GRĂDINIȚA CU P.N.

COTNARI

AUXILIAR

Prof. inv. prsc. UNGUREANU ANA MONICA

 ARGUMENT

Trăim într-o perioada marcată de schimbări rapide şi evidente în

plan social şi economic; toţi suntem puşi în faţa provocărilor de a ne adapta
unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum a fost până
acum, motiv pentru care se impune o trecere, o comutare de pe latura
informativă a procesului educativ spre cea formativă .
Se resimte tot mai acut nevoia unor servicii speciale, activitãţi de
prevenţie sau terapie în care se specifică obiective cu finalitate adaptativă
de naturã familialã, şcolară, socială, vocaţională. Ele sunt pe deplin
compatibile cu interesele formative ale procesului educaţional .

Copiii au mare nevoie de părinţi, fără să-și dea seama de

acest lucru. Personalitatea lor fragedă poate fi modelată discret, cu
mult tact și mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care
dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului îi creează
resentimente și-l îndepărtează de părinţi sau de educator. Noi,
cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor
cu părinţi conservatori, părinţi „de duminica”, părinţi „de
concediu” sau dimpotrivă, părinţi care trudesc, se luptă cu greutăţile
vieţii să-și educe copiii, părinţi educaţi sau părinţi care încearcă să se
autoeduce.
Parteneriatul grădiniţă – familie își propune schimbarea mentalităţii
părinţilor, a atitudinilor și comportamentelor acestoraO preocupare
permanentă în întâlnirile cu părinţii trebuie să fie identificarea
dificultăţilor pe care le întâmpină aceștia în comunicarea cu propriii lor
copii, precum și mijloace de optimizare a comunicării dintre aceștia.
Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască
temperamentul copilului, pentru că educaţia trebuie individualizată în
funcţie de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei,
temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe
măsură ce educaţia din familie și școală își spune cuvântul. Din
experienţa la catedră am constatat că educaţia realizată în grădiniță nu
este solidă dacă copilul nu are „cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că
în familie trebuie să se pună bazele unei educaţii sănătoase pentru
viaţă.Este important ca părintele să știe că mediul de viaţă și educaţia sunt
factori esenţiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie
de multă iubire, grijă și atenţie. Ei se simt iubiţi și în siguranţă când sunt
ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală și nu vor fi
ascultaţi, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare
fiind strâns legată de nevoia de dragoste.
Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă și brutalitate. Ea
este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale și umane. O
autoritate firească duce la relaţii de destindere și atașament, o falsă
autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente.
Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă și să se adapteze
vârstei. Ea presupune un climat de afecţiune și dreptate, stăpânire de
sine, înţelegere și spirit de colaborare între copil și părinte.

Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-

se afirma. O educaţie sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou,
creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil,
competent, demn, împlinit și fericit. Credem că putem ajunge la aceste
finalităţi prin educarea integrată, parteneriat educaţional, motivare
individualizată și pregătirea continuă a elevului pentru viaţă. Părinţii
trebuie conștientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată
falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia
pentru mintea și sufletul acestuia.
SCOPUL :

Abilitarea educatoarelor pentru susţinerea părinţilor în exercitarea

funcţiei educative şi a cunoaşterii dezvoltării copilului din perspectivă
holistică;

OBIECTIVE GENERALE :
Cunoașterea principalelor nevoi de dezvoltare ale copilului de vârstă
preșcolară: dezvoltare cognitivă echilibrată, socio-afectivă, psiho-
motrică și de limbaj;

Abordarea și tratarea diferențiată a copiilor aflați în situații de

incluziune;

Centrarea pe nevoile familiei;

Optimizarea activității de comunicare cu părinții/ familia;

Consolidarea parteneriatului educaţional grădiniţă – familie.

OBIECTIVE SPECIFICE :

Să recunoască şi să valorizeze fiecare părinte în acţiunea sa educativă;

Să ofere continuu părinţilor informaţii privind evoluția

particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor;

Să sprijine părinţii în abordarea și îmbogățirea experienţelor de

învăţare variate ale copiilor;

Să faciliteze întărirea relaţiilor copii – părinţi, prin participarea activă

a acestora la activităţile desfăşurate de grădiniţă;
 Să informeze părinţii cu privire la valoarea strategiilor adecvate de
stimulare a proceselor de dezvoltare cognitiv – comportamentală,
emoţională şi de socializare a copiilor;

Să formuleze şi să recomande părinţilor posibile atitudini de a

(re)acţiona în anumite conjuncturi adecvate situaţiei;

Să întărească legătura dintre grădiniţă şi familie, prin valorizarea

rolurilor educative orientate spre creşterea, îngrijirea şi educaţia
copilului;

Să sprijine transferul de idei, opinii și acțiuni pozitive între părinţi,

raportându-se la particularităţile familiei, contextul social şi
caracteristicile relaţiei părinte – copil;
 8 lucruri esențiale pentru a fi un părinte bun
Relatia dintre parinti si copii aduce cele mai multe satisfactii unui om. Nici o
experienta trecuta sau viitoare nu se compara cu aceea de a avea un copil, de a te
implica in cresterea si dezvoltarea lui, de a-i da cele mai bune sfaturi si de a-l
calauzi in viata. Intotdeauna oamenii se vor intreba cum sa procedeze pentru a reusi
sa fie un parinte bun pentru copilul sau. Nu exista “reteta perfecta”, ce functioneaza
la o familie, poate sa nu dea roade in alta, insa sunt oricand binevenite idei care sa
aduca un plus relatiei dintre parinti si copii. Iata 8 lucruri esentiale pentru a fi un
parinte bun.

1: Dragoste si afectiune

Daca dragoste nu e, nimic nu e, se zice din batrani. La fel de valabila este si in

relatia dintre parinti si copii. Indiferent de cate traznai sau lucruri catalogate drept
“rele” fac copiii, ei nu trebuie sa uite niciodata ca sunt iubiti de catre parinti. Un
“Te iubesc” si o imbratisare calda fac mai mult decat o suta de predici.

2: Intelegere

Sa-ti asculti si sa-ti intelegi copiii este un al element-cheie in relatia dintre parinti si
copii. Ori de cate ori au ceva de spus, fii acolo pentru ei. Incurajeaza-i sa-ti
vorbeasca despre orice: de la papusi sau masinute la pasiunea pe care a dezvoltat-o
pentru vreun star TV. Incurajeaza copiii sa-i exprime dorintele, frustrarile, durerile,
intelege-le si invata-i cum sa le gestioneze, cum sa le rezolve.

3:Reguli clare

In incercarea de a fi un parinte bun, mai trebuie sa fii cateodata si “baiatul rau”.

Copiii au nevoie si de reguli pe care trebuie sa le respecte: reguli de igiena, de
comportament, de bune maniere, reguli pentru siguranta si integritatea personala,
reguli in ceea ce priveste urmaritul programelor TV sau jocul pe calculator, reguli
privind curatenia in casa etc. Toate acestea sunt lucruri de care va depinde viata lor,
ca adulti.

4: Lauda

Parintii buni nu critica, parintii buni lauda. Sarbatoreste fiecare mic “triumf” al
copiilor tai. E de-ajuns sa spui “Bravo!” sau “Ai facut o treaba buna!”. Daca-i certi
de fiecare data cand fac ceva gresit si nu-i lauzi niciodata pentru o fapta buna, in
mintea lor se va crea un complex de inferioritate bazata pe ideea ca nu fac niciodata
nimic bun, ca tot timpul gresesc, ca nu sunt buni de nimic.

5: Consecventa
E destul de greu sa fii consecvent, insa nu imposibil. Odata ce ai setat o regula,
trebuie sa o aplici de fiecare data. Altfel vei deruta copiii si nu vor mai sti cand si
ce sa faca. Copiii, mai ales cand sunt mici, au nevoie de siguranta, de o oarecare
rutina. Iar daca schimbi de fiecare data regulile, in primul rand nu vei mai avea tu,
ca parinte, credibilitate.

6: Implicare

Serviciu, casa, familie, prieteni, vase de spalat – iata numai cateva activitati care iti
ocupa mai toata ziua. In tot acest amalgam de activitati trebuie sa rezervi un spatiu
si copiilor tai. Implica-te in viata copilului tau, fii tot timpul alaturi de el, fii
informat cu privire la activitatile de la scoala/gradinita. Mergeti impreuna la
activitati care implica participarea ca echipa “parinti si copii” sau practicati acasa
astfel de jocuri. De exemplu impartiti curatenia casei pe echipe.O vizita la muzeu, o
seara la cinematograf sunt tot atatea idei de a petrece mai mult timp cu copiii tai, de
a vorbi, de a crea legaturi puternice intre voi, de a consolida relatia parinti-copii.

7: Actiune si reactiune

La scoala ai invatat ca orice actiune are si o reactiune. Se mai intampla ca cei mici
sa nu te asculte si sa faca si cateva traznai. Ce e de facut? Ii explici ca dupa fapta si
rasplata. Ii transmiti un avertisment si un sfat: Daca faci A (fapta rea) urmeaza B
(consecinta), daca faci C (fapta buna) primesti D (recompensa). Sunt si situatii cand
este bine sa-ti lasi copiii sa suporte consecintele faptelor sale. De exemplu, daca au
obiceiul sa invite la joaca prieteni pe care apoi nu-i baga in seama sau, mai rau, ii
loveste, isi va da seama singur ca data viitoare respectivii copii nu vor mai vrea sa
vina. Si atunci, cei mici vor invata “pe propria piele” ca nu au avut un
comportament corespunzator.

8: Modelul

Copiii au nevoia de a admira pe cineva, de a-si stabili niste idoli pe care sa-i
copieze, de a avea un statut la care sa viseze sa ajunga. Fii acel exemplu pentru
copiii tai. Urmeaza un stil de viata sanatos, fa alegeri sanatoase, respecta regulile pe
care le vrei respectate de catre copiii tai, fii o influenta pozitiva.
 Părinți și tipologii parentale.

Exista mai multe modalitati si strategii diferite de raportare a

parintilor la proprii lor copii, iar acest fapt duce la conturarea unor efecte
educative specifice asupra personalitatii acestora. In literatura de specialitate
s-au conturat cateva profile tipologice ale comportamentului parental. Astfel,
Rose Vincent, in “Bulletin de psyhologie”, prezinta cateva tipuri de conduita
parentala unitara, evidentiind si efectele lor asupra personalitatii copiilor.

1. Parinti rigizi impun copiilor ideile, opiniile, modul de a trai si a vedea,

obisnuintele lor, fara nici o abatere si fara sa tina cont de particularitatile individuale
ale fiecaruia. Asemenea parinti intiparesc in mintea copiilor repere foarte precise in
timp si spatiu, care pot ajuta la intelegerea lumii inconjuratoare. Daca insa rigiditatea
se combina cu o ingustime de vederi si de interese, vor aparea drept consecinte in
dezvoltarea copiilor unele atitudini de infantilism si renuntare, iar mai tarziu o saracie
a personalitatii.

2. Parinti boemi lasa copiii mai mult in seama altor persoane sau in voia lor. Drept
consecinte, poate sa apara la copii o lipsa de prezenta care sa provoace o delasare
morala, lipsa unor puncte de reper in viata si a unei baze suficiente care sa le
garanteze un sentiment de securitate.

3. Parintii anxiosi fac ca asupra copilului sa planeze o presiune, deoarece acesta se

simte spionat si strict supravegheat. Deoarece din gesturile sale se naste teama,
copilul ajunge la un fel de deposedare de el insusi. Aceasta deposedare este maxima
in cazuri extreme, in care copilul devine prilej sau mai curand detinator al tuturor
temerilor pe care parintii au reusit mai mult sau mai putin sa le ascunda in
subconstient.

4. Parintii infantili refuza sa se autodefineasca in calitate de parinti si se retrag din

fata oricarei responsabilitati, fiind, de regula, prea absorbiti de propriile lor probleme
de afirmare personala. Aceasta departare se anuleaza uneori brusc, parintii adoptand
o pozitie prea apropiata de cea a copilului, printr-o identificare exagerata. Drept
consecinta, copilul unor parinti infantili, risca mai tarziu sa fie permanent exclus de
la cautarea propriului eu.

5. Parintii incoerenti se caracterizeaza printr-o mare instabilitate privind modul de

relationare cu copiii. Activitatea educativa prezinta multiple neregularitati,
exigentele cele mai nemasurate alterneaza brusc cu perioade de libertate totala. Daca
copilul nu are la indemana un personaj “puternic”, cu care sa poata stabili relatii
continue, cum ar fi cazul unui unchi, unei matusi, unui bunic care, fara sa se substituie
parintilor, le ofera un model de identificare solid, el va prezenta adesea o stare
cronica de descumpanire.

6. Parintii prea indulgenti nu manifesta nici un fel de limita si nici un fel de rezerva
in a acorda copilului tot ce acesta isi doreste. Drept consecinta, copilul nu va putea
mai tarziu sa suporte nici o frustrare, cultivand totusi un anumit sentiment de
vinovatie.

7. Parintii prea tandri creeaza, de regula, un climat prea incarcat de stimulente

afective, fiecare parinte revarsandu-si fara nici o rezerva intreaga lui afectivitate.
Asemenea atitudini pot favoriza uneori conturarea la copii, pe masura ce cresc, a
unor comportamente deviante pe linie sexuala.

8. Parintii zeflemitori considera si il trateaza pe copil ca fiind un mic obiect cu care

se amuza. Efectul cel mai nociv al acestei zeflemisiri permanente este formarea la
copii a unei atitudini de aparare batjocoritaore care atrage dupa ea o raceala a
sentimentelor si a gandirii.
 Stiluri educative ale familiilor contemporane

Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în

familie este stilul educativ al acesteia.
Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în
familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic, fiecare
familie are stilul ei educativ. Acesta este în principal dependent de stilul parental, cu
care se şi confundă de multe ori. Stilul parental se referă la modul părinţilor de
acţionare asupra copiilor şi este o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile
personale de acţionare ale celor doi părinţi.
Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie. Aceasta
se referă la coordonatele exterioare şi la variabilele interne ale vieţii de familie. O
serie de specialişti consideră că atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de
influenţă ale familiei se pot identifica cu stilul educativ.
Stilul educativ este o expresie utilizată în mod raţional, vizând natura şi
caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educaţiei.
Analiza acestui aspect se poate realiza şi în funcţie de următoarele
determinante:
• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi
educative generale şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură,
condiţia socială, structura familiei etc.;
• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;
• psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de
personalitatea părinţilor şi a copiilor din familie;
• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare
tipic în familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.
Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în funcţie de
două axe de analiză:
• relaţia autoritate – liberalism (constrângere – permisivitate);
• relaţia dragoste – ostilitate (ataşament – respingere).
Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă constrângerile impuse de
părinţi în activitatea copiilor, responsabilităţi ce sunt atribuite acestora, modul de
exercitare a controlului parental, rigoarea cu care se aplică, controlul respectării
regulilor etc.
În a doua axă, indicatorii se pot reflecta:
• gradul de angajare al părinţilor în activitatea copiilor;
• sprijinul acordat copiilor;
• timpul alocat pentru educaţie;
• receptivitatea la problemele noilor generaţii;
• stările emoţionale raportate la nevoile copiilor etc.
Cele două variabile importante, controlul parental şi sprijinul parental, se pot
combina în trei tipuri de stiluri educative:
◦ Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu
identificarea stărilor emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi
responsabilităţile şi nomele de conduită sunt puţine.
◦ Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în
activitatea copilului. Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide.
◦ Democrat, care combină controlul sistematic cu sprijin parental. Părinţii
formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi la
schimburi verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte
regulile şi situaţiile în care se aplică, stimulând totodată autonomoia lor de gândire.
Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-directive
(liberale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui
anumite aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte,
copilul constituie un viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului şi în grade
diferite, ţinând cont de particularităţile personale, părinţii consideră propriul copil o
şansă de a nu repeta greşelile pe care l-au făcut ei în viaţă. Majoritatea repetă modelul
educaţiei pe care au primit-o, sau fac exact contrariul, dacă au fost nemulţumiţi de
propriii părinţi.
Nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini educative.
Diversitatea rezultă, în parte, din structura socială. Numeroşi autori sesizează că
părinţii aparţinând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori
diferite: în clasele de mijloc şi superioare, sunt valorizate autonomia şi stăpânirea de
sine, imaginaţia şi creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe
ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vârstei şi al regulii exterioare, respectabilitate,
capacitatea de a evita problemele.
Toţi părinţi îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult
sau mai puţin ascunsă de forme specifice şi personale.
În mod firesc, pentru fiecare părinte, copilul este un „bulgăre de aur”. El îl
vede frumos, bun, demn de încredere. Unii o recunosc deschis, alţii se feresc să o
arate.
Deşi există numeroase nuanţe, în general, valorizarea copiilor şi încrederea în
forţele proprii sunt independente şi se realizează în primul rând în familie.
 Drepturile copilului
Drepturile copilului sunt reglementate de Convenția asupra Drepturilor
Copilului adoptată de către Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20
noiembrie 1989. Convenția a fost asumată și de România prin adoptarea legii Legea
nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului
(publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001). Documentul definește
drepturile și principiile dezvoltării normale a unui copil.

Copiii au drepturi oriunde s-ar afla - acasă la părinții naturali, în familii

substitutive, în instituții de îngrijire sau la scoală. Părinții și familiile, grupurile
profesionale care lucrează cu copiii, dar ți orice cetățean responsabil ar trebui să
știe de existenta acestor drepturi. Polițiștii și judecătorii sunt cei care au sarcina să
aplice legea, dar toată lumea (în special cine lucrează cu copiii) are obligația să
raporteze cazuri de abuz sau neglijență îndreptate asupra copiilor. Autoritățile
publice locale și centrale au obligația de a garanta și promova drepturile copilului.
Drepturile copilului:

1. Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale.

2. Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu
părinții, rudele, precum și cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat
legături de atașament.
3. Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, printr-o
măsura dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și
contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru
contravine interesului superior al copilului.
4. Copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține
relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care
acest lucru contravine interesului superior al copilului.
5. Copilul are dreptul de a primi o educație care sa îi permită dezvoltarea, în
condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale.
6. Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o
poate atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare
pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.
7. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi
constrâns la o munca ce comporta un risc potențial sau care este susceptibila
sa îi compromită educația ori sa îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale
fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
8. Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permită
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
9. Copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale,
 în funcție de resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în
întreținerea cărora se găsește.
10. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și
substanțe psihotrope, așa cum sunt acestea definite de tratatele internaționale
în materie.
11. Copilul are dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare;
12.Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor
13.Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime,
private și familiale. Este interzisă orice acțiune de natură să afecteze
imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și
familială.
14. Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Părinții sau după caz alți
reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii
 precum și persoanele care prin natura funcției promovează și asigura
respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații,
explicații și sfaturi în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al acestora
precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile.
15. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia sa
asupra oricărei probleme care îl privește; În orice procedură judiciară sau
administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este
obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate
acestea poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani dacă
autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru
soluționarea cauzei.
16. Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și religie. Religia
copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul
acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul sa-și aleagă
singur religia.
17. Copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale,
precum și dreptul la libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de
lege.
18. Copilul aparținând unei minorități etnice, religioase sau lingvistice are
dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale religioase, la
practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în
comun cu alți membrii ai comunității din care face parte.
19. Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu
poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori
degradante.
20. Copilul are dreptul la odihnă și vacantă.
21. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă,
neglijentă, abuz sau rele-tratamente.
22. Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Copilul are dreptul sa fie
crescut într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală.
23. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi
sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora, are dreptul la protecție alternativă.
24. Copilul are dreptul sa depună singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale; Copilul este informat asupra drepturilor sale
precum și asupra modalităților de exercitare a acestora.
 Influenţa climatului socio-familial asupra dezvoltării copilului

Climatul familial se referă la un ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionare

interpersonală atitudini şi un anumit nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul
familial. Acest climat poate fi: pozitiv, echilibrat, constituind o premisă importantă
a maturizării intele ctuale şi afective a copilului sau negativ caracterizat prin
dezechilibre emoţionale, tensiune, violenţă, conflicte între membrii familiei.
Climatul familial poate facilita sau diminua influenţele educaţionale şi transformarea
acestora în achiziţii psiho-comportamentale la nivelul personalităţii copilului.
Familia, ca matrice pentru adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de suport
emoţional şi financiar, să asigure securitatea membrilor şi să-i încurajeze în situaţii
dificile sau să le susţină iniţiativele.
Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor,
valorile morale care sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii
de familie. În general, în familiile cu un nivel de cultură mai ridicat există o atitudine
mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului, controlul vieţii acestora,
respectul mutual pentru drepturile fiecărui membru.
Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă
stabilitate, iar membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul
ocupă un loc central. Existenţa unui copil poartă o semnificaţie pozitivă, însă
complică relaţia bidirecţională dintre soţi, transformând-o într-una tridimensională.
Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei, restructurându-i activitatea, impunând
o modificare adaptativă. În condiţii normale acest lucru nu duce la un dezechilibru
familial ci doar la o nouă organizare, impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de
sacrificiile lor.
Nu doar copilul este cel care influenţează echilibrul familial, mai ales luând în
considerare adevărul demonstrat de psihopediatri şi anume că interacţiunea dintre
două persoane se schimbă în prezenţa celei de-a treia, chiar dacă este vorba de
duplexul mamă-copil, iar persoana care se interpune este tatăl copilului.
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic tiparul de comunicare afectat,
echilibrul familiei este sever tulburat de existenţa conflictelor. Alianţele, coaliţiile
dintre membrii familiei, ca şi ostilitatea lor au un rol deosebit în direcţionarea
comunicării. În situaţiile în care între soţi intervin tensiuni, interacţiunile părinţi-
copii au mult de suferit.
Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale
se situează undeva între cei doi poli: hiperprotecţie şi neglijare.
Tensiunile şi conflictele dintre părinţi şi copii, pot avea intensităţi diferite şi durate
variabile distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea,
contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale sau forme complexe precum
agresivitatea fizică, violenţa, plecarea unui partener de la domiciliu.
Este suficientă o singură carenţă a familiei pentru a afecta planul vieţii psihice a
copilului, antrenând o serie de neajunsuri, printre care şi dificultăţi în activitatea lui
dominantă; pot apărea traume de natură psihică sau morală, copilul eşuând în stări
maladive de natură psihică, în conduite reprobabile.
Într-o familie dezbinată, în care raportul soţ-soţie s-a destrămat sau este pe cale să
se distrugă, copilul, conştientizând drama ce are loc, începe să se frământe, să-şi pună
tot felul de întrebări, de probleme cărora nu le găseşte un răspuns favorabil, îşi simte
sufletul încărcat, este chinuit de perspectivele sumbre pe care le întrevede. Trepat îşi
pierde încrederea în ceea ce reprezenta dragostea, securitatea, liniştea.
Cercetările arată că există dificultăţi mai mari în cazul copiilor provenind din familii
în care soţii convieţuiesc, dar în care predomină neînţelegerile şi certurile, decât în
cazul separării celor doi soţi. M.J.Chombart De Lave arăta că în cazul familiilor în
care predomină neînţelegerile, certurile, alcoolismul, nervozitatea, copiii pot
prezenta tulburări psihomotorii, instabilitate, nervozitate, ticuri, enurezis,
manifestări de mânie, opoziţie faţă de părinţi, minciună, comportamente
predelicvente precum furtul, fuga de acasă, violenţa. Autorul menţionat pledează
pentru separare în condiţiile unor familii în care domină conflictele, în ciuda faptului
că va exista o adaptare dificilă a copiilor la noile condiţii de viaţă, la noua
configuraţie a familiei în care unul dintre părinţi va lipsi.
“Copilul necesită dragoste, disciplinare şi obţinerea treptată a unui grad de
independenţă. El nu este vinovat dacă nu corespunde expectanţelor părinţilor, dacă
copilul “real” nu are calităţile copilului “ideal”. Copilul are dreptul la interacţiuni
care să-i asigure siguranţa şi dezvoltarea fizică, comunicarea, educarea trăsăturilor
pozitive, înţelegere şi toleranţă.” (Carmen Ciofu)
Părinţii sunt în primul rând persoane şi apoi părinţi. Ei au drepturi cel puţin egale
cu ale copilului în cadrul familiei, au nevoie de respect ca autoritate familială şi ca
persoane. Părinţii au dreptul la un timp propriu, la intimitate şi la fericire personală.
Relaţia părinţi-copii în cadrul familiei ar trebui să fie un exerciţiu de perfecţiune, dar
din păcate există slăbiciuni şi lipsă de armonie în orice cuplu familial. Părinţii acceptă
cu uşurinţă că ei nu pot fi perfecţi, dar ar dori nişte copii perfecţi care să le
îndeplinească propriul lor ideal moral sau comportamental. Ar trebui ca părinţii să
accepte copilul aşa cum este el, cu calităţi şi defecte, să-l iubească şi să-l sprijine
necondiţionat.
Micul explorator şi nevoia lui de autonomie

Copilul începe să simtă foarte repede nevoia de autonomie, de când începe să

meargă el doreşte să exploreze spaţiul, să cerceteze obiectele din mediul său, să le
atingă, să le privească. El are nevoie de siguranţa de a ştii că părintele este acolo şi
că îl poate ajuta atunci când are nevoie. Aşadar copilul nu are în permanenţă nevoie
de ajutorul părintelui, el găseşte o plăcere foarte mare în a se descurca de unul singur.
De aceea, este bine ca părintele să îi acorde copilului prilejul de a-şi rezolva singur
micile provocări, cum ar fi: să desfacă un capac, să scoată un creion din cutie, să
apese un buton. În cele ce urmează vom prezenta câteva modalităţi de cultivare a
autonomiei copilului, autonomie atât de importantă pentru dezvoltarea sa, pentru
dobândirea unei imagini de sine pozitive.

1. Permiteţi-le copiilor să aleagă

Faţă de un copil căruia i se spune în permamenţă ce să facă, un copil care

primeşte alternative de acţiune se va obişnui de mic cu procesul decizional şi va fi
adesea pus în situaţia de a-şi identifica propriile nevoi. Astfel, un copil cu opţiuni va
ştii că părerea lui este importantă pentru părinţi şi va ajunge să se cunoască mai bine
pe sine şi să se exprime pe sine prin luarea de decizii.

În loc de “Trebuie să îţi iei medicamentele” putem spune copilului: “Ştiu că

nu îţi place să iei acest medicament, ţi-ar fi mai uşor să îl iei cu suc de mere sau
cu suc de piersici?”. Un alt exemplu pentru a oferi alternative ar putea fi atunci când
copilul se joacă cu o jucărie zgomotoasă în bucătărie, în acest caz îi puteţi spune:
“Sunt obosit/ă şi mă deranjează sunetul făcut de jucăria ta, poţi să rămăi în
bucătărie şi să nu mai faci sunetul respectiv, sau poţi să te duci în altă cameră
şi să continui să te joci cu acest instrument”.

2. Arătaţi că respectaţi strădaniile copiilor

Pentru un copil să închidă un fermoar, să scoată un obiect dintr-o cutie în care

este fixat alături de alte obiecte precum şi alte activităţi asemenea pot fi dificile, el
nu are dexteritatea şi experienţa adulţilor. A-i spune copilului “Încearcă, este uşor”
nu este modalitatea cea mai bună de a-l încuraja. Pentru el este dificil şi dacă va reuşi
nu va avea sentimentul satisfacţiei deoarece i s-a spus că este uşor, pe de altă parte
dacă nu va avea succes, va simţi că a eşuat într-o sarcină evaluată de părinţi drept
lipsită de dificultate. Cel mai bun mod de a-l încuraja cultivându-i în acelaşi timp
autonomia este prin recunoaşterea dificultăţii sarcinii din perspectiva lui, atunci când
îl vedeţi că este nemulţumit că nu reuşeşte: “Ştiu că poate fi dificil ceea ce încerci
să faci”. Dacă rezultatul întârzie să apară şi frustrarea copilului creşte, în loc de a
face dumneavoastră acţiunea în locul lui îi puteţi spune: “Uneori ajută dacă...”. În
felul acesta nu îi oferiţi o soluţie de-a gata, ci doar un mic indiciu.

3. Evitaţi să le puneţi prea multe întrebări copiilor

Mulţi părinţi cred că a pune multe întrebări copilului despre ce a făcut în

ziua respectivă de cum îl văd este o dovadă de grijă. Această credinţă nu este lipsită
de adevăr, însă copilul se poate simţi invadad în spaţiul său personal de această
cetinţă de a oferi prea multe detalii. De multe ori dacă este lăsat să se odihnească el
va veni singur şi se va deschide în faţa părinţilor, iar atunci când o face este important
să nu insistăm să ne ofere mai multe detalii de cât este dispus.

4. Nu vă grăbiţi să le daţi un răspuns direct la întrebările lor

Copiii sunt un izvor nesecat de întrebări, ei îşi pun uneori cele mai
neaşteptate probleme: “Ce este un curcubeu?”, “De ce nu se pot întoarce copiii de
unde au venit?”, “De ce trebuie să merg la şcoală?”, “De ce oamenii nu pot face doar
ceea ce vor?” etc. În loc să le răspundem direct putem să îi lăudăm pentru că îşi pun
întrebări: “Este o întrebare foarte bună, marii filosofi ai lumii încearcă de secole
să îi găsească un răspuns” şi apoi să îi încurajăm să găsească singuri un răspuns:
“Tu de ce crezi că lucrurile se întâmplă aşa?” În felul acesta ei îşi vor dezvolta
capacitatea de gândire divergentă, creativă, căpătând încredere în propria judecată.
În plus, un copil va merge cu mai mare bucurie la şcoală dacă va găsi singur motive
pentru această activitate, decât dacă părintele îi va servi o serie de argumente, foarte
pertinente dealtfel, dar care pentru el, copilul, nu au mult sens.
 Există o sumedenie de alte modalităţi de a încuraja autonomia copilului pe
lângă cele dezvoltate mai sus, printre acestea menţionăm: încurajarea copilului să
folosească surse de informaţie din afara căminului, îngăduirea să viseze şi să aibă
speranţe, oferirea posibilităţii de a fi stăpânul propriului corp etc. Ceea ce este
important de reţiunut este că după ce se naşte şi trece de primul an de viaţă în care
este complet dependent de mamă, copilul începe să evolueze spre a deveni o persoană
liberă, independentă, iar nevoia sa de autonomie creşte din ce în ce mai mult. Rolul
părinţilor este acela de a oferi ghidaj şi de a acompania cu dragoste încercările
copilului de a descoperi lumea şi de a se descoperi pe sine în cadrul acestei lumi.
 Cum să-i învățăm pe copii lucruri noi prin joc?

Prin joc copilul invata sa interactioneze cu alti copii. Prin joc copilul invata
sa comunice, sa descopere lumea inconjuratoare, sa fie mai tolerant, cooperant. In
plus invata cu usurinta lucruri noi, invata sa fie competitiv. Parintii alaturi de
bunici si educatori pot ajuta copilul ca prin joc si joaca sa isi dezvolte intelectul.

Este recomandat ca micutii sa fie orientati catre activitati sportive,

creative. Iar printr-o atenta observare a copilului in timpul jocului se pot identifica
aptitudinile micutului, unii pot avea inclinatii artistice, altii - aptitudini
sportive, iar cu ajutorul nostru treptat, treptat le pot dezvolta.

Jucariile si jocurile trebuie alese in functie de varsta copilului, de etapele de

dezvoltare intelectuala. Este important ca parintii sa aleaga sau sa-i ajute pe copii
pe masura ce acestia cresc sa aleaga jucaria sau jocul adecvat varstei lor, deoarece
cu cat copilul inainteaza in varsta si capacitatea intelectuala creste are nevoie sa fie
stimulata cu noi jocuri si jucarii.Sunt jocuri create special pentru a contribui la
dezvoltarea intelectuala a copilului, sunt jocuri care le stimuleza creativitatea,
invata sa memoreze, sa construiasca.

Orice copil are nevoie de joaca, sa socializeze cu copii de varsta sa, aceasta
activitate este bine sa nu fie inlocuita cu jocurile pe computer, tablete etc. Jocul este
o activitate importanta in dezvoltarea psihica si fizica a copilului.Totodata prin joc
este cel mai usor si mai placut ca el sa invete sa respecte regulile, pentru ca orice
joc implica si reguli ce trebuie urmate, chiar daca uneori nu va iesi invingator el va
invata sa depaseasca aceste mici esecuri si va fi motivat ca data viitoare sa castige.
Folosirea jocului in activitatile copiilor nu poate avea decat un rol benefic
asupra dezvoltarii intelectuale, a gandirii logice, a disciplinei, socializarii,
adaptabilitatii.De asemenea jocul il familiarizeaza cu activitatile de grup,
stimuleaza spiritul de echipa, spiritul de initiativa, invata sa negocieze, sa rezolve
conflicte.

Un loc important il ocupa si jocul in cadrul familiei. In acest mod relatiile

dintre copii si parinti se consolideaza, au prilejul de a-se cunoaste mai bine.Micutii
sunt fericiti in momentul in care parintii petrec mai mult timp cu ei, iar parintii au
ocazia de a-i educa intr-o maniera cat mai placuta, iar cel mai mare castig este
timpul petrecut alaturi de copii.
 12 greseli pe care nu trebuie sa le fac in educatia copilului
meu

1) Să nu-i acord increderea si iubirea mea in mod constant.

2) Să il las pe mana doar a bunicilor, a bonei sau a gradinitei, sperand ca toate vor
iesi bine. Gresit ! (fara mine ca parinte implicat nimic nu va iesi atat de bine.
Oricata treaba buna ar face bunicii, bona sau gradinita).

3) Sa-i retrag iubirea mea cand il pedepsesc. Gresit! Iubirea mea de parinte este
singurul lucru constant si cel mai important din viata copilului meu.

4) Sa nu-l disciplinez si chiar pedepsesc cand este cazul. Fara disciplina si chiar
pedeapsa uneori, copilul o ia pe cai gresite si l-am pierdut pentru totdeauna. Foarte
greu se corecteaza ceva inoculat gresit inca din copilarie.

5) Sa-i permit sa aplice asupra mea “santajul emotional”. Plansul, lacrimile sunt
cele de care nu voi mai scapa niciodata daca-i permit copilului meu sa ma santajeze
cu ele. Va trebui sa fiu ferm in ciuda lacrimilor, hotararea mea sa nu fie schimbata,
altfel ma va percepe ca pe un “yo-yo” care acum spune un lucru, acum se poate
razgandi. Copilul nu are voie sa ma “razgandeasca” el pe mine, parintele sau.
6) Sa-i cer ceea ce eu nu fac. Foarte gresit! Sa-i cer copilului sa nu minta, chiar sa il
pedepsesc pentru asta, cand el vede cand eu mint: cand suna tanti Maria si eu ii
spun “draga, dar nu suntem, acasa o sa ajungem atat de tarziu, pe la vreo 9”, iar el
vede ca nu avem de gand sa plecam nicaieri. Copilul nu invata din ceea ce ii
spunem, ci din ceea ce vede.

7) Sa-l “mituiesc” cu dulciuri, jucarii, haine si alte lucruri atunci cand sunt prea
obosit sa ma ocup de el. Gresit! Nici un fel de jucarie, haina sau dulciuri nu vor
inlocui dragostea mea de parinte, timpul meu, atentia mea. Mai bine incerc sa-mi
planific timpul, sa-mi reorganizez activitatile si sa pun prioritatile la locul lor.
Copilul meu este o prioritate! Ce folos daca fac o gramada de bani, daca l-am
scapat din mana iar pe la vreo 15-16 ani va intra pe mana unor “prieteni” noi si rai,
care-l vor duce spre toate relele posibile (da, da, inclusiv droguri; nu te uita urat, ca
am dreptate), DOAR PENTRU FAPTUL CA-I OFERA TIMPUL SI ATENTIA
LOR?

8) Sa-i fac un program alimentar si de viata doar dupa placul lui. Gresit! Daca ar fi
dupa el, ar manca numai ciocolata cu supa, ciocolata cu mazare, ciocolata cu
cartofi, ciocolata cu ciocolata, pana ar da in diabet. Si n-ar mai dormi nici dupa-
amiaza, si nici nu s-ar duce seara la culcare la ora potrivita, ajungand sa cada cu
capsorul pe masa la ora 2 noaptea si sa nu se poata trezi la timp dimineata.

9) Sa am o strictete in programul lui alimentar si de viata, astfel incat sa nu tin cont

deloc de el, de copil. Gresit! Eu, ca parinte, stiu ce este bun pentru copil, stiu ca
trebuie sa-l hranesc cu legume, sa aiba vitamine, cu carne pentru proteine, ma rog,
m-am consultat cu o gramada de doctori pana am ajuns sa stiu tot ce-i trebuie
pentru a fi sanatos.

Da, dar ai sa fi surprins sa-ti spun ca sunt copii care se imbolnavesc daca mananca
sau doar gusta carnea de porc, nu-i nici o nenorocire daca le scoti din alimentatie.

Sau lactatele: oricat ai sti tu ca sunt de sanatoase si de bune, nu sunt neaparat chiar
asa, printre relele cele mai mari pe care le pot provoca as scoate in fata alergiile
foarte puternice.

Deci nu exagera, cuvantul de ordine e moderatia, putin din toate, si in nici un caz
nu-l forta sa manance ce el nu poate cu nici un chip manca. Si cu somnul la fel. Am
cunoscut in viata mea destul de multi copii care nu au tolerat somnul de dupa-
amiaza, nici acasa si nici la gradinita. Daca copilul tau face parte din acesti copii,
nu-l forta , nu te ingrijora si nu-l culca cu forta. El a dezvoltat deja o anumita frica
sau un anumit blocaj fata de somn si nu e cazul sa i le accentuezi. Daca vrei, poti
discuta cu un psiholog.

Dar eu zic ca e cel mai ok daca nu faci o tragedie din asta si daca el nu vrea sa-l
culci, nu-l culca. Vei avea surpriza chiar ca el sa adoarma in mod natural, la 5
minute dupa ce v-a spus ca el n-o sa doarma. Este pentru ca s-a relaxat. Depinde de
tine sa faci demarcatia corecta intre ceea ce este doar un “moft” din partea copilului
sau o neputinta reala de a tolera ceva, de a se adapta la ceva(legat de hrana, somn
etc.).

10) Sa aiba prietenii pe care eu nu le cunosc si nu le-am aprobat in prealabil. Da, ati
citit bine, IN PREALABIL! Prieteniile pe care eu le analizez tarziu dupa ce s-au
sudat pot deveni sursa celor mai mari nenorociri in viata noastra si a copilului
nostru, daca copilul nostru stie ca se poate imprieteni oricand si cu orice copil sau
adult, ganditi-va si ingrijorati-va la gandul ca un adult poate sa fie “prieten” timp de
3 zile cu copilul nostru fara stirea noastra, pentru ca s-au imprietenit in parc, la
joaca, ii da bomboane de 3 zile si pe urma il convinge sa plece impreuna. Nu va
uitati urat si nu sariti aceste randuri indignati de acest scenariu de groaza, tocmai ca
sa-l evitati. Nu dati voie copilului sa se imprieteneasca cu nimeni pe care
dumneavoastra nu-l cunoasteti si nu-l aprobati!

11) Sa il credeti de fiecare data cand spune: “doamna e rea!”, “Victor e de vina”,
“m-au certat pe mine din cauza Mariei”, “eu!? Eu n-am facut nimic!”. Nu
intotdeauna copiii vostri vor spune adevarul. Oricat e de dureros pentru noi s-o
recunoastem.

N-ar trebui sa fie dureros.

Oricat ar fi de incredibil, adultii care spun adevarul nu provin din copii care au spus
intotdeauna adevarul, pana la pragul in care varsta, increderea ce i se va acorda
constant, toate acestea il vor schimba.

Copiii nu mint. Paradoxal. Cum o sa spuneti, copiii nu spun adevarul si in acelasi

timp copiii nu mint?

Da, exact asa. Copiii ocolesc sau “transforma” putin adevarul, de frica. Putin sau
mai mult, si aproape intotdeauna de frica.

Si, uneori, pentru a fi mai interesanti, fantazeaza, pentru a atrage atentia. Asa
ca va trag un semnal de alarma: cand va ascunde ceva sau va creeaza dubii ceea ce
va spune, inseamna ca se teme, inseamna ca a facut o prostioara, ceva, sau se teme
si atat. Incercati sa aflati din mai multe surse care este adevarul cand copilul vine
cu o plangere, cand spune ca l-a certat doamna, sau ca un copil i-a facut ceva, orice.
Incercati sa-l ascultati plin de bunavointa, apoi cu aceeasi atitudine deschisa stati de
vorba cu educatorul care l-a certat, sa aflati daca l-a certat si de ce, sau cu celalalt
copil.

Nu dati buzna in gradinita facand acuzatii nefondate, poate “cearta” aplicata

copilului nu a fost de fapt aplicata, sau daca a fost, sigur a avut un motiv sau o
functie pedagogica. Nu putem sa mai credem ca in ziua de azi mai exista doamnele
acelea inspaimantator de severe, care ne “terorizeaza” copilasii, pur si simplu nu
mai exista loc pentru cadrele didactice care propovaduiau exigenta la cote maxime.
In schimb, daca o greseala a fost sanctionata, asta trebuie sa se intample si in
gradinita ca si in familie.

Si adevarul, asa cum stim, se afla undeva la jumatate. Nicidecum in

intregime in fapta reclamata de copil. Nicidecum copilul dumneavoastra nu este un
sfant, nu e el singurul sfant de pe lumea asta si nicidecum lumea din jur nu e o mare
conspiratie agresiva indreptata impotriva lui.

Puneti lucrurile la locul lor corect si dati fiecarei intamplari povestite de

copil doar importanta pe care o are si nu una mai mare. Si, la fel de important, nu-l
blamati nici pe copil pentru asta, pentru usoara sau mai marea exagerare a
adevarului, de dumneavoastra tine sa-l formati pe mai departe in spiritul adevarului
si onestitatii prin increderea si echitatea dumneavoastra.

Nu-l transformati nici in visul dumneavoastra de perfectiune, nu asteptati

niciodata ca el sa fie ceva ce nici unul dintre noi nu putem fi vreodata: UN OM
PERFECT! Apreciati-l si iubiti-l asa cum e, NECONDITIONAT!

12). Sa cred cu convingere ca rolul gradinitei inlocuieste rolul meu de parinte.

Gresit !

Gradinita ma « inlocuieste » pe mine, ca parinte, in timpul unor anumite ore

din zi, in anumite aspecte de formare si educationale care-l privesc pe copilul meu.
Insa gradinita, oricat ar fi de buna, nu elimina importanta rolului meu de parinte.

Si, cel mai important, gradinita nu inlocuieste relatia mea cu copilul meu,
exprimata in timpul si atentia pe care i le acord. Gradinita ii ofera dragoste, da,
doamnele de acolo care lucreaza cu copiii ii iubesc pe copii, gradinita are o relatie
speciala cu fiecare copil in parte, copilul meu este iubit in gradinita SI ESTE IUBIT
CA INTR-O RELATIE NOUA PE CARE SI-A CREAT-O EL, COPILUL, IN
AFARA RELATIEI CU MINE, PARINTELE !

Mangaiat, iubit, alintat tandru si alinat cand plange, copilul are cu gradinita
o relatie speciala, total separata de cea cu parintii lui ! Gradinita este locul unde
copilul meu e fericit si se joaca multumit si invata lucruri noi 4 ore, 5 ore, 8 sau
chiar 10 ore pe zi !

Dar nu va ganditi ca nu trebuie sa-i mai oferiti iesiri impreuna, mese

impreuna cu mami si tati – macar masa de seara impreuna, jocuri si activitati
impreuna, doar pentru ca le are pe acestea toate in gradi ! Nimic nu poate sa va
inlocuiasca perfect, Mami si Tati, nici macar cea mai buna gradinita.

Nimic nu seamana cu iubirea mamei si a tatalui exprimate prin atentia si

timpul lor ! Copilul are o relatie cu parintii lui, o relatie cu bunicii lui si o relatie cu
gradinita. Cu colegii si prietenii lui, cu educatoarele lui, cu fiecare masinuta si
jucarie de plus din gradinita lui. Este gradinita lui iubita ! Trebuie sa existe toate
aceste relatii, copilul are nevoie de toate separat, toate au rolul lor decisiv in
formarea lui ca om, dar nici una din aceste relatii nu o poate inlocui complet pe
celalalta. Ganditi-va : e ca si cum i-ati inlocui viata de familie cu viata sociala. Nu
se poate, nu e suficient.

Gradinita e viata sociala a copilului tau, e micul lui « serviciu » la care se

duce in fiecare dimineata, de unde vine seara cu cunostinte noi, cu interactiuni noi,
cu o incredere noua. Cu relatii noi, cu descoperirea nou-facuta si grozava ca mai e
un loc pe lumea asta in afara de acasa unde el are ceva de spus, unde este ascultat,
unde i se ofera incredere, incurajare si sprijin cand vrea sa creeze, sa nascoceasca,
sa reinventeze lumea !

Dar mami si tati, Mami si Tati sunt singurii care ii ofera copilului ceva-ul
acela atat de special pentru a inflori, pentru a se dezvolta si exprima plenar !
Renuntati, va rog, pentru copilul dumneavoastra la o ora de munca pe zi si oferiti-i
o ora de soare si iubire cu dumneavoastra !
 Calculatorul – prieten sau dusman ?

A aparut in viata noastra – minunata completare si minunat ajutor in viata

profesionala. Nu mai exista nici o firma care sa nu dispuna de cel putin un calculator,
si deja in majoritatea caselor si-a gasit un loc care nu este de neglijat.

De fapt, noi i-am facut loc calculatorului in viata noastra, din ce in ce mai
mult. Observand ca ne face munca mai usoara si sperand ca o sa ne si relaxeze. Au
aparut, in variante care se schimba si se imbunatatesc continuu, jocurile pe
calculator. Exista vizionarea de filme pe calculator. Exista acel minunat Internet,
unde te poti pierde navigand ore intregi, cautand lucruri pe care le-ai vrut si nu le-ai
vrut. Te-au interesat din start sau te-au captivat pe drum in cautarea ta neobosita.

Dar ce facem cu copiii nostri ? Cei mai multi dintre noi le-am instalat
calculator acasa, unii si cu optiunea de Internet. Nu stim ce sa credem : parca sa ne
bucuram cand vedem ca am scapat de multe plimbari pe care altadata trebuia sa la
facem neaparat impreuna cu copilul nostru, parca ne speriem un pic vazand ca
respinge acum jocurile si jucariile care altadata il faceau fericit. Ca jucariile zac
uitate in camera lui, ma rog, e OK, dar ca nu mai cere insistent sa ne jucam « de-a
magazinul, mami, tu cumparai portocale ! », de-a « eu eram Ronaldinho si-ti dadeam
gol, tati », ca nu mai iese la joaca in parc cu prietenii de varsta lui, asta parca nu mai
e chiar asa de OK ! Parca nu mai e OK deloc!

Parca-parca incepe sa ne sperie, sa ne ingrijoreze : copilul nostru vorbeste mai

putin, se exprima deja mai laconic decat inainte, nu are multe de spus despre ceva ce
ii place in afara de jocurile pe calculator si, de fapt, prefera sa le joace, nici macar sa-
ti mai vorbeasca despre ele cum iti vorbea odata, seara la culcare, despre tot ce ii
placea.Sau poate n-o facea nici inainte, poate copilul tau e generatia calculatorului pe
de-a intregul ?! Poate tu nici nu stii cum ar fi fost sa existe seri de stat de vorba cu
copilul tau, seri de creat povesti cu eroi si zane, poate ai facut greseala sa-l cresti cu
calculatorul pe copilul tau !

Poate nu stii ce ai pierdut deja, dar sa-ti spun ce mai poti pierde : poti pierde o
relatie frumoasa cu copilul tau, in care sa comunicati, sa-ti spuna ce simte si ce i s-a
mai intamplat, sa-ti dezvaluie cum recepteaza el viata din jurul lui si din el, sa-si
puna increderea in tine prin comunicare.Sa-ti mai spun ce poti pierde, sau de fapt ce
va pierde copilul tau : nu va sti sa vorbeasca despre prea multe lucruri, pentru ca prea
multe lucruri lui nu i se intampla in afara calculatorului. Nu are multe experiente de
viata in afara calculatorului.Nu isi va forma un vocabular bogat si complex, pentru ca
nu va avea de unde. Cititul formeaza vocabularul si deprinderile de comunicare. Si
exersarea comunicarii in sine. Daca el nu citeste ?! Daca el nu mai comunica ?!

Intelectul nu se va dezvolta foarte mult, da, stiu ca te sperii, dar mai bine e sa te
sperii si tu sa alegi corect : nu va avea cum, pentru ca un organ care functioneaza
bine este un organ pus la treaba. Spune-mi tu mie cat isi solicita copilul tau creierul
in jocurile pe calculator ? Intr-adevar, ii dezvolta atentia, dar ii dezvolta numai
atentia focusata, si nu pe cea complexa, distributiva. Si nu-l invata sa devina creativ.
Doar partial, si doar in situatii similare jocului, ceea ce nu-i suficient.Unde-i
interactiunea normala cu alti copii si adulti ? Cand si unde va invata el sa dea din
coate, sa razbeasca ? Il va invata calculatorul pe copilul tau sa-si ceara dreptul lui ?
Sa-si revendice ceva ce-i al lui ? Sa-si spuna dreptatea lui ? Te bazezi pe gradinita ca
o sa-l invete asta ? Da, gradinita o sa-l invete, dar nu te baza doar pe ea.

Daca viata copilului tau, in afara de cele 4 ore de gradinita, consta aproape
numai in interactiunea cu calculatorul, atunci felul in care il formeaza gradinita nu o
sa mai poata fi regula, ci exceptia. Lucrurile trebuie sa stea altfel : tu si gradinita sa
reprezentati modelele, iar extra-activitatea cu calculatorul sa fie doar atat : o extra-
activitate. Ceva ce copilul sa faca doar din cand in cand, iar nu ca sa scapam noi de
multe griji si indatoriri. Tu si gradinita il veti ajuta sa perceapa corect lumea din jur,
sa interactioneze, sa se formeze ca persoana cu valori morale si sociale. Spune-mi,
cum il poate ajuta calculatorul in toate aceste privinte? Iti raspund eu: In niciun fel.
Nu te bucura prea tare daca a invatat sa “scrie” pe calculator. De fapt nu a invatat sa
scrie, ci doar sa tasteze butoane si sa citeasca litere. De scris, va scrie la scoala sau
daca il ajuti tu personal. Intr-adevar calculatorul te ajuta sa-ti dai seama cat de istet
este copilul tau, dar nu-l va face mai istet.Mai bine stai de vorba cu el si explica-i de
ce exista ploaia, de ce norii, de ce este nevoie de Soare ca sa existe Pamantul, de ce
trebuie sa traverseze la culoarea verde a semaforului, de ce trebuie sa salute cand
intra intr-o incapere,de ce..., de ce. ... Calculatorul nu-i va raspunde la aceste
intrebari.

Hai sa punem lucrurile la locul lor, fiecare cu rolul lui pentru copilul nostru,
hai sa nu transformam calculatorul dintr-un bun prieten intr-un dusman, haideti sa
lasam calculatorul ceea ce este el, un instrument. Unul pe care este bine sa-l
cunoasteti si sa stim ce poate face pentru noi, unul ca sa ne ajute, si sa nu ne faca rau
(ganditi-va la site-urile nepotrivite pe care le poate accesa copilul, la intalnirile on-
line care pot deveni periculoase, la tot ce depaseste nivelul varstei lui). Haideti sa
lasam calculatorul ce este el si ce trebuie sa fie: DOAR UN INSTRUMENT.
 Cum il recompensez pe copilul meu pentru un lucru bun pe care-l
face ?
De preferat ar fi ca toata educatia sa se faca pe baza unor stimuli si a
recompenselor, pentru orice lucru bun pe care-l face copilul. Dar aici – atentie :
evitati capcana de a oferi numai recompense materiale : jucarii, dulciuri, haine etc.
Recompensa poate fi foarte bine o lauda sau o incurajare, o mica excursie mult-dorita
la sfarsit de saptamana. Nu abuzati, desi e mult mai comod, de vesnicele bomboane,
ciocolate, inghetate si alte alimente dulci care v-ar ingrozi daca ati sti ce probleme
medicale ii pot cauza copilului dumneavoastra. « Mami e mandra de tine » sau « tati
e foarte fericit ca ai facut asta » poate fi foarte bine cel mai bun stimul pentru ca data
viitoare copilul sa aiba comportamentul corect si dorit.De asemeni, daca el observa
ca este tot timpul recompensat cu bomboane pentru ceea ce face bine, va avea
tendinta sa faca lucrurile numai pentru aceasta recompensa. Gresit, din doua motive :
unul ca intr-o zi, cand nu veti mai avea bomboane, copilul va inceta sa se mai
comporte corect, ba chiar va va blama ca il lipsiti de dreptul lui, al doilea motiv si cel
mai important, isi va crea impresia ca pentru tot ce va face in viata mai departe va
primi o recompensa, iar viata nu e asa. Viata nu-i va oferi recompensa la fiecare pas,
sau nu una foarte explicita. Daca va traversa mereu la culoarea verde a semaforului,
nimeni nu-i va mai oferi bomboane pentru asta. Recompensa implicita va fi ca nu va
avea un accident de circulatie, dar el nu va mai remarca asta, recommpensa implicita
adica a comportamentului corect.Va trebui sa invete ca unele lucruri functioneaza
pur si simplu fara o recompensa evidenta, ca unele lucruri sunt facute intr-un fel pur
si simplu pentru ca asa trebuie. Cand impartiti sarcinile in gospodarie, aveti grija sa-i
repartizati si copilului unele, din cele mai usoare, fireste, pe masura varstei lui, si nu
il recompensati tot timpul, de fiecare data cand spala vasele sa zicem. Va trebui ca
recompensa s-o constituie munca in sine, da, ii veti dezvolta placerea pentru o
activitate sau alta, si obligatoriu, o mica lauda si o incurajare. (Doamnelor mamici,
stiti foarte bine ca un comportament de incurajare subtil, cu doua-trei vorbe bine
alese, il poate face chiar pe sotul dumneavoastra sa fie mandru ca piata s-o faca
intotdeauna numai el. Pentru ca l-ati incurajat subtil, l-ati laudat, ati fost
recunoscatoare in mod sincer. Daca functioneaza acest lucru in relatia dintre doi
adulti, cu cat mai mult va functiona in relatia dintre dumneavoastra si copilul
dumneavoastra ?)

Deci, cautati sa acordati, din cand in cand, recompense, bine alese, lucruri
dorite, si intotdeauna laude si incurajari. (Critica este distructiva, chiar si pentru
spiritul micutului in formare, sau poate cu atat mai mult). Laudati, incurajati,
apreciati
 Influenta televizorului asupra copiilor

Televizorul, dupa cum multi ar spune, este foarte nociv pentru mintea si pentru
corpul unui copil. Ca in legatura cu orice lucru, adevarul sta undeva la mijloc, in
functie de prisma din care privim situatia.

Greseala cea mai mare a parintilor

Atunci cand copilul este mic, parintii nu au foarte mult timp liber pe care sa il petreaca
cu acesta, motiv pentru care ei apeleaza la diverse metode de distragere a atentiei. Una
dintre acestea o reprezinta postarea celui mic in fata televizorului. Astfel, el va fi atat
de atras de sunete si de imagini, incat va ignora tot ceea ce se intampla in jurul sau.
Nici nu putem sa va explicam cat de nociva este aceasta activitate, din toate punctele
de vedere.

In primul rand, din punct de vedere emotional, copilul nu se mai poate dezvolta
corespunzator, deoarece acesta nu mai socializeaza cum ar trebui cu parintii, dar nici
cu cei de varsta sa. Astfel, el poate sa devina timid si/sau antisocial. Aceeasi greseala
o fac, de foarte multe ori, si bunicii sau bonele. Ei incearca sa se relaxeze in fata
televizorului, iar copilul este, practic, obligat sa se uite la diferitele emisiuni si filme.
Problema, in aceasta situatie, este aceea ca multe dintre programe nu sunt potrivite
varstei copilului.

Efectele negative ale televizorului asupra corpului si mintii copilului

Un copil care sta prea mult la televizor, dupa cum am mentionat si mai
devreme, va avea probleme in dezvoltare, deoarece el nu va socializa cum trebuie,
corespunzator varstei sale, avand sanse foarte mari de a ajunge un inadaptat social. Va
duce lipsa de prieteni, iar singurul lucru care ii va produce placere va fi ceea ce vede
pe micul ecran.

Studiile au demonstrat si faptul ca petrecerea unei perioade indelungate in

fata televizorului influenteaza dezvoltarea cortexului prefrontal, acea zona care se
ocupa de planificare, de organizare, de control, de judecata morala si de atentie.

Atunci cand cineva petrece ore intregi privind un ecran, ochii sunt primii care
au de suferit. Chiar si noua, adultilor, incepe sa ni se diminueze calitatea imaginii, dupa
ce urmarim, pentru o perioada foarte indelungata, emisiuni la televizor. De aceea, mai
ales la cei aflati in plina dezvoltare, trebuie sa se evite orice efect care ar putea provoca
probleme.

Randamentul pe care il vor da prescolarii si scolarii este redus

considerabil, mai ales atunci cand se testeaza memoria si citirea, acestia urmand sa
dezvolte deficit de atentie si concetrare slaba. In zilele noastre, se intreprind studii
pentru a demonstra si legatura dintre ADHD si televizor.Copiii imita tot ce vad, deci
ei vor imita si tot ce observa la televizor, dar nu va fi ca atunci cand imita ceva din
viata reala. Asadar, vorbirea se invata mai bine de la cineva, decat de la o emisiune,
iar joaca se invata prin practicarea ei, nu prin observare. Legat de vorbire, putem spune
ca sunt numeroase emisiuni care au ca scop dezvoltarea ei, dar nu s-a demonstrat ca
acestea ar avea un efect pozitiv. In plus, chiar s-a observat faptul ca dezvoltarea
limbajului este mai lent la copiii dependenti de televizor, deoarece ei doar aud ceea ce
se vorbeste, nu au si posibilitatea de a o pune in practica.Televizorul poate avea o
influenta puternica si asupra maturizarii precoce, din punct de vedere sexual, deoarece
parintii nu au tot timpul controlul asupra grilei de programe. Acest se intampla mai
ales cand copilul are televizor in propria camera.

Obezitatea este o urmare asociata statului in fata televizorului, deoarece, dupa

cum bine ne dam seama, activitatea presupune sedentarism. Lumea percepe aceasta
perioada ca fiind una de relaxare, ei rontaind diverse alimente, de regula junk food,
iar, prin lipsa miscarii, kilogramele incep sa se depuna, devenind un pericol real asupra
sanatatii.

Nivelul de agresivitate al copilului atinge cote foarte ridicate, mai ales atunci
cand este lasat sa se uite la ce doreste, pornind de la desene animate, pana la filmele
cu limite de varsta. O alta urmare ar mai putea fi somnul zbuciumat si aparitia
cosmarurilor, din cauza imaginilor socante care le trec prin fata ochilor.

Natura persuasiva a televizorului

Orice vede cel mic pe ecran il poate influenta, intr-un fel sau in altul.
Pornind de la reclame, pana la stiri si desene animate, copilul percepe absolut orice
informatie si incearca sa o puna in practic.

Un exemplu foarte simplu ar fi reclamele la scutece. Acestea prezinta copii

mari, care inca poarta scutece si care se simt foarte bine. Se poate spune ca se poate
face o moda din purtatul scutecelor, iar parintii nu vor avea decat de suferit. Cel mic
va vrea sa aiba si el scutece asemanatoare, cu desene si varii modele, motiv pentru care
invatatul la olita va deveni un chin. Copiii pur si simplu nu vor vrea sa faca la olita.De
asemenea, se fac reclame care ar trebui sa atraga micutii, dar, de fapt, nu fac altceva
decat sa ii induca in eroare si sa le arate lucruri ireale. Un exemplu ar fi reclamele la
cereale pentru copii, care merg pe ideea ca in fiecare cutie are loc o petrecere. Atunci
cand cei mici desfac cutiile, dezamagirea atinge cote inimaginabile, deoarece ei
descopera ca adevarul este altul.Pe de alta parte, desenele animate pe care le iubesc
toti copiii, dar si adultii, prezinta activitati minunate, dar foarte periculoase.

Desi scopul initial a fost de a realiza un fir narativ placut, usor si atragator,
micile detalii ii pot determina pe cei mici sa intreprinda activitati care le pot pune in
pericol viata. Cu totii ne aducem aminte de faptul ca Peter Pan zboara sau ca Tom si
Jerry se lovesc frecvent, dar nu patesc nimic. Urmarile acestor desene pot fi tragice,
daca parintii omit sa ii explice copilului faptul ca totul este fictiune. S-au intalnit multe
cazuri cand acestia au incercat sa "zboare" de pe dulap sau cand au incercat sa treaca
"prin perete".Nivelurile de dezvoltare cognitiva si morala sunt foarte scazute la copii,
motiv pentru care ei nu pot face distinctia dintre ce este realizabil si ce este doar pentru
privit.
 Ce facem cu copiii în timpul liber? Timp liber...şi nu numai!

Timpul liber poate fi în egală măsură atât prieten cât şi duşman atât pentru
copii cât şi pentru părinţi, de aceea este foarte important să-i acorzi atenţia cuvenită
în aşa fel încât să valorifici la maximum avantajele şi să încerci să diminuezi pe cât
posibil consecinţele neplăcute.

Avantaje: timpul liber înseamnă foarte multă mişcare, aer, natură, jocuri şi
jucării, distracţie, dobândire de abilităţi,descoperire,experimentare, mulţi prieteni şi
multe altele.

Dezavantaje: timpul liber poate însemna şi pericole, accidente de tot felul şi

situaţii imprevizibile, căzături grave cu consecinţe dureroase, muşcături de animale,
de insecte, lovituri sau vorbe urâte din partea altor copii, rătăciri în natură, oameni răi
de care copiii trebuie să înveţe să se ferească.

Cu tact şi diplomaţie părinţii trebuie să le prezinte copiilor şi pericolele

posibile ale anumitor acţiuni sau ieşiri, pe care copilul le solicită întotdeauna fără să
ştie potenţialele consecinţe neplăcute ce pot interveni în mod spontan. Este important
însă, ca explicaţiile părinţilor să fie realiste, fără să-i sperie pe copii, să-i înveţe să fie
atenţi, responsabili, să-i încurajeaze de fiecare dată şi să nu le transmită temerile sau
îngrijorările lor, chiar dacă acestea există ( “să nu te urci în copac că vei cădea”,”
samd). Părinţi, atenţie la formulări! Evitaţi propozitiile care încep cu “nu” şi faceţi
afirmaţii pozitive şi la obiect ( “daca tot te urci în copac, să fii atent unde pui
piciorul”, “să ai grijă să te dai mai uşor pe tobogan” samd).

Timpul liber presupune atenţie, responsabilitate, precauţie din partea

părinţilor însă, în nici un caz îngrădiri, interdicţii, cicăleli. În acest ultim caz, nevoia
copilului de explorare, descoperire poate fi asociată cu diverse temeri: de lovituri,
căderi, de a nu deranja, de a nu strica etc, iar aceste frici se vor perpetua ca şi
obiceiuri, ce-i vor îngrădi copilului, adolescentului şi adultului de mai târziu
libertatea de a (se) descoperi pe el însuşi şi lumea înconjurătoare.

În joc, alături de copil, părintele poate retrăi bucuria de-a fi din nou copilul de
odinioară şi devine partener egal cu copilul său. Avându-i alături de el pe părinţi în
anumite momente de joc, copilul se alimentează cu cele mai importante resurse
pentru a creşte echilibrat şi sănătos. Probabil vă întrebaţi care sunt aceste resurse.
Deşi suntem cu toţii tentaţi să folosim cuvinte precum dragostea, iubirea, pentru
copil acestea sunt doar nişte etichete a căror semnificaţie o va înţelege doar în timp.
Ceea ce el poate înţelege la orice vârstă, şi ceea ce solicită în spatele oricăror cuvinte,
este atenţia şi implicarea părintelui în lumea copilăriei lui.

În timpul săptămânii, ştim cu toţii că există situaţii în care mulţi părinţi

lucrează până la ore târzii iar atunci când ajung acasă abia aşteaptă să se bucure de
câteva momente de respiro în timp ce copilul se joacă liniştit sau zgomotos în camera
alăturată sau se pregăteşte pentru somn. E minunat să existe şi un timp pentru
refacere, noi cu noi înşine dar în aceeaşi măsură, este foarte important să găsiţi un
timp, oricât de puţin ar fi, pe care să-l petreceţi doar pentru copilul dumneavoastră
fără să mai fiţi implicaţi în nici o altă activitate.

Orele acordate în grabă sau în paralel cu alte activităţi sunt mai puţin importante.
Doar calitatea timpului petrecut cu şi pentru copil este liantul emoţional pe care
părintele şi copilul îl pot construi împreună şi care-şi va pune amprenta în formarea
personalităţii sale.În timpul weekendului sau În serile când programul părinţilor este
mai lejer se pot face nenumarate activităţi comune, care să-i bucure şi să-i destindă
deopotrivă, atât pe copii cât şi pe părinţi.

Vă invit în cele ce urmează să parcurgem împreună câteva astfel de activităţi de

petrecere a timpului liber, aflate la îndemâna tuturor.
În natură nu te poţi plictisi. Cu ocazia unei ieşiri în parc, copiii şi părinţii pot aduna
fel de fel de materiale precum conuri de brad, pietricele, frunze, seminţe şi din ele,
acasă, să realizeze lucrări interesante la masa din sufragerie ori pe covor. Este nevoie
doar de câteva coli de carton, lipici, fire de aţă, sârmă ... şi creativitatea e în floare !
În astfel de activităţi comune intervin divergenţe de opinii, contradicţii constructive,
îşi fac loc idei originale, care la rândul lor nasc alte idei iar acest lucru este binevenit
pentru a-i oferi copilului dumneavoastră posibilitatea să se afirme şi să se exprime, să
observe că într-o relaţie, interlocutorii nu au idei, opinii, trăiri identice.

La locurile de joacă, unde sunt tobogane, leagăne, groapa cu nisip, băncuţe,

mese şi unde sunt şi alţi copii cu părinţii lor e multă distracţie, veselie iar copiii îşi
fac mulţi prieteni cu care se pot lua la întrecere sărind la groapa cu nisip, urcându-se
în tobogane şi dându-şi drumul până jos cu mai mult sau mai puţin curaj, învârtindu-
se în carusel sau stând pur şi simplu pe băncuţe la măsuţe şi realizând un desen ori un
puzzle.
Când la toate aceste acţiuni unul sau ambii părinţi sunt prezenţi, şi-l
sprijină pe copil cu dragoste, cu blândeţe, cu voie bună, legăturile emoţionale se
îmbogăţesc şi se consolidează; curajul copilului se dezvoltă, organismul se căleşte şi
devine mai puternic, mai pregătit să reziste la eforturi şi încercările din anii de mai
târziu.În acelaşi timp, părinţii au ocazia să socializeze şi cu părinţii altor copii şi
atunci atmosfera poate deveni foarte plăcută şi relaxantâă pentru toţi: părinţi şi copii.
Acasă – părinţii şi copiii pot juca diverse roluri din activitatea de afară, îşi
pot dezvolta simţul artistic şi estetic, pot deveni actori folosind ca şi accesorii o
perdea, o faţă de masă, un obiect de îmbrăcăminte de-al mamei sau de-al tatei şi
astfel, buna dispoziţie va fi în avantajul tuturor !

Copiii vor reda prin desen, pictură tot ce i-a impresionat cel mai mult afară,
iar părinţii vor fi acolo, lângă ei, pregătiţi să le ofere anumite repere, să le
reamintească unele amănunte.Impreună, pot modela din cocă, plastelină sau lut
diverse obiecte, le pot colora folosind pensule şi acuarele sau carioca, pot face
mărgele, ciupercuţe, buburuze, iarbă, flori, fluturi, adică tot ceea ce le trece prin
minte. Se pot juca cu scoici, melci sau alte materiale strânse din natură obţinând prin
aranjamente sugerate de imaginaţie, tot felul de imagini : flori, insecte, animale etc.
O altă activitate care antrenează foarte mult creativitatea copilului este realizarea de
albume tematice sau colaje folosind imagini decupate din diverse ziare, reviste.
Părinţii vor avea grijă să le pună la dispoziţie toate cele necesare lucrului, asistându-i
activ în demersul lor creativ.
După terminarea lucrărilor este important ca părinţii să-şi antreneze copiii în
curăţirea spaţiului de lucru, punând totul în ordine iar în felul acesta, copiii vor avea
satisfacţia lucrului împlinit, aprecierea părinţilor şi mândria că au devenit capabili,
puternici şi pricepuţi.
 Cum să combați sedentarismul la copil?
Un rol important il au parintii, care au datoria sa-si supravegheze copiii si sa-i
stimuleze sa fie activi.

Fii un model pentru copilul tau!

Daca parintii sunt persoane active, atunci si copiii vor fi la fel doar prin puterea
exemplului. Daca parintele insusi se straduieste sa fie activ, el poate combina
stradania lui cu indemnul pentru copilul sau de a-l urma.

Iata cateva sugestii:

- Implica-l in activitati care-i starnesc interesul si care-i fac placere;

- Incurajeaza-l sa incerce noi activitati si urmareste-l atunci cand participa la ele;

- Practica activitati in care poti sa-ti implici si copilul (inot, mersul pe bicicleta
etc.);
- Fa-i cadouri care sa-l stimuleze sa se miste: role, bicicleta, schiuri ori un zmeu;
- Invata-l sa-si organizeze timpul astfel incat sa existe un echilibru intre timpul liber
si timpul organizat.
Jocul in aer liber
Copilul este bine sa fie incurajat sa se joace in afara casei pe tot parcursul
anului, indiferent de anotimp. Joaca in spatii deschise si in aer liber il ajuta sa-si
intareasca sistemul imunitar si sa fie o persoana sanatoasa si viguroasa. In ace lasi
timp, el poate deprinde abilitati precum saritul, prinsul, aruncatul. Cand se simte
bine si vede ca este apreciat pentru abilitatile lui, va dori si mai mult sa fie activ. In
plus, aceste activitati desfasurate in colectivitate ii vor face copilaria mai frumoasa,
de aceste momente putand sa-si aminteasca cu drag mai tarziu.
Limiteaza-i timpul petrecut in fata calculatorului
Jocurile virtuale sunt printre cei mai mari „dusmani" pentru cei mici. Ele ii
captiveaza si, daca sunt lasati, pot sta ore intregi in fata calculatorului. Acest gen de
activitate poate deveni o problema serioasa si poate dura mai mult timp pentru ca
micutul sa fie dezo bis nuit. Recomandarile actuale sunt ca cei mici sa nu petreaca
mai mult de doua ore pe zi in fata calculatorului si a televizorului. In acelasi timp,
specialistii spun ca ei ar trebui sa desfasoare activitati moderate cel putin 90 de
minute zilnic.
 Copilul si violenta infantila

Expunerea la violenta poate avea efecte semnificative asupra copiilor pe

parcursul dezvoltarii lor si influenteaza modul in care acestia isi vor forma
relatiile cu cei din jur in copilarie si ca adulti.

Violenta duce la pierderea de mii de vieti anual si la costuri medicale sau de

inmormintare uriase. Statisticile arata ca multe din actiunile violente au loc la
domiciliu, majoritatea produse intre soti sau intre prieteni. Aproape 50% dintre
victime locuiesc cu copii mai mici de 12 ani, care, de cele mai multe ori, devin la
randul lor victime. In concluzie, expertii considera ca violenta la domiciliu este
principala cauza a copiilor abuzati sau a mortii acestora datorita neglijentei.
Desi expunerea la violenta poate avea consecinte serioase asupra copiilor, ei
pot trece peste efecte mai usor daca anumiti factori sunt prezenti in viata lor. Un
copil care creste inconjurat de dragoste si atentie din partea unor adulti care cunosc
efectele violentei si stiu sa ofere stabilitate si liniste, are sanse mari sa creasca
frumos si sa fie un adult fericit. Scolile, centrele comunitare si programele
recreationale pot si ele oferi copiilor o sansa de a scapa de violenta, de a-si capata
propria independenta si incredere si de a invata cum sa se descurce in viata.
O parte din adulti cred ca un copil de 6 luni sau mai mic, care asista la scene
violente (ca de pilda tatal o loveste mereu pe mama), nu va suferi mult deoarece nu
are memorie pe termen lung. !!! Nimic mai fals. Copiii sunt ca buretii. Ei absorb tot
ce se intampla in jurul lor de la cele mai fragede varste. Ei percep violenta si furia
care-i inconjoara asa cum percep si dragostea si atentia din partea celor care ii
ingrijesc. Din aceasta cauza, natura si calitatea relatiilor cu un copil chiar foarte mic
conteaza foarte mult pentru dezvoltarea lui pe viitor.
Violenta afecteaza viata tuturor celor care sunt martori la ea. Pentru copii,
violenta are urmari psihologice, emotionale si de dezvoltare. Chiar si la copiii
foarte mici, martori la violenta, pot apare simptome de genul: anxietate, cosmaruri,
regresie in limbaj sau in dezvoltarea motorie si stres post-traumatic. De asemenea,
increderea in propria persoana sau in cei cu care vine in contact poate avea de
suferit.

Cum se poate elimina violenta?

1. Ofera un exemplu bun. Copiii invata cum sa se comporte urmarindu-i pe adulti.

Parintii trebuie sa faca un efort pentru a-si pastra un sens al valorilor si moralei in
paralel cu modul de a se exprima non-violent si de a oferi un exemplu in acest sens.
Daca copilul te vede certandu-te, fii sigur ca te va vedea si impacandu-te si
niciodata nu continua cu violenta fizica sau verbala in prezenta lui.

2. Foloseste metode de disciplinare non-violente. Daca iti lovesti si bati copilul

drept pedeapsa (si mai ales in cazul copiilor sub 3 ani), el va invata ca violenta este
permisa in orice situatie (cei mici nu au cum sa inteleaga rolul unei pedepse, daca
nu inteleg cu ce au gresit - !!! Intotdeauna oferiti-le explicatii privind acest lucru,
altfel bataia nu-i va convinge ca au gresit). Exista suficiente cai de pedepsire fara
violenta, astfel incat pentru rezolvarea uneori a problemelor, pedepse de genul: "5
minute stai pe acest scaun" sau "2 minute la colt" sunt suficiente si non-violente. !!!
Aminteste-ti insa ca mereu sa rasplatesti un comportament frumos.

3. Limiteaza expunerea la violenta. Acorda mare atentie programelor de la

televizor, casetelor video si programelor de pe internet pe care copilul le urmareste
si limiteaza expunerea acestuia la temele violente. Pistoalele si sabiile de jucarie,
dar si alte jucarii ce promoveaza violenta si agresiunea trebuiesc limitate si
monitorizate.

4. Impune reguli clare si limite potrivite varstei. Copiii trebuie sa cunoasca exact
ce se asteapta de la ei si consecintele daca nu coopereaza. Mai mult, fii sigur ca
copilul intelege toate regulile din familie - poti chiar sa-l implici in setarea unora.
De asemenea, mentinerea acelorasi reguli in mod consistent reduce conflictele si iti
mentine credibilitatea ca parinte.

5. Ofera-i copilului multa afectiune si atentie. Copiii care se simt iubiti, in

siguranta si care au format un sentiment de incredere cu adultul care-i ingrijeste
sunt mai putin violenti si agresivi decit ceilalti. Poti construi acest sentiment de
incredere si siguranta al propriului copil avand un rol activ in viata lui, petrecand in
mod consistent suficient timp de calitate cu el si oferindu-i multa dragoste, laude si
incurajari. Chiar si o perioada de timp scurta petrecuta astfel, poate aduce numai
satisfactii si pentru parinte, da mai ales pentru copil.
 Cum comunicăm cu copilul nostru?

Toti ne dorim ca micutul nostru sa creasca frumos si armonios, sa aiba

incredere in propriile forte si sa se poata descurca cat mai bine in viitoarea-i viata
de adult. Ne dorim sa poata deveni un adult care sa stie sa se afirme, sa fie sociabil,
sa aiba o anume maturitate afectiva care sa-l ajute sa ia decizii in favoarea lui, sa fie
responsabil ...

Pentru a ne ajuta copilul sa aiba un echilibru emotional (sa stie ceea ce simte,
sa isi exprime adecvat emotiile neplacute, sa inteleaga emotiile celorlalti) e
important sa oglindim mai mult sentimentele copilului nostru si sa criticam mai
putin comportamentul.

Va detaliez, mai jos, trei exemple:

Suntem cu copilul in parc si scapa din greseala pe jos jucaria nou
cumparata. Aceasta se rupe si copilul izbucneste in plans. Cand ii spunem: "Vezi
daca nu esti atent?", "Uite, ai scapat-o", "Nu-i nimic, iti cumpar alta", "Hai ca nu s-
a stricat prea rau", "Asta e, lucrurile se strica"... doar ne indepartam de copil si de
propriile lui sentimente. I-am facut morala, i-am anulat suferinta, i-am dat o solutie
a noastra insa NU i-am acceptat si recunoscut suferinta pierderii unui lucru
important pentru el.

Cand insa ii spunem: "Imi pare rau ca s-a stricat, poti sa imi arati unde
s-a stricat?", "Vad ca esti foarte trist si suparat ca s-a stricat, imi pare rau!",
"Of, ce accident, inteleg ca esti suparat!", reusim sa oglindim sentimentele
copilului nostru. Si in acel moment el se simte inteles si acceptat. De cele mai
multe ori, se va linisti mai repede pentru ca simte ca i-am inteles suferinta si
suntem alaturi de el intr-un moment dificil. Este foarte important sa-i aratam
copilului ca intelegem cum se simte chiar, daca noua evenimentul nu ni se pare asa
tragic.

Copilul alearga, se impiedica si cade. Se sperie, simte durere si izbucneste

in plans. Cand ii spunem: "Ti-am spus sa nu mai alergi ca poti sa cazi?", "Vezi daca
nu esti cuminte?", "Gata, nu-i nimic, trece imediat !", ii facem morala, il criticam si
ii anulam sentimentele. Cand insa ii spunem: "Ai cazut, te doare ceva?", "Unde
te doare?", "Imi pare rau ca te doare!", "Am senzatia ca te-ai si speriat, asa
e?" si in timpul acesta il mangaiem usor pe spate, ii recunoastem emotiile din acel
moment.

Suntem in supermarket si copilul vede o jucarie mare si scumpa. Si

incepe sa o ceara miorlaindu-se, tipand, plangand si chiar ajungand sa se tavaleasca
pe jos. Cum ne putem simti noi atunci? Ne putem enerva, simti iritati, chiar furiosi,
ne putem simti rusinati fata de ceilalti pentru reactia copilului nostru, simtim ca ne
pierdem rabdarea cu fiecare smiorcaiala a lui ... Si atunci putem sa-i spunem: "Ti-
am spus ca NUU!", "Daca nu te potolesti o sa vina gardianul si ne da afara!", "Nu
ti-e rusine sa faci asa ?", "Ia gandeste-te cate jucarii frumoase ai acasa !", "Daca nu
taci in secunda asta, te pleznesc!", "Te porti ca un copil rasfatat !", "Nu o sa mai
vina Mos Craciun la tine!", "Vezi, se uita doamna la tine si vede ce copil rau esti!",
"Inceteaza acum ca nu te mai iau NICIODATA la magazin cu mine !" ..... si cu toate
aceste mesaje doar ne indepartam de copil. Ajungem sa il amenintam, criticam,
mintim, santajam si sa anulam dorinta lui. Prin astfel de mesaje, doar reusim sa
escaladam un conflict, nicidecum sa il aplanam. Copilul nostru va adauga la lista de
emotii neplacute si ceva sperietura, sentimente de vinovatie, furie si mai mare,
sentiment de neintelegere, frustrare...

Uneori e foarte important sa acceptam ca parinti ca nu putem controla toate

reactiile sau manifestarile emotionale ale copilului nostru si uneori el poate izbucni
in crize de furie pentru ca nu poate avea ceea ce isi doreste. Acceptand acest lucru
ne poate fi mai usor sa ne gestionam propriile emotii si sa reusim sa ne pastram
calmul in astfel de situatii. Copilul nostru doar incearca cat mai creativ sa ne
convinga sa ajunga la obiectul dorintei lui sau chiar se blocheaza emotional si nu
poate gasi resurse sa depaseasca momentul frustrant pentru el.

Faptul ca isi doreste toate acele lucruri este firesc, tinand cont de stimulii la
care este expus.Noi ca adulti, apelam de multe ori la o mare putere de vointa pentru
a rezista si a nu ne umple cosul cu tot felul de lucruri. Copilului ii este de o mie de
ori mai greu sa isi ofere argumentele logice, rationale pentru care trebuie sa se
abtina. El inca functioneaza cel mai mult conform principiului placerii.

Cand insa ii spunem: "Vad ca iti place foarte mult jucaria asta!", "Bag
de seama ca te simti tare suparat ca nu o putem lua!", "Imi pare rau, vad ca
ti-o doresti tare", "Of, inteleg ca ti-e greu sa renunti la ea!", "Mda, intr-
adevar e o jucarie foarte draguta", ii recunoastem sentimentele si aratam ca i le
acceptam. Daca ii spunem aceste lucruri fara a-l ameninta sau a-i face morala, pe
un ton suportiv, el simte ca e semnificativ pentru noi si emotiile lui sunt
recunoscute. In loc sa il tragem mai departe spunandu-i un simplu "nu", putem sa
stam 20 de secunde si sa ne uitam la acel lucru impreuna cu el si sa-i oglindim
sentimentele.

O solutie pentru a-l ajuta in aceasta situatie este si de a il pregati pentru

momentul respectiv (cand suntem pe drumul spre supermarket ii putem spune): "O
sa mergem la supermarket sa cumparam de mancare. S-ar putea sa vezi si lucruri
care o sa-ti placa si cu care o sa vrei sa pleci acasa. Doar ca nu pot sa ti le cumpar.
Poti sa imi arati ce iti place, doar ca azi mergem sa luam de mancare". Asa, putem
preintampina socul copilului cand ii spunem ca nu putem sa-i satisfacem dorinta de
a avea ceea ce a vazut.
Asadar, raspunsurile noastre care recunosc sentimentele copilului au
urmatoarele avantaje:

 creeaza o intimitate mai mare intre noi si copii,

 copiii simt ca au fost intelesi si atunci durerea si frustrarea lor se atenueaza,
 cand se simt intelesi si respectati, imaginea lor despre sine se dezvolta
armonios,
 simpatia parintelui e ca un prim-ajutor emotional cand copilul nu mai are
control asupra propriilor emotii,
 copilul capata din ce in ce mai multa forta pentru a infrunta realitatea, caci
noi ii confirmam starea psihologica si ii exprimam dezamagirea,
 copilul invata ca in situatiile viitoare sa-si exprime mai mult emotiile prin
cuvinte si sa poata depasi mai repede frustrarea sau supararea.
Bibliografie

1. Băran – Pescaru, Emilia – „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura

Aramis, Bucureşti, 2004
2. Bistriceanu, Corina – „Sociologia familiei”, Editura Fundaţiei „România de
mâine”, Bucureşti, 2005
3. Cristea, Sorin – „Dicţionar de pedagogie”, Editura Litera. Litera Internaţional,
Chişinău-Bucureşti, 2000
4. David, Eugen –„ Introducere în sociologie”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004
5. Dima, Silvia – „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.,
Bucureşti, 1999
6. Hayes, Nicky ⁄ Orrell, Sue – „Introducere în psihologie”, ediţia a III-a, Editura BIC
ALL, Bucureşti, 2003
7. Macavei, Elena – „Pedagogie. Teoria educaţiei”, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
8. Mara, Daniel –„ Educaţie pentru educaţie”, Editura ALMA MATER, Sibiu, 2006
9. Mitrofan, I., Mitrofan, N. – „Familia de la A la Z”, Editura Ştiinţifică, 1991
10. Nicola, Ioan – „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2000
11. Plugaru, Liviu – „Introducere în sociologia educaţiei”, Editura Psihomedia,
Sibiu, 2004
12. Popescu – Neveanu, P., Zlate, M., - „Psihologie şcolară”, Editura Universităţii
Bucureşti, 1987
13. Stahl, Paul H. – „Familia şi şcoala – contribiţii la sociologia educaţiei”, Editura
Paidea, Bucureşti, 2002
14. Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Editura
Polirom, Iaşi, 1997
15. Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, vol.II, Editura
Polirom, Iaşi, 1998
16. Vrasmas, Ecaterina – Adina – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura
Aramis, Bucureşti, 2002