IMPORTANṬA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

PROF. DOBRE ROXANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂLCEŞTI

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui
şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe
care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este
relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia
să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat,
îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea
regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe
iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine
şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care
mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom
întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a
făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e
rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este
tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La
această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă
pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază
recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este
momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în
parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu
bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi
dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui
să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu
copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.
Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.
Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil.  Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă
el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus
mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării,
bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.