strategiilor
de prezentare a diferitelor forme de propagandă psihopedagogică pentru părinţi (bunici) şi copii; să se
coopereze cu toţi factorii interesaţi în realizarea acestui gen de propagandă, pentru ca, paralel cu diversitatea
acţiunilor, să se asigure unitatea, consecvenţa şi continuitatea îndeplinirii cu succes a formelor de
propagandă pedagogică în rândurile familiilor.
Propaganda pedagogică familială este necesar să conceapă conţinuturi şi activităţi care să satisfacă şi
schimbările intervenite în statusul familiei contemporane, cum sunt familia cu un singur părinte, părinţi
divorţaţi, cuplurile „familiale” constituite fără forme oficiale etc, în vederea asigurării condiţiilor
corespunzătoare de creştere şi educare a copiilor, dar şi de susţinere şi pentru viitor a valorii socioeducative
a familiei constituite legal şi închegate.
1272
ROLUL CELOR 7 ANI DE ACASA IN DEZVOLTAREA COPILULUI
PROF. INV. PRIMAR CONT MELANIA

LICEUL TEORETCI „ANA IPATESCU” GHERLA
“Educaţia începe acasă. Nu poţi da vina pe şcoală că nu ţi-a învăţat copilul ceea ce nu l-ai învăţat
tu.” Geoffrey Holder
acasă.
dorinţelor sale.
1273
BIBLIOGRAFIE
1274
CEI 7 ANI DE ACASĂ
P.I.P CONTAN ANA ANGELA

SCOALA GIMNAZIALA CIUGUD –JUD ALBA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
1275
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE- CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PREȘC. CORAȘ ADELA
„Cei șapte ani de acasă “ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile și educația necesară
în lume. E foarte firesc pentru părinți să-și crească și să aibă copii frumoși, sănătoși, bine educați. Dacă
frumusețea și sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educația copiilor, sunt randuiti de Dumnezeu să
deţină rolul principal.
responsabilitate. Sunt multe lucruri de spus despre educaţia copiilor dar ne vom opri doar la câteva aspecte
legate de educaţia copiilor.
Analizând situațiile concrete în care se manifestă acțiunile educative în familie, putem identifica mai
multe tipuri de părinți: unii înțeleg să-și armonizeze sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, ale
specialistilor în domeniul muncii educative; altii nu conștientizează efectele negative ale strategiilor
educative utilizate, sau, și mai grav, refuză să recunoască faptul că relațiile lor educaționale cu copiii sunt
deficitare. Aceștia din urmă sunt convinși că nereusitele educaționale slabe la învățătură, comportamentele
inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori străini, ori necunoscuți familiei.
Acțiunile educative ale școlii nu trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Întrunirile cu părinții, mai
mult sau mai puțin organizate, trebuie să fie un prilej de a conștientiza consecințele imediate și de
perspective ale strategiilor lor educaționale. Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt
bine intenționate, pot avea efecte negative asupra copiilor, din cauza neadecvarii lor, a particularităților de
vârstă și individuale, la situații concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerată – manifestata prin interdicții, prin brutalitate și prin privațiuni de tot felul – își
va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Astfel de parinti impun un regim de viață și,
în special de învățătură, peste limitele de toleranță psihologică și psihofiziologica specifică vârstei. Ei
impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activități recreative, la jocurile specifice
vârstei și utilizează frecvent pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. În afara
programului scolar, copiii sunt puși adeseori să invînvețe i multe limbi străine, să desfasoare activități
artistico-plastice, sportive, etc, chiar dacă nu au aptitudini în acest domeniu.
Afirmând ”facem totul ca să scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie să facă ceea ce eu nu am
făcut pentru ca nu am avut condițiile necesare”, părinții trebuie să înțeleagă că dincolo de intenția bună,
La rândul lor, părinții superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici în formarea și dezvoltarea personalității copilului. Acești părinți consideră că școala, viața
în general, are o serie de cerințe care depășesc posibilitatile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligență
rară ”, fie neajutorați, plapanzi, fragili, și de aceea trebuie menajati.
Apar astfel atitudini de ingamfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor copii, dar și
atitudini de subevaluare a copiilor, precum și slabe posibilități de adaptare la situații noi.
Atitudinea protectoare a părinților se poate manifesta și prin limitarea excesivă a libertății si
independenței de acțiune a acestora, a inițiativei. Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă
o teama și pentru viața și activitatea copilului lor, și de aceea stabilesc ei direcțiile de acțiune și comportare
fără să accepte abateri, plângeri sau nemultumiri. Principala consecință se exprimă într-un comportament
lipsit de inițiative, instalarea unei temeri nejustificate de acțiune, și mai ales de consecințele ei, în ultimă
instanță, timiditate exagerată.
armonioase a personalității copilului, concluzionam că ”școlarul are nevoie acasă de un cadru general de
viață în care să se simtă în siguranța ”. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuosi,
destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slabiciune. El are nevoie să simtă că părinții
se ocupă de el, ca iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl întristează, și că nu se
destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și inchipuie ca libertatea lui e fără margini și, totodată, să știe că părinții
săi împărtășesc același nivel de exigentă.”(M. Gilly).
1276
În condițiile social-economice actuale, se manifestă două tendințe contradictorii: parintii sunt
exercitandu-se oarecum paralel.
constientizeze faptul că relația de colaborare școală-familie este determinantă în obținerea performanțelor
școlare.
BIBLIOGRAFIE:
1277
METODE SI INSTRUMENTE DE CUNOASTERE PSIHOPEDAGOGICA A
ELEVULUI DIN CLASA PREGATITOARE
PROF. CORBU GEORGIANA

ȘCOALA GIMNAZIALA „NICOLAE IORGA”, PITEȘTI
În condiţiile coborârii pragului de debut şcolar, de la 7 ani la 6 ani, analiza adaptării şcolare se impune
a fi realizată dintr- o perspectivă nouă, interdisciplinară, psihopedagogică şi medico- sanitară.
Pregătirea copilului pentru adaptarea şcolară – parte integrantă a adaptării sociale- începe încă din
familie, fiind continuată în următorii ani de grădiniţă, apoi de şcoală.
Elevii de clasa pregătitoare vin la şcoală cu fel de fel de imagini despre ceea ce se întâmplă în acel
loc minunat cu bănci şi manuale, peste care domină ca „un magician”, dascălul, pe care-l urmăresc în
primele zile cu ochii mari, plini de curiozitate amestecată cu oarecare teamă şi pe care-l vor doar în preajma
lor.
Fetiţele prezintă la debutul şcolarizării calităţi de adaptabilitate care aparţin nivelului lor de dezvoltare
sau sunt superioare acestuia. Ele se adaptează mai uşor decât băieţii, excelează prin fluiditate verbală,
imaginaţie, sunt mai voluntare, manifestă un autocontrol ridicat, sunt mai volubile, ceea ce facilitează
capacitatea de a se face acceptate în grup.
Băieţii manifestă adesea tulburări de adaptare. Această realitate este independentă de particularităţile
cognitive, având legătură cu comportamentalul, cu particularităţile psihomotorii care se manifestă la băieţi
mai evident decât la fetiţe.
În aprecierea conduitei adaptative a copilului, vârsta este mai puţin luată în considerare. Ea are însă
un rol foarte important şi nu trebuie neglijată deloc în condiţiile în care avem în clasă elevi care abia au
împlinit 6 ani şi elevi pe care doar câteva luni îi despart de 8 ani.
Învăţătorul competent ştie că elevul nu este o noţiune abstractă, ci o realitate vie. El vine la şcoală nu
numai cu inteligenţa sa, ci cu întreaga sa personalitate, cu emoţiile şi interesele sale, de aceea va trata
diferenţiat fiecare copil folosind un bogat arsenal de procedee şi tehnici.
Atitudinea învăţătorului în primele zile de şcoală este hotărâtoare. Ele trebuie să-i inspire copilului
încredere, dar şi să reuşească să-i trezească interesul şi plăcerea pentru activitatea şcolară, cunoscut fiind
faptul că primele zile de şcoală pot inhiba foarte uşor elevii.
Perioada de cunoaştere are menirea de a facilita drumul şcolarului spre cunoaşterea de sine, spre
cunoaştere celorlalţi, spre cunoaşterea ştiinţifică. Şcolaritatea îi creează copilului situaţii inedite, cărora el
trebuie să li se adapteze. Apar însă şi dificultăţile de adaptare, dificultăţi care emerg din specificitatea
demersurilor didactice, deşi jocul ocupă rolul primordial în învăţare iar timpul destinat relaxării este
gestionat eficient.
Am constat, în activitatea desfăşurată până acum cu elevii acestei generaţii, că dificultăţile de adaptare
s-au modificat în concordanţă cu realităţile sociale. De la timiditatea excesivă manifestată până nu de mult
de foarte mulţi şcolari semnalăm o vioicine comportamentală efervescentă, de la exprimarea monosilabică
s-a trecut parcă la un comportament lingvistic raţional. Cei mai mulţi dintre şcolarii noştri sunt copii unici.
În jurul lor gravitează întrega familie şi implicit întregul univers apropiat. Aceştia au şi la şcoală un
comportament egocentric. Vor totul. Li se cuvine totul. Verbele lor preferate sunt a vrea şi a trebui utilizate
permanent la indicativ prezent, într-o formă imperativă însă. Dificultatea vine din acest imperativ vreau.
Desigur nu i se poate cere învăţătorului să folosească metodele care necesită specializare în
psihologie, sociologie sau chiar medicină şi un buget temporal uriaş, dar profesia sa, formaţia sa intelectuală
îi permit accesul la metode ca: observarea sistematică, chestionarul, scările de apreciere, conversaţia, testele
sociometrice.
Metoda observaţiei constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu
scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice.
Observaţiile pot fi spontane prin sesizarea calităţii prestaţiilor, greşelilor celor mai frecvente
manifestări de indisciplină sau neatenţie şi sistematice urmărindu-se identificarea fiecărei surse de eroare.
Obsevaţia sistematică debutează cu stabilirea scopului, se face în condiţii cât mai variate şi se notează
cât mai exact faptele pentru a putea fi separate în interpretări corecte.
1278
Observaţia nu se încheie după înregistrarea datelor, ci continuă cu interpretarea acestora pentru a
diferenţia aspectele esenţiale de cele aparente, neesenţiale. Interpretarea corectă se va putea realiza numai
prin raportarea unei conduite la ansamblul informaţiilor consemnate. Pentru uşurarea interpretării se poate
apela la tabele de analiză a comportamentului.
În interpretarea observaţiilor trebuie să se ţină seama de situaţie, de atitudinile subiectului, pentru a
nu scăpa motivaţia actelor de conduită. Pentru clarificare, informaţii utile aduce convorbirea.
Convorbirea este conversaţia între două persoane, desfăşurată după anumite reguli metodologice,
prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană, în legătură cu o temă fixată
anterior.
Convorbirea este premeditată, are scop, vizează obiective psihologice, respectă anumite reguli. Ea
poate fi liberă (fără o formulare anterioară a întrebărilor ) sau standardizată (întrebările sunt fixate dinainte
şi nu pot fi modificate în timpul conversaţiei).
Pentru a asigura veridicitatea şi autenticitatea datelor obţinute trebuie să ţinem seama de următoarele
aspecte:
- câştigarea încrederii elevilor,
- menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii,
- preocuparea pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor,
- observarea atitudinilor şi expresiilor subiectului pe timpul convorbirii,
- evitarea unor întrebări sugestive,
- menţinerea un climat destins, de încredere reciprocă pentru a evita instalarea emotivităţii,
- asigurarea discreţiei.
Chestionarul este un set de întrebări, bine organizate şi structurate pentru a obţine date cât mai exacte
cu privire la o persoană sau un grup de persoane, şi ale căror răspunsuri sunt consemnate în scris.
Marele avantaj al chestionarului este că valorizează introspecţia, iar dezavantajul este că nu suntem
siguri dacă persoanele dau raportări ale propriilor simţăminte.
Metoda biografică sau anamneza constă în analiza datelor privind trecutul unei persoane şi a modului
ei actual de existenţă. Metoda poate fi utilizată cu succes în cunoaşterea psihologică a elevilor, fiind o
radiografie a dezvoltării psihice a copilului, în care sunt evidenţiate cele mai importante momente din viaţa
acestuia, aspecte care îşi pun amprenta asupra evoluţiei sale. Biografia pune în valoare specificul unei
persoane, orientările sale, sensurile particulare pe care le capătă diversele momente ale existenţei.
Procedee specifice metodei biografice:
- analiza unor documente (documente şcolare, fişe medicale etc)
- analiza produselor activităţii (caiete de teme, desene, etc.)
- analiza cursului vieţii (povestirea de către subiect a întregii sale vieţi)
- analiza unor microunităţi biografice (descrierea activităţilor unei zile de muncă, a unei zile libere
sau de vacanţă).
Dificultatea metodei constă în obiectivitatea cotării şi a sesizării esenţialului, fiind utilă în
diagnosticul psihopedagogic numai dacă datele furnizate de ea vor fi supuse interpretării.
Metoda testelor, deşi este una dintre cele mai folosite metode pentru cunoaşterea psihologică a
persoanei, se recomandă a fi utilizată doar de specialişti. Funcţia principală este de a măsura diferenţele
dintre indivizi sau dintre reacţiile aceluiaşi individ în situaţii diferite.
Testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare, al
condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date, precum şi al modalităţilor de cotare şi interpretare a
rezultatelor obţinute.
Din dorinţa de cunoaşte mai bine elevii de clasă pregătitoare şi ţinând cont de faptul că ei se pot
exprima cel mai bine prin desen, am folosit testele proiective. Ele joacă un rol important în diagnosticarea
diferitelor trăsături de personalitate ale copilului.
Evident, nu este posibil să obţinem o imagine destul de complexă pornind de la un singur test, fiindcă
nu putem cere de la acesta mai mult decât natura lui poate să dea. Totuşi există unele foarte bogate în
semnificaţii: Testul arborelui, Testul familiei, Testul Casa mea, proba desenului unui om, etc.
1279
Testul arborelui
Scop: diagnosticarea trăsăturilor de personalitate ale copilului.
Materiale: o foaie de hărtie A4, creion negru
Pe foaie de hârtie albă, format A4, elevii trebuie să deseneze un copac, oricare, şi oricum doresc.
Folosesc exclusiv creionul şi nu recurg la radieră, oricât de nemulţumiţi ar fi de rezultat.
Interpretarea porneşte de la aşezarea în pagină:
• în colţul din stânga paginii se interpretează ca dorinţă de susţinere, de protecţie şi condiţionare de
trecut;
• în colţul din dreapta paginii dorinţă de eliberare;
• în centrul paginii independeţă, hotărâre, curaj.
Rădăcinile exprimă pulsul vieţii, forţa, vitalitatea. Sunt desenate doar de copiii fricoşi.
Trunchiul sub formă conică este acceptat ca normal până la 7 ani. După această vârstă, desenarea
trunchiului astfel indică facultăţi mai puţin dezvoltate. De obicei, copiii cu afectivitate rudimentară fac
trunchiuri scurte, iar cei instabili afectiv desenează trunchiuri foarte lungi.
La copiii cu adaptare bună, trunchiul este uşor înclinat spre dreapta. Înclinarea spre stânga indică
stăpânire de sine.
Coroana oferă cele mai multe indicii despre dezvoltarea intelectuală a copiilor. Aceasta este primitiv
dezvoltată la copiii cu oarecare întârziere de dezvoltare psihică. Acoperirea ramurilor este frecventă la
copiii cu reacţii de apărare excesivă. Coroana largă şi deschisă se întâlneşte, mai ales la copiii care au
capacităţi comunicaţionale deosebite. Copiii cu o viaţă afectivă bogată, dar şi cei emotivi au tentinţa de a
orienta coroana spre stânga. Coroana desenată central demostrează un echilibru foarte bun, un dinamism
constructiv. Copiii agresivi desenează margini ţepoase, cei cu spirit critic desenează frecvent ramurile
arborilor orientate spre în sus.
Apariţia în desen a frunzelor şi a fructelor este simbolul unei gândiri constructive, a deschiderii spre
comunicare, spre nou.
Testul familiei
Scopul: Sondarea capacităţii de adaptare în familie.
Materiale: o foaie de hârtie A4, creioane colorate.
Se cere elevilor să deseneze familia lor. Desenele ce se obţin se interpretează practic.
Interpretarea interesează: distanţa copilului faţă de părinţi, locul şi poziţia lor faţă de ceilalţi membri
ai familiei.
Evident, nu reuşim de fiecare dată, dar a-l ajuta pe un copil, pe toţi şi pe fiecare în parte, să se integreze
în clasa I, să se adapteze regimului de muncă specific acestei etape, este un obiectiv spre care năzuim cu
toţii.
Bibliografie:
• Creţu, Elvira – Probleme ale adaptării şcolare, Bucureşti, Ed. ALL, 1999
• Răducu, Ani – Reprezentările copiilor de 6 – 7 ani despre şcoală, Bucureşti, Ed. Tudor, 2005.
• Şchiopu, Ursula – Copilul - în faţa şcolii, Bucureşti, Ed. Aramis, 2004.
• Dolean, Ioan – Adaptarea copilului şcolar, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.
1280
PROFESOR: CORLA MINODORA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BOGATA
este instituţia fundamentală în toate societăţile. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice
a copilului. Primele impresii despre lume si viată, despre fenomene din natură și societate, copilul le
primește din familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care
cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice.
copil. Părinţii ar trebui să le spună copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e
frumos şi ce e urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat. Ceea ce învaţă în
familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot
în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten Familia
are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul
întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă.
Există mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului
şi, din nefericire, nu toate familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil. Dacă
între membrii unei familii nu există relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, dacă membrii familiei
(nucleare sau lărgite) nu trăiesc în armonie, nu duc o viaţă cinstită, onestă, dacă opiniile celor doi părinţi,
şi ale celorlalte persoane care au în grijă copilul, referitoare la educaţia copilului nu sunt convergente, dacă
unul sau ambii părinţi nu constituie un bun exemplu, dezvoltarea copilului are de suferit. Lipsa interesului
sau concepţiile învechite despre modul de educaţie al copiilor, lipsa sau excesul de autoritate, lipsa dragostei
sau a manifestării corecte a afecţiunii faţă de copil, fenomenele de violenţă în familie, situaţiile conflictuale,
divorţurile din ce în ce mai frecvente şi multe alte disfuncţii apărute în cadrul familial pot duce la apariţia
unor probleme în dezvoltarea copilului şi constituie una din cauzele incidenţei crescute a îmbolnăvirilor şi
accidentelor în rândul copiilor. Din nefericire, în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor
economice, evoluţiei tehnologiei cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi
„rămân corigenţi” la capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând apoi, uneori în întregime,
această responsabilitate sistemului educativ – grădiniţei, şcolii.
1281
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA
LICEUL TEHNOLOGIC LECHINȚA

PROF. CORNEA MIA
JUD.BISTRIȚA-NĂSĂUD
De foarte multe ori, in special in situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe, in special.
Această expresie definește insă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viațâ. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
mare de acumulare de informații, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
informații, de către cine si in ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul iși petrece cel mai mult timp cu familia, in special
până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil in joaca lui și in comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca măncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți si cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul si comportamentul in fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum si a dorințelor si nevoilor. Bineînțeles că asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat.
Însa va trebui sa ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel incât copilul să poată trage invățăminte atât din situațiile și intâmplările frumoase din viața voastră,
Este nevoie de insușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea in
diverse situatii și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot invața copiii in cei șapte ani?
– ordine;
– igienă;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atat pozitive, cât și negative;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului inconjurător (este
etc);
– consecvența in realizarea unei sarcini;
– perseverența in realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor si motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din insușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– spiritul de competiție;
1282
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendințe de a incălca normele ori nu va fi
increzător in forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de catre ceilalți.
BIBLIOGRAFIE
*Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
*Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
*Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
1283
CEI 7 ANI DE ACASA
ROBU CORNELIA, ȘCOALA CENTRALĂ

BUCUREȘTI
Familia este nucleul civilizaţiei, Will Durant

În contextul societății actuale termenul de familie își pierde din ce în ce mai mult din valoare și încercă
să cadă în derizoriu. Încercând să îmbrățisăm influențele occidentale, se dorește ca termenul să fie extins și
devenim o societate formată din familii moderne, în care adulții să nu reprezinte de cele mai multe ori
repere morale demne de urmat de către copiii lor. Mulți dintre aceștia consideră că educația din ziua de azi
trebuie să fie mai lejeră, nu rigidă, ca cea de altă dată, fără reguli și interdicții, mergând pe încurajare și
libera alegere a copilului. Se pierde din vedere însă un lucru esențial, și anume: respectarea unor reguli,
formarea unor convingeri morale se realizează pornind de la vârste fragede și urmând exemplul personal.
Familia reprezintă, fie că vrem sau nu, elementul esențial al formării noastre. Reprezintă mediul în
care ne punem bazele ca OM, cea care ne educă și care ne oferă un bagaj de repere, convingeri, atitudini,
valori pe care putem clădi, mai târziu, cu ajutorul căreia facem primii pași. Familia este locul de unde
învățăm să ne clădim propria noastră familie.
Aceasta reprezintă microsocietatea cu care copilul ia contanct pentru prima data în viață. Este locul
unde observă și se formează, unde exersează comportamente pe care apoi le folosesc, locul unde iau naștere
valorile morale ce ne reprezintă mai târziu. Toate acestea se formează cu rabdare, cu dragoste, cu mult
exercițiu și cu sacrificiu, sub blânda îndrumare a mamei și cu ajutorul fermității ce ar trebui să vină de la
tată. Prezența și implicarea continuă a ambilor părinți în formarea și educarea copiilor, reprezintă un
element esențial în devenirea acestuia.
Mama este prima persoană care deschide orizontul cunoașterii unui copil, care oferă contexte de
învățare variate, care oferă suport și exemplu de a rezolva probleme, care-l învață să dăruiască și să
primească dragoste. O relație afectivă sănătoasă stabilită între prunc și mamă de la vârste fragede, duce la
relații socio- afective echilibrate ale viitorului adult. Fără nicio îndoială rolul mamei este primordial în
formarea unui copil. De aici tragem concluzia că, cu cât copilul petrece mai mult timp de calitate alături de
aceasta, cu atât este mai echilibrat emoțional.
Tatăl, simbol al încrederii și fermității în familie, vine să completeze rolul mamei. El este cel care
impune prin absența sa de acasă, în mare parte din zi. În felul acesta,copilul dorește să fie alături câtvmai
mult timp, să îndeplinească, prin imitație, sarcini pe care tatăl le realizează.
Familia este privită de multe ori ca o instituție socială, este prima școală prin care trece copilul și în
care învață regulile de bun simț și ce înseamnă responsabilitatea și respectul. În acest sens, rolul părinților
în educația copilului este acela de-i îndruma, de a-i ocroti și de a le oferi mediul propice învățării.
În vâltoarea zilelor noastre, se consideră important ca de la vârste fragede copiii să aibă cât mai multe
cunoștințe despre scris, citit, computer, pierzându-se din vedere deprinderile elementare pe care trebuie să
le formăm: respectul, salutul, deprinderi legate de igienă personală, închiderea nasturilor, șireturilor, a
fermoarelor. Este foarte important să știe să gestioneze furia, să crească rezistența la frustrare, să respecte
reguli, să cunoască faptul că încăcarea unei reguli aduce după sine consecințe, să știe să lucreze în echipă,
să împartă cu cei din jur obiecte. Toate acestea prind contur pentru început în sânul familiei, ele reprezintă
cei șapte ani de-acasă.
Importanţa vieţii în familie de la naştere până la intrarea în şcoală este esenţială pentru formarea
personalităţii. Conform teoriei lui Bourdieu, se poate spune că socializarea familială creează premisa care
orientează către un anume tip de activitate profesională şi facilitează însuşirea acesteia.
Rolul important al familiei este evident şi în procesul achiziţionării limbajului, a limbii materne, care
se numeşte aşa nu pentru că se transmite de la mamă la copil prin ereditate biologică, ci se învaţă de la
mamă, se transmite social. Socializarea copilului se face prin limbaj şi pentru limbaj, deoarece limbajul
reprezintă nu numai un simplu cod ci el conţine şi valorile pe care copilul trebuie să la interiorizeze. Copiii
cărora le sunt citite în mod regulat povești de către părinți au un vocabular foarte dezvoltat, scoruri înalte
la testele de inteligență.
Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este șde
către părinți, iar pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de
1284
iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de
către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât
tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu
mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea
părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care
părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră.
Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de
afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, ajută pe mama la pusul mesei sau pe
tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin
aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup.
Relația părinte-copil este afectată și transformată la nivelul la care copiii ajung să crească cu bonele,
în grădinițele cu program prelungit, after-school și alte activități extrascolare, urmând sa ia modelele de
comportament preponderent din mass-media.
Comportamentul copilului influențează și este influențat de relația dintre părinți; aceasta, la rândul
ei este influențată de natura activităților pe care părinții trebuie să le facă pentru a îngriji copilul, iar
activitățile își pun și ele amprenta, atât asupra comportamentului copilului, cât și asupra legăturii dintre
părinți (cf. Schaffer, 2005). .
Coeziunea și unitatea familială sunt afectate, tendința fiind către adaptarea individuală pe sisteme
diferite. Familia tradițională care susținea confortul și siguranța se transformă în familia modernă care
susține și promovează individualitatea, un anumit statut social și cultural și un anumit statut social și
financiar. .
În aceste condiții familia nu mai este un sens al vieții, o modalitate de împlinire și a devenit doar o
asociere între doi parteneri care își împărtășesc beneficii și nu mai susține valori de genul siguranță și
stabilitate. Căsătoria devine o negociere și este extrem de sensibilă la influențele moderne. Conceptul de
familie își pierde valoarea de perpetuare și susținere a valorilor sănătoase și rămâne un ideal din ce în ce
mai greu de atins. Familia este simbolul societății, iar societatea influențează esența familiei.
Oricare ar fi influențele ce survin din exterior, comportamentele și valorile dobândite în familie, în
perioada copilăriei, reprezintă reperele pe baza cărora contruim ca adult, ne influențează în relațiile cu
ceilalți, precum și în cele cu proprii noștri copii.
BIBLIOGRAFIE:
Schaffer Rudolf, 2005, Psihologia copilului,Ed. ASCR; Cluj- Napoca
Bordieu Pierre, 1999, Rațiuni practice, Ed. Meridiane, București
1285
PROF. ÎNV. PRIMAR CORODEANU LAVINIA

COLEGIUL NAȚIONAL ”MIHAI EMINESCU”, ORADEA
În primii ani de viață ai copilului, părinții au un rol esențial în formarea deprinderilor elementare ale
acestora, în însușirea primelor norme de comportament care îl vor ajuta să se adapteze din punct de vedere
social, să se integreze în grupul clasă. Sintagma ”cei 7 de acasă” se referă la educația pe care o primesc
copiii în interiorul familiei, care-și pune amprenta asupra personalității și comportamentului acestora.
Modelele de conduită oferite de adulți sunt interiorizate de către copil, la această vârstă imitația fiind un
lucru firesc pentru el. Acestea, precum şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale,
reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor
despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită individuală şi
colectivă, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii. Viaţa copilului acasă, alături
de părinţii săi, toate activităţile pe care le desfăşoară împreună, consolidează anumite deprinderi, abilităţi
ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie
copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte
modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
”bine crescut” se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă. Va știi să ştie să ”salute”, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”, să se comporte cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii.
Totodată, în cadrul familiei, copilul învață prima dată să fie empatic, altruist, să se raporteze și la
ceilalți, nu numai la sine. Învață să cunoască și nevoile celorlalți, încercând să-i ajute pe cei din jur, să țină
cont de ceilalți. Conștientizează că nu are doar drepturi, ci are și anumite obligații. Astfel, părinții, în
permanență vor încerca să explice anumite comportamente sociale, să realizeze un permanent dialog cu
proprii lor copii, în vederea disocierii acestora în exemple pozitive și negative. Comportamentele pozitive
ale copilului sunt întărite de către părinți prin recompense verbale. Tot timpul familia trebuie să încurajeze
copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Familia asigură un anumit climat fizic și afectiv, acesta având un rol hotărâtor în formarea stimei de
sine a copilului, a încrederii în propriile sale forțe.
Educația realizată în familie va constitui fundamentul dezvoltării morale a copilului, a adaptării
acestora în societate. Un copil care a interiorizat anumite reguli de comportament se va adapta mai ușor
cerințelor școlare.
BIBLIOGRAFIE
1286
PROF. LIMBA FRANCEZA CORODEANU MARINELA ALEXANDRINA

ŞCOALA GIMNAZIALA „DECEBAL”, CRICAU, JUD. ALBA
Locuiesc la ţară. Aici m-am născut şi tot aici îmi desfăşor activitatea, în şcoala în care cu mai bine de
30 de ani în urmă absolveam gimnaziul. Am revenit după câţiva ani, tânără profesoară de limba franceză.
Îmi iubesc profesia şi, implicit îmi iubesc elevii. Dar, de-a lungul vremii, am asistat cu inima strânsă, la
toate schimbările din şcoală şi din societate. Sunt două elemente care merg mână în mână. Comportamente
„neconforme” au existat dintotdeauna şi vor exista şi pe viitor. Îmi amintesc însă că, atunci când un copil
sau un tânăr avea abateri era întrebat: „Aşa te învaţă acasă?” sau „Aşa te-au învăţat părinţii tăi?”. Din
punctul de vedere al omului de rând, responsabilitatea iniţială a educaţiei revenea familiei. Abia apoi
intervenea şcoala, care aprofunda şi desăvârşea comportamentele de bază ale elevului, pentru a-l da
societăţii. Părinţii se ocupau îndeaproape de educaţia copiilor, fiind prieteni, educatori, parteneri de joacă
şi părinţi. Nu ştiu dacă sunt nostalgică sau nu, un lucru este cert: înţeleg că societatea evoluează, dar în
acelaşi timp înţeleg că s-au modificat considerabil valorile. Părinţii, în dorinţa lor (de altfel lesne de înţeles),
de a le asigura copiilor „de toate”, uită că nu trebuie să ofere totul fără a cere nimic în schimb. Copiii cresc
astfel cu sentimentul că pot obţine orice foarte uşor, cuvenit sau nu, ceea ce ar putea duce mai târziu la fapte
sau atitudini nepotrivite faţă de cei cu care interacţionează, sau chiar faţă de părinţii lor. Credeţi sau nu, cei
mai de succes adulţi au fost nu cei care au primit totul de-a gata, au fost cei care au beneficiat de înţelegerea
părinţilor, de dragostea şi prietenia lor, cei care au fost responsabilizaţi de mici, care au fost antrenaţi în
activităţi alături de copii de vârsta lor. Aceştia au devenit adulţi responsabili, prietenoşi, empatici şi prieteni
adevăraţi.
Copilăria este o vârstă minunată. Este de dorit ca noi, părinţii, să ne bucurăm de frumuseţea şi inocenţa
acestei vârste, alături de copiii noştri. Personal, ca părinte mă simt binecuvântată, pentru că m-am bucurat
de frumuseţea copilăriei prin propriul copil. Ca dascăl, binecuvântarea este aproape zilnică (la sfârşit de
săptămână nu sunt ore). Copiii mai au tăria de a te privi în ochi cu inocenţa caracteristică lor. Depinde de
noi, părinţi mai întâi şi educatori mai târziu, să le păstrăm nealterate privirea, zâmbetul, sinceritatea. Dar
împreună, părinţi şi şcoală.
1287
EDUCAȚIA COPILULUI ÎN FAMILIE
PROF. INV. PRIMAR, COROI MARINELA – DIANA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 1 AVRAMENI, BOTOȘANI
Familia este primul leagăn al ființei umane. Copilul crește și se dezvoltă în familie. Rolul central al
părinților este de a asigura dezvoltarea fizică și psihică a copilului într-o armonie perfectă, în caz contrar,
rezultatele produse de perturbările din evoluția copilului lasă amprente pe toată viața.
Educația copilului începe în familie cu primele norme de comportament. Binecunoscuta expresie ”cei
șapte ani de-acasă” etichetează comportamentul copilului. Prin lipsa celor ”șapte ani de-acasă” critica se
referă la vestimentația neglijentă, atitudini nepoliticoase, cuvinte nepotrivite vârstei, comportament
stângaci sau dezordonat etc.
Actorii cei mai importanţi în educația unui copil sunt părinţii. În timpul copilăriei, rolul principal
al părinților este acela de a asigura nevoile fizice, sociale și emoționale ale copiilor care sunt pe deplin
dependenți de ei. În timpul copilăriei și în anii preșcolari, deoarece copiii dezvoltă o mai mare independență
și dobândesc noi abilități sociale și cognitive, încep să testeze limitele părinților, sporind necesitatea unor
practici disciplinare consecvente și creșterea stresului parental. În timpul copilăriei și al adolescenței, copiii
continuă să își dezvolte propria identitate și devin din ce în ce mai independenți, deoarece se angajează în
noi activități și relații sociale.
Aşteptările părinţilor legate de copii depind de convingerile acestora despre ce este normal. Evoluţia
fiecărui copil este unică şi se realizează în ritmuri diferite. Ei învaţă abilităţi noi doar după ce sunt pregătiţi
la nivelul de dezvoltare adecvat etapei în care se află.
În familie copilul învață să se comporte pentru a ajunge un adolescent politicos, cu bune maniere,
care sunt obținute de copil în contactul zilnic cu membrii familiei. El imită ceea ce vede și aude la părinți,
utilizând cuvinte și gesturi pe care le observă. Dacă părinții nu obișnuiesc să mulțumească pentru fiecare
lucru primit, nu poate obliga copilul să spună ”Mulțumesc!” atunci când îi oferă ceva, deoarece pentru
copil, exemplul lipsește nefiindu-i familiar.
După vârsta de 3 ani psihicul copilului este influențat de condițiile lui de viață și de educația primită
în familie. Întrucât la această vârstă activitatea nervoasă este mai activă, copiii pot fi educați și instruiți de
către părinți sau membrii familiei prin sfaturi convingătoare, îndemnuri la o comportare pozitivă și prin
puterea exemplului.
Studiile și cercetările desfășurate de-a lungul anilor cu privire la influența mediului social, la dinamica
și structura familiei, la relația dintre părinți și modul cum influențează acești factori bunăstarea copiilor, au
demonstrat faptul că susținerea sporită a părinților are o asociere ușoară cu nivelurile mai scăzute ale
problemelor comportamentale ale copiilor, că relația dintre părinți și problemele de comportament ale
copiilor sunt reciproc legate.
Este important ca părintele să fie disponibil pentru copil şi să-i ofere ce are nevoie atunci când acesta
solicită atenţia, ajutorul, afecţiunea. Dezvoltarea și comportamentul copiiilor trebuie să fie abordate într-o
manieră constructivă, fără a-l răni sau a folosi violența. La baza educației și îngrijirii copiiilor stau
comunicarea și atenția îndreptată asupra nevoilor lor.
Relațiile bune de familie sunt importante deoarece copiii trebuie să se simtă în siguranță și iubiți, ceea
ce le ajută creierul să se dezvolte, poate ajuta la depășirea dificultăților cu alimentația, dormitul, învățarea
și comportamentul copiilor, facilitează rezolvarea problemelor și stărilor conflictuale, înțeleg diferențele de
opinie și le respectă, își formează abilitățile necesare pentru a construi relații sănătoase proprii. Relațiile
bune de familie reprezintă o parte importantă a familiilor puternice. Familiile puternice cresc din dragoste,
securitate, comunicare, conexiune - și câteva reguli și rutine.
A ajunge un adult implinit, fericit și echilibrat este dorința fiecărui părinte. Însă până a ajunge adult
copilul trebuie să aibă ”cei 7 ani de acasă” și unele principii, convingeri sănătoase dobândite prin educație.
Părerile specialiștilor sunt împărțite. Unii consideră că cei mici trebuie lăsați să facă ce vor, pentru că
astfel se dezvoltă armonios, alții susțin că un model autoritar este mai potrivit în creșterea copilului. Deci,
nu există un model, o rețetă universală de educare a copiilor. Așadar, cel mai indicat ar fi adoptarea unui
model caracteristic fiecărei familii. Părinții sunt cei care trebuie să decidă și să conștientizeze că modul
cum hotărăsc să-și educe copilul este o asumare a tuturor consecințelor, fie pozitive sau negative.
1288
Sfatul specialiștilor este, însă, de a nu cădea în extreme, care sunt cele mai periculoase. Așa cum
modelul părintelui autoritar influențează negativ dezvoltarea emoțională a copilului și modelul părinților
permisivi își are consecințele sale. În lipsa unor reguli și limite, copiii crescuți după acest model pot dezvolta
un comportament narcisist.
Bibliografie:
1. McLeod JD, Kaiser K. Childhood emotional and behavioral problems and educational attainment.
American Sociological Review. 2004.
2. Julia S. Goldberg and Marcia J. Carlson. Parents’ Relationship Quality and Children’s Behavior
in Stable Married and Cohabiting Families. Society for Research on Child Development, Seattle, WA.
2013.
3. Frances L. Van Voorhis, Michelle Maier, Joyce L. Epstein, Chrishana M. Lloyd The Impact of
Family Involvement on the Education of Children Ages 3 to 8. 2013. online
https://www.mdrc.org/publication/impact-family-involvement-education-children-ages-3-8
1289
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. INV. PRIMAR, COROIU ELENA ADRIANA

LICEUL ”DR. LAZAR CHIRILA” BAIA DE ARIEȘ
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu
adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
acasă.
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului Baza
formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care
părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul
iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea
şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea
ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine
şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a
lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău,
vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm
să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul
începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un
lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi
acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum
este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la
grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar
cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul
familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente
în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge
la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să
îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată
purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă,
să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine
ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul
să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
1290
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite
copiii
1291
LOCUL RITUALULUI LA ȘCOALĂ
PROF. COSMA CORNELIA

(LICEUL CU PROGRAM SPORTIV „FLORIN FLEȘERIU” SEBEȘ)
Ritualurile se definesc ca practici cu caracter social care au rolul de a întări ordinea socială și
coeziunea grupului. Acestea au ca și caracteristică, puterea de a crea un spațiu comun în care să se formeze
și să se împărtășească judecăți și/sau acțiuni. Ritualurile comportă multiple aspecte legate de dimensiunea
lor individuală și colectivă, psihologică și socială, cognitivă și emoțională.
Ca spațiu de formare a grupului social și a învățării, școala este astfel, mediul în care ritualul are locul
și rolul său.
Aici, ritualul constă într-o activitate educativă, care se repetă frecvent și este de scurtă durată. Încă
din timpul grădiniței apare această noțiune de ritual, evidentă prin construirea a numeroase reguli sociale,
explicit propuse în programele școlare.
Ritualul la școală creează condiții favorabile învățării. Acesta construiește un cadru sigur care
încurajează elevul să intre în activitățile de învățare zilnice, îi structurează viața școlară și propune repere
spațiale ( locul unde se desfășoară activitățile didactice), temporale ( ziua, săptămâna, luna) și de progres.
Activitățile educative manifestate permanent formează competențe și aptitudini, la diverse discipline.
Ritualul la școală dezvoltă memoria, prin repetiție, capacitățile de anticipare, încrederea în sine și
autonomia.
O activitate de tip ritual, la începutul fiecărei ore, poate ajuta elevul să își mobilizeze atenția înainte
de a se concentra asupra învățării.
Astfel, există diferite tipuri de ritualuri la școală, unele specifice instituției, iar altele utilizate în
diferite locuri din viața unui copil.
Se poate menționa:
- ritualul de politețe, la începutul programului școlar (salutul), ritualul de despărțire, la finalul
programului școlar (se aranjează caietele, scaunele, în spațiul rezervat sau într-un fel anume);
-ritualul de tranziție, care este important, deoarece marchează trecerea de la universul familial,
recreația școlară, frământările acestuia, etc., la activitățile din cadrul orei de curs. Concret, intrând în clasă,
elevul poate să își pună rucsacul la loc, să își ia cărțile din dulap, să își pună lucrurile pe banca sa, să își
deschidă cartea și caietul, etc
-ritualul cultural sau tradițional, care structurează viața clasei ( sărbătorirea aniversărilor colegilor,
decorarea clasei cu ocazia diverselor evenimente culturale, interpretarea de cântece tradiționale cu ocazia
diferitelor evenimente culturale organizate de către școală, etc)
Ritualurile sociale ajută clasa să funcționeze foarte bine. Acestea cuprind:- primirea (dascălul îi
așteaptă pe elevi în fața ușii, îi salută, elevul salută politicos după care intră în sala de clasă), deplasarea
(elevul nu părăsește clasa după bunul lui plac, nu își schimbă locul mereu, grupul se deplasează împreună,
în liniște, după reguli, etc), îmbrăcarea ( hainele sunt puse într-un loc anume, dacă iasă afară, elevul se
protejează de frig sau de ploaie, șireturile îi sunt legate, etc), vorbitul (elevii nu vorbesc în același timp,
elevul trebuie să își ceară voie când dorește să spună ceva, etc) Astfel, se construiesc puțin câte puțin,
regulile unei vieți colective.
Ritualurile construiesc de asemenea un cadru de timp și spațiu, structurat și protejat, favorabil
învățării, ca de exemplu- ritualul de salut, de exprimare a datei, de prezență, de prezentare meteo, cu
explicațiile de rigoare.
În cadrul activităților didactice, tableta PC poate să fie folosită, ca un ritual, pentru studiul individual,
pentru anumite momente din cadrul activităților școlare, pentru a forma sau a dezvolta o competență, pentru
a realiza un proiect ( film sau interviuri pentru blog-ul școlii), etc.
De asemenea, anumite pictograme pot să fie utilizate pentru a indica o activitate, ca de exemplu,
un ochi care să indice acțiunea de observare, o haină care să indice locul unde se așază acestea, etc.
Utilizarea pictogramelor sunt un ajutor foarte bun și pentru facilitarea înțelegerii de către elevii cu dificultăți
cognitive.
Cei care au construit regulile sociale, ritualurile, așază în același loc și regulile de politețe, luarea
cuvântului într-o intenție de comunicare, acțiunea de a face cunoștință cu o persoană, dar și postura
1292
corporală ( poziția corectă a corpului în mers sau șezut) sau igiena zilnică ( spălatul mâinilor înainte de
mâncare, după ora de sport, etc)
Ritualurile școlare sunt indispensabile pentru elevi, indiferent de vârsta acestora. Acestea îi ajută pe
elevi să își dezvolte socializarea și le facilitează învățarea. Este de știut, conform lucrărilor de specialitatea,
că varietatea acțiunilor repetate frecvent sub o anumită formă au o mare varietate și că ele trebuie să fie
bine cunoscute și stăpânite pentru a răspunde nevoilor elevilor.
Bibliografie
1. Bocoş, M., (2007), Didactica disciplinelor pedagogice, un cadru constructivist, Ed. Paralela 45,
Bucureşti
2. Maria Montessori : Perspectives : revue trimestrielle d’éducation comparée (Paris, UNESCO :
Bureau international d’éducation), vol. XXIV, n° 1-2, 1994
3. Costea, O (coord.), Educaţia nonformală şi informală: realităţi şi perspective în şcoala românească,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.
1293
PROF. ÎNV. PRESCOLAR COSMANESCU MIHAELA

- GRADINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI
PROF. ÎNV. PRESCOLAR ŞTEFAN GEORGETA
- GRADINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI
Cei șapte ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărțite.
Este important ca părinţii să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuțul va cere o jucărie, trebuie obișnuit să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politețe: „te rog”, „poftim”, „mulțumesc”. De asemenea, trebuie aduse cât mai multe exemple
concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea
vor deveni o obișnuință.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primește de la
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulțumesc,
acasă.
Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinţii.
propriile forțe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar
el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupați de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de
fier.
la trei ani, la cinci sau la șapte ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. La această vârstă îl putem învăța formulele de politețe. Îi arătăm
cum şi când se spune „bună ziua”, „te rog”, „mulțumesc”, „la revedere”, iar copilul învaţă prin imitație.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulțumesc la magazin
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului. Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între părinţi și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau
calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
1294
Copilul trebuie învățat să îşi exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte
pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
,,Cei șapte ani de acasă” vor constitui „fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui,
frumosului și adevărului.
Bibliografie:
1. Emil, P., Iucu, R., Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, 2002
1295
EDUCAȚIA IN FAMILIE, BAZA UNEI DEZVOLTARI SANATOASE A
COPIILOR
PROF. INV. PRIMAR COSTACHE MIRELA

ȘCOALA GIMNAZIALA ”MIHAIL DRUMEȘ” BALȘ, JUD OLT
Majoritatea părinților își doresc să crească copii sănătoși și fericiți. Într-o lume preponderent
materialistă, cum este cea în care trăim, ne întrebăm dacă toți știu cu adevărat de ce are nevoie copilul lor
pentru a crește astfel, care sunt ingredientele care ne asigură sănătatea și fericirea pe termen lung și care
sunt acele atu-uri pe care i le poate da familia.
Fiecare om se naşte cu o „zestre”, un dat genetic care poate fi modificat de condiţiile de mediu. De-a
lungul vieţii, fiecare persoană se construieşte pe sine şi este, la rândul ei, modelată de mediul social în care
se dezvoltă.
persoane sunt familia, şcoala, prietenii şi colegii, comunitatea apropiată, modelele şi valorile sociale si
imaginea despre lume, ca ansamblu, care ajunge la conştiinţa persoanei prin intermediul culturii şi
diferitelor medii de informaţie la care are acces. Este totodată, perioada în care se construieşte, sau nu,
simţul coerenţei şi primele modele ale relaţiilor cu ceilalţi. Şi totodată, perioada în care personalitatea, aflată
în perioada de construcţie, este supusă la primele teste.
dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate.
simţul moral, estetic etc.
Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formeaza
primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul,
soarele) pentru bunăstarea organismului.
timp, superficialitate etc.).
În dezvoltarea fizică (şi nu numai) a copilului apar întârzieri, disfuncţii, dezechilibre şi pot apărea
chiar boli. În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului, familia este în primul rând mediul în care işi
părinţi şi de restul familiei în această direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului şi
aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte,
Familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea trebuie să le
dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii trebuie să încerce să explice copiilor sensul
faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte
o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile.
1296
Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât reuşita
lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.
copil.
frumos şi ce e urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat. Ceea ce învaţă în
familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot
în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Dar ce se îmtâmplă în cazul în care familia nu se preocupă suficient de această latură a educaţiei în
primii ani de viaţă (cei şapte ani de acasă), preferând fie o disciplinare rigidă fie să răsfeţe excesiv copilulul,
mergând pe ideea că are timp să înveţe lucrurile astea mai târziu, la şcoală, sau, mai rău, combinând
aleatoriu răsfăţul cu pedeapsele corporale sau emoţionale, fără a-i explica copilului nimic? Sau, ce se
întâmplă când între discursul părinţilor şi modelul lor personal există discrepanţe majore?
vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional (valori culturale, tradiţii, obiceiuri etc.),
cu operele de artă şi îl încurajează să îşi manifeste creativitatea artistică, tehnică sau ştiinţifică.
1297
COPILUL ALINTAT ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
COSTACHE NICOLETA MIHAELA

PROFESOR INVAȚAMANT PRIMAR, ŞCOALA GIMNAZIALA NR. 49,
BUCURESTI
…Sigur că ai nevoie să te cunoşti.
Între creșterea corporală și dezvoltarea psihică trebuie sa existe o armonie perfectă. Perturbările în
evoluție conduc la situații deficitare dintre cele mai variate, unele dinttre ele lăsând amprente pe toată viața.
Nu se poate spune de un copil preșcolar că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiți de
“cei șapte ani de acasă”.
Un copil alintat se manifestă prin: încăpățânare, îndărătnicie, nesupunere, impertinență, tendința de a
fi în centrul atenției. El poate fi adesea puțin simpatizat și chiar ignorat. Prin supraprotecția părinților a
rezultat starea de neîncredere în forțele proprii.
Fobia școlară este un răspuns la neadaptare. astfel copilul manifestă respingere față de școală,
atitudine negativă și instabilitate relațională. Uneori părinții nu pregătesc prea bine terenul psihologic pentru
școală. Astfel apare, încă de la început, sentimentul de respingere.
Cei șapte ani de acasă reprezintă primul model social cu o mare influență asupra modului de
relaționare al acestuia, de compotare și de integrare școlară. Comportamentul părinților chiar dacă este de
cele mai multe ori bine intenționat, poate avea uneori efecte negative asupra copilului. Unii părinți sunt
foarte protectori, considerând ca cerințele educative depășesc posibilitățile copilului lor sau acesta este fie
foarte inteligent, fie plăpând, fragil și trebuie menajat. Această neconcordanță de cerințe între familie și
școală poate determina o atitudine necorespunzătoare a copilului față de școală.
În realitate trebuie considerați ca “lipsiți” de cei șapte de acasă cei care în copilărie nu au progresat
din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viață, fără a constitui totuși cazuri patologice.
Manierele bune sunt obținute de copii în contactul zilnic cu membri familiei. Ei imită ceea ce văd și aud.
În jocurile colective părinții nu trebuie sa admită certurile, purtarea indisciplinată și expresiile urâte. Aceștia
pot da copiilor diverse însărcinări casnice care alese corect pot avea valoare educativă.
un părinte fredonând, acesta va cânta și el prin imitare. Prin formarea “celor șapte ani de acasă”, exemplele
sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.
1298
ARGUMENTAREA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA
COSTEA GABRIELA
Cei șapte ani de acasă se referă la educația dată micului copil, cuprins între vârstele de zero - șapte
ani, aceasta fiind considerată vârsta în care cel mic petrece cel mai mult timp acasă.
În primul rând, cu cât petrece mai mult timp în familie, cu atât acesta începe sa copieze
comportamentul părintelui. Când sunt mici, copilașii își iau ca model de așa da și așa nu pe părinții lor.
Modelând comportamentul lor personal, acesta va avea, într-o proporție suficient de mare, un
comportament destul de identic cu al părinților.
În al doilea rând, modul în care copilul relaționează cu cei din afară este dictat de educația insuflată
de părinți pe parcursul acestei perioad . Ei îi arată cum este bine să te comporți, cum să fi respectuos, îi
arată un așa da și așa nu. Îl învață respectul, compasiunea și empatia, când este bine sa comenteze pentru
a-și apăra drepturile și opinia și când este bine să rămâi în banca ta, tăcut și docil.
În concluzie, cei șapte ani de acasa sunt extrem de importanți în formarea unui copil deoarece aceștia
vor modela modul în care adultul va fi, va influența extrem de mult modul în care acesta este perceput în
societate.
1299
„EDUCȚIA IN FAMILIE- CEI ȘAPTE ANI DE ACASA”
PROF. INV. PREȘCOLAR MARIA COSTEA

GRADINIȚA CU P.P. NR. 15 SIBIU
„Cei 7 ani de acasă” repezintă, de fapt, educația realizată în familie și ea trebuie să asigure
dezvoltarea fiecărui copil în mod sănătos, atât sub aspect fizic și psihic, cât și sub aspect moral, prin
preocuparea constantă a acestora pentru asimilarea, de către copii, a unor reguli sănătoase de viaţă.
Dezvoltarea intelectuală şi maturizarea comportamentului depind atât de moştenirea genetică cât şi
de mediul în care trăieşte copilul. Mediul de familie poate să exercite o influenţă pozitivă sau negativă care
să persiste tot restul vieţii.
Familia reprezintă modelul de bază al societății, în care acționează relațiile interumane, sociale și
civice la nivel de microgrup social și contribuie la socializarea membrilor ei, a copiilor îndeosebi,
dezvoltând relații de înțelegere, de cooperare, respect și ajutor reciproc.
Familia este responsabilă de creșterea și educarea copiilor. Educația din familie are influențe
deosebite asupra formării personalității copilului, a comportamentului acestuia.
Părinții pot fi considerați „primii educatori”, iar educația realizată de aceștia se simte foarte mult
asupra tuturor laturilor copilului în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia.
În primii ani de viaţă, copiii pot să înveţe mai mult decât în oricare altă perioadă. Învăţarea este mai
uşoară când copilul este motivat, adică simte plăcere şi interes pentru ceea ce învaţă, simte simpatie şi
afecţiune pentru persoana de la care învaţă, simte că este iubit, preţuit, respectat şi protejat. Factori cu o
influenţă negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentaţia insuficientă sau dezechilibrată,
îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecțiunii sau a comunicării.
În copilărie se pun bazele „unui adult echilibrat emoțional”. Dar pentru a ajunge un bun exemplu de
urmat, părintele trebuie să îi ofere înțelegere, iubire necondiționată ( să iubim copilul fără constrângeri,
învinovățiri și mai ales fără pedepse), libertate de manifestare a trăirilor, sentimentelor, nemulțumirilor și
temerilor; să își asculte copilul când acesta are nevoie; să îi sublinieze părțile bune, să vorbească cu ei
despre ce e bine și ce e rău, despre diferite comportamente. Dar, toate acestea pot dezvolta un comportament
defavorabil al copilului, dacă părintele nu este el un bun exemplu. Întotdeauna este binevenită o vorbă bună,
nu o critică, un zîmbet și nu o încruntare, un sfat și nu o pedeapsă, din partea părinților. Putem spune, că
pentru acest subiect se potrivește proverbul „așchia nu sare departe de trunchi”, adică felul de a fi al
părintelui se reflectă în educația copilului. Odată intrat în sistemul de învățământ, copilului nu trebuie
„abandonat„ de familie în dezvoltarea comportamentului, ci aceasta va deveni un aliat al educației formale.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor. Aceștia trebuie să
vegheze copiii pentru ca ei să își dezvolte trăsături morale și intelectuale necesare formării unei personalități
superioare. Educația oferită de familie, trebuie să fie una favorabilă dezvoltării unei comportări superioare
individuale și sociale. Educația lor trebuie să fie una constructivă pentru lărgirea orizontului moral și
intelectual al copiilor.
Copiii învață care sunt lucrurile importante în viață asultându-ne și privindu-ne. De aceea, nu trebuie
numai să le explicăm cum să se comporte, ci mai ales, să le arătăm cum să o facă. Propriul nostru
comportament este „o carte deschisă” pentru copiii noștri! Tocmai de aceea trebuie să devenim prieteni cu
copiii noștri, să le fim alături în momente grele, să ne cerem scuze, ca adult, când greșim; să spunem „
mulțumesc” atunci când ne oferă ajutorul lor; să ne bucurăm de cel mai neînsemnat lucru pe care l-a făcut
bine; să facem planuri împreună; să avem încredere unul în celălalt; să ne jucăm împreună. Părinţii au rol
major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune, imaginaţie, răbdare şi multă
dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă, aceea de a călăuzi copilul de când
este sugar şi până la vârsta adultă. Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate
direcţiile.
Familia este punctul de plecare al fiecărui individ, în parcurgerea unui drum lung, numit „viață”!
1300
Bibliografie:
referate.com/referate/noi/ diverse/familia
1301
BAZA EDUCAȚIEI IN CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRIMAR COSTEA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALA ANTON PANN, RM. VALCEA
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. De asemenea, sunt esențiali pentru a pune baza unei
educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica
cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este
prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze
dacă şi maturii au păreri împărţite.
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: te rog, poftim,
mulţumesc. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care
încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă.
• Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii.
• Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum doamnă sau
domnule, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel.
• Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este
bine să întrerupă o discuţie.
• Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în
Am certitudinea că după ce veţi vedea primele rezultate pozitive la copiii dvs., dar şi admiraţia celor
din jur, toate momentele grele vor rămâne doar amintiri. Şi vă îndemn să fiţi răbdători şi optimiști şi să vă
amintiţi cât mai des de vechiul proverb repetiţia este mama învăţăturii.
Bibliografie:
1302
ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR COSTEA MARIANA MANUELA

GRADINIȚA NR.178
Copiii de azi – adulții de mâine
Atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care cunoaște și aplică regulile de politețe,
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia pentru adaptarea copilului în societate. Un copil
acasă.
Perioada de copil mic și cea de preșcolar, reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie,
pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele
elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân
Copilului căruia familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv pe viitor vaprezenta un
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar şi sentimentul de ruşine. Familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine
şi ce e rău. În cadrul familiei, copilul primește primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele
norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Procesul educativ al copilului trebuie adaptat etapei de dezvoltare în care se află acesta, fără a-l
solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i
depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor viitorului adult, dorinţa sa de participare la
viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă
ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi pedagogii din
grădiniță și apoi din şcoală; aceștia şlefuind ceea ce a realizat familia prin completarea golurilor din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi ajutându-l pe copil în înţelegerea şi lămurirea
unor probleme.
Dacă nu există o bază solidă a educației primită în familie este foarte greu pentru pedagogi, mai târziu,
să adauge la ceva ce nu există.. Pierderea startului, îin educație reprezintă o carență de neânlocuit
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta ei pe viitor. Cei șsapte ani de acasă reprezintă
baza viitorului adult, intr-un cuvânt, al viitorului nostru.
BIBLIOGRAFIE
1.Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
2,Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
3.Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
1303
PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL
REPERE ALE DEZVOLTARII MORALE LA VARSTA ȘCOLARA MICA
LICEUL TEHNOLOGIC JIDVEI

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BĂLCACIU
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR COSTEA NICOLETA
,,Copilul este părintelui adultului” spunea Maria Montessori pentru a exprima metaforic rolul pe care
îl are copilăria în dezvoltarea psihică a copilului pentru adultul care va deveni. Comportamentul moral al
unei persoane este mediat de relațiile pe care le stabilește cu valorile morale existente în grupul social, în
societatea din care face parte, de calitatea relațiilor care se stabilesc între ea și ceilalți.
În mod obișnuit purtătorii valorilor morale inițiale sunt părinții pe care copilul îi consideră ca fiind
mult superiori lui. Aceștia nu sunt numai purtătorii valorii, dar și simbolul și forța valorii, structurându-se
astfel un sentiment de adorație și teamă, de respect.
Apariția respectului face posibilă apariția a noi forme de comunicare. Copilul devine capabil să
recepteze ca obligatorii ordinele și consemnele părinților. Pe baza acestei relaționări apare sentimentul
datoriei. Regulile de conduită sunt privite de copil ca un dat, ca o emenație a unei autorități exterioare și
superiore lui, fără nicio legătură cu situația concretă. Ele nu sunt asimilate și transformate într-un model
interior. Ceea ce-l determină să se supună este respectul unilateral bazat pe afecțiune și teamă.
Constrângerea morală a adultului este cea care orientează și dirijează conduita morală a copilului.
,,Copilul se interesează mai mult de rezultat decât de propriile sale acte” (J.Piaget).
Pentru obținerea unor rezultate bune în dezvoltarea morală a copiilor este important ca acestora să li
se explice motivele acțiunilor, nu numai să le spună ce este corect și ce este greșit. Interiorizarea normelor
și regulilor morale se realizează prin socializare și educație pe toată durata vieții prin învățare socială,
influență socială control social, presiune socială și creativitate socială.
Copilăria și adolescența se caracterizează prin ritmurile cele mai accelerate ale socializării, mica
copilărie fiind perioada cea mai intensă de socializare. Aceasta este perioada în care ființa umană are cele
mai multe lucruri de învățat dar este și cea mai plastică și cea mai aptă șă învețe, căci o face atunci cu
ușurință și o rapiditate pe care nu le va mai întâlni tot restul vieții. Aproximativ între 3-4 ani se realizează
interiorizarea imaginii parentale, proces cu implicații majore în socializarea individului, mai ales cea
morală. Interiorizând imaginea parentală copilul asociază acestuia și regulile impuse de părinți, începând
să le respecte (parțial) și în absența lor. Se constituie o ,,conștiință morală” primară care acționează ca o
,,voce” a părinților prin care se realizează reglarea conduitelor și datorită căreia copilul se simte protejat
afectiv.Nu este nicio îndoială că această importantă achiziție este foarte valoroasă, deoarece ea permite
copilului să se conformeze exigențelor cadrului social; de altfel, ea constituie efectiv fundamentul
moralității sale viitoare. Intenționat sau nu, sistematic sau spontan, părinții exercită și influențe în plan
moral, iar copilul interiorizează imaginea părinților așa cum o vede el.Părinții sunt percepuți ca fiind
generoși, puternici, perfecți, dar în același timp și ca fiind frustranți și chiar agresivi. Părinții sunt modelul
pe care copiii îi imită. Imitarea presupune copierea unei anumite acțiuni sau a unui set de acțiuni prin care
copilul dobândește rapid și eficient o serie de comportamente. Ea reprezintă ,, o scurtătură de învățare”
copilul devenind capabil să învețe mai mult decât prin învățare directă.
Bibliografie
Debesse, M.(1981)Etapele educației, E.D.P., București
Popescu, Neveanu, P., 91979)Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București
Piajet, J., (1980) Judecata morală la copil, E.D.P., București
1304
REFERAT CEI 7 ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE, COSTICĂ MAGHIŢA GR. P.N. HORGA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
1305
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROF. COSTIN IONELA

ŞCOALA GIMNAZIALA NR.1 CASTELU, JUD. CONSTANTA
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. De aceea, când spunem că un copil are cei 7 ani de
acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Așadar, expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general,
pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii
ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Evident că se pot creiona generalizări, dar printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specific vârstei lui.
Bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul
multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar
În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni,
faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui. Ca exemplu, pot să spun că sunt
destule comunități de copii defavorizați care supraviețuiesc la limita sărăciei și părinții se gândesc foarte
puțin la educația în familie. Adulții merg la cerșit sau la colectat de plastic și fier vechi și de multe ori iau
copiii mici cu ei sau și-i lasă acasă cu copii puțin mai mari să aibă grijă de frații lor, astfel nu mai ajung la
școală. Nutriția și igiena copiilor din aceste comunități sunt precare, ca și igiena locuințelor și accesul la
servicii medicale, în general. O parte dintre case sunt dărăpănate și toate sunt suprapopulate. În aceste
condiții este evident faptul că educația de bună calitate este aproape inexistentă și tot ceea ce trebuie să țtie
un copil de 7 ani va trebui să învețe abia la școală, dacă o va frecventa. Întreaga responsabilitate va fi
transferată învățătorului care va trebui să depună eforturi de a-i învăța nu numai conținuturi științifice, ci și
noțiuni specifice celor „7 ani de acasă”.
1306
că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
1307
AUTOR: COSTȊNAS OCTAVIA-OLIVIA

ŞCOALA LICEUL TEHNOLOGIC FELDRU
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
acasă.
dorinţelor sale.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor şaptei ani de acasă”. Viaţa
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
1308
IMPORTANŢA CELOR
PROF. INV. PRIMAR COSTINAȘ SIMONA DACIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CIUGUD
JUD. ALBA
“Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor..” – Valeria Mahok
Părinții sunt primii educatori din viata copilului, educația primită de acesta până la șapte ani fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară.
nevoile.
familii şi valorificarea acesteia. Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, furnizându-i
primele repere de orientare în lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din
natură și din societate, primele sfaturi, norme și reguli de conduită . Creșterea și educarea copilului, ceea
ce înseamnă “bun ” pentru el se află într-o dinamică permanentă de la o cultură la alta, de la o perioadă la
alta . Părinții trebuie să devină conștienți de influență pe care o exercită în viața copilului, să știe că educația
dată propriului copil este diferită de cele precedente,, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar
copilul trebuie pregătit corespunzător.
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica
sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul
familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Crescând în şi alături de familia sa, copilul
norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului;
disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor
inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem
organizare a unui stil de viaţă sănătos.
lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă
ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
1309
Copilul trebuie pregătit de noi, părinții, pentru viață, pentru a deveni OM în adevăratul sens al
cuvântului. Aşa cum îl creştem şi îl educăm, aşa cum ne comportăm noi, aşa va trăi şi se va manifesta pe
viitor copilul nostru.
BIBLIOGRAFIE:
Golu, P., Zlate, M., şi Verza, E. (1994), Psihologia copilului. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică;
Bonchiş, E., Secui, M (2004), Psihologia vârstelor, Oradea: Editura Universităţii;4
Schaffer H. R. (2005), Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca, Editura ASCR.
1310
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA – O EDUCAȚIE ALIMENTARA CORECTA
PROF. COTUNA LAVINIA LARISA

LICEUL TEHNOLOGIC DE CONSTRUCȚII ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
ARAD
Cei șapte ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, în special
Ca profesor de biologie, m-am gândit să mă orientez spre o altă latură a educației primare, educația
alimentară a copilului până la 7 ani. Trebuie să ținem seama de faptul că, tulburările alimentare mai mult
su mai puțin severe ale adulților și adolescenților își au origine în copilăria mică, adică în cei șapte ani de
acasă, când părinții ar trebui să știe să își învețe copiii să se hrănească corect fiind ei înșiși un exemplu.
Iată astfel niște sfaturi care se doresc a fi de folos părinților pentru o alimentațe sănătoasă a copiilor:
Stabileşte ore fixe de masă. Programul regulat de masă îi ajută pe copii să își regleze ciclurile de
foame-sațietate. În plus, copiii au nevoie de un program previzibil peste zi. Pentru ca ora mesei să fie
aşteptată cu plăcere, nu strica apetitul copiilor, oferindu-le dulciuri înainte de masă. Dacă sunt deja sătui,
copiii consideră masa o corvoadă, şi nu o plăcere.
Respectă apetitul copilului tău. Fiecare copil este unic şi are propriile nevoi alimentare. Acestea
sunt produsul unui număr mare de factori: tipul de metabolism al copilului, constituţia lui biologică, grupa
sanguină, intoleranţele la anumite substanţe, şi toată gama de factori psihologici. Decât să încerci în zadar
să îi schimbi copilului nevoile de hrană, mult mai constructiv este să înveți să îi oferi alimentația care i se
potrivește cel mai bine.
Nu îţi forţa copilul să mănânce. Deşi am vorbit deja despre felul în care această practică înrăutăţeşte
situaţia, gândeşte-te că scopul tău este ca ora mesei să fie un motiv de bucurie, şi nu o oră de tortură.
Stabileşte corect durata mesei. Unii părinţi îşi ţin copiii la masă foarte mult timp, în speranţa că
până la urmă aceştia vor termina tot din farfurie. Pentru un copil care nu mai vrea să mănânce, a sta cu
mâncarea în faţă este ca o pedeapsă, şi în nici un caz nu va mânca mai mult. Aşadar, nu lungi mesele la
nesfârşit. Studiile arată că un copil de 2 ani poate sta la masă fără să se plictisească în medie 10 minute,
unul de 4 ani 20 de minute, iar pentru cei mai mari nu este nevoie ca masa să dureze mai mult de 30 de
minute.
Învață-l să aștepte până la sfârșitul mesei. Dacă la masă copilul tău refuză să mănânce, respectă-i
dorința, dar spune-i să stea la masă până când toată lumea termină de mâncat. Mulţi părinţi îi trimit pe copii
de la masă de îndată ce observă nu mai mănâncă, ca pe o pedeapsă. Dacă din contra părinţii continuă să
discute şi să se poarte normal, indiferent ce şi cât mănâncă copilul, acesta va şti că masa este un loc în care
orice membru al familiei se poate simţi bine.
Elimină în timpul mesei orice ar putea distrage atenţia copilului: televizor, jucării, reviste,
calculator. Acestea nu fac decât să încetinească ritmul de mâncare al copilului, care nu se poate concentra
în mai multe locuri. Ora mesei este un prilej pentru familie să se reunească şi să petreacă un timp de calitate
împreună.
Fă porţii mici pentru cei care nu mănâncă mult. De cele mai multe ori porţiile mari îi descurajează
pe copii. Dacă copilul termină din fafrurie şi vrea mai mult, faptul de a cere o porţie suplimentară îl va face
să fie foarte mândru de el.
Nu prepara pe loc altă mâncare pentru copil dacă refuză ce are în farfurie. Mamele care imediat
se apucă să gătească atunci când copiii nu vor sa mănânce îi încurajează indirect să fie şi mai pretenţioşi la
mâncare.
Fii răbdător când pregătești mâncăruri noi. Se ştie că majoritatea copiilor sunt reticenţi când vine
vorba de noi feluri de mâncare. De aceea, nu te aştepta ca ele să fie acceptate din prima. De cele mai multe
ori copilul încearcă noua mâncare deabia după ce a mai văzut-o de câteva ori. Acceptă-i alegerea de a nu
mânca fără nici un comentariu. De asemenea, dacă acompaniezi noul tip de mâncare cu unul care îi place
mult, copilul va fi mai receptiv.
1311
Gătește variat. Chiar dacă copilul tău are doar câteva feluri de mâncare preferată, continuă să găteşti
sortimente variate de mâncare, şi chiar să experimentezi feluri noi. În felul acesta îi oferi un exemplu de
stil de viaţă sănătos, pe care îl va prelua în timp.
Responsabilizează-ţi copilul să te ajute cu masa. Ia-l cu tine la cumpărături, şi roagă-l să aleagă şi
el legumele şi fructele care îi plac. De asemenea poţi să-l implici în pregătirea anumitor mâncăruri, sau în
aşezarea mesei. După ce contribuie şi el la pregătirea mâncării, este mult mai tentat să participe la masă.
Prezintă mâncarea într-o manieră atractivă. Se spune că oamenii mănâncă cu ochii, cu nasul şi cu
gura. Pentru copii, aspectul mâncării este foarte important. Mulţi părinţi îşi folosesc creativitatea pentru
decorarea mâncărurilor, şi copiii se simt mult mai atraşi de ele.
Ai grijă cu dulciurile. Acestea sunt cea mai mare tentaţie pentru copii, pentru că sunt gustoase, li se
face multă reclamă, şi sunt folosite de multe ori de părinţi ca și recompensă. Nu e de mirare că copiii ar
vrea să renunțe la mâncare în favoarea lor. De aceea evită să le oferi dulciuri înainte de masă, pentru că le
vor scade pofta și interesul față de mâncare.
Dieta copilului de până la 7 ani trebuie să cuprindă:
• proteine – carne de pui, de vită, slabă de porc, pește, fructe de mare, fasole, soia, mazăre, fructe
oleaginoase și semințe fără sare;
• fructe – proaspete, congelate, uscate (care să nu conțină aditivi), conservate – toate acestea aduc
mai multe beneficii decât consumul de suc din fructul respectiv. Dacă totuși îi oferi suc, asigură-te că nu
are zahăr sau alte ingrediente adăugate.
• lactate – copilul trebuie să consume zilnic produse lactate, indiferent că este vorba de lapte, iaurt,
sana, chefir, brânză, cașcaval sau alte tipuri de brânzeturi;
• cereale – orezul brun, pastele integrale, cerealele integrale, ovăzul, quinoa, meiul. Încearcă să
limitezi însă consumul produselor din cereale rafinate (de exemplu, pâinea albă).
Porția alimentară a copiilor, trebuie să fie de 1/4-1/3 din porția unu adult, până la vârsta de 3 ani,
½ din porția unui adult până la vârsta de 10 ani și abia de la 10 ani în sus se poate apropia cantitativ de
porția unui adult.
1312
“EDUCATIA IN FAMILIE – CEI SAPTE ANI DE ACASA EDITIA 2020”
PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR COMAN GEORGIANA

GRADINITA 24, BRASOV
Cei sapte ani de acasa….adevarul este ca nu prea mai exista cei sapte ani de acasa,deoarece
majoritatea copiilor sunt integrati in diverse forme de educatie cu mult inainte de aceasta varsta.Ramane
zicala potrivit careia regulile de comportament civilizat ar trebui sa se invete in familie.Toate formele de
invatamant de dupa aceasta varsta nu pot inlocui aceasta baza solida ce ar trebui construita de familie,ele
vin sa consolideze si sa slefuiasca tot ceea ce un copil ar trebui sa invete acasa.
Varsta primei copilarii este caracterizata mai mult de un comportament imitativ decat de unul
constient, de aceea rolul familiei este extrem de important in conturarea si definirea unui comportament
social adecvat.
Rolul crucial al parintilor decide in mare masura viitorul adultului de mai tarziu,acesta putand avea
standarde de viata bine consolidate,deci o buna crestere.
Buna crestere porneste de la a saluta ,chiar si cand poate doar flutura manuta si apoi verbalizand
gestul facut,urmeaza comportamentul in public atunci cand un copil bine crescut stie sa raspunda frumos
intrebarilor adresaate si la randul sau poate adresa intrebari.Stangand cercul putem face referire la
comportamentul cu prietenii de joaca,pentru ca manierele nu trebuie sa existe doar in preajma adultilor ci
cu atat mai mult in cadrul jocurilor si jocului copilului cand este important sa respecte regulile jocului dar
si pe cei cu care se joaca.Reusind acestea se poate ca in urma practicii copilul sa constientizeze ceea ce este
firesc sa se intample si ceea ce nu este firesc,(ex asteptam randul la magazine,folosim formule de
politete,etc)
Manierele sunt cele care ajuta copilul sa stea frumos la masa si sa respecte normele de servire
civilizata a mesei,tot manierele sunt cele care sprijina un copil in a recunoaste atunci cand greseste si ii da
taria de a indrepta ceea ce a gresit.
Cei sapte ani de acasa reprezinta mai exact regulile de bun simt,de igiena,de respect pe care orice
copil trebuie sa le insusasca de la parinti pana la intrarea in scoala.Acestea pot fi regasite atunci cand asculti
pe cineva cand iti vorbeste,atunci cand trebuie sa spui adevarul,cand trebuie sa saluti,cand nu vorbesti cu
gura plina,cand iti speli mainile dupa ce ai folosit toaleta,sa nu scuipi,sa nu urli,sa nu lovesti,sa spui
multumesc si te rog,exemplele pot continua.
Dupa cum faceam mentiunea si mai sus,copiii sunt in colectivitate cu mult inainte de 7 ani,de unde si
optica despre buna crestere a capatat alte valente.De pilda pana la sapte ani important este ca acesta sa stie
ce ii trebuie,ce ii place si ce nu,ce are voie sa faca si ce nu are voie,ce poate fi un pericol pentru el si pentru
ceilalti,de asemenea alta referire poate fi facuta despre limbajul si nuantarea acestuia,despre alinierea
standardelor de dezvoltare actuale,gen respectarea culorilor semaforului fara a fi absorbit de telefonul
mobil.
Educatia timpurie, atat de importanta, dar atat de ignorata de toti actorii implicati in luarea deciziilor
importante in invatamantul romanesc fac doar sa creeze goluri mari in educatia viitorilor adulti ai societatii
noastre.
Daca pana la 5 ani regulile nu prea pot fi intelese, dupa aceasta varsta ele trebuie sa fie prezente in
viata copilului deoarece copiilor incepe sa le placa rutina.,cu ajutorul repetarii rutinei zinice copilul capata
autonomia necesara desfasurarii activitatilor in care va fi implicat.
Ca si concluzie a celor scrise ,inchei cu ….
“Daca n-ai sapte ani de acasa ,degeaba mai faci studii universitare”-Mihai Cucereavii
Sau….
“Pentru a avea bun simt ,nu ai nevoie de studii superioare,ci de cei sapte ani de acasa.”-Valeria
Mahoka
1313
ȘCOALA PARINȚILOR
PROF.ÎNV. PRIMAR COROI MANUELA IRINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR . 169 BUCUREŞTI
„Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului.”
Aristotel
Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate
celelalte instituţii depind de influenţele acesteia . Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de
viaţă, afecţiune,dragoste, ocrotire, să reprezinte modelul de viaţă pe care copilul, încă de la naştere începe
să şi-l însuşească. Părinţii sunt modele importante pentru copiii lor şi au rol deosebit în dezvoltarea socială,
etică şi emoţională a acestora. Cine ar dori mai mult şi din toată inima, binele şi fericirea copilului şi cine
ar putea iubi mai mult, mai sincer,mai generos decât părinţii. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea
şi întotdeauna există teama de a nu face greşeli.
Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenţei şi pentru integrarea socială presupune participarea
la activităţile familiale şi asumarea unor responsabilităţi prin care fiecare îşi îndeplineşte statutul şi rolul în
familia sa. Activităţile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinţii se desfăşoară cotidian,
altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect şi timpul pe care îl petrec copiii în
mod activ, împreună cu părinţii, cu familia lor şi situaţiile mai frecvente de cooperare în familie. Apar astfel
moduri şi modele comune de viaţă şi de educaţie în familie care conduc la distingerea unor indicatori ce
pot caracteriza stilul de viaţă şi stilul de educaţie în familie.
Familie este una din principalele manifestări ale educaţiei informale care se realizează implicit,
permanent, cu sau fără intenţie conştientizată, prin utilizarea cotidiană a resurselor obişnuite, cu îndeplinirea
funcţiilor normale ale vieţii de familie. Stilul educaţiei familiale este un construct care captează variaţiile
(mai cu seamă normale) experienţelor parentale de a socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie.
Socializarea în familie se realizează printr-o serie de procese de învăţare deoarece familia este o mică
societate iar legătura de afecţiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască oarecum
ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte. De asemenea, ,,socializarea în cadrul familiei
presupune existenţa mai multor componente, după cum urmează:
• normativă - transmiterea principalelor norme şi reguli sociale;
• cognitivă - dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult;
• creativă - prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în
situaţii noi;
• psihologică - dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu
propriii copii şi cu alte persoane”.( N.Mitrofan, 2003, p.87)
Funcţionarea familiei ca mediu afectiv, social şi cultural se bazează în mare parte pe comunicare.
Numeroase studii şi cercetări concrete se referă la rolul major al familiei în însuşirea limbii, a diferitelor
limbaje (de exemplu nonverbale) şi în general a competenţelor de comunicare cotidiană.
Dobândind încă de la vârsta preşcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-şi exprima în
mod inteligibil gândurile, ideile, impresiile, copilul îşi formează o bază pentru activitatea şcolară şi pentru
viaţa socială de mai târziu.
În procesul instructiv-educativ limbajul reprezintă un mijloc de comunicare, dar şi un mijloc de
cunoaştere, deoarece prin intermediul lui se transmit cunoştinţe şi se lărgeşte orizontul copiilor cu noi
reprezentări.
Prin limbaj copilul transmite propriile sale nevoi, cerinţe, elaborează şi comunică propriile gânduri,
îşi manifestă bucuriile şi supărările şi îşi organizează activităţile sale.
Imposibilitatea de a comunica prin limbaj atrage după sine stagnarea dezvoltării personalităţii
copilului, ceea ce duce la modificarea relaţiilor lui cu oamenii şi cu realitatea înconjurătoare. Utilizând
limbajul, copilul poate să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice şi să tragă concluzii asupra unor
probleme ce se cer rezolvate. Astfel îşi dezvoltă gândirea, vocabularul şi modul de exprimare.
1314
Câteva reguli de urmat pentru părinţi şi pentru ceilalţi adulţi care participă la educaţia copilului ar fi:
• Fii un model de viatţă demn de urmat pentru el. Nu uita ca micuţul are tendinţa de a imita gesturile,
vorbele şi faptele oamenilor în jurul cărora trăieşte şi creşte. Cum tu eşti mereu în preajma lui, este important
să te comporţi cu el şi în faţa lui exact aşa cum ai vrea ca el să se poarte când va creşte.
• Comunică adecvat cu toţi cei din jurul tău şi ai grijă cum te comporţi în interacţiunile cu ceilalţi.
Sunt lecţii pentru dezvoltarea lui socială pe care copilul le reţine imediat şi le va pune în practică mai tarziu.
• De asemenea, comunică deschis cu el. Foloseşte expresii şi termeni care descriu emoţiile şi trairile
tale, astfel încat să îl ajuţi pe el să şi le identifice şi să le asocieze cu stări, comportamente, grimase, gesturi.
O tehnica importanta pentru dezvoltarea socio-emotională a copilului este aceea de a iniţia tot felul
de joculeţe prin care copilul să identifice emoţii, trăiri şi sentimente. Nu doar că învaţă care sunt acestea,
dar, în timp, reuşeşte să şi le identifice singur şi să le recunoască şi la cei din jurul lui.
Întâlnirile de joacă şi integrarea micuţului în grupuri de copii, încă de la vârste fragede, reprezintă o
metodă simplă şi eficientă prin care îl ajuţi pe copil să-şi dezvolte principalele aptitudini sociale.
Aceste întâlniri şi interacţiuni cu micuţi de vârsta lui, care au interese comune cu el, îţi oferă
"materialul de lucru" necesar pentru a-l educa pe copil din punct de vedere social.
Te poţi folosi foarte uşor de experienţele prin care trece, dar şi de puterea exemplului. Copilul va
înţelege mai bine că a-ţi aştepta rândul sau a nu îl întrerupe pe celălalt când vorbeşte sunt reguli sociale
esenţiale în interacţiunile cu ceilalţi dacă este pus în faţa unei astfel de situaţii şi le simte pe pielea lui.
Părinţii au ocazia să îl înveţe pe micuţ cum să se joace frumos cu alţi copii şi să îi creeze oportunităţi
pentru a fi generos şi a împărţi jucăriile cu ceilalţi sau a face schimb între ele. Nu va fi uşor si va trebui
ceva răbdare şi timp, dar până la urmă micuţul va învăţa să socializeze.
Maniera în care părintele îşi educă copilul este specifică, unică, originală, reflectând nivelul de
cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale, concepţia despre educaţie pe care o posedă.
Stilul parental este probabil cea mai importantă problemă a sănătăţii publice pe care societatea
noastră şi-o pune. Stilul parental adoptat în educaţia copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării psihice a acestuia, principalele domenii comportamentale
care o definesc fiind cel cognitiv şi social-afectiv. Atmosfera familială variază puternic de la o familie
la alta. Maniera în care acesta influenţează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de
o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial.
Climatul familial este definit ca „formaţiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări
psihice, moduri de relaţionare inter-personală, atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial
o perioadă mai mare de timp” (N. Mitrofan, 1991). De aici rolul primordial universal şi permanent al
familiei, ca şi numeroase şi importante consecinţe în cele mai variate domenii socioculturale.
Malinovski (1944) consideră că educaţia este una dintre nevoile fundamentale, alături de nevoia de
subzistenţă, înrudire, adăpost, protecţie, activitate,igiena ale fiinţei umane de pretutindeni şi dintotdeauna;
familia (nucleară) reprezentând răspunsul cultural imediat la aceste nevoi. In primii ani de viaţă, în care
sunt aşezate bazele personalităţii umane, familia reprezintă întreaga “societate” a copilului. Abordată din
perspectiva educativă, familia este prima şcoală a vieţii, aşadar temelie în devenirea fiinţei, condiţionând
soliditatea oricărei construcţii ulterioare. Pe o temelie solidă, se ştie, poţi înălţa oricât, edificiul nu se va
prăbuşi.
BIBLIOGRAFIE :
*Osterrieth Paul - ,, Copilul şi familia ’’- Editura Didactică şi Pedaogică Bucureşti 1973
*Jinga I., Negreţ I .- ,, Familia, acest miracol insulator ’’- E.D.P. 1999
*Mihăilescu I. - ,, Rolul familiei în dezvoltarea copilului ’’- Editura Cartea Universitară Bucureşti
2006
*Diana Ştefăneţ - ,, Ghid – Educaţia şi consilierea păriţilor ’’- Bucureşti 2006
1315
„CEI 7 ANI DE ACASA” ISI PUN ACCENTUL CEL MAI MULT IN CEEA CE
DEVINE UN COPIL MAI TARZIU SI ANUME – OM.
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. COTORCEA CRISTINA IOANA,

LICEUL TEHN.BAIA DE FIER, JUD .GORJ
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolarizarea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
scoala. Un dialog între profesorm si părinţi este foarte necesar iar cadrele didactice trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii, trebuie să asigure părinţilor asistenta necesară. Motivul principal pentru crearea unor astfel de
parteneriate este dorinţa de a ajuta şcolarii să aibă succes la grădiniţă, şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci
când părinţii, elevii si ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se
creează în jurul şcolarilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute
ca o componentă esenţiala în organizarea grupei de copii. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă
activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Cel mai important factor care
contribuie la educarea copilului, este familia. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează
caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de invăţământ trebuie să intervină in numeroase
situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia împarte
într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe
copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ” ce se ivesc pe întreg parcursul anului
şcolar
acasă.
dorinţelor sale.
1316
BIBLIOGRAFIE
1317
STUDIU - VALOAREA ȘI ETALONUL DE MASURA AL ACESTEIA
EDUCAREA COPIILOR IN SPIRITUAL RECUNOAȘTERII
ADEVARATELOR VALORI
PROF. INV. PRIMAR COTITU IULIANA

LICEUL TEORETIC “ A. SALIGNY”, CERNAVODA
Observ tot mai des, în ultimul timp, că sunt promovate și apreciate tot mai mult nonvalorile. Nu mai
exista o adevărata unitate de măsură pentru aprecierea valorii veritabile. Îi creștem pe copii într-o lume
falsă, o lume virtuală, în care fiecare încearcă să se prezinte într-o aura cât mai luminoasă.
Copilul și adolescentul trec, oarecum inevitabil, prin stări conflictuale, date de discrepanța dintre
sistemul propriu de valori și realitate. Însă, întotdeauna, un sistem de valori solid, implementat încă din
primii ani de viață va dezvolta conștiința de sine și va întări responsabilitatea. Până la urmă, în calitate de
educatori (fie în postura dascălului, fie în cea a părintelui), e important să găsim strategiile corecte pentru
a-i determina pe educabilii noștri să conștientizeze și să-și asume un asemenea sistem de valori, din care nu
lipsesc: toleranța, empatia, autodepășirea, altruismul văzute drept chei ale succesului personal în viață,
căciparafrazându-l pe Einstein, în viață nu trebuie să învățăm să devenim oameni de succes, ci oameni de
valoare. Însă cum putem construi astfel de valori? Care ar fi strategiile potrivite?
În cele ce urmează, vom încerca să propunem un scenariu pliabil în cadrul orei de Educație civică, la
clasa a IV-a.
Etapa I – Pretextul sau intrarea în atmosferă
Metoda de bază se intitulează Orient Express . Clasa este împărțită pe grupe. Fiecare grupă primește
o fișă cu câteva stereotipii atitudinale, preluate din Atlas de mitocănie urbană (vezi anexa). Fiecare grupă
studiază tipologiile caracterologice date (bătrânelul de discotecă, țopârlanul de transport în comun, mojicul
de trotuar, dăunătoarea de portofel, precuvioasa de îngrămădeală, trelingarul de colțul străzii, pițipoanca de
companie, îngălatul de gym) – imagine și descriere – și li se cere:
1. Să își imagineze că se află în același compartiment cu toate persoanele din fișă
2. Să discute și să aleagă o persoană pe care o consideră cea mai deranjantă și pe care ar elimina-o
din compartiment
3. Să aleagă modalitatea prin care ar determina acea persoană să părăsească compartimentul. În urma
discuțiilor, câte un reprezentat al fiecărei echipe prezintă frontal rezumatul discuțiilor,
alegerea făcută și modalitatea de eliminare. Profesorul va urmări, în cadrul acestor prezentări: dacă
există alegeri similare, factorii care au determinat sau îngreunat luarea unei decizii, atitudinea elevilor.
Etapa a II-a – Dezbaterea despre valori
Apoi, profesorul propune elevilor următoarea situație: Imaginați-vă că oricare dintre voi ar fi putut fi
cel eliminat. Cum v-ați fi simțit? Urmează o discuție despre toleranță și empatie, care are rolul de a accentua
ideea că în viață nu avem atât de ales, cât de acceptat pe cei din jur: de la colectivul clasei în care intrăm și
pe ai cărui membri nu-i putem alege, la profesorii care ne sunt dați, la membrii familiei etc De asemenea,
se aduce în discuție autodepășirea ca nevoie și condiție individuală în evoluția personală, pentru a nu fi, la
rândul nostru, categorisiți și eliminați. Mai apoi, altruismul, ca fundament al relațiilor interumane. Discuțiile
acestea reprezintă un moment necesar în facilitarea conștientizării de sine.
Etapa a III-a – Reflecția
Pentru momentul de fixare și cel de reflecție se poate face apel la o poveste terapeutică, menită să
nuanțeze câteva aspecte specifice vârstei: prezența unor conflicte interioare, raportul bunătate – răutate,
dragoste – ură, având ca obiectiv hrănirea sinelui. Povestea se numește Hrănește ceea ce vrei să crești în
tine și o vom reda mai jos:
„Într-o seară, la marginea unui sat, stătea un bunic cu nepotul său.
- Spune-mi o poveste, ceru nepotul.
După câteva clipe de reflecție, bătrânul începu povestea:
- Îți voi spune o poveste despre doi lupi. Pă măsură ce creștem, avem sentimentul că în noi se află
în permanență doi lupi care se chinuie să obțină controlul asupra noastră. Îți poți imagina că primul lup are
părul cărunt și o bunătate în privire și un zâmbet pe față pe care nu l-ai mai văzut la niciun animal până
1318
acum. Este un lup care cu greu își arată colții. L-am putea numi Lupul Păcii, Iubirii și Bunătății. Pentru
acest lup, iubirea este tot ceea ce contează. Atunci când iubim, avem grijă de cei din jur. Atunci când buni,
zâmbim și suntem dispuși să ajutăm oamenii aflați la nevoie. Dar, hai să ne imaginăm că mai este un lup,
al doilea, care nu e deloc ca primul. Acest lup e urât și are o față înfricoșătoare. Își arată dinții mai mereu
și mârâie. Atunci când apare acest lup, deseori simțim frica în loc de pace, ură în loc de iubire și dorința de
a face rău în loc de bine. Din păcate, acest lup nu a învățat că stârnește emoții negative celor din jur, îi
sperie, în loc să îi iubească și îi îndepărtează. Așa cum îți poți imagina, cei doi lupi vin la pachet. Sunt
mereu împreună și se află într-o luptă permanentă: care din ei să fie pe primul loc. Lupul Păcii, al Iubirii și
al Bunătății vrea să împartă totul cu toată lumea, însă Lupului Fricii și al Urii îi pasă numai de el. Să ne
imaginăm că doi astfel de lupi se luptă în interiorul tău.
Copilul a privit în sus către bunic, cu ochii măriți:
- Care dintre ei va câștiga? a întrebat blând.
Bunicul a privit în jos, cu bunătate în ochi, cu vocea blândă și a răspuns:
- Cine va câștiga? Acela pe care îl vei hrăni mai mult.” (George W. Burns, 101 povești vindecătoare
pentru copii și adolescenți)
Metodele la care am făcut apele sunt cele ludice, respectiv jocul Orient Express și tehnici de story-
telling. De ce metode ludice? Metodele ludice reprezintă din ce în ce mai mult o cheie spre succesul
didactic, atât în ceea ce privește abordarea conținuturilor, cât și relația profesor – elev. De altfel, Solomon
Marcus remarcase că neutilizarea sau utilizarea neadecvată a jocului poate duce chiar la eșec în acest
domeniu: “Jocul a devenit o problemă foarte serioasă și foarte dificilă, el este departe de a fi o joacă (termen
asociat cu ideea de lucru facil); pentru a da un singur exemplu, eșecurile în domeniul educației se explică
în bună măsură prin incapacitatea de a folosi în mod adecvat componenta ludică.”1
Profesorul trebuie să conștientizeze că la copil se manifestă o nevoie dublă: de libertate și de
alimentare a uimirii pentru a-și spori plăcerea de a învăța. Or, această nevoie e satisfăcută pe deplin de către
componenta ludică. Același academician observase acest aspect: “Totuși, jocul este în primul rând o
manifestare a libertății la care are dreptul ființa umană. (...) De exemplu, un aspect al libertății ludice este
dreptul de a greși în mod repetat, greșeala fiind o condiție a creației și, uneori, chiar o sursă de creativitate.”2
Sau, cum spunea Jean – Pierre Lepri: Să învăţ înseamnă să fac (prost) ce nu ştiu încă să fac. (La fin de
l’education) Cu siguranță că prin asemenea metode, accesul copilului la valori reprezintă șansa la dezvoltare
personală
1319
PARINȚI, BUNICI ȘI COPII
PROF.INV.PRIMAR: LEUCUȚA NADIA CRINA

ȘCOALA PRIMARA NR.3 ȘUNCUIȘ
Atât familia cât și educatorii sunt chemați să facă un lucru foarte important: să crească copii buni.
Bineînțeles că rolul familiei primează deoarece copilul petrece cel mai mult timp acasă. În al doilea rând
educatorii se schimbă: la grădiniță - educatoarea, la școală – învățătoarea, iar apoi profesorii. Aceștia oferă
modele diferite, în schimb acasă, modelele rămân, de regulă, aceleași.
Este foarte greu să fii părinte. Poți să începi bine, dar să pierzi controlul pe parcurs. Fie sufoci
copilul dorind ca el să facă mai mult decât poate sau ce nu i se potrivește, fie că-i lași prea multă libertate
și el o folosește greșit.
Totdeauna trebuie căutat echilibrul: să nu critici copilul întruna și să uiți să-l lauzi când realizează
ceva, dar nici să-l consideri prea bun, fără greșeală și să te cerți cu toată lumea pentru el, numai cu el nu.
Părinții trebuie să fie fermi atunci când îi cer ceva copilului sau când copilul le cere lor ceva. Dacă
un părinte spune ceva, iar celălalt îl contrazice, copilul se va dezechilibra pentru că nu va ști cine are dreptate
și ce-i de făcut. Chiar și atunci când un părinte îl ceartă, celălalt nu trebuie să-i ia apărarea copilului. Dacă
părintelui i se pare că nu e bine, își cheamă partenerul separat și-i spune ce crede sau are răbdare până vor
fi doar ei (pentru soții iuți la mânie e mai bună a doua variantă). Soții nu ar trebui să se certe în prezența
copiilor. Fiecare trebuie să acorde autoritatea cuvenită celuilalt în fața copiilor. Dacă soții nu se respect
unul pe altul nu pot pretinde copiilor să-i respecte.
Atunci când copilul cere ceva, mai întâi trebuie luat în calcul dacă acel lucru îi este necesar și dacă
ar fi bine pentru el să-l aibă, apoi dacă părinții au posibilitatea de a-i oferi ce a cerut. Dacă părinții consideră
că nu se poate sau că nu este cazul încă, îi vor spune copilului NU și vor rămâne fermi pe poziție, indiferent
cât insistă copilul. Altfel copilul va ști că totul îi este permis cu două-trei sau mai multe insistențe.
Am în clasa pregătitoare un băiețel care atunci când vrea ceva insistă în mod exagerat. Probabil că
este obișnuit să obțină tot ce-și dorește și a constatat că NU, dacă insiști destul, poate deveni DA. Nu este
bine să lăsăm copilul să se facă stăpân peste toate și să ne lăsăm manipulați. De foarte multe ori veriga slabă
nu sunt mama sau tata, ci bunicii. În cazul lui M. din clasa pregătitoare bunicul este cel care greșește. Mama
copilului nu este căsătorită, iar M. este crescut de ea împreună cu bunicul lui. Acesta este superprotector și
pentru că M. este grăsuț și transpiră repede ar vrea să-l țină într-un loc, dacă se poate, toată ziua. Băiețelul
este însă foarte energic. Unii spun că e hiperactiv. Eu n-aș spune asta. Pur și simplu este la o vârstă la care
are nevoie de mișcare și acasă nu i se prea permite. Datorită faptului că mănâncă prea mult are și mai multă
energie. Particularitățile de vârstă, alimentația în exces, și faptul că acasă nu i se permite să-și consume
energia, îl determină pe M. să se agite mult și să pară un copil hiperactiv. Bunicul, cu care își petrece cel
mai mult timp copilul (pentru că mama merge la serviciu), nu vede că e un cerc vicios și că ceea ce-i lipsește
copilului e mișcarea. Am observat în ultimul timp că aceasta este o problemă care afectează mulți copii. De
mici au telefoane și ″stau″ tot mai mult timp ″pe telefon″ pe internet, jocuri etc. în loc să se joace afară, cu
alți copii de vârsta lor.
Un copil are nevoie să se miște și să comunice, are nevoie de cât mai mult contact cu lumea reală,
pentru a se putea adapta și trăi în aceasta. Ideal ar fi ca și părinții să petreacă cât mai mult timp cu copiii
lor, să se joace cu ei, să viziteze locuri noi, să meargă în mijlocul naturii, să-i învețe lucruri noi, să-i învețe
cum să se comporte în diferite situații etc.
Copilul învață la început prin imitație. Probabil mulți părinți nu-și dau seama cât de important este
modul lor de a se comporta,deși, chiar de când copilul începe să vorbească vedem clar că învață prin
imitație. Mai târziu îi putem explica anumite lucruri și dacă o facem bine copilul va înțelege și se va
comporta în consecință. Când se întâmplă să greșească, el trebuie să înțeleagă ce a greșit și cât de grav este.
Va fi învățat să-și ceară iertare, tocmai pentru a conștientiza greșeala. Trebuie însă să știm când este cazul
să scoatem în evidență acea greșeală și când nu este cazul să insistăm. Dacă este educat corect în acest fel,
copilul nu va avea abateri comportamentale grave.
În primii ani de viață copilul se adaptează, practic, la această lume și de aceea absoarbe multă
informație, preia multe comportamente. După ce s-a format într-un anumit fel însă, este foarte greu să se
schimbe. Este ca și un cântec: dacă-l înveți corect de la început, îl vei cânta bine mereu; dacă-l înveți greșit
1320
e foarte greu să revii și să te corectezi – sau, cum spun medicii: este mai ușor să previi decât să tratezi. De
aceea educația în familie are un rol extrem de important pentru copil și își pune amprenta asupra lui, din
multe puncte de vedere, până la sfârșitul vieții.
BIBLIOGRAFIE
Sălăvăstru Dorina, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Vrășmaș Ecaterina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, București, 2002
1321
PROF. MUSCA ANCUȚA FLORENTINA
Aparent este depăşită discuţia în secolul al XXI-lea despre cei şapte ani de acasă unul dintre
concepte româneşti ale educaţiei, împământenite la noi, dar la altă dimensiunea decât cea din secolul al
XX-lea, pe când copilul primea cu adevărat primele îndrumări de comportament şi de intrare în lume, în
sânul familie, apoi în instituţii de învăţământ. Acasă învăţa de la părinţi şi de la bunici, care încă mai locuiau
cu părinţii, primele rugăciuni şi poezii, dar acele zile au apus şi trebuie să adaptăm educaţia la realitatea
evului în care trăim. Sintagma ,,cei şapte ani de casă”, avea semnificaţia unui cod al bunelor maniere ce
trebuia însuşite din copilărie. Erau reguli de viaţă nescrise, dar transmise de bunici şi de străbunici. Aceste
norme alcătuiau un prag de formare a personalităţii ce ţinea de cultura educaţională la români. Astfel
înarmat copilul, adolescentul şi tânărul se integra în colectivitate, relaţionând sau interrelaţionând cu
uşurinţă, pentru flexibilitate şi acceptarea alterităţii. Aici la noi să nu uităm că locuim într-un spaţiu
multicultural etnic.
Fiind ,,posesorul” celor şapte ani de acasă, copilul va şti că trebuie să accepte sau să renunţe, evitând
conflicte, va şti mai târziu să-şi exprime opinii pe un ton potrivit. Cel mai important este faptul că vor avea
un autocontrol porninând de la necesităţile fiziologice (foame, sete, somn, folosirea băii: curăţirea corpului
sau a grupului sanitar), asupra gesturilor, vorbirii şi a comportamentului. Va înfiripa prima prietenie, la
grădiniţă apoi alt prieten la şcoală care pe parcurs se poate cimenta pe viaţă. Va învăţa anumite valori şi
sentimente: iubire faţă de părinţi, fraţi, surori, bunici, rude şi prieteni; să respecte cuvântul dat şi ce implică
această expresie. Este perioada când i se poate corecta agresivitatea şi impulsivitatea.
Tot la vârsta celor şapte ani i se vor descoperi primele abilităţi ce se vor dezvolta, iar mai târziu vor
deveni profesie, pe parcursul instruirii şi educaţiei. Condiţia este să aibă alături părinţi şi bunici capabili să-
l îndrume pe ton potrivit; să-i arate afecţiune şi încredere; să-i dezaprobe fapte şi gesturi nepotrivite cu
vârsta.
Experienţa vieţii şi studiile genetice arată că un copil se naşte bun, dar mediul îl poate transforma
într-o persoană căreia i se pune imediat eticheta: ,,Nu are cei şapte ani de acasă”, cu siguranţă! Adulţii din
jurul lui nu trebuie să-i alimenteze trăsăturile/ tendinţele negative, ci trebuie să-l ajute să le corecteze.
Copilul aflat în centrul atenţiei familiei, mai ales cel fără fraţi şi surori, unic, va înţelege că el are
doar drepturi şi niciodată restricţii, că are voie să facă orice, iar finalul este de cele mai multe ori trist. Media
o ilustrează din plin la orice oră şi pe toate canalele TV, de stat sau private.
Potrivit teoriei pedagogiei moderne, trei factori sunt determinanţi în procesul de instrucţie şi de
educaţie al oricărui copil, adolescent sau tânăr: familia, şcoala şi comunitatea, fiecare cu o contribuţie pe
măsură. Numai că potrivit demersului nostru, ,,cei şapte ani”, petrecuţi în mare măsură cu familia: părinţii,
bunicii, unchi, mătuşi şi fraţi mai mari, asigură copilului o educaţie potrivită. Va învăţa ce este legătura
afectivă dintre membrii familie. Dar copilul poate fi educat în cei şapte ani şi prin lectură. Primele poveşti
le aude de la părinţi sau bunici, ca şi memorarea de poezii cu caracter moralizatoare. Tot din lecturi şi nu
numai i se va dezvolta compasiunea pentru animale. Literatura universală şi română are numeroase texte
exemplificatoare. Ascultând, îşi modelează comportamentul va vrea să imite ceea ce este frumos şi apreciat
de cei din jur. Primind mici responsabilităţi va deprinde abilităţi alături de toate celelalte mijloace de
educaţie, astfel, îşi va crea în timp o scară de valori după care-şi va conduce viaţa. Şi asta numai dacă are
alături din primele zile de viaţă pe cei care-l iubesc cel mai mult: mama, tata, bunicii, unchii şi mătuşile,
verişorii cu care se va juca şi va petrece zile aniversare, amintiri pe care le va înmagazina în cutia memoriei
pentru totdeauna.
Azi părinţii tineri sunt implicaţi în continuarea propriei formări şi astfel copiii nu mai petrec acei
şapte ani alături de ei, decât pe perioada concediilor, ceea ce duce la apariţia unor carenţe în educaţia lor.
Şi totuşi şi comunitatea se implică direct prin anumite programe, ia atitudine prin media TV care
promovează educaţia pentru o hrană sănătoasă de la cea mai mică vârstă, parafrazând ,,Cei şapte ani de
acasă” cu ,,Cei şapte ani de masă”. Dacă se înregistrează anumite deficienţe în parcursul drumului de
instrucţie şi educaţie, se pare că lipseşte veriga ce stă la bază: primii trei ani de viaţă şi vârsta preşcolară,
adică tocmai primii şapte ani, aceasta deoarece, cu decenii în urmă, copilul mergea la şcoală când împlinea
1322
şapte ani, părinţii le erau aproape, iar la grădiniţă începea la 4 ani grupa mică, la 5 ani grupa mijlocie, şi la
6 ani grupa mare. Acum vârsta preşcolară a coborât, iar la 6 ani deja copilul este şcolar.
În concluzie, familia şi grădiniţa puneau bazele unei educaţii, înarmându-i pe copii cu reguli de
comportament atitudinal pozitiv care să-le facă viaţa mai frumoasă şi mai atractivă, şi nu în ultimul rând
sănătoasă. Sintagma etichetă ,,cei şapte ani de acasă” nu se ştie de când este folosită în comunicarea cu
colectivitatea, cert este că s-a împământenit şi se perpetuează în vocabularul bătrânilor, văzând
comportamentul unor tineri şi tinere, incompatibil cu vârsta lor. Este grav când se generalizează la nivel de
generaţie, lucru cu care nu suntem de acord . Realitatea contrazice această părere.
Un lucru nu trebuie să se uite - faptul că primele modele de viaţă, copilul le are în familie: mama,
tata, bunicii, apoi educatoarea şi învăţătoarea. Subiectul este inepuizabil.
1323
STUDIU DE SPECIALITATE REFERITOR LA IMPORTANȚA CELOR 7 ANI
DE ACASA ȘI
IMPACTUL EI IN ȘCOLARIZAREA COPILULUI
NAGY NOEMI ROZALIA, PROFESOR DE LIMBA ROMANA-

ENGLEZA,ȘCOALA GIMNAZIALA VOIVODENI,JUD. MUREȘ
Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este” un fapt social și individual în același
timp”. Florin Grigorescu spune că”educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de
consum, cunoscută de istorie”.
Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea ceatoare a omului.
Din punctul meu de vedere, educația înseamnă de fapt modelarea omului, ca o bucățică de plastelină
care, inițial fără formă, așa cum este omul needucat,va avea formă frumoasă atunci când va fi educat.
Familia este primul factor care înfluențează direct caracterul și comportamentul copilului.Primii ani
din viața unui copil sunt definitorii în parcursul educațional,dezvoltarea psihică și comportamentală a
viitorului adult.Prima școală,pe care o frecventează copilul, din momentul nașterii este familia.Mediul
familial este prima formă de educare a copilului.În primii ani de viață, copilul învață imitând sunete,
cuvinte, comportamente, pe care le observă la membrii familiei.Primii educatori sunt
părinții,bunicii,frații.Cum nu există un set de obiective stabilite,pe care părinții trebuie să le atungă,fiecare
familie își stabilește propriile obiective.Obietivele stabilite diferă foarte mult de la o familie la alta,deoarece
sunt implicați mai mulți factori care le inflențează, cum ar fi:mediul social,nivelul de educație,sistemul de
valori și atitudini față de semeni și societate.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.Educația și regulile de comportament oferite în primii 7 ani de viață a copilului sunt definitorii
pentru formarea personalității, pentru formarea lui ca adult.Educația unui copil nu constă numai în a-l
hrănii, îmbrăca, de a-l învața să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la școală.Pentru a-l forma un
copil cu o personalitate puternică și sănătoasă trebuie să respectăm câteva reguli:să-l învățăm bunele
maniere prin puterea exemplului,să stabilim și să impunem reguli și limite în comportamentul copilului,să
comunicăm cât mai mult cu el-comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii.Foarte
important este limitarea timpului petrecut la televizor sau calculator și să ne bazăm, în educarea lui pe arta
conversației.Primordial este să-l învățăm să iubească lectura, cărțile și în general să se bucure de copilărie.
Baza formării unui comportament adecvat al unui copil este relația cu părinții. Dragostea cu care acest
copil este înconjurat îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe.Atunci când un
copil părăsește sfera familiei și intră într-o colectivitate,pentru el începe o nouă etapă dar și pntru
părinți.Acesta este momentul când se vede cât de mult s-au ocupat părinții de copil în primii ani de viață.
A avea cei 7 ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bun simț tot timpul, cu toată lumea.
Deprinderile de comportament, stima de sine, atitudinea față de ceilalți și față de școală, se formează în
acești ani.Cuvintele “magice” mulțumesc, vă rog,îmi pare rău,scuză-mă, sărut mâna, trebuie să devină
normale până la această vârstă.Este datoria părinților față de copii lor să învețe pe ei modelele de
comportamente sănătoase și corecte.După acestă vârstă este mult mai greu să învețe copilul aceste lucruri
și devine responsabilitatea școlii căci părintele nu și-a făcut datoria morală față de propriul copil până la
această vârstă.
Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie. Copilul trăiește faptele părinților și
mesajul din spatele frazelor care i se spun.Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii
foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite, apoi conștientul în situații
similare de viață cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe și stochează în inconștient
mesajul ascuns al propoziției care îi sunt spuse de către părinți, vor fi redate cândva de el în diferite situații
de viață, oglindindu-se astfel cele auzite, învățate acasă.
Ca încheiere, pot afirma, că cele prezentate și probate mai sus în experiența mei de profesor la catedră,
demonstreză cu desăvârșire importanța educației copilului în primii ani de viață, care sunt baza formării lui
în devenirea lui ca adult echilibrat și mai apoi părinte responsabil, la rândul său.
Bibliografie: Cucoș,Constantin, Pedagogie, Editura Polirom,Iași,2002
1324
PROF. NIȚU CLAUDIA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GHEORGHE MAGHERU”, CARACAL
”Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală”. Albert Einstein
acasă.
activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască
programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că
există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Comunicarea dintre părinţi
şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce
a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este
nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
În concluzie, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă, când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo
unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși şi demni de respect la rândul lor,
BIBLIOGRAFIE:
1325
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6.
www.scribd.com 7. www.didactic.ro
1326
NECESITATEA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR: NIȚU GEORGE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SEACA
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”
Antoine de Saint-Exupery
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Ea este prima instituţie de educaţie
morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală
de omenie”.
dorinţelor sale.
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună, consolidează anumite deprinderi,
pe care-l creează părinţii. Putem spune ca cei șapte ani de acasă sunt baza dezvoltării copilului pentru viață.
1327
BIBLIOGRAFIE
1328
1329
,, CEI ȘAPTE ANI DE ACASA’’- ,,STARTUL ’’ IN EDUCAȚIA COPIILOR
INV. POTCOVARU DELIA

ȘCOALA GIMNAZIALA ,,NICOLAE TOMOVICI-PLOPȘOR‘’
să deţină rolul principal. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă
sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare
în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic
la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele obiective care compun ceea ce se înţelege,
Înţelegerea normelor sociale. La inceput prin imitaţie şi mai apoi suficientă practică, copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică
şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul sa
raspundem, trebuie să ne aşteptăm rândul sa iesim la tabla, trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Recunoaşterea greşelilor. Cuvintele magice„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, Iarta-ma isi
ating intotdeauna scopul. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul
lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn
de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp
– între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Totusi sa nu uitam ca e important, ca independenta copiilor sa fie si ea stimulata. Daca in mica
copilarie e mereu altcineva care sa ia deciziile in locul lui, copilul va tinde spre una din cele doua extreme:
1330
ori va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand,
daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate
de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste .
Bineînţeles că toate obiectivele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa si exemplul personal, iar
Bibliografie
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
1331
DIPLOMA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASA
PROF. ÎNV. PRIMAR TINEI LIGIA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR 1, GURA VAII, JUD. BACAU
De cele mai multe ori, când se vorbește despre cei șapte ani de-acasă, se dau exemple negative. Eu
am ales ,de data asta, un exemplu pozitiv. Trei copii de la țară, frățiori. Cel mai mare, un băiețel, mai micuțe,
la distanță de doi ani unul de altul, două surioare, zece, opt si șase ani.
Observațiile mele s-au întins pe parcursul a trei ani și am văzut mai multe faze care mi-au întărit
convingerea că da, acasă primesc o educație sănătoasă, se iubesc, nu se ceartă, nu sunt invidioși unul pe
altul, băiatul este protector și atent ca un adult de nu-ți vine a crede ochilor ca mai există astfel de copii.
Copiii au trait in Grecia câțiva ani împreună cu parinții lor, însă, din diverse cauze, au ales să revină
acasă, mama și copiii. Tatăl lucrează înca acolo și vine doar de sarbători, în concediu. Din această cauză,
când i-am întrebat odată care au fost cele mai fericite zile din viața lor, el mi-a raspuns că zilele pe care le-
a petrecut cu toții când a fost și tati acasă.
Acești copii locuiesc oarecum aproape de școală, nu vin cu microbuzul școlar. Băiatul duce
ghiozdanul surioarei mai mici, cea de la clasa I. Nu-l pune nimeni, așa consideră el că trebuie să o ajute.
Când se lovește sau este supărată din diverse motive, o alintă cu tandrețe până o împacă, o duce la clasă,
vorbește cu doamna ei, rezolvă el cumva treburile. Daca primește la școală ceva dulce, dacă sărbătorim ziua
vreunui copil, el are grijă să oprească și surioarelor lui, cât de puțin din ce primește, măcar să guste și ele
un pic.
Cea mai emoționantă întâmplare a fost când cea mică plângea atât de tare că nu putea spune de ce,
iar el o strângea în brațe și plângea și el de neputință. Spunea că nu știe ce să-i mai facă.
Se spune că cei șapte ani de-acasă ai copiilor sunt de fapt, diploma parinților și este adevărat. E mare
lucru ca o mamă să poată crește frumos trei copii, cu vârste apropiate, fără să se plângă, fără să-i neglijeze,
fără să-i amenințe sau să le vorbească urât, pentru că, dacă în casă se spun vorbe urâte, copiii le reproduc
fără să vrea, ele fac parte din vocabularul uzual al casei respective și cei mici știu când să le spună și ei,
dacă se ivește ocazia.
Dacă ar fi să facem comparație cu altfel de parinți care spun ca nu stiu ce să se facă cu odraslele
lor, nu mai au soluții sau că nu-și dau seama cum se poate descurca învățătoarea cu treizeci de elevi
că ei nu se pot descurca cu unul sau doi, atunci, din toata inima și cu toata stima aș putea spune:
Jos palaria pentru tine
Și pentru cum sunt ai tăi prunci,
Că îi educi tot spre mai bine
Și sunt exemplu pentru multi.
Azi îti ofer, cu bucurie,
O diploma de mamă bună.
O meriți, ești deosebită,
Să o privești ca pe-o cunună.
Premiul întâi, mamă frumoasă,
Pentru cei șapte ani de-acasă!
1332
TUDORAȘCU ANGELA-GIORGIANA
ȘCOALA GIMNAZIALA NICOLAE MARINEANU, CEZIENI
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de
cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
dorinţelor sale.
1333
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI 7 ANI DE ACASĂ
ÎNV. FRENȚESCU SIMONA ELENA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAIL SADOVEANU” – HUȘI- JUD. VASLUI
acasă.
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului .
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
1334
1335
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Munteanu Gabriela

Școala Gimnazială nr. 1 Hilișeu Horia, jud. Botoșani
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de acasă” este sinonimă cu un set de reguli de
politețe și de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde în sânul familiei și care îl vor ajuta mai
târziu la vârsta maturității să se integreze în viața socială.
Copilul își însușește aceste reguli și principii mai întâi prin imitație. Este învățat să folosească des
cuvinte ca „mulțumesc”, „te rog”, „mă scuzați”, „bună ziua”, pentru ca apoi să i se pară normal să le
folosească. Aceste norme de comportament îi vor completa pe parcurs personalitatea și vor face din copil
un adult responsabil, empatic.
Familia joacă deci rolul cel mai important în formarea celor 7 ani de acasă, care mai nou sunt doar 6
având în vedere faptul că scolarizarea elevilor începe la 6 ani.
Familia este cuvântul sacru pe care orice om îl rostește cu drag de câte ori gândul îl poartă acasă.
Familia înseamnă totul: locul nașterii, primul gângurit, primul Crăciun sub brad, primul cuvânt adresat
părinților, primul pas. Familia e locul unde învățăm prima lecție: aceea de a fi om.
Familia înseamnă mama. Mama este izvorul, punctul 0, punctul de plecare al fiecăruia în mare
excursie care se numește viață. Mama este alinarea, balsamul pentru orice suferință, cântec de leagăn, vorbă
duioasă spusă la necaz, enciclopedia vieții, dicționarul necunoscutelor noastre, codul bunelor maniere,
povață, îndemn și rugăciune.
Alături de mamă copilul învață „de toate”. Cu siguranță, fiecare copil își dorește în copilărie să fie
ca mama. Mama le știe pe toate si numai ea îl poate salva de la orice, îl poate face să se simtă în siguranță.
O mamă iubitoare,însă calculată va transforma un prunc într-un adult responsabil, educat, capabil să se
descurce în situații neprevăzute, un părinte capabil să crească frumos proprii copii.
Familia înseamnă tata. Tata este stâlpul casei, mâna de fier, pilonul ce ține totul ca să nu se
prăbușească visele, ideile de viitor. Tata este mâna muncită, aspră, care aduce în casă pâinea cea de toate
zilele. Tata e surâsul de sub mustață care te îndeamnă să mergi înainte orice ar fi. Tata e zâmbetul din ochii
care îți spun” E bine! Am încredere în tine!” . Tata e modelul demn de urmat pentru băieți și idealul
masculin pentru fete.
De la tată copilul învață ce reprezintă responsabilitatea, munca și dăruirea de sine. Învață să
ocrotească, să fie intrasigent când trebuie, să fie curajos.
Mama și tata formează împreună cu copilul un trio indestructibil. Lipsa unuia dintre părinți sau
neimplicarea unuia dintre ei în educație are uneori ca rezultat un tânăr cu diferite lipsuri, un tânăr marcat
de teama de eșec, nesigur pe sine.
Familia sunt bunicii...bunicii care te așteaptă în prag cu drag, bunicii care știu ca nimeni alții să
povestească, să mângâie , să alinte. De la bunici copilul învață prima rugăciune, învață să fie buni creștini,
să se roage și să meargă la biserică. Înavță ce este toleranța, grija pentru ceilalți, învață să creadă în vise și
în povești. Bunicilor li se adaugă unchii și mătușile, verișorii și în primul rând frații, dacă sunt.
Mamă, tată, bunici, unchi și verișori, frați mai mici sau mai mari împreună formează familia în centru
căreia copilul se simte în siguranță. Nu îi rămâne decât, ca un burete, să absoarbă întreaga informație,
experiență de viață, norme de comportament.
Deci, familia rămâne sinonimă cu cei 7 ani de acasă. Familia și apoi familia împreună cu școala vor
face minuni transformând pruncul neștiutor în adultul responsabil și pregătit să dea piept cu greutățile vieții.
De unde-aș fi mă-ntorc în țară
1336
La casa noastră cu cerdac,
Căci doar acas m-așteaptă mama
Și-n prag miroase-a liliac...
Căci nicăieri nu-i ca acasă,
Unde te-așteapt-ai tăi părinți,
În casa-n care ai învățat
Să te închini l- ai țării sfinți!
( Gabriela Munteanu- „ Departe de glie”)
BIBLIOGRAFIE:
Munteanu, Gabriela, (2018), „Lacrimi necurse”, Editura Cronologia, Sibiu.
1337
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI
PROF. ÎNV. PREŞC. OANŢĂ LIVIA NICOLETA, GPP NR. 2 SLATINA
formarea caracterului psiho – social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Influențele educative
pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin
dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți – precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele
educaționale constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori
sociale. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din
viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educație, formarea și dezvoltarea acestuia.
„Meseria” de părinte este foarte grea. În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice
dezvltării copilului, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice a acestei dezvoltări.
Părinții sunt cei care stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase ca
alimentația, activitățile, jocurile, plimbările, pregătirea pentru activități, ora de culcare și multe altele. Un
bun ghid pentru copil în primul rând sunt părinții și anume comportamentul lor în familie, între ei și față de
semenii lor. Comportamentul părinților față de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a
stadiilor de viață a copilului.
părinţi şi de restul familiei în această direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului şi
aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte,
Familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea trebuie să
le dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii trebuie să încerce să explice copiilor sensul
Copiii, dotaţi de mama natură cu o curiozitate insaţiabilă, pun cele mai multe întrebări în perioada
dintre 2 şi 6 ani, iar părinţii ar trebui să îi ajute să-şi însuşească un număr cât mai mare de cunostinţe,
răspunzând cât se poate de corect şi exact, într-un limbaj adecvat fiecărei vârste, pentru a-şi ajuta copiii să
facă lumea din jurul lor comprehensibilă.
1338
1339
FLOREA LUCIA, PROFESOR INVAȚAMANT PRIMAR

LICEUL TEORETIC ”GRIGORE MOISIL” TIMIȘOARA
Articolul vorbește despre o experință personală înălțătoare : parcurgerea cursului Waldorf pe o

perioadă de doi ani. M-am înscris la acest curs pentru două ore și am rămas doi ani, am obținut un
atestat Waldorf și mi-am dat seama ca ei contribuie mai mult decât orice școală la cei ”șapte ani de
acasă”, că pun accent pe a-i face pe părinți să conștientizeze cât de mult contează acești ani.
Ce am aflat despre această pedagogie împărtășesc aici: pedagogia Waldorf a fost fondată de
Rudolf Steiner la inceput de sec XX, la initiativa directorului fabricii de tigarete Waldorf Astoria,
Emil Mot. Ea se ghidează după anumite principii care fac diferența între un copil care parcurge o
școala clasică și o școala cu specific alternativ waldorf. Aceste principii sunt riguros respectate de
fiecare cadru didactic waldorf. Ele stau la baza formării pedagogice, fiind repere majore după care se
ghidează un dascăl waldorf : importanta ritmului în școala waldorf: parte ritmica, parte cognitiva și
povestire (voința, intelect-gândire, simtire), învatarea in epoci de 3-5 saptamani, o scoala fara
manuale, ponderea deosebita a cursurilor artistice si plastice, conceptul de invatator-diriginte
(conducerea clasei de catre invatator dincolo de clasa a IV-a), conducerea colegiala-consiliu profesoral
saptamanal (conceptul  de „a lua in gand”), fiecare copil are o zicere personala, clasa are o
*zicere*/poezie cu care incepe ziua, materiile sunt predate artistic, intotdeauna predarea este insotita
de imagine: text+imagine, se canta la flaut, copilului trebuie sa i se transmita in primii ani de scoala
mesajul EU SUNT AICI PENTRU TINE, se face desenul formelor ca materie, principiul învatarii
Waldorf: ÎNTÂI FACEM, APOI ÎNȚELEGEM.
Pe cei șapte ani de acasă se bazează și vârsta rubiconului, vârsta de 9 ani despre care am a flat
că cei din waldorf o numesc așa. Astfel, de la 0 la 7 ani, copilul trăiește prin imitație, lumea e bună
pentru el în această perioada, copilul are deschidere pentru tot ce îl înconjoară. Binele și răul sunt
amestecate acum, copilul are o încredere nelimitată.
Între 7 și 14 ani, perioada în care se înscrie și primul Rubicon, pentru copil lumea este frumoasă,
el trebuie să viețuiască sub o autoritate iubitoare. Are nevoie acum de o autoritate manifestată cu multă
blândețe și înțelegere. În lumea lui, lumea exterioară nu pătrunde acum decât filtrată. Copilul e fericit
prin natura lui.
Dacă în perioada 0-7 ani trăia prin imitație, acum are o dezvoltare afectivă infantilă care îl va
purta către cucerirea lumii ideilor din perioada 14-21 de ani când EU pătrunde în lumea exterioară și
se străduiește să o adapteze la el. Forța imitației este și acum forța pe baza căreia învață copilul; ea se
diminuează încetul cu încetul începând cu vârstă de 9 ani și o altă forță îi ia locul, o forță care îl va
purta către cucerirea lumii ideilor în perioada 14-21 de ani când EUL pătrunde în lumea înconjurătoare
și se străduiește să o modeleze.
Primul Rubicon (9-10 ani) este vârsta schimbării pe plan afectiv, vârsta trăirii experienței
însingurării, vârsta criticării, a nehotărârii și a trecerilor bruște de la o stare la altă. Este o cotitură
esențială în viață când copiii își pun întrebări despre existența, conștientizează ideea de moarte, când
piticii imaginației dispar. Începe acum un proces de separare de lume, o despărțire care îi face să se
simtă singuri și neajutorați și care creează un spațiu intim, propriu, în care nu mai permite altora
accesul. Acum, el închide și deschide ”ușa” când vrea, este o individualitate în devenire. Acest al 9-
lea an se află între perioada celei de-a două dentiții și pubertate și este o vârstă a conflictului, a
înstrăinării.
Este un proces deosebit ceea ce se întâmplă cu copilul acum, o vârstă a maturizării, când seacă
forțele imitarii din prima perioadă a copilăriei.
9 ani-o vârstă de o importantă decisivă în viață copilului. Următoarea trecere are loc la 12 ani.
Hermann Koepke numește aceasta trecere spre viață. 1 Copilul pierde prima copilărie, simte acest
1
Koepke, Hermann (2016). Copilul la nouă ani
Lievegoed, Bernard (2011). Fazele de dezvoltare a copilului
1340
lucru și nu îi este deloc ușor. Ceea ce avem noi de făcut este să îl asigurăm că suntem acolo pentru
EL. Primii 7 ani sunt decisivi pentru ceea ce îl așteaptă mai departe în viață.
Waldorf în imagini :
O sală de clasă Waldorf
1341
CUPRINS
ABABEI ANGELICA ...................................................................................................................................... 3

ACIU CRINA MARIA ..................................................................................................................................... 4
ADAM ALEXANDRA ..................................................................................................................................... 5
ADAM IONELA ............................................................................................................................................... 6
SIMONA AFLOAREI ..................................................................................................................................... 7
AGAPIE REKA GABRIELA.......................................................................................................................... 8
AIONIŢOAIE VIOLETA ................................................................................................................................ 9
ALBĂLI RAMONA ....................................................................................................................................... 11
ALBU CRISTIANA LAURA ........................................................................................................................ 13
ALBU FLORENTINA ................................................................................................................................... 15
ALBU IULIA .................................................................................................................................................. 17
ALBU LILIA .................................................................................................................................................. 18
ALBU LUMINIȚA - MARCELA ................................................................................................................. 20
ALBU MIHAELA .......................................................................................................................................... 22
ALBULESCU CORNELIA ........................................................................................................................... 25
ALDEA NICOLETA ...................................................................................................................................... 27
ALEXA CAMELIA ........................................................................................................................................ 29
ALEXANDRU IONELA................................................................................................................................ 31
ALEXANDRU MIHAELA FLORINA......................................................................................................... 33
ALEXOAE MIHAIELA ................................................................................................................................ 35
ALUCĂI ELENA ........................................................................................................................................... 37
AMAGDEI RAMONA-ANCUŢA ................................................................................................................ 39
AMARIUȚEI MARINICA ............................................................................................................................ 41
ANDRAȘ ANA ................................................................................................................................................ 43
Ana Apetrei ...................................................................................................................................................... 46
ANCUȚA MIHAELA GEORGIA ................................................................................................................... 47
Matei Elena ...................................................................................................................................................... 49
Caraba Maria .................................................................................................................................................... 49
Andra Daniela .................................................................................................................................................. 51
ANDRA RALUCA CECILIA.......................................................................................................................... 53
ANDREI DANIEL ........................................................................................................................................... 54
ANDREI IRINA MIRELA .............................................................................................................................. 56
ANDREI MIHAELA- IULIANA .................................................................................................................... 58
ANDREI NELA ............................................................................................................................................... 60
ANDREI VIOLETA ........................................................................................................................................ 62
Andrei Mihaela ................................................................................................................................................. 63
1342
Andreia MIHALCA ......................................................................................................................................... 65
Andreiev Niculina ............................................................................................................................................ 66
ANDRESI VICTORIA..................................................................................................................................... 68
ANDRIES ANA MARIA ................................................................................................................................. 70
ANDRIŢA MARIA.......................................................................................................................................... 72
ANDRONACHE CLAUDIA ........................................................................................................................... 73
ANDRONACHE RODICA VIORICA ............................................................................................................ 75
Aneculoaie Cristina .......................................................................................................................................... 77
Anghel Ana Maria ............................................................................................................................................ 79
Anghel Daniela Sanda ...................................................................................................................................... 81
ANGHEL MARIANA ..................................................................................................................................... 83
Anghel Socarici Amelia ................................................................................................................................... 85
ANGHELESCU MARIA ROBERTA ............................................................................................................. 87
Simona Anţilă ................................................................................................................................................... 88
Anton Ancuța Liliana ....................................................................................................................................... 91
ANTON ANILENA ......................................................................................................................................... 93
Anton Ioana Codruța ........................................................................................................................................ 95
Abalaru Cristina ............................................................................................................................................... 97
Acasandrei Marilena-Dana ............................................................................................................................... 98
Daniela Aciubotăriței ..................................................................................................................................... 100
Acs Simona-Doina ......................................................................................................................................... 101
Adam Doina Ioana ......................................................................................................................................... 102
Adam Mădălina .............................................................................................................................................. 103
Andreea-Loretta Gojei .................................................................................................................................... 104
Simona-Florina Afalter................................................................................................................................... 104
Agafiței Carmen Rafila .................................................................................................................................. 106
Albici Luminiţa .............................................................................................................................................. 107
Cristina Albu .................................................................................................................................................. 109
ALBU MĂDĂLINA AMALIA ..................................................................................................................... 111
Aldea Denisa .................................................................................................................................................. 113
ALDEA GABRIELA ..................................................................................................................................... 115
Aldea Ionela ................................................................................................................................................... 116
Aldea Maria Alina .......................................................................................................................................... 117
Alexadra Novac .............................................................................................................................................. 118
ALEXANDRESCU ADRIANA LUMINIȚA ................................................................................................ 120
Alexandrescu Camelia-Mihaela ..................................................................................................................... 121
Alexandru Emilia ........................................................................................................................................... 122
ALEXE RADU - MARIUS ............................................................................................................................ 123
1343
Alibec Denis ................................................................................................................................................... 124
Alistar Marinela.............................................................................................................................................. 125
Alucăi Maria ................................................................................................................................................... 127
Alupoaie Simona-Mihaela .............................................................................................................................. 129
AMAICEI BILBOR MIHAELA ROXANA .................................................................................................. 130
Amariei Viorica Iuliana .................................................................................................................................. 131
Mihaela Amariței............................................................................................................................................ 132
AMORĂRIȚI ELENA ................................................................................................................................... 134
Ana Maria Apostolie ...................................................................................................................................... 136
Anania Oana Codruța ..................................................................................................................................... 137
Andone Valentina Camelia ............................................................................................................................ 139
Andreea-Mariana Ioniță ................................................................................................................................. 141
Andrei Ana ..................................................................................................................................................... 143
ANDREI ELENA NICOLETA ...................................................................................................................... 145
Andrei Eleonora Daniela ................................................................................................................................ 147
Andrei Ionela Roxana..................................................................................................................................... 148
Andronache Alina Mihaela ............................................................................................................................ 150
Andreea-Oana Andrușcă ................................................................................................................................ 152
Angearu Mioara.............................................................................................................................................. 155
ANGHEL IOANA CODRINA ...................................................................................................................... 157
Anghel Daniela ............................................................................................................................................... 158
Anghel Oana-Cristina ..................................................................................................................................... 160
Angheloiu Adrian ........................................................................................................................................... 162
Antal Gabriela Luciana .................................................................................................................................. 163
Antica Anca Maria ......................................................................................................................................... 165
ANTOHI VIOLETA-ICA .............................................................................................................................. 166
ANTON ELENA ............................................................................................................................................ 167
Anton Georgeta .............................................................................................................................................. 169
Antonie Georgeta ........................................................................................................................................... 170
Antoniu Amada-Andreia ................................................................................................................................ 172
Aparaschivei Mihaela..................................................................................................................................... 173
Apăscăriței Beatrice ....................................................................................................................................... 175
Apetrei Ana .................................................................................................................................................... 176
APOSTOL CRISTINA-ELENA .................................................................................................................... 177
Apostol Ionela ................................................................................................................................................ 179
APOSTOL IULIANA ANDREEA ................................................................................................................ 180
ARCHIP DIANA-MARIA ............................................................................................................................. 181
Ardelean Claudia ............................................................................................................................................ 182
1344
Ardelean Cristina-Daniela .............................................................................................................................. 183
Ardelean Reghina Ramona ............................................................................................................................. 185
ARION ANA.................................................................................................................................................. 187
Armencea Florentina ...................................................................................................................................... 188
Arnăutu Nicoleta ............................................................................................................................................ 190
Aron Adina Otilia ........................................................................................................................................... 191
Aroneasa Zoica ............................................................................................................................................... 192
Aroneț Laura Angela ...................................................................................................................................... 193
Arsenie Maria ................................................................................................................................................. 195
Arsintescu Steluța ........................................................................................................................................... 196
Artene Irina .................................................................................................................................................... 198
Atănăsoaie Ana Maria .................................................................................................................................... 200
ATES NADEA ............................................................................................................................................... 202
Avram Ancuța Daniela ................................................................................................................................... 204
AVRAM MARGARETA PAULA ................................................................................................................ 206
AVRĂMESCU GINA .................................................................................................................................... 207
Axinte Adrian ................................................................................................................................................. 209
Axinte Cătălina Petronela ............................................................................................................................... 211
Anton Mãdãlina .............................................................................................................................................. 213
Antonache Nicoleta-Florentina ...................................................................................................................... 216
Antonie Mihai ................................................................................................................................................ 217
Apetrei Simona ............................................................................................................................................... 219
Apostu Loredana ............................................................................................................................................ 221
Apreutesei Manuela........................................................................................................................................ 223
Arbănașu Nicoleta-Denisa .............................................................................................................................. 225
ARDELEAN ADELA MARIA...................................................................................................................... 227
Ardelean Nina Anamaria ................................................................................................................................ 228
Ardelean Otilia Călina .................................................................................................................................... 230
Cadariu Mihaela Florina ................................................................................................................................. 230
Argatu Simona................................................................................................................................................ 231
Arhire Sorina .................................................................................................................................................. 232
Arsene Carmen ............................................................................................................................................... 233
ASOFRONIE DOINIȚA ................................................................................................................................ 234
Atodirese Ana- Maria ..................................................................................................................................... 235
Mihaela Elena Atodiresei ............................................................................................................................... 237
ATONOAIE CRISTINA MARIA.................................................................................................................. 238
Chirodea Augustina ........................................................................................................................................ 240
Aungurenci Getica .......................................................................................................................................... 241
1345
Magda Avădanei ............................................................................................................................................ 243
Avram Anca – Mihaela .................................................................................................................................. 244
Avram Elena –Andreea .................................................................................................................................. 246
Avram Laura-Mãdalina .................................................................................................................................. 247
Monica Avram................................................................................................................................................ 248
Avramescu Tudorita Elena ............................................................................................................................. 250
Gabriela Baba ................................................................................................................................................. 252
Ioana BABIUC ............................................................................................................................................... 254
Baboi-Drăgan Luminița.................................................................................................................................. 256
Băcăian Liliana Ana ....................................................................................................................................... 258
BACANU MARIANA ................................................................................................................................... 260
BACIU ANI ................................................................................................................................................... 261
BACIU MARIANA ....................................................................................................................................... 263
BADEA ANA-MARIA .................................................................................................................................. 265
BADEA IRINA IONELA .............................................................................................................................. 266
BĂDESCU PETRIA LUIZA ......................................................................................................................... 267
Badulescu Adela Mariana .............................................................................................................................. 269
Băeșu Viorica ................................................................................................................................................. 271
Baicu Ion ........................................................................................................................................................ 272
Băilă Elena Ionela .......................................................................................................................................... 274
Băjan Margareta ............................................................................................................................................. 275
BALABAN RODICA-IRINA ........................................................................................................................ 277
BĂLĂBĂNEANU ALINA ............................................................................................................................ 278
BĂLĂBĂNEANU DENISA - MARINA ...................................................................................................... 279
Bălăbăneanu Nicoleta Adriana ....................................................................................................................... 281
Balaci Maria ................................................................................................................................................... 282
BALAJ NICOLETA ...................................................................................................................................... 284
Babjuc Cezara Cătălina .................................................................................................................................. 285
Baboi Elisabeta ............................................................................................................................................... 287
Băbu Jitaru Maria Sidonia .............................................................................................................................. 289
Băcan Nicoleta Cătălina ................................................................................................................................. 291
Băcilă Stana .................................................................................................................................................... 293
Baciș Cosmina ................................................................................................................................................ 295
Băcișor Maria - Cristina ................................................................................................................................. 296
Baciu Georgiana ............................................................................................................................................. 298
BACTER GEORGETA .................................................................................................................................. 299
Bacter Marinel ................................................................................................................................................ 300
Băcui Ioana Luminiţa ..................................................................................................................................... 301
1346
BADEA CAMELIA ....................................................................................................................................... 303
Badea Simona ................................................................................................................................................. 305
Badescu Andreea_Florentina ......................................................................................................................... 307
Bãdulescu Adelina Roxana ............................................................................................................................ 309
Bădulescu Daniela Cristina ............................................................................................................................ 311
Bagescu Catalina Gabriela ............................................................................................................................. 313
Baica Livia – Mihaela .................................................................................................................................... 314
Baicu Cătălina Andreea .................................................................................................................................. 316
Laura Baidoc .................................................................................................................................................. 318
Băjan Floriana-Mirela .................................................................................................................................... 320
Băjenaru Maria ............................................................................................................................................... 321
Bala Mihaela Mariana .................................................................................................................................... 323
Balaci Lavinia ................................................................................................................................................ 324
Bălan Ana-Maria ............................................................................................................................................ 325
Andreea Laura Balan ...................................................................................................................................... 326
Balan Corina ................................................................................................................................................... 327
BALAN LIANA CRISTINA ......................................................................................................................... 329
Balan Paula ..................................................................................................................................................... 331
Bălanică Doinița ............................................................................................................................................. 333
Daniela Balău ................................................................................................................................................. 335
Băldean - Gintner Melinda Izabella ............................................................................................................... 336
Zenovia Oana Balea Szuhan........................................................................................................................... 338
MĂDĂLINA BALICA .................................................................................................................................. 339
Balint Ionela Melania ..................................................................................................................................... 340
BALOGH MONICA ...................................................................................................................................... 341
Băloi Liliana ................................................................................................................................................... 342
Baltag Florenta ............................................................................................................................................... 343
BĂLTĂREȚU CONSTANȚA CARMEN ..................................................................................................... 345
Bălțoi- Gherghe Tatiana Mădălina ................................................................................................................. 347
Veronica Bănică ............................................................................................................................................. 349
Banu Andreea ................................................................................................................................................. 350
Bara Georgeta ................................................................................................................................................. 352
Virginica Barabaş ........................................................................................................................................... 353
BĂRBOI VIOLETA ...................................................................................................................................... 355
ALINA BARBU ............................................................................................................................................. 357
Bărbuceanu Alina-Georgiana ......................................................................................................................... 359
BÁRDI GYÖNGYI-ÁGNES ......................................................................................................................... 360
Bârsan Maria-Lenuța ...................................................................................................................................... 362
1347
Bartha Orsolya – Réka ................................................................................................................................... 363
Bățăuș Cornelia .............................................................................................................................................. 365
Bățăuș Adrian ................................................................................................................................................. 365
BATAUS SIMONA ....................................................................................................................................... 367
BECE GEORGETA MĂDĂLINA ................................................................................................................ 368
BECIU RODICA............................................................................................................................................ 369
VOICU STELUȚA ........................................................................................................................................ 369
BEJ DANIELA ROMELA ............................................................................................................................. 371
BEJENARIU ANCA ...................................................................................................................................... 373
Benea Georgeta Aurelia ................................................................................................................................. 374
BENGHEA PATRICIA ................................................................................................................................. 375
Berbecar Liliana Nicoleta ............................................................................................................................... 377
Bercan Marilena ............................................................................................................................................. 379
Bercu Jana ...................................................................................................................................................... 381
Berechet Aurelia Raluca ................................................................................................................................. 383
Simona Berilă ................................................................................................................................................. 384
BIBOLAR MARIA-PAULA ......................................................................................................................... 385
Bihari kiss Andrea Lorena .............................................................................................................................. 386
BILANIN CLAUDIA .................................................................................................................................... 388
Birău Ioana-Letiţia ......................................................................................................................................... 389
BIREȘ ROZALIA .......................................................................................................................................... 391
BALÁZS MONICA ....................................................................................................................................... 394
Balea Cosmina Violeta ................................................................................................................................... 395
Băleanu Mirabela ........................................................................................................................................... 397
Balica Elisabeta .............................................................................................................................................. 398
BALICA LUIZA ANA-MARIA .................................................................................................................... 400
Balica Simona ................................................................................................................................................ 402
Balogh Eva Zita .............................................................................................................................................. 404
Sorina Baltac .................................................................................................................................................. 405
Bălțoi- Gherghe Tatiana Mădălina ................................................................................................................. 407
Banu Elena Madalina ..................................................................................................................................... 409
Bar Ioana-Daniela........................................................................................................................................... 410
Barb Diana Tamara ........................................................................................................................................ 412
Barb Faur Claudia Sorina ............................................................................................................................... 414
Bărboi Alina ................................................................................................................................................... 416
BARBU ELENA-LILIANA........................................................................................................................... 417
BARBU GEORGETA .................................................................................................................................... 419
Lucica Barbu .................................................................................................................................................. 420
1348
Barbu Marian Cătălin ..................................................................................................................................... 421
Barbu-Țibichi Roxana-Elena .......................................................................................................................... 423
Bârda Maria .................................................................................................................................................... 425
Bariț Costinela ................................................................................................................................................ 426
Ionica Veronica Baroși ................................................................................................................................... 427
Bartok Ibolya .................................................................................................................................................. 428
BASARAB MIHAELA AUGUSTINA ......................................................................................................... 430
Baston Gabriela .............................................................................................................................................. 432
Bauman Diana Cristina .................................................................................................................................. 434
Bazavan Valentina.......................................................................................................................................... 435
Bede Melinda-Mária....................................................................................................................................... 436
Beder Kincső Iringó ....................................................................................................................................... 437
Beder Melinda Márta...................................................................................................................................... 438
Bejan Costela.................................................................................................................................................. 439
Bejan Cristina ................................................................................................................................................. 441
Belcioi Florentina ........................................................................................................................................... 442
Belcota-Cernescu Cornelia Anisca ................................................................................................................. 443
școlar Beldean Ramona .................................................................................................................................. 444
Beldiman Andreea .......................................................................................................................................... 445
Belea Florica Ileana ........................................................................................................................................ 446
Belu Daniela ................................................................................................................................................... 448
Benciu Lilioara ............................................................................................................................................... 450
Benghea Maria Janeta .................................................................................................................................... 452
Ioana Bereczki ................................................................................................................................................ 455
BERINDEIE VALENTINA MARIA ............................................................................................................ 457
Berzescu Mihaela ........................................................................................................................................... 459
Berzescu Valeria ............................................................................................................................................ 460
Berzunțanu Daniela ........................................................................................................................................ 462
Beșchea Adriana Maria .................................................................................................................................. 464
Beudean Claudia ............................................................................................................................................ 465
Bica Elena Felicia........................................................................................................................................... 466
Bica Simona ................................................................................................................................................... 468
Bicoiu Mariana ............................................................................................................................................... 470
Bida Liliana Ramona ...................................................................................................................................... 471
Bidalach Liliana ............................................................................................................................................. 472
Bidilica Alina ................................................................................................................................................. 473
Carmen –Nica Bighiu ..................................................................................................................................... 475
Bîgiu Deli ....................................................................................................................................................... 477
1349
Birca Florina ................................................................................................................................................... 479
BÎRLOG ȘTEFANIA-SILVIA ...................................................................................................................... 481
Bejan Cristina-Nicoleta .................................................................................................................................. 482
Biro Ana-Maria .............................................................................................................................................. 484
Bîrsan Ayda – Roxana.................................................................................................................................... 486
BIRTEA EMILIA .......................................................................................................................................... 487
Bîrz Florin ...................................................................................................................................................... 488
Blaj Maria ....................................................................................................................................................... 490
BLIDARU CECILIA ..................................................................................................................................... 492
Boambă Cătălina ............................................................................................................................................ 494
ROXANA MIHAELA BOANGIU ................................................................................................................ 495
BOBAR VIORICA ........................................................................................................................................ 497
Boboc Ilaria Cristina ...................................................................................................................................... 498
BOBOREL MARIA – ANTOANETA .......................................................................................................... 500
BOBU ALINA ............................................................................................................................................... 502
Bocșa Aurelia-Georgeta ................................................................................................................................. 503
Bocsok Gabriela Dorina ................................................................................................................................. 505
Daniela Bodnar ............................................................................................................................................... 507
BOER CRISTINA .......................................................................................................................................... 509
BOÉR TÍMEA................................................................................................................................................ 510
BOGASIERU COSMINA .............................................................................................................................. 512
BOGZA DANIELA ....................................................................................................................................... 514
BOIER LUCREȚIA-MARIOARA ................................................................................................................ 515
BOIȘTEANU MARIA ................................................................................................................................... 517
Firoanda Mariana-Diana................................................................................................................................. 519
Boldan Raluca Daniela ................................................................................................................................... 521
KOVECSI ADRIANA ................................................................................................................................... 522
BOLESCH ROTRAUD ................................................................................................................................. 524
Bolog Ionuț ..................................................................................................................................................... 525
BOLOG RODICA .......................................................................................................................................... 526
Boltașu George Doru ...................................................................................................................................... 529
LUMINIȚA BOLTAȘU ................................................................................................................................. 530
Bonca Mihaela................................................................................................................................................ 532
BONCEA NICULINA MARIA ..................................................................................................................... 534
Bondar ramona-Ioana ..................................................................................................................................... 536
Bonţidean Liliana ........................................................................................................................................... 537
ordeu Georgeta ............................................................................................................................................... 539
BORIUC VETURIA ...................................................................................................................................... 541
1350
BORODI FLAVIA ......................................................................................................................................... 543
Boroica Maria Elena....................................................................................................................................... 544
BOROICA MARIANA .................................................................................................................................. 546
BORTEȘ MONICA ALINA .......................................................................................................................... 548
BORZ FLORICA ........................................................................................................................................... 549
BOŞCA MARINELA NICOLETA................................................................................................................ 551
BOSOI CRISTINA ........................................................................................................................................ 552
Boștină Elena.................................................................................................................................................. 553
BOTA-IOANA RODICA-ADINA ................................................................................................................ 555
BOTEZATU MARIOARA ............................................................................................................................ 556
Botos Veronica ............................................................................................................................................... 557
BOULEANU ANCA MARIA ....................................................................................................................... 559
Bozga Daniela ................................................................................................................................................ 561
Bîrsan Ilona Ghizela ....................................................................................................................................... 562
Birta Adriana .................................................................................................................................................. 564
Bivolaru Marcela ............................................................................................................................................ 566
BIZADEA COSTICĂ .................................................................................................................................... 567
BIZADEA LENUȚA ..................................................................................................................................... 569
Bîzdoc Diana-Maria ....................................................................................................................................... 571
Stoian Natalia ................................................................................................................................................. 571
Blaga Elena-Lavinia ....................................................................................................................................... 573
Blagoe Rozeta Ana ......................................................................................................................................... 575
Blejan Maria Mihaela ..................................................................................................................................... 576
Blîndu Delia ................................................................................................................................................... 578
Blîndu Sevastică ............................................................................................................................................. 579
Boar Claudia-Narcisa ..................................................................................................................................... 580
Boba Cristina .................................................................................................................................................. 581
Bobîlcă Anamaria Dorina ............................................................................................................................... 583
Bobină-Modroiu Carmina-Daciana ................................................................................................................ 585
Bobitan Ilicia Marcela .................................................................................................................................... 586
Boboc Madalina ............................................................................................................................................. 587
BOCOR ENIKO ............................................................................................................................................. 588
Bodea Ana-Ioana ............................................................................................................................................ 590
Bódis Beáta .................................................................................................................................................... 592
Bődi Boglárka ................................................................................................................................................ 592
Aurelia Bogdan .............................................................................................................................................. 594
Teofil Bogdan ................................................................................................................................................. 594
Bogdan Marinela ............................................................................................................................................ 596
1351
Boghinel Nela ................................................................................................................................................. 598
Boian Aurelia-Cornelia .................................................................................................................................. 600
Boian Mircea-Vasile....................................................................................................................................... 602
Bokor Ildikó ................................................................................................................................................... 604
Bolborea Daniela-Iulia ................................................................................................................................... 606
BOLDOR MARILENA ................................................................................................................................. 607
Bolovan Irina Cornelia ................................................................................................................................... 608
Boncea Adriana Rodica .................................................................................................................................. 610
Bondar Adriana Elena .................................................................................................................................... 612
ALINA BONDĂREŢ ..................................................................................................................................... 614
DUȚĂ ALEXANDRA ................................................................................................................................... 616
Alexandru Bondu ........................................................................................................................................... 618
Bora Cristina .................................................................................................................................................. 620
Borcilă Cristina Daniela ................................................................................................................................. 621
Bordea Iulia .................................................................................................................................................... 623
BORDEANU ANDREEA ALINA ................................................................................................................ 625
Bordeiu Simona .............................................................................................................................................. 627
BOROACĂ ELENA ...................................................................................................................................... 629
BOROACĂ EMANUELA ............................................................................................................................. 631
BOROȘ ANUȚA............................................................................................................................................ 632
BOROS MONICA ......................................................................................................................................... 634
Boroșescu Simona Delia ................................................................................................................................ 636
Borșan Florina ................................................................................................................................................ 638
BOȚESCU IOANA ........................................................................................................................................ 640
Botez Elena .................................................................................................................................................... 642
Botiza Ligia-Daniela ...................................................................................................................................... 644
Botka Ildikó .................................................................................................................................................... 645
Botoroagă Radu .............................................................................................................................................. 647
Brad Camelia Elena ........................................................................................................................................ 648
Bîzdoacă Daniela-Elena ................................................................................................................................. 649
BRAD VOICHIŢA-IONELA ........................................................................................................................ 651
BRĂDĂU LIANA MIHAELA ...................................................................................................................... 652
BRAGYE ADINA.......................................................................................................................................... 653
Brăhășescu Andreea ....................................................................................................................................... 654
Braică Anghelina ............................................................................................................................................ 656
Brănici Crina- Ioana ....................................................................................................................................... 657
Brănișteanu Georgeta ..................................................................................................................................... 659
Brașoveanu Aurora ......................................................................................................................................... 661
1352
BRATOSIN CRISTINA................................................................................................................................. 663
ADRIANA BRATU ....................................................................................................................................... 664
BREBENEL CONSTANTINA DORINA ..................................................................................................... 666
BRÉDA KRISZTINA .................................................................................................................................... 668
Brehoi Maria .................................................................................................................................................. 670
Brezan- Şerban Ionela Alina .......................................................................................................................... 672
Nicoleta Briciu ............................................................................................................................................... 675
BRIHAC MARILENA ................................................................................................................................... 677
BRÎNARU IONELA ...................................................................................................................................... 678
Brinzica Mihaela ............................................................................................................................................ 679
BRINZUCĂ MARCELICA ........................................................................................................................... 681
Bruja Carmen-Vasilca .................................................................................................................................... 682
BUCUR ALINA CARMEN ........................................................................................................................... 684
BUCUR CARMEN ELENA .......................................................................................................................... 686
BUCUR CRISTINA ....................................................................................................................................... 688
Bucuresteanu Mihaela Carmen ...................................................................................................................... 690
BUCUȚĂ FLORINELA-RAMONA ............................................................................................................. 691
Bud Maria ....................................................................................................................................................... 693
BUDELECAN ELENA .................................................................................................................................. 695
Bufnea Ana-Camelia ...................................................................................................................................... 697
BUICĂ FLORINA CRISTINA ...................................................................................................................... 699
Bujor Anișoara ............................................................................................................................................... 701
Bujor Florentina ............................................................................................................................................. 703
Bularda Sanda ................................................................................................................................................ 704
Bulgariu Alina ................................................................................................................................................ 706
Bulgaru Viorica .............................................................................................................................................. 707
Bulza Daniela ................................................................................................................................................. 709
BUNAIASU CRISTIANA ............................................................................................................................. 711
Bunduc Daniela .............................................................................................................................................. 713
BURACAI NEGIDAN ................................................................................................................................... 714
Burcă Laura-Cristina ...................................................................................................................................... 716
BURIU ROXANA ......................................................................................................................................... 719
BURLACU BIANCA .................................................................................................................................... 721
BURLEA SIMONA cORINA ........................................................................................................................ 723
BURSUC MANUEL ...................................................................................................................................... 725
Buta Corina Nicoleta...................................................................................................................................... 726
BUTĂ DANIELA-ELENA ............................................................................................................................ 727
Bute Mihaela .................................................................................................................................................. 729
1353
BUȚIU EMILIA ............................................................................................................................................. 730
Gurgu Elena Condina ..................................................................................................................................... 732
Stan Daniele Elena ......................................................................................................................................... 732
BUTURUGĂ IOANA .................................................................................................................................... 734
Buzarna-Tihenea Viorica ............................................................................................................................... 736
Brăgaru Alexandra Mihaela ........................................................................................................................... 738
Braic Larisa Corina ........................................................................................................................................ 740
Brăiloiu Rodica-Cornelia ............................................................................................................................... 742
Brânda Florina ................................................................................................................................................ 744
Branic Irina ..................................................................................................................................................... 746
Brânzaru Sabina ............................................................................................................................................. 747
Bratu Elena Ramona ....................................................................................................................................... 748
Bratu Mihaela ................................................................................................................................................. 750
Briglezan Loredana ........................................................................................................................................ 751
Alina Brînză ................................................................................................................................................... 752
Brînzan Florica ............................................................................................................................................... 754
Carmen-Mariana Broască ............................................................................................................................... 756
Brotac Daniela ................................................................................................................................................ 757
Bruchental Angela .......................................................................................................................................... 758
Bucur Liliana .................................................................................................................................................. 760
Mădălina Bucur .............................................................................................................................................. 762
Bucur Roxana ................................................................................................................................................. 763
Bud Iuliana ..................................................................................................................................................... 765
Claudia Buda .................................................................................................................................................. 766
Buda Georgeta Florina ................................................................................................................................... 768
Buda Mădălina- Ioana .................................................................................................................................... 769
Buda Mihaiela-Ana ........................................................................................................................................ 771
Budereș Emilia Anamaria .............................................................................................................................. 772
BUDIU MIHAELA ........................................................................................................................................ 774
BUDUREAN SLAGEANA CAMELIA ........................................................................................................ 776
BUHA ALINA ............................................................................................................................................... 777
Buhai Ramona Nicoleta.................................................................................................................................. 778
Buhuși Lucica ................................................................................................................................................. 781
Marioara Mihaela ........................................................................................................................................... 783
Bulgaru Daniela.............................................................................................................................................. 785
Mihaela Rodica Bulgaru ................................................................................................................................. 787
Bulubașa Liliana ............................................................................................................................................. 788
Bulzan Carla-Alina ......................................................................................................................................... 790
1354
Monica Teodora Bumb................................................................................................................................... 791
LUPULET CAMELIA ................................................................................................................................... 792
Buruian Larisa Florentina ............................................................................................................................... 793
Buruiană Daniela ............................................................................................................................................ 795
Buruiană Iuliana ............................................................................................................................................. 796
Burulean Luminiţa.......................................................................................................................................... 798
Burzo Mihaela ................................................................................................................................................ 800
Busuioc Crăița ................................................................................................................................................ 802
Dorica Buță .................................................................................................................................................... 804
BUTARU EVELYN STEFANIA .................................................................................................................. 805
Buth Ileana Cristina ........................................................................................................................................ 806
Butnaru Clara-Bianca ..................................................................................................................................... 808
Butnaru Maria ................................................................................................................................................ 809
Butoi Clara ..................................................................................................................................................... 811
Butoi Mihaela ................................................................................................................................................. 813
Bulgaru Ancuța Florentina ............................................................................................................................. 815
Bundă Cristina ................................................................................................................................................ 817
BUZÁS ILDIKÓ-KATALIN ......................................................................................................................... 819
BUZATU ALINA ANTONETA.................................................................................................................... 821
BUZATU VIORICA ...................................................................................................................................... 823
BUZEA LILI .................................................................................................................................................. 825
Buzilă Anca .................................................................................................................................................... 827
Buzle Victoria ................................................................................................................................................ 829
Buzoianu Mirela ............................................................................................................................................. 831
CĂLIN MARIA ............................................................................................................................................. 832
CALIN MIRELA CRISTINA ........................................................................................................................ 834
CALOIAN GINA ........................................................................................................................................... 836
CAMELIA BĂRBUȚĂ .................................................................................................................................. 838
Antoneta Candrea ........................................................................................................................................... 839
Cănuț Mihaela Mariana .................................................................................................................................. 841
Căpiță Livia - Cosmina................................................................................................................................... 842
Capră Vironica ............................................................................................................................................... 844
Căprar Elena-Maria ........................................................................................................................................ 846
CĂPRIȚĂ NADIA-CORINA ........................................................................................................................ 848
CARACONCEA CRISTINA ELENA ........................................................................................................... 849
CARANDA GHEORGHIȚA ......................................................................................................................... 851
CARATĂ FLORENTINA ............................................................................................................................. 852
Cărhaț Cornelia .............................................................................................................................................. 854
1355
Cârnaru Ileana Florinela ................................................................................................................................. 856
CARTAS MARIANA LILIANA ................................................................................................................... 858
Carțiș Corina .................................................................................................................................................. 860
Cașcaval Claudia ............................................................................................................................................ 862
CASPRIAC MIHAELA MARIA ................................................................................................................... 864
Cățăgoi Laura Anca ........................................................................................................................................ 866
CĂTANĂ MONICA ...................................................................................................................................... 868
CĂȚĂNAȘ SORINA ..................................................................................................................................... 870
Cătănescu Gabriela ......................................................................................................................................... 874
CATRINA ELENA-IULIANA ...................................................................................................................... 876
Catrinescu Liliana .......................................................................................................................................... 878
CATRINOIU MARIA-MONICA .................................................................................................................. 880
CĂTUȚOIU OANA-LETIȚIA ...................................................................................................................... 882
CAZACU SILVIA-ANGELICA .................................................................................................................... 883
CAZAN ALINA MARIA .............................................................................................................................. 885
Ceangau Simona ............................................................................................................................................. 886
MARIA CEAUȘ ............................................................................................................................................ 889
Ceauşescu Ana-Maria..................................................................................................................................... 891
Cepoiu Ionela ................................................................................................................................................. 893
Cerbu Constantin ............................................................................................................................................ 894
CERBU IOANA ............................................................................................................................................. 896
Cernat Monica-Cristina .................................................................................................................................. 898
CERNEA ELENA-ALEXANDRA ................................................................................................................ 900
Chelariu Mihaela ............................................................................................................................................ 902
CHELARU ELENA ....................................................................................................................................... 903
Cherecheș Doina ............................................................................................................................................ 905
CHERESCU CARMEN PROFIRA ............................................................................................................... 907
Chiocaru Ionelia ............................................................................................................................................. 909
Chira Ameda .................................................................................................................................................. 911
Chira Mihaela Ioana ....................................................................................................................................... 913
Loredana Chirescu.......................................................................................................................................... 915
CĂLIN ALINA .............................................................................................................................................. 916
Calotă Iuliana Mariana ................................................................................................................................... 918
Călugăru Angela ............................................................................................................................................. 919
Căluș Augustina ............................................................................................................................................. 921
Camer Carmen................................................................................................................................................ 923
CĂMÎRZAN DANIELA ................................................................................................................................ 925
Campan Alexandra-Georgeta ......................................................................................................................... 926
1356
Câmpean Ramona Alexandra ......................................................................................................................... 928
Cangea Monica ............................................................................................................................................... 930
Cantemir Liliana ............................................................................................................................................. 932
CAPATINA DANIELA ................................................................................................................................. 933
Carataș Adela-Monica .................................................................................................................................... 934
CARDAȘ NICOLETA ................................................................................................................................... 935
Cârjan Laura Gabriela .................................................................................................................................... 937
Carp Monica ................................................................................................................................................... 939
CARPEN ELENA .......................................................................................................................................... 941
Căşuţiu Delia .................................................................................................................................................. 942
Catana Ion Florin ............................................................................................................................................ 943
Catana Mirabela ............................................................................................................................................. 944
Catana Viorica ................................................................................................................................................ 945
Catargiu Cătălina-Elena ................................................................................................................................. 947
CATINCA VRONICA ................................................................................................................................... 951
Catrina Mirela ................................................................................................................................................ 953
Cautiș Paula .................................................................................................................................................... 954
Cazacu Ionela Ramona ................................................................................................................................... 956
Cazan Carmen- Elena ..................................................................................................................................... 957
Ceapraz Georgiana – Cerasela ....................................................................................................................... 959
Maria Ceclan .................................................................................................................................................. 960
Ceică Sorana ................................................................................................................................................... 961
Cergan Nicoleta .............................................................................................................................................. 963
Cerghedi Adriana ........................................................................................................................................... 964
Cetina Ileana ................................................................................................................................................... 965
Cheaptanariu Ana ........................................................................................................................................... 967
Chebeși Marinela............................................................................................................................................ 969
Chelmuș C. Felicia-Elena ............................................................................................................................... 971
Chera Alexandra Elena................................................................................................................................... 972
Vida Daniela ................................................................................................................................................... 973
Chicuş Georgeta ............................................................................................................................................. 973
Chiorean Carmen............................................................................................................................................ 975
Chira Daniela.................................................................................................................................................. 976
Chira Emiliana................................................................................................................................................ 977
Chiraş Alina Ionela......................................................................................................................................... 979
Chirciu Laura.................................................................................................................................................. 980
Chiriac Cătălina .............................................................................................................................................. 982
Chiriac Monica ............................................................................................................................................... 984
1357
CHIRICUȚĂ TUDORA................................................................................................................................. 986
CHIRILĂ AURORA ...................................................................................................................................... 988
Buzea Madalina .............................................................................................................................................. 990
Buzlea Livia ................................................................................................................................................... 991
Chirilă Steluța Claudia ................................................................................................................................... 993
CHIȘ ANCA NICOLETA.............................................................................................................................. 994
CHIȘ CODRUȚA-MARIA ............................................................................................................................ 995
CHIȘAMERA CRISTINA RALUCA............................................................................................................ 997
CHIU MIRELA .............................................................................................................................................. 999
CHIVU ANA................................................................................................................................................ 1001
CIGHER LIGIA RALUCA .......................................................................................................................... 1003
CÎMPAN RAMONA.................................................................................................................................... 1005
Cîmpeanu Paula............................................................................................................................................ 1006
Cimpoca Iuliana ........................................................................................................................................... 1007
CIMPOIEȘ ROXANA ................................................................................................................................. 1009
CÎNDEA ANA-MARIA............................................................................................................................... 1011
Cioacă Elena Daniela ................................................................................................................................... 1013
Cioancă Maria .............................................................................................................................................. 1015
CIOARĂ MARIA ........................................................................................................................................ 1017
CIOATĂ ANGELICA ................................................................................................................................. 1019
Ciobanu Daniela-Mariana ............................................................................................................................ 1020
Ciobanu Manuiela ........................................................................................................................................ 1021
Ciobanu Mihaela .......................................................................................................................................... 1023
CIOBANU NICOLETA ............................................................................................................................... 1025
CIOBOATĂ CECILIA................................................................................................................................. 1026
Ciocănaș Mihaela ......................................................................................................................................... 1027
Ciochină Andrada Victoria ........................................................................................................................... 1029
CIOCOIU LAVINIA-IONELA ................................................................................................................... 1030
Cioconea Dilaila Dilara ................................................................................................................................ 1031
CIONCA OANA ADRIANA ....................................................................................................................... 1033
CIOPAC EMILIA JANINA ......................................................................................................................... 1035
CIOPLEA MARIAN IULIAN ..................................................................................................................... 1037
CIOPLEA MIHAELA .................................................................................................................................. 1038
Ciorea Florentina .......................................................................................................................................... 1039
CIORNEI LILIANA..................................................................................................................................... 1040
CIORNEI MIHAELA .................................................................................................................................. 1042
CIORSAC ELENA ...................................................................................................................................... 1044
Ciotmonda Cecilia-Carmen .......................................................................................................................... 1048
1358
Ciprian Ghișe................................................................................................................................................ 1049
Cîrciumaru Georgeta .................................................................................................................................... 1050
Cireap Elisabeta............................................................................................................................................ 1051
CÎRLIGEANU MARGARETA ................................................................................................................... 1053
CÎRMACI LILIANA CORNELIA .............................................................................................................. 1054
Cîrnu Laura Carmen ..................................................................................................................................... 1055
CÎRSTEA CAMELIA .................................................................................................................................. 1057
Cismaru Daniela ........................................................................................................................................... 1059
Cistian Mihaela-Roxana ............................................................................................................................... 1061
Cituran Anca Elena ...................................................................................................................................... 1063
Gabriela Ciubotariu ...................................................................................................................................... 1064
CIUCHE ROXANA ELENA ....................................................................................................................... 1066
CIUCLEA LIANA CAMELIA .................................................................................................................... 1067
Ciulă Rodica ................................................................................................................................................. 1069
Clisu Maria ................................................................................................................................................... 1071
Coardă Adelina ............................................................................................................................................. 1072
Chirilă Bogdan-Constantin ........................................................................................................................... 1073
Chirilă Genoveva.......................................................................................................................................... 1075
Chirilov Mihaela-Simina .............................................................................................................................. 1077
Chirteș Liliana Severiana ............................................................................................................................. 1078
Chiș Simona Silvia ....................................................................................................................................... 1080
Chisa Anca Georgeta .................................................................................................................................... 1082
CHIȘAMERA MIRON ................................................................................................................................ 1084
Chitu Alice Mirela ........................................................................................................................................ 1085
Chivoiu Nușa - Steliana ................................................................................................................................ 1087
Chivu Anca Adriana ..................................................................................................................................... 1089
Chivu Dana Georgiana ................................................................................................................................. 1090
Chivu Daniela Iuliana................................................................................................................................... 1091
Chivu Raluca Andreea.................................................................................................................................. 1092
Paraschiva Ciauşu ........................................................................................................................................ 1093
Cicu Sidonia ................................................................................................................................................. 1095
Cioabă Cristina ............................................................................................................................................. 1097
Cioara Brînduşa Daniela .............................................................................................................................. 1100
Ciobăniței Valentina ..................................................................................................................................... 1101
Ciobaniuc Maria ........................................................................................................................................... 1102
Ciobanu Andreea .......................................................................................................................................... 1103
Ciobanu Costel Daniel.................................................................................................................................. 1105
Ciobanu Elena Larisa ................................................................................................................................... 1107
1359
Ciobanu Lăcrămioara Irina ........................................................................................................................... 1109
Ciobanu Nicoleta Ileana ............................................................................................................................... 1111
Ciobanu Rodica ............................................................................................................................................ 1113
Ciobota Mihaela ........................................................................................................................................... 1115
CIOBOTARIU Anișoara-Mariana ............................................................................................................... 1117
Cioclu Anina-Ramona .................................................................................................................................. 1119
Ciocoiu Aida Ancuța .................................................................................................................................... 1121
Ciolan Doina ................................................................................................................................................ 1123
Ciolocoiu Mirela Maria ................................................................................................................................ 1124
Adina-Ionela CIOLOȘ ................................................................................................................................. 1126
Ciordaș Maria- Lăcrămioara ........................................................................................................................ 1128
Ciornei Roxana ............................................................................................................................................. 1129
Ciotan Petruta ............................................................................................................................................... 1131
Ramona-Mihaela Cipcӑ ................................................................................................................................ 1133
Cîrdu Oana Mariana ..................................................................................................................................... 1134
Cîrstea Luiza ................................................................................................................................................ 1136
Ciubuc Mariana ............................................................................................................................................ 1137
Ciupa Marius ................................................................................................................................................ 1139
Ciupe Naomi ................................................................................................................................................ 1141
Ciupic Maria ................................................................................................................................................. 1143
Ciupic Miruna .............................................................................................................................................. 1145
Ciurbe Elvira ................................................................................................................................................ 1146
Ciurea Ana.................................................................................................................................................... 1148
Ciutureanu Iustina Fevronia ......................................................................................................................... 1150
Clapa Maria Anuța ....................................................................................................................................... 1153
Fotache Claudia ............................................................................................................................................ 1155
DIANA CLINCIU ........................................................................................................................................ 1157
Clucerescu Carmen ...................................................................................................................................... 1159
Coca Dorica .................................................................................................................................................. 1161
COCA ECATERINA ................................................................................................................................... 1163
Coca Georgeta .............................................................................................................................................. 1165
Cochior-Balan Angelica ............................................................................................................................... 1166
Codeci Georgiana ......................................................................................................................................... 1169
CODECI FLORENTINA ROXANA ........................................................................................................... 1171
COJANU MARIA AURELIA ..................................................................................................................... 1173
Cojocaru Adina Camelia .............................................................................................................................. 1175
Cojocaru Andreea Mihaela ........................................................................................................................... 1177
COJOCARU FLOAREA ............................................................................................................................. 1179
1360
COJOCARU ISABELA-MIHAELA ........................................................................................................... 1180
COJOCARU JANA...................................................................................................................................... 1182
Lăcrămioara Alina Cojocaru ........................................................................................................................ 1184
COLCER OANA – VERONICA ................................................................................................................. 1186
Comândaru Mariana ..................................................................................................................................... 1188
COMĂNECI TITINA .................................................................................................................................. 1190
COMĂNESCU CRISTIANA....................................................................................................................... 1192
Comănescu Cristina...................................................................................................................................... 1194
COMĂNESCU LOREDANA CĂTĂLINA ................................................................................................ 1196
Comoli Doina ............................................................................................................................................... 1198
Condurache Gianina Sorina.......................................................................................................................... 1199
Confideratu Livia ......................................................................................................................................... 1200
Constantin Ionela.......................................................................................................................................... 1201
Constantin Elena .......................................................................................................................................... 1203
CONSTANTIN MĂDĂLINA ...................................................................................................................... 1205
CONSTANTIN MIHAELA ......................................................................................................................... 1207
ALINA ALEXANDRA CONSTANTINESCU ........................................................................................... 1209
Constantinescu Daniela ................................................................................................................................ 1210
Conțescu Carmen Marcela ........................................................................................................................... 1212
COPOLOVICI DINA ................................................................................................................................... 1213
Corcodel Maria ............................................................................................................................................. 1214
CORÎCI MARIA .......................................................................................................................................... 1215
CORICI SIMONA........................................................................................................................................ 1217
Cornea Anca Teodora................................................................................................................................... 1219
Cornescu Floarea .......................................................................................................................................... 1221
Corolea-Ungureanu Gina ............................................................................................................................. 1222
Chițan Elena-Cristina ................................................................................................................................... 1222
Corpaș Livia Maria....................................................................................................................................... 1224
COSMA DANA ........................................................................................................................................... 1225
Cosma Raluca ............................................................................................................................................... 1227
Costa Sofia ................................................................................................................................................... 1228
COSTE VALERIA ....................................................................................................................................... 1229
Costenar Viorica ........................................................................................................................................... 1231
Costin Lacramioara ...................................................................................................................................... 1233
Coteţ Eugenia Iuliana ................................................................................................................................... 1235
COTEŢ GHEORGHIŢA .............................................................................................................................. 1236
COTICI CRISTINA ..................................................................................................................................... 1237
COTOR LUCIA MARIOARA .................................................................................................................... 1239
1361
Cotrumba Rodica.......................................................................................................................................... 1241
Cocargeanu Anamaria .................................................................................................................................. 1243
Cocârneață Georgica .................................................................................................................................... 1245
Cocon Ionela Ogrinela.................................................................................................................................. 1246
Codrea Ioana Lucica..................................................................................................................................... 1248
Codreanu Alexandra Daniela ....................................................................................................................... 1250
Codroiu Diana .............................................................................................................................................. 1251
Cojocaru Claudia Gheorghița ....................................................................................................................... 1252
Cojocaru Manuela ........................................................................................................................................ 1253
COLCERIU VIOLETA CRINELA ............................................................................................................. 1254
Coltea Angela Dorinela ................................................................................................................................ 1256
Coman Dumitra ............................................................................................................................................ 1257
Coman Florina .............................................................................................................................................. 1258
Gigi-Florica Coman ...................................................................................................................................... 1259
Bîzu Elena-Georgiana .................................................................................................................................. 1260
Coman Maria-Floare .................................................................................................................................... 1260
Coman Ruxandra .......................................................................................................................................... 1261
Comarnic Liliana .......................................................................................................................................... 1263
Comarzan Daniela ........................................................................................................................................ 1264
Comşa Andrada ............................................................................................................................................ 1266
Condurache Elena ........................................................................................................................................ 1267
Constantin Mihaela ...................................................................................................................................... 1269
Constantin Viorica........................................................................................................................................ 1270
Constantinescu Elena ................................................................................................................................... 1272
Cont Melania ................................................................................................................................................ 1273
Contan Ana Angela ...................................................................................................................................... 1275
Coraș Adela .................................................................................................................................................. 1276
CORBU Georgiana ...................................................................................................................................... 1278
Corla Minodora ............................................................................................................................................ 1281
CORNEA MIA ............................................................................................................................................. 1282
ROBU CORNELIA...................................................................................................................................... 1284
Corodeanu Lavinia ....................................................................................................................................... 1286
Corodeanu Marinela Alexandrina ................................................................................................................ 1287
Coroi Marinela – Diana ................................................................................................................................ 1288
Coroiu Elena Adriana ................................................................................................................................... 1290
Cosma Cornelia ............................................................................................................................................ 1292
Cosmănescu Mihaela.................................................................................................................................... 1294
Ştefan Georgeta ............................................................................................................................................ 1294
1362
Costache Mirela............................................................................................................................................ 1296
Costache Nicoleta Mihaela ........................................................................................................................... 1298
Costea Gabriela ............................................................................................................................................ 1299
Maria Costea ................................................................................................................................................ 1300
Costea Maria ................................................................................................................................................ 1302
Costea Mariana Manuela .............................................................................................................................. 1303
COSTEA NICOLETA ................................................................................................................................. 1304
COSTICĂ MAGHIŢA ................................................................................................................................. 1305
Costin Ionela ................................................................................................................................................ 1306
Costȋnaş Octavia-Olivia ............................................................................................................................... 1308
Costinaș Simona Daciana ............................................................................................................................. 1309
Cotuna Lavinia Larisa .................................................................................................................................. 1311
Coman Georgiana ......................................................................................................................................... 1313
Coroi Manuela Irina ..................................................................................................................................... 1314
Cotorcea Cristina Ioana ................................................................................................................................ 1316
Cotitu Iuliana ................................................................................................................................................ 1318
Leucuța Nadia Crina..................................................................................................................................... 1320
Muscă Ancuța Florentina ............................................................................................................................. 1322
NIȚU CLAUDIA MARIA ........................................................................................................................... 1325
NIȚU GEORGE ........................................................................................................................................... 1327
Potcovaru Delia ............................................................................................................................................ 1330
Tinei Ligia .................................................................................................................................................... 1332
Tudorașcu Angela-Giorgiana ....................................................................................................................... 1333
Frentescu Simona Elena....... ....................................................................................................................... 1334
Munteanu Gabriela........................................................................................................................................ 1336
Oanta Livia Nicoleta............. ....................................................................................................................... 1338
Florea Lucia........................... ...................................................................................................................... 1340
1363

Cei 7 Ani de Acasa 2020 Volumul I Publicatie Isbn Carte PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cei 7 Ani de Acasa 2020 Volumul I Publicatie Isbn Carte PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Esențial Proiect Educațional

PITEŞTI, judeţul ARGEŞ

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

Carte în format electronic

Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!

ISBN general 978-606-987-052-5

Editor: Lidia Dumitrescu

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

PROF. ABABEI ANGELICA,

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ACIU CRINA MARIA

PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR ADAM ALEXANDRA

INSTITUTOR, ADAM IONELA

PROF. SIMONA AFLOAREI

PROF. INV. PRESCOLAR: AGAPIE REKA GABRIELA

PROF. INV. PRIMAR AIONIŢOAIE VIOLETA

PROF. ALBĂLI RAMONA,COLEGIUL TEHNIC MOTRU

PROFESOR ÎNV. PRIMAR ALBU CRISTIANA LAURA

PROF.INV. PRESCOLAR, ALBU FLORENTINA

PROF. ALBU IULIA

CEI 7 ANI DE ACASA

PROF. ALBU LUMINIȚA - MARCELA

Mama, femeia cea mai dragă

SCOALA GIMNAZIALA HOMORICIU

PROF. ALBULESCU CORNELIA

PROF.INV.PRESCOLAR, ALDEA NICOLETA

PROFESOR: ALEXA CAMELIA – PROFESOR I GRAD I

PROF. ALEXANDRU MIHAELA FLORINA

PROF. INV. PRIMAR ALEXOAE MIHAIELA

PROF. ALUCĂI ELENA,

„O, mamă, dulce mamă”… M. Eminescu

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR, AMAGDEI RAMONA-ANCUŢA

PROF. ÎNV. PREȘC. AMARIUȚEI MARINICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ MACIOVA

„Cei şapte ani de acasă”

PROF.INV.PRIMAR: ANA APETREI

PROF. ANCUȚA MIHAELA GEORGIA

INV. ROȘAN ANCUȚA

PROF. ANDRA DANIELA,

“Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu

ANDRA RALUCA CECILIA

PROF. ANDREI DANIEL

PROF. ANDREI IRINA MIRELA

PROF. ANDREI MIHAELA- IULIANA,

PROF.INV.PRIMAR ANDREI NELA

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, ANDREI VIOLETA,

ANDREI MIHAELA –SCOALA GIMNAZIA DUMITRU UDRESCU SAPATA

PROF. ANDREIA MIHALCA

PROF. ANDREIEV NICULINA

ÎNV. ANDRESI VICTORIA

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

-REALIZAT DE ANDRIES ANA MARIA

PROF. ANDRIŢA MARIA

PROF. INV. PRIMAR ANDRONACHE CLAUDIA

PROF. INV. PRIMAR ANDRONACHE RODICA VIORICA

PROF. ANECULOAIE CRISTINA

PROF. INVAT. PRES. ANGHEL ANA MARIA

PROF.INV.PREȘCOLAR: ANGHEL DANIELA SANDA

PROF. ANGHEL MARIANA

Înţelepciunea populară, reprezenată de proverbe şi zicători, basme și snoave se adresează în special

PROFESOR PT INVAȚAMANTUL PREȘCOLAR

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

ANGHELESCU MARIA ROBERTA

PROF. SIMONA ANTILA