Relatia parinte -copil

Aţi observat ce se întâmplă cu noi în cazul chiar şi unei mici neînţelegeri cu

părinţii, unei mici supărări pe care ei o au împotriva noastră. In suflet ne apare o
anumită răceală şi uscăciune, şi ne vine greu să credem în noi înşine şi să-i iubim
pe ceilalţi.
Dacă conflictul cu părinţii este serios şi de durată, devenim nişte oameni cu
adevărat nefericiţi, cădem în depresie, iar dacă se ajunge la blesteme făţişe ori
subînţelese (fiindcă „mai bine nu te-aş fi născut”, „nu eşti copilul meu”, „dr... să te
ia” sunt de fapt tot blesteme) din partea părinţilor, iar aceste blesteme nu sunt
neîntemeiate, viaţa noastră se transformă într-un infern.
Care este mecanismul după care acţionează această lege nu ştim, dar
Biblia confirmă că ea funcţionează (blestemul mamei strica până la temelie
casele fiilor), şi orice om cu spirit de observaţie se poate convinge de asta din
propria experienţă.
Această lege funcţionează şi în sens invers. Opusul blestemului este
binecuvântarea, atitudinea luminoasă a părinţilor faţă de noi. Când părinţii sunt
mulţumiţi de noi, suntem plini de forţe, sănătoşi şi ne merge bine. „Să
cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”, care este porunca dintâi cu făgăduinţa: „ca
să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”, spune Sfântul Pavel.
De aceea, este extrem de important pentru noi să avem o relaţie cât mai
paşnică şi mai caldă cu părinţii (şi cu bunicii), - dar cât de greu este uneori sa
păstrezi o relaţie bună cu părinţii, mai ales dacă locuim cu ei!
Ei nu ne înţeleg, nu vor să ne asculte, nu ne cred. Sunt prea indiferenţi faţă
de noi sau prea cicălitori şi pretenţioşi. Adeseori ne cer să tăcem nu ceea ce vrem
noi, ci ceea ce vor ei, şi atentează chiar şi la dreptul nostru de a ne alege
prietenii, tovarăşul de viaţă şi profesia.
Există părinţi care pun întrebări doar ca să ne desfiinţeze răspunsurile,
arătând că nu facem nimic cum trebuie şi, în general, nu suntem buni de
nimic. Oare nu înţeleg cât de importante sunt pentru noi cuvintele lor, ce uriaşă
înrâurire au ele asupra noastră?

1
 Şi dacă ne spun tot timpul cât de rău o să ne meargă, oare nu este
limpede că după asemenea sugestionări ne va fi mult mai greu să ne clădim
un viitor fericit?
Ce, vor să fim nefericiţi?
De ce nu ne dau curaj, de ce nu ne insuflă, dimpotrivă, încredere în
propriile forţe? Că doar nu este deloc greu!
Adeseori, părinţii pretind de la copil ceea ce nu i-au dat, ceea ce nu au
educat în el. Cum se poate să nu-i spui fiicei toată viaţa ta nici o vorbă bună,
iar pe urmă să ridici pretenţii: „De ce eşti aşa de rece?”?
Cum de nu înţeleg că toată problema este în ei, părinti şi că tandreţea
lor faţă de copil este mult mai importantă decât tandreţea lui faţă de el?
Fiindcă el n-are de unde să înveţe să fie tandru dacă ei nu vor fi tandri
cu el.
Cam în jumătate din familiile pe care le cunosc eu relaţia dintre copii şi
părinţi este tensionată. Mamele pur şi simplu îşi distrug fiicele, pentru că
altfel nu poţi să spui. Nici soarta fiilor nu este mai uşoară...
Cum să rabzi toate astea? Cum să le înţelegi? Poţi, oare, să schimbi
ceva? Nu trebuie să credem că dacă nu putem fugi de acasă situaţia nu
poate fi schimbată.
Când un om matur, inteligent, ajunge într-o situaţie grea, în majoritatea
cazurilor o rezolvă nu fugind, ci schimbându-şi propria atitudine faţă de
situaţia respectivă. Făcând eforturi ca să se schimbe, orice om poate
influenţa în bine relaţia sa cu părinţii, deşi nimeni nu spune că o să fie uşor
şi că succesul e garantat.
Primul pas spre rezolvarea problemei e înţelegerea și înțelepciunea
părintelui, de a vedea binele în primul rând, și nu răul, de a avea încredere
în propriul copil, de a îl sprijini si de a-i sugera încrederea în sine, pentru că
de asta are nevoie un copil adult ca să pornească cu încredere în propria sa
viață, pentru care s-a născut.
GUERLAINKisskiss Tender Matte 880
Copilul creşte şi evoluează, respectiv, atitudinea faţă de copil trebuie să se
schimbe în ceea ce priveşte regulile, limitele sau consecinţele. Odată cu înaintarea în
2
vârstă, copilul are nevoie de mai multă libertate pentru a învăța să se descurce de
sinestătător, pentru a se dezvolta ca personalitate integră, pentru că părintele nu îl va
putea proteja sau să fie mereu lângă el, și asta pe termen lung va avea repercursiuni și
tot copulul va suferi.
Dacă la adulţi există o piramidă a nevoilor, astfel încât nevoile fiziologice sunt la
bază, urmate apoi de cele de securitate şi cele de apartenenţă la un grup, fie el familie,
serviciu, grup de prieteni, apoi urmate spre vârful piramidei de respectul de sine şi
realizarea de sine, la copil această piramidă se transformă într-un tot unitar, pentru că
acesta are nevoie să i se satisfacă toate necesitățile concomitent şi nu ierarhic.

Dacă un copil va resimți o mare parte din copilărie o lipsă – referitoare la primele 4
nivele ale nevoilor umane – acea lipsă, deși va dispărea la un moment dat, îl va afecta pe
parcursul întregii vieți. De exemplu, copilul care nu a avut securitate emoțională,
stabilitate, provenit dintr-o familie destrămată în care existau des conflicte, poate avea
dificultăți în a relaționa, în a forma legături stabile armonioase, în a construi o familie.
La această etapă se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când
copilul vrea să se apuce şi să facă anumite lucruri, cu riscul de a greşi.

3
 Rezultate pozitive: Încurajarea din partea părinţilor la această etapă va dezvolta
copilului sentimentul de siguranţă şi încredere în sine, absolut necesare în viitoarele
situaţii-problemă pe care le poate întâmpina în etapele următoare ale vieții.
Rezultate negative: Dacă părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii,
mai ales prin ridiculizarea unei fapte, de exemplu, ca nu ești constient de situație, sau că
vii târziu acasă, etc. acesta va începe să își pierdă încrederea în propriile decizii și să
devină foarte stresat și nesigur pe el. Și nu cred că există părinți care vor rău propriului
copil, ca să nu poată aibă grijă de el, sa fie stăpân de diverse situații prin care va trece în
viață. Tocmai de aceea trebuie să avem încredere în ei și să să îi sprijinim, chiar dacă
pentru noi este greu ca și părinți. Dar numai așa vom fi liniștiți, când ei vor rămâne
singuri si von ști că am lăsat în urma noastră un copil sănătos si psihic si fizic. Asta este
cea mai mare bucurie pentru un părinte care vrea binele copilului său. Nu putem să fim
mereu cu ei, să îî protejăm pentru ca asta nu se poate la infinit, trebuie să le oferim
ocazia de a se descoperi singuri si sa îi sprijinim, noi ca părinți în deciziile pe care le iau
pe parcursul vieții.
Faptul că avem încredere în propriile lor decizii, hotărâri, nu înseamnă că îî
pierdem sau că numai au nevoie de noi, din contră simt nevoia de a avea grijă singuri de
propria persoană, ceea ce ar trebui să ne facă să fim mândri, că am crescut un copil care
poate să fie stabil pe picioarele lui, cu sprijinul nostru din umbra sau atunci când au
nevoie de noi.
Educaţia rigidă poate induce obedienţa copilului la adresa părintelui sau, din
contră, o permanentă stare de nemulțumire. Neavând dreptul de a decide nimic pentru
el, copilul învaţă că nu are control asupra vieţii lui.
În general, în educaţia autoritară, părinţii sunt interesaţi mai mult de impunerea
regulilor şi de respectarea lor de către copii şi mai puţin de a construi o relaţie adevărată
cu ei. Regulile nu sunt niciodată negociate, nu sunt flexibile sau stabilite de comun
acord, ci sunt impuse de către părinţi.
Părinţii rigizi nu se dau în lături de la a-şi înjosi şi umili copilul. Replici de genul
“Ce prost eşti!”, “Ţi-am spus eu că nu eşti în stare să ai grijă de tine!” sunt auzite de
copil fie acasă, fie pe stradă.
Mai mult, o serie de cercetări au arătat că, dintre toate emoţiile negative, cea care
ne afectează cel mai mult la nivel cerebral este umilinţa. Ea este percepută mai negativ
decât furia şi mai intens decât bucuria.
În realitate, acest mod de adresare reprezintă forme de abuz emoţional şi verbal la
adresa copilului, cu efecte devastatoare pe termen lung asupra stimei lui de sine și pe
parcursul vieții va fi o trauma pentru el. Crescuţi într-un mediu în care regulile sunt mai

4
importante decât orice, aceşti copii, cel mai adesea abuzaţi verbal şi emoţional, nu se
simt iubiţi şi acceptaţi de părinţi.
Nu trebuie uitat că părinţii sunt un model pentru copil. Iar dacă mama sau tata îl
umilesc şi îl lovesc, cel mic învaţă, la rândul său, acelaşi tip de comportament agresiv.
Ba mai mult, apelul la pedepse creşte furia copilului, pentru că acesta realizează că este
rănit intenţionat de acele persoane care ar trebui să îl susţină şi să îl îndrume.
Ce face diferenta intre un parinte autoritar si un parinte care disciplineaza si aplica
regulile consecvent (care poate, la un moment dat, devine chiar un pic rigid) este
componenta de caldura si raceala.
Parintii autoritari nu sunt tandri, calzi si afectuosi cu copiii lor. Ei pot fi, uneori,
destul de corecti in disciplinare, dar lipseste componenta de tandrete, de alintat,
pupaceala. Acesti parinti nu stiu uneori nici cum sa se joace cu copiii lor, pentru ca sunt
incapabili sa intre in acea stare emotionala pe care o presupune jocul, ludicul. Adesea,
acesti parinti nu obisnuiesc nici sa-si gratulaze, să își felicite copiii fara niciun fel de
motiv, pentru ca ei cred ca pentru a primi o recompensa, copilul trebuie sa o merite.
(cam asa gandesc: “Nu il laud si ii transmit un mesaj pozitiv doar asa, pentru ca i se urca
la cap”).
In cazul parintelui autoritar, o transformare peste noapte intr-un parinte corect si care
disciplineaza ca la carte nu se poate realiza decat cu sprijin, pentru ca are nevoie de schimbari
semnificative la nivel de convingeri de parenting si de imbunatatiri semnificative la nivel de
identificare, recunoastere si exprimare emotionala.
Ce riscuri pentru sănătate au copiii care sunt controlați în exces de părinți
Controlul excesiv al părinților asupra copiilor duce la un interes scăzut pentru
viață, la alegeri proaste și la obezitate. Un copil nu se naște doar cu nevoi de bază, ci și
cu nevoia de a avea un cuvânt de spus în privința propriei vieți, de a lua decizii pentru a-
și împlini nevoile. Când îi controlăm în exces pentru a face ce vrem noi, giroscopul o ia
razna. Ce se întâmplă cu ea depinde de personalitatea copilului și de specificul situației.
Unii devin violenți. Alții nu învață niciodată să ia propriile decizii. Nu știu decât să-și
mulțumească părinții. Nu știu ce să facă atunci când se plictisesc ori când nu mai
primesc ordine cum să facă. Nu au răbdare. Se pierd si ce e mai grav pot avea probleme
psihice, pentru că se simt inchiși, si lăasți liber doar la voia altora.

Abuzul emoţional
Este un comportament intenţionat al unui adult lipsit de căldură afectivă, care
jigneşte, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, în momente
semnificative sau repetat, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea şi echilibrul emoţional.

5
 Abuzul emoţional reprezintă:
ˆ respingerea copilului ca fiinţă (ești incompetent, etc.);
ˆ „călirea”, prin reguli stricte, fără drept de negociere (nu ai voie să…,);
ˆ înfricoşarea copilului, prin izolare, închizându-l in spatii întunecoase, făcându-l
să aştepte cu încordare, dezamăgindu-l, minţindu-l, blamându-l;
ˆ ameninţarea cu diverse (mă imbolnăvești, nu îți pasă de nimic, etc);
ˆ abordarea copilului cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli;
ˆ comunicare într-o manieră neclară, prea încărcată, sau insensibilă;
ˆ atitudinea autoritară, dominatoare (dacă faci asta, poti să îmi faci rău mie…);
ˆ îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independenţa
copilului;
ˆ supunerea la practici ciudate (de exemplu: să stea cu mâinile ridicate timp de 30
min., să spele repetat o suprafață curată); Toate aceste forme de abuz au o componentă
emoţională.
Abuzul emoțional se desfășoară sub 2 categorii:
Semne comportamentale:
ˆ neputință și eşec permanent (care-i confirmă copilului „nu pot”, „nu sunt bun de
nimic”);
ˆ manifestări agresive, iritabilitate;
ˆ inhibare;
ˆ dificultăţi de adaptare (refuzul de a merge la grădiniţă sau fobie şcolară) şi
dificultăţi de comunicare;
ˆ nu ştie să se joace potrivit și să se exprime prin joc.

Semne emoţionale:

ˆ stimă redusă de sine;

ˆ timiditate;
ˆ sentimente de vinovăţie;
ˆ interiorizare/ izolare;
ˆ neîncredere în sine;
ˆ tristețe;
ˆ frică neclară:
ˆ agresiv cu sine și ceilalți.

6
 Consecinţele abuzului în plan emoţional:
ˆ întârzie dezvoltarea maturizării emoţionale şi a capacităţii de înțelegere a stărilor
emoționale ale altora;
ˆ anxietate de separare sau de anticipare, inclusiv la vârsta adultă.

Consecinţele abuzului emoţional în plan social:

ˆ fugă de acasă;
ˆ acte antisociale;
ˆ dificultăţi de adaptare durabile într-un mediu nou (familie adoptivă, grădiniţă,
şcoală, locul de muncă etc);
ˆ lipsă de iniţiativă, de creativitate, de independență.
Ce să facă un părinte dacă se regăsește în această categorie?
Copilul este oglindă ta, a părintelui. Ceea ce sădești în el, asta va rodi.
Dacă mediul pe care i-l oferi acasă este unul toxic, descurajant și autocratic,
bazat pe luptă sau demisionare, pe critică și pedepse, atunci în el va rodi
teamă, complexul de inferioritate, vinovăția, incapacitatea de a-și exprimă
curajul și iubirea într-o lume plină de necunoscut și imprevizibil.
În schimb, într-o atmosfera democratică, bazată pe înțelegere, egalitate și
respect reciproc, copilul se va dezvoltă în echilibru și armonie cu sine și
societatea în care trăiește. Încurajarea este unul dintre cele mai bune
stimulente pentru dezvoltarea și sănătatea sa emoțională. Ține cont că 90%
din educația eficientă se face prin încurajare, nu prin critică, amenințări,
pedepse, bătăi!

Pentru a reuși în viață și a se dezvolta armonios, învață să-i cultivi

copilului cei 4 C:
Nevoia de a se simți CAPABIL – cam tot ce este necesar pentru a avea
succes și pentru a influența ceea ce mi se întâmplă;
Nevoia de a simți că el CONTEAZĂ – că poate contribui în moduri
semnificative și este util familiei sale și celor din jur;
Nevoia de a simți că are CURAJ – poate încerca lucruri noi, este rezilient și
învață din greșelile sale fără frica de ridicol sau blamare;

7
 Nevoia de a se simți CONECTAT – este conectat la familia sa; simte că îi
aparține.
Ajută-ți copilul să se simtă CONECTAT, oferă-i momente de afecțiune și
tandrețe reciprocă, de zâmbete și îmbrățișări chiar și atunci când ai lipsit foarte
puțîn din preajma sa, acordă atenție pozitivă lucrurilor pe care le face, caută și
recunoaște-i aptitudinile și punctele forte, petreceți cât mai mult timp împreună, fie
că luați masa în familie, fie că mergeți în excursii sau scurte plimbări, luați
deciziile împreună, lăsați-l să contribuie la sarcinile și responsabilitățile casei, în
funcție de abilitățile pe care le are.
Ajută-ți copilul să se simtă CAPABIL, concenteaza-te asupra eforturilor și
nu asupra rezultatelor, pune în evidență ceea ce a făcut bine la teste/examene
sau în viață de zi cu zi, lasă-l să aleagă singur să facă ceea ce îi place și să îți
vorbească despre asta, oferă-i apreciere pentru lucrurile pe care le face și
încurajează-i autonomia.
Ajută-ți copilul să resimtă CONTAREA, permite-i să își aducă contribuția în
familie prin atribuirea unor roluri sau sarcini, prin ajutorul oferit comunității sau
prietenilor, prin aprecieri și complimente în cadrul întâlnirilor de familie, prin
gesturi și vorbe care să denote că prezența lor îi bucură pe ceilalți.
Ajută-ți copilul să își dezvolte CURAJUL, renunță la a mai face comparații,
evită criticismul și minciuna. Susține-l atunci când întâmpină greutăți în realizarea
unei sarcini, ajută-l să găsească aspectele pozitive dintr-o experiență neplăcută,
fii un exemplu de curaj pentru el arătându-i că poți merge înainte chiar și atunci
când îți este greu. De asemenea, evita ajutorul care handicapează: să te faci că
nu vezi comportamentele nepotrivite și să nu iei atitudine, să faci în mod regulat
pentru copil ceea ce el este în stare să facă și singur, să-l faci “scăpat” de la
consecințe inconfortabile ale propriului comportament.
Pentru a-ți ușura viața, este mai bine să începi să accepți că acum, ca
adult, ai păreri diferite în legătură cu gestionarea banilor, sănătatea sau alegerile
care țin de stilul de viață. Că veniți din generații diferite și aveți mentalități diferite.
Și, la fel cum te aștepți ca ei să îți respecte deciziile, oricât de greu sună, trebuie,
la rândul tău, să le respecți pe ale lor.

8
 Desigur, uneori te compătimeşti foarte mult pe tine însuţi şi, pe de o parte,
ai de ce, dar pe de alta autocompătimirea nu face decât să înrăutăţească
lucrurile. Ea este mai vătămătoare decât însăşi cauza care o provoacă.
Pe lângă asta, autocompătimirea, ca orice gând ce provoacă durere, minte
atunci când spune că ai pornit în viaţă cu un mare handicap faţă de copiii
părinţilor buni şi înţelepţi, în primul rând, unde sunt părinţii aceia ideali, câţi sunt?
In al doilea rând, având mai puţin într-o privinţă, ai mai mult în alta: începi
mai devreme să înveţi sâ fii de sine stătător, să înveţi să fii stăpân pe propria
viaţă, şi ai mai multe şanse să-L descoperi pe Cel care te iubeşte mai mult decât
părinţii şi poate să te ajute cu mult mai mult. Cum spune împăratul David în
Psaltire, tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit.
Fiecare dramă lasă urme adânci nu numai în sufletul celor ce au luat parte
nemijlocit ia ea, ci şi în sufletul copiilor şi nepoţilor acestora.

Există o doză ideală de control?

E firesc, dacă ai ajuns până aici, să-ți pui această întrebare. Ideea este că
atunci când îi facem pe copii să se simtă neputincioși, forțându-i să se supună
voinței noastre, generăm adesea o mânie puternică și, doar pentru că această
mânie nu poate fi exprimată pe moment, nu înseamnă că ea dispare.

„Datoria noastră este să controlăm modul în care îi ajutăm pe copii să

preia ei înșiși controlul asupra propriei vieți. Scopul nostru este să-i înzestrăm cu
abilități, nu să-i determinăm să se conformeze, iar metodele sunt bazate mai
degrabă pe respect, decât pe constrângere“, concluzionează Alfie Kohn în cartea
Parenting necondiționat, care vă oferă resurse practice pentru a crește copii
sănătoși din punct de vedere fizic și psihic.

9
 Care este cauza faptului că relaţia cu părinţii îţi aduce atâtea amărăciuni? In
majoritatea cazurilor, cauzele sunt două:
1. Părinţii tăi nu ştiu să iubească cu adevărat.
2. Tu nu ştii să iubeşti cu adevărat.
Să examinăm mai amănunţit cauzele acestea.
Primul factor: părinţii nu ştiu să iubească cu adevărat.
Dacă părinţii nu ştiu să iubească, asta se reflectă în primul rând asupra
relaţiei dintre ei: apar conflicte, certuri, si urmează divorţul. Iar dacă nici nu au fost
căsătoriţi, acesta este deja, în cele mai multe cazuri, un semn al nepriceperii de a
iubi.
Fiecare rană pe care şi-o fac unul celuilalt este o rană şi pentru tine, ca si
copil - şi dacă se despart, atunci, oricât ar dori, nu pot să-ţi dea acea plinătate a
dragostei şi acel exemplu de viată familială sănătoasă care îti sunt atât de
necesare.
Indiferent că s-au despărţit sau nu, nepriceperea lor de a iubi influenţează
comunicarea lor cu tine. Insuficientă înţelegere, nerăbdare, cruzime şi egoism pot
manifesta şi acei părinţi care se consideră foarte iubitori. In realitate, sentimente
puternice nu înseamnă întotdeauna iubire puternică. Iubirea poate fi autentică,
dar poate fi şi stupidă, şi egoist, te vor mereu lângă ei.
Al doilea factor: tu nu ştii să iubeşti.
Dacă ai 20 de ani sau mai puţin/ mai mult, nu eşti vinovat că nu ştii să
iubeşti, fiindcă „aşchia nu sare departe de trunchi”, dar asta nu înseamnă că
merită să-ţi ascunzi de tine însuţi problemele. Dacă nu vezi problema, nu o poţi
rezolva.
Aşa că, vezi, şi tu eşti egoist - şi, cel mai degrabă, eşti mai egoist faţă de
părinţi decât sunt ei faţă de tine. In frageda copilărie, nefacând decât să primim
de la părinţi fară să dăm, ne obişnuim să credem că părinţii ne sunt datori.
„Contorul” nostru monitorizează cu scrupulozitate tot ce nu ne-au dat, fără să
măsoare cât ne dau ei în fiecare zi.

10
 Nu observăm că le suntem datori deja o „sumă” astronomică, pe care e
timpul să începem să le-o plătim dacă vrem s-o plătim măcar cât de cât, fiindcă
deplin nu o vom plăti niciodată, nu vom reuşi.
Nici tu nu ai suficientă răbdare şi înţelegere faţă de părinţi. Ai dat atenţie
faptului că majoritatea conflictelor voastre sunt, totuşi, pe tema a ceea ce e mai
bine pentru tine?
Poate că părinţii tăi sunt egoişti şi n-au dreptate în anumite privinţe, dar,
totuşi, de obicei îşi fac griji pentru interesele tale, pentru fericirea ta, mai mult
decât îţi faci tu griji pentru bunăstarea lor.
De pildă, vă certaţi din cauză ca vii prea târziu seara acasă şi ei se tem că
poţi să păţeşti ceva din pricina asta, nu că mama se scoală prea de dimineaţă ca
să vă pregătească vouă micul dejun şi să ajungă la timp şi la serviciu, la capătul
celălalt al oraşului, încât oboseşte prea tare şi sănătatea ei se deteriorează.
Te-ai pus vreodată în locul părinţilor? Te-ai gândit că în anumite situaţii
pretenţiile lor, chiar dacă sunt exprimate într-o formă dură, vin din dragoste, nu
din egoism?
Inchipuie-ţi că eşti în locul lor: iubindu-ţi copilul, cum te-ai purta cu el?..
Dacă îţi vei examina atent şi cinstit relaţia cu părinţii, vei vedea, cel mai
degrabă, că ambii factori sunt implicaţi. Nici tu, nici părinţii tăi nu ştiţi încă să iubiţi
cu adevărat, iar în anumite probleme pur şi simplu nu aveţi în suficientă măsură
deprinderea de a comunica, bune maniere.
Aşadar, pentru a îmbunătăţi relaţia trebuie să învăţaţi să vă înţelegeţi şi să
vă iubiţi.
De unde trebuie început ?
Fireşte, cel mai uşor ar fi ca părinţii să înceapă să se schimbe. Ei ne
influenţează mai uşor pe noi decât noi pe ei. Da, ar fi bine dacă părinţii ar ajunge
singuri, cumva, la înţelegerea necesităţii schimbărilor. Din păcate, cel mai
degrabă nu vei reuşi să-i faci să înţeleagă asta. De ce?
Fiindcă omul este capabil să accepte anumite adevăruri nepreţuite doar în
momente aparte din viaţa sa. Şi informaţia cuprinsă în această carte nu va fi
aplicată de toţi cei care o vor citi, ci doar de cei în a căror viaţă a sosit un moment

11
atât de aparte, încât nu mai vor să trăiască la fel ca înainte, sunt gata să-şi
revizuiască viaţa şi să facă un pas în sus pe scara către o viaţă nouă, mai bună.
Străduieşte-te cât mai des, mai ales în situaţiile conflictuale, să te pui în
locul lor. Fără asta este greu să-l înţelegi pe om şi să ieşi dintre hotarele strâmte
ale percepţiei tale mărginite, egoiste
La fel e şi cu părinţii tăi. Greu de crezut ca vor accepta să-i înveţe
cineva - cu atât mai mult tu - cum trebuie să trăiască. Ei cred, în mod naiv,
că dacă te ascultă îşi vor ştirbi autoritatea de care se bucură în ochii tăi şi
că atunci le va fi mai greu să te influenţeze, scăpându-te de diferite pericole.
De aceea, calea care ne rămâne e una singură: să influenţăm acela dintre
cei doi factori cu care ne este mai uşor s-o facem. „începe cu tine însuţi” - iată
principiul general al îmbunătăţirii oricărei relaţii.
Vreau să spun că noi înşine trebuie să învăţăm să ne iubim părinţii. Acesta
pare un lucru nefiresc, anormal: copilul trebuie să devină mai responsabil, într-un
anumit sens mai matur decât mama şi tatăl lui.
De fapt, cum se întâmplă adeseori în viaţă, copilul îi mântuieşte pe părinţi.
Indiferent câţi ani ar avea el, 15 sau 35, e mai tânăr decât părinţii săi, şi de aceea
este mai puţin încătuşat de stereotipuri de gândire şi comportament. El simte mai
acut lipsurile din relaţia sa cu părinţii şi îi este mai uşor să accepte posibilitatea
schimbărilor.
De aceea, dacă eşti gata să acţionezi în propriul interes şi în interesul
părinţilor tăi, acţionează. In mâinile tale se află mai mult de jumătate din succes.
In primul rând, îţi stă în putere să înveţi să-ţi iubeşti părinţii şi să excluzi astfel
factorul al doilea. in al doilea rând, dragostea naşte dragoste, şi astfel - prin
dragoste, nu prin vorbe - vei putea să influenţezi dragostea părinţilor faţă de tine.
Nu se ştie în ce măsură poţi reuşi, dar un lucru este indiscutabil: nici o strădanie
sinceră pe care o vei depune nu va fi în zadar.
Vrei să fii independent ca un adult? Asumă-ţi răspunderea, inclusiv pentru
partea materială a vieţii în comun. Lucrează, adu bani în casă. Dacă nu faci asta,
nu te fa că eşti de sine stătător.

12
 Părinții toxici sunt cei ce transformă mediul familial într-o “seră” în care
cresc copii hiperprotejați, incapabili să înfrunte provocările vieții și cu o autostima
extrem de scăzută. Sunt cei care uită că, așa cum plantele au nevoie de apă
pentru a crește, tot astfel și copiii au nevoie de încurajare, adică de
încrederea sinceră în ei, nu în potențialul lor sau în ceea ce ar putea să
devină.
Părinții toxici sunt cei care ajung să transforme metodele de educație într-un
lung șir de experiențe descurajante pentru copii, fie prin impunere, umilințe,
agresivitate, manipulare, fie prin hiperprotectie, suprapermisivitate sau neglijență.
Și, mai ales, aceștia sunt părinții care nu și-au adaptat modelul
parental la realitatea zilei de astăzi, cea democratică, bazată pe
recunoașterea egalitățîi sociale dintre părinte și copil și pe respectul
reciproc. Ei au rămas angrenați în modelul tradițional de educație sau sunt
confuzi și ezitanți.
Acești părinți oscilează, de obicei, între două extreme pe cât de
greșite, pe atât de periculoase pentru dezvoltarea psiho-emoțională a
copilului: fermitate – prin impunerea voinței asupra copilului, ceea ce îi violează
acestuia respectul și stimă față de propria persoană, trezindu-i sentimente de
rebeliune, furie, și permisivitate – prin comportamente extrem de indulgente,
care violează respectul față de ei înșiși, producând copii tiranici și anarhie în casă
și la școală.

Copilul crescut sub influența unui părinte rigid va tinde să asocieze

dragostea cu suferința, să cadă în relații de dependență, să trăiască cu
sentimente de vinovăție, neputință, insecuritate, neîncredere în sine și să
dezvolte complexe de inferioritate.

13
 În ceea ce îi privește pe părinți, aceștia pot oscila între mai multe
profile de părinți rigizi, afectând astfel creșterea și sănătatea psiho-
emoțională a copilului:
Controlorul sau protectorul – cel care trebuie să știe tot timpul ce se
întâmplă în viața copilului, începând de la ceea ce mănâcă și orice acțiune pe
care acesta o întreprinde și chiar până la verificarea mesajelor de pe telefon ori
citirea jurnalului; cel care devine hiperprotectiv cu copiii și nu le lasă libertatea de
exprimare (ex: nu va lăsa copilul să iasă, împreună cu prietenii, să se plimbe cu
bicicleta, de frică să nu aibă vreun accident – copilul va capătă astfel un
sentiment de nesiguranță și nu își va dezvoltă propria autonomie).
Exigentul – cel care are așteptări foarte mari în ceea ce privește rezultatele
școlare are copilului, punând foarte multă presiune pe acesta. Drept urmare,
copilul va crește cu o stimă scăzută de sine, uneori dezvoltând o dependență față
de părinți, din moment ce ajunge să creadă despre sine că este o persoană
incapabilă și mediocră. De asemenea, va fi adultul de mâine care dacă nu va
excela în tot, se va simți respins și va consumă multă energie încercând să
demonstreze contrariul.
“Arogatorul” de merite – cel care încearcă să-și trăiască visele și
împlinirile prin intermediul copilului. El caută să se simtă realizat și să își satisfacă
nevoia de recunoaștere prin intermediul copilului pe care îl percepe că o extensie
a să.
Agresivul – cel care tinde să fie foarte dominant și se folosește de dovezi
de dispreț, sarcasm și agresiune fizică pentru a obține ceea ce își dorește. Totuși,
din când în când, se arată afectuos, mai ales când există posibilitatea de
abandon din partea copilului. La rândul sau, copilul va învață să nu-l contrarieze,
să nu se manifeste și să nu își apere interesele atunci când interacționează cu
alte persoane. Este probabil că la vârstă adultă, acesta să își aleagă un partener
cu probleme de agresivitate.
Manipulatorul – cel care prezintă realitatea după bunul plac. Acest tip este
foarte dăunător deoarece “vinde” copilului o realitate care există doar în mintea
lui, aceea care îl avantajează pe el. Obișnuiește să aibă un astfel de

14
comportament și cu alte persoane, fiind expert în detectarea slăbiciunilor celorlalți
pentru a-și atinge scopul, nu se oprește până nu obține ceea ce dorește și are o
mare nevoie de control.
Distantul – cel care nu oferă afecțiune și nici nu apreciază afecțiunea
primită de la copil. Copilul va crește fără să primească iubire și nici nu va oferi la
maturitate, din moment ce este respins. Golul emoțional este foarte dăunător
pentru copil deoarece la vârstă adultă va duce la dificultăți în relaționare și la
sentimente de vinovăție atunci când se va simți fericit, din moment ce a fost făcut
să creadă că nu are dreptul la fericire.
Neglijentul – cel care este lipsit de interes și implicare în creșterea copilului
sau cel care alocă prea mult timp job-ului sau altor tipuri de activități, în
detrimentul petrecerii timpului cu copilul. Această neglijență va conduce inevitabil
la un gol emoțional, adaptabilitate deficitară, conectare și relații sociale precare,
dependență de părinți la vârstă adultă și eșec repetat, cauzat de lipsa încrederii în
sine.

Cum recunoșți că ceva din modul în care te cresc părinții nu e ok?

Educația autocratică, bazată pe lupta de putere, impunere, control,
subordonare, pedepsire, supunere, pedepse și recompense reprezintă
astăzi o metodă depășită de educație, cu efecte devastatoare atât pentru
tine, cât și pentru părinte: tu – cel neînțeles și abuzat, părintele – cel
disprețuit și înfrânt.
Așadar, lipsa unui climat de egalitate socială și democratică în familie,
unde fiecare membru are dreptul la propria alegere și responsabilitatea
consecințelor și deciziilor sale, unde sunteți toți egali și fiecare aveți un cuvânt de
spus în rezolvarea problemelor de familie, unde cu toții aveți dreptul să fiți
ascultați și să participați la luarea deciziilor, indică existența unei direcții
greșite de educație și comportament parental.

15
 Cum supraviețuieșți unei familii disfuncționale?
În cazul în care te identifici cu o astfel de situație, este important să ieși din
cercul toxic creat în familie și să îți reevaluezi bagajul emoțional care ți-a modelat
stilul vieții, adică modul în care astăzi gândești, simți și acționezi.
Tu nu ești vinovat pentru ceea ce ai trăit în copilărie și pentru mediul toxic în
care ai fost crescut. Deși nu ai fost învățat să te simți apreciat, iubit și respectat
pentru ceea ce eșți, poți găsi un scop prin a folosi toate abilitățile pentru a-ți
schimba stilul vieții și a-ți transcede limitele prin educație și psihoterapie. Astăzi,
mai important decât ceea ce ai, este ce faci cu ce ai. Ieși din cercul toxic. Rupe
tiparele de gândire și comportament învățate acasă și înlocuiește-le cu alte noi.
Depășește-ți sentimentele de nesiguranță, inferioritate și dezvoltă sentimente mai
profunde de conectare. Redirecționează-ți energia și dorința de semnificație în
domenii mai benefice din punct de vedere social.

Evită luptele de putere

Te cerți mereu cu ai tăi, de când te știi, în legătură cu stilul tău vestimentar.
Te afectează faptul că ai vrea să facă niște schimbări în viața lor, benefice pentru
ei și poate și pentru voi, ca sistem familial. Te irită faptul că uneori sunt un pic
băgăcioși sau își dau cu părerea asupra anumitor lucruri care nu prea îi privesc și
te înfurie de-a dreptul când vezi că susțin un anumit partid politic cu care tu nu
rezonezi.
Încearcă să privești lucrurile detașat și obiectiv. Atunci când încerci să îți
impui punctul de vedere asupra celorlalți, riști să îi superi și să îi deranjezi. Atunci
când îți comunici perspectiva proprie asupra evenimentelor, vorbește din punctul
tău de vedere. O discuție eficientă nu are legătură cu cine are dreptate și cine
greșește. Explică lucrurile calm, fără a te justifica excesiv: “Decizia mea este să
mă mut în altă țară. Știu și înțeleg că este dificil pentru voi și că vedeți lucrurile
diferit, dar este ceea ce simt că trebuie să fac pentru a-mi fi bine”. Le poți cere și
lor părerea, într-o manieră elegantă, pentru a avea mai multe indicii referitoare la
de ce au o părere diferită de a ta. Ai putea să le spui astfel: „Tu ce părere ai?”

16
 Nu lăsa ca relația cu părinții tăi să aibă un impact negativ asupra altor relații
importante. Încearcă să separi mental relația pe care o ai cu părinții tăi de orice
altă relație din viața ta. Părinții nu au dreptul să îți spună cu cine trebuie să ai o
relație sau care este persoana cu care ar trebui să te căsătorești. Dacă ai discuții
tensionate cu ei pe această temă, este posibil să acumulezi tensiune și frustrări
pe care să le reverși, involuntar, asupra partenerului tău de viață. Dacă simți că
se întâmplă asta, comunică deschis cu persoana cu care ești într-o relație,
explică-i situația cu care te confrunți și roagă-l să îți mai atragă delicat atenția
dacă simte că amesteci, fără să vrei, situațiile
Fii tu însuţi, nu visul părinţilor tăi. O problemă a multora dintre noi este
nesepararea de părinţi. Copiii neseparaţi văd în ei înşişi cauza problemelor
părinţilor, iar în părinţi cauza problemelor lor. Da, între noi şi părinţii noştri există o
interdependenţă, dar acesta nu este un destin fatal, nu este un blestem.
Pe măsură ce ne maturizăm, începem să facem ce vrem cu viaţa noastră, şi
trebuie neapărat să ne separăm de părinţi pentru a deveni persoane de sine
stătătoare. Părinţii nu mai au dreptul să ne pedepsească ori să ne dea ordine: ca
atare, în toate chestiunile de principiu trebuie să ne orientăm nu după ceea ce le
place părinţilor, ci după ceea ce considerăm noi înşine că e corect.
Cel mai degrabă, o asemenea abordare nu ne va înstrăina de părinţi, ci va
face relaţia cu ei mai sănătoasă.
Dragă Doamne,
Sunt copilaşul care a rămas uitat în negura durerilor. Când am devenit
conştient că exist, am fost rănit. Nimeni nu m-a auzit când am avut şi eu o durere,
sau o părere de spus. Am crescut înconjurat de inimile goale ale părinţilor. Ura pe
care şi-o proiectau unul asupra celuilalt în final a fost proiectată asupra mea. Am
preluat respingerea lor, am preluat scârba pe care ei o simţeau în sufletele lor.
Am preluat tot tacâmul. Sunt aici. Incă am refuzat să cresc. Am refuzat să trăiesc
în continuare aşa. M-am săturat. Nimic nu mă va face să ies de aici, decât
Hristos. El e singura mea speranţă. M-am închis în mine insumi. Nu am îndrăznit
să spun şi celorlalţi cum mă simt. Când sufăr mi se pare anormal ca ceilalţi să ştie
că eu... sufăr. M-am închis în lumea mea şi, da, am refuzat sa cresc. Am refuzat

17
pe toată lumea care dorea să intre pe teritoriul meu afectiv. Am moştenit dorinţa
de singurătate a mamei. Am dorit să mă izolez, să fug de responsabilităţi, să fug
de acest „eu" al meu. Am refuzat să fiu „eu". Mereu am fost „el" sau „ea", si
niciodată „eu". Am refuzat să fiu „eu" copilul suferind, copilul egoist, copilul doritor
de atenţie, copilul indiferent, copilul rănit... copilul care avea nevoie să plângă
toată durerea. Acum n-o pot plânge, încă, poate, refuz s-o plâng sau chiar nu pot
să plâng. Eu, copilul, nu pot plânge ce a fost. Am refuzat să am o mamă alcoolică
şi un tată rău, alcoolic în faţa mea. Am refuzat să fiu acel copil! Şi poate e din vina
mea? Oare eu eram vina? Deşi mintea mea îmi spune că nu eu, simt o mare
durere când zic „vina mea". Deci aşa am gândit.
Ce anormali eram în familie! Tata şi mama nu s-au îmbrăţişat niciodată. Eu
nu-mi aduc aminte. Tata nu s-a preocupat de mine. Am devenit indiferent faţă de
ceilalţi care şi-au proiectat ura lor asupra mea. Rezervorul meu, Bunule Doamne,
de iubire s-a închis. îmi e frică să ofer iubire pentru ca să nu fiu mai apoi
abandonat. Imi este frică să mă apropii de oameni din teama de respingere. Cei
din copilărie m-au subestimat. Mi-au călcat demnitatea. Şi totuşi, eu copilaşul, nu
înţeleg de ce sunt aşa. Nu înţeleg uneori de ce nu pot ajunge la Hristos. Mă
doare! Plânge partea aceea mută în mine. Şi totuşi, îmi e frică să mă arăt aşa
cum sunt. Imi e frică să fiu aşa cum sunt. Aşa cum mă simt eu bine şi bucuros.
Imi e frică să ies, Doamne, la suprafaţă şi să spun că mă doare pentru ca atunci
când o fac, cel de acum din prezent, mă răneşte. Vine şi îmi aduce îndoită durere
şi nu mai rezist aşa. Mă închid cât mai bine aici, să nu ies-de aici, pentru că mi-e
frică. Sunt trădat. Violul mamei m-a închis în interiorul meu. M-a lăsat prizonier
propriilor mele simţiri. Nu pot sparge zidul acestuia. E cam gros. Am evadat
atunci în timpul violului într-o altă lume. Nu ştiu dacă am şi rămas acolo. Atunci
mama mi-a umplut inima de frustrare, de neîncredere, de plăcere şi confuzie. M-a
învăţat de atunci ceea ce ştie acesta de acum. Să se autoabuzeze. Simt uneori
că nu mă pot adapta în preajma persoanelor noi. Senzaţia primă e de respingere.
Mama atunci mi-a transmis că e incapabilă să fie mamă. Mi-am asumat rolul
tatălui sau al mamei. Nu ştiu. Trebuia să am grijă de mama, pentru că era beată.
Nu am fost un copil dorit. Mama mi-a zis că de mică nu dorea să se fi născut şi că

18
a făcut avorturi. Nu am fost un copil dorit de dânsa, deşi o parte din ea cerea
împlinirea femeii prin copii. M-a abandonat de multe ori şi mi-a trădat încrederea.
Nu putea să ţină un secret pe care eu îl ziceam. Totdeauna trebuia să ştie şi
vecinul. Când mi-am dat seama era prea târziu. Mă întreb, Doamne: am primit
sentimentul, dorinţa ei de izolare, de fugă de lumea aceasta, de a înfrunta lumea,
dar oare câte şi câte am mai preluat?
La mine, o relaţie nu se poate întemeia sută la sută pe încredere. Simt că în
ceilalţi nu am încredere, decât ceilalţi să aibă încredere în mine. Mă simt nepreţuit
şi lipsit de dragoste. Nu m-au preţuit părinţii mei ca fiind un dar de la Tine. Mă
întreb dacă în cazul incestului, eu sunt de vină.
Nu sunt de vina eu! Dar durerea pe care o simt îmi spune că eu aşa am
crezut. Un rezultat evident a fost confuzia identităţii. Nu am mai ştiut ce sunt: fată
sau băiat. Eu nu înţeleg diferenţa dintre dragoste şi sex. Dragostea pentru mine
reprezintă momentul incestului. Aşa m-a înzestrat mama mea. Dorinţa de a simţi
dragoste din partea părinţilor e de fapt sexul din toate colţurile internetului. Asta e
durerea mea! Am tot evitat să mă gândesc la incest. M-am aruncat în „arta"
învăţatului, a studiului, dar fără folos. Fantasma m-a urmărit până când am ajuns
să scriu despre ea. Incă urăsc. Incă o privesc cu ură Doamne, încă n-au dispărut
resentimentele... Tu binecuvântează, Doamne, pe cea care nu m-a înţeles. Ma
consider neînţeles de ceilalţi, mă consider diferit, total diferit de restul oamenilor.
M-am închis în mine şi am ales să fiu rob durerilor decât să le trăiesc cu Tine.
Doamne, miluieşte... şi iartă-mă pentru toate rănile pe care Ţi le-am
provocat. Cât ai suferit Tu, Hristoase, când eu am fost abuzat şi nu numai...
Copilaşul rănit
Dragul meu Băiat,
Acum, dacă-ţi plângi durerea şi spui lucrurilor pe nume, pui început bun
vindecării. Vindecarea o lucrează Domnul în noi, iar al nostru este să ne asumăm
ce am lăsat deoparte, ce am negat şi, mai ales, să ne răstignim pornirile de a ne
folosi de păcat pentru a ne înăbuşi durerea.
Da, Copilul din tine are dreptate, tu, cel care eşti acum, nu-l înţelegi. Tu ai
ales să te mângâi de lipsa de iubire folosind colţurile, cotloanele internetului. Dar

19
el, copilul, cel abuzat şi violat, e acolo şi plânge, şi e singur. Tu ai primit
„bomboane" şi alte „dulciuri" de la păcat pentru ca să poţi face faţă durerii sau să
fugi de ea. Dar el, copilul, cum minunat spui, a rămas cu gustul incestului în locul
dragostei! Copilul trăieşte mereu acel amestec de dezgust, frică, plăcere, oroare,
vinovăţie. .. El îl doreşte pe Hristos şi mângâierea Lui, dar cel mare se simte
stânjenit în faţa Domnului pentru că ar trebui să renunţe la plăcerea care-l face să
uite durerea, inclusiv plăcerea de a i se face dreptate, aşa cum îşi imaginează el:
prin răzbunare...
Acum, dragul meu Băiat, va trebui să te sileşti din toate puterile să faci ce-ţi
cere Domnul, indiferent ce simţi- O vreme. Simţirea ta e captată, captivată,
fascinată de plăcerea „compensatoare" a păcatului şi ai nevoie de o rupere, de o
dezrobire a ei prin lucrarea poruncilor. Da, nu vei fi fericit în acea perioadă, vei
suferi chiar, dar va fi o suferinţă spre naştere. Pe când, de vei face ce-ţi face
plăcere, îţi va fi mai „uşor" cât durează plăcerea, dar nu vei fi fericit, ci din ce în ce
mai nefericit, pentru că vei fi împins să devii şi tu „violator".
Ai nevoie să crezi că Dumnezeu te iubeşte şi că ascultându-L pe El ajungi
la Bucurie şi Viaţă. Credinţa va naşte cunoaşterea de care ai nevoie şi din acea
cunoaştere vei trăi experienţa dragostei şi a bucuriei. Acum tu crezi că trecutul
tău te condamnă la păcat şi această credinţă naşte cunoaşterea păcatului. Dar e
minciuna vrăjmaşului întrupată într-o lege a psihismului căzut şi rănit de păcat. E
minciună şi o putem demasca şi şterge din memoria noastră. Ştiu că e greu ce
spun, dar dacă vei fi ascultător şi vei face ce-ţi cere duhovnicul şi ce te învaţă şi
Seminarul, vei birui!
Nu te baza pe ce simţi, nu deveni rob plăcerii, dar nu dispreţui plăcerile
binecuvântate de Dumnezeu. Aici e înţelepciunea: să refuzi plăcerea de a „gusta
" o imagine neruşinată, de exemplu, şi să-ţi oferi plăcerea sănătoasă de a înota,
de a alerga, de a desena sau cânta... Prin mătănii şi închinăciuni vei îndepărta
ispita, iar prin aceste plăceri curate vei întări puterea trupului în viaţă curată.
Cu nădejde că înţelegi ce spun şi cu rugăciune,

20
21
 Ce putem face pentru a ne iubi părinţii cu adevărat? Putem face multe.
1. Ia-i pe părinţii tăi aşa cum sunt, cu toate neajunsurile lor.
Mi-a rămas adânc întipărită în memorie discuţia cu un băiat, Ruslan, dintr-
un orfelinat. Deşi avea numai 15 ani, văzuse atât de multe în viaţa lui, încât cu
privire la anumite lucruri importante avea din proprie experienţă informaţii corecte
şi profunde, gândind ca un bărbat matur. De altfel, nici ca forţă fizică nu era mai
prejos decât mulţi bărbaţi.
La fel ca majoritatea prietenilor lui din orfelinat, îşi pierduse părinţii din
cauza alcoolismului, dar în pofida faptului că viaţa lui familială fusese una tragică,
spunea: „Cel mai important lucru în viaţa omului sunt părinţii, pentru cei care-i au.
Ba chiar şi pentru cei care nu-i au. In orfelinat, dacă zici vreo vorbă urâtă despre
părinţii cuiva, mai bine fugi Imediat. Cum n-ar fi, părinţii sunt totuşi ai tăi. Chiar
dacă beau şi te băteau. Omul pe care îl doare undeva de părinţii lui este deja un
om terminat. N-au decât să bea părinţii! Tu du-te pe stradă şi plimbă-te. Te-ai
plimbat, ai venit: dorm deja. Ţi-ai făcut ceva de mâncare şi te-ai culcat. Te-ai
sculat: dacă părinţii dorm încă, pleacă. Te-ai plimbat, ai venit: dorm iarăşi, beţi.
Aşa poţi să trăieşti în linişte o jumătate din viaţă. Şi încearcă să-ţi convingi părinţii
să nu mai bea.”
Pentru cei mai mulţi dintre noi situaţia este, totuşi, mai bună decât a fost a
lui Ruslan - dar preţuim, oare, faptul că îi avem pe aceşti oameni uneori dificili
care sunt părinţii noştri ? Preţuim, oare, dragostea lor faţă de noi şi tot ce au făcut
pentru noi, începând cu greutăţile gravidităţii, cu durerile facerii, cu nopţile
nedormite de când eram copii şi până în ziua de astăzi? Sau observăm mai mult
ceea ce considerăm noi a fi neajunsuri?
Dacă nu vrei să fii mai prejos decât părinţii tăi, nu-i condamna pentru
neajunsurile lor, fiindcă există această lege duhovnicească: ceea ce
condamni vei ajunge să faci tu însuţi. Oricum ar fi, sunt părinţii tăi. Renegându-
i te renegi pe tine însuţi. Ca atare, ia-i aşa cum sunt, cu tot ce este în ei.

2. Fii un copil recunoscător.

22
 Recunoaştem următorul adevăr simplu: omul le poate da altora numai ceea
ce are. Părinţii îţi transmit calităţile şi posibilităţile pe care le au. Ei ar vrea să-ţi
dea mai mult, dar nu au de unde. Când vei vrea să-i înveţi vreun lucru bun pe
propriii tăi copii, vei vedea că este imposibil s-o faci dacă n-ai nimic bun în
tine - iar însuşirile bune se dobândesc cu mult efort.
Adu-ţi aminte că nu-ţi ajunge o viaţă întreagă ca să le răsplăteşti părinţilor
tăi pentru toate lucrurile bune pe care le-au făcut pentru tine. Foloseşte-te de
posibilitatea de a-ţi exprima recunoştinţa şi dragostea faţă de ei atâta timp cât mai
sunt în viată.
3. Cinsteşte-ţi părinţii şi ajută-i.
Cinstirea părinţilor nu este doar o poruncă biblică învechită sau un obicei al
popoarelor orientale. Este o normă generală a vieţii omeneşti, ce are ca scop
bunăstarea noastră. „Cinstirea” presupune în primul rând o atitudine de respect
faţă de părinţi în interiorul tău şi în discuţiile pe care le porţi privitor la ei când nu
sunt de faţă. In comportamentul exterior, „cinstirea” înseamnă o atitudine
respectuoasă, atentă, ascultare în limitele raţionale, răbdarea, mai ales Ia
bătrâneţe, a slăbiciunilor lor. Cere-ie sfatul în problemele importante, asculta-le
cu smerenie criticile şi primeşte-le cu smerenie pedepsele. Dacă nu eşti vinovat,
apără-te tot cu respect, ţinând minte că dreptatea ta este mai puţin
importantă decât atitudinea părinţilor faţă de tine.
Ascultarea va fi incompletă, falsă, dacă nu se va manifesta prin dorinţa de
a-i ajuta, prin grija de ei şi de sănătatea lor, prin împărţirea cu ei a treburilor
gospodăreşti.Şi ţine minte: cum te vei purta cu părinţii tăi, aşa se vor purta şi
copiii tăi cu tine.
4. Pune-te în locul lor.
Străduieşte-te cât mai des, mai ales în situaţiile conflictuale, să te pui în
locul lor. Fără asta este greu să-l înţelegi pe om şi să ieşi dintre hotarele strâmte
ale percepţiei tale mărginite, egoiste.
Străduieşte-te să afli cât mai multe despre viaţa părinţilor tăi, despre
copilăria lor, despre viaţa bunicilor tăi, despre greutăţile prin care au trecut. Viaţa
este un lucru foarte complicat - mai ales viaţa în ţara noastră, care a trecut prin

23
războaie, prin teroarea comunistă, a trăit sub autorităţi crude si imorale. Fiecare
dramă lasă urme adânci nu numai în sufletul celor ce au luat parte nemijlocit ia
ea, ci şi în sufletul copiilor şi nepoţilor acestora. Este foarte posibil să afli lucruri
care te vor face să îţi compătimeşti părinţii. Punându-te în locul lor, vei înţelege
cât de greu le-a fost şi cât i-a durut în unele situaţii.
5. Ai încredere în părinţi.
Nu respinge nimic din ce spun părinţii fără să reflectezi.
In primul rând, ei spun ce spun nu ca să te mâhnească, ci din grijă pentru
tine, iar din bunele intenţii se nasc adeseori sfaturi bune.
In al doilea rând, ei au mai multă experienţă de viaţă.
In al treilea rând, instinctul, mai ales cel al inimii de mama, este adesea un
povăţuitor fără greş.
6. Trebuie să răspunzi pentru tine însuţi.
Mulţi copii folosesc o politică a „dubiului standard”. Ei cer ca părinţii să aibă
grijă de ei ca de nişte copii, dar să le ofere independenţă ca unor adulţi.
Nu este cinstit. Vrei să fii independent ca un adult? Asumă-ţi răspunderea,
inclusiv pentru partea materială a vieţii în comun. Lucrează, adu bani în casă.
Dacă nu faci asta, nu te fa că eşti de sine stătător.
7. Roagă-te pentru părinţi.
Acelaşi Ruslan din orfelinat mi-a povestit următorul caz: „Mama unui prieten
de-al meu bea. La un moment dat, el a început să o roage să nu mai bea, să se
roage pentru ea. Ea l-a ascultat, şi bea tot mai puţin - dar când s-a lăsat de
băutură avea deja ciroză la ficat. Şi a murit. Dacă s-ar fi lăsat mai devreme de
băutură, prietenul meu n-ar fi trăit acum la orfelinat.”
Faptul că în urma rugăciunilor fiului mama a încetat să bea nu este ceva
extraordinar, ci rodul normal al rugăciunii osârdnice şi stăruitoare.
Rugăciunea poate lucruri pe care nu le vom obţine prin nici un alt mijloc - şi
întrucât Dumnezeu este dragoste, iar a te ruga înseamnă a te adresa lui
Dumnezeu, fireşte că în problemele de dragoste rugăciunea e foarte importantă.

24
 Foarte simpla rugăciune: „Doamne, binecuvântează-i pe părinţii mei” poate
fi spusă în gând de multe ori pe zi, atunci când mintea nu este foarte ocupată cu
munca sau cu învăţatul.
Dacă rugăciunea este rostită cu sinceritate, din inimă, nici un cuvânt al ei nu
va rămâne zadarnic. Fiecare cuvânt va spori dragostea dintre tine şi părinţi.
Bineînţeles, poţi cere pentru părinţi şi sănătate, şi linişte, şi îmbunătăţirea relaţiei
dintre voi, şi alte lucruri cu adevărat bune.
Dacă părinţii au murit, doar rugăciunea ne mai rămâne (căci moartea nu
înseamnă încetarea conflictului cu ei dacă acesta n-a încetat în timpul vieţii lor).
Rugăciunea noastră pentru ei este un bun nepreţuit, de care au nevoie mai
mult decât de orice altceva şi pentru care ne vor ierta toate relele din trecut.
Problema este doar dacă avem suficientă răbdare să ne rugăm în mod
constant pentru ei. Asta arată cât de mult ne iubim părinţii.
8. Fii tu însuţi, nu visul părinţilor tăi.
O problemă a multora dintre noi este nesepararea de părinţi. Copiii
neseparaţi văd în ei înşişi cauza problemelor părinţilor, iar în părinţi cauza
problemelor lor. Da, între noi şi părinţii noştri există o interdependenţă, dar acesta
nu este un destin fatal, nu este un blestem. Pe măsură ce ne maturizăm, începem
să facem ce vrem cu viaţa noastră, şi trebuie neapărat să ne separăm de părinţi
pentru a deveni persoane de sine stătătoare. Părinţii nu mai au dreptul să ne
pedepsească ori să ne dea ordine: ca atare, în toate chestiunile de principiu
trebuie să ne orientăm nu după ceea ce le place părinţilor, ci după ceea ce
considerăm noi înşine că e corect.
Cel mai degrabă, o asemenea abordare nu ne va înstrăina de părinţi, ci va face
relaţia cu ei mai sănătoasă.

25