EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

CEI 7 ANI DE ACASĂ...

Prof.

Școala Gimnazială

Pe vremuri se vorbea despre cei 7 ani de acasă ca despre o școală obligatorie de politețuri și mici
reguli de interacțiune socială. De ce erau importanți cei 7 ani? Mai sunt ei importanți? Sunt chiar 7? Mai
sunt 7 oare? Iată câteva întrebări care pot reprezenta un punct de plecare...

A avea cei șapte ani de acasă era rezultatul unei educații ce venea din familie și, ulterior, devenea
condiția esentială pentru a pătrunde cu succes în scoală și a reuși mai târziu în viată. Mare parte din
timpul meu este petrecut printre copii/elevi și părintii/bunicii lor și, cu voie sau fără voie, afli/descoperi
cum se desfăsoară viața copilului și a familiei. Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care
părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și
educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului, în familie sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esentială în conturarea și
achiziția normelor unui comportament social corect. E adevărat că realitatea ține să dovedească de multe
ori că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale
încă de la vârste mult mai fragede. Și la fel de adevărat e că școala și alte medii educaționale nu pot
ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.

Ne trezim întrebându-ne dacă copilul de astăzi, copilul modern, cel din fața noastră este diferit de
copilul de ieri, cel cu cheia de gât, daca este, până la urmă, diferit de copilul (generic vorbind) care am
fost eu. Iar această întrebare este o una încuietoare, mult mai complexă decât ne-am aștepta.

Dacă ne referim la lumea interioară a copilului, aceea nu s-a schimbat, ea este la fel de bogată, de
tensionată, de conflictuală, de plină de intrebări și de dorințe. Dacă ne referim insă la exterior, aici s-au
petrecut transformări semnificative care au constrâns interiorul să se adapteze acestora. Rapiditatea cu
care s-au petrecut aceste schimbări a expus acest interior unei avalanșe de stimuli. De aici și continua
creștere a unor simptome precum tulburările de atenție și de concentrare ale copiilor. Este vorba în special
de o creștere a stimulilor vizuali. Stimulul vizual are un impact considerabil asupra psihicului, el putând
funcționa ca un liant între lumea exterioară și lumea interioară sau ca un intrus care are un efect de
efracție și produce confuzie și derută. A rezultat, ca o consecintă directă, o explozie a cuvintelor folosite
de copii, o căutare constantă a interacțiunii verbale cu adulții ca o nevoie de a găsi un sens și o
semnificație acestei avalanșe de imagini. Mulți părinti sunt speriați de apariția timpurie a unor discuții și
intrebări legate de subiecte tabu pe care ei le așteptau la „vârsta potrivită“.

Transmiterea nu se poate realiza decât dacă există o disponibilitate pentru a comunica, pentru a
vorbi despre acestea, pentru a le rosti. Tot mai multe familii se confruntă cu o ruptură care a apărut tocmai
din cauza aparentei rupturi dintre cel două generații și a refuzului de a crea o tranziție. Mulți părinti se
plâng de faptul că acești copii nu mai citesc și că nu găsesc nici o modalitate de a-i convinge să se apropie
de cărti. Copiii le răspund sincer că este plictisitor, că ei consideră cărtile învechite,¨de pe vremea
bunicii¨, pe când acum există lucruri mult mai moderne, precum jocuri sau materiale interactive sau, în
cazul fericit, e-book-urile/kindle-urile.

Un aspect important este legat de o discrepanță foarte mare între idealul și asteptările părintilor și
realitatea copilului. Această discrepanță provine dintr-un ideal inaccesibil părintilor care au trăit de multe
ori într-o realitate prea dură, ceea ce nu le-a permis să viseze. Ce construiește copilul în primii ani de viață
și de ce este important să fi parcurs această etapă a celor „șapte ani“?

Apartenența familială este esențială pentru construirea unei identităti individuale. Ea presupune că
există o transmitere către copil a istoriei familiale, a credințelor, miturilor, valorilor și mai ales că acest
copil își găseste un loc în acea familie și este învestit ca membru al acesteia.

Și dacă e o realitate că avem copii din ce în ce mai inteligenți, trebuie să acceptăm și faptul că avem
copii din ce în ce mai fragili emoțional și părinti din ce în ce mai speriați. Un rol important în apariția
acestei fragilităti îl constituie confuzia copilului. Exigențele realității pretind multe sacrificii din partea
părinților și în acest iureș este prins și copilul.

Copiii petrec astfel mult timp într-un spațiu golit de afecțiune și invață că, și dacă exprimă ceea ce
simt, nu vor fi luați în seamă. Copiii sunt pregătiți pentru școală incă de la 5 ani, din punct de vedere al
dezvoltării lor intelectuale, dar mulți dintre ei nu sunt pregătiți nici la 7 ani, din punct de vedere al
dezvoltării emoționale.

Cei șapte ani de acasă sunt asociați bazei unei educații pentru că ei ar trebui să producă un model
stabil de relație și de sigurantă, iar această relație să fie mediată prin cuvinte. Pentru a dezvolta o relație
echilibrată, bazată pe încredere, cinstită, directă, părinții și copiii trebuie să învețe să o construiască
împreună, primii fiind conștienți că trebuie să facă tot ce le stă în puteri să le ofere ceea ce au nevoie, în
timp ce ultimii să realizeze că uneori nu pot primi ceea ce își doresc... și acest lucru e absolut firesc.

Se pare că undeva s-a pierdut ceva... Pentru că semnificația celor șapte ani de acasă constă în a-l
invăta pe copil să creeze legături. Și într-o lume atât de nebună ca cea în care trăim, acest lucru devine din
ce în ce mai greu de realizat. Imposibil poate?