Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Toti stim ca in general, viata din afara familiei este dificla pentru copii. Este dificila si pentru
parinti, dar acest lucru nu necesita atata atentie. Presiunile si conflictele vietii de zi cu zi se
regasesc impreuna intr-un mod extrem de dificil pentru a a ne ajuta sa ducem la bun sfarsit
sarcinile de parinti. Se regasesc la fel de dificil de suportat si in transformarea copilului intr-un
adult responsabil.
Multi spun ca nu s-a schimbat nimic. Ca principalele sarcini ale copilului si ale parintelui au fost
dintotdeauna cele mai dificile in viata. Este posibil sa fie asa, dar viata de azi este mereu sub
amenintarea pierderilor, amenintari catastrofice privind supravietuirea economica, sociala si
spirituala. Somajul, drogurile, SIDA, pierderea locuintelor, slabirea sistemului de valori,
pericliteaza viata oamenilor si distrug familii.
Chiar si mediul familial poate fi dificil, atat pentru copii cat si pentru parinti, deoarece problemele
mediului inconjurator se transpun in familie si inving cooperarea, dragostea si buna-vointa.
Deficitul financiar si emotional deseori impinge familiile spre competitie in loc de cooperare, spre
revendicari si pretentii in loc de tratative si discutii, spre a lua fara intrebari in loc de
compromisuri. In timp ce aceste forte castiga teren, viata de familie devine instabila, asemeni unui
castel din carti de joc, unde fiecare piesa adaugata ameninta caderea intregii structuri.
Asadar, nu e surprinzator faptul ca toti privim ingrijorati spre viitor. Parintii se tem de numarul tot
mai mare al adolescentilor ce abuzeaza de droguri si alcool, de grupuri de cartieri si violenta, de
alienarea generala a tinerilor. Se tem de asemenea de numarul tot mai mare al divorturilor si al
parintilor adolescenti si in general de atitudinea tot mai egoista a celor tineri.
Tendintele acestea nemiloase ne provoaca tuturor ingrijorare. Dar ca si consilieri pentru familie
care sunt implicati in mod activ in educarea parintilor si a educatorilor, precum si ca parinti noi
insine, suntem optimisti. Credem ca parintii pot reusi sa se descurce, sa fie buni parinti si sa aiba o
viata implinita, si ca, copiii isi pot indeplini principalele sarcini ale dezvoltarii si sa devina adulti
fericiti si productivi in stabilirea relatiilor.Aceasta carte se refera la modul in care parintii pot face
fata cu succes acestui proces dificil.
Abordarea din prisma parintelui, pe care o sustine in cartea de fata, nu inseamna ca recomandam
severitatea, regulile stricte si obedienta copilului. Asa cum stiu si parintii de daolescenti, este mult
mai usor sa creezi o regula decat s-o aplici, asa ca deseori parintii sunt descurajati de acest sfat.
Cand incearca sa impuna copiilor un anumit comportament, copiii fie accentueaza sfidarea, fie se
retrag si ascund ceea ce faceau. Orice relatie pozitiva va fi distrusa de incercarile parintilor de a
impune o anumita regula si respectul pentru parinte va disparea datorita incercarile acestuia de a
crea reguli pe care nu le pot impune. Daca impunerea regulilor nu este raspunsul, de ce au nevoie
copiii si ce pot face parintii?
Daca un copil este constient ca poate relationa in mod pozitiv, inseamna ca relationeaza in mod
constructiv.
Copiii care relationeaza constructiv pot spune cu toata convingerea „ sunt sigur ca apartin”.
Aceasta nevoie derelationare a fost prezentata in cadrul unei cercetari realizate pe 12.000de elevi,
cu varsta intre 12-18 ani. Studiul a relevat existenta unor factori de protectie in domeniul sanatatii
emotionale, violentei, uzului de substante nocive si sexualitatii.cercetatorii au studiat familia,
scoala si individul in sine si au descoperit ca relationarea parinte-familie si scoala – tineri cuprind
factori de protectie vis-a-vis de majoritatea riscurilor la care sunt supusi adolescentii, cu exceptia
sarcinilor. Studiul a relevat ca dezacordul parintilor fata de activitatea sexuala precoce rezida in
amanarea inceperii vietii sexuale de catre adolescenti.
Nevoia de curaj
Dezvoltarea umana, din copilarie pana la varsta adulta este o sarcina complexa, plina de rsicuri, o
calatorie plina de incercari si erori, pana cand ne gasim drumul potrivit pentru fiecare. Aceasta
calatorie necesita foarte mult curaj.
Cat de important este curajul? Rudolf Dreikus, psihanalist celebru a spus ca daca am putea sale
oferim copiilor o singura caliate in viata, curajul ar fi esential.
Perioada de sugar si copilaria
Primele semne ale curajului apar dupa fiecare efort nereusit pe care il face un copil. Nimic din
ceea ce intreprinde un sugar nu are succes de prima data, decat accidental; totul necesita multe
incercari.
Sugarii si copiii detin o mare doza de curaj pentru a duce la bun sfarsit tot ceea ce isi propun.
Acest lucru este evident daca ne aducem aminte figura si vocea lor atunci cand intalnesc un mare
esec: un genunchi zgariat, un cucui, picioarele nesigure cand invata sa mearga, incapacitatea de a
se face intelesi cand invata sa vorbeasca, ranirea fizica si emotionala cand cad de pe bicicleta
prima oara, etc.
Pentru a vae idee despre rolul curajului in dezvoltarea umana este suficient sa ne amintim propriile
emotii atunci cand ne-am confruntat cu sarcini dificile in copilarie: prima zi de scoala, cand ne-am
ratacit, cand am mers prima data singuri cu autobuzul, cand am invatat sa inotam, etc. amintiti-va
teama sau chiar teroarea resimtita atunci cand ne doream sa facem ceva cu orice pret. Ati
perseverat in ciuda fricii? Ati renuntat si ati evitat situatii de genul acesta?
Durerea, furia, frustrarea, dezamagirea si teama sunt emotii ce se formeaza foarte devreme in
viata. In procesul de invatare, copii au parte de mai multe esecuri decat de succese. Curaj nu
inseamna absenta fricii; curaj inseamna vointa de a merge mai departe pentru a ne atinge scopul,
in ciuda fricii.
Copiii care nu au curaj se concentreaza pe ceea ce nu pot face. Deseori ei renunta si evita sa-si
aminteasca sentimentele legate de esecul respectiv, facandu-i si pe altii sa renunte. Copiii curajosi
dezvolta optimism si mobilitate spirituala. Sunt optimisti si dispusi sa isi asume riscuri rezonabile,
sa incerce lucruri noi si sa incerce din nou dupa fiecare esec suportat.
Adolescenta
Adolescenta este perioada nesigurantei si confuziei. Un pas inainte, doi inapoi, doi pasi inainte,
doi pasi inapoi, doi pasi inainte, un pas inapoi – aceasta este esenta adolescentei. Adolescentul se
lupta cu problema sexualitatii, cu pretentiile parintilor si ale prietenilor, cu dilema dependenta
versus independenta, si asa mai departe. Tanarul din ziua de azi se confrunta cu noi probleme:
violenta, suicidul, drogurile, alcoolul, si alte realitati crude.
Teamade SIDA ii copleseste pe adolescentii care se gandesc sa inceapa viata sexuala – sau si mai
rau, pe unii nu-i intereseaza absolut de loc. Ideile predominante despre cum trebuie sa arate corpul
unui adolescent pot conduce la tulburari de alimentatie si folosirea steroizilor.
Pentru a face fata problemelor inerente la aceasta varsta, adolescentii au mare nevoie de curaj.
Adolescentii carora le lipseste aceasta calitate nuvorbesc in clasa de teama sa nu greseasca sau sa
fie dispretuiti. Aceastia nu vor putea rezista tentatiei si presiunii de a consuma alcool sau droguri
sau de a se juca cu arme. Adolescentii care au curaj au taria de a infrunta provocarile si
dificultatile vietii si de a se opune presiunii grupului atunci cand e cazul. Ei pot spune Nu
avansurilor sexuale nedorite.
Copilul are CURAJ?
Copilul care nu are curaj Copilul care are curaj
Nu-si poate invinge teama Isi depaseste teama
Se simte inferior, invins, fara Se simte egal, increzator, optimist
speranta, descurajat
Cedeaza usor, se eschiveaza usor Face fata provocarilor, nu se da batut
Se teme sa se opuna grupului Se descurca singur, daca e nevoie
Daca are curaj, tanarul poate fata eforturilor pe carele presupune supravietuirea sa emotionala.
Copiii care au curaj pot spune cu convingere:,,sunt sigur ca pot face fata oricarei provocari”
Fiecare dintre aceste scopuri pot fi urmarite prin comportamente pasive sau active. In cazul unui
model comportamental neconstructiv, copilul va incerca sa ne atraga atentia prin actiuni disruptive
sau determinandu-ne sa le amintim constant responsabilitatile. Isi pot demonstra puterea aratandu-
le celorlalti ca nu pot fi opriti sau ca nu pot fi fortati. Copiii care au inclinatii spre razbunare isi pot
arata durerea incercand sa-i raneasca pe altii in acelasi mod in care si ei insisi au fost raniti. Copiii
pot fi atat de descurajati cu privire la capacitatea lor, incat scopul lor va fi acela de a ne determina
sa renuntam la a le cere ceva. Pot face asta prin comportamnet hiperactiv sau accentuand exagerat
capacitatile de invatare. Desi un copil poate fi sau nu corect diagnosticat, nu toti copiii cu acest
diagnostic se vor comporta in acest mod. Exista multe persoane care au dezvoltat strategii pentru a
compensa aceste probleme si care in final au obtinut lucruri uimitoare. De exemplu, Einstein era
dislexic iar Robin William a fost diagnosticat cu deficit de atentie si concentrare.
Cerinta initiala s-a transformat intr-un schimb de vorbe dureroase. Scopul nu mai este cooperarea
sau castigarea argumentarii, ci dovedirea faptului ca cealalta persoana este rea.
Cum se simte parintele? Probabil ca sesimte atacata, furioasa, ranita. Este tentata sa pedepseasca.
Poate gandi astfel: „Cum de s-a ajuns la asa ceva? Nu te poti intelege nicicum cu el.”
In societatea noastra sunt putine posibilitati ca un copil sa-si aduca contributia. Pe vremuri,
actiunea fiecarei persoane era la fel de importanta. Supravietuirea lor depindea e asta; daca nu
aduceai lemne, nu aveai caldura; daca uitai sa strangi ouale, nu era micul dejun. In zilele noastre,
copiii au un statut destul de neinsemnat, cu responsabilitati nesemnificative: sa duca gunoiul, si
atunci cand uita ii cicalim si le reamintim, sau facem treaba in lorul lor. Chiarsi responsabilitatile
personale, cum ar fi facutul temelor, sau sa-si ia mancareala scoala sau cartile, deseori devin
responsabilitatea parintilor. Nu este de mirare ca, copiii vad contributia lor ca fiind neimportanta si
cred ca dorinta parintilor de cooperare este un mijloc de control.
Daca un copil devine atat de descurajat incat simte ca nu este nevoie de el/ea, ca nu este placut sau
nu i se face voia, atunci isi face un scop din razbunare. Cand un copil devine motivat de razbunare,
inseamna ca ajuns la concluzia ca numai ranindu-i pe cei din jur este singura posibilitate de a
conta pentru acestia, de a se face simtit.
Comportamentul razbunator este deseori intalnit la copiii neglijati, abuzati sau dominati. De
asemenea, este si raspunsul copiilor foarte rasfatati. Rasfatul convinge copilul ca are dreptul la
atentie speciala si atunci cand nu o primeste, considera ca este de datoria sa sa-i pedepseasca pe
cei ce-i refuza „dreptul din nastere”.
Copiii care recurg la razbunare sunt copii cu care se lucreaza foarte greu. Vor insista mereu, pana
ce parintele se infurie sau se supara si atunci copilul spune: „Vedeti, stiam eu ca nu va place de
mine”. Parintii vor crede ca ceva mai multaatentie il vasatisface pe copil, dar cu cat parintii ofera
mai mult, cu atat copilul solicita mai mult, pana cand parintele cedeaza in fata frustrarii si a furiei.
Pana va dati seama ce este de facut, trebuie sa realizati ca scopul copilului este dea demonstra ca
viata e nedreapta si toti trebuie pedepsiti pentru nedreptatea ce i se face. Primul pas in rezolvarea
acestui conflict este reconstruirea relatiei. Parintii trebuie sa reactioneze prompt, sa-si mentina
respectul de sine, sa-si protejeze propriile drepturi, sa nu umileasca copilul sau sa-i nege acestuia
drepturile.
Parintii care se confrunta cu un astfel de copil sunt tentati sa pedepseasca. O modalitate de a evita
acest lucru este sa va ganditi la durerea si descurajarea copilului.este de ajutor sa va imaginati
copilul ca spune: „Vreau sa contez. Cauta ceva care sa-ti placa la mine. Sufar.”
Inainte de a gasi o strategie de lucru cu un astfel de copil este important sa construiti o relatie,
lucru dificil pentru ca scopul copilului este acela de a demonstra ca dvs. nu va pasa. Pentru a lupta
impotriva propriei descurajari este important sa avem in minte ca scopul construirii relatiei
reprezinta fundamentul tuturor strategiilor sugerate. Desi am putea fi tentati sa-i aratam copilului
cat de rau este, nu este necesar. El este deja convins ca dvs. credeti acest lucru. Scopul nostru ca
parinti este sa-l convingem de contrariul acestui lucru si sa-l facem sa creada in el insusi.
O modalitate dea ajuta un copil descurajat este de a-i implica si pe ceilalti membrii ai familiei sau
pe prieteni. Explicati-le ca rolul lor este de a-l incuraja pe copil, prin comentarii ori relationari
pozitive. Avertizati-i ca eforurile lor pot fi sabotate. Probabil ca va fi nevoie de un efort comun
pentru a gasi substratul pozitiv al actiunilor copilului in cauza.
Chiar si cu un astfel de ajutor din partea familiei si pritenilor, copilul poate necesita ajutor
specializat.desi copilul se afla in centrul interesului dumneavoastra, deseori intreaga familie va fi
afectata. De aceea, consilierea tuturor membrilor va avea impactul dorit.
In momentul in care intelegem descurajarea profunda a copilului atunci si sentimentele noastre de
neputinta vor fi suportabile. Daca le putem transpune comportamentul negativ intr-un context
adecvat, atunci nu vom mai incuraja perceptiile sale gresite. De abia atunci putem incepe sa
ghidam copilul spre strategii constructive, pentru a-si da seama ca si el conteaza. Cateva dintre
strategiile eficiente:
1. faceti o lista cu lucruri pozitive despre copil si recititi-o ori de cate ori va simtiti
descurajat in eforturile dumneavoastra. Rugati-i si pe cei din jur sa contribuie la aceasta
lista.
2. refuzati sa va razbunati, sa sporiti conflictul ori sa umiliti. Mentineti o relatie plina de
respect. Indepartati-va inainte sa va infuriati. Permiteti copilului sa suporte consecintele
naturale ale actiunilor sale.
3. inainte de a incerca sa solutionati un conflict, luati-va o pauza pentru a va aminti ca
desi copilul va raneste, el insusi se simte ranit.
4. copilul de acest gen recunoaste nedreptatile si se va oferi desori sa-i ajute pe cei
nedreptatiti. Oferiti-i posibilitatea de a-i ajuta pe ceilalti, si asigurati-l de importanta
contributiei sale.
5. impartiti responsabilitatea rezolvarii problemelor. Intrebati copilul: „Ce crezi ca trebuie
sa facem in aceasta situatie?”.
Desi ne asteptam ca Clark sa nu se tina de cuvant, trebuie totusi sa pornim de la premise logice si
optimiste in vederea construirii unei relatii bazate pe respect. Toate sfaturile de mai sus sunt
importante in acest caz. Mama ar putea sa stabileasca discutia cu Clark mai tarziu; inainte de a
incerca sa rezolve problema, ar putea ca timp de o saptaman sa lucreze la consolidarea relatiei; ar
putea sa-l includa in propriile proiecte (si sa-i permita sa refuze fara nicio repercursiune); si ar
putea sa elimine critica si sa se concentreze doar pe aspectele pozitive ale actiunilor lui Clark.
Progresul se va inregistra doar atunci cand perceptia lui Clark asupra situatiei sale se va schimba,
si cand parintii il vor percepe altfel pe Clark.
Scopul gresit nr. 4: foloseste evitarea pentru a compensa lipsa curajului
Tata: ,,Georgia, te rog sa-ti strangi lucrurile”
Georgia strange cateva lucruri, mai scapa cateva pe jos, apoi incepe sa planga.
Tata: „Ce s-a intamplat? Nu ai de ce sa plangi. Ia doar cate un lucru in mana.”
Georgia isi duce haina in dulap, dar nu reuseste s-o puna pe umeras. Incepe sa planga iar.
Tata: „Uite cum fac eu, draga mea.” Rabdator, tatal ii arata pentru a treia oara in aceasta
saptamana, cum sa puna haina pe umeras. Apoi o roaga sa-si puna ghetele la loc.
Georgia se intoarce si-i spune : „Am gasit doar o gheata.”
Cum se simte parintele? Probabil ca-i vine sa renunte. Poate gandi: „La ce bun? Nu poate face nici
cele mai simple lucruri. Nimic din ceea ce fac nu pare s-o ajute. Este inutil.”
Desi cerinta initiala este aceeasi in toate exemplele, raspunsul copiilor la observatiile si
sentimentele parintelui sunt diferite pentru ca scopurile fiecarui copil difera.
Ultimul scop este numit „evitarea esecului”. Descrie copilul care este convins ca nu va reusi si ca
nu are nicio putere. Decide ca singura sansa de a-si pastra stima de sine este de a-i convinge pe cei
din jur sa indeplineasca sarcinile in locul lui; in acest mod evita situatiile in care poate fi umilit.
Dorinta acestui copil este de a fi lasat in pace, sa se gandeasca la numeroasele posibilitati ce
decurg din comportamentul sau. Poate gandi asa: „Prefer sa crezi ca sunt incapbil, decat sa-ti
demonstrez ca intradevar asa sunt.” Este un copil care prefera sa nu ia parte la aceste actiuni.
Sarcina parintelui este de a-i da posibilitatea sa se exprime.
Acest tip de copil iese rareori in evidenta. De obicei este ignorat, sau etichetat ca fiind hiperactiv
sau cu dificultati de invatare. Acuratetea diagnosticului este mai putin importanta fata de
sentimentul de neputinta al celor ce interactioneaza cu astfel de copii. Descurajati, parintii si
profesorii deseori inceteaza sa se mai implice. Pentru a contracara disperarea parintelui, dar si a
copilului, este nevoie de ajutor profesionist. Este esential pentru copil sa aiba pe cineva care refuza
sa cedeze.
Cu un copil care se chinuie sa-si pastreze respectul de sine, trebuie sa ne concentram pe incurajari.
Trebuie sa fie convins ca viata reala este mai buna decat cea imaginata. Se simt singuri in lumea
lor. Trebuie sa le oferim sprijin neconditionat, sa le aratam ca au calitati pentru care sunt apreciati.
Daca au succes in anumite actiuni, acesti copii se vor simti incurajati sa mai incerce si pe viitor.
Retineti ca esecul in activitatile uzuale deriva din teama de greseala, nu din lene sau rea-vointa. Si
atunci cand va simtiti descurajati, imaginati-va ca acesti copii ar spune: „Dezvolta-mi curajul.
Crede in mine. Nu renunta.”
Copiii descurajati au de obicei parinti asemenea. Un plan bine facut ii poate ajuta si pe unii si pe
altii. Mai jos sunt cateva strategii de dezvoltare a curajului:
1. din orice greseala avem ceva de invatat. Evidentiati ca toti trebuie sa ne asumam riscuri
pentru a ne dezvolta abilitati. Intrebati: „Ce vei face diferit data viitoare?” Acceptati-va
propriile greseli. Povestiti-i despre persoane cunoascue care au invatat din greseli, pentru
a-i demonstra importanta perseverentei si cum se poate invata din aceste experiente.
2. creati situatii cu succes garantat. Impartiti sarcinile in etape mai usoare si evidentiati
progresul si succesul obtinut. Daca este necesar, delegati pe cineva responsabil cu
incurajarile.
3. recunoasteti orice efort sau imbunatatire minora. Acest lucru se va aplica la intreaga
familie. De cele mai multe ori recompensam doar perfectiunea. Acest lucru este util doar
celor ce depun in mod constant eforturi superioare. Ceilalti, se vor simti inferiori,
incapabili si vor renunta. Concentrandu-va pe eforturile tuturor, oricat de mici ar fi acestea,
demonstrati importanta lor.
4. invatati copilul sa se incurajeze singur. Nu le permiteti sa se descurajeze prin afirmatii
negative. Daca ei spun „Nu pot”, incurajati-i sa spuna „Inca nu am invatat sa fac asta”.
Daca spun „Sunt prost”, luati-l de acolo si spuneti-i „Daca gresesti, nu inseamna ca esti
prost. Inseamna ca incerci si inveti.”
5. nu renuntati.
In cazul Georgiei, tatal ar fi putut anticipa problemele. Ar fi putut pune un cuier mai jos, un sertar
pe care sa scrie „ghete” si un alt raft pentru lucrurile ei. Ar fi putut s-o ajute cu aceste sarcini inca
de la intrarea in casa, fara insa sa faca lucrurile in locul ei. Astfel, ar fi urmat cei patru pasi de
ghidare a copilului de la dependenta la independenta:
1. prima data, facem activitatea respectiva in locul copilului.
2. apoi o facem cu copilul langa noi.
3. apoi copilul o face cu parintele langa el.
4. in final, copilul face activitatea singur, independent.
Incurajarea Lauda
O atitudine recompensa verbala
Centrata pe situatie\sarcina centrata pe persoana
Subliniaza efortul si progresul se obtine doar de catre cei superiori
Poate fi oferita in timpul desfasurarii sarcinii sarcina trebuie indeplinita complet
Toleranta este subiectiva
Stimuleaza independenta stimuleaza dependenta
Accentueaza auto-evaluarea accentueaza parerea celorlalti
Dezvolta increderea in sine dezvolta constiinta de sine
Folosirea disciplinei logice pentru a-i invata pe copii logica ordinii sociale
Parintii au obligatia de a-i pregati pe copii sa devina cetateni respectabili. Copiii trebuie sa invete
ca libertatea adevarata exista numai intr-o ordine sociala. Rudolf Dreikurs spunea: „Libertatea face
parte din democratie; dar e mai putin cunoscuta faptul ca nu ne putem bucura pe deplin de libertate
daca nu respectam libertatea celorlati…..Pentru a ne bucura de libertate, trebuie sa existe ordine,
iar aceasta presupune anumite restrictii si obligatii. De asemenea, libertatea implica si
responsabilitate.”(1964, pag. 9). Fara existenta anumitor limite, nimeni nu se simte in siguranta si
fara posibilitatea de a alege, nimeni nu se simte liber cu adevarat.
Consecinte versus pedeapsa
Pentru ca nu ne putem proteja copiii in mod direct de anumite aspecte ale vietii, suntem datori sa
incercam sa-i invatam sa se descurce singuri. Trebuie sa le oferim sansa de a experimenta
consecintele aciunilor lor si sa invete din greseli. Prelegerile si avertismentele nu fac altceva decat
sa-i indeparteze de adultul cicalitor.
Si pedeapsa poate fi cu doua taisuri. Atunci cand aplicam o pedeapsa fara legatura cu fapta, riscam
sa dam peste cap intreg procesul de educare. Copilul poate fi ata de furios pe reactia noastra, incat
va pierde din vedere esentialul, si anume ca un anumit comportament este nepotrivit, periculos,
sau ineficient. Datorita reactiei noastre nepotrivite va trage concluzia ca nu este indicat sa repete
acel comportament pentru ca ne vom supara, sau ca este bine sa-l repete in continuare, atat vreme
cat nu va fi prins.
Ganditi-va la momente in care voi insiva aveati asemenea probleme. Ce va amintiti concret?
Majoritatea oamenilor isi amintes faptul ca pedepsele nu erau in concordanta cu greselile lor.
Lectia principala pe care copiii trebuie s-o invete este depre legatura directa dintre comportament
si efectele lui.
Este util sa facem distictia dintre pedeapsa si consecintele logice, pentru a fi in stare sa mentinem
o legatura directa intre comportament si efectele sale. Pedeapsa este o consecinta intamplatoare,
menita sa educe prin discomfort sau durere fizica sau psihica. Se bazeaza pe ipoteza ca un copil va
invata mai bine care sunt consecintele unui tip de comportament daca sufera. Abordarea din
prisma consecintelor logice are la baza ipoteza ca un copil mai degraba trage invatamintele
experimentand efectele comportamentului sau. Asta nu inseamna ca trebuie sa le permitem sa se
ngajeze in situatii periculoase. Pe primul loc trebuie sa se afle siguranta, dar de cate ori exista
posibilitatea, trebuie sa-i lasam sa infrunte realitatea, indiferent daca, consecintele sunt pozitive
sau negative.
Diferentele dintre consecinte si pedeapsa
Pedeapsa Consecintele logice
Copilul invata Puterea despotica; Control Cooperarea; autodisciplina
extern
Emotia adultului furie Este prietenos, preocupat
Reactia adultului este Imprevizibila, impulsiva Cauta intelegerea comportamentului;
preocupare
Adultul se concentreaza pe Ceea ce s-a intamplat; ceea Ceea ce se va intampla; ceea ce
ce NU POATE fi facut POATE fi facut
Copilul se simte inferior Capabil; respectat
Copilul isi aminteste Nedreptatea; umilinta Contributia personala; relatia dintre
comportament si efecte
scopul Control asupra celorlalti Auto-control
Indrumari penbtru consiliile de familie (fragment din „Crestem copii care pot”, Bettner si
Law, ed. Connexion Press, 1996)
1. Pentru consiliul de familie trebuie aleasa o zi anume.
Pentru a evidentia si mai mult importanta acestor intalniri periodice, nu se admit schimbari
fara acordul tuturor membrilor. Acest lucru va transforma consiliul intr-o rutina a familiei.
Daca programul familiei este nesigur, la sfarsitul fiecarei adunari se stabileste de comun acord
urmatoarea intalnire.
SFAT: Pentru a sublinia importanta consiliului, parintii nu vor folosi telefonul si nu se vor lasa
intrerupti pe toata durata discutiei.
2. Este incurajata prezenta tuturor, dar nu este obligatoriu.
Deoarece toti membrii sunt la fel de importanti pentru familie, este ideal ca toti sa participe la
discutii. Insa nu pot fi obligati, deoarece coercitia implica impotrivire si razvratire. Nimeni nu
este obligat sa parareasca adunarea, deoarece ar denota lipsa de respect fata de persoana
respectiva. Daca cineva deranjeaza prin comportament, vor pleca ceilalti, refuzand astfel sa fie
tratati nerespectuos.
3. Deciziile luate in cadrul unui consiliu se aplica la toti membrii, chiar daca nu au paricipat
la discutie.
In acest fel, toata lumea realizeaza ca este spre binele lor sa-si expuna opiniile.
4. Toate deciziile luate in cadrul unei intalniri vor fi in vigoare pana la urmatoarea adunare.
Aceasta regula subliniaza un principiu important: atunci cand avem o intelegere cu ceilalti, ne
asumam o obligatie fata de persoanele respective. Daca nu ne place intelegerea, nu putem s-o
anulam sau sa refuzam sa ne achitam de ea. Suntem obligati sa ne respectam cuvantul dat,
pana cand toti cei implicati sunt de acord cu modificarea intelegerii.
5. Durata unui consiliu depinde de varsta copiilor.
20 sau 30 de minute este suficient pentru copiii mici. Pe masura ce copiii cresc si se schimba
programul, fiecare familie va decide durata optima.
6. Deciziile se iau de comun acord.
Folosind parerea generala in loc de vot, se va dezvolta solidaritatea de grup si cooperarea.
Cand deciziile sunt luate de o majoritate, apare competitia care poate dezbina grupul.
Persoanele care nu sunt de acord cu o anumita regula si se simt obligati s-o respecte, vor crede
ca ceilalti sunt nedrepti si se vor indeparta de grup. Problemele apar atunci cand membrii
familiei se coalizeaza si se impart in grupuri: copii vs parinti, barbati vs femei, etc.
Consensul incurajeaza cooperarea si participarea activa. Demonstreaza ca indiferent de
dificultatea problemei, daca insistam, vom gasi o solutie acceptabila pentru toata lumea. Nu
inseamna insa ca vom obtine mereu solutia ideala, ci o alternativa acceptabila. Daca nu
ajungem la un numitor comun, amanam luarea deciziei pana cand gasim o solutie
satisfacatoare pentru toti.
7. Regulile de baza in ceea ce priveste consiliul de familie se vor stabili de intreg grupul.
Exista doua reguli simple care s-au dovedit utile si eficiente. In primul rand, consiliul de
familie este momentul in care toti suntem de acord sa ne respectam pe noi insine si pe ceilalti.
In al doilea rand, fiecare este de acord sa-i ajute pe ceilalti. (Deoarece membrii familiei pot
avea idei diferite despre ceea ce inseamna respectul si ajutorul, este util sa se cada la intelegere
cu privire la definitie. De exemplu: se taca problema, nu persoana; fara umilinte; se vorbeste
pe rand, etc). Aceste reguli devin criterii comportamentale si sunt utile in evitarea unor
capcane uzuale. Daca se ofera o anumita solutie si suna sarcastic, neprietenos, sau aduce a
insulta, persoana care consude adunarea va intreba: „Crezi ca sugestia aceasta este de ajutor?”,
sau „Crezi ca sugestia aceasta este poiliticoasa?”
Conducatoarul discutiei va elimina subiectivitatea raspunsurilor, adresandu-se persoanei careia
i s-a propus sugestia: „ Diane, crezi ca sugestia aceasta iti este utila?”, sau „Diane, te-ai simtit
respectata atunci cand ti s-a sugerat asta?” . Daca Diane este intrebata in mod direct, ea are
ocazia sa spuna cum a perceput sugestia. Perceptia destinatarului este mult mai importanta
decat cea a unui observator.
8. Parintii trebuie sa evite sa vorbeasca prea mult.
De obiecei parintii se grabesc sa ofere solutii. Abtinerea ofera si altora posibilitatea sa-si
formuleze si sa impartaseasca parerile.
9. Parintii trebuie sa evite sa sara in ajutorul unuia dintre copii sau sa intrerupa o disputa,
de teama ca ar putea genera un conflict.
Desi la prima vedere, protejarea unui copil pare o idee buna, cel protejat poate resimti asta ca o
lipsa de incredere in abilitatile sale de a rezolva problemele. Se poate simti jugnit de adultul
care incearca sa-l protejeze.
10. Nu va asteptati ca urmarile unei astfel de intalniri sa fie perfecte.
Scopul acestor intalniri este acela de a imbunatati viata de familie, de a comunica, de a aprecia
valoarea si unicitatea fiecaruia, de a stabili valorile de urmat, de a coopera, de a impari
responsabilitatea, de a invata sa-i ajutam pe altii, de a construi increderea in sine, de a relationa
cu toti membrii si de a descoperi cat de norocosi suntem ca ne avem unii pe altii.