TITEL CONSTANTINESCU

ABECEDARUL DIN IARBĂ

CUM POATE SĂ UITE CINEVA UN ABECEDAR ȊN IARBĂ

Iarba e înaltă şi sună, sună, pentru că e plină de sfârşit de vară şi greieri.

Şi-n adâncul ei cel mai adânc, l-am întâlnit pe băiatul din cartea mea. Nu-i chiar atât de
mic să-i pot şopti cântece de adormit copiii, dar nici atât de mare să nu se tăvălească prin
iarbă, să ţârâie ca greierii şi să fluiere ca o pasăre.
Vedeţi, copii, aş putea să vă spun, ca să fie pe înţelesul oricui, că băiatul din cartea mea
are opt ani, opt luni şi două săptămâni, că învaţă bine, nu întotdeauna foarte bine, că are un
fel al lui năzdrăvan de-a născoci poveşti, că uneori învăţătoarea îi mai stăvileşte elanul, mai
ales atunci când, deschizând fereastra clasei, spune copiilor:”Credeţi că nu pot să zbor?!” Şi
unii dintre ei, mai puţin năzdrăvani, sunt gata-gata să-şi desfacă şi ei aripile, pe care… Şi…
ce mai voiam să vă spun?... A, da… că nu întârzie niciodată la şcoală, că-i place să cânte,
poate câteodată prea mult şi când nu trebuie, că nu întotdeauna când pleacă de la şcoală
ajunge îndată acasă, iar bunica, uitându-se speriată pe geam, se frământă şi-ar pleca fuga-fuga
să-l caute, dar ce să faci cu cele patru fete gemene, două câte două!... Şi-aş mai înşira eu
multe de-ale băiatului, dar iată că, fără să vreau, tot v-am explicat în câteva rânduri cam cu
cine o să avem de-a face citind această carte de la-nceput şi până la sfârşit. Are şi-un nume:
Emil. Şi i se spune Milu. Dar… de ce, poate mă veţi întreba, de ce cartea asta se cheamă:
“Abecedarul din iarbă”, mai ales că unii părinţi vor spune: “Cum se poate să stea un abecedar
în iarbă?!” “Poate că l-a uitat un copil!” răspund eu. “Dar nu se poate, nu, nu, nu, nu se poate
ca un copil să-şi uite abecedarul în iarbă, cartea lui cea mai dragă, prima lui carte, auzi, auzi,
s-o uite în iarbă!” ar spune învăţătoarea. “Poate tocmai de aceea, pentru că este cartea lui cea
mai dragă şi-o poartă cu el chiar şi-n iarba cea înaltă!” răspund tot eu.
Şi-atunci, iată, îmi încep povestea, cu un abecedar uitat in iarbă. Pentru că…

PRIETENUL AŞTEPTAT NU VINE

…A venit o fetiţă aici, la marginea pădurii.

Singură. Cu o carte la subsoară.
Iarba e înaltă. Miroase a flori şi zmeură. Tufele de zmeură sunt foarte aproape. Ȋncă mai
găseşti pe crenguţele lor boabe mici, rotunde şi dulci. Sunt şi fluturi. Fluturii albăstrii şi aurii,
cu antenele subţiri ca acele de cusut. Ar mai fi şi urşi, ar mai fi şi vulpi şi coţofene şi veveriţe,
doar asta este bucuria pădurii, să-şi adune în ea, ca-ntr-o casă, toate păsările şi toate animalele
şi toate tainele lumii. Fiecare din noi ştie doar câte poate să ascundă o pădure.
Fetiţa s-a oprit. Priveşte în stânga şi-n dreapta. Nu e nimeni. Dar va veni. Trebuie să vină.
Ea ştie că băiatul care zboară ca vântul şi cântă ca piţigoiul e pe-aici, aproape, foarte aproape,
sau că va veni, oricât de departe ar fi, să culeagă zmeură pentru gemene; să repare cuiburile
de păsări, răvăşite de vânt şi să născocească poveşti din împărăţia ierbii.
Cartea pe care o ţine la subsuoară e un ABECEDAR.
Ȋn toamna asta va merge la şcoală. Gata cu grădiniţa.
A căutat prin dulap, prin sertare, prin cufăr şi a găsit abecedarul fratelui ei mai mare, care
a trecut în clasa a treia.
Şi unde să-l răsfoiască mai în linişte şi mai în bucurie, dacă nu aici, în iarba înaltă, care
miroase a zmeură?
Dar băiatul n-a venit.
Fetiţa s-a întristat. Dă ierburile la o parte şi ierburile se desfac în faţa ei ca valurile mării
brăzdate de pescăruşi. Acolo e zmeura, dar băiatul nu-i, mai încolo sunt tufele de aluni, dar
băiatul nu-i, şi iată şi pădurea, dar băiatul nu-i, iar cartea, vai, cartea a lăsat-o în iarbă, s-ar
întoarce, dar vrea să-l mai caute pe băiatul care nu-i nici în fragi, nici la pârâu, nici pe vreo
aripă de fluture şi nici în cuibul mierlei.

AI SĂ RÂZI, DAR ŞI EU AM VENIT TOT DIN ABECEDAR

Şi uite-aşa încep poveştile.

Dintr-un cuib a ieşit înfoiat cintezoiul.
—Ştiu pe cine cauţi. E foarte trist când cauţi pe cineva şi nu-l găseşti. Eu ştiu, eu ştiu asta,
a spus cintezoiul. Oh, oh, mi-am căutat şi eu puiul, l-am strigat peste tot şi nimeni nu mi-a
răspuns. E mare, e mare de-acum, ce să se mai întoarcă!
 Fetiţa, care, odată ce intrase în lumea de poveşti, trebuia neapărat să cunoască şi toate
graiurile poveştii, a clătinat din cap, semn că înţelesese:
—Prietenul meu se va întoarce… El e aici, pe undeva, aproape. Dac-ar fi ştiut că-l aştept,
venea repede, dar nu ştia că-l aştept, nu ştia!
S-a rătăcit pe-acolo şi-un pui de vulpe. Şi tot ca-n poveste, fetiţa nu s-a speriat. Şi l-a-
ntrebat:
—De unde vii? Ştiu, eşti puiul vulpii. Dar de unde vii?
—Din ABECEDAR! a răspuns repede vulpea mică şi roşcată, ca şi cum nici nu s-ar fi
putut să vină din altă parte.
—Toc-toc-toc! a râs ciocănitoarea, tocănind într-un copac. Sunt sigură că şi pe mine ai să
mă-ntrebi de unde vin.
—Pe tine nu te-ntreb. Doar ciocăneşti toată ziua bună ziua prin copaci, aşa că numai dintr-
un copac poţi să vii.
—Ai să râzi. Vin tot din ABECEDAR!
—Vaaaiiii!
—O fetiţă a uitat abecedarul în iarbă, zise ciocănitoarea, abia stăpânindu-şi ciocul, care tot
voia să mai bată într-o scoarţă de copac.
—Dar nu l-am uitat! Eu îl caut pe prietenul meu, care îmi va povesti despre toate câte sunt
în carte. Am lăsat abecedarul în iarbă, ca să-l găsesc pe băiat. Mă-ntorc îndată să-l iau.
—Mor, mor, mor! răsări dintr-o tufă ursuleţul cafeniu, ai să-l găseşti! Dar au fugit cu toţii
din paginile lui. Mirosea a zmeură pe undeva şi mi s-a făcut dor de pădure! Mor, mor, mor!
Fetiţa s-a speriat. De data asta chiar s-a speriat.
A-nceput să fugă printre copacii pădurii, spre ierburile înalte. Dar cât de înalte erau
ierburile acum, mai ales acum, când, încet, încet cobora seara şi totul se colora în albastru!
Iarba era albastră, alunii erau albaştri, dealurile, departe, erau albastre, fluturii, toţi se
făcuseră albaştri, chiar şi coperta abecedarului, care oricum era albastră, ar fi părut acum şi
mai albastră şi-atunci, cum să găseşti ceva, cum să mai distingi ceva, când totul era albastru,
albastru, albastru?...
Animalele din pădure se uitau lung şi îngrijorate după fetiţa care alerga printre copacii
albaştri, spre iarba albastră, dar abia o mai zăreau, se schimbase şi fetiţa într-o umbră
albastră, cu toate ferestrele albastre deschise spre cel mai adânc şi mai frumos cer albastru.

ACOLO ȊN IARBĂ, UN CUIB ALBASTRU

Şi-n tot acest timp, ba chiar cu puţin înainte ca fetiţa şi iarba şi păsările şi alunii să devină
albaştri, cine venea şi-mi tot venea şi cânta şi alerga cu ochi mari de peruzea, dulci şi lungi
poveşti să soarbă din cetatea lui de iarbă?
—Măi băiete, i-a spus bunica, mai stai şi tu pe-acasă, mai ai grijă de fetiţe, mai citeşte la
istorie, că uite-acuş începe şcoala şi de, încet, încet, se cam duce şi copilăria!
Şi băiatul n-a mai plecat.
 Apoi a avenit mama. Apoi a venit tata. Ȋn urechile băiatului începură să susure cântece
venind de departe, cu chemări de zmeură şi iarbă. I-ar fi spus tatei: “Alerg până-n crâng şi
mă-ntorc repede”, dar uneori parcă n-ai vrea să spui nimănui unde pleci şi de ce pleci. Simţi,
nu-i aşa, nevoia să ai o taină a ta, o lumină mică, mică de tot, care să fie numai a ta! Şi pleci,
pleci pe furiş, deschizi poarta încet să nu scârţâie, dar poarta scârţâie, că de, oare cine trebuia
să-i mai ungă puţin balamalele cu gaz, dacă nu el, dar tot e bine că nu aude nimeni cum
scârţâie poarta, şi alergi cu picioarele desculţe spre dincolo de casă, spre dincolo de stradă,
spre iarba cea înaltă, ah, iarba, iarba înaltă şi răcoroasă în care te vei pierde ca-ntr-o pădure de
smaralde şi aur.
Gata! A ajuns! Simte răcoarea ierbii sub paşi. Iată şi-un melc! E doar o cochilie goală…
Cât de tristă poate fi o cochilie goală! Ȋnseamnă că de-acolo, din adânc, cineva a plecat şi nu
s-a mai întors. Băiatul smulge o pălăriuţă de păpădie târzie şi-o strecoară între pereţii goi ai
casei melcului. Şi dintr-o dată, ceva s-a schimbat. Parcă s-au luminat geamurile. O floare
mică şi galbenă a readus bucuria pierdută într-un cuib pustiu. S-a bucurat nespus şi băiatul şi
s-a gândit: “Voi lega căsuţa melcului c-un fir de mătase albă. Ce frumos va sta la gâtul uneia
dintre surioare!”
Apoi, deodată, s-a oprit.
Acolo, în iarbă, singur, un cuib albastru.
Nu se poate! Ce să caute un cuib albastru în iarba cea verde?!
Poate erau stele albastre căzute peste noapte, iar în zori, dând de căldura soarelui, nu s-au
mai îndurat să plece.
Dar ceea ce vede el albastru, jos, în iarba verde, nu este nici cuib de pasăre şi nici
albăstriţa.
Se lasă încet, încet în genunchi.
Şi aşa a găsit băiatul meu abecedarul din iarbă.

VOIAM SĂ SCRIU O CARTE CU ȊNTÂMPLĂRI DE PE ALTE

PLANETE

Băiatul despre care vă tot spun s-ar putea să fiu chiar eu, cel de demult, căruia i s-a făcut
dor de lumea cu gâze şi stele, de iarba cea înaltă, care creşte şi creşte în fiecare dumbravă, în
fiecare crâng, în fiecare luminiş de pădure. S-ar putea să fiţi chiar voi, fiecare pe rând, nu, nu,
nu toţi odată, altfel ar însemna să fie prea plină lumea de băieţi şi fetiţe prea dornici de cai
verzi pe pereţi şi cu gândul numai la stele!
Mă-ntâmplasem şi eu pe-acolo, la marginea pădurii. Voiam să scriu o carte cu întâmplări
de pe alte planete, cu o farfurie zburătoare agăţată într-un copac şi din care răzbat până la
urechile mele sunete ciudate ca de bondari supăraţi. Ce mi-o fi venit? De unde până unde? Şi
tot mă gândeam şi-mi spuneam: De ce să scriu o carte despre cineva care o fi, nu ştiu dac-o fi,
şi vine de nu ştiu unde, într-o farfurie care nu e farfurie şi care sună ciudat, de-a dreptul
înfricoşător! Cum să fie omul acela? Dar este el om?
Şi-am încremenit deodată.
La picioarele mele, în iarbă, un băiat.
 Băiat să fie?! De aici, de pe la noi? Aşa, ca mine, din carne şi oase? Ȋncă zburam cu
gândul prin spaţii de necuprins şi nu-mi mai reveneam din uimirea care mă copleşise.
Eram sigur că nu va înţelege graiul meu. Venise doar în farfuria aceea ciudată, la care mă
gândeam de două zile şi două nopţi. Mi se pusese o ceaţă roz pe ochi, chiar roz era. Probabil
fiinţa aceasta de dincolo de lumea mea împrăştia în jur o ceaţă roz, care devenea treptat
roşietică, din ce în ce mai roşietică! Oare nu mai vedeam? Abia-l mai zăream pe musafirul
extraterestru învăluit tot mai mult într-o lumină roz, dar care se făcea tot mai roşie, tot mai
roşie… Şi ţârâia în jurul lui, ca nişte greieri, dar nu puteau fi greieri, de unde până unde
greieri pe steaua aceea îndepărtată, de unde venea ciudatul oaspete. Poate nişte fluturi să fi
fost, nişte fluturi de metal lucitor, poate nişte păsări cărora, din întâmplare, li se aseamănă
cântecul cu ţârâitul greierilor de pe la noi, greierii de-aici, de la marginea pădurii, din iarba
aceea înaltă.
—Cine sunteţi? am auzit un glas.
—Eu?! Cu mine vorbeşti? am întrebat speriat.
—Bine-nţeles! Nu v-am văzut niciodată pe-aici! Veniţi de departe? spuse iar băiatul, într-o
limbă foarte cunoscută, românească adică.
—Ba… dumneata… dum… neata… vii de departe, din altă… altă…
—Da’ de unde? Eu sunt de-aici, din oraşul care se vede dincolo de pădure! Mă cheamă
Emil… Milu…
Lumina aceea roz-roşietică nu se risipise însă. Tot mai plutea în jurul nostru şi pe
deasupra ierbii înalte, fiindcă departe de noi, dincolo de păduri şi ape, soarele cel mare cobora
încet, încet, destrămându-se într-un cerc tot mai adânc de culori fosforescente. Fluturii de
metal redeveniseră greieri şi-i auzeam acum râzând de mine.
Apoi, totul s-a întunecat puţin şi s-a colorat în albastru. Era seară.
Ştiu! Mă-ntrebase cine sunt şi dacă vin de departe. Ce să-i răspund? Niciodată cineva care
scrie poveşti nu vine de departe. Veneam de foarte aproape, de lângă el şi de lângă ceilalţi, de
lângă inima lor. Abia acum înţelesesem cu adevărat că veneam chiar de lângă inima lor. Ce
idee, auzi, să scriu despre fiinţe de pe alte planete!
Şi-am început să stăm de vorbă.
—Ce mai e nou pe-aici? întreb eu.
Băiatul mă priveşte lung, apoi îmi întinde cartea cu coperţi albastre.
—Un abecedar în iarbă! Sunt sigur că o fetiţă sau un băieţel au încercat să citească din
foile lui, dar au venit trei veveriţe şi cinci fluturi şi i-au dus să le-arate unde apune soarele.
Am luat abecedarul în mâini.
L-am deschis.
Dar paginile lui erau albe, albe! Toţi copiii, toate gâzele, toate florile din abecedar
fugiseră! Unde? Unde fugiseră? Să vadă cum apune soarele?
—Vai, au fugit toţi, toţi! am strigat eu.
—Vor veni, vor veni sigur înapoi! mi-a răspuns băiatul. Spuneţi celor care vor intra acum
în clasa-ntâi să nu se sperie! Eu, Emil, Milu, prietenul lor, îi voi aduce înapoi pe toţi. M-am şi
gândit la ceva!...

DIN PÂRÂU, APA SE BEA NUMAI CU FURCULIŢA

 Şi-n acest timp, mă gândeam şi eu că n-ar fi rău, mai înainte de-a merge mai departe cu
întâmplările ABECEDARULUI din iarbă, să vă mai spun câte ceva despre Milu, aşa cum am
aflat eu despre el.
Ȋntr-o zi a plecat la pădure Milu cu surioarele lui.
Sunt patru. Patru fetiţe gemene. Două câte două. Cele cu părul întunecat au ochii verzi.
Cele cu părul galben au ochii negri. Dar ceea ce au toate la fel sunt pistruii, obrajii plini de
pistrui. Şi-n loc să dispară unul câte unul, se-ntâmplă de-a-ndoaselea: apar tot mai mulţi şi doi
câte doi. Poate fiindcă şi ele sunt tot două câte două.
Mama spune: pistruiatele mele galbene, pistruiatele mele negruţe.
Vă pot dezvălui şi numele, chiar dacă nu vă va fi de vreun ajutor: Dina, Rina, Lina,
Gherghina.
Milu le iubeşte ca pe iarbă şi fluturi. Şi cât de mult iubeşte Milu iarba şi fluturii!...
Cea mai mare bucurie a gemenelor e atunci când merg la pădure cu fratele lor Milu. Se
pregătesc ca de-o mare sărbătoare. Ȋşi caută rochiţele cele mai colorate, pălăriuţele de pai,
fiecare de altă culoare, coşuleţele de răchită, de fiecare câte unul, în care vor aduce neapărat,
la întoarcere, fragi şi cântec de cintezoi, ciuperci şi freamăt de frunze, flori şi răcoare de
pădure.
Ȋn pădure, intră toţi ca într-o casă. Se opresc în dreptul primului copac şi, fetele, aşa cum
le-a învăţat Milu, bat încet în el cu vârfurile degetelor, întrebând în şoaptă:
“Pădurea e acasă?”
Şi pădurea e întotdeauna acasă. Apoi, una câte una, fetele intră călcând încet prin iarbă.
Pârâul e foarte aproape. Se opresc lângă pârâu.
“Gata! Am ajuns acasă!” şoptesc ele.
Şi se descalţă.
Dar ce bunătăţi sunt, mă rog, în coşuleţele astea? Păi, miere de albine, pâine, un pacheţel
cu ceai pe care-l vor fierbe cu apă de pârâu, ouă, brânză, apoi ibricul de ceai, linguriţele,
furculiţele.
Când totul este pregătit pentru masă, încep şi trăznelile şi născocelile lui Milu. Gemenele
ştiu asta şi-i urmăresc fiecare gest şi toate, cu sufletul la gură, sunt gata să pufnească în râs, să
leşine de râs.
—Tăiem pâinea?
—Gata! spune Milu. Şi-ncepe să taie pâinea cu linguriţa. Au uitat cuţitul, dar nu-i nimic.
Uite-aşa se taie pâinea cu linguriţa!
—Vai, niciodată n-am tăiat atât de frumos feliile de pâine!
—Mie mi-e sete! spune nu ştiu cine.
—Poftim furculiţa, răspunde Milu. Din pârâu, apa se bea numai cu furculiţa!
Şi fetele se stropesc toate cu apă şi lasă furculiţele în pârâu şi apa se răsfiră printre dinţii
rari şi licăresc în soare ca roua. Buzele abia sunt atinse de metalul rece pe care n-a rămas
nicio picătură.
Când să fiarbă ceaiul, altă trăznaie.
Jarul nu trebuie să ardă sub ibric, ci dimpotrivă, peste ibric. Au acoperit ibricul cu o
frunză lată de brusture şi peste frunză jarul care mocneşte cât mocneşte, apoi arde frunza şi
fetele caută altă frunză, dar nici nu mai au timp să caute altă frunză, căci toate se tăvălesc
râzând prin iarbă, îşi bat genunchii cu pumnii lor mici şi strigă: Ah! Ah!, doar atât pot să mai
strige: Ah! Ah!...
Milu e foarte serios, se miră grozav de unde până unde au fetele astea atâta râs în ele! Şi
de ce să râdă, mă rog!
“Şi nici măcar nu v-aţi prins flori în păr, să fiţi frumoase!” Haideţi, să vă prind flori în
păr!
Şi bine-nţeles, florile nu vor fi prinse în păr, ci la glezne. Fetele strigă:
—Aha, o să mergem în cap!
Şi merg într-adevăr în cap, ca la circ. Şi cad. Şi iar se ridică şi merg în cap. Flori galbene,
albastre, lucesc pe gleznele lor subţiri.
Apoi mănâncă ouă şi brânză. Milu spune iar:
—Cojile de ouă sunt cele mai bune de mâncat, mâncaţi cojile de ouă, iar gălbenuşul îl daţi
la păsări.
Fetele se uită lung în ochii lui şi sunt gata să-l asculte. Dar Milu spune: “Totuşi, mâncaţi şi
voi câte ceva!”
Şi fetele mănâncă. Apoi adorm obosite în iarbă.

O MINUNATĂ ȊMPĂRĂŢIE DE LITERE ŞI PĂSĂRI

Aşaaaa!... Acum să ne-ntoarcem unde rămăsesem. La dispariţia literelor şi desenelor din

Abecedar.
Milu nu era atât de neliniştit ca mine. Chiar îmi spusese când eram gata să închid
capitolul: “M-am şi gândit la ceva”.
—La ce? l-am întrebat.
—La o serbare. Un fel de serbare. Un bal dacă vrei.
—Bal?! m-am mirat eu, făcând ochii mari cât două farfurii zbu… Uite că era să zic
zburătoare!
—Da! Da! Totul de-acum înainte va fi un fel de joc, un fel de bucurie a literelor, a
desenelor, a copiilor din Abecedar, care, dacă te uiţi mai bine, ai să vezi că sunt chiar copiii
din jurul nostru, din oraşul nostru şi de pretutindeni.
Tot nu-nţelegeam nimic.
Milu îşi dădu pălăriuţa mai pe ceafă. Uitasem să vă spun că Milu poartă, adeseori, o
pălăriuţă neagră cu panglică albastră, de care prinde câte-o floare, câte-o pană de cocoş…
Gemenele ştiu asta şi-i pregătesc mereu surprize.
Câteodată se şi supără: ar vrea ca fratele lor să poarte la pălărie darul fiecăreia dintre
ele…
Şi uite aşa se face că pălăria băiatului seamănă adeseori cu o pasăre gata să zboare, în
panglica ei fiind prinse o pană de bibilică, o crenguţă de brad, o păpădie şi chiar o hârtiuţă
albă, pe care e desenată o căsuţă cu geamurile albastre.
Şi cum vă spuneam, eu nu înţelegeam nimic din povestea cu… serbarea Abecedarului, cu
balul, cu…
 Dar, deodată, apăru din umbră fetiţa care lăsase Abecedarul în iarbă. Şi asta a fost tot.
Milu a uitat de mine şi, alergând spre fetiţă, o ridică în braţe.
—Vai, vai! M-ai căutat! Era să te rătăceşti!
Fetiţa bătu din palme fericită şi-i şopti:
—Hai cu mine în Abecedar!
Şi-n lumina care se legăna peste capetele noastre, oho, seara dispăruse de mult, poate nici
nu mai era, patru fetiţe spuneau aproape cântând o poezie:

Când prin ramuri cade frunza,

Toamna ne aduce-n dar
Primul vis din clasa-ntâi,
Dragul nostru-abecedar.

Vine iarna, trece iarna,

Nu-i uşor să-nveţi să creşti,
Dar la vară vom şti sigur
Să citim frumos poveşti.

Şi când primăvara vine,

Lângă geamul nostru-n zori,
Din Abecedar vom spune
Versuri cu cireşi şi flori.

Iată, a sosit şi vara!

Ştim să scriem, să citim.
Buna noatră-nvăţătoare,
Pentru toate-ţi mulţumim!

Apoi începură să cânte piţigoii, când copiii intrară în Abecedar.

Şi se auziră glasuri de copii, silabisind cuvinte, încurcându-se, oprindu-se, pornind iar,
greu, greu la început, dar… călătorului îi şade bine cu drumul şi…

Câmpul alb, oile negre,

Cin’ le vede, nu le crede,
Cin’ le paşte, le cunoaşte.

Doi berbeci şi cinci oiţe, care păşteau, se opriră deodată cu boturile lucind de roua ierbii.
—Auziţi? E vorba de voi, oile, behăiră berbecii.
—Ha, ha, ha! râseră copiii din iarbă şi din copaci şi din bănci. E vorba de literele din
Abecedar! Ha, ha, ha!
Şi nu s-au supărat nici oile, nici berbecii. O dovadă- începură să pască din nou iarba.
—Dar de ce sunt bănci aici? şoptii eu.
—Nu este totul ca-n poveşti? strigară copiii. Şi-atunci? Băncile noastre de la şcoală
trebuie să fie şi ele, oricând şi oriunde. Băncile şi tabla neagră, şi buretele, şi creioanele sunt
toate aici, in iarbă, prin flori. Totul e o clasă de şcoală, hei, hei!, voi, copiii cei mai mititei, ia
nu vă mai căţăraţi atâta prin copaci şi spuneţi repede: Ce fel de clasă aţi vrea voi să fie aici, în
iarbă, în pădure, prin rouă şi flori.
—Clasa întâi! răspunseră în cor copiii cei mici, care nu ştiu de unde răsăreau, de unde tot
veneau, dar tot răsăreau şi tot veneau ca albinele la flori.
Şi cele patru gemene s-au apropiat de mine, care, mirându-mă şi tot mirându-mă,
rămăsesem cu gura deschisă, rotundă ca un covrig.
—Dumneata… în ce clasă vrei să fii? m-au întrebat. Şi eu… ce era să răspund?
—Păi… în clasa-ntâi. Tot în clasa-ntâi!

O DISPARIŢIE MISTERIOASĂ

Crainicul cu fireturi de albăstriţă încetase să mai sune din clopoţelul de ghindă.

—Au venit toţi musafirii? întrebă Milu.
—Daaa! răspunseră în cor literele.
—Sigur nu lipseşte nimeni?
—Nimeni! Nimeni!
—Daţi semnalul atunci! Ȋncepe dansul!
Şi răsunară din toate părţile viori de brad şi piculine.
—Staţi! Mai lipseşte cineva! Sunt sigură că mai lipseşte cineva! strigă o fetiţă. Şi muzica
se opri brusc.
Crainicul începu din nou să-i strige pe musafiri şi fiecare răspundea: Prezent! Dar uite că
se apropia din nou de sfârşit. Ajunsese la litera S.
—Litera S! spuse crainicul, gata să leşine de obosit ce era.
—Prezent!
—Litera T şi prietena ei Ţ!
—Prezent! Eu sunt T!
—Dar Ţ?
—Unde e Ţ?
—Nu ştim unde e Ţ!
O mare tăcere se lăsă deodată.
—Vai, vai! se auzi un băieţel. Lipseşte Ţ de la ţap, Ţ de la căpriţă.
—Poate ştie ţapul. Să-l întrebăm pe el!
—A dispărut şi ţapul!
—Auzi, Milule! Lipseşte Ţ, se înroşi de supărare Abecedarul. Ah, ah, am să-l trag de
urechi!
—Lasă, lasă, îl găsin noi, îl linişti Milu, care întotdeauna uita să se necăjească şi liniştea
pe oricine ar fi fost supărat.
—Dar tot mai lipseşte cineva! strigă crainicul.
—Cine, cine? se auziră glasuri.
—X! Lipseşte litera X!
—X de la Alexe, de la Exerciţii… de la… Aha, să-l întrebăm pe moş Alexe, pădurarul.
—Dar nu-i, nu-i nici moş Alexe! A dispărut şi el!
Şi iar panică, şi iar îngrijorare, şi iar gata să leşine crainicul de atâtea litere câte strigase.
 —Va să zică au dispărut două litere! se sperie Abecedarul. Nu ţi se pare cam suspect,
Milule? Ce s-o fi întâmplat?
—Misteeeerrrr!... şuşotiră musafirii, uitându-se unii la alţii şi ridicând neştiutori din umeri.
—Să dăm alarma! Alarma! strigă Abecedarul
—Alarma! Alarma! strigară în cor şi musafirii.
—Alarma! Alarma! răsunară pădurile şi viile.
Sunau sirene. Paşi alergau pe scări, pe sub scări, pe mese, pe sub mese, în copaci, pe sub
copaci.
Unii cântau:

Pe-aicea nu-s!
Pe-acolo nu-s.
Ei, mai aveţi ceva de spus?

Nu! Nimeni nu mai avea nimic de spus.

Alţii cântau şi ei, în şoaptă:

Scoate, cioară, ce-ai furat,

Că de nu am să te bat,
Cu papucul de sub pat.

O cioară rătăcită pe-acolo se-nfoie toată de supărare şi jignire.

—Ei, ce spuneţi de asta? Auzi! Auzi! Numai de cioară nu se mai luau!
Şi zbură hotărâtă să nu se mai întoarcă pe-aici niciodată.
Iar sirenele sunau, sunau mereu.
—Ce ne facem, Milule? întrebă Abecedarul.
Şi Milu răspundea:
—Să vedem! Să-ntrebăm! Să căutăm! Să ascultăm! Să analizăm! Cu ochii-n patru, cu
ochii-n douăzeci şi patru, cu ochii-n şaptezeci şi patru!
—A fost găsit cineva?
—Nimeni! Nimeni!
Şi se auzi încet, abia şoptit, şi glasul unei fetiţe:
—N-am găsit pe nimeni. Nici măcar sapul.
Iar un băieţel de colo:
—Şi nici pe moş Ale… Ale… Alese!
—Cuuummm? strigară toţi ceilalţi, făcând ochii mari.
Milu se apropie de fetiţa care îl privea cu nişte ochi mari, mari de tot.
—Ia spune încă o dată, fetiţo: Cine a dispărut?
—Sapul, şopti fetiţa.
—Şi tu, băiete, cum ziceai că-l cheamă pe pădurar?
Şi băieţelul răspunse:
—Moş…
—Moş… moş… murmurară şi musafirii, care parcă începuseră să se dumirească.
—Ale… Alese!
—Gata! Asta-i! strigă fericit Milu. Misterul e aproape dezlegat! Fetiţo, ia spune repede:
Veveriţele au blăniţă roşcată.
—Veverisele au blănisă roşcată!
—Aaaa! se dumiriră de-a binelea musafirii.
—Băiete! Spune repede: E ora şapte fix, facem exerciţii extrem de bune pentru o excursie
extrem de mare.
 —E ora şapte fisc, facem… facem… eserciţii estrem de bune pentru… pentru o escursie
estrem de mare.
—Ooo! se auzi vuind toată pădurea.
—Voi trebuie să ştiţi ceva! spuse Milu cu glas blând, mângâindu-i pe cei doi copii.
—Eu… eu… şopti fetiţa, vă rog să nu vă supărasi pe mine, eu nu prea ştiu să-l pronouns
pe… S…
—Ţ! spuseră în cor musafirii.
—Da, aşa cum asi spus… şi-atunci l-am ascuns pe S.
—Ţ! strigară iar în cor musafirii.
—Da! Şi l-am ascuns în pădure!!...
Iar băiatul şi el, repede, repede:
—Şi tot în pădure l-am ascuns şi eu pe i… i…
—X! răsună corul.
—Da, da, isc!
—X, răsună corul.
—Da, da, aşa cum spuneţi! scânci băiatul.
Milu bătu din palme:
—Gata! Misterul a fost dezlegat! Copii, să-i aducem pe Ţ şi X!
—Suntem aici! răspunseră glasurile piţigăiate ale celor două litere, care veneau în fugă
dinspre pădure.
—Bravo! Bravo!
Şi toată lumea bătu din palme.
—Linişte, vă rog! O clipă, vă rog! spuse iar Milu. Stimate Ţ şi stimate X! Abecedarul vă
aşteaptă, copiii vă aşteaptă, iar prietenii noştri, care vă ascunseseră în pădure, se vor strădui
să înveţe să pronunţe mai bine pe…
—S! se auzi glasul fetiţei.
—Ţ, răspunse corul.
—Iar băiatul îl va pronunţa mai bine pe…
—Isc! şopti roşu la faţă băieţelul.
—X, răspunse corul.
Şi iar bătu gongul serbării.
Dar crainicul care trebuia să anunţe dansul sforăia într-un colţ, mort de oboseală.

6 IEZI CARE SUNT 3

Aţi ghicit! Da! Tot ce-aţi auzit şi ce-o să mai auziţi, au fost puse la cale tot de Milu. Şi
asta nu numai de dragul fetiţei care se pregătea să intre la şcoală, şi nici doar de dragul
surioarelor lui gemene, care mai aveau puţin să intre-n clasa întâi, dar tot ce auziţi şi ce citiţi
sunt puse la cale de Milu şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru toţi copiii cei mari şi mici,
dar mai ales cei mici, care sunt marii, foarte marii prieteni ai băiatului din cartea mea.
Dar, iată că la pârâu văd, spălându-se pe lăbuţe şi pe blăniţă, trei iezi.
Ştiam că se pregăteau să vină la serbarea din pădure. Erau veseli şi sănătoşi, căci abia de
câteva clipe se terminase păţania cu lupul care hap! hap! îi înghiţise cât lipsise capra de-
acasă. Noroc cu vânătorul…
Dar mai bine să lăsăm amintirile urâte la o parte.
—Hei! Vreme bună, trei iezi cucuieţi! le strigai eu vesel.
Iezii se întoarseră miraţi spre mine.
—Bună vreme, dar nu suntem trei, suntem şase.
 M-am frecat repede la ochi. Nu mai vedeam eu bine? Mă ameţisem de-atâta zarvă şi
petrecere câtă se auzea în jurul meu? Erau trei iezi, frate dragă, nici mai mult, nici mai puţin.
—Hm! Şase iezi spuneaţi?! Eu parcă văd trei!
—Şi cu trei şase! răspunseră iezii foarte, foarte serioşi. Chiar ne uităm unii la alţii, să
vedem dacă ne stau bine florile de la urechi şi de la gât. Vrem să lăsăm o impresie bună la
serbarea Abecedarului.
Când m-am uitat mai bine, m-am dumirit. Din oglinda pârâului se uitau spre mine, senini
şi ţanţoşi, alţi trei iezi cucuieţi. Am râs cu hohote. Asta mi-a amintit de-o altă poveste a mea,
scrisă mai demult şi pe care vreau să v-o amintesc:
“Pe malul lacului, trei căpriţe. Dar căpriţele se uită-n apă şi dintr-o dată încep să strige:
—Vai, vai! Suntem şase căpriţe!

Trei căpriţe-n lac s-adapă,

Şi-alte trei privesc din apă.

Şi-ncepură toate să se bucure cântând: “Suntem şase căpriţe! Suntem şase căpriţe!”
Dar iată că de pe şase munţi şi şase dealuri, şi din şase văi adânci, vin val-vârtej nori de
furtună şi ploaie. Speriate, căpriţele ar vrea să treacă lacul, s-ajungă mai repede-n sat. Dar
cum?! Şi iată un om cu barca.
—Ia-ne şi pe noi, nene! Suntem şase căpriţe, numai şase.
—Prea multe, spune omul. Dacă eraţi trei, mai mergea! Dar şase…
Şi omul plecă.
—Suntem şase! se vaită căpriţele.
—Aaa! spune căpriţa neagră de pe mal. Dar de ce nu trecem lacul pe spinarea căpriţelor
din apă? Dacă-s în apă, ştiu să înoate.
—Grozaaav! se bucurară celelalte căpriţe.
Şi sar suratele în apă. Şi apa-i cam adâncă. Şi căpriţele se cam duc la fund… Bine că
trecea pe-acolo o băbuţă-ntr-o căruţă. Le trage băbuţa repede la mal şi strigă:
—Repede-n căruţă! Repede! Repede!
—Dar ne iei pe toate şase? scâncesc căpriţele.
Băbuţa vede că nu-s chiar şase, dar ce şi-a zis: “De speriate ce sunt, nu mai ştiu ce
vorbesc, bietele de ele!” Şi cu glas tare, strigă:
—Bine, bine! Hai, urcaţi toate şase! Dar repede, repede!”
Am râs iar, privindu-i pe cei trei iezi, adică… şase, care tot se mai găteau şi se mai
dichiseau în oglinda pârâului.
Şi, deodată, apare un băieţel. Nici nu mai ştiu care din ei, că-n Abecedar sunt mulţi
băieţei şi multe fetiţe, şi toţi au nume şi prenume, dar greu să-i mai ţin minte pe toţi.
—Eu sunt Tudor! Tudor cel cu căciuliţă, de la lecţia “Iedul lui Tudor”.
—Aa! mă bucur eu. Acum ştiu! Şi m-am trezit spunând lecţia pe dinafară: “Peste apa
Sadului este un pod. Pe pod vine Tudor cu un ied. Iedul e mic!...”
—Da, dar acum am trei iezi! strigă Tudor. Uite-i colo, lângă pârâu. Şi-i şi strigă: haideţi,
trei iezi cucuieţi, mai repede, că suntem aşteptaţi!
—Trei iezi! am râs eu. Dar sunt şase.
—Credeţi că nu ştiu să număr? se supără puţin Tudor. Ştiu chiar o poezie:

De la 1 pân’ la 10
Nu poţi trece, nu poţi trece,
Făr’ să numeri 2 şi 3.
De la 4, dacă vrei,
Urci uşor spre 5 şi 6,
 7 nu-i departe, nici
8, chiar 9 e pe-aici.
Hop şi 10! Ce mai zici?...

Ei, ce mai spuneţi? se uită-n ochii mei Tudor.

—Eşti şi mai isteţ decât credeam. Dar cu iezii tăi e altă poveste. Sunt şase, chiar ei mi-au
spus.
—Nu se poate!
—Ba se poate! Ȋntreabă-i!
Iezii terminaseră cu găteala şi-acum veneau spre noi, care mai de care mai curat şi mai
frumuşel.
—Iezii mei! îi întâmpină Tudor cu braţele deschise. Câţi sunteţi?
—Trei! au răspuns ei.
Băiatul se-ntoarse spre mine.
—Vedeţi? Poate, cine ştie, aţi uitat să mai număraţi sau…,
—Vai de mine! mă supăr eu. Dar bine, iezilor, nu spuneaţi chiar voi că sunteţi şase?!
—Hi, hi, hi! se hliziră iezii, abia ţinându-se să nu leşine de râs. Acum ştim despre ce-i
vorba. Noi ne spălam la râu, a venit dumnealui, ne-a văzut cum ne oglindim în apă şi-a crezut
că suntem şase! Hi-hi-hi! Hi-hi-hi! să mori de râs, nu alta!...
Şi-au plecat spre pădure, fără măcar să-mi spună la revedere.
Tudor s-a uitat la mine ridicând încet din umeri:
—Or fi având şi ei dreptate. Dar nu trebuie să vă supăraţi pentru asta.
Şi a plecat şi el.

ȊN STELE NU SUNT NICI FLORI ŞI NICI COPII DE CLASA-NTÂI

Vasilache nu are astâmpăr. Ţopăie prin crengi, se dă peste cap, strigă după coţofene că
sunt hoaţe şi că mai bine s-ar duce să muncească la măturatul frunzelor, apoi spune: “Hoplaa!
Uite-mă că nu-s!” Şi nu mai e. Chiar că nu mai e! Dar răsare deodată dintr-o tufă de zmeură
şi spune: “Vedeţi steaua aceea de aur care luceşte departe? Voi ajunge până la ea. Vreau să
locuiesc acolo, acolo şi numai acolo. Hoplaaa! Mai sunt? Nu mai sunt! Ba da! Sunt aici, în
cuibul sturzului…”
—Mai mare ruşinea! şopti Abecedarul. E Vasilache dintr-o lecţie de-a mea! Ascultă:
“Bunica a desenat o păpuşă. Are nasul roşu şi zâmbeşte hazliu. Poartă un fes colorat şi o
jachetă cu picăţele…” Apoi oftă supărat: “Ia te uită la el! Prinde-l dacă poţi!”
Iar Vasilache nici gând să se potolească.
Se cocoţase în vârful bradului cel mai înalt, din vârful bradului se-ntinsese până la firele
de beteală care pluteau prin aer şi hoopla, şi iar uite-mă că nu-s, făcu ce făcu, noi nu ştim ce
făcu şi cum făcu, dar iată-l că ajunse la steaua de aur.
Era atât de departe de noi, atât de departe! Abia-l mai zăream. Ba nu-l mai zăream chiar
deloc. Ȋi auzeam doar glasul subţire ca un fir de aţă, pe care vântul îl lua cu el şi-l plimba
dintr-o parte într-alta, că niciodată nu ştiai singur care e locul unde se află cu adevărat.
Se făcuse linişte. Abia ne ţineam răsuflarea, să nu ne scape niciun cuvânt.
Şi de-acolo, de sus, departe, foarte departe de noi, îi auzirăm şoaptele speriate:
—Vai, cât sunt de sus! Dar aici nu-i nimic!... Doar stele reci, fără flori, fără cântece, fără
copii! Ce mă fac? Nu vreau să rămân aici! Mi-e dor de copii! Mi-e dor de copii! Şi nu mai pot
coborî! Vai, vai, vaii! Ajutor! Ajutoooor!
Dar cine să-l ajute? Cine să poată ajunge atât de departe? Adio, Vasilache, năstruşnic şi
nebun! Nu te vom mai vedea niciodată!
 Şi vântul îi ducea vorbele de la un capăt la altul şi strigătul lui Vasilache se auzea acum
venind parcă din toate colţurile lumii: “Ajutooor! Nu pot trăi fără copii! Mi-e dor de prietenii
mei din Abecedar! De ce am vrut să plec atât de departe? Ajutooor!”
—Ce facem? Ce facem? au strigat copiii.
S-a lăsat o tăcere mare, mare de tot. Atât de mare, că se auzeau inimile bătând toate
deodată, inimile copiilor, ale păpuşilor, ale păsărilor, ale animalelor, ale greierilor. Şi de
undeva din stele, strigătul de ajutor al lui Vasilache.
Milu a rupt dintr-o dată tăcerea:
—Trebuie să-l aduc înapoi!
—Dar e-atât de departe! Atât de departe! zise Răţuşca.
—Nu-ţi fie teamă, Răţuşco, Mă-ntorc neapărat cu Vasilache!
Fetiţa pe care copiii o porecliseră Răţuşca, fiindcă-i plăcea să se bălăcească toată ziua în
pârâu ca o răţuşcă, oftă o dată, mai oftă încă o dată, apoi se linişti. Avea o mare încredere în
prietenul ei. Sigur nu i se va întâmpla nimic. Ufff! Şi totuşi… totuşi…
Gemenele s-au uitat una la alta, apoi la Răţuşcă.
—Dar ce credeai, Răţuşco, despre fratele nostru, că e un fricos? Ha, ha!
Ȋi râseră în nas şi-i întoarseră spatele bosumflate.
—Să vină girafa de la Grădina Zoologică! strigă Milu.
Şi dintr-o foaie de Abecedar, apăru girafa, cu un gât luuung cât hornul de la zece sobe.
Milu se agăţă de gâtul ei, şi căţărându-se ca pe un copac, ajunse sus, în vârful corniţelor.
—Mai e mult până la stele? întrebau de jos copiii.
—Mai e puţin! Mai e puţin! mormăi Milu.
—Hu-hu! se auzi un strigăt, urmat de o bătaie mare de aripi.
—Ura! Ura! E vulturul din lecţia “Povestea vulturului”. Repede, Milule, urcă-te pe aripile
lui!
Şi Milu se urcă pe aripile vulturului, care-l duse şi mai sus, până la castelul lui din nori.
Dar încă era departe până departe! La steaua de aur tot n-a putut ajunge.
Uitaseră însă toţi de Vicu, aviatorul, tot din Abecedar, care, zburând cu avionul dincolo
de nori, auzise strigătele lui Vasilache.
—Repede, Milule, urcă în avionul meu! a strigat Vicu.
Şi… ce să mai lungesc povestea, avionul lui Vicu i-a adus chiar printre stele.
Şi-acolo, singur, plângând de mama focului, amărât şi plin de jale, Vasilache îi aştepta cu
sufletul la gură.
Era atât de pustiu pe steaua aceea îndepărtată. Niciun copac, nicăieri, nicio floare, nicio
carte, niciun copil de clasa întâi. Şi de-acolo, de sus, se vedeau luminile de la Serbarea
Abecedarului, ca nişte puncte mici, mici şi sclipitoare, că tot îţi venea să spui: “Vai, ce
frumos strălucesc stelele pământului!”
Şi s-au întors toţi cu bine.
Ascultam sunetele dulci ale viorilor şi piculinelor.
Vasilache alerga de la un copil la altul sărutându-i şi strigând:
—Vai de mine şi de mine, ce dor mi-a fost de voi!
Abecedarul, care jurase să nu-l mai primească în foile lui, uită supărarea, dar tot îl trase
de urechi, până i se înroşiră ca şi nasul.
Milu se-ntinsese fericit lângă o tufă de zmeură.
Gemenele îl îmbiau cu ciocolată şi bomboane, dar el nu voia decât să stea lungit şi să
asculte piculinele.
Se auziră paşi mici în iarbă.
—Răţuşco, tu erai? Ai văzut? M-am întors din stele! Ce credeai tu? râse Milu.
Şi Răţuşca, fericită, l-a invitat la dans.
Era o fetiţă din clasa a treia, ca şi el, cu părul galben, împletit în flori albastre…
TÂRZIU, COBOARĂ ŞI MUNŢII PESTE SEARĂ

Să vă mai povestesc ceva despre Milu cel năzdrăvan.

Milu era în grădină şi începuse să scrie. Ȋi fugeau ochii prin iarbă, după furnici. Apoi,
după fluturi. Când fluturi, când furnici, când cer, când iarbă…
Şi iar îi ieşise o compoziţie trăznită. Şi iar vor râde copiii! Uffff!
—Ascultaţi, copii, compoziţia lui Milu. Vă rog, linişte! spuse învăţătoarea.
Şi se făcu linişte.
“Ce vacanţă este în frumos! Roua străluceşte de iarbă. Pădurile cântă în păsări. Pe fluier
se aud dealurile ciobanului. Târziu, coboară şi munţii peste seară. Cuiburile adorm în
păsări. Sub foc, arde un copac de vreascuri. Corturile cântă încet în copii. Ce vacanţă este în
frumos!”
—Ei, copii! Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut compunerea prietenului vostru.
Milu tăcea, cam speriat şi cam nervos. Ȋşi pocnea încheieturile degetelor: poc-poc. Asta
era foarte urât, dar ce nu face omul când e nervos!... Cum o să le placă?! Ce, le-au plăcut
vreodată născocelile lui? El e cam sucit-învârtit, e un fel de uite-l nu e!
Fetele au chicotit în bănci. Băieţii pufneau de râs în pumni.
S-a ridicat Răţuşca:
—Mie îmi place! E parcă altfel decât orice şi înţeleg tot! “Roua străluceşte de iarbă…
Pădurile cântă în păsări”. Ehei! Ce frumos!
S-a lăsat linişte. Era pe seară. Prin geamurile deschise, intrau şi ieşeau fluturi galbeni.
Departe, roua strălucea de iarbă şi pădurile cântau în păsări.

VAI, FETELOR, DE-AŢI ŞTI CINE VINE!...

Se-ntâmplă cam multe în Abecedarul nostru cel buclucaş. Ia auziţi! Ia fiţi atenţi! Copiii
cei mici învaţă să scrie! St! Linişte!... Şi toţi tăcură.
Ȋntr-adevăr, se auzeau şoapte, murmure…
—O liniuţă… două liniuţe… spunea cineva.
—O… ooo… uuu… mai spunea cineva.
—A… aaa…
—A… M… M… A… MAMA…
—Ajutooor! Nu mai văd! strigă deodată cineva în caietul cel alb, pe care o fetiţă aşternea
grijulie literele.
—Ce s-a întâmplat? întrebă o fetiţă.
—Cred şi eu! N-ai cum să mă vezi dacă m-ai stropit cu cerneală. Eu sunt liniuţa de pe
caietul tău! Hî-hîhî! O pată de cerneală a căzut chiar pe mine. Nu ţii bine tocul!
—Ei, hai şi tu, liniuţă plângăcioasă ce eşti! Fetiţa abia învaţă să scrie. Uite, şi noi suntem
două liniuţe şi am ieşit foarte frumoase.
—Ȋmi pare foarte rău, liniuţă dragă, suspină fetiţa. Poate că tocul e de vină.
—Ei, păi vezi?! sări tocul. Asta nu-mi place mie. De când sunt eu toc, tot asta aud, când
copiii din clasa întâi învaţă să scrie: “Tocul e de vină. Tocul e de vină! Cine a pătat caietul?
Tocul! Cine a făcut liniuţa strâmbă? Tocul!”
Fetiţa îl mângâie uşor:
 —Iartă-mă, tocule! Uite, nu mai dau vina pe tine. Eu sunt de vină. Te rog să mă ierţi. Şi
liniuţa a ieşit strâmbă tot din pricina mea. Şi pata de cerneală tot eu am făcut-o. Offf, oftă ea.
E tare greu la început!
Şi deodată, cling-cling! Cling-cling! Răsări o bicicletă. Şi pe bicicletă, o fetiţă cam
nărăvaşă.
—Hei, hei, la o parte!
—Vai, fetelor, de-aţi şti cine vine! se auziră glasuri.
—Cine? Cine?
—O-ncrezută! Asta-i!
—Dar cine? Ce? Şi de ce?
—Phii, auzi colo: De ce? Pentru că ea vine tocmai din partea de la sfârşit a Abecedarului.
Şi noi suntem abia la primele pagini. De-abia învăţăm liniuţele şi primele litere. Pst! Pst!
Uite, s-a oprit!
Fetiţa cu bicicleta se apropie de ele, le privi lung şi cam de sus, abia deschizând gura.
—Bună ziua! Vai, am alergat cu bicicleta şi cred că m-am rătăcit. Apoi strâmbă iar din
nas: dar unde sunt aici? Numai linii şi cercuri şi… aproape niciun cuvânt. Cerc-linie, cerc-
linie. Cum ajuns eu aici? Hei, fetiţo! Cine eşti?
Fetiţa care trăgea liniuţe pe caiet răspunse timid:
—Eu sunt clasa întâi şi…
—Vrei să spui că abia ai începiu să faci liniuţe!
—Şi cerculeţe! Şi când am să ştiu bine să scriu… Dar cum te cheamă?
Cu nasul tot pe sus, biciclista răspunse înţepat:
—Degeaba îţi spun, că de litera Z, care este în numele meu, nici n-ai auzit. Eu sunt
Lizuca, de la lecţia “Lizuca şi ceasul”. Ce să vorbesc cu tine?! N-am ce să vorbesc cu tine.
Trebuie să plec mai repede.
Abecedarul, care auzea tot, ar fi tras-o puţin de codiţe, dar voia să vadă până unde va
ajunge cu obrăznicia.
—Nu vrei să fim prietene? întrebă sfioasă fetiţa.
Lizuca sări cât colo.
—Prietene? Dragă, dar tu nu poţi fi prietenă decât cu literele pe care le-ai învăţat până
acum. Uite, nici nu ştii să spui Z.
—Ba da! Z… Z, spuse fetiţa.
—Oo, nu! Ţi-a şoptit cineva, sunt sigură, se strâmbă Lizuca.
—Ba nu-i adevărat! Răspunse fetiţa. Auzi colo! E drept, eu nu ştiu încă să scriu, dar ştiu
să vorbesc. Uite, Z, Z, Z. Lizuca! Lizuca! Cum vrei să vorbesc altfel?
Ţâfnoasă, Lizuca răspunse:
—Să vorbeşti deocamdată aşa cum sunt scrise primele pagini din Abecedar: liniuţă,
cercuri, Aaa… O… M… Ma… Na… Ri. Nu, nu, n-am timp! Vai, m-aşteaptă vărul meu Nică
de la pagina 71. Nică e mecanic de tren. Mi-a promis că mă plimbă cu trenul. Gata, n-am
timp! Am plecat! Şi mai învaţă, mai învaţă!
Şi aproape azvârlindu-se pe bicicletă, Lizuca plecă lăsând în urmă un nor de praf şi o fetiţă
tare nedumerită.
—Vai, şi eu care vorbeam mereu aşa cum se vorbeşte, cum am învăţat de la mama şi de la
doamna educatoare. Dar Lizuca o fi având dreptate. Acum, dacă sunt în clasa întâi, poate că
la început trebuie să vorbesc altfel. Dar ce se-aude? Parcă vine cineva. Aaa, e Milu! Să
vorbesc aşa cum m-a învăţat Lizuca. Să mă fac că scriu. A… O… I…
—Hei, nu-i nimeni pe-aici? Eu sunt Milu şi-abia aşteptam să mă-ntâlnesc cu băieţii şi
fetiţele din clasa întâi. Aa, iată o fetiţă! Bună ziua, fetiţo!
—A… Oooo… A… O… Ao…
 —Văd, văd, eşti foarte harnică. Şi ce frumos mai scrii! Uite şi-o pată de cerneală, dar nu-i
nimic. Aşa-i la început. Cum te cheamă?
—Cârlig… Oooo… Aa. Liniuţă sus… liniuţă jos…
—N-aude. E prea absorbită de scris, se miră Milu. Apoi, cu glas tare: Bună ziua!
—Ooooo? întrebă fetiţa.
—Fetiţo dragă, ce-i cu tine?
—A mare… o mic… Oooo… M… A… Ma… ma…
—Vai de mine! Dar ăsta-i un caz special! Ce te doare, fetiţo?
—I de mână… I de tipar… M… I… Mimi… silabisea mai departe fetiţa.
—Mimi? Mimi? Cine mai e Mimi? Ce ţi-a făcut Mimi? Ia deschide repede gura şi zi A.
—Aaaa!
—Nu te mai chinui atâta, Milule, strigă Abecedarul nespus de supărat. Asta e pozna
Lizucăi de la lecţia “Lizuca şi ceasul”…
Şi-i povesti toată întâmplarea: Cum a venit, cum i-a spus ce i-a spus şi că de-atunci fetiţa
nu mai poate vorbi. Nu-i aşa, fetiţo?
—Aşa-i! răspunse repede fetiţa, care-şi adusese aminte că poate vorbi. Eu nu mai vorbesc.
Eu vorbesc atât cât am învăţat până acum din Abecedar.
—Dar uite, vorbeşte, vorbeşte! se minunară toţi.
—Asta-i nemaipomenit! strigă Milu, va să zică, asta a fost! Extraordinar! Auzisem eu de
Lizuca, dar nici chiar aşa. Formidabil!
Şi deodată iar: cling-cling! cling-cling!
—Lizuca! Se-ntoarce Lizuca!
—Să ne-ascundem! spuse repede Milu. Repede, repede! Cred că s-a rătăcit iar. Tu rămâi,
fetiţo, şi dacă te-ntreabă ceva, îi răspunzi aşa cum te-a învăţat chiar ea.
Şi toţi s-au ascuns, care pe unde-au nimerit.
Şi-a apărut, într-adevăr, Lizuca. Obosită şi supărată foc:
—Vai, nu ştiu cum am făcut, că iar m-am rătăcit. Trebuia să ajung la vărul meu Nică, dar
el plecase, şi când să mă-ntorc la pagina cu lecţia mea, uite unde-am ajuns! A, şi iar văd pe
fetiţa de la începutul Abecedarului. Hei, fetiţo!
Dar fetiţa de colo:
—Aaa… Eee… Ooo…
Cei ascunşi prin tufe abia se mai ţineau de râs.
—Vai, draga mea prietenă, m-am rătăcit, spuse Lizuca şi te-aş ruga…
—Oooo? Aaaa! M de mână! M de tipar! Liniuţă sus! Liniuţă jos! îi dădea înainte fetiţa.
—Dar ce-i cu tine? N-ai limbă? Nu mă mai cunoşti? Eu sunt Lizuca!
—Oooo… A… Iiii…
—Draga mea, ţie-ţi arde de joacă şi uite, eu m-am rătăcit şi-acum se înserează şi nu mai
ştiu drumul. Pe unde s-o iau?
De data asta, cei ascunşi în tufe răspunseră în cor:
—Aaa… eee… iii…
—Vai de mine, dar ce se întâmplă aici, se supără Lizuca.
—M… a… Ma… ma… M… I… Mi… Mi… răspundeau cei din ascunzătoare.
—Ba sunt Lizuca, nu Mimi! Ce-i asta? Nimeni nu-mi dă ajutor? Vai, vai, m-am rătăcit.
—Lizuca!
Milu era cel care îi strigase numele.
—Milule, tu erai? Ajută-mă. Ce se-ntâmplă cu mine?
—Aaa… eee… cerculeţ… liniuţă… răspunse Milu, care se uita la fetiţă cu ochi nu prea
bucuroşi.
—Vai, Milule, şi tu! şopti Lizuca şi începu să plângă.
 —Hai, hai nu mai plânge! spuse fetiţa, gata să plângă şi ea. Ştii, mi-a părut foarte rău
când mi-ai spus cum să vorbesc, fiindcă eu ştiu multe poezii, am învăţat la grădiniţă şi acum
de-abia învăţ să scriu.
—Oh, ce drăguţă eşti, se bucură Lizuca. Să ştii că de-abia aştept s-ajungi şi tu la pagina
mea din Abecedar, la lecţia unde sunt eu. Uite, să vezi, nu e greu deloc. Lecţia se cheamă
“Lizuca şi ceasul”. Hai, spune după mine: “Ceasul stă sus, atârnat pe perete. Lizuca se uită la
el…”
—Aa, nu, nici aşa! strigară Abecedarul şi Milu şi toţi copiii mai mari. Stai, opreşte-te!
Fetiţa trebuie să-nveţe să scrie, nu să spună lecţia pe dinafară ca un papagal.
—Până la lecţia despre Lizuca mai are lecţia “Călin e cu Marica”, spuse un băieţel.
—Apoi “Toma e cu tata”. “Tată, iată o…”
—… ciocănitoare! răspunseră în cor copiii mai mari…
De departe se auzi un şuierat de tren: Uuuu! Uuuu!
—E vărul meu, Nică! strigă Lizuca. A venit să ne ia cu trenul la plimbare!
—Dar pe tine nu te iau! răspunse de departe Nică, oprind locomotiva care pufăia, pufăia.
După tot ce-ai făcut?! Auzi, auzi! Să nu lase fetiţa să vorbească! Uite, îi iau pe toţi la
plimbare, dar pe tine nu!
Lizuca începu să plângă. Şi copiii, repede, de colo:
—Te rugăm, nene, ia-o şi pe Lizuca cu trenul!
—Ei, dacă spuneţi voi, atunci o iau şi pe Lizuca, se bucură Nică. Haideţi, repede, repede!
Trenul porneşte! Uuuu! Uuuu!
Şi trenul porni. Lizuca se apropie de fetiţă:
—Mai eşti supărată pe mine? întrebă ea.
—Aaa… E… iii… liniuţă… cerculeţ… iii…
Şi trenul se-ndepărta, se-ndepărta. Uuuu! Uuuu!

NIŞTE VEŞTI-POVEŞTI PRIN IARBĂ

Şi tot privind eu în urma trenului, gata să uit să mă mai întorc! Dar am găsit prin iarbă,
uite, nişte veşti-poveşti, dacă vrei să le citeşti. Dacă nu, le ascunzi sub pernă, într-o traistă de
lucernă.

Prima.
Mai bine desenez un elefant

Un băiat îl cheamă pe Milu şi-i spune la ureche:

—Vreau să desenez o casă pentru prietena mea din clasa întâi.

Nu-i atât de greu să faci o casă.

Uite, patru linioare pereţii,
alte trei linioare acoperişul,
un horn,
o uşă, două geamuri.
o scară
şi
scara coboară-n iarbă…şi gata…

—Dar greul de-abia acum începe! spuse Milu.

—De ce? De ce?
 —Aşa! Ai să vezi. Casa pe care ai desenat-o tu e bună pentru fiecare, dar, când deschizi
uşa…
—Eu aş vrea un geam albastru. Când răsare luna, pereţii mei să fie albaştri, spune cineva.
—Eu vreau un dulap alb, spune altcineva. Când deschid un sertar, să răsară un pitic
năzdrăvan. Când deschid alt sertar, să-mi cântec un băieţel din piculină. Când deschid alt
sertar…
—Eu vreau o măsuţă, pe măsuţă o carte, în carte o poveste, în poveste o bunică…
—Eu vreau un scaun. Pe scaun mama, şi mama spune: “Cine vrea plăcinte să ridice
mâna”.
—Eu vreau o lampă mare şi galbenă ca aurul. Când se aprinde, să spun că-i soarele. Când
se stinge, să spun că-i luna. Şi mereu, mereu să am în casă şi soarele şi luna.
—Eu vreau o colivie şi-n colivie o pasăre, şi eu să deschid colivia şi pasărea să zboare…
—Eu vreau…
Şi uite aşa până mâine, până poimâine! Ei, ce mai spui?
—Mda! Este foarte greu să faci o casă. Mai bine am să desenez un elefant.

A doua
E pisică, nu-i pisică

—Pisica mea nu-i niciodată pisică, spune fetiţa.

—Cum aşa? Mor de curiozitate să ştiu.
—Păi, să vezi cum se-ntinde după ce se trezeşte din somn şi cum se-nalţă pe vârful
picioarelor şi-n spate îi creşte o cocoaşă de cămilă. Ei, mai e pisica mea pisică?
—E cămilă, va să zică!
—Apoi se culcă iar şi se face ghem rotund, se adună toată ca un melc-codobelc în
cochilie. Ei, mai e pisica mea pisică?
—E chiar melc la o adică!
—Apoi, când îşi întinde labele prin somn, ce mai gheare, ce mai gheare! Parcă-i un leu!
Ei, pisica mea mai e pisică?
—Taci, că-i leu! Şi mor de frică!
—Iar când se trezeşte, crezi c-o mai prinzi? Drept în pomul din fereastră. Uite-o, nu e! ca
o maimuţică, nu alta. Ei, pisica mea mai e pisică?
—Ba e chiar o maimuţică.
—Vai de mine! se supără fetiţa, cum poţi să spui că pisica mea e maimuţă, şi melc, şi
cămilă, şi leu? Dar când mănâncă şoareci ce mai spui?
—Păi! Ce să mai spun? E pisică, bat-o vântul s-o bată de pisică!

A treia
Un căluţ alb caută o minge

A apărut deodată un căluţ alb.

S-a oprit lângă pârâu.
Ȋşi ridică încet botul mirosind aerul, vrând parcă să simtă fiecare zgomot, oricât ar fi el de
departe.
—Un căluţ singur în pădure! se minunară copiii. Să-l chemăm la serbare!
—Ȋncă nu, încă nu! Lasă-l să bea apă.
Şi căluţul, liniştit, îşi plecă grumazul înspre apa limpede. I se auzeau sorbiturile prelungi şi
lacome. Şi nu se mai sătura. Ȋn faţa lui, pârâul îi oglindea ochii rotunzi şi urechile ascuţite. Se
opri, adulmecând din nou aerul şi iar începu să soarbă prelung. Apoi, lângă botul lui se opri
ceva mic, rotund, lucios. Ceva, ca o minge pe care înserarea i-o dăruia să se joace. Căluţul
întinse botul încercând s-o prindă. Apa se sparse în cercuri, cât mai multe cercuri, şi mingea
nu se mai văzu. Căluţul îşi scoase botul din apă, dar mingea nu era în dinţii lui. Abia când
cercurile de apă se făcură mari, mari, atât de mari încât se pierdură fără urmă, mingea rotundă
şi lucioasă apăru din nou. Vesel, căluţul începu s-o caute, intrând cu picioarele în albastrul de
apă. Adulmeca, aştepta puţin şi iar începea să caute, şi mingea iar dispărea, şi căluţul supărat
necheză lung şi ascuţit până ce-l auziră doi băieţei. Am uitat să vă spun că nu venise de unul
singur prin pădure căluţul nostru. Ȋn spinarea lui poposiseră pe-aici doi băieţi care se tot jucau
cu mingea prin abecedar, dar mingea, dispărând deodată, au fugit dintre pagini s-o caute.
Căluţul care păştea iarbă pe aproape i-a luat în spinare şi uite-aşa au ajuns la serbarea din
pădure.
Când să bea apă, căluţul văzu mingea.
—Tiii! Asta-i mingea băieţilor din Abecedar! Şi dă-i cu căutatul, şi dă-i cu nechezatul.
Au şi apărut cei doi băieţei.
—Ce s-a-ntâmplat?
—Aşteptaţi! Aşteptaţi să se liniştească iar cercurile de apă. Mingea pe care o căutaţi e
aici, în pârâu.
Şi cercurile se făcură mari, mari de tot şi se risipiră. Şi mingea iar apăru. Băieţii pufniră în
râs şi se apropiară de urechea căluţului.
—Fugi de-aici, că ne faci de ruşine! Bine că n-a mai văzut cineva. Tu nu vezi că-i o stea?
E prima stea apărută în seara asta pe cer. Of, of, of! Căluţule, căluţule!
Şi-abia atunci se dumiri şi căluţul.
Ȋşi dădu capul pe spate. Coama lui neagră strălucea ca fosforul. Şi rămase aşa, neclintit, cu
botul ridicat în aer spre cerul albastru, unde mingea cea mică de aur şedea singură, singură.
Dar nu multă vreme. Răsări încă o minge mică, şi încă una, şi toate, ca să se-nveselească,
alunecau în apă.
Dar căluţul nu mai încerca să le prindă.

A patra
O fetiţă ascunsă după uşă

Fetiţa se uită lung la somnul mamei.

Dar mama nu doarme. Nici nu ştii când doarme mama. Niciodată nu ştii ce fel de somn au
mamele, poate nici nu vor să aibă somn, cât a fost primăvară, apoi vară şi toamnă, au alergat
de la câmp acasă şi de-acasă la câmp. A crescut grâul sub mâinile lor, a crescut floarea-
soarelui, a crescut porumbul. Şi lângă mama a muncit tata, dar nu ştiu, nu ştiu, parcă mama-i
altfel, altfel.
Fetiţa se uită la somnul mamei.
Şi mama îşi spune în gând, privind-o printre genele abia deschise:
—Oare la ce s-o fi gândind fetiţa mea?
Şi fetiţa spune:
—Vreau să-i fac mamei un cântec, pentru tot ce ştie, pentru tot ce gândeşte, pentru cât
munceşte şi ne iubeşte pe toţi, vreau să-i fac mamei un cântec. Alerg la mierlă. Trebuie să mă
ajute. Ea ştie un cântec frumos. I-l cer pentru mama.
Dar mierla nu era acasă.
Şi nici pitulicea nu era acasă.
—Cum să fie acasă?! a răspunsul vântul prin crengi. Doar vezi ce se-ntâmplă pe ici şi pe
colo! E toamnă!
 Atunci, privighetoarea. Privighetoarea ştie cele mai frumoase cântece de pe lume. Fetiţa
le-a ascultat doar în atâtea seri. Dar altfel e cântecul de seară al privighetorii. Poate
privighetoarea e acasă.
—Dar privighetoarea-i departe, nu ştiai? şopti cuibul gol. Cum, nu ştiai? Doar voi copiii
ştiţi tot ce se-ntâmplă pe lume.
—Ba da, ştiu eu! a zis fetiţa. Păsările cântătoare au plecat, dar mă gândeam, cine ştie,
poate la tine, cuibule drag, pe undeva, prin vreun colţ, a mai rămas vreun fir de cântec. Aş fi
vrut să-i dăruiesc mamei cel mai frumos cântec. Şi cine cântă mai frumos dacă nu
privighetoarea?
Vrabia, care auzise totul, s-a apropiat de fetiţă.
—Bine, draga mea, dar eu care mă sucesc şi mă-nvârtesc pe-aici toată ziua bună ziua, nu-
ţi spun nimic? Adică eu, vrabia…
—Iartă-mă, vrăbiuţă guralivă! Dar înţelege şi tu, eu vreau ceva… altfel decât ce ştii tu să
ciripeşti…
Desigur, vrabia s-a supărat foc pe fetiţă. Cred însă că nu pentru multă vreme.
Şi venea seara, şi fetiţa era tristă că nu găsise cântecul cel mai frumos din lume pentru
mama.
Şi mama trebuia să vină. Acum e la căminul cultural. Are repetiţie la cântece.
A scârţâit poarta. A lătrat încet, a bucurie, câinele.
Fetiţa se ascunde după uşă. Acolo îşi spuse-ncet: “Of, de-aş şti şi eu să cânt frumos! Ce să
fac dacă nu are cine să mă ajute? Am să cânt şi eu aşa cum ştiu…”
Şi-a-nceput să cânte.
—N-am auzit niciodată un cântec atât de frumos! i-a spus mama. Am ascultat mierla, am
ascultat pitulicea, şi florintele, şi cintezoiul, am ascultat privighetoarea pe care nicio pasăre n-
o întrece în trilurile ei vrăjite, dar niciodată, niciodată n-a cântat cineva mai frumos decât
fetiţa mea din clasa întâi, ascunsă după uşă.

STOPUL IUBEŞTE POVEŞTILE, DAR UITĂ CĂ E STOP

Aş fi stat eu mult şi bine să caut poveşti în iarbă şi prin bănci, şi prin iarnă şi primăvară,
că doar de toate găseşti într-un abecedar colorat şi harnic, dacă nu auzeam un glas pe-
aproape.
—Ce doriţi? Ce căutaţi? Ȋntrebaţi şi-o să aflaţi.
—Hm! Eu aş vrea…
—Staţi! Aşteptaţi!
Şi făcu nişte semne colorate la stânga şi la dreapta, trecură în goană nişte maşini, apoi se
făcu linişte şi iar: “Ce doriţi? Vă rog, porniţi! Sau mai staţi! Vă rog, mai staţi, dacă vreţi ceva
s-aflaţi!”
—Măi drăcie cu tichie, stopul trebuie să fie! mă minunai eu.
Da! El era!
“Dragă stopule, aş vrea…”
Dar ce să vreau, ce să tot vreau, când stopul mă opri iar şi iar făcu nişte semne, şi iar
trecură maşinile…
Şi deodată se auzi un băieţel cântând:

Când e verde, o porneşti,

Când e roşu, te opreşti,
Când se schimbă, te gândeşti…
 —Cât mai stai până porneşti! completă stopul. Şi unde începu să se bucure: “Formidabil!
De când sunt eu stop la răscrucea asta de străzi, nu mi-a făcut nimeni vreo poezie.” Cine eşti,
băiete?
—Milu mă cheamă!
—Şi, cum spuneai… “Când e verde o porneşti. Când e roşu te opreşti…” Grozav!
Grozav! Ȋţi mulţumesc! Numai eu ştiu ce meserie grea am! Ufff! Când roşu, când verde, câtă
bătaie de cap! Câtă bătaie de cap! Uite, vezi, acum sunt roşu! Stop! Aşteptaţi!
—Vă rog, mă lăsaţi să trec?
—Dar e roşu, fetiţo, e roşu. De ce te grăbeşti?
—Să vedeţi, eu… eu am cumpărat cartea cu Făt-Frumos de zahăr tos şi vreau să mi-o
citească bunica.
—Poveşti ai spus? se bucură stopul. Şi mie-mi plac poveştile! Chiar ştiu câteva. Stop, să-
ţi spun una! A fost odată…
Dar se auziră strigăte pe stradă:
—Hei, ce-nseamnă asta?! A rămas stopul pe roşu!
—Ne grăbim, schimbaţi culoarea!
—Extraordinar! Asta-i nemaipomenit! sare o femeie cu gura. Schimbă-ţi culoarea,
stopule! Schimbă-te!
—Ba nu, mai stai, stopule, se roagă un băieţel.
—Ascultă, băiete, dacă tu ai timp…
—Dar pe mine mă doare dintele, scânci băiatul, şi merg la dentist, iar dacă stopul rămâne
roşu, eu mai aştept şi asta înseamnă că ajung mai târziu la dentist.
—Hei! Nu se-aude? Altă culoare! Altă culoare!
—Vai de mine, uitasem! M-am luat cu poveştile, sări stopul. Vă rog, vă rog, poftiţi!
Şi stopul se făcu verde.
—Of, acum trebuie să merg neapărat la dentist! se văita băiatul pe care-l durea dintele.
—La revedere, stopule! strigă fetiţa care cumpărase o carte de poveşti.
—Mai stai, te rog, mai stai! N-am terminat povestea mea. Stop! Stop! Gata! E roşu!
Nimeni nu mai poate trece! strigă stopul.
—Hi, hi, hi! Nici eu nu mai merg la dentist, ţopăia băiatul cu dintele.
Şi iar gălăgie pe stradă.
—Dar bine, stopule, ţi-ai uitat meseria?
—Asta-i obrăznicie! striga o femeie.
Şi apăru o zebră.
—O… o… ze… ze… bră! ţipă speriată femeia.
—Zebră să fie? Zebră o fi! râse un gură-cască.
—Ei bine, da! Zebră sunt! Şi ce vă tot miraţi atâta? se supără animalul acela în dungi, care
după toate semnalmentele părea să fie chiar o zebră. Am auzit că am o verişoară pe-aici şi am
plecat pentru un ceas de la Grădina Zoologică. Şi-acum aştept stopul să mă lase să trec. Hei,
prietene, nu se-aude?
Milu, care rămăsese năuc, ascultând toată zarva asta, începu din nou să-şi spună poezia:

Când e verde, o porneşti,

Când e roşu, te opreşti,
Când…

Fetiţa cu poveştile se apropie de el.

—Ce frumoasă poezie ai făcut! Ştii, mi-ar plăcea foarte mult să-mi facă şi mie cineva o
poezie.
 —Gata, am şi făcut-o! strigă Milu. Ascultă:

O fetiţă, ştiu eu care,

Merge astăzi la plimbare,
Eu îi dăruiesc o floare.

—Vaai! se bucură fetiţa înroşindu-se toată.

Pe stradă, zarva creştea din nou.
Stopul închise o clipă ochii. Ameţise de tot! Ah…, şi era mort după poveşti. Dar meseria-i
meserie.
—Poftiţi, vă rog! Verde, vă rog!
—Ooo! se strâmbă băiatul cu durerea de dinţi, iar trebuie să plec la dentist.
Dar stopul, neatent, sau dintr-adins, se oprise.
Şi toate maşinile, şi toţi pietonii, ba şi zebra şi mai nu ştiu cine nu mai înţelegeau încotro
s-o apuce. Toţi încremeniseră în mijlocul drumului, niciun pas înainte, niciun pas înapoi.
—Heiii! strigară toţi deodată. Asta ce mai e?!
Se auzi apoi un glas tremurător şi sunător ca un clinchet de clopoţei.
—Ce s-a întâmplat? Ȋl doare ceva pe cineva? Eu sunt Zâna care ia durerea cu mâna şi…
—Vai, vai, zână dragă! strigă Milu. Dar cum ai plecat din carte?
—Eu, vorbi fata cu glasul de clopoţel, eu îl aşteptam în carte pe Făt-Frumos de zahăr tos.
Şi, deodată, s-a aprins ceva, aşa, ca o lumină roşie şi fetiţa cu cartea s-a oprit, şi Făt-Frumos
nu ştiu pe unde-o fi rămas, şi iar o lumină verde. Vai, nu mai ştiu nimic, nu mai înţeleg
nimic! Văd lumea supărată. Ce-o doare? Vreau să-i ajut.
—Aleleeiiii! se auzi un flăcău strigând. Zâna mea, zâna mea! Sunt aici, aici! Sunt eu, Făt-
Frumos de zahăr tos! Cine-i căpcăunul care te ţine de vorbă? Bucăţi îl fac.
—Eu căpcăun? se supără băiatul. Eu sunt Milu copilu’ care cânt şi fac poezii şi te-ntreb
de unde vii, de prin lume ce mai ştii, că şi eu ştiu foarte multe pentru cine vrea s-asculte…
—Spui că ştii multe? sări zebra din mijlocul drumului. Atunci spune-mi unde-i verişoara
mea, c-auzii aşa şi-aşa, că-i pe-aici pe undeva…
—Hei, stopule! Iar dormi? Dă drumul la verde! strigă lumea din mijlocul drumului.
—La noi în poveşti nu s-a-ntâmplat niciodată una ca asta, susură iar glasul de clopoţel al
zânei.
—Dar mie-mi place ce se-ntâmplă, se bucura băiatul pe care-l durea un dinte.
—Ufff! începu să scâncească stopul, mare încurcătură! Uite, acum m-am defectat. Nu mai
merge mecanismul! Care-i verdele, care-i roşul? Uffff!
Zâna, care tot mai ciripea şi mai gângurea cu glasul ei de clopoţel, îi spuse lui Făt-
Frumos:
—Dragul meu, nu vrei să-i dai o mână de ajutor stopului? Doar tu eşti voinicul voinicilor,
spaima zmeilor şi a fiarelor!
—Oooo! Dar eu n-am timp. Eu sunt cu ochii numai la tine, zâna mea. Dacă vine vreun
căpcăun să te răpească!
—Vai, vai, vai! Numai eu sunt de vină, plângea fetiţa care cumpărase cartea de poveşti.
Din cauza poveştilor, stopul a uitat deodată că mai e stop. Of, of, of!
Zebra însă nu mai avu răbdare.
—Ia ascultaţi, fraţilor. Hai, toată lumea la treabă! Stopul trebuie reparat, iar eu trebuie să-
mi găsesc verişoara şi pace!
—Of, of! Ce mă fac, cine mă repară? se văita stopul.
—Stop! strigă Milu.
—Cine-a spus “Stop”? se miră stopul.
Milu şi câţiva copii pe care-i mai văzusem în paginile Abecedarului se apropiară.
 —Eu, Milu, am spus Stop. Eu şi copiii vrem să te-ajutăm.
—Cum?
—Foarte simplu. Ai uitat că noi, copiii, când mergem dimineaţa la şcoală, stăm la stop şi
facem ordine? Uite-aşa! Şi Milu scoase un fluier argintiu din buzunarul de sus al hainei şi
fluieră de se sperie toată strada. Vă rugăm, poftiţi! Trecerea e liberă, vă rog! Maşinile s-
aştepte! Tramvaiele s-aştepte! Până trec părinţii şi copiii! Aşa, vă rog! Mulţumim, vă rog!
Gata! Acum maşinile, vă rog! Tramvaiele, vă rog!
Şi-ncet, încet, lucrurile începură să intre pe făgaşul lor. Zarva s-a risipit ca prin farmec. Şi
iar fluierul lui Milu.
“Copiii de la grădiniţă şi copiii de la şcoală, vă rog! Aaa! Vă salut, dragi şcolari de clasa
întâi! Treceţi, vă rog! Mult succes, vă rog! Toată lumea trece pe zebră, vă rog! Pe zebră, vă
rog!”
—Cuuummm? se auzi dintr-odată ţipătul zebrei. Dar asta este culmea… culmea… Cum o
să treacă lumea peste mine?! Hei, băiete! Vorbeşte frumos! Dar ce crezi, mă rog, că de-aia
am plecat eu de la Grădina Zoologică, să vin aici să mă calce toţi în picioare? Ruşine să-ţi fie!
Şi dacă o întâlnesc pe verişoara mea, la Grădina Zoologică cu ea!...
Dar nici nu termină bine zebra cu puzderia ei de vorbe, că se porniră toţi pe un râs de se
zguduia strada, nu alta. Zebra îi privi cam de sus şi continuă arţăgoasă: “Bravoooo! Asta zic
şi eu educaţie!”
Milu însă fluieră o dată tare, toţi se opriră din râs şi el lămuri lucrurile:
—Zebra mea dragă de la Grădina Zoologică, eu vorbeam de altă zebră. Zebra de pe
stradă, locul pe unde trecem noi când mergem la şcoală, nu vezi? Dungi albe trase cu var.
Asta-i zebra! Degeaba te-ai supărat pe noi.
Zebra se uită lung la Milu, apoi la copiii ceilalţi, apoi la locul acela în dungi albe trase cu
var, pe care treceau pietonii şi care se chema zebră. Gata! Ȋnţelesese tot!
—Vaiii! Cineva n-a înţeles bine ceva. Şi eu sunt asta! Va să zică, ea era verişoara mea!
Ha, ha, ha, ha!...
Şi n-a mai putut să termine ce-avea de spus, că şi leşină de râs. Dar revenindu-şi repede, se
uită spre noi şi spuse:
—La revedere, dragii mei! Alerg! La revedere! Veniţi să mă mai vedeţi la Grădina
Zoologică. Vă aştept!
—Stop! strigă stopul.
—Ce s-a mai întâmplat? se mirară toţi.
—Stop! Povestea s-a sfârşit. Stop!

MERE, MURE ARE MIRA

Ȋntr-un luminiş de pădure, copiii mai mici şi mai sfioşi răsfoiau paginile Abecedarului,
care încet, încet se umpleau din nou cu semne şi culori.
-Ce-i cu voi de sunteţi atât de cuminţi? strigă Vasilache. Hai, hop-la! Hop-la! Vreţi să
vedeţi un salt mortal? Şi nici n-a aşteptat să afle părerea copiilor. Haleiii-hap! Nu e! Ba uite-l
că este!
Râzând cu gura până la urechi, se apropie iar de copii. Şi văzându-i cu Abecedarul în
braţe, născoci îndată jocul “Cine spune mai repede”.
—Ce-o mai fi? mormăi Abecedarul, care, de când cu fuga lui Vasilache în stele, nu prea îl
mai avea la inimă. Cine ştie ce-i mai învaţă pe copii!
Dar Vasilache auzise şi-l linişti repede.
-—becedarule, dragule Abecedar. Ai să vezi că-i vorba de prietenii mei care locuiesc tot
în paginile matale! Hai, copii! Spuneţi repede după mine:
 Mara are mure
Negre de pădure,
Mira, cea mai mare,
Mere are-mi pare.
Poftiţi cu plăcere
Şi mure şi mere.

Hai repede, repede! Cine începe?

Un băieţel, mai îndrăzneţ, se încumetă:

Mere mure are

Mere Mira n-are…
Poftiţi cu plăcere
Mere şi pere.

—Ha, ha, ha! izbucni Vasilache în hohote de râs. Şi după el, ceilalţi copii care încercau şi
ei să spună poezia, dar mai rău se încurcau:

N-are mere, mure,

Mira mare n-are.

Abecedarul îşi aminti îndată de desenele lecţiilor cu primele litere, cu cârlige şi liniuţe.
Da, da, erau acolo şi mure, şi mere, şi… Dar n-avu timp să se gândească prea mult, că
Vasilache strigă iar:
—Atenţie! Atenţie! Cine spune mai repede:

Lina într-o luni

A găsit aluni
Şi-n aluni, alune
Pentru toţi s-adune.

Se adunară şi alţi copii în jurul lor. Toţi încercau să repete născocelile lui Vasilache şi se-
ncurcau şi se bâlbâiau care mai de care. Apoi, începură şi alţii să născocească poezii, cu
cuvintele din primele pagini ale Abecedarului:

Ana, Ina, Nana, Nina,

Mi-au înveselit grădina.
Şi-ntre ele văd deodată
Chiar şi-o minge colorată.
Poc! Un geam! A cui e vina?
Poate Ana? Poate Ina?
Dacă-i Nana? Dacă-i Nina?

—Dar astea-s cele patru fetiţe care se joacă cu mingea! ne asigură Abecedarul, amintindu-
şi de lecţia cu litera N. Stai! Oare cum e poezia?

Nina, Mina, Mingea, Nina,

Nana, Nina şi grădina…
Ei, uite că mă bâlbâi şi eu! Mai mare ruşinea!
Copiii se luau la întrecere strigând:

Nina, Mina, Nana, Mina,

Nana, Nina cu maşina…

Şi se ţineau unii de alţii, să nu cadă prin iarbă de-atâta râs.

Dar îndată se auzea altă poezie:

Cucu-n nuc,
Mica-n poiană,
Nicu-adună nuci în cană.
Ce maci roşii! strigă Mica.
Ȋi culeg pentru mămica.

—Cum ai spus? Cum ai spus? se strâmbă Vasilache:

Nucu-n cuc
Ȋn cană Nicu
Mina toarnă cu ibricu’…

—Vai, vai, vai! Nu mai putem de râs! strigau gemenele care ar fi vrut să spună şi ele o
poezioară. Dar nu puteau să se oprească din râs şi pace. Uff, haideţi, fetelor! strigă una din
ele. Gata! Mai ştiţi poezia?
—Da!
—Hai, repede, până nu-ncepe altcineva:

Mamă, mamă, Lică ară

De din zori şi până-n seară.
Ce te miri, Marie, oare?
Lică ară că e mare!

Iar Vasilache de colo:

Lică, mamă, seara ară

Lângă mal se miră-o moară.
Oare tu, Marie, oare
Lică seară, mama mare…

Ei, ce mai spuneţi de Vasilache al nostru! Cine i-ar mai fi făcut pe cei mici să râdă cu atâta
poftă, dacă ar fi rămas pe steaua aceea atât de îndepărtată? Dar hai, mai bine, să uităm
poveştile triste!
—Ei, cine mai spune? Cine mai spune? strigă Vasilache.
—Eu! şopti fetiţa care uitase Abecedarul în iarbă:

A venit Călin încoace

Şi-un cocor de cocă coace
Trece Coca cu un coş;
-E cocor sau e cocoş?
 —Cucuriguuu! strigă Vasilache, care se şi căţărase într-un copac şi striga, legănându-şi
braţele ca un cocoş când îşi scutură aripile:

Co-co-co
N-am încotro
Cucurigu, sunt cocoş,
Dar nu vreau la Coca-n coş!

Pe Abecedar îl apucase tusea de-atâta râs. De ceilalţi nici nu mai vorbesc.

Dac-ar fi trecut atunci Vicu aviatorul şi ne-ar fi văzut din avion, s-ar fi mirat şi el: “Ce-o fi
cu mingile alea care se tot dau de-a dura prin iarbă?”

NENE VÂNĂTORULE, MULT NE-AI MAI SUCIT ŞI ȊNVÂRTIT

Horia este un bun vânător. Scrie asta chiar şi-n Abecedar. Are şi un câine harnic. Numele
lui e Haiduc. Ei se duc des la vânătoare…
—Ei, dar asta-i lecţia “Haiduc”! strigă Abecedarul. Ce-ţi veni să ne-o spui? Crezi că n-o
ştiu şi copiii?
—Ba da! răspund eu, dar Horia, auzind zarva de pe-aici, s-a bucurat foarte mult şi i-a spus
lui Haiduc: “Hai să vedem cu ce-i bucurăm şi noi pe copii”. Haiduc dă din coadă, se bucură:
—Ham, ham! Să le spui cum a rămas ursul fără coadă.
—O ştiu demult copiii. Altceva, altceva!
—Atunci, cu vulpea care-a făcut-o pe moarta şi-a furat peştele din căruţă.
—Altceva, altceva, Haiduc! a râs Horia. Mai bine născocesc eu o ghicitoare.
—Ham, ham, ham! s-a bucurat Haiduc.
Şi uite-aşa, a apărut Horia în pădure printre copii.
—Heeeiii! strigă de departe Horia. N-aţi văzut ce-a dispărut?
Copiii, care tot mai râdeau de poznele lui Vasilache, s-au oprit deodată miraţi.
—De ce-a dispărut cine-a dispărut?
—Uff! Am obosit tot căutându-l.
—Dar câinele Haiduc e cu tine, Horia!
—Ham, ham, ham! lătră Haiduc dând din coadă.
—Nu de Haiduc e vorba, spune Horia. Aveam şi eu un prieten bun şi-a dispărut.
Haiduc se uită lung la stăpânul lui. Un prieten bun? Dar nu era el oare cel mai bun prieten
al lui Horia? Vânătorul, însă, îi făcu semn cu ochiul, că de altceva e vorba.
—Ahaaa! se dumiri Haiduc. Şi tăcu s-asculte şi el ce tot voia Horia să le spună copiilor.
—Da, da! A dispărut un prieten foarte bun! se văita Horia.
—Dar cine, cine? întrebară iar curioşi copiii.
—Ştiţi şi voi cine, răspunse Horia, ca să intre mai repede în joc. Sau mai bine, ia să văd, vă
mai aduceţi aminte de cine-i vorba? Că uite, am mers eu prin pădure să-l caut, şi-am mers şi-
am tot mers, până m-am întâlnit cu… cu… cu…
—Cu cucul! se bucurară copiii.
—Nu, nu era cuc! Cucul are penele cenuşii, de culoarea plumbului, iar pe piept e alburiu şi
cu dunguliţe negricioase. Prietenul meu e altfel.
—Atunci cine era?
—Cine era? Păi… mie… mie… mie…
—Mierla! săriră toţi cu gura.
—Nu, nu!! spuse Horia. Vreau să spun că mie îmi plăcea să stau de vorbă cu el şi…
 —Degeaba! Am ghicit! Mierla era! Ai spus mie… mie. Şi mierla începe chiar aşa! strigă
băieţelul care avea trei iezi.
—Aaa, nu! răspunse Horia. Mierla şi mierloiul au ciocul lunguieţ şi galben-roşcat. Pasărea
mea are altfel de cioc. Să vedeţi, are un cioc… cioc…
—Ciocănitoarea! Gata, te-am prins! strigară gemenele.
—Nu era ciocănitoarea! Eu aş fi vrut să spun despre… despre… spre… pre…
Copiii îi luară iar vorba din gură.
—Pre… pre… presura!
—Nu era presura!
—Uff! Dar atunci cine era? se bosumflară copiii.
—Auu… au… au…, mi-am adus aminte, se bucură deodată vânătorul.
Dar copiii nu se lăsară păcăliţi.
—Ai spus “au”! Auşelul! Auşelul! Pasărea auşelul!
—Nu era nici auşelul, râse vânătorul. Uite, din cauza voastră uit tot. Vă grăbiţi şi graba
strică treaba. Da, da, gra… gra…
—Ai spus gra? Graurul!
—Iar vă grăbiţi să-mi spu… spu… pu…
—Pu… pu… pupăza! Asta-i! Pupăza! strigară copiii.
—Aşi! Acum luaţi-le pe rând, uite-aşa, rând pe rând… rând…
—Rând… rând… rândunica!
—Ei nu! Cu voi n-o mai scot la capăt! o făcu pe supăratul Horia. Auzi colo: rândunică în
pădure! Ce să caute rândunica în pădure?
—Atunci cine?
—Am şi uitat, dacă nu mă lăsaţi să-mi termin vorba… hapciu! Na, c-am şi căpătat guturai
aici, în pădure. Hapciu! Hapciu!
—Hapciu! îl imitară copiii, care nu prea credeau în guturaiul vânătorului.
—Eu strănut în toată legea, că e toamnă, că e frig, şi ei cred că mă joc aşa numai, de-a
ghicitorile! Şi mă şi grăbesc. Mi-am stricat tot rostul. Da, da, ro… stu’…
—Ro… stu? Ai spus ro… stu! bătură din palme copiii.
—Ei, acum ce vi s-a mai părut? o făcu vânătorul pe miratul.
—Ro… stu… stu… Sturzul! strigară copiii.
—Asta e! Mi-am adus aminte. Sturzul! strigă uşurat vânătorul. Uf, mi-am adus aminte şi
eu.
Copiii răsuflară şi ei:
—Of, of, nene Horia, dar şi pe noi mult ne-ai mai sucit şi mult ne-ai mai învârtit până să
aflăm cum îl cheamă pe prietenul dumitale.
Apoi copiii se uitară lung în ochii lui: “Şi… a dispărut cu adevărat?”
—Aş, da’ de unde! N-am dispărut nicăieri! sări dintr-un smoc de iarbă sturzul. Iată-mă-s!
Asta a fost aşa, să ne jucăm şi noi de-a ghicitul.
—Ha, ha, ha! râdea Horia.
—Ham, ham, ham! râdea Haiduc.
Iar copiii care nu râseseră, bieţii de ei, cam de mult, ce puteau să facă? Şi iar ha-ha-ha, hi-
hi-hi! Să mori de râs, nu alta!

CU OCHII ȊNCHIŞI, DAR FOARTE DESCHIŞI

Am văzut atâtea la serbarea asta, că mi-am umplut sufletul cu toate culorile lumii. Dacă
m-aţi întreba: “Ei, cum vei dormi la noapte?” Eu v-aş răspunde: “Cu ochii închişi, dar foarte
deschişi, întins pe pat, dar departe plecat, într-o ţară de-azur, într-o lume curată, de unde nu
m-aş mai întoarce niciodată”.
Şi totuşi… totuşi…
Cineva a întrebat pe altcineva:
—Ai văzut ceva?
—N-am văzut nimic! a răspuns altcineva.
A mai trecut pe acolo şi altaltcineva.
Şi cineva l-a întrebat pe altaltcineva:
—Ai văzut ceva? Ai auzit ceva?
—N-am văzut nimic! N-am auzit nimic! a răspuns altaltcineva.
Şi uite-aşa, m-am întâlnit eu cu cele două fiinţe ciudate.
Am auzit deodată un ţipăt: aaaaa! Şi la picioarele mele căzu o pasăre, cât toate zilele de
mare. Un vultur, ce mai! Panică în pădure. Copiii, speriaţi, gâzele, ascunzându-se care mai de
care prin iarbă şi prin scoarţa copacilor.
—Ce s-a-ntâmplat?
—Cineva a omorât un vultur.
—Nu se poate!
Dar vulturul nu murise. Deschise încet, încet ochii, se uită luuuung la noi şi întrebă:
—Dar unde sunt? Ce-a fost asta?
Copiii i-au dat să bea puţină apă cu zahăr.
Milu strigă:
—Dar îl cunosc! E vulturul care m-a dus până-n nori când rămăsese Vasilache printre
stele!
—Da, Milule, eu sunt! şopti cu glasul încă speriat vulturul, rotindu-şi ochii când la stânga,
când la dreapta, ah, mi-e frică! Vă rog, nu mă lăsaţi! Puţină apă cu zahăr, vă rog!
—Ajutooor! se auzi deodată alt ţipăt, dar nu de unul singur, ci de sute şi mii de glasuri
subţiri, atât de subţiri, că de-ar fi fost doar un singur glas, abia dacă l-ar fi auzit un fir de
iarbă! Dar, uite că erau mii de glasuri care strigau, apoi năvăliră din pământ ca dintr-un
vulcan din care se risipeşte lava, mii şi mii de furnici, negre, înnebunite de spaimă. Ajutooor!
Alarmă! Război! “Staţi, nu vă risipiţi care încotro, calmaţi-vă şi pregătiţi-vă de război!” striga
o furnică mai mare, de bună seamă regina furnicilor, dar furnicile nici gând să se potolească.
Iar furnica cea mare striga spre copii:
—Dragii mei, nu ştiu ce-a fost asta! Ceva, aşa, care a apărut deodată în pământ, pe sub
pământ, o armă ciudată care se apropia de noi şi noi ne-am speriat şi… Offf, vă rog, puţină
apă cu zahăr dacă s-ar putea. Numai aşa potolim furnicile speriate.
Şi din toată frumuseţea de serbare de până atunci, cu ce ne-am ales? Cu alergătură de colo
până colo: cară apă, adu zahăr, mai vreau apă, mai vreau zahăr, unde-i apa, acolo-i apa, dar
zahărul, acolo-i zahărul, dar mai avem zahăr? nu mai avem zahăr, dar apă mai avem? apă da,
încă mai avem, dar…
Şi s-au potolit furnicile.
Imaginaţi-vă şi voi cum arăta totul: pădure, iarbă, bănci aruncate prin toate părţile, copii
obosiţi, păsări speriate, flori călcate în picioare, pârâul fără apă, cămările fără zahăr… şi peste
tot, furnici, mii şi mii de furnici şi, în mijlocul lor, un vultur cu aripile mari, dar obosit, obosit
şi cu ochii când deschişi, când închişi, întrebând: Ce-a fost asta? Spuneţi-mi, ce-a fost asta?
Şi deodată am auzit paşi.
Furnicile începuseră iar să fugă de frică. Vulturul închise ochii, şoptind:
—Apă! Zahăr!
—Nu mai avem! răspunseră ceilalţi. Te rog, linişteşte-te!
Iarba se auzea foşnind sub paşii care se apropiau.
Da! Da!
 Cineva venea dinspre acolo şi altcineva venea dinspre dincolo. Veneau unul spre altul.
Erau două fiinţe ciudate, extrem de ciudate.
Dinspre acolo, venea o fetiţă cu un gât lung şi-n vârful gâtului, capul, şi din cap un nas
care tot pe sus mergea, dar atât de sus, că se lungise, se lungise, spărgând norii, ajungând
dincolo de ei şi, culmea culmilor, fetiţa asta ţinea ochii închişi, fără să vadă stelele, auzi, să
nu vezi stelele, să nu priveşti niciodată stelele! Şi gândiţi-vă acum şi voi, să zburaţi atât de
sus şi dintr-o dată să vă loviţi de o asemenea dihanie, care, totuşi, pe limba noastră se cheamă
nas.
Cealaltă fiinţă, care venea dinspre dincolo, era un băiat.
Dar el îşi ţinea nasul atât de jos, că-i ajungea până-n iarbă, iar din iarbă mai departe, în
pământ, tot mai adânc în pământ. Cred şi eu, să fii furnică şi deodată în casa ta din muşuroi să
te trezeşti cu un asemenea musafir nepoftit, taman când ţi-e bucuria mai plină şi liniştea mai
deplină.
Da! Ei erau! Fetiţa care umblă cu nasul pe sus că nu mai ajungi nici cu prăjina la el şi
băieţelul care, după fiecare poznă, devine dintr-o dată atât de sfios şi atât de ruşinos, că stă cu
ochii-n jos, cu nasul în pământ şi nu scoate un cuvânt.
Şi cele două fiinţe, venind una spre alta, nu se vedeau şi poc! se împiedicară una de alta.
—Hei, nu vezi pe unde mergi? strigă ţâfnoasă fetiţa care-şi adusese repede, repede lângă
ea, nasul de pe sus.
—Ba uită-te tu pe unde mergi! sări ca ars băiatul, care uitase să mai fie sfios şi-şi adusese
nasul de jos mai aproape.
—Ooo, strigară copiii! Dar îi cunoaşteam. Sunt de la noi de pe stradă! Ea e domnişoara
Nas Pe Sus, el, Sfiosul Nas Ascuns.
Furnicile au văzut şi, jenate, au tăcut.
Vulturul dac-a văzut, nici lui nu i-a prea plăcut.
Misterul a fost dezlegat.
Iar eu, ce să vă mai spun?! Dacă mă veţi întreba din nou:
—Ei, cum vei dormi la noapte?
Voi răspunde ca la-nceput:
—Cu ochii închişi, dar foarte deschişi, întins pe pat, dar departe plecat, într-o ţară de-azur,
într-o lume curată, de unde nu m-aş mai întoarce niciodată.

IATĂ-MĂ ŞI FETIŢA CU SCUFIŢĂ ROŞIE!

Ȋn faţa mea s-a deschis o cortină.

Ca la teatru.
Şi eu care eram îmbrăcat într-o cămaşă portocalie şi cu pantaloni de cow-boy! De unde să
ştiu că voi nimeri într-o sală de spectacol.
Şi pe scenă apăru un băiat. Avea ochi frumoşi şi zâmbitori, dar el tot se-ncrunta şi strâmba
din nas, vrând să ne sperie cu orice preţ.
—Eu sunt lupul. Am venit
Şi n-am chef de flămânzit.
Să-mi deschizi matale uşa,
Să-ţi mănânc păpuşa.
O fetiţă cu o păpuşă în braţe îi răspunse:
—Ha, ha, ha, ai auzit
de un… vânător… de un… vânător…
şi uită ce mai urmează.
—Cumplit! îi şoptiră copiii ceilalţi.
 —Cumplit! prinse fetiţa cuvintele din zbor. Cumplit,
Care stă după copac
să-ţi vină de… de…
—Hac! şoptiră toţi.
—Hac! îşi aminti fetiţa.
Şi iată-l şi pe băieţelul vânător.
—Eu sunt vânătorul cel cumplit, băiete!
Lup bălţat şi-nfometat,
treci cu faţa la perete!
Lupul tremura şi striga:
—Brrr! Brr! Eu cu puşca nu mă-mpac,
Iartă-mă, că nu mai fac!
Toţi ceilalţi copii râdeau şi aplaudau ca la teatru.
—Pregătiţi o serbare? întreb eu.
—N-ai ghicit! strigară copiii.
—Nu-i serbare, ce-o fi oare? mă mir şi eu.
Fetiţa cu păpuşa în braţe răspunse:
—Pregătim o surpriză pentru doamna învăţătoare. E puţin bolnavă şi stă acasă câteva zile.
Până acum ne-a spus numai dumneaei poveşti, dar astăzi vrem să fim noi povestitorii şi-acum
facem repetiţie.
—Bravo, bravo, merg şi eu cu voi!
—Doamna Maria! strigară copiii, îngrijitoarei. Merge şi dumnealui cu noi!
—Foarte bine, foarte bine! răspunse doamna Maria. La drum, copii! Atenţie, copii, la stop!
Aşteptaţi, copii! Irinuco, ţine mai bine florile, să nu-ţi cadă din braţe!
Şi-a apărut înaintea noastră un om vesel, care se vedea cât colo că-i prietenul copiilor.
—Aaaa! Ia te uită, prietenii mei cei mici! strigă el.
Copiii îl luară de mână:
—Mergem la doamna învăţătoare să-i spunem o poveste făcută de noi. Hai şi tu!
—Dar cine-i nenea ăsta? întreb eu pe o fetiţă.
—Vai de mine, cum? Nu-l ştii? se miră ea. E nenea Virgil, prietenul nostru. El e paznicul
şcolii, sună de recreaţie, îngrijeşte cu noi grădina.
Dar omul cel vesel, care auzise întrebarea mea, începu să cânte:

Ha, ha, ha, nu mă ştie, ba mă ştie,

eu sunt nenea Jucărie
grijă am de jucării,
eu sunt nenea Bucurie,
glume am pentru copii.
Tei sădesc şi trandafiri,
ţes şi fulgi de nea subţiri,
am şi-un sac cu amintiri.
Te mai miri? Tot te mai miri?

I-am răspuns şi eu cântând:

Nu mă mir, acum te ştiu,

tu eşti nenea cel hazliu,
ne-am văzut prin Cişmigiu,
când poveste, când scatiu.
 Cum mai râdeau copiii de întâlnirea noastră!
Iar el spuse:
—Bravo, bravo! Ȋntr-un cuvânt, sunt prietenul copiilor. Doamnă Maria, merg şi eu în
expediţie cu dumneavoastră.
—Sigur că da! Hai! Şi haideţi, copii, şi voi, grăbiţi-vă, că de când stăm aici am pierdut trei
stopuri.
Şi deodată hop, o bătrânică venea fugind spre noi.
—Hei, hei, unde mergeţi, dragii mei?
—Bună dimineaţa, Ciocârlie, se bucurară copiii.
—Cum aţi spus? Ciocârlie? făcui eu ochii cât roata căruţei.
—Da, îmi şopti Virgil. E bătrânica din colţul străzii de lângă şcoală. Face plăcinte bune şi
gogoşi şi cântă foarte frumos şi noi îi zicem Ciocârlia.
Bătrânica se uită lung la mine. Mă măsură de sus în jos, de jos în sus şi-ncepu şi ea să
cânte:

—Cum, voinice, dragul meu?

Nu ştiai cine sunt eu?
Fac plăcinte şi gogoşi
Pentru băieţei frumoşi.
Fac gogoşi şi fac plăcinte
Pentru cine e cuminte.

Şi… ca să nu vă ţin prea mult la stop, merg şi eu cu voi!

—Uraaa! strigară copiii.
—Cântăm, copii?
—Cântăm, Ciocârlie!
Şi, bineînţeles, puteam să mai spun ceva? Stau cam prost cu vocea, dar tot a trebuit să cânt.
Apoi am ajuns la un bloc, am urcat la etajul doi şi am sunat.
—Ȋndată, îndată. Cine este? se auzi un glas de femeie.
—Vai, ce emoţii, ce emoţii! şoptiră câteva fetiţe.
—Am uitat cine sunt eu în poveste! şopti un băiat.
—Tu eşti vânătorul şi eu… eu… se bâlbâi alt băiat.
—Şi eu… Am uitat, vai, am uitat tot! scânci o fetiţă.
—Deschid îndată, se auzi iar glasul învăţătoarei. Dar cine e?
—Eu sunt lupul! şopti atunci băiatul care era vânătorul.
—Eşti vânătorul, nu lupul! strigă băiatul care era lupul.
—Ufff! Ce emoţii, ce emoţii!
—Ooo, copiii mei de la şcoală! Bine-aţi venit, dragii mei! Iat-o şi pe Maria, şi pe nenea
Virgil, şi pe bunicuţa Ciocârlie! Ce surpriză, dragii mei, ce surpriză! Poftiţi! spuse
învăţătoarea invitându-ne pe toţi în casă. Aş vrea să…
—Nu, nu spuneţi nimic! o întrerupseră toţi deodată. Dumneavoastră staţi pe scaun şi noi…
—Vom intra într-o poveste, completă Ciocârlia.
—Linişte, linişte, începem! şopti nenea Virgil.
Emoţia îi cuprinsese pe toţi.
—Hai, începem! Ssst! Ȋncepem!
Şi se lăsă o linişte mare, mare, cam prea mare.
—Ei, gata, nu mai fiţi emoţionaţi, ciripi gazda.
—Nea Virgil, nea Virgil! Scoate-ne din încurcătură, se rugă o fetiţă, trăgându-l de haină pe
nea Virgil.
—Păi, adică eu sunt copacul, spuse Virgil cu inima bătându-se să se spargă.
 —Eu, bunica! spuse Ciocârlia.
—Eu, vânătorul! spuse un băiat.
—Eu, pisica!
Ȋncepură să râdă toţi cu hohote.
—Nu eşti pisică, eşti lupul, Mihăiţă, ai uitat, eşti lupul!
—Eu… eu… sunt… se smiorcăi Mihăiţă. Am uitat ce sunt.
—N-ai uitat. Ai fost puţin emoţionat, îl mângâie învăţătoarea. Crezi că nu ştiu cine eşti?
Eşti lupul.
—Haideţi, dragii mei, haideţi să începem. Uite, încep eu, îşi luă inima în dinţi fetiţa care
nici ea nu mai ştia cine este. Dar începu: A fost odată un iepuraş pe care-l chema Tremurici.
Uite-aşa tremura: brrr! brrr!
—Asta-i altă poveste! strigară copiii.
—Nu-i nimic, îi linişti Virgil, care-şi mai revenise din emoţie. Nu-i nimic! Poate să fie şi
alta. Povestea-i poveste, până la urmă trebuie să iasă o poveste.
—Atunci… să mergem mai departe, cântă Ciocârlia. Va să zică, iepuraşul Tremurici a
plecat la vânătoare, ba pe-aici, ba pe aici. Şi s-a întâlnit cu Baba Cloanţa. Eu sunt Baba
Cloanţa, vreţi?
—Da’ nu-i aici Baba Cloanţa. Baba Cloanţa e-n altă poveste, spuse fetiţa cu păpuşa, gata,
gata să plângă.
—Hai, copii, hai, copii, că nu se mai înţelege nimica, îi linişti iar Maria. Va să zică,
Irinuca a spus că a fost odată…
—Un iepuraş pe care-l chema Tremurici, şopti Irinuca.
—Ba Iepurici-Tremurici, se grozăvi nu ştiu care dintre băieţi.
Irinuca nici nu vru s-audă. Şi continuă:
—… şi Iepurici-Tremurici a plecat la vânătoare. Dar când să intre în pădure…
Şi Virgil repede, repede:
—S-a lovit de un copac. Puşca face pac-pac-pac! Şi copacul… Eu sunt copacul!
—Nu-i copacul! Asta-i altă poveste! strigă iar nu ştiu care.
—Atunci, să continui eu, râse învăţătoarea.
—Nu, nu, dumneavoastră ascultaţi.
Şi Mihăiţă începu iar:
—Va să zică: a plecat Iepurici-Tremurici la vânătoare. Dar când să intre în pădure a
venit…
—Vulpea, vulpea! Eu sunt vulpea! bătu din palme Ciocârlia. Şi i-am spus: Iepurici-
Tremurici, încotro te duci pe-aici?
—Şi iepuraşul, adică eu, Mihăiţă, am răspuns: Eu mă duc pe deal în sus, să vânez un pui
de urs. Şi vulpea de colo…
—Ha, ha, ha! intră iar în joc Ciocârlia. Asta zic şi eu vânat! Noroc bun, mă duc în sat!
—Acum eu, eu! strigă o fetiţă: Şi vulpea a fugit să-l întâlnească pe lup. Şi l-a găsit pe lup.
Şi s-au ascuns amândoi după un brad.
—Bradul, bradul! Eu sunt bradul! strigă Virgil.
—Şi tot aşteptând ei, continuă fetiţa, trece, trece…
—Iepurele! strigară toţi într-un glas.
Un băieţel, care voia să spună şi el ceva, se repezi:
—Şi trece iepurele, şi iese lupul înainte şi-şi arată colţii.
—Mrrr! Mrrr! strigau copiii imitându-l pe lup.
—Şi spune: Iepuraş-coconaş, vreau să… vreau să…
—Ai uitat! râseră copiii.
—Ba n-am uitat! se supără băiatul. Uite că ştiu: Iepuraş-coconaş, dă-mi şi mie-un kil de
caş!
 —Ba nu-i aşa! Altceva, altceva! îi şopti Maria.
—Oare ce-a spus lupul, întrebă Irinuca.
—Eu ştiu numai ce-a spus vulpea, răspunse Virgil.
—Oare ce-a spus?...
—Parc-a spus…
Şi abia ţinându-se să nu râdă, învăţătoarea continuă:
—Iepuraş-coconaş,
dă-mi blăniţa şi codiţa,
ca să-mi fac un… un…
—Paltonaş! bătură din palme copiii, veseli că tot învăţătoarea lor i-a scos din încurcătură.
Ȋnvăţătoarea continuă povestea:
—Aşa… Şi-a ieşit şi vulpea din ascunziş şi spune şi ea… Ei, ce spune vulpea?
Copiii nu mai aveau emoţii. Răspunseră în cor:
—Iepuraş răsfăţat
dă-mi blăniţa şi-ai scăpat.
Şi gata! Ȋncepură toţi să râdă şi să aplaude ca la teatru.
Şi eu i-am lăsat pe copii jucându-se mai departe de-a povestea. Ar fi vrut copiii din clasa
întâi să-i spună învăţătoarei o poveste, dar n-a fost chip. Parcă tot învăţătoarea ştie să spună
mai multe poveşti. Şi… dacă o poveste are un început, ea trebuie să se şi sfârşească. Dacă aş
fi rămas printre ei, ohooo, cam mult ar fi trebuit să stau. Dar eu i-am lăsat pe toţi şi-am plecat.
Poate cine ştie, cineva, pe undeva, cineva mai are nevoie de mine.
—Pst, pst! auzii deodată în spatele meu.
—Ce-o fi asta? Cine-o fi?!
—Hau-hau! spuse fioros glasul. Hau-hau! Eu sunt lupul!
—Vai de mine! Un lup! făcui eu pe speriatul. Cum te cheamă, lupule?
—Viorel! răspunse fiorosul. Şi vreau să fiu lup. Nu vrei să fii matale Fetiţa cu scufiţă
roşie?
—Fetiţa cu scufiţă roşie? mă minunai eu. De ce nu mai bine Băieţelul cu scufiţă roşie?
Dar, dacă tu vrei să fiu Scufiţa roşie, bine. Iată-mă şi Scufiţa roşie. La revedere, copii!
Trebuie să plec cu băieţelul lup. Nu-i aşa, băiete?
—Da, răspunse fiorosul.
—Vedeţi? Ştiam eu că undeva e absolut nevoie de mine! La revedere, copii! La revedere!
Eu şi băieţelul intrăm din nou în poveste.

ȊNCĂ O NOAPTE DE POEZIE. CE FERICIRE!

Dar trebuie să mai şi mâncăm, nu?

Toţi musafirii atâta au aşteptat: să se-anunţe masa.
—Crainice! Crainice! Anunţă masa, te rog!
Crainicul tot mai dormea, de-atunci, de la numărătoarea musafirilor şi de la dispariţia
aceea misterioasă.
A căscat o dată, de două ori.
Apoi, bătând într-o tavă de argint, strigă:
—Poftiţi la masă, vă rog! La masă!
Şi iar adormi.
Din nou forfotă. De data asta, la bucătărie.
Farfurii, şerveţele albe, pahare, furculiţe, cuţite.
Cine pune masa?
 —Auzi colo! Cine pune masa! se supără Abecedarul. Anca, bineînţeles, ajutată de fratele
ei Pârvu. Aţi uitat lecţia din Abecedar? “La masă. E ora mesei. Anca pune pâinea pe masă.
Pârvu…”
—Gata, gata, Abecedarule! Iar vrei să ne spui toate lecţiile pe dinafară. Dar ne e foame,
dragă, ne e foame!
—Lista de bucate, vă rog!
Anca, în rochiţă roz cu guleraş alb, alerga de colo până colo.
—Poftiţi lista, vă rog!
Şi citi Vasilache, bine-nţeles, după ce mai făcu vreo două tumbe: “Listă de bucate”.

Mai întâi un sac de vise,

strânse dintr-un strop de rouă,
când ferestrele-s deschise
şi te scalzi în luna nouă.
Mici poveşti apoi, pe foi
de trifoi cu patru foi,
toate-n tril de cintezoi.
Suc de fragi culeşi în zori,
pe răcoare, în pădure,
când sunt gata să te fure
din dumbrăvi, privighetori.
Dar serviţi-l, fiecare
în potire mici de floare,
nu în cupe de cleştar,
e mai scump şi e mai rar.
Duc pe tăvi, pădurile,
boabe negre, murele,
dulce afină, culeasă
când ursoaica nu-i acasă.
Zmeură apoi, brumată,
într-un cuib de zahăr tos
(o reţetă încercată
la nunta lui Făt-Frumos).
Mai sunt multe, câte vrei,
dar oricine-o să priceapă
că nu-i cazul, dragii mei,
să ne lase gura apă.

—Bravo! Bravo! şi se aşezară toţi la masă.

Cineva întrebă:
—Dar parcă, parcă auzisem undeva şi de-o plăcintă. O fi adevărat?
—Apare şi plăcinta! Apare şi plăcinta! Mai e timp! răspunse altcineva. Poftă bună, vă rog!
Ȋncepură şi greierii să cânte.
Greierii târzii, încă ameţiţi de lumina revărsându-se deodată peste ei, care ştiau că-i
toamnă, că vin brumele, că trebuie să se retragă tăcuţi şi sfioşi, undeva pe lângă muşuroiul
furnicilor care… Hei, hei, va veni iarna, totuşi va veni iarna, suspinară greierii. Dar lumina
risipită deodată peste pădure, la această serbare de basm, ameţindu-i la început, îi trezi până
la urmă de-a binelea.
—Vai, încă noapte de poezie, ce fericire, ce farmec! Hai, viorilor, pregătiţi-vă, e toamnă,
dar parcă n-ar fi toamnă. Spuneaţi că nu mai credeţi în poveşti şi poveştile, iată, ne dăruiesc
încă o noapte lipsită de griji, plină de visuri şi poezie! Ah, ştiţi voi ce înseamnă pentru greieri
încă o noapte de poezie?
Şi-ncepură să cânte.
Cu ochii închişi, adulmecând aerul pur, care mirosea a zmeură şi bujori de munte, a zefir
şi pelin amar.
Răţuşca (v-o mai aduceţi aminte?) se apropie încet de Milu. Băiatul, sprijinit de o poveste,
păzea somnul gemenelor adormite.
—Stai şi tu aici, Răţuşco. Vezi ce frumos dorm surioarele mele?
Dar gemenele, simţind până şi-n vis paşi străini, deschiseră toate ochii în aceeaşi clipă.
—Ce mai vrei, Răţuşco? întrebară ele cu glas somnoros.
Şi Răţuşca le spuse şoptit:
—S-a lăsat răcoare şi voiam să v-acopăr cu şalul meu albastru.
Ruşinate, gemenele, închiseră iar ochii.
Cam exagerau puţin, chiar şi ele şi-au dat seama.
Milu îi spuse încet Răţuştii:
—Hai să ascultăm cum cântă greierii!

O BUNICĂ, O PLĂCINTĂ, O BICICLETĂ ŞI ALTELE… ŞI ALTELE…

Undeva, pe o stradă, o bunică se grăbeşte spre piaţă.

—Vai de mine şi de mine, cum mai trece vremea! Şi eu n-am cumpărat încă făină. Acuş-
acuş vine nepoţica şi plăcinta nu e gata.
—Bunicuţooo! Bunicuţooo! strigă o fetiţă care se plimba cu trotineta, spuneai matale ceva
de o plăcintă?
—Şi-ncă ce plăcintă! clătină bunica din cap, cu brânză dulce, cu stafide, cu nuci. Nepoţica
mea e invitată la serbarea Abecedarului şi vrea să ducă şi ea la masă o plăcintă făcută de
bunica. Şi-acum, uite, mă grăbesc să iau făină.
Totuşi se opri, că prea se ţinea fetiţa de fusta ei. “Dar tu cine eşti?”
—Eu… mergeam cu trotineta s-o plimb pe Lisaveta.
—Care trotinetă, care Lisavetă? N-am timp de joc, fetiţa bunicii.
—Lisaveta este păpuşa mea şi mi-a spus: “Stai, opreşte trotineta, s-o ajutăm pe bunicuţa”.
—Ooo, fetiţa bunicii, ai o păpuşă bună la suflet. Dar cum să mă ajutaţi? Obosită rău nu
sunt, că de, noi, bătrânii, ce nu facem pentru nepoţii noştri?! Dar aşa, mai domol…

Ȋnc-un pas
şi-unul mai mic,
te mai odihneşti un pic.
Iar un pas, altul mai lin,
şi te mai opreşti puţin.
Şi-uite-aşa, mai pleci, mai stai…

—Hai cu trotineta, hai!

—Vai de mine şi de mine! Cine-a mai văzut o bunică pe trotinetă? se sperie bătrâna.
—Hai, bunicuţo, hai să mergem! o rugă fetiţa. Ȋncet, încet, ai să vezi că nu-i atât de greu.
Uite, un picior pe trotinetă, iar cu celălalt îţi faci vânt. Uită-te puţin la mine, vezi cât de uşor
m-avânt?
—Of, of, of, să vedem! păru că se-nduplecă bătrâna. Ce nu face o bunică pentru a pregăti
mai repede o plăcintă nepoatei? Hai, fetiţo dragă, hai să-ncercăm. Aşa… Cum ai spus? Mda!
 Un picior pe trotinetă
iar cu celălalt faci vânt…

Şi-o porni pe trotinetă la drum. Iar pe trotinetă…

—Ohohooo, ia uitaţi-vă! O bunică pe trotinetă! strigă un băieţel rămas gură-cască pe
tricicleta lui.
—Nu vezi? Ce tot râzi acolo?! E bunicuţa care aleargă după făină, să facă mai repede
plăcinta, strigă alt băieţel bătând din palme ca la teatru.
—Atunci mai bine cu tricicleta mea! Cling, cling, cling, sună el din clopoţel. Bunicuţo!
Fetiţo!
—Cine mă strigă? N-am timp, n-am timp! Alerg, alerg! răspundea bunicuţa.
Băiatul însă o ajunse din urmă.
—Bunicuţo, stai! Ai obosit cu trotineta. Mai bine cu tricicleta mea.
—Vai de mine şi de mine! După trotinetă, hop pe tricicletă. Fugi de-aici, băiete-cucuiete,
că mă vede lumea şi râde de mine! se oţărî bunica.
—Daa, bunicuţo, dar plăcinta n-o să fie gata când vine nepoţica.
—Asta cam aşa-i! Gata! Am mers cu trotineta, hai acum cu tricicleta! Hai, băiete, hai!
strigă bunica.
Şi porniră cântând:

Pe trei roţi zburăm pe stradă,

Sună, sună, clopoţel…

—Vai, ce-i asta? Ce-mi văzură ochii? se minună un bărbat.

—O bunicuţă pe tricicletă! Ce te miri atât? răspunse o femeie.
—Bunica trebuie să facă o plăcintă pentru nepoţica ei din clasa întâi şi se grăbeşte să
cumpere făină, spuse altă femeie.
—Dar cu tricicleta nu ajunge departe.
—Da, dar cu… bicicleta…
—Care bicicletă?
—Bicicleta mea! strigă vesel băieţelul Şerban, care venea pe bicicletă sunând mereu:
cling, cling, cling. Bunicuţo, bunicuţo, opreşte-te! Hai cu mine, că mergi mai repede! Eu sunt
Şerban din clasa a treia, cel mai mare biciclist de pe strada noastră.
—Oi fi, băiete, oi fi, şi uite că eşti şi tare cumsecade. Bine, hai să-ţi fac pe plac!
—Gata? strigă Şerban.
—Gata! răspunse bunica.
—Ţin-te bine, bunicuţo! Aşa, te duc în zbor ca pasărea.

Bicicleta mea cuminte,

la plăcinte înainte,
cât ai spune un, doi, trei,
zbori, bunico, unde vrei.

—Phii, ce mai viteză! se minună bunica. Băieţii mei dragi, fetiţele mele dragi, mi se pare
mie că plăcinta pe care vreau să v-o fac o să trebuiască să fie cât mai mare.
—Mai mare, mai mare, bunico! Doar mergem şi noi la serbarea Abecedarului, răspunseră
în cor copiii care se aflau prin apropiere.
Dar se auzi un claxon de automobil. Pam, pam, pam! Şi fetiţa de la volan strigând:
—La o parte, la o parte!
—Hei, încotro, fetiţă din automobil? strigau copiii.
 —Cum încotro? Nu vedeţi? O bnicuţă pe bicicletă! Dar nu se poate! Mai bine cu
automobilul meu. La o parte! La o parte!
Bunica era speriată de-a binelea. Ȋl prinse pe Şerban de umăr:
—Mai încet, băiete, că vine o maşină din spate şi ne calcă!
—Ahahaa! chiui Şerban. E Aurica dintr-a doua! De când se laudă că a primit în dar o
jucărie formidabilă!
—Măreşte viteza, băiete, măreşte viteza! strigă bunica, de data asta luând parte băiatului.
—Stai, bunicuţo, stai, că după dumneata alerg! striga Aurica. Uff, gata, gata! Abia am
oprit motorul. Repede, bunico, urcă-te lângă mine!
—Iaaar? Gata! Nu mai pot! se vaită bunica, abia ţinându-şi râsul. Plăcinta mea o să fie o
plăcintă tare plimbăreaţă! Va să zică: trotinetă, tricicletă, bicicletă, iar acum…
—Automobil, bunico! Asta-i, bunico! Viteza, bunico! strigau copiii pe stradă, urmărind cu
emoţie cursa cea mare.
—Atunci să mergem, fata bunicuţei! La revedere, băiat cu bicicletă şi-ţi mulţumesc! La
revedere!
—Drum bun, drum bun! îi strigă din urmă Şerban, căruia i se dezumflase chiar atunci o
roată de la bicicletă.
Aurica, mânând maşina în goană, cânta:

—Tu, tu, tu, maşina mea,

căci bunica întârzie…
—Hai să cânt şi eu cu ea.
Dacă-i joc, atunci să fie! – cânta şi bunica.

Deodată se auzi huruitul unui avion.

—Dar asta ce-o mai fi? întrebă bunica privind spre cer.
—Fă-te că n-auzi, fă-te că n-auzi, o sfătui Aurica. Ştiam eu c-aşa o să se intâmple! E
Dănuţ. De când se tot laudă cu avionul lui…
—Vai de mine, că doar nu!... se sperie bunica.
—Ba da, bunicuţo, ba da! răspunse Dănuţ din avion.
—Ba nu, ba nu, fă-te că nu-l vezi, bunicuţo, că prea o face pe grozavul! strigă Aurica.
—Bunicuţo, bunicuţo! se auzea glasul lui Dănuţ. Cu avionul vei zbura ca vântul şi ca
gândul. Aleargă şi maşina Auricăi, dar avionul meu… Staţi c-aterizez! Opriţi-vă! Opriţi-vă!
Şi ce mai tura-vura! Avionul ateriză şi iat-o pe bunică urcând spre nori, cu pilotul Dănuţ.
— Uf, uf, cum îmi bate inima de-atâta viteză! Dar de ameţit, văd că n-ameţesc. Phii, şi ce
mai avion albastru! Şi ce elice!
Pilotul se umfla în pene de bucurie.
—Ȋmi pare bine că-ţi place, bunico.
—Dar să ştii că de data asta nu mai cânt. Am răguşit de atâta joacă şi de atâta cântare.
—Lasă, bunicuţo, că am să cânt numai eu, răspunse Dănuţ.
Şi-ncepu să cânte:

Zboară avion pe vânt,

eu conduc şi râd, şi cânt.
Uite, bunicuţo,-n vale
Şi căsuţa dumitale.

—Atunci cânt şi eu, se bucură bătrâna:

Uite pomii, uite strada,

 uite şi pe baba Rada
cum îmi face semn din drum.
Vin acum, acum, acum!

Şi deodată răsări un glas, parcă mai de sus, de dincolo de avion, de dincolo de nori.
—Bunicuţooo! Bunicuţooo!
Bunica se sperie rău de tot.
—Ce-o mai fi şi asta? Cine mă strigă aici, în aer? Că doar un glas aud. Şi pământu-i atât
de departe!
—Sunt în rachetă, bunicuţă! Ȋn rachetăăăă!
—Vai de mine! Dar asta-i chiar nepoţica mea! strigă bunica. Să ştii c-a venit şi nu m-a
găsit, şi-acum mă caută. Dar unde să fie?! Că doar n-o să mă strige din stele, că stele nu-s! Şi
nici din lună. Iar din soare, nu se poate. Vai de mine!
—Nu te speria, bunicuţo. Ştiam că o să ne întâlnim cu racheta, o linişti aviatorul.
—Racheta? Vorbeşte frumos, băiete! Pe nepoţica mea o cheamă Nicoleta. Şi ce să caute
Nicoleta acolo, sus, sau pe unde-o fi, că pe undeva trebuie să fie! Şi începu să strige:
Nicoletăăă! Nicoletă, maică, unde eşti?
—Nicoleta-i cu racheta, spuse iar aviatorul.
—Băiete, să ştii că mă supăr. Uite, m-am şi supărat. Opreşte avionul şi gata, eu cobor! Şi
iar începu să strige: Nepoţicăă, stai că vin acuşi, acuşi! Dar deodată se sperie. Aaaa! Dar
pământu-i cam departe!
Glasul Nicoletei se auzea acum mai aproape, dar tot pe undeva pe sus, foarte sus.
—Bunicuţo! Bunicuţo, sunt în rachetă! Zbor spre lună, zbor spre stele, apoi mă-ntorc jos,
la bunica mea, să iau plăcinta şi să merg la serbarea Abecedarului.
—Ce plăcintă?! se supără bunica. Nici nu-i gata, nepoata bunicii! Şi tu, cum, chiar aşa?
Zbori în stele şi-n lună?
—Cu matale împreună.
—Ei, drăcie, că doar n-ai să crezi c-am să zbor acum şi cu racheta!
—Ba da, bunicuţo! Ba da! Racheta-i lângă noi, spuse aviatorul, se apropie, se apropie.
Unu... doi… trei… Piuuuu! Şi gata! Din avion, hop! Lângă nepoţică în rachetă.
—Am ajuns, am ajuns, strigă fetiţa din rachetă. Hai, bunicuţo, repede, repede, până nu
închide la Alimentara.
—Apăi, oftă bătrâna, cât am alergat eu de la trotinetă la tricicletă, de la tricicletă la
bicicletă, din automobil în avion, din avion în rachetă, plăcinta era de mult gata. Dar aşa…
adio, plăcintă! Mai încet, nepoată dragă. Ufff! Ameţesc, ameţesc! Adio, plăcintă! Adio,
plăcintă!
Se auziră însă glasurile copiilor de departe, de pe pământ:
—Ba deloc! Plăcinta e gata!
—Ce spun copiii, ce spun? întrebă bunica.
—Vă aşteptăm! Coborâţi! Plăcinta e gata! strigau copiii, fluturând batiste colorate.
—Nu mai înţeleg nimic, spuse iar bunica.
—Ba da, bunicuţo, răspunse nepoata. Asta am şi vrut! Să te plimbăm cu toate jucăriile
noastre, iar prietenele mele Tanţa, Vica şi Florica au făcit o plăcintă grozavă!
—Cum plăcintă? Dar de unde nişte fetiţe de-o şchioapă ştiu să facă plăcinte ca bunica?
—De la şcoală. N-o fi o plăcintă aşa ca a matale… bunico, dar e grozavă şi plăcinta
noastră! strigară fetiţele de pe pământ.
—Bravo, bravo! se bucură bunica. Ei, gata, nepoată, gata cu plimbarea! Repede jos! La
revedere, nori! La revedere, soare! Mai încet, fetiţo, că ameţesc, ameţesc! Phiii, ce mai
rachetă! Phiii, ce mai rachetă!
Şi coborâră pe pământ.
 —Hai, copii! continuă bunica, hai, grăbiţi-vă! Ȋmpachetaţi frumos plăcinta şi plecaţi. Mai
e puţin şi se termină serbarea Abecedarului.
—Gata, bunico, suntem gata! La revedere!
—La revedere, la revedere!
Bunica se uită lung după copiii care începeau să se facă mari şi-ntrebă aproape-n şoaptă:
—Visez, copii, visez?
—Nu, bunicuţo! Ne jucăm! Ne jucăm!
Şi bunica privi în urma lor cum se-nchide încet, încet, uşa cea grea de lemn.

CEASUL GEMENELOR ARATĂ SEPTEMBRIE

—Visez, copii, visez? Mă-ntreb şi eu, cel care scriu această carte.
—Nu visezi!... Ne jucăm! Ne jucăm! Îmi răspund copiii şi păsările, şi florile, şi toate câte
sunt într-un Abecedar de clasa întâi.
Milu mă ajunse din urmă.
—E cam târziu, nu? E destul de târziu. Ei, gemenelor, surioarelor! Cât e ceasul vostru?
Gemenele se uitară la ceasurile lor de carton albastru şi roz prinse la mâna stângă şi
răspunseră repede:
—E septembrie! E septembrie! Pleacă privighetorile! Ȋncepe şcoala!
Mare minune de ceas mai aveau şi surioarele prietenului meu.
Milu se uită atunci şi el la ceasul lui, dar un ceas adevărat, care-i ticăia pe mâna stângă şi
dădu din cap.
—Da, da! Aşa-i! E septembrie!
Abecedarul îşi foşni paginile încet, lângă Milu.
—Milu, şopti el. Acum, dacă tot ai stat cu noi până la sfârşit, ajută-mă să-mi adun iar
copiii. Pe tine te ascultă mai bine. Nu ştiu, dar tu eşti parcă altfel, altfel…
Milu se uită spre frunzişul de unde se auzea cineva sforăind:
—Gata! bătu din palme Milu. Anunţaţi, vă rog, sfârşitul serbării!
—Hei, crainicul! Crainicul!
—Aici? Cum? Sunt aici! Ba nu-s aici! Ba da! sări din somn crainicul şi începu să strige:
Litera A… Litera B.
Hohote de râs izbucniră de pretutindeni.
Crainicul se sperie. “Ce-am făcut?! Iar a dispărut cineva?”
—Nu, nu, strigă Milu, dar anunţă, te rog, prietenilor noştri că serbarea Abecedarului s-a
sfârşit.
—Daaaa?! se miră crainicul. Dar când?! Cum?! Doar am fost şi eu aici şi… Hm! Da, da,
anunţ îndată, îndată!
Şi bătu cu o nuia de alun într-o scoarţă de copac:
—Toc, toc, toc! Vă mulţumim, prieteni! Serbarea Abecedarului s-a sfârşit.
Milu începu să-i caute pe cei care se mai rătăciseră.
Dar nu se rătăcise nimeni.
Toţi auziră glasul băiatului, care vorbea frumos ca-n poveşti, si glasul acesta le era nespus
de drag.
Rând pe rând începură să vină spre Abecedar toţi câţi locuiau acolo, în paginile pline de
semne şi litere, de silabe şi cuvinte.
Apoi coperţile albastre s-au închis.
Se apropie o fetiţă şi ridicând Abecedarul şopti:
 —Eu nu l-am uitat în iarbă! Ce tot spunea vulpea! Eu l-am lăsat doar pentru o clipă aici,
până-mi găsesc prietenii…
Se apropie şi Milu cu cele patru gemene. Şi după ei, lipa-lipa, Răţuşca.
Iarba foşnea ca marea.
Departe se auzea ultimul cântec de greier.
—Hai, copii, să mergem! spun şi eu. E târziu. Gemenelor, ia mai uitaţi-vă o dată la ceas!
Oare cât să mai fie?
Şi gemenele răspunseră într-un glas:
—E septembrie! Auziţi cocorii? E septembrie!

CE SPUN COCORILOR

Cocorilor le spun multă sănătate în drumul lor pe mare!

Cocorilor le spun: când vă apropiaţi de stele, seara, liniştiţi-vă aripile şi eu vă voi vedea
atunci în lumina lunii şi mi se va face dor de voi, dar vă voi spune: “Plecaţi, plecaţi mai
departe, cocori! Odată cu voi, plec şi eu undeva, într-o ţară nespus de frumoasă, la care am
visat mereu când eram de patru ani, când eram de cinci ani…”
Şi cocorii s-au apropiat de stele şi copiii cei mici ai lumii se uitau la ei în lumina lunii şi le
spuneau de ţara în care vor pleca şi ei, vor călători şi ei…
Şi cocorii au spus:
—Mai rămânem o noapte! Vrem să ştim, vrem să aflăm şi noi ţara în care vor pleca toţi
copiii cei mici ai lumii…
Şi mai trecu o noapte.
Şi veniră zorii.
Apoi, dimineaţa cea adevărată, senină şi caldă cum sunt toate dimineţile când copiii vor să
plece într-o călătorie fermecată.
A sunat un clopoţel argintiu.
Şi copiii au intrat în ţara lor.
Un cocor spune:
—Să ne uităm pe fereastră!
Şi s-au uitat toţi pe fereastră. E prima dată când ştiu eu că s-au uitat cocorii pe fereastra
unei şcoli! Şi… ce văd cocorii?
Cocorii văd o odaie mare, cu o hartă pe pereţi, cu bănci, cu catedră… şi pe bănci
abecedare!
Dar copiii nu-i mai vedeau. Răsfoiau cărţile din faţa lor şi uitaseră de cocori.
Cocorii îi priveau… îi priveau… şi tot aşteptau pe copii să se ridice şi să plece şi să se-
ntoarcă la ei. Dar copiii nu se ridicau. Rămâneau acolo cu toţii, întorcând foile Abecedarului
una după alta, întâlnindu-se cu livezile şi soarele, cu marea şi florile, cu munţii şi
privighetorile, cu lumea cea mai minunată pe care literele alfabetului o ţeseau în faţa lor, ca
pe un covor din o mie şi una de zile şi nopţi, de amurguri şi zori.
Şi atunci, cocorii au spus:
—Gata! Copiii, până la primăvară, nu se mai întorc la noi! Copiii au plecat în călătoria cea
mare si minunată, pe care tot o visau când aveau patru ani, când aveau cinci ani. Să mergem,
să ne vedem de treburile noastre! E toamnă… e târziu… Vor veni ploile, vor veni şi
ninsorile…
—Şi primăvara… când va veni primăvara… se bucură alt cocor, ne vom întoarce!
Şi cocorii ţinură sfat de plecare. Se uitau spre fereastra şcolii, doar, doar, vreun copil îi va
chema înăuntru.
 Dar copiii plecaseră în împărăţia cea nouă şi nimeni şi nimic din lume n-avea să-i despartă
de ea. Nici chiar cocorii!...
Şi-atunci cocorii au plecat.
Copiii au rămas.
Şi eu… eu… le spun copiilor:
“Bun venit la şcoală!”
Iar cocorilor le spun: “Multă sănătate în drumul vostru lung de peste mare…”