Cei 7 Ani de Acasa 2019 Volumul III Publicatie Isbn Carte

Esențial Proiect Educațional
Educația în familie
Cei 7 ani de acasa!
Studiu de specialitate
MARTIE, 2019
S.C. ESENȚIAL PROIECT EDUCAȚIONAL S.R.L.
PITEŞTI, judeţul ARGEŞ
Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721
E-mail: esentialproiect@gmail.com
Carte în format electronic
Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!

Studiu de specialitate
ISBN general 978-606-987-047-1

ISBN Vol. III 978-606-987-050-1
Editor: Marius Dumitrescu
Echipa de organizare:
Aida Muscalu
Lucia Botorcu
Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

Martie, 2019
COPILUL ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
ÎNV. BĂLĂBĂNEANU DENISA – MARINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ULMU
LOCALITATEA ULMU, JUDEȚUL BRĂILA
Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
3
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
4
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BOJA DANA-CLAUDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ COȘTEIU
„Dacă cei şapte ani de acasă sunt compromişi, drumurile vieţii vor avea numai bolovani şi pietriş.”
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”,
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba
cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai
mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2
ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar
dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe.
Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
5
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii
în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite
copiii
6
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. BORȘ VASILICA-CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ MOȚCA
Familia, prima scoală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi dar
și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.Intrebarea care
se pune este ,daca familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este
pregatită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent
responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogică, experiența.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică
în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute
copilul la învăţătură.Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Cea mai mare parte a unei zile,copilul este la școală, de restul timpului fiind responsabilă
familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu
doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte
este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră
părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii
din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe
o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
În zilele noastre s-a trecut la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia în care accentul este pus pe
angajamentul mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un „contract parental” privind copilul
individual; contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca un „drept opţional”, ci ca un sistem
de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venin să o completeze pe a celuilalt.
Căile perfectei colaborări constau, în primul rând, în cunoaşterea permanentă, de către şcoală şi
familie, a problemelor ridicate de creşterea copilului, apoi de perfecta sincronizare a criteriilor educative,
de intransigenţa activă, practică unitară a tuturor.
7
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
• introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
• oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
• creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
• îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace
unele roluri sociale;
• îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra
dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot ajuta profesorii în munca lor, perfecţiona abilităţile şcolare
ale elevilor, îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar, îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale
părinţilor,dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor,conecta familiile cu membrii şcolii.
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi
familie; părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot avea exigenţe de a evalua rezultatele
activităţii şcolare.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
O serie de studii realizate în ultimii zece ani au adus precizări faţă de acest subiect şi au demonstrat
că părinţiii şi cadrele didactice consideră că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul şcolar şi
conduita elevilor în clasă. Numeroşi părinţi afirmă că sunt doritori să se implice în procesul de educaţie al
copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuşi să formuleze aşteptări realiste privind această colaborare. În
ceea ce priveşte activităţile care pot fi propuse părinţilor, acestea trebuie să fie multiple, variate şi să
corespundă nevoilor şi posibilităţilor lor.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
8
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe cate trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza socializarea primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de
temelie şubredă şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi
în special a familiei.
Se constată în ultima vreme o depărtare a familiei de şcoală, o scădere a interesului părinţilor pentru
rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor dar, în acelaşi timp nu mai au răbdare să le
acorde atenţie. Acest lucru se constituie într-un semnal de alarmă şi se impune o reconsiderare a relaţiei
familie-şcoală. Aceasta nu trebuie să fie semidirecţională, redusă la simpla informare a părinţilor asupra
rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă familia ca ea sa devina un participant activ în procesul
de instruire-educare.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile
unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
3. Osterrieth, P., Copilul şi familia. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
4. Soica, M., „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002;
5. Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
6. Stoian, M., Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
7. Şerbănescu, D., Exemplul în educaţia copiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
8. *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
9
CEI 7 ANI DE ACASĂ
-REFERAT-
PROF. INV.PRESCOLAR ANGELA BRICIU
acasă.
dorinţelor sale.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
BIBLIOGRAFIE
10
CE REPREZINTĂ CEI ”ȘAPTE ANI DE ACASĂ”?
PROF. BOTEZATU OTILIA MIHAELA

GRĂDINIȚA P.N. NR. 29 CONSTANȚA
Cei șapte ani de acasă ne duc cu gândul la educația pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Adaptarea copilului în societate este
mijlocită de educația pe care acesta o primește, de bunele maniere pe care le are, de regulile morale pe care
acesta le are însușite. Un copil manierat va relaționa mult mai eficient cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului" (psiholog Oana-Maria Udrea).
Un comportament corespunzător al copilului are la bază relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se
simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizând singur că părinţii îi
acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină impusă. Educaţia trebuie
adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7
ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Între 3 și 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului
său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Această perioadă este potrivită
pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa
bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii
pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Între 5 şi 7 ani,
copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai
fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din
jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de
vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.
Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Prelegerile
ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
De asemenea, cele mai importante modele pentru copii le reprezintă părinții, iar cea mai preţioasă
recompensă pentru acesta nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei
pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se
dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi
explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună
dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în
educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită
să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
11
CEI 7 ANI DE ACASA
CONSTANTINESCU RALUCA
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială
pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia
este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
OM.
12
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROF. CRIȘAN LAVINIA
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.Familia reprezintă primul spaţiu
formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea,
este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Fiecare
părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la grădiniță, şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude. În educarea ,,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în
general, sunt mijloace importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are
responsabilități clare și diverse.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
13
comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu îi
facem observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -omul de caracter”.
Bibliografie:
1. Gheorghe Schwartz, Gabriela Kelemen, Olga D. Moldovan, „Psihologia copilului”, Editura
Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
14
EDUCATOARE: CRÎSTA EMANUELA
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el,
cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare.
De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare.
În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile
care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de
manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în
funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Copilul trebuie obișnnuit să respecte regulile, însă nu obligat, nu impus și evitând cuvântul “trebuie”!
Cuvintele cel mai des întâlnite în educația copiilor, încă de când trec pragul vârstei de 1 an par să fie: “Nu
pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici să învețe ce este lumea... în loc
să le-o arătăm și să înțelegem alături de ei că toate acțiunile noastre au o explicație și că suntem rezultatul
a ceea ce facem.
Prin povești de exemplu, se pot insufla valorile pe care dorim să le transmitem copilului nostru. El
are nevoie să-i fie educat gustul pentru libertate și învățat să îndrăznească.Copilul trebuie învățat că are
voie orice atîta timp cât respectă legea, morala și normele bunului simt.
Copilul are nevoie să fie învățat să fie punctual, să prețuiască timpul propriu și pe al altora, să fie
serios, riguros și disciplinat. Se poate lipi pe perete sau pe frigider un calendar lunar sau anual pentru a
pune în evidență evenimentele ce urmează și termenele limită. Programul de dimineață se stabilește
împreună: ora de trezire, regulile și programul de la baie, îmbrăcatul, luarea unui mic dejun sănătos etc.
Părintele ar trebui să fie un exemplu în respectarea regulilor casei.
Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinți, este de preferat să evităm vocile
ridicate, tensiunea, nemulțumirile exprimate în mod violent, reproșurile sau cuvintele urâte. Chiar dacă a
doua zi acestea nu se vad neapărat în comportamentul copilului, cu timpul își vor pune amprenta asupra
personalității lui de mai târziu. Discuțiile aprinse și zgomotoase ii vor crea impresia că totul se rezolvă prin
confruntare. Trebuie avut grijă să nu i se lezeze demnitatea în fața colegilor facându-i observații negative
15
în public. Un copil nu se critică în fața altui copil și nu se manifestă mai multa atentie pentru unul dintre ei
în cazul în care sunt frați. E nevoie sa fie ascultat fiecare dintre ei și învățat comportamentele pozitive prin
puterea exemplului. Copilul are nevoie să fie învățat să împrumute lucrurile, să le ceară folosind “te rog”
si să mulțumească la qînapoiere. El are nevoie să i se arate cum să răspundă colegilor violenți, spunându-i
să nu treacă sub tăcere ce i se întâmplă, să anunțe profesorii și părinții imediat, să plece rapid de la locul
conflictelor fizice pentru a nu deveni victimă, să nu răspundă prin violență la violențe.
Copilul trebuie învățat să se comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în autobuz; să nu
vorbească zgomotos, ci discret și politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent și grijuliu cu copiii
mai mici, cu cei nevoiași sau cu dizabilități; să respecte mediul și să aibă grijă unde aruncă resturile
alimentare sau deșeurile; să folosească expresiile “te rog” și “îmi dai voie”, “îmi cer scuze”, “îmi pare rau”
sau “pot să te ajut?”. Copilul trebuie învățat să îi pese de felul în care păstrează lucrurile și să deprindă
responsabilitatea de a se îngriji de el și de ceilalți.
Important este rolul pe care îl indeplinește computerul. Copilului i se pot propune jocuri și programe
educative pe calculator, din care să învețe atât cunoștințe noi, cât și noi comportamente. Ar fi preferabil ca
primele învățăminte ale copilului să fie desprinse din carți și lecturi, gustând savoarea poveștilor, spiritul
lecturii, vocabularul bogat, simțul estetic și latura moral-emoțională. Parinții ar trebui să controleze
lecturile, să le comenteze împreună, să dezbată soarta personajelor, principiile lor de viată și să desprindă
morala.
Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poarta? Părinții trebuie să aiba grijă de toate acestea:
statutul social este foarte important pentru noi toți și copiii nu fac excepție. Așadar, nu trebuie să i se
subestimeze sentimentele și dorința de a se integra social, ci trebuie sa încearce să-l ajute sa se integreze,
în limitele valorilor, gusturilor estetice și ale posibilităților financiare din familia din care provine. Copilului
i se permite să-și aleagă rechizitele și hainele, dar în limitele unui buget stabilit în prealabil. Dacă se
obsearvă că vrea prea multe, se încearcă să se tempereze această pornire prin oferirea unor variante de
alegere: “Îți iau ghiozdan nou, deși e bun și cel vechi, însă la ce renunți anul acesta? La bicicletă, la role, la
o rochiță modern. Copilul trebuie obișnuit că nimic nu i se cuvine pur și simplu.
Rolul pasiv de telespectator nu-i potentează imaginația. Deschizându-i-se un atlas și cerându-i să
citească despre animale îi va stârni curiozitatea, copilul va pune o mulțime de întrebări și așa se va începe
o discuție interesantă. Copiii au nevoie de a păși împreună cu părinții lor peste pragul teatrelor, muzeelor
și să ofere importanță sportului și plimbărilor în aer liber.
Orice părinte ar trebui să-și arate dragostea la fiecare pas, să se bucure împreună cu ei de aventura
lucrurilor marunte! Într-o buna zi vor realiza că au crescut și că au trăit alături de el, cei mai frumoși ani,
anii copilăriei.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe jos,
dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun
exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau
deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai
departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
16
CEI ŞAPTE ANI DE ACASA
PROF. ÎNV. PRIMAR, CRISTODULO FLOAREA

ŞCOALA GIMNAZIALA CAPU DEALULUI, GORJ
Dezvoltarea psihica a copilului depinde de mai mulţi factori între care: ereditatea, mediul şi educaţia.
Mediul în care copilul se dezvoltă reprezintă totalitatea condiţilor naturale şi sociale, materiale şi culturale,
a influenţelor spontane sau organizate. Dacă mediul în care copilul se dezvoltă este favorabil, el contribuie
la accelerarea punerii în funcţiune a potenţialului sistemului nervos. Mediul de dezvoltare a individului
poate acţiona ca o barieră sau ca un factor care favorizează, facilitează, avantajează, dezvoltarea psihică.
Lecţiile pe care le învaţă copilul în primii şapte ani de viaţă au legătură cu formarea caracterului.
Conştiinţa morală a copilului se formează prin preluarea de la părinţi a atitudinilor, exigenţelor, interdicţiile
şi expectaţiile.
Educaţia reprezintă un ansamblu de acţiuni şi influenţe fundamentale utilizate conştient în direcţia
procesului de formare a copilului ca personalitate. Educaţia începe în prima zi de existenţă a copilului şi se
continuă toată viaţa.
Familia este locul unde copilul învaţă sa se compomorte în societate. Învăţarea este o transformare
de comportament pe baza unei succesiuni de acţiuni, stări şi evenimente interne. Prima şcoală a copilului
este familia. Aici învaţă lecţia de respect, ascultare, politeţe, stăpânirea de sine, credinţa. Educaţia copilului
este influenţată de mediul în care el s-a dezvoltat din punct de vedere fizic, cognitiv, afectiv şi motivaţional.
Primii educatori ai copilului sunt părinţii, ei sunt cei care determină dezvoltarea biofizică a pruncului
lor. O dezvoltare fizică armonioasă se asigură prin respectarea activităţi în care copilul se dezvoltă socio-
emoţional.
În familie se pun bazele conştiinţei, ale orientării în mediul exterior, învată despre fenomenele
naturale şi sociale, sfaturi, norme şi reguli de conduită. În această perioadă, copilul învaţă de la părinţi
imitând gesturi, atitudini, limbaj, comportamentul: sârguinţa, cinstea, sociabilitatea, colaborarea, atitudini,
gesturi, politeţea, iniţiativa de a fi creatori. În ultima perioadă, familiile au devenit din ce în ce mai
moderne, datorită dezvoltării tehnologiei. Copiii se bucură din ce în ce mai puţin de o supraveghere din
partea părinţilor în timpul desfăşurării activităţilor desfăşurate de aceştia. Acest lucru duce la independenţă,
libertate mult mai mare şi mai puţine legături cu adulţii.
Un copil bine crescut învaţă să salute, să răspundă la întrebări, să vorbească fără să întrerupă
partenerul de dialog. Comportamentele pozitive se consolidează, în special, prin jocurile copiilor unde
trebuie să se conformeze regulilor specifice şi să respecte partenerul de joacă. Normele sociale le învaţă de
la părinţi observând respectarea rândului la cumpărături, la leagăn, la medic, face linişte atunci când i se
solicită acest lucru.
Recunoaşterea greşelilor şi folosirea cuvintelor magice se întipăresc în memoria copilului doar dacă
le aud la adulţii care se află în preajma sa. Recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea sunt semne de respect şi
demnitate. Copilul bine crescut învaţă de la părinţi să respecte şi persoanele cu dizabilităţi. Întipărirea unui
astfel de comportament în memoria copilului se face pe o perioadă îndelungată cu perseverenţă şi prin
exemplul personal al părinţilor înainte ca micuţii să meargă la şcoală.
Nivelul de educaţie al copilului depinde de o serie de factori, de concepţia părinţilor despre educaţie,
dar indiferent de aceste convingeri toţi părinţii îşi doresc copii bine pregătiţi care să răzbată într-o lume din
ce în ce mai competitivă în care diferenţa este foarte greu de stabilit. Principalul mijloc de educaţie formală
a copilului este şcoala, locul unde mulţi copii îşi depăşesc condiţia mizeră şi singură. Părinţii au
responsabilitatea de a-şi pregătii copiii pentru societatea în care vor trăi.
Cei şapte ani de acasă işi pun accentul pe cetăţeanul de mâine al socităţii civile, pe aptitudinile şi
preferinţele acestuia, pe comportamentul normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa
cum ne comportăm noi, parinţii, aşa se vor manifesta ei pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-
un univers pe care îl creează părinţii.
Bibliografie:
1. Golu, M., - Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
2. Sălăvăstru, D., - Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2000
17
CE SUNT CEI 7 ANI DE ACASÃ?
CRIŞU ALEXANDRA
GRĂDINIŢA P.P.NR.2 CONSTANŢA
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
normelor unui diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar
vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte
ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Recunoasterea greselilor. ,,Îmi pare rău’’ este , la fel că și ,, te rog’’, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă din partea adulților din jurul lui. Astfel va învață că
recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și
demnitate.
Tact și toleranță. Un copil ,, bine crescut’’ învață de la părinți că a rade slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dezabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferența - în timp - între
râsul sănătos și spiritual de glumă și râsul care jignește, care deschide răni. Și îl va evita pe cel din urmă.
Bineînțeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe, cu încercări, eșecuri
și reușite. Și bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comortament pe care dorim să-l insuflam
copilului nostru, precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar și că toate lecțiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la
fel că în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil ,perseverenta. Și exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susținute nu vor intarzia să dea roadele mult-asteptate.
Bibliografie:
• www.didactic.ro
• Elena Bonchis, Familia şi rolul ei în educarea copilului, editura Polirom, 2011
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
• Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
18
CEI SAPTE ANI DE ACASA
GRADINITA P.N. BOLVASNITA

EDUCATOARE;.CURUT ILINCA
In zilele noastre cei sapte ani de acasa nu prea mai exista deoarece copiii sunt integrati inca de la
varste foarte mici in diverse forme educationale: crese, gradinite.
Realitatea este ca se pune pe umerii parintilor o responsabilitate foarte mare deoarece de noi, parintii,
depinde ca adolescentul si apoi adultul sa asimileze in acesti ani ai copilariei toate comportamentele unei
bune cresteri.
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la întrebări
şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se demonstrează
doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună,
îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza comportamente
corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie , copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil bine crescut
cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la farmacie, la
doctor, spunem intotdeauna „te rog” , „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile celorlalti, nu facem
zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii , respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura ichisa
pentru a nu-i deranja pe cei din jur , respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa foloseasca
expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti. Astfel, va invata
sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta , unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare sa
nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.
19
SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ
CEI ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ’’!
PROF. CHIRESCU LOREDANA

SCOALA GIMNAZIALA NR 1 MIRZANESTI, JUD. TELEORMAN
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog
frumos, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii
Trecând peste realitatea că nu prea mai există,, cei 7 ani de-acasă’’, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizati prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani
1. Învaţă-l să se poarte frumos!: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el! – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii.
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie! – permite-i copilului să socializeze, să se distreze, să se relaxeze,
dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil! – (fizic, emoţional, verbal) evită educaţia cu ,,palma la fund’’ şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă.
7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente! – numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
părinţi.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! – Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti!
Cei 7 ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuţul de mână la şcoală? Sau cei 7 ani de acasă
se finalizează odată ce copilul devine părinte şi începe să-şi facă griji cu privire la cei 7 ani de acasă ai
copilului său?
Eu cred că nu se termină niciodată!!!
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
20
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ
REFERAT
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, DELIU ANCUȚA

GRĂDINIȚA DE APLICAȚIE A LICEULUI TEORETIC
”ION CREANGĂ”, TULCEA
Familia reprezintă celula elementară a societății, microgrupul social care realizează un ansamblu de
funcții culturale, sociale, biologice, educative, psihologice, creionând și conturând habitatul inițial, primar
al individului, al ființei umane.
Noi toți venim din anumite familii. Familiile sunt mici, mari, extinse, nucleare, formate dintr-o
generație, multi-generații, cu un singur părinte, cu doi părinți, cu bunici. Trăim sub același acoperiș, sau
sub mai multe. O familie poate exista temporal sau pentru câteva săptămâni, poate fi permanentă sau pentru
totdeauna. Devenim parte a unei familii la naștere, prin adopție, căsătorie sau prin dorința de sprijin
reciproc. Ca membrii ai familiei, ne hrănim, ne protejăm și ne influențăm unii pe alții. O familie este o
cultură prin ea însăși, cu valori diferite și căi unice de realizare a viselor și împreună familiile noastre crează
vecinătatea, comunitatea, statele și națiunile.(Vrasmas, E., A., 2002, pag. 9)
Familia se definește atât ca instituție socială, cât și ca grup specific constituit din persoane care sunt
unite prin legături de căsătorie, sânge, adopțiune. Dispunând de o influență semnificativă în raport cu fiecare
dintre membrii săi, familia se caracterizează prin: structură specifică de statusuri și roluri, seturi de relații
interpersonale specifice, influență puternică asupra membrilor, printr-un complex diversificat de factori,
funcții relativ precise în raport cu fiecare membru, influențe educative reciproce (Iosifescu, Ș., 2001, pag.
147)
Familia, după cum am mai amintit, reprezintă factorul educativ prioritar, întrucât educația copilului
începe în familie, copilul imitând și urmând modelul pe care îl observă acasă, iar influența familiei, a
modelului familial, contribuția acesteia sunt cu atât mai mari cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură
ce copilul se dezvoltă și crește.
Părinții sunt primii educatori, fiind primii cu care copilul interacționează și tot ei sunt cei care fac
posibilă participarea copilului la viața socială, la introducerea copilului în comunitatea în care s-a născut,
comunicarea din interiorul familiei influențând decisiv și pe termen lung dezvoltarea emoțională și psiho-
fizică a copilului și pune bazele formării personalității acestuia.
Copilul reprezintă în fapt oglinda părinților lui: corectitudinea exprimării, calitatea și cantitatea
limbajului, volumul cunoștințelor și deprinderilor, depind de modelul oferit de părinți, mai cu seamă de
felul în care aceștia interacționaează cu copilul, cum îl solicită. Acasă, cei mici învață să distingă între bine
și rău, drept și nedrept, frumos sau urât în atitudini și comportament, li se formează deprinderile de ordine,
răbdare, respect, cinste, sinceritate.
În sens cronologic mediul familial este întâiul mediu psiho-uman și cultural care elaborează
organizarea comportamentului copilului, ea este locul trăirilor emoționale, al intimității și încrederii
exclusive, unde copilul este ajutat să se construiască pe sine ca om, să se integreze în viața socială după
modelul celor care îl înconjoară și cu care în mod firesc este înclinat să se identifice, luând astfel naștere o
experiență inițială de viață și culturală a copilului, de la satisfacerea trebuințelor lui primare la cele socio-
culturale. (Călin, M., 1996, Pag. 135)
Legislația din România, îndeosebi Codul Familiei, dar și Legea Învățământului statuează drepturile,
îndatoririle și funcțiile familiei în conformitate cu Declarația universală a drepturilor omului, cu cerințele
societății civile, democratice și ale statului de drept. Statul român sprijină și ocrotește familia și copii, prin
punerea la dispoziție a creșelor, caselor, căminelor și grădinițelor de copii, prin alocații bănești pentru copii,
concedii pre și post natale, prin participarea părinților prin comitetul de părinți, la viața școlii, aceștia
devenind membrii ai comunității școlare, având posibilitatea să se organizeze în societăți și să delege
reprezentanți în consiliile de administrație ale unităților școlare. (Bontaș, I., 1998, pag. 286)
În familie se structurează modurile de raportare la lume, la semeni, la sine. În acest mediu prind contur
idealurile și aspirațiile, se dezvăluie inclinațiile și se conștientizează interesele, se profilează și se
proiectează modul de viață profesională, civică, politică, pentru propria viață de familie. Influența
21
exericitată asupra copiilor și tinerilor este benefică dacă primesc sfaturi înțelepte, dacă sunt formați pozitiv,
încurajați, având deprinderi morale și civice pentru o bună integrare socială. (Macavei, E., 2001, pag. 313)
Nicio altă instituție, oricât de calificată, nu este așa de sensibilă la exprimarea trebuințelor, la
manifestarea slăbiciunilor sau a potențialului dezvoltării copilului, fiindcă nicio altă instituție nu cuprinde
ființe legate atât de direct, de vital, de copil, ca mama și tata. (Popescu, E., 1994, pag. 94)
În familie, viața unui copil poate fi perturbată sau chiar afectată sever de evenimente sau situații
nefericite: deces al unuia, ambilor soți, neînțelegeri, certuri între părinți, divorț, violență conjugală,
familială, exploatare, lipsa protecției, asistenței medicale, sociale; Viața copilului poate însă cunoaște
influențe pozitive marcante prin evenimente relativ comune, ce prezintă nemijlocit modele
comportamentale: vizite, întâlniri, petreceri, participarea alături de părinți la îndeplinirea obligațiilor
sociale, civice, situații în care copilul percepe modul în care îi sunt respectate drepturile, la nume, cetățenie,
familie, odihnă și timp liber, joacă sau de a practica activități recreative specifice vârstei. (Dima, S., 2009,
pag. 51)
Familia contemporană este caracterizată de o constelație de probleme și de situații care de multe ori
o fac inaptă de a și le rezolva singură.
Ca instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se găsește de multe ori în contradicție
cu școala și chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate, cuplu de adulți, ea trăiește drama
complexității situațiilor economice, culturale și relaționale din epoca actuală. Ca grup de adulți care
construiesc împreună valori sociale, tradiții și cultură proprii, familia simte prima apăsarea problemelor
legate de recesiunea economică, de criza culturii și de dificultățile de comunicare interumană din ultimii
ani.
Familia trebuie înțeleasă în special ca un grup uman de bază, dar și ca realitate determinată de relațiile
dintre părinți și copii, precum și de legături determinate de succesiunea generațiilor și de viața domestică
în comun. (Vrasmas, E., A., 2002, pag. 9-10)
Familia nu reprezintă ceva pur pasiv: ea demonstrează o dinamică proprie, o capacitate de răspuns,
de adaptare și inovare, care cere a fi înțeleasă, susținută și încurajată în mod adecvat de instituțiile publice.
O atitudine pedagogică pozitivă și constructivă ce trebuie apreciată de anumite instituții la diversele
lor manifestări, își găsește explicația în faptul că familia este capabilă să reacționeze și să contribuie la
dezvoltarea societății, mai ales în momente particulare de criză. (Telleri, F., 1996, pag. 11)
În familie copiii sunt crescuți, socializați, protejați și își apropie valorile culturii și ale moralei. În
familie se realizează integrarea primară socială a copilului, iar în instituția școlară se începe integrarea
secundară.
Familia este primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe
sine, oferind afecțiunea necesară dezvoltării personalității celui mic, factorul de echilibru în rezolvarea
problemelor sociale viitoare, mediul primar de creștere și dezvoltare a intelectului, motivației, afecțiunii,
esteticii și moralei.
Ea reprezintă modelul primar al comportamentelor sociale viitoare, legătura biologică de bază a ființei
umane, cadrul în care copilul își dezvoltă individualitatea, valorizându-se pe sine și pe alții, legătura între
trecut și viitor. (Vrasmas, E., A., 2002, pag.11)
Funcțiile familiei
Pentru a-și sprijini copilul/copiii în creștere și dezvoltare fiecare familie are datoria de a-și duce la
îndeplinire, în condiții optime a următoarelor funcții: funcția naturală/ biologică, funcția economică, funcția
de socializare, dar și funcția educativă.
Creșterea și educarea copiilor reprezintă îndatoriri și responsabilități deosebit de importante ale
familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de altă natură. Mediul educogen familial are influențe
destul de puternice asupra formării personalității copilului, a comportamentului acestuia, menținându-și
poziția educativă toată viața.
Nici după instituționalizarea copilului în sistemul de învățământ, funcția educativă a familiei nu
încetează, continuând să aibă aceiași importanță, schimbându-se însă în interacțiunea familiei cu instituțiile
de învățământ.
Abandonarea sau diminuarea funcției educative constituie cauza principală a neîmplinirii copiilor și
adolescenților, a apariției și amplificării delincvenței juvenile, a tuturor deviațiilor și infracțiunilor săvârșite
de copii și tineri. (Bontaș, I., 1998, pag. 286/287)
22
Părinții trebuie să-și perceapă copilul așa cum este el, nu în funcție de starea emoțională sau fizică
prin care trece el ca părinte în momentul interacțiunii cu copilul, sau în funcție de cum îi afectează atitudinea
și comportamentul copilului.
Este important să nu i se atribuie copilului defecte, dezamăgiri, pierderi sau calități care aparțin altor
persoane, dar nici să-i diminueze stima de sine a copilului doar prin aprecieri negative, prelungite în timp.
Părintele satisface nevoile copilului și nu invers, cel mic fiind insuficient dezvoltat pentru a oferi
ajutor, liniște sau înțelegere, înțelegând copilul în funcție de vârsta lui cronologică și mentală, ținând cont
de faptul că locul unui copil este în familia unde poate beneficia de o dezvoltare sănătoasă din punct de
vedere emoțional, fizic și mental.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv
este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăiește în familia
sa o gamă variată de relații interindivi-duale copiindu-le prin joc în propria conduită.
Cu triplă funcție: reglatoare, socializatoare și individualizatoare, familia contribuie în mare măsură la
definirea personalității și conturarea individualității fiecărui copil.
Responsabilitatea socială a părinților se realizează în raport nemijlocit cu modalitatea în care pentru
educarea copilului în spiritul idealului de viață aceștia știu să folosească autoritatea părintească, care nu
înseamnă ton autoritar, ordine sau dispoziții date copiilor și nici sancțiuni, ci o stare de ierarhizare a
modalităților de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de părinți și sfârșește cu „înțelegerea” dorită
de copii, deoarece de modul în care părinții știu să folosească autoritatea cu care sunt investiți, depinde și
ascultarea din partea copiilor lor.
Familia poate face mult bine copilului, dar la fel de bine poate greși din cauza lipsei de perspective,
cu privire la ceea ce are de făcut.(Popescu, E., 1994, pag. 94/95)
Consecințele pozitive sau negative ale formării copiilor în familie depind în mare măsură de poziția
copilului în familie. Dacă regimul educativ de acasă concordă cu cel practicat în grădiniță, atunci cele două
medii educaționale se vor completa armonios și vor întregi demersul educativ.
În situația în care familia pune presiune pe copil, suprasolicitându-l, forțându-l permanent să obțină
performanțe, forțându-l să se maturizeze înainte de vreme, rolul grădiniței este acela de a echilibra și
tempera acest climat de acasă, eliberând copilul de sub această presiune.
Pe de altă parte neglijarea copiilor, lipsa de implicare a familiilor în viața grădiniței din diverse
motive, rațiuni, lipsa părinților de încredere în autoritatea și expertiza educatoarelor, subminează
dezvoltarea psihică și fizică a copilului, sensibilizând inutil copilul și provocându-i în perspectivă puternice
traume sufletești.
Nici situația copiilor preferați acasă sau la grădiniță, cărora li se crează un mediu artificial, de continuă
sărbătoare, plină doar de plăceri și distracții, fără autoritate, responsabilități sau obligații, nu este de preferat
în formarea și educarea copilului.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării și promovării adevărului este consecvența
între vorba și fapta adultului, între ceea ce solicită adultul și ceea ce demonstrează prin faptele și acțiunile
proprii.
Pentru a îndeplini cu succes funcțiile familiei, membrii acesteia este necesar a se preocupa permanent
de a-și ridica nivelul pregătirii culturale și profesionale pentru a putea fi un model și pentru a sprijini copiii
în dezvoltarea personalității lor, dar și să realizeze un colectiv familial închegat, unit, care să aibă forța
socio-educativă corespunzătoare;
De asemenea părinții, bunicii, (adulții din familie) să cunoască îndatoririle socioeducative ce le revin
în educarea copiilor, preocupându-se permanent de perfecționarea psihopedagogică pentru a fi eficienți în
modelarea personalității copiilor și să antreneze copiii, după posibilități, la viața și munca variată a familiei,
evitându-se situațiile de a le oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuințelor acestora;
Părinții să contribuie, în funcție de propria lor pregătire, la realizarea obiectivelor tuturor
dimensiunilor educație: intelectuală, profesională, moral-civică, estetică, fizică, sprijinindu-și copii la
învățătură, fără a le face temele sau lucrările școlare, oferindu-le recompense, ca urmare firească a
rezultatelor bune sau foarte bune la învățătură, și nu ca motivație pentru acestea;
Mijloace materiale și financiare, oferite copiilor să fie în limita necesităților firești, evitându-se
exagerările, chiar dacă situația financiară le-ar permite aceste exagerări, părinții asigurând trebuințele firești
ale copiilor fără a se sacrifica pe sine;
23
Autoritatea părintească să fie rațională, umană și justă: nici dragoste, nici exigențe exagerate, nici
părinți toleranți și prea indulgenți, nici tirani, dragostea părintească fiind egală pentru toți copiii familiei.
Copiilor li se va implementa cum să stabilească relații doar cu persoane cunoscute, care le vor binele
și sunt bine intenționați, pentru a preîntâmpina anturajele și mediile imorale, infracționale ce pot aduce
prejudicii tuturor.
Părinții, familia este necesar a colabora permanent și nemijlocit cu instituția școlară și sprijinirea
acesteia în îndeplinirea funcției ei educative complexe, prin participarea la activitățile grădiniței/școlii, la
activitățile comitetului de părinți din școală, etc.(Bontaș, I., 1998, pag. 287/288)
Rolul părinților și bunicilor în cadrul familiei
Așa cum orice viață umană este rezultatul a altor două vieți care s-au unit între ele, dând fiecare ceva
din sine pentru a crea o altă viață, tot așa fiecare din noi este chemat să perpetueze acel eveniment nu numai
din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere spiritual și/sau cultural. În mod analog și viața de cuplu
poate fi considerată un nod spre care converg și de unde pleacă cel puțin trei sau mai multe fire. Copiii sau
firele noi din rețea, în funcție de cine le-a generat, pot fi raportate la trebuințe, astfel încât bucuria, scopul
se finalizează prin a da sens vieții a două sau mai multor persoane: părinți, bunici, rude.
Viața fiecărui individ poate fi considerată, în același timp, ca parte dintr-o rețea de relații sau nevoi
personale, individuale și interpersonale, și este un nod de trebuințe.
Persoana (personalitatea) este deci o dimensiune socială a individului. În raport cu individul,
personalizarea este o formă de socializare. Individul trebuie să se insereze în comunitate fără să-și piardă
identificarea și caracterizarea sa. Identitatea sa ca persoană rezultă din relație, adică de rolul pe care îl are
în grup. Funcția sa în grup este cea care îl identifică a fi persoană.
Cine nu are rol, cine nu desfășoară o activitate nu este o persoană. Rolul este cel ce identifică individul
în interiorul unei multitudini.
Împărțirea rolurilor într-o societate, într-un grup sau într-o familie contribuie la crearea unui sistem
solid și funcțional, adică rezistent la orice atac extern. (Telleri, F., 2003, pag. 28-31)
Rolul părinților este de a asigura copiilor un climat socio-afectiv de susținere, înțelegere, recunoaștere
și apreciere. Ei nu sunt simpli observatori, ci se implică activ, orientând copilul către o dezvoltare în
armonie cu înclinațiile, aptitudinile înascute, având totodată posibilitatea de a le oferi copiilor resursele
informaționale, afective, materiale necesare dezvoltării, astfel cei mici învață la rândul lor cum să-și asume
un rol în familie, în societate, în grădiniță, la școală.
Este indicat ca părinții să-și perceapă copilul așa cum este, în mod realist și nu în funcție de dispoziția
adultului sau de atitudinea copilului, să-i satisfacă nevoile de bază ale copilului și nu invers, înțelegându-l
în funcție de vârsta lui cronologică și mentală, oferindu-i adevărul și explicații nedureroase, pe înțeles.
De asemenea să-i cultive stima și respectul de sine prin aprecieri și încurajări, să utilizeze sancțiunile
corecte ca și influențare pozitivă pentru încălcarea unei reguli, a unei înțelegeri, să îi ofere recompense
nemateriale, pentru orice comportrament permis, pentru reușite, cum ar fi laudele obiective, aprecierile, o
ieșire în natură, o plimbare, o activitate comună.
Părinții trebuie să le ofere și libertate copiilor, nesufocându-i printr-o grijă, atenție, supraveghere
permanentă, să îi facă pe plac copilului doar dacă și copilul are un asemenea comportament față de părinți,
bunici, colegi, într-un climat familial în care există consecvență în aplicarea regulilor, impunerea limitelor,
asumarea răspunderii.
De cele mai multe ori într-o familie alcătuită din părinți și copii, sau un părinte și copil/copii, intervin
ca și prezență și model, bunicii materni și paterni.
Indiferent care ar fi fost relațiile dintre aceștia și copiii lor (părinții), bunicii se vor purta de cele mai
multe ori mult mai bine cu nepoții decât au facut-o cu proprii copii, poate pentru a repara anumite greșeli
pe care ei consideră că le-au făcut în creșterea și educarea propriilor copii.
Astfel, ei tind să fie mult mai îngăduitori, permisivi, atenți și receptivi la orice nevoie sau dorință a
nepoților.
Un astfel de comportament tinde să creeze tensiuni între copii și părinți (în ambele familii, indiferent
de rolul acestora: părinții și copiii din familia de origine, copiii din familia de origine , deveniți părinți și
copiii lor).
Prezența și implicarea bunicilor în creșterea și educația copiilor poate fi benefică dacă aceștia înțeleg
să respecte „regulile” casei, mai ales când relația dintre copii și părinți este tensionată, prea încărcată de
emoții, așteptări, bunicii mai calmi, mai detașați pot detensiona situația. Cunoștințele bunicilor,
24
înțelepciunea acumulată, deprinderile formate în ani, abilitățile acestora, răbdarea, bucuria de a fi utili, pot
fi izvoare nesecate din care copiii, nepoții se pot alimenta pozitiv.
Indiferent de tipul de familie în care crește, un copil are nevoie să se simtă iubit, dorit, apreciat
necondiționat, de către părinți, frați, bunici. Mediul familial, modelele din familie, educația primită în
familie își vor pune amprenta puternic asupra procesului de formare și dezvoltare al copilului.
Colaborarea dintre grădiniță și familie în educația preșcolarului
După intrarea copilului la grădiniță sau școală, funcția educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă
să aibă aceiași importanță, realizându-se însă într-o ipostază nouă, de interacțiune a familiei cu instituțiile
de învățământ. De altfel această funcție socio-educativă a familiei nu încetează toată viața, căci și atunci
când au ajuns adulți și și-au întemeiat o familie, părinții îi consideră tot copii pe copiii lor și pot, oricând
să-i ajute. (Bontaș, I., 1998, pag. 287)
Rolul familiei în aplicarea Curriculumului pentru învățământul preșcolar este acela de partener.
Părinții ar trebui să cunoască și să participe în mod activ la educația copiilor desfășurată în grădiniță.
Implicarea familiei nu se rezumă la participarea financiară, ci și la participarea în luarea deciziilor legate
de educația copiilor, la prezența lor în sala de grupă în timpul activităților și la participarea efectivă la aceste
activități și, în general, la viața grădiniței și la toate activitățile și manifestările în care aceștia se implică.
(Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008, pag. 15) .
Bibliografie :
 Vrasmas, Ecaterina, Adina, (2002), ”Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis
 Telleri, Fausto, (2003), ”Pedagogia Familiei”, Editura Didactică și Pedagogică R. A.
 Popescu, Eugenia, (1994), ”Pedagogia preșcolară- Didacatica- Manual pentru școli normale, clasa
a XI a , specialitatea educatoare”, București, Editura Didactică și Pedagogică
 Macavei, Elena, (2001), ”Pedagogie- Teoria educației”, Editura Aramis
 Călin, Marin, (1996).”Teoria educației - Fundamentarea epistemică și metodologică a acțiunii
educative”. Editura All
 Bontaș, Ioan, (1998). ”Pedagogie”. Editura All, București
25
PROF. DUMA GABRIELA-MARIA

LIC.TEORETIC „ MIHAI VELICIU” CHIȘINEU CRIȘ, JUD. ARAD
” Ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației.” (Johann Heinrich Pestalozzi)
„ Cei 7 ani de acasă ” , o expresie rămasă de pe vremea când copiii mergeau pentru prima dată la
școală, la vârsta de 7 ani. În zilele noastre copiii sunt incluși în diverse forme de învățământ de la vârste
mult mai mici. A rămas însă ideea acestei expresii și anume că, normele de conduită, bunele maniere,
regulile morale se învață în familie.
Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de
intensă dezvoltare psihică deoarece copilul are o capacitate foarte mare de a acumula informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Unele din însușirile dobândite devin
stabile pentru tot restul vieții, cum ar fi spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă.
Alte însușiri influențează dezvoltarea de mai târziu, un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forțele proprii.
Educația primită în primii șapte ani de viață depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, de
specificul de dezvoltare a copilului, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Un copil educat, bine crescut, este învățat să salute, să vorbească frumos, să se poarte cuviincios cu ceilalți
copii, dar și cu adulții.
Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, face ca regulile de
conduită învățate să nu se transforme într-o disciplină de fier. Dragostea cu care părinții își înconjoară
copilul permite acestuia să aibă încredere în propriile forțe. Copiii au nevoie să fie iubiți așa cum sunt,
pentru ceea ce sunt. Iubirea necondiționată este ceea ce au ei nevoie pentru a se dezvolta armonios. Iubirea
părintească este un dar, toți copiii au dreptul la ea. Părinții sunt primele modele pentru copii. Dacă între
părinți există o atmosferă liniștită, de iubire, de respect, și copilul va învăța acest model de comportament.
Degeaba îl înveți să spună „ mulțumesc ” dacă nu aude în casă acest cuvânt. Dacă copilul aude și vede
certuri între părinți, va deveni și el violent și cu un comportament agresiv. Ar trebui ca părinții să petreacă
câteva ore cu copiii pe zi, să comunice cu aceștia, să se joace împreună, să mănânce împreună. Alți părinți
consideră că instituțiile de învățămât trebuie să se ocupe de educația totală a copiilor, uitând că acești copii
petrec cea mai mare parte din zi acasă.
De asemenea, părinții trebuie să fie consecvenți în educația copilului. Dacă mama îl învață anumite
reguli, tatăl trebuie să fie de acord și să sprijine munca mamei, dar și invers, mama să fie de acord cu ceea
ce îl învață tatăl. Din nefericire există și replici din partea unor părinți si chiar bunici , de genul : „ Lasă-l ,
e prea mic, nu înțelege, ce știe el, puiuțul! ”,„ Când va merge la școală, se va cuminți. Acum nu am ce-i
face .”. Aceste replici nu fac altceva decât să înrăutățească comportamentul copilului și trădează greșelile
educative pe care le fac părinții în primii ani de viață ai copilului. Educația începe în prima zi de viață a
copilului și trebuie să țină seama de etapele dezvoltării acestuia.
Din păcate, educația unui copil nu se mai realizează așa cum trebuie. Părinții au un program foarte
încărcat, muncind foarte mult pentru a asigura un trai decent familiei. Copiii sunt lăsați mult timp singuri
cu bona, cu bunicii sau cu alte rude, care îi lasă să facă ce vor și îi alintă peste măsură. Sunt mame care nu
vor să stea doi ani în concediu pentru creșterea copilului, revin la serviciu, iar lipsa lor se va simți mai
târziu. Întâlnești copii care nu ascultă pe nimeni, care bat din picioare și plâng atunci când vor anumite
lucruri care nu sunt pentru vârsta lor. Unii părinți consideră că banii pot înlocui lipsa lor de lângă copii,
astfel încât aceștia cresc agitați și nonconformiști.
Astfel societatea actuală duce lipsă de acești șapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Nimeni
nu s-a născut învățat și poate ești speriat atunci când afli că vei deveni părinte. Însă exemplul părinților tăi,
a oamenilor din jur și cărțile ce există în domeniul creșterii copilului te pot ajuta. Întrebarea esențială la
care trebuie să căutăm răspunsul este: „ Ce fel de persoane ne dorim să fie copiii noștri ? ” .
26
„ A fi părinte este un test în care îți este evaluată capacitatea de a face față dezordinii și
imprevizibilului, iar rezultatele nu sunt întotdeauna încurajatoare ”, spune Alfie Kohn în cartea „ Parenting
necondiționat ”. Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani de acasă.
27
CEI 7 ANI…DE-ACASĂ!
PROF. ÎNV. PRIMAR DUMITRU ANCUŢA-EUGENIA

LICEUL TEORETIC „TUDOR VLADIMIRESCU”,
DRĂGĂNEȘTI-OLT, JUDEȚUL OLT
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra
fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil
politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de
astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi
formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
28
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat
odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.
29
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ PENTRU COPILUL DE
AZI, ADULTUL DE MÂINE
PROF.ÎNV. PREȘC. GALBEN MARIOARA

GRĂDINIȚA P.N. PRICHINDELUL REȘIȚA
Când ne referim la cei șapte ani de acasă ne raportăm la educația primită de copil în familie, la
formarea personalității și comporatamentul însușit in anii premergători vârstei școlare.
Atunci când afirmăm că un copil are,, cei 7 ani de acasă” facem referire la un copil bine crescut,cu
bunele maniere însușite, știe să să salute ,să spună ,,te rog” , ,,multumesc”, relaționează cuvincios cu
persoanele adulte dar și cu copiii din preajma sa.
acasă. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.Influenţele educative pe care familia
le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe
care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul
imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca
adult.
lămurirea unor probleme. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate,
începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului
activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi
copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de
la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate
între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare
şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. i.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei
săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi
cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum
sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea,
prin afişa
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
- deprinderi de autoservire - ordine - igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât
pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)
30
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă
ceva.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. rea
programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său,
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
BIBLIOGRAFIE
31
CALITATEA COMPETENŢELOR DE COMUNICARE
PROFESOR: GAVRILOAIA DANIELA

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CLUBUL COPIILOR TÂRGU NEAMŢ,
LICEUL TEHNOLOGIC: ARHIMANDRIT”CHIRIAC NICOLAU”
VÂNĂTORI, JUDEŢUL NEAMŢ.
Valorile şi atitudinile dezvoltate cuprind: respectul şi încrederea în sine şi în ceilalţi; recunoaşterea

unicităţii fiecarei persoane; receptivitate la emoţiile celorlalţi; valorizarea relaţiilor interpersonale;
valorificarea critică şi selectivă a informaţiilor; adaptare şi deschidere la noi tipuri de învăţare; motivaţie şi
flexibilitate în elaborarea propriului traseu educaţional şi profesional; responsabilitate şi disponibilitate
pentru decizii şi acţiuni privind propria carieră; interes pentru învăţare permanentă într-o lume în schimbare
şi în societatea cunoaşterii; orientare spre o viaţă de calitate, în prezent şi în viitor.
Comunicarea reprezintă proces de transmitere a informaţiilor, opinii, credinţe, impresii, sentimente,
emoţii, idei prin mijloace cuvinte, gesturi, semne, simboluri şi canale restrânse discuţii directe, în grupuri
mici, prin scrisori, telefon, internet sau lărgite radio, mijloace artistice de la o persoană la alta şi care se
presupune a fi capabile să perceapă acest proces şi să-l interpreteze.
Procesul comunicării presupune două etape:
Receptarea mesajului celuilalt – implică – stabilirea contactului vizual cu persoana cu care vorbim,
folosirea răspunsului minimal şi a încurajării, concentrarea atenţiei pe ceea ce spune vorbitorul, evitarea
interpretării a ceea ce spune celălalt, reflectarea sentimentelor celuilalt, adresarea întrebărilor închise şi
deschise, concentrarea atenţiei pe aspectele importante din discuţie, evitarea sfaturilor, evitarea întreruperii
persoanei care vorbeşte;
Transmiterea mesajului: a comunica eficient înseamnă a transmite un mesaj clar şi concis astfel încât
să fie evitate confuziile;
Eficienţa procesului de comunicare este asigurată de manifestarea următoarelor abilităţi: ascultarea
activă reprezintă capacitatea de a surprinde atât conţinutul mesajului cât şi emoţiile interlocutorului, pentru
a asigura înţelegerea cât mai acurată a mesajului; transmiterea asertivă a mesajului; identificarea surselor
de conflict şi utilizarea strategiilor specifice de rezolvare a a conflictelor; utilizarea acestor abilităţi în
diferite contexte de comunicare dialog, comunicare de grup, comunicare directă sau mediată;
Reguli minimale ale unei comunicări eficiente: orientarea pozitivă a comunicării pe fapte plăcute,
stimulatoare, afirmative; comunicarea să fie bilaterală, să permită schimbul de mesaje, punerea de întrebări;
să permită intervenţia tuturor cu mesaje, să stimuleze emiterea de alternative; să faciliteze verificarea
înţelegerii mesajului; să fie securizantă, concordanţa comunicării verbale cu cea mimico-gestuală; evitarea
ambiguităţilor, subînţelesurilor, incertitudinilor, evitarea suprapunerii, interferenţelor în emiterea de
mesaje, comunicarea eficientă presupune construirea de mesaje clare, concise şi exprimate cu expresii şi
cuvinte uzuale.
Comunicarea non-verbală reprezintă modul în care este exprimat un mesaj poate să modifice
înţelesurile acestuia şi să aibă o importanţă mai mare decât cuvintele propriu-zise. Cercetările arată că în
comunicare limbajul non-verbal are o pondere de aproximativ 85%.
Forme de comunicare non-verbală: spaţiul personal – distanţa inter-personală acceptabilă; contactul
vizual – poate exprima o gamă variată de emoţii: dezaprobare, încântare, prietenie; postura corporal,
paralimbajul: inflexiuni verbale ridicare a vocii, coborâre, monotonie, ritm verbal rapid, lent, variat,
intensitate voce puternică, slabă, ton, expresivitatea facială, gesturile.
Comunicarea asertivă, pasivă şi agresivă:
Asertivitatea – comunicare deschisă, directă şi onestă, care ne permite să avem încredere în noi şi să
câştigăm respectul prietenilor şi colegilor; abilitatea de exprimare a emoţiilor şi a gândurilor într-un mod
în care ne satisfacem nevoile şi dorinţele şi le respectăm pe cele ale interlocutorului. Ea facilitează
rezolvarea situaţiilor interpersonale tensionate.
Pasivitatea –răspunsul unei persoane care încarcă să evite confruntările, conflictele şi doreşte ca toată
lumea să fie mulţumită, fără a ţine cont de drepturile sau dorinţele personale; manifestarea unei persoane
care nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câştigarea unor drepturi personale sau în
apărarea unor opinii.
32
Agresivitatea este o reacţie comportamentală prin care încalci regulile impuse de autorităţi, eşti
insensibil la sentimentele celorlalţi, nu-ţi respecţi colegii, consideri că tu ai întotdeauna dreptate, rezolvi
problemele prin violenţă, consideri că cei din jurul tău sunt nedrepţi cu tine.
Asertivitatea, agresivitatea şi pasivitatea sunt trei modalităţi calitativ diferite de abordare a relaţiilor
interpersonale.
Principii pentru comunicarea eficientă în grup:
1. Criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor – trebuie să fie clare: fie asigurarea unor grupe
eterogene, care să cuprindă diferite tipuri de elevi, fie realizarea unor grupuri pe nivele diferite, între care
vor diferi sarcinile şi modalităţile de interacţiune promovate;
2. Continuitatea interacţiunilor în grup – este utilă ca grupurile să nu interacţioneze doar în cadrul
unei sarcini, ci în mod repetat, în situaţii şi sarcini diverse, pentru a forma adevărate reţele de comunicare;
3. Interdependenţa membrilor grupului – sarcina este de dorit să implice realizarea unui produs finit
comun, iar realizarea rolului fiecăruia să depindă într-o oarecare măsură de realizarea sarcinilor altor
membri ai grupului. Este încurajată astfel responsabilitatea fiecărui membru în parte faţă de rezultatele în
urma comunicării întregului grup;
4. Responsabilitatea fiecăruia pentru activitatea proprie – pentru a nu favoriza procesul delegării
responsabilităţii faţă de ceilalţi membri ai grupului, ar trebui ca în produsul finit să poată fi identificată
contribuţia fiecărui elev şi membrii grupului să poată fi notaţi diferenţiat, în funcţie de contribuţia fiecăruia;
5. Atenţie explicit acordată formării de abilităţi sociale – elevii vor fi instruiţi pentru a-şi forma
abilităţile de comunicare în grup, utilizând atât elemente de limbaj verbal cât şi nonverbal;
Cooperarea este o activitate orientată social în cadrul căreia individul colaborează cu ceilalţi pentru
atingerea unui ţel comun, care nu poate fi atins decât prin concentrarea eforturilor tuturor membrilor
grupului.
Exemple de abilităţi sociale: cooperarea, negocierea, aservitatea, leadership-ul, oferirea de suport
social, abilitatea de a dezvolta o reţea de suport social.
Abilitatea socială reprezintă capacitatea de a iniţia şi întreţine relaţii personale, de a fi acceptaţi şi de
a ne integra în grupuri, de a acţiona eficient ca membri ai unei echipe, elevii vor conştientiza conexiunile
între ceea ce învaţă şi utilitatea cunoştinţelor şi abilităţilor dobândite pentru viaţa reală. Conştientizarea
transferului de abilităţi şi cunoştinţe în viaţa reală sporeşte motivaţia şi interesul pentru învăţare al elevilor.
Bibliografie:
Gabriela Lemeni, Mihaela Porumb coordonatori-”Consiliere şi orientare, ghid de educaţie pentru
carieră ”, Editura Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România (ASCR), Cluj Napoca, 2004;
33
CEI 7 ANI DE ACASĂ
GHEҬU GEORGETA
GRĂDINIҬA P.P.NR.2 CONSTANҬA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
Vrăsmaş E. A., Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
34
IMPORTANTA EDUCATIEI CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. GAZDAG ANDRA-

Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.
Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi
cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea
cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se
porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului.
Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult
competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să
fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate.
Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de
îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în
vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului
presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală,
dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei,
cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare.
Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme
mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe,
achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu
ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea
dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici.
Principiile dezvoltării copilului
Dezvoltarea este secvenţială.
În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu
parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără
a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al
abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor.
Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte.
Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie
dintr-un domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul în
mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor şi
va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa.
Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare.
Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar
Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii
sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului.
Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex.
Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă,
majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad
de precizie. De exemplu, la început copilul va sta în picioare sprijinindu-se. Apoi îşi va dezvolta echilibrul
şi va reuşi să stea în picioare nesprijint. Când va dori să meargă, va trebui să aibă abilitatea de a-şi menţine
echilibrul în poziţia „în picioare“ utilizând o mişcare alternativă a picioarelor. Pentru a putea fugi, copilul
are nevoie şi de abilitatea de a-şi coordona îndoirea genunchilor şi folosirea accentuată a muşchilor
piciorului pentru schimbarea centrului de greutate al corpului.
Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu.
Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au
35
nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este
determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare.
De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul
familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea
copilului).
Mic portret al copilului 3 - 5 ani
• creşte în înalţime de la 92 de cm la 116 cm;
• apar mugurii dentiţiei definitive şi se osifică oasele lungi;
• se dezvoltă motricitatea fină: îşi poate închide un fermoar, se poate pieptăna, se poate îmbrăca
singur;
• se dezvoltă capacitatea de a-şi menţine echilibrul: urcă treptele, poate merge pe tricicletă, urcă şi
coboară în diverse jocuri din parc;
• începe jocurile simbolice: a se juca „de-a şcoala“, „de-a mama“;
• se bazează pe vocabular în comunicare;
• la 3 ani vocabularul copilului cuprinde între 700-800 şi 1000 de cuvinte, la 5 ani el ajunge să
cunoască 2300 de cuvinte;
• îşi ştie numele şi prenumele. Spre 5 ani, îşi poate cunoaşte adresa;
• povesteşte despre activităţile şi experienţele zilnice;
• desenează un om din patru elemente (de exemplu, cap, corp, picioare);
• sentimentul de independenţă se dezvoltă, se separă de părinţi pentru explora din ce în ce mai
autonom;
• îi plac jocurile de mişcare, de construcţie, desenul, modelarea plastilinei;
• are stări afective confuze (trece de la râs la plâns foarte rapid, uneori râde cu lacrimi pe obraz), dar
începe să-şi poată stăpâni emoţiile;
• apar sentimentele şi emoţiile estetice şi morale (îi este ruşine, doreşte să fie frumos îmbrăcat).
5 - 6 / 7 ani
• dentiţia provizorie este înlocuită cu dentiţia permanentă;
• creşte capacitatea de autocontrol la nivelul musculaturii: mersul pe bicicletă, înot, patinaj, fotbal
etc.;
• asimilează un mare volum de cunoştinţe, dezvoltându-şi noi modalităţi de cunoaştere: observarea
atentă, atenţia, exprimarea în mod logic a ideilor, imaginaţia;
• deprinde scris–cititul;
• începe să clasifice, să includă obiectele după anumite însuşiri esenţiale în categorii şi clase;
• foloseşte cuvintele de legătură „ca“, „pentru că“, „deoarece“;
• are loc dezvoltarea relaţiilor sociale şi valorificarea noilor experienţe de viaţă (apar prieteniile, se
reduce dependenţa de părinţi şi devin mai interesaţi de colegi şi prieteni);
• înţelege şi resimte tot ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri.
36
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE –CEI 7 ANI DE ACASĂ !
PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR ILIUȚĂ CECILIA FILOFTEIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ MIRCEA CEL BĂTRÂN
CURTEA DE ARGEȘ
CUM CONSILIEZ UN PĂRINTE ?

,,Pe cei 7 ani de acasă nu-i primești la nicio școală, dar reprezintă singurul pașaport recunoscut în
întreaga lume !
În educație,un rol important îl are empatia,capacitatea de a te transpune în gândurile celuilait .Atunci
când există empatie între învațător-elevii săi și părinții acestora, ei se află pe aceeași lungime de
undă,procesul de predare-învățare-evaluare se desfășoară firesc ,fără blocaje, iar rezultatele sunt
superioare.Un învățător bun va ști să le insufle elevilor și părinților lor un mod de gândire pozitiv, optimist
și să se poarte cu fiecare ca și când ar fi cea mai importantă persoană din lume pentru el, comunicându-le
acest lucru.
Învață-i pe oameni să
devină mai buni-să-și
vadă Eul autentic și pur,
să-și descopere puterea
de vindecare.
Arată-ți dragostea și
respectul
ajutându-i să-și
descopere calitățile.
Învață-i să dăruiască,
numai astfel vor dobândi.
(după Jack Canfield și Mark Victor Hansem)
Există mai multe feluri de părinți,după:
1.interesul manifestat față de școală (rezultatele la învățătură ale copiilor, comportamentul, relațiile
cu cadrele didactice și colegii) sunt părinți:
-interesați- de tot ceea ce are legătură cu propriul copil.Ei sunt motivați intrinsec.
-parțial interesați-de obicei,material (carnete de alocație ,burse, diferite ajutoare etc.) Ei sunt motivați
extrinsec.
-dezinteresați=le lipsește motivația.
2.colaborarea cu școala(conducere,cadrele didactice etc.) sunt părinți.
-cooperanți-oricând, oricum, oriunde și oricât este nevoie. Ei au inițiativă proprie.
-parțial cooperanți- în funcție de diferite interese .Ei pot fi stimulați de inițiativa altora.
-necooperanți.
3.atitudinile față de copii, sunt părinți care:
-subapreciază potențialul momentan al copilului (intelectual, educațional comportamental).Ei
suprasolicită copilul, obosindu-l.
-subapreciază potențialul acestora. Adoptă o atitudine indiferentă, inhibitoare, favorizând deplasarea,
slăbirea voinței copilului.
-apreciază corect potențialul copilului și ajută la stimularea, valorificarea și îmbogătirea acestuia.
Această clasificare poate continua. Ea a fost făcută în urma multiplelor cazuri concrete avute în
școală.
În funcție de categoria în care se încadrează părintele, acesta trebuie tratat ca atare. De exemplu,
părintele unui copil care are rezultate mai slabe la învățătură și care la început a fost cooperant, în momentul
în care la ședinta cu părinții se prezintă în plen rezultatele școlare (iară-și și iarăși silabe) se va simți frustrat
și poate nu va mai veni în urmatoarea ședință.
De obicei, la ședințele cu părinții lipsesc părinții copiilor care au probleme, iar obsevațiile se fac
mereu părinților fără probleme.
37
De ce lipsesc acei părinți? Poate pentru că au obosit să audă lucruri vechi, pe care le știu deja și le
știu prea bine, iar când ,întâmplător, îi întâlnești sau îi suni, prima lor întrebare este,,Ce prostii a mai făcut
iarăşi ?
Și atunci ce se poate face pentru a stimula colaborarea cu părinții acestor copii? Pe cât posibil, între
cadrul didactic (profesor, diriginte ,consilier) și părinte este recomandată discuția individuală, iar la ședințe
prezentate în plen să nu se mai comunice rezultatele la învățătură decât la nivel global, urmând să fie invitat
la consiliere individuală.NU VOM MAI AMINTI ÎN PLEN NUMELE COPIILOR CU REZULTATE MAI
SLABE LA ÎNVĂȚĂTURĂ.
Părinții și copiii trebuie sensibilizați.Toți ne punem întrebarea:,,Care ar putea fi portretul consilierului
ideal? Am încercat și noi (fără a avea pretenția că am reușit) să conturăm un astfel de portret.
PRIN PUTEREA PROPRIULUI NOSTRE EXEMPLU, TREBUIE:
*să le fim un model (intelectual, comportamental, moral);
*să ne autocunoaștem pentru a-i ajuta să se cunoască mai bine;
*să ne valorificăm potențialul nostru creator pentru a-i ajuta la stimularea propriului potențial;
*să fim curajoși, îndrăzneți, pentru a le stimula și lor curajul și îndrăzneala;
*să fim empatici;
*să iubim (pentru că iubirea este totul);
*să fim optimiști ,pentru a le insufla și lor optimism;
*să fim adaptabili, pentru a-i putea ajuta atunci când au nevoie;
*să fim fermi, hotărâti, pentru ca și ei să ne urmeze exemplul;
*să fim răbdători, calmi ,pentru a le insufla și lor din liniștea noastră;
*să fim echilibrați.
Prin serbările noastre școlare cu prilejul diferitelor sărbatori , prin activitătile desfăsurate la nivelul
comisiilor metodice , al excursiilor, am implicat mereu părinţii într-un demers formativ- educativ coerent,
care să sprijine dezvoltarea elevilor.
Primele sfaturi de la învățător către familie, transmise pe un ton prietenesc, au fost:
*Învaţă să-ți asculți copilul tău!
*Fii răbdător!
*Fii maleabil!
*Nu fi partea care atacă- să nu te enervezi, să nu țipi, nu jigni copilul!
*Exprimă-te clar și hotărât!
*Discută cu copilul tău cât mai mult!
*Fă-ţi timp pentru copil şi fii gata să-i oferi siguranţă!
*Faceti din fiecare realizare o sărbătoare!
*Răsplătiţi-le şi lăudaţi-le orice efort. Amintiţi-le că un competitor nu încetează niciodată să încerce.
*Petreceţi câtva timp cu fiecare dintre copii singur, pentru a arăta că fiecare este special pentru
dumneavoastră.
*Învăţaţi-i să gândeascâ pozitiv, fiind chiar voi un exemplu.În loc de remarci critice la întoarcerea de
la joacă, spuneţi: Se vede că te- ai distrat de minune.
*Lăsaţi-i să-şi aleagă singur hainele. Acest lucru arată că le respecţi capacitatea de a lua decizii.
*Puneţi bileţele cu glume, poezioare sau cuvinte de incurajare în pachetul cu gustarea pentru şcoală.
*Încercaţi să nu faceţi nimic din cele ce v-au făcut părinţii vostri şi nu v-a plăcut.
*Oferiţi-i copilului daruri adevărate, pe termen lung. Acestea sunt rădăcini şi aripi totodată.Dacă
devine independent ) şi vi se pare că exagerează...=,consideraţi că aţi reuşit!
*Uitaţi de ziua de ieri .Începeţi o nouă zi cu bucurie . Este un nou prilej de a avea o relaţie bună cu
copilul şi de a-i arăta din nou şi din nou că îl iubiţi.
*Îmbrăţişaţi-l, sărutaţi-l şi spune-ti-i ,,TE IUBESC!,, cel puţin o dată pe zi. Copiii au nevoie de
reafirmarea dragostei părinteşti. Puşculiţa lor sentimentală va fi astfel mereu plină!
Bibliografie:
Paloma,Petrescu,Lucreţia,Sirinian,2002,Managementul educational,Ed.Dacia,Cluj-Napoca.
Adriana, Băban,Consiliere educaţională.
38
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRESCOLAR: IOAN PETRUȚA

G.P.N. NR.1 POARTA ALBĂ
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
39
“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!”
MARTIE 2019
PROF. IANA MIHAELA MARIA
GRĂDINIŢA P.N. NR. 2, MURFATLAR,
STRUCTURĂ A ŞCOLII GIMNAZIALE ADRIAN V. RĂDULESCU,
ORAŞUL MURFATLAR, JUD. CONSTANŢA
„Toți copiii și adulții au dreptul să evolueze și să se dezvolte într-un context în care să existe egalitate
și respect pentru diversitate. Copiii, părinții și educatorii au dreptul la calitate în serviciile implicate în
copilăria timpurie, fără discriminare datorită rasei, sexului, limbajului, religiei, opiniilor politice sau de
altă natură, naționalitate, etnie, origine socială, sărăcie, dizabilitate sau orice alt statut.” (conform
DECET, European Diversity in Early Childhood Education)
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare,
pentru a reuşi să facem împreună.
dorinţelor sale.
Procesul de creştere şi dezvoltare poate fi:Tipic:• se presupune că majoritatea copiilor au anumite
deprinderi, abilităţi sau comportamente însuşite la o anumită vârstă; Atipic:este caracteristic copiilor care
se dezvoltă în mod diferit. Sunt situaţii în care dezvoltarea copilului depăşeşte nivelul mediu de dezvoltare
la respectiva vârstă, dar şi situaţii în care apar devieri sau întârzieri marcante de dezvoltare, copii a căror
creştere şi dezvoltare este incompletă .
Trebuie să înţelegem şi să cunoaştem elemente despre dezvoltarea copilului pentru: a sprijini
creşterea şi dezvoltarea copilului şi pentru a-l ajuta să-şi atingă maximum de potenţial; a avea aşteptări
realiste de la copil, în funcţie de vârsta şi gradul său de dezvoltare; a şti ce să caute când observă că este
vorba despre întârzieri în dezvoltarea copilului pentru a putea solicita ajutorul specialiştilor.
40
Daca vrem sa ajunga un mare om, trebuie sa il crestem ca atare. Adica sa facem cu el si pentru el
acele lucruri care sa il ajute sa fie mai intai un mare om, apoi sa il ajute sa se descurce in viata, sa se ajute
singur atunci cand intalneste probleme in viata. Mai intai il vom ajuta si sustine sa fie independent in
deprinderile de autoingrijire, apoi il vom sustine in ce isi doreste sa faca, nu ii vom impune sa duca la bun
sfarsit propriile noastre neimpliniri. Multi parinti sunt constienti ca nu este in regula sa-ti rasfeti copilul.
Este foarte bine ca isi pun aceasta problema. Ceea ce nu-i tocmai bine este ca nu stiu inca (la aceasta varsta)
ce inseamna rasfat si ce nu, si pleaca urechea la consilierea de parc. Rasfat este atunci cand fac eu, ca adult,
in locul copilului, ceea ce el poate (sau ar trebui sa poata) sa faca deja, si anume: sa ii dau sa manance, sa
il spal, sa il imbrac, sa ii fac ghiozdanul, sa nu il pun sa faca treburi casnice (sa spele vase, sa curete unde
a mancat, sa isi faca ordine in camera). Ce nu este rasfat: sa il dragalesc, sa il iau in brate cand plange (cand
e bebelus), sa ma joc mult cu el.
Cunoscand faptul ca fiecare persoana este unica in felul ei, ca fiecare parinte are stilul propriu de
educatie, convingerile si valorile sale personale, gradinita incearca sa stabileasca punti specifice pentru o
mai buna comunicare, pentru a educa cat mai bine impreuna, ea este terenul unor relatii educative din care
fiecare beneficiar – copil, parinte, educator – are de invatat si trebuie sa se simta valorizat si important.
Perioada copilariei este unica si fiecare clipa pierduta ne trimite uneori mai departe de ei scapand din vedere
esentialul, si anume responsabilitatea de a fi parinte .
“Copilul nu este un adult in miniatura, ci el este un candidat la maturizare.”
H. Pierot
BIBLIOGRAFIE
 Hattie, J.A.C., Învăţarea vizibilă: ghig pentru profesori, Editura ,,Trei”, Bucureşti, 2014
 Scrisoarea metodică pentru învăţământul preşcolar 2016-2017
 Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
 Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
 Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
 http://en.wikipedia.org/wiki/Visible_Learning
 http://www.tdschools.org/wp-content/uploads/2013/08/The+Main+Idea+-
+Visible+Learning+for+Teachers+-+April+2013.pdf
• http://visible-learning.org/2013/07/hattie-yates-visible-learning-and-the-science-of-how-we-learn/
41
PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE
PROF.ÎNV.PRIMAR MIRELA LUNGU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ORIZONT” BUCUREȘTI
Familia și școala reprezintă factorii cu o deosebită influență asupra formării și dezvoltării

personalității copilului. Orice schimbare în educație pune în discuție implicarea părinților în activitatea
școlii.
Implicarea părinților în dezvoltarea și educația copiilor are diferite efecte benefice: obținerea de
rezultate bune la disciplinele studiate, îmbunătățirea abilităților de citit-scris, rată mai bună de prezență la
școală, mai puține probleme de natură comportamentală. De implicarea lor în acest proces depinde reușita
școlară a copilului.
Este cunoscut faptul că succesul copiilor depinde în mare măsură de armonizarea demersurilor școlii
cu cele ale familiei și de buna colaborare dintre profesori și părinți în vederea stabilirii unei continuități
educative. Familia se găsește de multe ori în contradicție cu școala, astfel că valorile socio- morale ale
familiei nu corespund întotdeauna cu valorile promovate în școală. Familia este prima care simte
problemele, dificultățile, efectele acestora observându-se ulterior în comportamentul copilului în la școală.
O bună colaborare între familie și școală se realizează prin parteneriate, care acționează în
următoarele direcții: ajută profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele școlare ale
elevilor, îmbunătățesc programele de studiu și climatul școlar, dezvoltă abilitățile educaționale ale
părinților, creează un mediu de siguranță sporit în școli.
În relațiile școală –familie este nevoie să se treacă de la simpla colaborare și cooperare la ceea ce
înseamnă parteneriatul educațional, concept, atitudine, direcție a politicilor sociale și educaționale care
respectă și valorizează copilul.
Parteneriatul educațional se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în procesul
de educație să fie realizate în cooperarea, colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali, în
sprijinul copilului.
Ca parteneri, atât școala cât și familia au anumite cerințe una față de cealaltă. Din partea părinților
se așteaptă:
- să asigure condiții optime de dezvoltare a copiilor;
- să le creeze copiilor un mediu sigur, liniștit, prielnic pentru studio;
- să sugereze copiilor importanța educației pentru viața de adult;
- să-i îndrume pe copii în realizarea unui echilibru între activitățile școlare și cele de acasă;
- să comunice des și deschis cu profesorii;
- să-i învețe pe copii auto-disciplina și respectul față de alții;
- să-i determine pe copii cum să reziste influențelor negative;
- să fie un exemplu bun pentru copii, acceptându-și responsabilitatea de părinte;
- să susțină acțiunile școlii;
Așteptările părinților de la corpul profesoral sunt și ele evidențiate:
- receptivitatea la nevoi, interese, abilități ale copiilor;
- comunicarea deschisă cu părinții;
- stabilirea unor cerințe școlare nepărtinitoare pentru toți copiii;
- manifestarea profesionalismului în educarea copiilor;
- tratarea tuturor copiilor în mod correct;
- aplicarea disciplinării pozitive a copiilor ;
- oferirea de indicații cu privire la modul în care părinții îi pot ajuta pe copii să învețe;
În armonizarea relației părinte-copil, dar și copil-părinte, un rol foarte important îl are cadrul didactic,
care, în cadrul întâlnirilor cu părinții, poate supune dezbaterii diferite teme.
Implicarea familiei în activitatea școlară se desfășoara pe două coordonate: pe de-o parte, relația
familie- școală, vizându-se controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutorul în îndeplinirea
atribuțiilor, suportul moral și material, pe de altă parte, relația familie-școală prin care sunt vizate contactele
directe cu reprezentanții școlii, îndeosebi cu învățătorul.
42
În sprijinul schimbării mentalității unor părinți cu privire la școala de astăzi, a atitudinilor și
comportamentelor acestora, se realizeze activități extracurriculare, de consiliere a părinților clasei
desfășurate sub forma unor chestionare, mese rotunde în care au loc dezbateri, discuții, împărtășirea
experienței personale pe marginea mai multor teme foarte importante: cum să fii un bun ascultator, găsirea
timpului necesar pentru a comunica eficient cu copilul, renunțarea la o atitudine dominatoare, acordarea
atenției cuvenite, etc.
Copilul trebuie să afle și de la părinte faptul că școala constituie o prioritate în viața individului ca
să- și poată explica așteptările ridicate ale oricărui părinte în legătură cu școala. Este foarte important ca
părintele să-i arate copilului că este interesat de toate activitățile acestuia la școală, să-i asigure condiții
minime pentru învățare, implicându-l pe copil în amenajarea spațiului personal, să stabilească un set de
reguli de comportament în casă cu privire la accesul limitat la televizor și computer, apelând chiar la
negociere.
Părintele trebuie să fie un model pentru copilul său, de aceea orice sfat pe care i-l oferă acestuia,
trebuie să fie susținut prin fapte și prin atitudine. Nu trebuie să uite că atitudinea sa față de școală va fi
imitată ulterior de copil.
O comunicare eficientă între școală și familie prezintă avantaje pentru toate părțile implicate în acest
proces (copil, părinte, școală):
Părintele trebuie să își pregătească propriul copil pentru a învăța, prezentându-i școala ca fiind
importantă și interesantă pentru formarea și dezvoltarea lui ca adult, nu ca pe un loc unde trebuie să mergi
constrâns de împrejurări;
Părinții se pot implica în activitatea școlii ca voluntari, pot participa la diferite proiecte artistice și
știintifice, pot fi coordonatori ai unor evenimente speciale; asemenea activități desfășurate în parteneriat
întăresc relațiile comunitare de încredere reciprocă și de implicare în transformarea școlii într-o comunitate
adecvată nevoilor de dezvoltare și educare a copiilor;
Cadrele didactice trebuie să mențină fluxul informațional pozitiv, să-i informeze pe părinți în legătură
cu problemele actuale din învățământ, cu politicile școlii, cu obiectivele propuse, cu modul de atribuire a
temelor și stabilire a regulilor clasei;
Școala trebuie să-i implice direct pe părinți în activitățile de consiliere și orientare, desfășurate în
afara orelor de curs, să solicite din partea acestora idei de realizare a activităților extrașcolare, cum ar fi
excursiile, vizitele la diferite obiective ( muzee, ateliere, fabrici), organizarea de concursuri sportive,
cultural-artistice, manifestări cu tematică ecologică, întâlniri ale profesorilor și elevilor cu reprezentanți ai
Poliției Române ( activități pe teme rutiere ), cu cadre medicale ( teme de igienă personală și alimentație
sănătoasă);
Putem înțelege cât este de important acest parteneriat dintre școală, familie și comunitate în
dezvoltarea cognitivă, afectivă și socială a copilului, observând efectele negative ale lipsei de comunicare,
dar și beneficiile înregistrate, acolo unde exista o puternică implicare a factorilor educaționali.
BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, M., Milea, V., Parteneriate școală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iași,
2005
2. Stern, H.H, Educația părinților în lume, E.D.P., București, 1972
3. Țibu, S., Goia, D., Parteneriatul școală- familie- comunitate, 2014, Ed. Universitară, București
4. Vrăsmaș, E., Educația și consilierea părinților, Ed. Aramis, București, 2004
5. Revista Familia mea- Piramida părinților, nr.2, 1997
6. Revista Didactica- Familie- îmbunătățirea relației părinte-copil, nr.10, 2009
43
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR : MĂRGINEANU ALINA- LENUŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „BĂLCESCU- PETOFI” , SATU MARE
Expresia „ Cei şapte ani de acasă”, este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane,
într-un anumit context social. Pe vremuri se vorbea despre cei şapte ani de acasă, ca despre o şcoală
obligatorie de politeţuri si mici reguli ale interacţiunii sociale. Când spunem despre un copil că are cei şapte
ani de acasă, ne referim la faptul că micuţul ştie să salute, să folosească cuvintele magice: „mulţumesc”,
„te rog frumos”, să se comporte cuviincios cu cei din jurul său.
Până nu demult, cei şapte ani de acasă, erau cu adevărat....de acasă! Mai exact, nu cu mult timp în
urmă, copiii stăteau acasă în primii şapte ani de viaţă, instituţionalizarea făcându- se la vârsta de
aproximativ şapte ani, iar educaţia lor fiind în întregime responsabilitatea familiei.
Deşi în prezent, modelarea copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii şapte
ani de viaţă, ea joacă totuşi rolul esenţial în ceea ce priveşte viitorul adult. De aceea este esenţial ca familia
să petreacă cât mai mult timp de calitate împreună cu copilul, timp în care acesta şi nevoile acestuia să fie
în centrul atenţiei.
Copilul trebuie să ştie în primul rând că este iubit şi respectat, că nu trebuie să facă nimic ca să câştige
sau să păstreze iubirea părinţilor, că iubirea adevărată este pur şi simplu necondiţionată.
Politeţea şi bunele maniere se desprind din comportamentul adulţilor.Părinţii sunt modele pentru
copiii lor. Copiii vor încerca întotdeauna să imite comportamentul celor mari, vor dori să facă ceea ce fac
cei mari, nu ceea ce spun ei, de aceea unui adult care uită constant să salute şi să folosească cuvintele magice
îi va fi foarte greu să îi impună micuţului său să le folosească.
Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual şi moral, al personalităţii
propriilor copii se menţine toată viaţa.
“ Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” (Valeria Mahok)
În ceea ce priveşte regulile de bună purtare şi de convieţuire socială acestea vor fi desprinse încet,
încet, de către copil, prin expunerea zilnică şi inevitabilă, la cerinţele mediului în care creşte şi se dezvoltă.
Bibliografie:
•Ecaterina Adina Vrăjmaș ,, Consilierea și educația părinților “, București, Editura ,,Aramis”, 2002;
• ,,Educația începe cu cei șapte ani de acasă”. Gazeta de Sud, w.w.w.gds.ro
• ,,Sănătatea copilului”, jurnalul.ro
• Institutul de Științe ale Educației, nr. 3, 4 / 2007, Revista învățământul preșcolar, Editura Coresi,
București;
•H. H. Stern, 1972, Educația părinților în lume, Editura Didactică și Pedagogică, București.
44
FAMILIA – PRIMUL EDUCATOR DIN VIATA COPILULUI
PROF. INV. PRESC. MIRON CRISTINA DORINA

G.P.N “RAZA DE SOARE” , LUNCA PRIPORULUI
Copiii se nasc cu vise si depinde de cei din jurul lor ca acestea sa devina realitate.
Unui fluture nu-i frangi aripile, ci suflii ca el sa poata zbura cat mai sus pentru a avea rezultate ,
trebuie mai intai sa investesti. Sa investesti dragoste , rabdare, atentie si mai ales timp. Timp pentru copilul
tau .
Traim intr-o lume agitata, nervoasa , obosita, traim pe fuga si uitam cee ace este important . Muncim
ca sa traim , in loc sa traim pentru a munci. Fericirea si bunastarea copiilor nostri nu trebuie sa fie
conditionate si bazate pe bunuri materiale , ci trebuie sa se axeze pe valori morale .
Educatia copilului incepe in familie si apoi se continua in diverse institutii de invatamant.
Educatia copiilor intr-o tara de drept cu o economie de piata constituie o sarcina deosebit de
importanta atat pentru fiecare parinte in parte cat si pentru intreaga societate.
Fiecare parinte doreste ca si copilul sau sa devina un om in adevaratul sens al cuvantului , sa aiba un
organism sanatos, un caracter frumos si cinstit, sa fie apreciat de cei din jurul sau. Dragostea de munca si
de adevar, dragostea de patrie sunt sentimente demne pe care fiecare dintre noi vrem sa le cultivam la copiii
nostri.
Copiii sunt viitorii cetateni ai tarii si viitorii cetateni ai lumii. Ei vor fauri istoria. Fiecare copil e unic
si fiecare din el va devein un parinte, de aceea este nevoie de o educatie solida si plina de valori, pentru a
deveni un parinte responsabil si admirabil.
Rolul principal in educatia copiilor il au parintii , familia.
De multe ori , apreciindu-se felul de a fi al unuia din noi , se aminteste de educatia primita in cei sapte
ani de acasa.
Educatia realizata de familie se intipareste in viata copiilor ei.
Deprinderile bune, insusite din frageda copilarie , de la parinti si ceilalti membri ai familiei, se
dezvolta si infrumuseteaza caracterului omului .
In primii ani de viata, copilul acumuleaza foarte multe informatii, dare le trebuie structurate si alese
cu atentie .
Copilul invata si ce este bine, dar si ce nu este. Deprinderile rele, …In primii ani ai vietii copilului se
dezradacineaza foarte greu.
Calm sau nelinistit, timid sau indraznet, inalt sau scund , rotofei sau firav, cu o privier mult prea
iscoditoare, sau calda si ascultatoare, copilul are nevoie de educatie .
Copilul parcurge in familie cateva etape de formare . El stie ca in anumite momente poate sa se
increada in adult , asa cum in altele nu poate, ca trebuie sa fie constient de el insusi ca fiind “EU” , ca poate
face anumite lucruri singur, daca i se da voie , si ca trebuie sa fie interesat de propriile progrese spre binele
sau.
Parintii isi pun amprenta in educatia copiilor, ei fiind primul si principalul model.
Educatia este factorul strategic al dezvoltarii de perspectiva si ea priveste modelarea
multidimensionala si anticipativa a factorului uman.
Bibliografie
“Scoala si familia “, Editura “Gheorghe Cartu Alexandru” , Craiova , 2005
“Psihopedagogia copilului “ , Editura “Repograph”
45
TOTUL PLEACĂ DE LA CEI 7 ANI DE ACASĂ…
EXEMPLU DE BUNĂ PRACTICĂ
PROF. MATEVICI LUMINIȚA

GRĂD. P.P. NR. 2 , PAȘCANI, JUD. IAȘI
Aceasta este responsabilitatea majoră a tuturor părinţilor de care depinde cine va fi adultul de mâine
. Părinții trebuie să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar
această expresie – „bună creştere” –este esențialul
vieții . Ea are forma pe care părinţii i-o dă. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât
contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină
definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Maxima importanță a acestei responsabilități m-a determinat ca, prin meseria pe care o practic , să
pun umărul la formarea părinților și prin ei a generațiilor de copii pe care îi „modelez ”cu mult drag .
Fiecărei generații de părinți le adresez aceeași temă de reflexie : „Ce înseamnă cei 7 ani de-acasă ?”
Răspunsurile lor sunt multiple și variate . Le-am strâns într-un mănunchi de gânduri :
-să fii respectuos și manierat.
- să știi să comunici: să știi să asculți și să știi cât si când să vorbești.
- să saluți.
- să știi să dăruiești.
- să ai încredere.
- să îți pese.
- să înveți că viața este o călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm.
- să spui adevarul
- să nu fii agresiv
-să iti asumi responsabilitatea pt ce faci
- să nu te întinzi pe masă când mănânci
-să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi)
-să spui multumesc
- să te spelli pe dinți seara/dimineața
- să nu te scobești în dinți/ori alte părți... în public
Răspunsurile au fost adunate și sintetizate împreună . Așa au putut să se oprească o clipă și să reflecte
asupra importanței lor în viața copilului lor .
Am creionat împreună codul celor 7 reguli ale celor 7 zile din săptămânile celor 7 ani de-acasă astfel:
1.Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie . Ea începe din momentul în care
bebelușul salută prin gestul de a flutura mâna şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
2.Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
3.Comportamentul cu prietenii de joacă , cu colegii de grupă , de clasă. Jocurile copiilor sunt
experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă
partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
4. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
5.Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
46
7. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Lucrurile acestea se învață mai mult prin puterea exemplului părinților și a altor educatori, mai
degrabă decât din predici și povesti. Așa că le-am trasat sarcina de maximă importanță și anume aceea de
a permanent un exemplu pentru cei mici.
Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Mergem mai
departe, odată cu timpul.
47
EDUCATIA SI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. MIRANCEA GEORGIANA-

acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
48
IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR NISTOR LUMINITA CARMEN

SCOALA GIMNAZIALA ,,MIHAI EMINESCU,, SAT OSESTI - VASLUI
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi
de Dumnezeu să deţină rolul principal.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea
sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos –
„nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a
insusit diverse norme ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta
nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra,
cat si din cele negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne
supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in
diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igiena;
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative;
– bune maniere si comportament;
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire);
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este
certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
– consecventa in realizarea unei sarcini;
– concentrare a atentiei;
49
– perseverenta in realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitie;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi
increzator in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Familia este o mică biserică numai
atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atenţie şi responsabilitate. În „cei șapte ani de acasă”
e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a
colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai
uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”;
„Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim
la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este
de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem
spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își
agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau
în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
In concluzie cei sapte ani de acasa este o expresie care exprima educatia unei persoane.Cei sapte ani
de acasa au ajuns sa reprezinte un cod moral pe care ar trebui sa il respecte toti cei care traiesc in societate.
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul
în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile
50
PROF. ÎNV. PRIMAR PANTEA NELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘIMAND, JUD. ARAD
Motto:«Familia este celula vieţii sociale»
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
copilului. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
copilului. Putem spune că educaţia copilului începe chiar din primele zile când i se satisfac anumite cerinţe:
dacă plânge şi este alăptat, tace; dacă plânge şi este luat în braţe, tace, dar la fel de bine acest lucru poate
să devină un obicei pentru a fi ţinut în braţe. Aşadar, primii ani din viaţă influenţează comportamentul viitor
al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
” Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să
scrie, sa citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Părinţii sunt direct responsabili de educaţia de bază pe care
copilul o primeşte în familie. Lacunele procesului vor influenţa iremediabil succesul la şcoală, buna purtare
fiind criteriul de bază în clasificarea elevilor în categoriile de "răi" sau "buni".
Bunele maniere ale copilului la școală conturează o etichetă valabilă pentru toată familia elevului, aşa
cum semnele de proastă creştere afectează reputaţia mediului domestic din care micuţul provine. Mulţi
învăţători şi profesori se plâng de dispariţia celor "şapte ani de acasă", acuzând părinţii că ignoră
comportamentul necivilizat al copiilor lor. Modelarea unei atitudini politicoase şi dezvoltarea empatiei
copilului (capacitatea de a lua în calcul drepturile şi sentimentele celorlalţi) sunt două deprinderi cruciale
pentru viitorul elev, dar şi pentru adultul în care se va transforma acesta. În afară de aprecierile pe care le
va primi de la profesori şi colegii săi, copilul va dezvolta o stimă de sine puternică, un psihic echilibrat şi
un caracter demn. Trebuie ştiut foarte bine faptul, că mediul familial influenţează în mod direct
comportamentul copilului, deoarece pentru el familia reprezintă un model de comportament. Aşadar, un
copil care creşte într-o familie civilizată, unde toţi membri respectă anumite reguli (spun: ” te rog”, ”
mulţumesc”, ” îmi dai voie”, se salută, nu vorbesc pe un ton ridicat, nu se jignesc), atunci şi el se va deprinde
cu acestea şi va fi un copil civilizat. Dimpotrivă, un copil crescut într-o familie în care există violență, fie
ea şi verbală, va fi un copil agitat, irascibil, care la rândul lui va folosi cuvinte jignitoare, va fi agresiv.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic
pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de
moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al
respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie, au fost lipsiţi
de o reală asistenţă din partea familiei.
Este foarte adevărat că în zilele noastre părinţii nu mai acordă suficient timp copiilor pentru educaţie,
motivând că sunt foarte ocupaţi. Ba mai mult, pentru a le ocupa timpul micuţilor, le cumpără diferite
gadgeturi: jocuri, telefoane, tablete, crezând că acestea îi substituie. Ei nu îşi dau seama că lipsa de atenţie
51
şi comunicare, schimbă foarte mult caracterul copiilor. Unii dintre părinţi chiar cred că, ”cei şapte ani de
acasă” nu mai sunt necesari, că acum este la modă, ”tupeul”. Nu trebuie să uităm faptul că, modul în care
un om se comportă în societate influenţează foarte mult şansele sale de reuşită, dezvoltă respectul de sine,
îl face să se integreze uşor în societate, să se adapteze oricăror nevoi sociale şi la fel de bine, să fie catalogat
de cei din jur ca om educat, manierat.
Familia, şcoala, constituie medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului.
Comportamentul lui nu poate fi înţeles decât totalizând ansamblul acestor influenţe. Cea dintâi şcoală a
omului a fost şi rămâne familia, ea dă temelia pe care se clădeşte edificiul personalităţii, iar trăinicia
edificiului depinde de calitatea temeliei.
În concluzie, se poate spune că prima educaţie se face în familie, unde copilul trebuie să înveţe bunele
maniere, să primească răspuns la orice întrebare, să fie ascultat de câte ori are nevoie şi să i se ofere acea
dragoste părintească, pentru ca şi el la rândul lui s-o poată oferi. Un copil lipsit de, ”cei şapte ani de acasă”
va avea un drum anevoios în viaţă.
52
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. PANȚURU SIMONA

GPP ”LUMEA COPILĂRIEI”RM. SĂRAT
JUD. BUZĂU
”Cu haina celor şapte ani de-acasă

Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde ai fi...” Constantin Iordache
Sintagma ” cei 7 ani de acasă” își are originile în vremurile în care copiii stăteau efectiv acasă primii
7 ani de viață, perioadă în care de educația lor se ocupa exclusiv familia, cu preponderență mama.În prezent,
referirea este în general însoțită de aprecieri în legătura cu buna creștere pe care o demonstrează copilul
prin comportamentul sau limbajul pe care îl afișează.
Așadar, când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Familia și modelul pe care îl imprimă aceasta joacă un rol hotărâtor în formarea și dezvoltarea
viitorului adult, chiar dacă, în ultimul timp modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv în rolul
familiei.
Timpul petrecut îmreună cu copilul,un timp de calitate, în care toată atenție este îndreptată către
acesta, are o pondere deosebită în dezvoltarea afectivă a copilului, în primul rând. Dacă copilul se simte
confortabil din punct de vedere afectiv, dacă se simte iubit, protejat, toate celelelte comportamente pozitive
se vor asimila foarte ușor, așezîndu-se ”de la sine” pe acest fundament deja solid care îi conferă copilului
siguranță și căldură.Copilul trebuie sî știe că este iubit necondiționat, fără a interveni obligativitatea de a
trebui să câștige această dragoste sau să facă ceva anume ca să o păstreze.
Regulile de conduită vor fi deprinse de copil cu pași mici și firești, zi după zi, după modelul mediului
familial. Copilul va imita cu plăcere, deși în mod inconștient de cele mai multe ori, comportamentul
observat la persoanele din mediul apropiat.Politețea și bunele maniere se deprind prin observarea
exemplului adulților.
Regulile de bună purtare sunt însușite prin observarea exemplului adulților din mediul apropiat.
Din punctul de vedere al relațiilor de atașamet, în primii 7 ani de viață se pun bazele unei relații
sănătoase cu cei din jur, avînd ca exemplu de asemenea relațiile dintre membrii familiei, familia lărgită,
prieteni apropiați etc.
Primii 7 ani de viață sunt definitorii în dezvoltarea personalității copilului de acum și adultului de mai
târziu.Din punct de vedere cognitiv, acum se face trecerea de la stadiul senzorial-motor în cre copilul învață
cu ajutorul simțurilorla stadiul preoperațional, în care copilul începe să gândească cu ajutorul simbolurilor,
începe să își folosească intens imaginația și memoria(Jean Piaget)
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
Așadar, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: comportamentul în timpul meselor, în
cadrul unei vizite, la spațiile de joacă, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, petrece timp cu alte persoane
din afara familiei şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să își dezvolte mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile
din familie, să vorbească la telefon. Așadar, copilul trebuie încurajat să își exprime propriile păreri, să fie
53
ascultat cu răbdare atunci cînd are ceva de spus,nu trebuie corectat în public ci în privat, acest lucru reușind
doar să inhibe și să rușineze copilul.
Este foarte important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut și să manifestăm
sentimente de dezamăgire, nemulțumire ca administrare a unei pedepse în urma afișării unui comportament
nepotrivit. Ignorarea este una din metodele care dau rezultate foarte bune în a-l ajuta pe copil să
conștientizeze un comportament negativ exprimat.
54
CEI 7 ANI DE ACASĂ!
PATRAU ANCA
Dacă încercăm să definim cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
rog, și se comportă frumos cu cei din jurul său.
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se comportă. Fiecare copil este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă
se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar dar și viață, în general. Primele
zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa fiecărui copilul. Intrarea sa la şcoală este prima lărgire
importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi în
activitatea lui şcolară, de la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de
activitate dirijată, de disciplină, un mediu străin în care trebuie să se acomodeze și să se dezvolte.
copilului. Ceea ce învățăm în primii ani de viață, nu uităm niciodată. Primii educatori sunt părinții, de la ei
copiii învața, nu doar din ceea ce spun, ci prin ceea ce fac, prin model personal.
copilului. Fiecare copil trebuie ca în primii 7 ani de viață să-și fi însușit deja o serie de deprinderi elementare
acasă, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de școlar. Totuși, există şi copii care se adaptează anevoios în mediul
școlar, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu
ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii
ani de viaţă a acestor copii.
În afară de satisfacerea trebuinţelor de ordin material de hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte
etc., copiii au nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută
fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La polul opus se situează dragostea
manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul, plină de slăbiciune a părinţilor
care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat
astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru
toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.),
trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre
familie şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
55
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii ; cei din
urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
adult responsabil. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm
copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în
viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
56
PROF.INV.PRIMAR POP NICOLETA

SC. GIMNAZIALA “RADU POPA”
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comporta cuviincios.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
caracterului psiho-social.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al acestuia.
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme
şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor.
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-l depăşeşte. .
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
BIBLIOGRAFIE
57
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE POPA MONICA

GRĂDINIŢA PPNR1 ARAD
Expresia ,,cei şapte ani de acasă” este folosită in general pentru a descrie cunduita unui copil intr-un
context anume insă, educaţia primilor ani defineşte in mare măsura viitorul adult.
Familia,in orice societate, joacă rolul cel mai important in formarea şi socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice şi sociale
şi împlinite etapele intregului său ciclu de creştere.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, educaţia primită de la aceştia până la şapte ani fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Tot odată, părinţii reprezintă primii mentori reali in viaţa
copilului, furnizându-I primele repere de orientare in lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile
şi fenomenele din natură şi din societate
Începând cu primii ani din viaţă, copilul preia de la părinţi primele gesturi şi atitudini. Cultivarea
dragostei pentru frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust al copilului faţă de ţinuta şi
locuinţa sa precum şi de frumuseţea comportamentului său
Orice experienţă de viaţă, orice relaţie afectivă vor fi resimţite in funcţie de bazele oferite in familie.
Climatul din familie influenţează personalitatea copilului oferindu-I zestrea de echilibru relaţional si
adaptativ. Rolul părintelui in existenţa copilului este fundamental, dar numai in măsura în care el găseşte
forţa de a creşte ca un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat. Strategiile educative ale familiei
determină în mare măsură personalitatea copilului cât si reuşitele şcolare ale acestuia. Cel mai frumos dar
pe care il oferă părinţii copiilor este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală, intelectuală. ,,Copilul
are nevoie de familie, dar nu de orice familie.”
De multe ori, în special în situaţiile neplăcute din cadrul comportamentului unui copil ne gândim că
nu este educat, mai exact că ,,nu are cei şapte ani de acasă”. Această expresie defineşte insă tot bagajul său
de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini acumulate in primii ani de viaţă. Această perioadă este considerată
,,culmea achiziţiilor” deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente şi atitudini.
In creşterea copilului, părinţii trebuie să se sprijine pe principii clare, să urmărească scopuri precise
şi să asigure condiţiile de mediu necesare bunei sale dezvoltări.
,,Singurul scop al educaţiei este să transforme oglinzile in ferestre”(Sydney Harrris)
Bibilografie:
V. Coroi, M. Florescu,M. Ursache – 7 ani de acasă, Ed. Medicală, Bucureşti 1968
58
POPESCU DANA GIANINA
,, Cu haina celor șapte ani de-acasă

Să-ți faci prezența mai frumoasă
Oriunde ai fi, te are-n seamă
Un crez și-o inimă de mamă!”
( Constantin Iordache)
Șapte ani de acasă sau mai nou șase sau cinci ani și un pic sunt cei ce-și pun cel mai pregnant
amprenta în ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne dezvoltarea oricăruia dintre noi în plan educațional,
în plan emoțional.
Fără a avea un suport anume, fără a da curs unor aprecieri deja devenite tabu, fără nici măcar o
influență din Codul bunelor maniere, am să prezint prin ochii mei ceva ce presupune ,, anii de acasă.”
Auzi des adus în prim plan mai ales de cei ce au o anumită vârstă că-ți lipsesc cei șapte ani de acasă,
și pe bună dreptate. Pentru mulți dintre noi pare o ofensă. Altora le dă de gândit. Printre ei mă număr și eu.
Cât preț se punea pe educația venită de acasă?. Cât respect exista între oameni? Ca om al școlii, ca fost elev
mă aplec cu multă admirație la cei asupra cărora educația de acasă își spune cuvântul.
Cât de important este să știi că respectând pe altul, pe tine te respecți. Dar cine mai respectă astăzi?
Nici măcar la fragedă vârstă nu mai ai capacitatea de a asculta și părerile celorlalți. De ce? Pentru că mama,
tata spune că tu ești cel care trebuie să fii ascultat.
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei
familii, locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi
desluşesc tainele acestei minunate lumi.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, iar familia trebuie să vină în
sprijinul copilului, să-l susțină, să-l încurajeze, pentru că aici se formează primele deprinderi de viață
sănătoasă.
Acum, greutatea nu stă doar pe umerii părinților, ci un rol important îl are și școala.
Relația familie-școală este foarte importantă, deoarece îmbinate armonios creionează personalități
puternice . Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil.
Un proverb spune: ,, O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună,
căzută la timp potrivit, înviorează câmpul.”
59
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
RĂCEANU DANUBIA-ILEANA,
PROFESOR DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
LA LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI, JUDEŢUL GORJ
„ Cei şapte ani de acasă” este o expresie tot mai des auzită şi care implică o responsabilitate foarte
mare. Un rol esenţial în viaţa fiecărui copil îi revine familiei. De aceea este deosebit de important ca părinţii
să fie mereu alături de copiii lor pentru ca aceştia să se simtă pretejaţi şi spijiniţi. Sunt tot mai des întâlnite
situaţiile în care părinţii îşi lasă copiii în grija bunicilor şi pleacă în străinătate. Ei optează pentru această
variantă crezând că în felul acesta îi ajută şi le oferă tot ce au nevoie. Dar, în realitate, îi privează de ceea
ce este mai de preţ, şi anume dragostea lor. Chiar dacă sunt îngrijiţi foarte bine, o altă persoană nu poate
suplini lipsa celor care le-au dat viaţă.
Familia este un fenomen complex, care include un ansamblu de relaţii natural-biologice şi sociale.
Familiile au rol important în formarea personalităţii copilului, viitorul adult, deoarece personalitatea nu este
înnăscută, ci ea trebuie ,,construită”. Copilul nu este decât ,, un candidat la umanitate”. În cadrul copilăriei
trebuie asigurate condiţiile necesare procesului de ,, umanizare” a individului, de asimilare a naturii sale
umane. Angrenând copilul într-un anumit sistem de relaţii socio-afective şi socio-culturale, familia îi
propune şi îi impune, în acelaşi timp, căile şi modalităţile de realizare a naturii sale umane.
În fiecare familie trebuie să se manifeste o relaţie de colaborare şi prietenie între toţi membrii acesteia.
Această afecţiune se combină cu grija pentru viitorul copiilor, pregătindu-i să devină cetăţeni destoinici ai
ţării, nu reprezintă numai apanajul familiei.
Îndemnul „ Să fii cuminte!” adresat de către părinţi în special de mamă, în copilărie, ne este întipărit
tuturor în munte. Dacă îl analizăm cu atenţie, ce reprezintă el în zilele noastre şi în diferite etape ale vieţii
copilului? E cuminte copilul care se supune, fie din respect faţă de părinţi, fie din teama de a nu fi pdepsit?!
Nu este cuminte copilul sau preadolescentul care nu acceptă părerile altora, atunci când este convins că are
dreptate şi că părerile altora nu sunt de acceptat, nefiind argumentate?!
În calitate de educatori, premergători educaţiei şcolare, părinţii au nevoie să fie iniţiaţi în cunoaşterea
trăsăturilor fireşti ale diferitelor vârste, mai ales vârstelor „ problemă” ( preadolescenţa, adolescenţa ),
pentru a le putea acorda propriilor copii dreptul de a trăi conform cerinţelor vârstei lor.
Familia este cea care îşi pune amprenta asupra personalităţii copilului şi îl învaţă cum să se comporte
în societate, dar şi cum să acţioneze pentru a depăşi obstacolele pe care le vor întâmpina în viaţă. Un copil
puternic are în spate nişte părinţi hotărâţi, responsabili care au ştiut să-l înveţe să dinstingă între bine şi rău,
între curaj şi laşitate.
Respectul faţă de ceilalţi este o calitate care se dobândeşte în primii şapte ani din viaţa fiecărui copil.
De asemenea, părinţii sunt primii care îl ajută pe copil să-şi formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre
sine însuşi, oferindu-i întotdeauna impresia că este inteligent şi că poate mai bine şi mai mult. Din primii
ani de viaţă copiii trebuie ajutaţi să fie sociabili, apropiindu-i de lume. Părinţii care se gândesc să-i scutească
de suferinţă, permiţându-le să necăjească anturajul prin îmbufnare şi obiceiuri urâte, greşesc, deoarece, în
afara familiei, aceste atitudini nu sunt rentabile.
Tot familiei îi revine un rol important în orientarea profesională a copiilor, care asigură existenţa de
mâine individuală şi socială a copilului.
Bibliografie
Scarlat, Elena, Mihart, Corina, Caiet de consiliere şi orientare şcolară, Editura Gabriel, Bucureşti,
2008
Şincan, Eugenia, Alexandru, Gheorghe, Şcoala şi familia, Editura „ Gheorghe-Cârţu Alexandru”,
Craiova, 1993
60
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: RADA NICOLETA

GRĂDINIȚA PP 3 CARANSEBEȘ
JUD. CARAȘ – SEVERIN
copilăriei. Specialiştii sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la ă.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalti.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă
a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o
altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a
iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu,
folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă
că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile
pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească
a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea
fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere
prin propriul lor comportament modele de urmat.
61
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.
Bibloigrafie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
62
STUDIU PRIND ABATERILE DE COMPORTAMENT
LA CLASELE PRIMARE
PROF . ÎNV. PRIMAR RĂDAC DANIELA

ȘC. GIM. „EMIL RACOVIȚĂ” GÎRDA DE SUS
Acum mai bine de două sute de ani J.J. Rousseau adresa educatorilor un apel și un avertisment devenit
celebru: „Educatori, învățați să vă cunoașteți copiii!” Marele pedagog francez semnala o carență majoră a
educației- ignorarea copilului, a aspirațiilor, a intereselor și posibilităților sale.
Formularea ipotezei:
Copilul, cu nevoile sale concret-individuale este produsul școlii și al familiei și, pentru ca el să ajungă
la reușită școlară, trebuie să beneficieze de educație în școală și în familie.
Obiective:
Cunoașterea opiniilor părinților privind educația copilului în familie și în școală;
Urmărirea concordanței dintre opiniile formulate de părinți, elevi și profesori privind comportamentul
elevilor la școală, respectiv în afara școlii.
Elaborarea pe baza concluziilor obținute a unui program concret de integrare și adaptare a copiilor cu
abateri disciplinare.
Etapele cercetării:
Investigarea opiniilor elevilor, părinților și profesorilor privind abaterile de la comportament.
Centralizarea opiniilor și elaborarea concluziilor.
Întocmirea și realizarea programului de acțiuni.
Calendarul cercetării: Pe parcursul unui an școlar.
Metode și tehnici de cercetare
A. Chestionarul pentru profesori
Pentru a ne ajuta în activitatea noastră de cercetare a cauzelor problemelor de comportament cu care
se confruntă în școală, am avut în vedere întrebări despre definirea unui comportament adecvat la școală,
prin prisma experienței proprii de la clasă, despre cauzele și efectele ulterioare ale abaterilor
comportamentele, despre modalitatea de apreciere a elevilor care au reușit să dobândească norme de
comportament adecvat.
B. Chestionarul pentru părinți
Prin acest chestionar am încercat să aflăm cine se ocupă mai mult în familie de educația copilului, ce
raporturi există între părinți și copii, dacă este un obicei în familie de a discuta despre problemele pe care
le întâmpină copilul, care sunt ocupațiile de bază ale copilului, cât de des se ia legătura cu
învățătorul/profesorul diriginte
C. Chestionarul pentru copii
Am încercat să aflu prin acest chestionar cu cine se înțelege mai bine din clasă, ce prieteni are și ce
activități practică aceștia, care este relația lui cu părinții, dacă îl supără observațiile când sunt just făcute.
Cercetarea fost făcută pe un efectiv de 12elevi din clasele primare, părinții accestora și cadrele
didactice de la școală.
Rezultatele și descrierea rezultatelor
Se desprind o serie de cauze ale abaterilor de la comportament. Analiza de ansamblu ale acestor cauze
situează pe primul loc probleme de comunicare în familie, atât între copii și părinții, dar și între părinții
(divorț, alcol). O bună parte dintre părinți nu realizează că aceste abateri comportamentale destul de mici
în clasele primare se pot agrava pe măsură ce copiii cres, câțiva copii și-au ales greșit cercul de prieteni, iar
la școală ar trebui să fie implicați în mai multre activități unde să interacționeze cu copiii fără probleme de
comportament.
Concluzii
Au fost formulate mai multe propuneri privind preîntâmpinarea problemelor de comportament:
supravegherea mai atentă atât al școală, dar și în familie, prezența în școală a consilierului educativ,
implicarea tuturor elevilor în activități extracuriculare. Acestea se vor realiza prin implicarea tuturor
factorilor educaționali, dar și a familiei.
63
BIBLIOGRAFIE:
1.Dicu A., Probleme de psihologie a educației, Editura Științifică, București, 1973
2. Pontea D., Profesorul și strategiile conducerii învățării, Editura Academia, București, 1989
3.Salade D., Perfecționarea personalului didactic în pas cu cerințele unui învățământ modern, 1975.
64
FAMILIA SI IMPORTANTA CELOR ,,CEI EI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PRESCOLAR: RADU LUMINITA

GRADINITA DUMBRAVA MINUNATA-SLOBOZIA/IALOMITA
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
- ordine;
- igienă;
etc);
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
65
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.
Bibliografie:
66
EDUCAŢIA COPILULUI ÎN PRIMII ȘAPTE ANI DE VIAŢĂ
PROF. RADU RODICA, GRĂDINIŢA NR.35, BUCUREȘTI
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai
tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
67
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui
Bibliografie:
• Tinca Creţu , „Psihologia vâstelor”, Editura Polirom, 2009;
• Arhim Simeon Kraiopoulos , „Părinţi și copii”, Editura Bizantină, 2005;
• Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza , „Psihologia copilului”-manualul pentru clasa a-XI-
a Editura Didactica și Pedagogică, 1991.
68
PROF.ÎNV. PREȘC., RĂDUCU ALINA

G.P.N. CIUTA, COM. MĂGURA, JUD. BUZĂU
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea
condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai târziu în viaţă. Un copil care are cei
şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să spună „mulţumesc“ şi care
are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară. Copilul îşi însuşeşte acest
set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Nu uitați însă că purtarea copilului
, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori, cei mici
pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, că nu este frumos să
se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când comentează cu
voce tare defectele fizice ale unei persoane.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu,
nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul
copilului în noul său mediu şcolar.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul părintelui ce înseamnă noţiunea de
respect, mai ales dacă îl învață să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă
scuzaţi“. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale
și îi vor completa personalitatea. Politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important să i se explice
copilului de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, părinții îi pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-
a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii
cu care se joacă în parc. Învaţați-l să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa
faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi, în orice
situație.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Primele zile de şcoală sunt
un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă),
intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze
apoi pas cu pas.
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el,
cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
69
educative din primii ani de viaţă a acestor copii greșelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de
viaţă ai copilului.
În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni,
faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte
important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit
grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de
altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în
ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se
poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are
valoare ca om.
Bibliografie:
*,,Cât conteaza cei șapte ani de acasa” ( F.Ionescu)
*dilemaveche.ro
70
PROF. ÎNV.PRIMAR RĂDUCU CORNELIA

LICEUL TEHNOLOGIC ROȘIA DE AMARADIA-GORJ
Primii educatori ai copiilor sunt părinții.Famila este căușul unde vlăstarul ia ființă, se naște, crește –
aici este matricea primordială în care copilul își plămădește personalitatea își plămădște personalitatea.
Vârsta primei copilării (1-3 ani) impune o gamă esentială de principii educative de care noi, primii
educatori, trebuie să uzăm permanent:
1.Atenția față de copil se manifestă constant,echilibrat,fără sincope.
2.Răspunsurile la întrebările sau solicitările copilului să fie prompte,afectuoase , adevărate și
consecvente.
3.Interdicțiile când sunt maxim necesare trebuiesc formulate clar și cu fermitate.
4.Nu pedepsim fizic! Retragerea temporară a afecțiunii copilul o simte mai eficient decât o ,,mică
scuturătură``.
A doua copilărie ( 3-7ani) evidențiază cristalizarea caracterului, conștiința morală. În această etapă
copilul are tendința minciunii ca să se apere, să compenseze uneori, dar și să fie independent. Părinții și
educatorii școlari trebuie să folosească diverse metode și mijloace pentru a- i face conștienți că a minți nu
este bine nici frumos, mincina trebuie eliminată,adevărul trebuie să primeze.Cea mai plauzibilă soluție este
exemplul personal.
Copilul are nevoie să simtă brațul puternic al sigurantei. În fața necunoscutelor pe care viața i le pune
în față este imperios necesar să i se răspundă cu înțelegere, cu răbdare ,cu calm dar și cu dragoste.
Asigurarea unui mediu familial propice și sănătos,îndrumarea permanentă a comportamentului copilului și
mai ales exemplul personal sunt îndatoririle de onoare ale părinților.
Educația din familie înseamnă creștere ,dezvoltare,formare,socializare, culturalizare.Este un proces
complex și dificil pentru că are în joc nu numai persoana educată dar și persoana care educă.Persoana
educată -copilul-are o anumită particularitate de vârstă, un tip de temperament, trece prin stări afective
deosebite, are aspirații chiar de la o vârstă fragedă. De aceea, este de dorit ca părinții:
-să nu își neglijeze copilul nici măcar o scurtă perioadă
-să nu-l ignore
-să nu-i impună restricții nemotivate
-să nu-și schimbe atitudinea după starea sa emoțională
-să nu trateze aceeași faptă când cu indulgență , când cu severitate
Autoritatea părinților se bazează pe respectul pe care părinții și-l dobândesc prin propriul lor
comportament față de copil.Este greșită o exigență dar și lipsa de exigență.Autoritatea se câștigă cu tact și
afectiune, cu răbdare, în timp și nicidecum cu daruri și promisiuni. Dacă reușim să- l facem pe copilul
nostru să ne considere un partener de discuție, chiar un bun prieten, e semn că suntem pe drumul cel bun și
că munca noastră dă roade.
Există părinți care se înfurie repede. La cea mai mică abatere, adresează copilului cuvinte urâte,
jignitoare,amenință. Aceste atitudini , însă,nu conduc, obligatoriu , la îndreptarea comortamentului.
Pericolul care pândește e ca o fiară ascunsă: își arată colții mai târziu fie într-un sentiment de ură ,fie
de respingere, fie de răzbunare. Prea multă severitate în educație dăunează.
Iată câteva procedee care pot schimba situații, atitudini și comportamente:
-Când copilul face o greșeală ar fi frumos s-i punem în față situația cea bună și situația ce rea cu mult
tact, asa cum ar face-o bunicii, apoi să-l întrebăm:,,Crezi că ai învățat ceva din asta? ,,
-,,Să nu apună soarele peste mânia voastră,, a spus Iisus . Uităm ce a fost neplăcut. Începem o nouă
zi cu bucurie. Este un nou prilej de a avea o relație bună cu copilul și de a-I arăta din nou că-l iubim.
-să facem o sărbătoare din fiecare realizare a celui mic!
-să-I răsplătim și să-I lăudăm pentru orice efort, nu numai pentru rezultate.
-gândirea pozitivă să primeze.Ea își are izvorul în mentalitatea din familie.
-să le citim povești sau dacă nu, să le născocim – este un prilej de activa latura educativă,morală,
imainația și de a schimba impresii.
-dacă dorește să își aleagă singur haine ,le respectăm capacitatea de a lua decizii.
71
-învătarea să se facă , pe cât se poate, prin joc.
-merită ascultat cu atenție atunci când special ne cere sprijin și oricând ni se adresează.
- să ne jucăm cu el!
Copiii au nevoie de reafirmarea dragostei părintești. De aceea nu trebuie să uităm măcar o dată în zi
să-i spunem: ,,Te iubesc,, , să- l luăm în brațe , să ni-l apropiem și să-l sărutăm.
Când părinții impun nejustificat anumite lucruri, copilul înțelege că nu este iubit iar comportamentul
acestuia generează răutate.
Cuvintele ,tonul, atitudinea sunt decisive în apropierea sau distanțarea în relația părinte-copil.
Printele are un rol primordial și major pentru evoluția și dezvoltarea copilului. Așadar, părinții:
Să fie călăuze ,să ofere sprijin moral și material;
Să se transpună în situația copilului ascultându-l, îndrumându-l,oferindu-i,ajutându-l;
Să cunoască problemele copilului, făcând ceea ce este util pentru el;
Să ă fie cât mai flexibili ,cât mai apropiați de capacitatea lui de înțelegere dar și de așteptările
copilului;
Să gândească mereu la efectele de reacție , să evite conflicte dar în același timp să ofere variante de
acțiune sau gândire;
Primii profesori ai copilului sunt părinții.Ei asigură copiilor nu numai existența materială dar și un
climat afectiv și moral.Din păcate, în unele situații, familia consideră că este suficient să se ocupe de
satisfacerea nevoilor primare( mâncare, îmbrăcăminte ,casă, cheltuieli etc.) ,ignorând importanța unei
comunicări afective și asertive.
.Comportamentul parental este inspirat din propria experiență de viață, perpetuând astfel aspecte
pozitive și negative pe parcursul mai multor generații.
Odată cu primii pași ai copilului spre școală, responsabilitatea educației și dezvoltării copilului trebuie
asumată în echipă. Cercetările arată că în programele în care sunt implicați părinții, rezultatele sunt mult
mai bune față de cele în care părinții nu sunt implicați. Cmunicarea eficientă dintre educatorii scolari și
eductorii parentali se reflectă în dezvoltarea copiilor.Să uzăm de toate metodele și mijloacele pozitive
pentru ca din micile vlăstare să evolueze oameni exemplari care să ducă cultura ,munca și civilizația pe
trepte de spiritualitate înaltă.
-
72
EDUCAȚIA COPILULUI ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ
PROF. RĂDULESCU MARGARETA

LICEUL TEHNOLOGIC „ PETRACHE POENARU” BĂLCEȘTI-VÂLCEA
În băncile din clasa pregătitoare se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din
multe puncte de vedere. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a
cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
Iată de ce socotesc util să vă prezint pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi inventeze
jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi
experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.
73
PĂRINŢI IMPLICAŢI, COPII FERICIŢI
RĂFĂILĂ GABRIELA DANA

LICEUL TEHNOLOGIC “TRANSILVANIA” DEVA
„Fii adultul care ţi-ai dori să fie copilul tău.” (Gaspar Gyorgy)
Educația părinţilor ar trebui să preocupe mai mult autoritățile și școlile care pot organiza și sprijini
unele activități, de tipul cursurilor, seminariilor oferite gratuit pentru formarea părinților. Investind în
părinți, investim în copii, puterea exemplului personal fiind întotdeauna cea mai mare; un părinte educat
știe să abordeze și cele mai delicate situații din viața copilului și să le găsească rezolvarea cea mai potrivită.
Ca părinţi, suntem mereu în căutarea unor idei, sugestii, păreri şi soluţii pentru ca să ne îmbunătăţim
relaţiile cu copiii. Oricât de buni părinţi am fi, există momente, dacă nu chiar perioade, când nu reuşim să
exprimăm ceea ce simţim sau când între noi şi copiii noştri apar neînţelegeri şi supărări.
Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil este una care necesită
multă muncă şi efort pentru a o face puternică şi de succes. Dar cui îi revine sarcina de a desfăşura această
muncă şi de a depune un astfel de efort? Cei mai mulţi specialişti vorbesc de rolul deosebit de important pe
care îl au părinţii în cadrul acestei relaţii, poate doar şi pentru simplul fapt că ei sunt adulţi, au o experienţă
de viaţă şi o personalitate deja formată. Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic. Părinţii cu
mai mulţi copii se minunează de cât de diferiţi sunt copiii lor între ei. Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi
scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi individualitatea lui precum şi nevoi specifice care
vor îi vor genera şi motiva evoluţia şi comportamentul. Prima relaţie de tip social pe care orice copil o
stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea cu părinţii săi. Această relaţie de bază pentru dezvoltarea
copilului şi apoi a adultului, este o piatră de temelie şi un model pentru viaţa lui socială, începând cu cea
preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la maturitate.
De ce este atât de importantă această relaţie părinţi-copii? Pentru că aceasta determină dezvoltarea
copilului şi împlinirea adecvată a nevoilor sale.
În primul rând copiii au nevoie de dragoste: să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi,
să li se arate că sunt iubiţi, şi asta indiferent de comportamentul lor, şi la bine şi la rău. Cu precădere la
vârstele mici, copiii înţeleg că sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi îmbrăţişaţi. Există totuşi momente
în care suntem foarte ocupaţi şi copilul vine să ne îmbrăţişeze: este foarte important să nu îl respingem. O
sărutare şi o strângere la piept nu ne răpesc mai mult de un minut din activitate şi copilul o merită cu orice
prilej. Dragostea implică şi să-l ascultăm pe copil, fiind importantă pentru a afla nevoile copilului, dorinţele
sale, gândurile şi sentimentele lui. Toate acestea vor duce la realizarea unei bune comunicări între părinţi
şi copil. Copilul va câştiga astfel încredere în părinţi şi va şti că ori de câte ori va avea o problemă sau o
nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta. Tot aici putem încadra şi acordarea atenţiei, care în funcţie
de vârsta copilului poate consta într-o discuţie despre o anumită temă care îl preocupă sau a unui joc pentru
copii cu vârste mai mici, sprijinul şi ajutorul la lecţii, sau învăţarea unor deprinderi şi cunoştinţe
extraşcolare.
Copiii au nevoie şi de reguli, limite şi graniţe. Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute şi
respectate atât de parinţi cât şi de copil, dau copilului un sentiment de siguranţă şi îl învaţă pe mai târziu să
fie ordonat şi să se supună autorităţii (profesori, şefi etc). Atenţie la rigiditate! Flexibilitatea şi toleranţa
sunt esenţiale, copilul învăţând să devină adaptabil, să tolereze neprevăzutul şi să facă faţă schimbării. În
contextul acestor reguli, apare şi disciplinarea pozitivă, făcută cu dragoste. Atenţie la limbajul folosit. De
multe ori, părintele furios ţipă la copil, îl etichetează (eşti prost, incapabil, rău, etc) sau îl ridiculizează (râde
de el), devenind în final agresiv. Copiii mici vor dezvolta teamă iar copiii mai mari vor deveni mânioşi la
rândul lor (sămânţa rebeliunii lor de mai târziu). Disciplinarea adecvată presupune afecţiune, consecvenţă
(când promiţi o pedeapsă te ţii de cuvânt), răbdare şi fermitate. În acest context al disciplinării, copilul poate
învăţa şi ce înseamnă a fi iertat şi a ierta, prin excepţii de la regulă bine gândite de părinte.
Un alt aspect important legat de relaţia părinte-copil este respectul pe care părinţii îl acordă copilului.
Respectându-l, el se va simţi valorizat, tratat de la egal la egal cu ceilalţi membri ai familiei. Nu ezitaţi
niciodată să vă cereţi scuze dacă aţi greşit cu ceva faţă de el să îi spuneţi “iartă-mă”, “îmi cer scuze” sau
să-i mulţumiţi. Exemplul personal este mai important decât o mie de cuvinte.
74
Acceptarea este o altă nevoie a copilului. Ca şi adultul, el are nevoie să se simtă acceptat ca persoană
chiar şi atunci când comportamentele lui sunt mai greu de tolerat. El nu trebuie respins pentru
comportamentele lui (“nu vreau să te mai văd pentru că ai fost obraznic”). Discuţia se realizează explicându-
i ce nu toleraţi din comportamentul lui şi nu pe el ca persoană.
Copiii noştri au nevoie şi de timp, timp de calitate petrecut cu noi ca părinţi, timp de care din păcate
în zilele noastre toţi dispunem din ce în ce mai puţin. De aceea fructificaţi momentele pe care le aveţi libere
pentru a le petrece cu copilul jucându-vă, vizionând un film, plimbându-vă în parc, citind, povestind,
învăţând împreună cu el şi făcând din acestea clipe de bucurie, atât pentru ei cât şi pentru părinţi. Chiar şi
când mergeţi la cumpărături, sau în treburile casnice, lăsaţi-i să vă ajute, cereţi-le ajutorul, apoi lăudaţi-i şi
valorizaţi-i (“îmi eşti de mare ajutor”). Timpul petrecut cu copilul ar trebui să fie o prioritate în viaţa oricărui
părinte.
75
ROLUL EDUCATIEI PARENTALE ÎN ACHIZITIILE
CELOR ,,7 ANI DE ACASA”
PROF. RAICU CARMEN

LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI
pentru a reuşi să facem împreună.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor.
Modificările profunde şi rapide ale mediului social, în condiţiile unor destructurări şi deconstrucţii
marcate de perioada post-modernităţii, au efecte dintre cele mai semnificative în spaţiul familial.
Deprivatizarea mediului familial, acompaniat de intruziunea diverselor instituţii în spaţiul domestic şi de
influenţa mass media în construirea realităţilor sociale, pun familia într-o situaţie marcată de nevoia unui
sprijin extern. Prescripţiile instituţionale, generate de promovarea actualelor valori, devin norme care obligă
familiile să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţie cu copiii.
Modificarea aşteptărilor sociale faţă de comportamentele părinţilor în raport cu copiii lor pune o
presiune suplimentară asupra părinţilor, care de cele mai multe ori sunt prinşi între exigenţele adesea
contradictorii ale mediului profesional şi cel familial. Vorbim, de exemplu despre participarea copilului la
luarea deciziilor care-l privesc, dar practicile sociale încă nu au încorporat valorile care pot modifica
comportamentele adulţilor faţă de copii, în sensul încurajării participării acestora din urmă Pentru aceasta
este nevoie de o restructurare inclusiv a practicilor instituţionale care să ofere modele de exercitare a acestui
drept, de pregătire a profesioniştilor care lucrează cu copii în diverse servicii sociale, educaţionale şi
medicale etc.
În cadrul programului “Cum să devenim părinţi mai buni” (Holt România) este inclusă o sesiune
centrată pe disciplinarea pozitivă, în care părinţii învaţă că autoritatea parentală se construieşte între
permisivitate şi interdicţie; părinţii sunt încurajaţi să reflecteze asupra modalităţilor de trasare a limitelor şi
de construire a autocontrolului şi asupra strategiilor de încurajare a comportamentelor dezirabile. Acest
balans între limite şi permisivitate în educaţia copiilor este abordat şi în programul „Educaţi aşa” (Fundaţia
Copiii Noştri), care încurajează exersarea de către părinţi aprecierii şi a modalităţilor de recompensare, a
stabilirii limitelor şi interdicţiilor. În cadrul programului Step by Step, tema disciplinării este abordată atât
din perspectiva modalităţilor practice de reacţie a părinţilor atunci când regulile sunt încălcate de către
copii, cât şi din perspectiva reflexivă de construire a contextului pentru experimentarea de către copii a
autocontrolului. Şi programul dezvoltat, mai recent, de Salvaţi Copiii au o componentă care se focalizează
pe disciplinarea copilului, ca o formă de management al balanţei de putere dintre părinte şi copil.
Afirmarea parentalităţii ca o meserie implică mutaţii importante în ceea ce priveş- te abordarea
parentalităţii: părintele trebuie să se informeze, să se instruiască, să se califice, să înveţe secretele acestei
experienţe, să se adapteze noilor aşteptări etc. Astfel, exerciţiul de îngrijire şi educare a copiilor de către
părinţi a devenit obiectul unei „noi moralităţi” (Beck Gernsheim, 2003), reflectate în agenda pe care
societatea o face părinţilor; prin urmare, programele de educaţie parentală conţin, într-o formă mai mult sau
mai puţin explicită, trăsăturile „bunei parentalităţi”, aşa cum este ea definită „aici şi acum”: un părinte bun
este unul responsabil, capabil să identifice şi să satisfacă nevoile copilului său, informat în legăturile cu
drepturile acestuia etc.
Este cunoscut faptul că fiecare copil trece, în general, prin aceleaşi stadii de dezvoltare. Totuşi, fiecare
le depăşeşte în felul său şi în propriul său ritm, pe care este necesar să-l respectăm: nici să-l încetinim, nici
să-l accelerăm. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să devenim spectatori la dezvoltarea copiilor noştri, ci
doar că intervenţia noastră trebuie să ţină seama de stadiul de dezvoltare al copilului, precum şi de
particularităţile sale individuale. Între stadiile de dezvoltare ale copilului nu există graniţe rigide.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
76
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial
are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi
de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi
asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de
explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor
de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi
regulilor sociale (diferite de cele din familie).
Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în
grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia
rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în situaţia de
negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le respecte), în
situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze (de exemplu, când
au de strâns jucăriile împreună).
Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a
educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă
şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formală completează educaţia informală, oferită la vârste
mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara
grădiniţei şi familiei.
În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare
pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi), până la
momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia
copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi
experienţele acumulate prin activităţile integrate.
BIBLIOGRAFIE:
1. Educatia parentala in Romania, Bucuresti – 2011, Studiu realizat în cadrul proiectului „Centrul
pentru Copilărie şi Parentalitate” implementat de Holt România – Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei
UNICEF în România
2. Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii ,, Sa construim impreuna cei 7 ani de-acasa”, Modul
pentru parinti si educatori, Bucuresti, 2008
77
PROF. ÎNV.PRIMAR RĂSCOL ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 TOTEA,
COM. LICURICI, JUD GORJ
Educația este un fenomen social fundamental ce constă în transmiterea experienței de viață a

generației adulte și a culturii către generațiile tinere în scopul pregătirilor pentru viață, pentru integrarea lor
în societate. Precum se știe, în familie se face începutul actului educațional, ce se continuă în cadrul
instituționalizat. Nu degeaba se spune în popor: Se cunoaște cine are cei șapte ani de-acasă.
Primii educatori ai copiilor sunt părinții. Ei formează copilului cele dintâi comportamente, cum sunt
cele privind igiena personală și colectivă, adaptarea la un anumit regim de viață, de odihnă și, treptat, chiar
la un regim de muncă. Tot sub supravegherea lor are loc dezvoltarea simțurilor, a gândirii, a memoriei,
atenției, imaginației, a deprinderilor de comunicare etc.
Copilul intră în grădiniță după ce a parcurs primele etape de formare în familie. El posedă deja un
volum de cunoștințe, priceperi și deprinderi- de a comunica, a asculta, a mânca etc., în funcție de modul în
care a fost învățat să ducă la bun sfârșit responsabilitățile asumate.
Familia este celula în care copilului îi sunt inoculate primele deprinderi de comportament civilizat,
primele sentimente față de ceea ce îl înconjoară: persoane, obiecte și vietăți. O particularitate de dezvoltare
specifică vârstei fragede este aceea de imitare a comportamentului adulților, copiii încercând să copieze
gesturile, mimica și expresiile prinților sau ale celor în compania cărora petrec mult timp, considerându-i
adevărate modele.
Cel mai important rol în evoluția moral – civică a copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil
din familie. Familia are rolul de a asigura dezvoltatea fizică și morală a copilului. De felul în care părinții
vor educa copilul în sensul unei morale riguroase și de felul în care vor ști să dirijeze viața afectivă a
copilului, va depinde formarea personalității acestuia.
Copilul își studiază părintele din toate punctele de vedere: cum se îmbracă, cum își aranjează
obiectele de uz personal, uneltele, dacă își rezolvă obligațiile sau le amână de la o zi la alta; este receptiv la
felul în care părintele comunică cu alți oameni, despre alți oameni, despre învățătorul lor, despre cum
reacționeză când are o problemă, o nelămurire, o tristețe, o bucurie.
Aceste lucruri prezintă o importanță deosebită și pot influența decisiv dezvoltarea și formarea sa ca
om.
Putem spune despre un copil că are cei șapte ani de-acasă sau că este bine crescut dacă și-a însușit
câteva norme de conduită:
Salutul - poate fi prima normă de conduită care se învață în familie, începând cu fluturarea mâinii
atunci când este prea mic și nu poate vorbi și continuând cu bună-ziua
Comportamentul în public – Copilul știe să răspundă la întrebări, să susțină o conversație, nu îl
întrerupe pe cel care vorbește;
Înțelegerea normelor sociale - O bună creștere implică cunoașterea și aplicarea regulilor nescrise:
spunem te rog, mulțumesc, respectăm simboluri, credințe, valori;
Comportamentul cu prietenii - Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui;
Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate;
Tact şi toleranţă - Un copil trbuie să înveţe de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă;
Manierele la masă- Copilul știe să folosească tacâmurile, își respectă comesenii și pe cel care
servește la masă.
78
Într-o lume tot mai grăbită și ocupată, găsim din ce în ce mai puțin timp pentru copiii noștri. Singurul
lucru pe care îl putem face este să folosim cât mai bine timpul care ne mai rămâne pentru ei și să le arătăm
cât de mult îi iubim.
Calitatea educației primite în familie- acei șapte ani de acasă-depinde îndeosebi de nivelul de
educație al părinților și al celorlalți membri ai familiei. Copiii fiind foarte receptivi la tot ce văd și ce aud,
familia trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă în prezența lor.
Bibliografie:
Ginott, H.G.,( 2006), Între părinți și copil. Ghid de comunicare, Ed. Humanitas, București
Vrăsmaș, E.A., (2002), Consilierea părinților, Ed, Aramis București.
79
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE – CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR RAŞCOVICI CLAUDIA MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ARON COTRUŞ” CERGĂU MARE
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
acasă.
Parinţii – primii educatori , sunt cei care fac ca educaţia sa se rasfrangă asupra tuturor laturilor
copilului in funcţie de particularităţile de varstă şi individuale ale acestuia.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM.
BIBLIOGRAFIE:
80
STUDIU DE SPECIALITATE: CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...
SUNTEM CU NOI, PENTRU NOI
PROF. RĂȘINEANU LILIANA
„Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților” – Valeria Mahok
În exprimarea noastră cotidiană, utilizăm adesea formula „cei șapte ani de acasă” , aceasta
reprezentând, simbolic, educația oferită în familie, un set de reguli indispensabile individului în viață.
Ulterior, școala confirmă în ce măsură aceste reguli au fost însușite.
Între creșterea corporală și evoluția psihică a individului trebuie să existe o armonie perfectă. De fapt,
această expresie definește întregul bagaj de cunoștințe, deprinderi, atitudini și comportamente acumulate
de individ în primii ani de viață, mai mult prin imitare decât conștient. De aceea este foarte important mediul
social în care copilul crește, se dezvoltă.
Literatura română și universală oferă o mulțime de exemple. Din experiența acumulată la catedră, pot
spune că sunt din ce în ce mai mulți copiii proveniți din familii monoparentale sau cu ambii părinți plecați
în străinătate. Constat neputincioasă tragedia prin care trec asemenea copii care ajung să se revolte, să
renunțe la „cei șapte ani de-acasă” pentru a atrage atenția părinților că lipsa iubirii nu se poate compensa
cu bani. Un elev din clasa a opta este exemplul viu al unei asemenea situații: R.I., elev eminent, premiant
până în clasa a șaptea, a început să înjure, să sfideze profesorii, să facă glume nepotrivite cu colegii. Aceasta
este forma lui de protest la care a recurs acum, în clasa a opta, pentru a exprima golul imens lăsat de tatăl
plecat să muncească în Germania de un an.
Uneori, strădania părinților de a-și educa foarte bine copiii este similară cu strădania unui dresor de
la circ. Comportamentul copiilor, de la banalele forme de salut, înțelegerea normelor sociale, a manierelor
la masă, până la recunoașterea greșelilor, la tactul și toleranța de care un copil educat trebuie să dea dovadă,
reprezintă copia fidelă a comportamentului pe care îl au părinții în anumite situații cu copiii. Bunele maniere
se formează, de fapt, zilnic, cu membrii familiei, prin ceea ce văd și aud cei mici de la adulți.
Bineînțeles că toate aceste ingrediente despre care am scris mai sus sunt rezultatul multor ani de
experiență, cu eșecuri și reușite, pe care părinții și le împărtășesc unii altora și din care învață continuu, la
orice vârstă. Evident că, uneori, există și devieri de la tipul de comportament pe care dorim să i-l insuflăm
copilului, sau zile în care toată strădania noastră pare în zadar.
Soluția rămâne perseverența și exemplul personal!
81
“CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ”- PILONUL EDUCAŢIEI
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR RĂSURĂ MARIANA

GRĂDINIŢA NR. 208, BUCUREŞTI
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Foarte importanţi cei şapte ani de acasa pentru viaţa copilului. Având înca din copilărie o bază
temeinică despre ce este viaţa şi cum se trăieşte alături de semeni, copii vor reuşi mai uşor în viaţa de zi cu
zi.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
grădiniţei şi cel al familiei.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat.
În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în
casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central.
Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia
copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se
călăuzească după ele în practică. Un loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucările.
În jocuri cu obiecte din viaţă, copii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de
imitat. În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. O sarcină precisă şi bine
organizată le place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru
înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni
Ca paşi importanţi în educaţia şi creşterea copilului până la şapte ani putem considera următoarele:
1. Învaţă-l să se poarte frumos : bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2.Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor si calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. Învaţă-l să iubeasca lectura şi cărtile - începe înca de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până cănd învaţă şă citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie- nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în nici un fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică
şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei şapte ani de
acasa vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
82
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle şi spune-i
zilnic că il iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, îmbrăţisări
etc.
Cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel
e şi la oricare dintre noi.
BIBLIOGRAFIE:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, 2002 , Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2. Poenaru Michiela,2010, “Cei şapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura
Coresi, Bucureşti
3. P., Emil, R., Iucu, 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom,
4. Ciofu Carmen, 1998, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea,
83
RAŢIU IULIANA
GRĂDINIŢA DISNEY SIBIU
Copilul este un adult în devenire, care aspiră cu o energie nesfârşită la viaţa de om mare. Călătoria
vieţii poate fi palpitantă, fascinantă dar în acelaşi timp plină de obstacole şi dificultăţi. Adultul este cel care
însoţeşte copilul, până la un anumit punct, în această minunată aventură a descoperirii de sine, a
conştientizării.
Adultul are menirea de a-i construi, consolida, îmbogăţii psihismul şi, ulterior, de a-l seconda pe copil
în eforturile lui de a lua în stăpânire lumea înconjurătoare.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei.
Regulile de comportament şi educaţie oferite in primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni
un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă etc.
Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor” şi este una din perioadele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
- spiritul de competiţie;
- atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini;
- cooperarea;
- altruismul.
Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om,
Părinţii trebuie să explice clar copilului, ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare, să nu uite că şi
adulţii greşesc uneori.
De asemenea copilul trebuie învăţat să-şi exprime emoţiile şi sentimentele, astfel reuşeşte să rezolve
conflictele pe cale paşnică.
Totodată trebuie învăţat să spună mereu adevărul şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine
de la părinţi.
Cea mai importantă pentru copil este iubirea necondiţionată pe care o primeşte de la părinţi, în fiecare
zi.
Aşadar, cei şapte ani de acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă, va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină.
“Cei şapte de acasă reprezintă paşaportul care te însoţeşte oriunde mergi!”
84
CEI 7 ANI DE ACASĂ
RĂUS ANA-MARIA
GRADINITA P.N DUMBRĂVIŢA
acasă.
dorinţelor sale.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
BIBLIOGRAFIE
85
RAVEANU MONICA
Un copil cu cei șapte ani de acasă, un copil educat este ceea ce ne dorim , deopotrivă, părinți ,
învățători, profesori.
„Cei șapte ani de acasă” își are originile în perioada în care copiii stăteau acasă în primii șapte ani de
viață, deoarece instituționalizarea acestora începea la vârsta de șapte ani. Modelarea caracterului copiilor
în primii șapte ani de viață nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei, dar rolul acesteia este
fundamental în formarea copiilor. Importanța primilor șapte ani este esențială pentru formarea viitorului
adult , consideră atât medicii cât și psihologii
Când facem referire la cei șapte ani de acasă cei mai mulți dintre noi ne gândim la reguli de politețe,
de comportament în diverse situații etc., pe care uneori, adulții le impun copiilor, alteori îi învață aducând
argumente clare ,dar poate cea mai importantă este puterea exemplului pe care adulții îl dau propriilor copii.
Internetul zilelor noastre e invadat de sfaturi și soluții date de specialiști în parenting adresate
părinților interesați de o educație modernă. Seminariile, work-shopurile , centrele de parenting au devenit
o adevărată afacere, dar și un sprijin pentru părinții dornici de a-i înțelege mai bine , a-i educa și a relaționa
corespunzător cu copiii care trăiesc într-o lume a gadget-urilor de tot felul. În sprijinul părinților vin și
cărțile de parenting, nu puține la număr, scrise de autori bine documentați, cu studii relevante și strategii
eficiente. Dar oare părinții și bunicii noștri participau la seminarii și work-shopuri de parenting? Au
beneficiat aceștia de sfaturile unor specialiști? Cu siguranță, nu. Totuși, au știut să-și educe copiii așa cum
au fost și ei educați, la rândul lor de părinții și bunicii lor. Era o educație mai rigidă, normele după care se
ghidau fiind niște norme nescrise, cunoscute de generații.
Pe vremea lui Caragiale sau Creangă un copil cu cei șapte ani de acasă era un copil cuviincios, care
știa să se comporte in diferite situații cu cei din jurul lui , copii și adulți, În zilele noastre percepția pe care
o avem despre un copil educat, un copil cu cei șapte ani de acasă nu diferă prea mult de cea de acum câteva
zeci de ani, poate doar regulile de comportament sunt mai puțin rigide și metodele prin care modelăm un
copil sunt altele. Copiii zilelor noastre nu mai pot fi educați cu ajutorul lui “Sfântul Nicolai” și al “Calului
Bălan”.
86
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ, BAZA UNEI SOCIETĂȚI CIVILIZATE
PROF. RÎPEANU ARṢALUIS LUIZA

LICEUL TEHNOLOGIC „LAZĂR EDELEANU” NĂVODARI
Educația este piatra de temelie a oricărei societăți civilizate, iar aceasta trebuie făcută copiilor încă
din primii ani de viață, cunoscuți ca cei șapte ani de acasă. Aceasta nu este doar o sintagmă, primii ani de
viață sunt cei mai importanți și esențiali în formarea caracterului unui viitor adult. În acești ani trebuie
insuflate copiilor principii morale solide, deoarece o educație riguroasă își va lăsa amprenta pe întreaga sa
viață.
Iată câteva reguli de care orice părinte trebuie să țină cont și să le respecte pentru a le clădi copiilor o
bază solidă, cei şapte ani de acasă, în ceea ce privește educația.
Părinții trebuie să le arate copiilor cât de mult îi iubesc și să le spună lucrul acesta. Așa copiii vor
câștiga încredere în ei, simțindu-se protejați și iubiți. Oferindu-le dragostea voastră părintească, ei vor
învăța la rândul lor să ofere dragoste și afecțiune.
Învățați-i pe copii încă de mici să fie toleranți cu cei din jur, în cazul lor este vorba despre ceilalți
copii. Să îi trateze frumos pe toți copiii cu care intră în contact și învățați-i că toți oamenii trebuie respectați,
indiferent de rasă, culoare sau religie. Insuflându-le aceste valori ei vor deveni niște adulți toleranți, iar
discriminarea, care este cauza multor probleme în această lume, va produce mai puține victime.
Învățându-i să dăruiască, sau cel puțin să accepte să împartă jucăriile cu ceilalți, îi învățați de fapt să
nu cunoască egoismul. Copiii au tendința de a fi egoiști, de a nu-i lăsa pe alții să se joace cu ce este al lor.
Este o mare greșeală să nu interveniți, explicându-le, ori de câte ori este necesar, că acest lucru este unul
greșit. Dacă veți face asta în mod constant, ei vor înțelege că normalitatea constă în a fi bun, darnic și a
ajuta, în felul acesta își vor dezvolta această calitate.
Când rostesc cuvinte rușinoase, chiar dacă ei nu le cunosc sensul, oricât de haios vi s-ar părea, nu vă
amuzați și nu râdeți, ci fiți cât se poate de ferm, spunându-le că este un lucru urât. În caz contrar, copilul va
repeta, știind că părinții se amuză pe seama lui. În timp va dezvolta un obicei din a folosi astfel de cuvinte.
Despre un copil care are acest nărav se spune că îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Când greșește, oricât de mult vă iubiți copilul, dacă nu luați măsuri pedepsindu-l, el va repeta greșeala.
Chiar dacă vă doare să-l pedepsiți văzându-l mic și firav, amintiți-vă de cei șapte ani de acasă și de faptul
că acum se formează caracterul. Luând măsuri, el va înțelege că nu este voie și în timp nu va repeta greșeala.
Dumneavoastră veți forma astfel un om corect și veți câștiga ascultarea lui.
Învățați-l ce înseamnă asumarea greșelilor și faptul că, atunci când greșește față de cineva, trebuie să-
i prezinte scuze. De asemenea, trebuie să fie sinceri şi să ştie că şi omisiunea este tot o minciună, iar astfel
de greșeli se pedepsesc. Aşa va învăța să fie onest şi sincer, va avea cei şapte ani de acasă.
Nu deveniți subiectiv când copilul dumneavoastră este implicat într-un conflict. Dacă el este cel care
a greșit, trebuie să-i atrageți atenția şi să-l mustrați, chiar cu prețul orgoliului și eventual să luați măsuri
pentru a nu se repeta.
Nu țipați la copii, altfel și ei vor adopta aceeași strategie. Este suficient să le luați jucăria preferată și
neapărat să le explicați de ce ați făcut lucrul acesta. Astfel, vor înțelege unde au greșit.
Învățați-i să-i respecte pe cei mari, începând cu membrii familiei. Bunicii au adesea tendința de a-i
răsfăța și a le permite copiilor să se simtă egalii lor. Este greșită o astfel de abordare. Ei trebuie să înțeleagă
de mici ce înseamnă respectul față de cei mai în vârstă. Doar așa vor deveni cetățeni ai unei societăți
civilizate. Așadar, nu folosiți metoda adoptată de personajele caragialiene, pentru a nu vă transforma copilul
într-un mic Goe.
Nu recurgeți la bătaie drept pedeapsă și nici nu impuneți educația prin violență. Vor proceda la fel,
pedepsindu-și adversarii sau încercând să-și impună punctul de vedere prin același mod. De asemenea,
învățați copiii să nu răspundă violenței prin violență. Explicați-le că orice divergență poate fi rezolvată
printr-un dialog civilizat, spunându-și fiecare nemulțumirea, prin conciliere și adoptând o atitudine tolerantă
față de ceilalți.
Învățați-i să nu se lase conduși de orgoliu. Să fie oameni corecți. Nu adoptați principiul care, din
păcate, este destul de des întâlnit în societatea zilelor noastre, în care chiar părinții dau ca sfat varianta
“dacă te-a lovit, dă-i înapoi„. Chiar dacă pe moment sunteți furioși de faptul că micuțul vostru a avut de
87
suferit din cauza obrăzniciei altora, nu veți rezolva problema răspunzând în același mod. Dimpotrivă,
conflictul se poate amplifica și poate degenera. În plus, acel copil va dezvolta o latură violentă și
răzbunătoare, fapt ce i-ar cauza atât lui, cât și întregii societăți. Dacă toată lumea și-ar sfătui copiii să
răspundă violenței tot prin violență, nu am face decât să creștem o generație de oameni intoleranți. Dar dacă
fiecare i-ar insufla copilului principiile morale, cu siguranță am putea să sperăm la o societate și o generație
viitoare mai bună.
Oferiți-le recompense din când în când pentru a-i stimula, însă nu faceți un obicei, astfel încât să
creadă că orice se face contra cost. Învățați-i că anumite lucruri trebuie făcute fără a aștepta vreo
recompensă, acestea reprezentând obligații morale cu care fiecare om este dator față de cei din jur și față
de societatea în care trăiește.
Schimbările la nivel macro și clădirea unei societăți civilizate începe cu educația propriului copil,
prin transmiterea celor mai bune principii morale. Fiecare dintre noi este răspunzător de asta și fiecare are
obligația morală să o facă în cel mai bun mod cu putință. Când toți vom înțelege și respecta aceste lucruri,
educându-ne copiii după aceste principii, nu mânați de orgoliu și egoism, vom fi pe drumul de a forma o
generație de oameni mai buni și o societate mai civilizată. Vom forma oameni despre care se va spune că
au cei şapte ani de acasă.
88
ÎNVĂȚĂTOARE: ROBU CRISTINA-ALINA

SCOALA GIMNAZIALĂ „ARISTOTEL CRÎȘMARU“ DRĂGUȘENI,
JUD. BOTOȘANI
„Degeaba alergi, trebuia să pornești la timp!“ – Napoleon Bonaparte

„Educația precoce este destinată să permită celor mici să învețe să stăpânească registrul pulsional la
care sunt supuși, care îi traversează și îi înfricoșează pentru că nu știu cum să-l gestioneze. Prin percepția
progresivă a spațiului, a timpului și a celuilalt, educația va reuși să-i facă să descopere legătura socială pe
care trebuie s-o investească în mod indispensabil, dar pe care aceste ultime decenii au neglijat-o. Ea se
dovedește a fi o mare consumatoare de resurse, mai ales atunci când nu este aplicată cu convingerea
necesară, și mult mai puțin consumatoare atunci când se înțelege că direcția în care îl îndreaptă pe copil îi
va servi acestuia toată viața și îi va permite să traverseze fără dificultăți etapele critice ale dezvoltării sale.“
– Aldo Naouri
Peste tot se vorbește de cei șapte ani de acasă. Dar ce înseamnă acasă? Acasă este locul unde te-ai
născut, ai crescut, unde te-ai format ca om. Acasă este primul zâmbet, primul pas, primul cuvânt, prima
îmbrățișare, primul joc, primul cântec, prima poveste... Acasă înseamnă familie. Sunt cei care te-au iubit,
te-au susținut, te-au ajutat să descoperi adevăratele valori, te-au ajutat să-ți întinzi aripile, să-ți iei zborul și
să te înalți sus, tot mai sus.
Așadar cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Perioada optimă
pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie.
Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele
deprinderi de viață sănătoasă în familie.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea
reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de
asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza
structurării personalităţii individului. Pentru fiecare copil familia este mediul natural cel mai favorabil
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Asadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre
respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare
spre bine sau spre rău.
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). Astfel copilul
capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul
său.
În cei șapte ani copiii pot învăța: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor ( pozitive și negative), bune maniere și
comportament în diverse situații, limbaj corect transmis, modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la
89
diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu
primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei sarcini,
concentrarea atenției, perseverența în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când
vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
- altruismul;
- cooperarea;
Adultul poate oferi un sprijin sănătos propriului copil stabilind și respectând „un cod de viață“ în
relație cu acesta:
1. Copilul își descoperă corpul: îi arăt că sănătatea este o forță;
2. Copilul este o persoană: îl respect;
3. Copilul se minunează: îl ajut să caute frumosul;
4. Copilul caută un model: sunt pentru el un exemplu:
5. Copilul are nevoie de un ideal: îl ajut să ofere un sens vieții sale;
6. Copilul se îndoiește de el însuși: îi dau încredere în el;
7. Copilul vrea să fie independent: îl invit să fie responsabil;
8. Copilul își afirmă personalitatea: îl ajut să se cunoască;
9. Copilul se gândește doar la el: îl învăț să descopere societatea;
10. Copilul este curios: vorbesc cu el.
„Fericiți părinții care își educă copilul de la venirea lui în lume. Copilul e un copac: strâmb a crescut,
strâmb rămâne“.
Bibliografie:
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
www.didactic.ro
90
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ARISTOTEL CRÎȘMARU“ DRĂGUȘENI
CLASA I
ACTIVITĂȚI APLICATIVE 1-8 MARTIE 2019
91
CEI 7 ANI DE ACASĂ
ROBULEȚ GEORGICA
GRĂDINIȚA CU P.P. ”ȚARA COPILĂRIEI”,
CĂLĂRAȘI
”Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru
copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci
trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit
de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
În educarea ,,copilului, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante
de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
sănătos.
semnificaţia pedepsei. Tot acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
92
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
Bibliografie:
93
,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ROMAN DANA,

LICEUL TEORETIC ,, MIHAI VELICIU” ,
CHIŞINEU-CRIŞ, JUD. ARAD
Victor Hugo: „ Fiecare copil pe care îl construim este un om pe care îl câştigăm”

Această expresie îşi are originea din perioada în care copiii stăteau acasă, în primii şapte ani de viaţă,
după care mergeau la şcoală, iar întreaga responsabilitate aparţinea familiei. În zilele noastre, sintagma face
referire la buna sau proasta creştere, care, de fapt, este responsabilitatea adultului.
Psihologii consideră că familia joacă un rol esenţial în primii ani de viaţă ai copilului, având în acelaşi
timp un rol fundamental în pregătirea viitorului adult.
De regulă, oamenii îi etichetează pe cei care par nemodelaţi, aprecierile făcându-se asupra formei şi
fondului omenesc. În mod cert, psihicul unui copil este influenţat de mediul în care trăieşte, condiţiile de
viaţă şi educaţia primită. Exemplele bune, din viaţa familială, vor influenţa comportamentul psihic al
acestuia.
Pentru formarea celor şapte ani de acasă, exemplele sunt mai folositoare decât discursurile
sterpe.Această perioadă este esenţială în formarea caracterului unui copil, fiind perioada în care micuţul
deprinde obiceiuri sănătoase şi maniere elegante.
Educaţia copiilor are la bază o serie de reguli, care ar trebui respectate, pentru o reuşită în educaţie:
• Regulile trebuie să fie consecvente;
• Regulile trebuie să fie constante;
• Regulile trebuie să fie clare;
• Regulile trebuie să fie coerente.
Dr. Augusto Cury afirmă faptul că, nu ajunge să fie un părinte bun, ci trebuie să devină inteligent.
Există şapte deprinderi ale ,, părinţilor buni”:
• Părinţii buni dau cadori, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
• Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
• Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândescă;
• Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
• Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
• Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
• Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată.
În concluzie, expresia ,,Cei şapte ani de acasă”, defineşte tot bagajul de cunoştinţe, atitudini,
deprinderi şi comportamente acumulate în acestă peroadă a viieţii.
94
EDUCAȚIA DE ACASĂ
PROF.ÎNV. PRIMAR ROȘAN ANCUȚA

PROF.ÎNV. PRIMAR CARABA MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 ALMAȘU MARE, JUD. BIHOR
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educatiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Asftel se pot concluziona câteva sfaturi utile:
1.Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat,
lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica
si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine!
Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
Deși nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale
încă de la vârste mult mai fragede, ideea de la baza a acestei expresii este aceea că normele de conduită se
învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie
95
DEZVOLTAREA ŞCOLII CĂTRE O ŞCOALĂ COMUNITARĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR ROŞU NICOLETA DENISA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GR. TABACARU”,COM.HEMEIUŞ
JUD.BACĂU
Şcoala funcţionează într-o comunitate locală – dar are propriile reguli de funcţionare, prescrise,
transmite valori acceptate local. Pe de altă parte – şcoala „prelucrează material uman” din comunitatea
locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care trăiesc în comunitate şi suportă influenţele acesteia.
Într-o lume care se află într-o schimbare atât de rapidă, dacă școala – ca organizație – dorește să țină pasul,
are nevoie să-și dezvolte continuu capacitatea de a se schimba, de a se adapta cu ușurință noilor medii și
contexte pe măsură ce persoanele din școală învață cum să-și realizeze viziunea, atât individual, cât și
colectiv (Kools și Stoll, 2016).
O școală conectată la comunitate – a comunității, pentru comunitate – este o organizație care învață.
Școala comunitară este nu doar un loc – deschis spre vecinătatea ei, care atrage oamenii din comunitate,
dedicat comunității sale și o oglindire a eforturilor sale de dezvoltare – ci și un proces perpetuu de auto-
actualizare, de căutare a celor mai eficiente moduri de a răspunde nevoilor de învățare ale diversității de
oameni din comunitate.
LEADERSHIP O școală comunitară este o organizație foarte complexă, care vine în sprijinul
învățării prin asigurarea unei educații cuprinzătoare, lucrând într-un parteneriat autentic cu părinții și cu alți
factori interesați din comunitate. Acest lucru necesită leadership, nu doar management. Necesită, de
asemenea, un set de abilități – inclusiv interpersonale, atitudini, abordări specifice, dar, mai ales, implică
exploatarea leadership-ului distribuit astfel încât școala să devină o forță generatoare de energii care inspiră
comunitatea în care se află.
PARTENERIATE Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi
definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului fie prin schimbarea practicilor
manageriale, fie prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea
lor să devină fezabilă prin parteneriat.
INCLUZIUNEA SOCIALĂO școală comunitară creează condiții și oportunități pentru ca toate
persoanele să învețe, indiferent de gen, religie, etnie, clasă socială, nivel de venit, abilități fizice sau
orientare sexuală. Școlile comunitare de regulă chestionează stereotipurile, prejudecățile despre oameni și
se asigură că fiecare segment al comunității are acces la învățare și la servicii de sprijin. Școala comunitară
se bazează pe principiul drepturilor omului. Astfel, școala contribuie la coeziunea comunității, ajutând
părțile conflictuale să învețe unele despre altele și să coexiste în armonie. A face altfel ar însemna să limităm
capacitatea comunității, a unui grup de indivizi, să își realizeze întreg potențialul. Este esențial să creăm
medii de învățare favorabile în sala de clasă și în afara ei, pentru ca fiecare să se simtă în siguranță și
respectat.
SERVICII O școală comunitară este o resursă centrală în comunitatea sa și oferă o gamă de servicii.
Acestea sunt oferite pe baza nevoilor specifice identificate, însă de regulă includ: sprijin pentru familii,
oportunități de învățare pentru adulți și organizații din comunitate, servicii de ocrotire a sănătății și de
asistență socială. Școlile care oferă sau facilitează accesul la astfel de servicii, furnizate de către alte
instituții sau organizații, sprijină familiile pentru a oferi condiții cât mai bune, din toate perspectivele, pentru
învățare. Școala însăși s-ar putea să nu ofere toate aceste servicii, dar ea încurajează alte instituții sau
organizații să le furnizeze, în incinta școlii sau în alt loc din comunitate. Școala sprijină activ și promovează
accesarea acestor servicii. Personalul școlii consultă familiile și utilizează datele socio-economice pe care
le are la dispoziție pentru a sprijini prioritizarea furnizării acestor servicii. Construirea unor relații cu adulții
din comunitate, alții decât profesorii sau părinții, este un element important al dezvoltării elevilor.
Bibliografie :
1. Băran- Pescaru A., Parteneriat în educaţie, Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004
2. www.brebuprahova.eu/ Şcolile-comunitare.\Un concept nou . Şcoala comunitară .
3. https://scoalaltfel.wordpress.com/category/scoli-comunitare/Educaţie pentru transformare
96
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
PROF. DRD. COSMINA ROȘU,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 5 GIURGIU
Un studiu longitudinal desfășurat pe perioada a peste opt decenii, de către Terman Life Cycle Study
din SUA, arată că, în medie, școlarizarea timpurie este asociată cu „rezultate mai slabe, inclusiv pregătire
mai slabă la matematică, educație mai scăzută în ansamblu.” (M. Kern & S. Friedman, 2009; S. Friedman,
2011). Autorii acestui studiu conchid că maturitatea psihologică și gradul general de pregătire pentru
situația școlară, iar nu inteligența și vârsta, sunt factorii relevanți pentru a decide când ar trebui copiii să
meargă la școală.
În acord cu cercetările de neuropsihologia dezvoltării, aspectul cel mai important îl reprezintă efectul
școlarizării timpurii asupra relației copiilor cu părinții lor. Studierea tipurilor de relații între copii și părinți
în primii ani de viață arată că acestea sunt decisive pentru sănătatea mintală a copiilor și dezvoltarea lor de-
a lungul întregii vieți. (M. Hyson & H.B. Tomlinson, 2014) În acest sens, autorități de talie mondială în
domeniul științelor dezvoltării atrag atenția că scăderea influenței parentale în educația copiilor în favoarea
influenței grupului de copii de vârstă apropiată („peer orientation”) subminează unitatea familiei,
periclitează dezvoltarea sănătoasă și favorizează o cultură a tinerilor bazată pe ostilitate și hipersexualizare.
(G. Neufeld & Gabor Maté, 2013).
De asemenea, studii efectuate în Norvegia demonstrează efectul pozitiv pe care creșterea timpului
dedicat îngrijirii copiilor acasă – prin reducerea timpului de lucru al mamelor – îl are asupra performanțelor
școlare ale acestora, în timp ce participarea mamelor pe piața forței de muncă este corelată cu efecte
negative asupra educației și succesului ocupațional al copiilor (E. Bettinger et al, 2013; V.F. Haaland,
2013), iar copiii cu părinți cu un statut socio-economic și educațional mai bun au performanțe de dezvoltare,
inclusiv școlare, mai bune. (J. Horstschräer & G. Muehler, 2014)
Toate aceste cercetări confirmă vechea înțelepciune a valorii unice a celor „șapte ani de acasă”.
Există câteva etape importante în dezvoltarea copiilor, însoțite de comportamentul dificil care ar putea
să apară pe parcurs. De multe ori, comportamentul lor, deși dificil pe alocuri, este complet normal și
reprezintă un semnal că cei mici evoluează și își croiesc propriul drum prin copilărie.
Începând cu vârsta de 3 ani, copiii vor să experimenteze independența, vor dori să aibă un control
sporit, dezamăgirea fiind transformată în frustrare.
De la 4 ani copiii vor începe să fie critici și să definească lumea în termeni simpli: lucrurile și oamenii
vor fi buni sau răi, situațiile corecte sau greșite, frumoase sau urâte. Limbajul nu este încă bine stăpânit, așa
că vor acompania de multe ori ceea ce spun cu acțiuni (lovit, împins, tras) sau comunicare non-verbală
(intonație, volumul vocii, expresii faciale, postură).
Începând cu vârsta de 5 ani, copiilor începe să le placă rutina, vor înțelege importanța regulilor, dar
s-ar putea să le ignore atunci când se joacă. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers
la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Vor
începe să fie mai atenți, ceea ce va avea un impact semnificativ asupra tipului de discuții abordate. Dezvoltă
teama de eșec, critici și lucruri înfricoșătoare. Vor începe să arate empatie și să înțeleagă că alți oameni pot
avea puncte de vedere diferite de ale lor.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate – în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad
de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială.
Pentru copii este esenţial exemplul faptei, educaţia se face pentru copii, asemenea temeliei unei case,
nu pentru liniştea şi comoditatea de mai târziu a părintelui.
Copilul este o coală goală pe care părintele începe să scrie.
97
Bibliografie
M. Kern & S. Friedman, 2009, S. Friedman, 2011, Personality and Pathways of Influence of Physical
Health, Social and Personality Psychology Compass, 5;
G. Neufeld & Gabor Maté, Hold On to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers,
Vintage Canada Edition, 2013;
M. Hyson & H.B. Tomlinson, The Early Years Matter: Education, Care, and the Well-Being of
Children, Birth to 8, New York: Teachers College Press, 2014.
98
A FI PĂRINTE
PROF. PT. ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR ROȘU SIMONA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BATIN, JUD. CLUJ
,,A avea un copil nu te face părinte, aşa cum a avea un pian nu te face pianist” Michael Levine
Cea mai grea meserie este cea de părinte. Cred că am auzit acest lucru cu toții, iar practica se pare că
o confirmă. Dacă ești permisiv nu e bine, dacă ești autoritar...nu e bine. E greu să găsești echilibrul mai ales
într-o societate în care adulții sunt mereu contra timp, din dorința de a asigura tot ceea ce e necesar copiilor
și uneori chiar mai mult de atât. Iar copiii sunt aceeași ca întotdeauna, au nevoie de afecțiune și timp petrecut
cu părinții lor. Și dacă ne uităm cu atenție parcă generațiile de azi sunt mai avide de afecțiune, cu copii
hipersensibili și însingurați. E greu să educi, deși educația ar trebui să fie despre iubire, cooperare, înțelegere
și nu despre șantaj, frică și manipulare.
În trecut disciplinarea se baza pe frică, dominare, culpabilizare. Copilului i se inducea teama de a nu
pierde iubirea părintelui sau anumite privilegii. Dacă aceste mlijloace de constângere nu funcționau și
copilul nu se supunea, urma pedeapsa.
Deseori disciplinarea a fost confundată cu pedeapsa. Deși pedeapsa este un comportament care
umileşte, fiind aplicată de către cel puternic celui slab mulți părinți aleg să disciplineze în acest fel, deoarece
nu știu o altă metodă prin care să obțină rezultatul dorit.
Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un
comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă să mintă
ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de
părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului. Este mai uşor să pedepseşti decât să
găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului. Dar părinții pot să învețe să
disciplineze altfel, să aplice disciplinarea pozitivă. Aceasta dezvoltă abilităţile de viaţă ale copiilor, le arată
cum să se comporte adecvat și îi ajută să facă faţă provocărilor vieţii, dar mai ales duce la construirea unei
relaţii între părinte și copilului său, bazată pe respect reciproc, dragoste și încredere.
Nu e greu să îi creștem cu blândețe, pentru că în fond nu trebuie să pierdem din vedere că îi iubim și
ne iubesc. Sarcina părintelui este în primul rând aceea de a identifica nevoile care duc la comportamentul
nedorit al copilului. După identificarea acestora, o importanță mărită trebuie acordată comunicării cu
copilul. Dar a comunica nu înseamnă a cicăli, a interoga sau a ține o prelegere. Comunicarea trebuie să se
bazeze pe respect reciproc. Chiar și când nu suntem de acord cu copiii, trebuie să le arătăm respect, prin
tonul vocii, prin cuvinte, dar și prin comportamentul nonverbal. Desigur că într-o societate în care timpul
pare tot mai limitat, între serviciu și alte probleme stringente, părinților le este tot mai greu să găsească
suficient timp pentru copii.
Comunicarea cu copiii este deseori blocată de rolurile pe care părinții și le asumă: părintele
comandant este cel care dorește să aibă mereu lucrurile sub control, părintele atotștiutor este cel care le
arată mereu copiilor că el știe toate răspunsurile pentru că are experiență de viață, cel protector asigură
copilul că totul e ok, când de fapt lucrurile nu sunt așa. Aceste roluri sunt asumate incoștient de părinți, dar
ele blochează comunicarea cu copilul. Pentru o bună comunicare trebuie să învățăm să ascultăm activ, adică
să oferim răspunsuri care arată că înțelegem sentimentele celui cu care vorbim. Dacă copilul se plânge că
un prieten nu vrea să se joace cu el, părintele nu îi va spune ,,așa este viața, nu putem avea ce vrem
întotdeauna”, ci îi va spune ,,Simți că nimănui nu îi pasă de tine și te simți părăsit.” Arătând că a înțeles
sentimentele copilului îi va transmite acestuia că este ascultat și acceptat.
Ascultarea activă și implicit comunicarea pot fi blocate de mai multe elemente:
• oferirea simpatiei în mod protectiv (,,Bietul de tine, știu cum te simți!”)
• oferirea de sfaturi sau folosirea cuvântului ,,trebuia”
• întrebările justificative (,,De ce ai fost acolo?”) îl fac pe copil să treacă în defensivă
• întreruperea, care demonstrează că de fapt nu te interesează ce spune.
Aceste elemente transmit mesaje care indică lipsa interesului sau a neîncredere în capacitatea lui de
a lua decizii sau de a-și rezolva problemele, de aceea trebuie evitate.
99
Pentru ca un copil să simtă cu adevărat că este "persoană", că opinia lui este valoroasă, chiar dacă nu
are ultimul cuvânt, trebuie să îi demonstrăm asta ascultându-l. Îl întrebăm, ne așezăm în fața lui, la nivelul
lui, sau lângă el și îi ascultăm plângerea sau dorința. Acest demers se poate dovedi foarte dificil, dar
eforturile ne vor fi răsplătite pentru că un copil pe care îl ascultăm se va dezvolta ca un copil înțelegător,
răbdător, încrezător.
A şti ce să nu spui sau să nu faci copilului tău nu vine automat la pachet cu copilul la maternitate.
Nimeni nu îţi dă un manual de instrucţiuni cum să îţi educi copilul şi cu siguranţă nimeni nu îţi pune la
dispoziţie o listă cât mai completă cu acele cuvinte şi propoziţii pe care să nu le spui niciodată copilului tău
ca să nu îl răneşti, umileşti sau să îi distrugi respectul de sine, evident, împotriva voinţei tale. Dar dacă vom
petrece timp de calitate cu ei, dacă îi vom asculta cu adevărat vom reuși să formăm copii echilibrați, cu
stimă de sine, care se vor integra în societate fără probleme și care vor deveni tineri frumoși la suflet.
Deci să nu uităm că sufletului îi trebuie iubire, trebuie hrănit cu gesturi, vorbe și atingeri, cu
tandrețe și grijă, cu bunătate….
Bibliografie
1. Byron, Tanya (2009), Educă-ţi pozitiv copilul: oferă ce vrei să primești, Editura Aramis Print,
București
2. Faber, A., Mazlish E., Templeton R. (2013, ediţia a IV a), Comunicarea eficientă cu copiii. Acasă
și la școală, Editura Curtea Veche, București
3. Botiș, A., Axente, A.(2009), Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, Editura
A.S.C.R, Cluj Napoca
100
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PRIMAR ROȚ MIHAIELA

ȘCOALA PRIMARĂ LAZURI
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală".
Albert Einstein
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Copilăria este perioada optimă pentru
educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ. În familie copilul primește primele
sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă.
Familia exercită o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în
profilul moral-spiritual al acestuia.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Una din competenţele parentale importante
pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii
pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Este suficient să petrecem mult timp
împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
copilului.
Cheia către adaptarea copilului în societate sunt educaţia, bunele maniere, regulile morale. Un copil
acasă.
sănătos.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea
acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile
101
sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor
şi dorinţelor sale.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
BIBLIOGRAFIE
1.Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
2.Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
3.Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
4. www.copii.ro
5. www.scribd.com
6. www.didactic.ro
102
CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!
PROF. ÎNV. PRIMAR ALEXANDRA ROTARU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.18, GALAŢI
„ Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală .” (Albert Einstein)
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care
înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea
şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă,
de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor
al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu,
aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele
pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi
nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins.
Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează
sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei
Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat
. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire.
Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere.
Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte
iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros-
nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie,
singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat
o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi
năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să
pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
103
perioada următoare.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
structurează personalitatea.
104
FAMILIA - FACTORUL CEL MAI IMPORTANT ÎN VIAȚA COPILULUI
PROF., LUCIA MARUSIA RÖTZHEIM,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, COMUNA PUTINEIU
Din perspectivă psiho-pedagogică, factorii care au cel mai puternic impact, inclusiv ca durată de
influențare, asupra celor care sunt supuși procesului educațional sunt familia, biserica și mass-media.
Filozoful John Locke susține că ființa umană se naște "tabula rasa", fără nici o capacitate de înțelegere
și cunoaștere. El afirma că oamenii au puține limite biologice impuse, iar comportamentul și calitățile sunt
rezultatul învățării din cadrul procesului de socializare.
Familia este prima școală a copilăriei, a-b-c-ul vieții, reprezentând cei șapte ani de acasă. Este un
factor intergrator pentru viața socială, deoarece cuprinde atât procesele de cunoaștere, cât și pe cele afective.
Copilul, devenit conștient de realitatea care-l înconjoară, își formează atitudini și comportamente,
prin imitația modelului din preajma sa, care este hotărâtoare, ofertă care se dorește a fi pozitivă. Altfel, ei
ar da naștere unor comportamente dezirabile. Un climat adecvat exercită o influență imensă, de cele mai
multe ori fără tendințe stridente care pot da influențe negative. Ceea ce receptează copilul nu se manifestă
doar în anii preșcolarității, ci și ai școlarității și pe parcursul întregii vieți. Copilul absoarbe din mediul
apropiat, familial, primele impresii, formându-și conduite prin mimetism și contagiune directă. Ei vor face
sau vor crede precum părinții, imitând comportamentele acestora.
Atunci când vorbim de influențele familiei, avem în vedere nu numai părinții, ci și ceilalți membri ai
acesteia. Astfel apare obligația factorilor competenți de a acorda familiei atenția necesară, ajutorul calificat
în materie de educație.
Familia constituie un mediu adecvat pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a copilului, din punct
de vedere psihic și fizic. Așadar, climatul familial, în special afectivitatea, reprezintă o ambianță adecvată
pentru formarea unui comportament așteptat în viața copilului pentru asigurarea satisfacerii nevoilor
specifice copilăriei. Pe de altă parte, familia e interesată vital de asigurarea viitorului copilului, din
perspectivă mai îndepărtată, cea a integrării sociale și chiar profesionale. Ea este filtrul, poarta deschisă
către viitor.
Familia reprezintă cel mai important factor cu care cooperează școala în procesul educațional. În acest
scop este oportună practica informării părinților cu privire la atribuțiilor pe care le au. Dincolo de condiția
materială, de cea care privește pregătirea zilnică pentru activitatea școlară, este necesară orientarea
părinților în direcția cunoașterii reale a propriilor copii. Este frecventă tendința unor părinți de a supraestima
resursele intelectuale ale copiilor lor, dar există și cazuri în care acestea sunt subestimate.
De aceea, școala are obligația de a informa părinții cu privire la modul în care trebuie făcută evaluarea
propriilor copii, de a-i informa cu privire la modalitățile prin care trebuie să studieze comportamentul
copiilor din puncul de vedere al trăsăturilor caracteriale, al resurselor reale de care dispun, al înclinației lor
și al șanselor de a le promova.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Prin urmare, familia ca mediu educațional și socializator, este instituția cea mai veche. Ea reprezintă
unul dintre mediile cele mai complete prin prisma faptului că dispune de posibilitățile de a-l introduce pe
copil în cele mai variate situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace. În
familie copilul își petrece primii ani de viață, ea constituid primul lui mediu, primul colectiv în care trăiește,
fiind cel mai adecvat cadru pentru o dezvoltare armonioasă, un mediu psiho-pedagogic și moral; familia
poate și este interesată de pregătirea noii generații, dezvoltând la copil nu doar calitățile individuale, ci și
pe cele necesare manifestării sale în societate.
Familia este principalul agent al modului în care copilul se va manifesta. Calitatea educaţiei primite
în familie – acei ,, şapte ani de acasă” – depinde îndeosebi de nivelul educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi
membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental.
Surse: Cucoș, C., Pedagogie, Ed. Polirom, 2002

Șerdean, I., Formele educației, Ed. F. R. M, 2002
105
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF. CONSILIER ȘCOLAR RUJOIU SILVIA-BENONIA

- CMBRAE/ GRĂDINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR OPREA DANIELA
- GRĂDINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI
Cei șapte ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărțite.
Este important ca părinţii să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuțul va cere o jucărie, trebuie obișnuit să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politețe: „te rog”, „poftim”, „mulțumesc”. De asemenea, trebuie aduse cât mai multe exemple
concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea
vor deveni o obișnuință.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primește de la
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulțumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forțe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar
el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupați de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de
fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la trei ani, la cinci sau la șapte ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. La această vârstă îl putem învăța formulele de politețe. Îi arătăm
cum şi când se spune „bună ziua”, „te rog”, „mulțumesc”, „la revedere”, iar copilul învaţă prin imitație.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulțumesc la magazin
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului. Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
106
Comunicarea este secretul unei relații solide între părinţi și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau
calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să îşi exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte
pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevărul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm și
devotăm, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Fiecare moment
poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca
atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de
aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să înveţe, să descopere lumea.
,,Cei șapte ani de acasă” vor constitui „fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui,
frumosului și adevărului.
Bibliografie:
1. Emil, P., Iucu, R., Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, 2002
2. Vrășmaș, E. Adina, Consilierea şi educați părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
107
EDUCAȚIA ÎN CEI „7 ANI DE-ACASĂ”
PROF. ÎNV. PREȘC. RUSCANU ALINA

LICEUL „MIHAIL SADOVEANU” BORCA
O zicală veche, românească, „Cei 7 ani de-acasă”, folosită și astăzi foarte des, subliniază faptul că
educația începe în familie și că acești „7ani” sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului.
Școala și alte medii educaționale, vor consolida achizițiile pe care deja le-au deprins în familie.
Fiecare părinte își dorește un copil care să demonstreze buna creștere în orice situație, doar că
părintele trebuie să fie conștient că acest lucru se întâmplă doar atunci când mediul familial este favorabil
și-i oferă copilului condiții echilibrate de creștere și educație.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte și în care își trăieşte primele experiențe ale existenţei
personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un mijloc de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social.
Familia este cea care trebuie să-i ofere copilului stabilitate, astfel, în educația copilului trebuie să se
implice ambii părinți. Pentru a putea educa un copil, părinții trebuie să dea dovadă de pricepere,
responsabilitae, sănătate fizică și psihică. Bunele maniere, educația si regulile morale îl vor ajuta pe copil
să se integreze mult mai ușor în societate și să se adapteze cerințelor acesteia. Copilului trebuie să-i oferim
exemple pozitive, deoarece acesta are tendința de a imita, astfel, dacă adultul va folosi frecvent formule de
politețe și de salut și copilul va face la fel. Crescând în mediul familial călduros și primitor, copilul va primi
diferite roluri, va manifesta comportamente acceptate și așteptate de aceste roluri, va cunoaște
valori(dreptate, cinste, adevăr, onestitate, corectitudine) și norme ale familiei, care sunt foarte bine stabilite-
căldură,va cunoaște limite clare și bine precizate, sancțiuni-dar, sancțiuni constructive, deschidere și
comunicare, recunoașterea calităților, a reușitelor, încredere reciprocă.
Expresia „cei 7 ani de-acasă”, definește tot bagajul de cunoștințe pe care copilul le asimilează în
primii șapte ani de viață, această perioadă fiind considerată și perioada cea mai intensă a dezvoltării psihice,
deoarece acum copilul are o capacitate foarte mare să-și însușească diverse comportamente. Să nu uităm că
întotdeauna copiii au tendința de a asimila mai ușor comprtamentele negative, decât cele pozitive.
De asemenea, în mediul familial, părinții pot fi personaje în jocurile copiilor, facilitându-le astfel
asimilarea unor formule de salut, de politețe, a unor norme de comportare civilizată: „La magazin” „La
bibliotecă” „La masă” „ De-a grădinița” „De-a doctorul”. Deasemenea lecturarea unor povești cu conținut
moral îl vor ajuta pe copil să își însușească un comportament pozitiv în diferite situații.
Știu să mă comport
„I-am spus mamei mele azi:
-Știu să mă comport frumos,
Știu să fiu politicos,
Să salut oricând, oriunde,
Să spun mulțumesc frumos!
-Foarte bine, dragul meu,
Acest lucru nu e greu!
Zi de zi să faci așa, lumea te va lăuda!”(creație proprie)
Perioada celor „7 ani de-acasă” este cea mai importantă perioadă, deoarece constituie temelia pe care
se formează „un om”, care poate avea un comportament normal, acceptat de societate, sau, dimpotrivă,
anormal și atunci va fi respins de societate. Educația în cei 7 ani de-acasă, va influența comportamentul
viitorului adult.
Bibliografie:
Surse on-line:
www.didactic.ro
Coroi,V., Florescu, M., Ursache, M., 7 Ani de acasă, Editura Medicală, București, 1968
108
PROF.ÎNV.PRIMAR: RUSEI GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ STRUGARI
- ordine;
- igienă;
etc);
- altruismul;
- cooperarea;
109
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
110
PROF. INV. PRIMAR, RUSU GEORGETA
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
dorinţelor sale.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor şapte ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia
lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii,
111
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă
într-un univers pe care-l creează părinţii.
112
CUVINTELE MAGICE ALE COPILĂRIEI SAU
CÂND ÎNVEȚI CEEA CE TRĂIEȘTI
PROF. RUSU IOANA –NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DOMINIC STANCA ″ ORĂȘTIE
La nivelul societății, al familiei, al individului, este necesar să stabilim limite precise. Regulile
elementare se referă la politețe, la buna-cuviință; ele ne permit să respectăm ca să fim la rândul nostru
respectați.
Valorile familiei se transmit către cei tineri prin intermediul comportamentului părinților, care le
servește drept model toată viața. Calitatea vieții va crește dacă aceștia știu să le ofere o lume în care
considerația să primeze, prețuirea și încurajarea să le fie temelia casei, iar corectitudinea, generozitatea și
toleranța să le deschidă fereastra spre un viitor prietenos.
Exemplul propriu constituie modalitatea esențială de a transmite aceste cunoștințe, care vor alcătui
bagajul bunelor maniere, purtat de-a lungul vieții.
Aplicarea acestor reguli de bază ar trebui însușite încă din jurul vârstei de trei ani.
Vorbim aici despre cuvintele magice din lumea copilăriei. Copiii sunt considerați nepoliticoși dacă
nu știu să folosescă cuvintele: „te rog” și „mulțumesc”. Celor mici le repetăm că fără aceste cuvinte
dorințele lor rămân neîndeplinite. Le utilizăm frecvent pentru a fi un model. Așa cum precizează și Sylvie-
Anne Chatelet în Ghidul bunelor maniere, după mama, tata și papa, vor urma „te rog” și „mulțumesc”, iar
poemul lui Dorothy Law Nolte ne transmite un mesaj clar și simplu: copiii învață neîncetat de la părinții
lor, din mediul în care trăiesc:
„Dacă trăiesc în încurajare,
copiii învață să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranță,
Copiii învață răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă,
Copiii învață prețuirea.
Dacă traiesc în acceptare,
Copiii învață să iubească...
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți,
Copiii învață generozitatea...
Dacă trăiesc în corectitudine,
Copiii învață să fie drepți.
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație,
Copiii învață respectul. ...
Dacă trăiesc în prietenie,
Copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”
Bibliografie:
1. Sylvie- Anne Chatelet, Ghidul bunelor maniere, Ed. Niculescu, București, 2007;
2. Dorothy Law Nolte, Rachel Harris, Copiii învață ceea ce trăiesc, Ed. Humanitas, București, 2012
113
RUŢĂ MIHAELA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE TITULESCU’’, CARACAL, OLT
Atunci când vorbim de cei șapte ani de acasă, ne gândim la toată educația primită de un copil acasă
până la intrarea sa la școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne referim că faptul că
acest copil se comportă cuviincios cu cei din jur, salută, are bun simț.
În această perioadă familia are un rol foarte mare în formarea comportamentului unui copil. Acasă el
trebuie să învețe bunele maniere, regulile morale, elemente cu ajutorul cărora se va putea adapta și impune
mai târziu în societate.
Această educație depinde de relația afectivă dintre părinți și copii, de modul de implicare al părinților
în educația copiilor. Cu cât părinții sunt mai apropiați afectiv de copii, cu atât aceștia se vor simți mai
protejați, mai veseli, mai sociabili.
Copilul încearcă să imite ceea ce vede în familia sa. Astfel, dacă trăiește într-o familie violentă în
care părinții se ceartă frecvent, el va copia acest comportament și îl va folosi mai departe în societate,
considerându-l normal.
Ambii părinți trebuie să se ocupe de educația copiilor. Ei trebuie să ajungă la un consens privind
această problemă. Trebuie să discute cu copiii despre lucrurile pe care aceștia au voie și nu au voie să le
facă în viață. De mici copiii trebuie să primească responsabilități ce trebuiesc îndeplinite și să fie
recompensați pentru îndeplinirea lor.
Din păcate, în zilele noastre, mulți părinți se ocupă foarte puțin de educația copiilor, invocând lipsa
timpului, oboseala. Mulți părinți preferă să le cumpere copiilor diferite obiecte, decât să comunice cu
aceștia. Din această cauză copiii își petrec mult timp la televizor și calculator, își aleg greșit modele pe care
le imită, uită să socializeze cu cei din jur, devin introvertiți. Alți părinți consideră că instituțiile de
învățămât trebuie să se ocupe de educația totală a copiilor, uitând că acești copii petrec cea mai mare
parte din zi acasă! Ar trebui ca părinții să petreacă câteva ore cu copiii pe zi, să comunice cu aceștia, să se
joace împreună, să mănânce împreună.
Societatea actuală ar trebui să pună din nou accent pe cei șapte ani de acasă, deoarece acești ani
reprezintă baza dezvoltării oamenilor de-a lungul unei vieți. Și familia ar trebui să își ia în serios rolul pe
care în are, acela de a contribui la educarea copiilor săi.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale,deoarece ea influențează și
modelează persoana umană.Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei.Prima relație a
copilului cu lumea exterioară este cea cu familia.Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin
prezența sa copilului.În multe case,copiilor le este mai greu fără televizor decât fără tați. Cu cât legătura
emoțională dintre copil și tată este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un
comportament care presupune delicvență.Timpul acordat trebuie să presupună și un contact vizual plăcut
și plin de afecțiune.A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată
inima către sufletul copilului.Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai
copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
114
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea
şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Ca o concluzie, putem spune că, lucrurile astea se învaţâ şi mai mult prin copierea parintilor si a altor
educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Aşa că e de maximă importanţă ca părinţii şi adulţii ce
îi înconjoară sa fie un exemplu pentru cei mici.
115
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI. EVOLUȚIA.
CEI ȘAPTE ANI (NUMAI) DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR RABYA EDITH,

LICEUL TEORETIC „KEMÉNY JÁNOS” TOPLIȚA
„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi.” Boutin
şi During, 1994.
Educația este necesară fiecărui om, începând din momentul nașterii, cu scopul precis de a crește
calitatea vieții individuale și sociale. Cu toate că omul are capacitatea de a se autoeduca, cercetătorii și
oamenii de știință din domeniul psihologiei și pedagogiei sunt de aceeași părere referitor la educarea de
către alte persoane ca fiind importantă și necesară în dezvoltarea personalității copilului. Pornind de la
premisa că un copil își petrece primii ani din viață în familie, putem considera că rolul acesteia în educație
este unul important.
Pe parcursul istoriei omenirii, rolul familiei în educația timpurie a evoluat în funcție de structura
socială a comunității din care a făcut parte. În perioada epocii de piatră și, în prelungire, în viața culturilor
care au păstrat modelul social al triburilor, „modelul parental era foarte diferit faţă de rolul părinţilor din
zilele noastre în care, după modelul familiei tradiționale, fiecare copil are sau ar trebui să aibă un tată și o
mamă care îl cresc cu un efort combinat. Acest grup de cercetători spun că în Epoca de Piatră copiii nu au
fost crescuţi de cupluri, ci de întregul trib. Desigur, mama a avut un rol important, i-a alăptat și le-a dat cea
mai multă atenţie, dar era ajutată de ceilalţi adulți din grup.” 2 Astfel, responsabilitatea educației o avea
întregul grup din care acest copil era parte integrantă. Acest model se păstrează parțial și astăzi în multe
culturi, unde responsabilă pentru educarea copilului este familia extinsă. În culturile occidentale, datorită
factorilor economici și sociali, apare și se extinde modelul de familie nucleară, cea în care copilul este
crescut și educat de părinți, sau, în lipsa acestora, de persoane străine plătite pentru serviciile lor: „baby-
sitter”.
Odată cu extinderea modelului de familie nucleară, s-au modificat și responsabilitățile părinților,
astfel că sarcini educaționale care reveneau bunicilor sau unchilor/mătușilor, societății, trec acum la părinți.
Aceștia pot fi sprijiniți de specialiști în educație, cum ar fi cadrele didactice, psihologii sau medicii. 3 Acest
model însă prezintă multe capcane. (1) Lipsa contactului zilnic cu bunicii privează copilul de numeroase
ocazii educaționale, îndeosebi în domeniul inteligenței emoționale. (2) Copilul, la orice vârstă, însușește
modelele comportamentale prin joacă, observare și imitare. Multiplicarea sarcinilor care revin părinților
din familia nucleară poate duce la o detașare emoțională a acestora, rezultând pe de o parte copii cu
probleme emoționale, pe de altă parte viitori părinți care vor fi la fel de detașați, prin copierea modelului
comportamental observat. (3) Un copil care își cunoaște locul în familie va deveni un adult echilibrat.
Principiile părintelui-model prezentate de Smaranda Popa, în lucrarea Abuzul si neglijarea copilului sunt
următoarele:
1. Să dai copilului un sentiment de securitate;
2. Să dai copilului sentimentul că este dorit și iubit;
3. Să eviti amenințările, pedepsele fizice exagerate;
4. Să-l înveți pe copil cu independența si să-l determini să-și asume responsabilități;
5. Să rămâi calm și să nu te șocheze manifestările instinctuale ale copilului;
6. Să fii tolerant și să eviți conflictele;
7. Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior;
8. Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;
9. Să respecți sentimentele copilului;
10. Să răspunzi cu franchețe la întrebările copilului;
11. Să te intereseze activitățile copilului, chiar dacă nu consideri că e ceva util;
12. Să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri anormal;
13. Să-i favorizezi cresterea, progresul, fără să-l hiperprotejezi.3
A treia capcană este și cel mai des sursa problemelor comportamentale ale copilului. Noțiunea de
părinte-model este interpretată în diferite feluri, dar nu fiecare interpretare este benefică dezvoltării
116
personalității unui copil echilibrat, care să fie capabil de succes. „Familia, ca factor educaţional, îşi lasă
amprenta decisivă în fazele de început ale ontogenezei. De modul în care familia influenţează dezvoltarea
copilului în primii ani de viaţă depinde comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. De aici şi
necesitatea acut sesizată astăzi în societate de educaţie a părinţilor, eficientizare a relaţiilor familiale,
valorizare a parteneriatului educativ. Părinţii şi ceilalţi actori care contribuie la educarea copiilor în primii
ani de viaţă trebuie să mediteze asupra responsabilităţii pe care o au în formarea personalităţi acestora,
familia fiind cea dintâi şcoală în care copiii învaţă să se comporte în viaţă şi societate.”4
În concluzie, putem afirma că responsabilitatea educației copilului, în urma evoluției societății, pare
să aibă o tranziție dinspre societate exclusiv spre părinți. Aparent, familia nucleară deține deplină
responsabilitate în educația copilului. Aceștia însă pot fi sprijiniți de specialiști în educație, cum ar fi
psihologii, cadrele didactice sau medicii. Cuvântul-cheie este „pot”: sprijinul este posibil, există, însă, spre
deosebire de sprijinul familiei extinse, ori a unui trib în educația copiilor din trecut, de această dată trebuie
solicitat. Doar astfel, societatea preia din responsabilitatea crescută a educației copilului în familie, și poate
contribui la creșterea unui copil echilibrat și disponibil din punct de vedere emoțional, dispus la efort,
capabil de succes în viața personală și profesională.
Bibliografie:
1. Boutin, C.During, F., Les interventions aupres des parents, Edit.Privat, Paris, 1994
2. Harari, Yuval, Istoria prescurtată a omenirii, trad. Călin Uioreanu:
http://www.istoria-omenirii.info/2015/01/lectia-iii-viata-in-epoca-de-piatra.html#hdr_path_menu
3. Popa, Smaranda, Abuzul si neglijarea copilului, Fundatia Internationala pentru Copil și Familie,
Bucuresti, 2000, p. 77
4. Vrasmas, Ecaterina, Familia. Coordonatele şi nevoile/cerințele ei contemporane:
http://www.academia.edu/7349273/Familia._Coordonatele_si_Nevoile_Ei_Contemporane
117
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR RACHIERU IRINA

GRĂDINIȚA CU PN BROȘTENI-ANINOASA, JUD. ARGEȘ
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de
protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viața în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
forțe, dar va apărea și acel sentiment de rușine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
și să îi arate ce e bine și ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informații despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și
dorințelor sale.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, și climatul socio-
afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în concordanță cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor lui,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale. În familie se formează primele deprinderi de viață sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societății, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viața copilului
acasă, alături de părinții săi, toate activitățile care se desfășoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și protecția lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitațiilor, comparațiilor și își
însușește modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preșcolară educația copilului se împarte între familie și dascălii din școală;
cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în înțelegerea și lămurirea unor
probleme.
„Cei 7 ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini
și preferințe, cu un comportament normal sau deviant. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii, așa cum ne
comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc și se formează în viață într-un univers
pe care-l creează părinții.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche, București.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
118
PROF. INV. PREŞCOLAR RAD ADELA

GRĂDINIŢA P.P. ‚DUMBRAVA MINUNATĂ’
STRUCTURĂ P.N. NR. 1 HUNEDOARA
Zicala aceasta are de fapt un înțeles mai adânc, mai cuprinzător. Deși aprecierea privește copilul sau
în genere individul despre care este vorba, ea reprezintă în același timp și aprecieri asupra modului în care
părinții s-au ocupat de creșterea lui. În aceeași măsură, zicala subliniază faptul că, ”cei șapte ani de- acasă”
sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu. În creşterea copilului, părinții trebuie să se sprijine pe
principii științifice, să urmărească scopuri precise și să asigure condițiile de mediu necesare bunei sale
dezvoltări. Ceea ce ar trebui să ştie fiecare părinte este faptul că voinţa copilului trebuie modelată încă din
primii ani ai vieţii. Nu zdrobită, distrusă sau înăbuşită. Cum se poate realiza acest lucru? Cel mai important
pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor limite rezonabile.Copilul trebuie să ştie care este
comportarea acceptabilă şi care nu, înainte de a fi făcut răspunzător pentru aceasta. Stabilirea acestor
condiţii prealabile va elimina sentimentul copleşitor al nedreptăţii, resimţit de copil când este pedepsit
pentru incidente sau greşeli pe care nu le înţelege. Dacă nu s-a stabilit nici o limită, nu trebuie să se ceară
respectarea vreuneia.O dată ce copilul a înţeles ce i se cere, trebuie făcut responsabil pentru comportarea
sa. Aceasta sună frumos şi pare uşor de aplicat, dar, majoritatea copiilor înfruntă autoritatea părinţilor de a
conduce, fiind conştienţi de competiţia voinţelor dintre generaţii. De obicei, când un copil se comportă într-
un mod dăunător, atât pentru ceilalţi cât şi pentru el, scopul său ascuns este să verifice stabilitatea limitelor
fixate. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de gradinita sau prima zi de şcoală, educaţia începe
din prima zi de viaţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-
l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“
purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt,
greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Copiii nu sunt identici nici în
ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti
copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în
comportamentul copilului în noul său mediu gradinita sau scoala. Educaţia este un proces continuu, care se
desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce
se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului. Ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul
familial pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi
preşcolar? În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La polul opus se situează
dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul. Aceasta
este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca să-i
demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede că totul
i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de caracter
(egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu
mediul social.Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se
bazeze pe autoritate şi respect. Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea
energiei sale creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o
atmosferă de veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau
pentru a-şi limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ. Această atitudine a
educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de manifestare ale copilului.
Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în funcţiile neuropsihice,
stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă. Copilul nu trebuie
ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi inventeze jocurile, pentru a nu-i
stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi experienţa de viaţă.
Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul. Realizarea tuturor cerinţelor
enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate
pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite
119
atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi
caracterul lui. În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu,
să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie
să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Expresia “cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii şi în ce mod. În concluzie, se poate spune că „cei șapte
ani de acasă” sunt rodul colaborării dintre părinți și societate și a modului în care fiecare dintre cele două
părți înțelege să-și asume responsabilitatea care îi revine. Dacă părinții sunt cei care modelează caracterul
și personalitatea copilului prin mediul de viață pe care îl creează pentru acesta, societatea, la rându-i, are
datoria să vină în întâmpinarea părinților și să le ofere sprijin pe măsura nevoilor lor, astfel încât educația
timpurie să își indeplinească scopul și să se constituie în punctul de pornire a unei vieți fericite și împlinite,
contribuind la dezvoltarea copilului și la transformarea sa într-un adult responsabil, echilibrat, conștient de
sine și de propria sa valoare.
Bibliografie:
1.Enache R. 2011. Asistenţa socială a copilului şi familiei, Editura Ovidius University Press,
Constanţa.
2. Vrăşnaş E. 2008, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Editura Aramis,
Bucureşti.
3.Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
120
ED. RADU CERASELA
Educația realizată în familie trebuie și poate să asigure dezvoltarea fiecărui copil în mod sănătos, atât
sub aspect fizic și psihic, cât și sub aspect moral.
Prin preocuparea constantă a părinților pentru asimilarea, de către copii, a unor reguli sănătoase de
viaţă. Aceste reguli trebuie sa vizeze obișnuirea copilului cu un program regulat privind alimentația,
somnul, învațatul, educația fizică. Este bine cunoscut, că majoritatea bolilor sunt generate de ignorarea unui
asemenea program. Ori, fără asigurarea unei sănătăți fizice și psihice robuste vieții, nu poate sa-și dezvolte
aptitudinile și să devină cât mai util societatii.
În procesul de educare a copilului familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare
și diverse.
sănătos.
Familia a fost și este considerată cel mai important element, deoarece educația începe din familie.
121
PROF. ÎNV. PRIMAR RADU CORNELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ POPRICANI, JUD. IAȘI
Copilăria reprezintă perioada vieții, cea mai potrivită pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psihic și social al copilului. Familia este cea care răspunde de trebuințele de bază ale copilului
și de protecția acestuia, astfel încât influența acesteia lasă urme adânci ce rămân, de regulă, întipărite pentru
totdeauna în viața copilului.
Când ne referim la cei șapte ani de acasă , de fapt, ne gândim la educația pe care copilul o primește
în familie, la formarea personalității și comportamentului copilului până va merge la școală. Un copil educat
în familie, de mic, care cunoaște bunele maniere, regulile morale se va descurca mai bine în relațiile cu cei
din jur, se va adapla mai ușor în societate.
”Cei șapte ani de acasă”, deveniți, în prezent ”cei șase ani de acasă”, sunt considerați de către
specialiști , ca fiind definitorii în formarea copilului pentru viitor.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească, ea se referă la toate domeniile
de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați
prin cât este de manierat copiulul în interacțiune cu ceilalți.
Această expresie ”Cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viață. Această perioadă este considertă una din
perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are capacitate foarte mare de acumulare de
informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Cei șapte ani de acasă constau în ceea ce trăiește copilul în familie. Părinții au o foarte mare influiență
asupra copiilor, în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să
le respecte și ei odată cu integrarea în societate.
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare și climatul socio-
afetiv, în care se exercită influiențele educaționale, reprezintă primul model social, cu o influiență
hotărâtoare asupra copiilor privinf formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut care știe să
salute, să spună ”te rog”, ”mulțumesc”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu cei adulți.
Educația primită în cei șapte ami de viață depinde de câțiva factori printre care: relația afectivă dintre
părinte și copil, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le
transmite copilul.
Întrucât familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, mediul socio-cultural în care acesta s-
a născut și va crește, este foarte important respectul pentru moștenirea culturlă a fiecărei familii și
valorificarea acesteia.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude.
În acest sens, copilul capătă un model de relație pe care îl putem regăsi în toate interacțiunile sociale
pe care le inițiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, care să le ofere sentimentul de
siguranță, stabilitate, căldură, protecție din partea părinților. Programul zilnic induce coerență, disciplină în
planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viață sănătos.
Ca părinți, trebuie să fim mereu un bun exemplu pentru copii, inclusiv în timpul jocului. Când ne
implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi și ei. Noi pătrundem în lume
lor, iar ei în lumea noastră.
Cei șapte ani de acasă își pun accentul, cel mai mult, în ceea ce devine un copil mai târziu și anume
– om. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se cladește o ființă cu diverse
aptitudini și preferințe, cu un comportament normal sau deviat. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii și
cum ne comportăm noi și ei, la rândul lor, vor trăi și se vor manifesta în viitor.
122
Bibliografie:
Negovan, V., Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche, București, 2003.
Sălăvăstru, D., Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004.
123
PROF. RADU IULIANA

GRĂDINIȚA “DUMBRAVA MINUNILOR”,
SECTOR 6, BUCUREȘTI
- ordine;
- igienă;
etc);
- altruismul;
- cooperarea;
124
Bibliografie:
125
CE VOR MAMELE?
RĂDULESCU MARIA MELANIA,

PROFESOR LICEUL TEORETIC „LITTLE LONDON’’
Clopoţelul sună, iar ora de dirigenţie este pe punctul de a începe. Elevii frenetic se agită prin sala de
clasă, până intră mamele una câte una lăsându-i să fiarbă în vâltoarea aşteptărilor.
Povestea lemnului începe să se creioneze şi elevi primesc alături de mamele lor nişte fâşii de lemn pe
care trebuie să le orneze împreună. De asemenea clasa a IX a a mai avut de prezentat mari personalităţi
feminine ce au schimbat lumea.Activitatea a decurs cu zâmbete, momente frumoase petrecute alături de
copiii lor. Cu acest prilej elevii au petrecut un timp de calitate alături de fiinţele care le-au dat viaţă. Au
aflat de ce au nevoie mamele pentru a fi pe deplin fericite:mai mult timp,mai mult spatiu, mai multă putere,
câteva idei bune, colaborare de bază, libertatea de a fi, strategii de urmat, armonie casnică şi cel mai de pret
cadou multă iubire.Elevii şi-au uimit mamele prin următoarele afirmaţii:”Cea mai minunată calitate a
mamei mele este faptul că ea nu renunţă niciodată.;”Este un adevăr demonstrat că mamele se supără când
văd şosete desperecheate şi căni murdare.Multă durere şi stres ar putea fi uşor evitate înţelegând acest fapt
mai din vreme.”;”Mamele sunt maestre în menţinerea relaţiilor chiar dacă fac aceasta telefonând
întotdeauna când stai la masă.” şi lista ar putea continua...
Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie emoţiile care m au năpădit în timpul orei petrecute alături
de cele mai preţioase fiinţe de pe pământ.
“În viaţă, majoritatea lucrurilor frumoase se multiplică de două, de trei, de douăsprezece, de sute de
ori.Există o mulţime de trandafiri, stele, apusuri de soare, curcubee, fraţi şi surori, mătuşi şi veri, dar numai
o singură mamă pe lume.” Kate Douglas Wiggin
126
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.2 STRĂTENI

PROF.ÎNV. PRIMAR RAICU ALEXANDRA-MĂDĂLINA
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze
în mod creator realizările sociale.
Pornind de la noțiunea de educație, în special educația copilului, aceasta presupune un schimb de
experiență, de valori și de competențe între toți adulți care îl susțin în demersul său de dezvoltare. Una din
competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele
copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere.
acasă.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
Familia trebuie să-i asigure copilului un confort fizic și afectiv, în așa fel încât lipsa acestora să nu
conducă la un sentiment de neîncredere sau îndoială, teamă de viitor sau de sine, precum și sentimentul de
rușine. Întodeauna familia are datoria de a încuraja copilul, de a-l susține în activitățile pe care dorește să
le desfășoare, să-i arate ceea ce este bine și rău. Primele norme de conduită și bune maniere, primele
informații despre ceea ce ne încojoară provin din familie.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine conduce
la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească,
astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt
neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit,
vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a
greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte
de noi.
În concluzie, cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei. Cei șapte ani de acasă sunt caracterizați adesea prin cât de manierat este copilul
în interacțiunile cu ceilalți.
Bibliografie:
www.didactic.ro
127
ÎNV. RĂILEANU MIHAELA

ŞCOALA GIMANZIALĂ PUIEŞTI
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
Vorbind despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
în familie, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală şi nu numai. Când
spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi mai deschis către comunicare, mai
sociabil decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
caracterului psiho-social. În familie copilului i se asigură toate condiţiile unei bune dezvoltări, o bună
protecţie a acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i asigură codiţiile necesare de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va
apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în
propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine, copilul nu va putea realiza ceea ce îşi doreşte
cu adevărat . Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e
rău, să-i ofere sprijin din toate punctele de vedere. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei
legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.Familia este cea care oferă
copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, el trebuie
să fie pregătit să înfrunte eventualele obstacole pe care le va întâmpina. Influenţele educative pe care familia
le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.La această vârstă copii imită şi învaţă
comportamentul părinţilor, pentru ei părinţii sunt nişte modele pe care le urmează. Şi climatul socio-afectiv
în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor şapte ani de acasă”. Viaţa
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant.
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
128
BIBLIOGRAFIE
129
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR RALEA MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,N.I.JILINSCHI”VERNEŞTI
Rolul părinților în educația copiilor este esențial, copiii fiind modelați de părinți încă de la vârste
fragede. Nu degeaba se vorbește de cei ”șapte ani de acasă”, aceștia fiind cei mai importanți ani în care
copiii învață principiile după care se vor ghida în viață.
Părinții trebuie să se implice în educația copiilor, în primul rând pentru că este obligația lor morală.
Rolul părinților în formarea copiilor, dezvoltarea lor ca personalități și pregătirea lor pentru viață este unul
decisiv de cele mai multe ori. În funcție de educația pe care o primește în familie, un copil va ști să se
descurce de unul singur în viață sau nu. Familia este privită de multe ori ca o instituție socială, este prima
școală prin care trece copilul și în care învață regulile de bun simț și ce înseamnă responsabilitatea și
respectul. În acest sens, rolul părinților în educația copilului este acela de-i îndruma, de a-i ocroti și de a le
oferi mediul propice învățării. Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt
şcoala şi familia. Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă,
sentimente. Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral si estetic. Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară
procesul de învățământ,personalitateacopilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Nu există reguli în educarea copiilor. Fiecare părinte își va educa copilul după cum va crede de
cuviință. Există anumiți părinți permisivi, în acest caz rolul părinților în educarea copiilor fiind destul de
neînsemnat, caracterizat de o implicare scăzută în activitățile copilului și inexistenta unor norme sau
conduite după care copilul se poate ghida. Cea de-a doua categorie de părinți sunt cei autoritari, aceia care
consideră că rolul părinților în educația copilului este extrem de important și stabilesc tot felul de reguli și
norme rigide pentru a se asigura că cel mic va primi educația necesară. Ultima categorie de părinți sunt cei
autorizați, care combină normele rigide cu libertatea. Mai exact, acest tip de părinți încurajează dialogul
deschis, luarea deciziilor importante prin consultare și autonomia de acțiune.
Educarea unui copil trebuie să fie privită ca un dialog deschis și continuu. Explică-i copilului ce
așteptări ai de la el, dar în același timp, învață să îl asculți și să îi înțelegi nevoile. Cu alte cuvinte, dacă cel
mic îți spune că astăzi nu vrea să meargă la grădiniță pentru că un coleg de-al lui a fost rău cu el, nu trebuie
să îl obligi să facă asta. Explică-i că orice problemă are o soluție și propune-i să îi găsiți acestei probleme
o soluție împreună. Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului
instructiv-educativ are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi
descopere ca elevi, părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul
lor. Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:
După cum spuneam, familia este o instituție socială, prima școală în care copilul învață bunele
maniere, învață să fie responsabil, să se respecte pe sine și să îi respecte pe cei din jurul lui, să ia propriile
decizii și să și le asume, și lista poate continua la nesfârșit. Toate aceste reguli în educație nu se învață în
cadrul unor cursuri, ci din mers, din plimbările cu părinții, joaca de weekend sau prin observarea
comportamentului acestora. Există câteva momente cheie care pot avea un impact asupra educației copiilor,
cum ar fi plimbările de weekend (și nu numai) și mesele în familie. Poți transforma aceste două activități
în rutina familiei pentru că în cadrul lor copiii pot învăța multe. Spre exemplu, mesele în familie duc la
consolidarea unor relații, la promovarea unui dialog deschis, la un comportament familial sănătos și de ce
nu, la adoptarea unui stil de viață sănătos. Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe
care o poartă copiilor.De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare . Un
parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
În concluzie, părinții sunt obligați (cel puțin moral) să îi ofere copilului o educație, cei ”șapte ani de
acasă”, să îl pregătească pentru viață și să îi contureze comportamentul și să îi dezvolte personalitatea. Rolul
părinților în educarea copiilor este unul deosebit de important, hotărâtor pentru viitorul celui mic.
130
BIBLIOGRAFIE
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.
131
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
LICEUL TEHNOLOGIC OVID DENSUSIANU CĂLAN

PROF. ÎNV. PRIMAR RANTA MARIANA MONICA
“Cel mai puternic factor educaţional este conversaţia din casa unui copil.”- William Temple
De multe ori când întâlnim o persoanã cãreia bunele maniere îi lipsesc cu desãvârșire, spunem despre
ea ca nu are cei 7 ani de acasã. Tu, ca pãrinte, cu siguranțã nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face
o afirmație similarã și de aceea trebuie sã te implici în formarea caracterului sãu în acești 7 ani. Dar care
sunt, concret, metodele prin care un pãrinte educa copilul în aceastã perioadã a vieții sale?
Fii tu un exemplu!
Simțim nevoia sã apelãm la o vorbã din popor relevantã la acest capitol ”nu fã ce face popa, fã ce zice
popa”. Din pãcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tãu decât spre a te asculta cu
sfințenie atunci când le spui ce sã facã și ce sã nu facã. Puterea exemplului este foarte importantã la aceastã
vârstã. Dacã vrei ca cel mic sã nu arunce gunoaie pe stradã, fii tu primul care aruncã mereu ambalajele la
coș. Cedeazã locul tãu în autobuz persoanelor mai în vârstã dacã îți dorești ca cel mic sã procedeze la fel.
Obișnuiește-l cu regulile-subtil!
Atunci când îi spui unui copil cã nu are voie sã facã un lucru, nu faci altceva decât sã îi stârnești
curiozitatea cu privire la ce se întãmplã dacã pune mâna acolo unde mami i-a spus sã nu o facã. Nu trebuie
sã îi interzici celui mic sã exploreze mediul înconjurãtor, ci mai degrabã sã îi explici consecințele acțiunilor
lui. ”Dacã pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente
pentru a te face bine” sau ”dacã te sui acum în copac poți sã cazi și sã te julești și o sã îți curgã sânge” sunã
mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi cã nu ai voie sã pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent
este copilul tãu la o vârstã fragedã.
Învațã-l despre egalitate!
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie sã îi explici celui mic cã un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curãțenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași mãsurã. Afirmațiile de genul ”dacã nu ești cuminte, te las în stradã sã te fure țiganii”
nu fac altceva decât sã îi imprime în minte celui mic ideea cã rromi sunt o etnie rea și cã trebuie sã se poate
cu ei în mod corespunzãtor.
Explicã-i despre bunele maniere în public!
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât sã
atragã atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie sã îi explici celui mic cã nici lui nu i-ar plãcea sã fie
deranjat atunci când vrea sã doarmã de exemplu. Spune-i cã dacã îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta sã obținã nimic, din contrã. Descoperã ce îl supãrã și cãutați soluții împreunã. Pentru
a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie sã cedezi când cel mic face crize de nervi în public.
Pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le
considerãm noi necesare și care îl vor ajuta sã fie un om respectuos și demn de respect la rândul sãu.
132
COPIII- OGLINDA PǍRINȚILOR
PROF. ȊNV. PRIMAR: RȂPEANU RENADA
,,Orice adult are nevoi de un copil pe care sǎ-l ȋnvețe; este modul ȋn care adulții ȋnvațǎ.’’( Frank A.
Clark)
Se știe cǎ familia este grupul principal din toate grupurile sociale, care influențeazǎ și modeleazǎ
ființa umanǎ. Adevǎratul laborator de formare a persoanei este familia. Pǎrinții sunt primii educatori din
viața copilului, fapt recunoscut ȋn pedagogie ȋncǎ de la Comenius, care considera cǎ, pana la 6- 7 ani, mama
este cea care ȋl educǎ și ȋl formeazǎ pe copil. Astfel, cu ajutorul mamei, ȋn compania cǎreia copilul realizeazǎ
cea dintȃi experiențǎ a unei relații sociale se realizeazǎ socializarea primarǎ cu un puternic caracter matern,
asociat, ȋntr-o anumitǎ mǎsurǎ, cu influența intensǎ a tatǎlui.
Socializarea primarӑ implicӑ, pe lȃngӑ dimensiunea cognitivӑ și o importantӑ dimensiune afectivӑ.
Ca mediu afectiv, familia oferӑ prin tandrețe ,, vitamina psihologicӑ necesarӑ creșterii copilului, iar
neachitarea de aceasta funcție nutritivӑ spiritualӑ constituie unul din marile defecte ale pӑrinților.’’ ( A.
Berge- ,,Profesiunea de pӑrinte’', EDP București, 1977)
Așadar, factorii afectivi prezintӑ o ȋnsemnӑtate deosebitӑ, iar climatul familial trebuie sӑ fie
caracterizat de dragoste, armonie și ȋnțelegere, de relații destinse și deschise, astfel ȋncȃt sӑ nu ȋi cultive
copilului ,, teama de a nu greși’', provocȃndu-i temeri sau blocaje emotive ulterioare.
Dacӑ ne ȋntoarcem ȋn timp, ne este tot mai greu sӑ ne aducem aminte cum gȃndeam adesea prin
sufletul copilului care am fost. Din primii ani de viațӑ, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini,
limbaj, exemple de comportament.
Fiind convins de rolul exemplului ȋn educație- ca și de ȋnclinația copilului cӑtre imitație, A. S.
Makarenco se adreseazӑ pӑrinților astfel: ,,Sӑ nu credeți cӑ educați copilul numai atunci cȃnd vorbiți cu el,
cȃnd ȋl povӑțuiți sau ȋi porunciți. Il educați ȋn fiecare moment al vieții voastre, chiar și atunci cȃnd nu sunteți
acasӑ. Felul cum vӑ ȋmbrӑcați, cum vorbiți, cum vӑ bucurați sau vӑ ȋntristați, cum vӑ purtați cu prietenii sau
dușmanii, felul cum rȃdeți sau citiți ziarul- toate au pentru copil mare ȋnsemnӑtate. Copilul vede și simte
cea mai micӑ schimbare ȋn ton; orice subtilitate a gȃndurilor voastre ajunge la el pe cӑi pe care voi nu le
observați.’’
Influentele educative pe care familia le exercitӑ asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect prin modele de conduitӑ oferite de membrii famiiei,
precum și prin climatul psihosocial oferit de familie. Pӑrinții sunt pentru copil primele modele de conduitӑ
și tot ei asigurӑ climatul socio-afectiv ȋn care se exercitӑ influentele educaționale. Acestea sunt hotӑrȃtoare
pentru formarea concepției despre viațӑ a copilului, a modului de comportare și relaționare ȋn raport cu
diferite norme și valori sociale.
Așadar, strategiile educative la care recurge familia, mai mult sau mai puțin conștientizate,
determinӑ, ȋn mare mӑsurӑ, formarea și dezvoltarea personalitӑții copilului. Lȃngӑ pӑrinții sӑi copilul
trebuie sӑ atingӑ un nivel necesar de maturitate, ȋnainte de a fi capabil sӑ ȋnvețe ȋn mod eficient la nivelul
vȃrstei sale. Inconjurat de afecțiunea pӑrinților,copilul va pӑși frumos și ușor ȋn lumea ȋn care se va desӑvȃrși
ca om.
Fiecare copil are propria modalitate de a oferi și de a primi iubire. Cȃnd copilul se simte iubit, este
mai ușor de disciplinat și de format, decȃt atunci cȃnd se simte tolerat sau manipulat. Iubirea necondiționatӑ,
adevӑratӑ, pe care copilul o simte din partea pӑrinților sӑi ȋn primii ani de viațӑ, este lumina care contribuie
la formrea mentalӑ și sentimentalӑ a lui.
Copiii ȋnțeleg și ȋși exprimӑ iubirea prin cȃteva modalitӑți principale:
- Mȃngȃierile fizice- cea mai puternicӑ voce a iubirii. Mȃngȃierile, ținutul ȋn brațe, ȋmbrӑțișӑrile
rӑmȃn amintiri plӑcute pentru tot restul vieții.
- Cuvintele de ȋncurajare- tonul calm și blȃnd, mȃnia stӑpȃnitӑ vor aduce beneficii.
- Timpul acordat- este darul acordat prin prezenta sa, de pӑrinte, copilului. Timpul pe care pӑrinții
ȋl petrec cu copilul presupune contact vizual, plin de afecțiune, activitӑți atractive, prin care copilul se
atașeazӑ mai mult și se lasӑ ușor cunoscut ȋn toate gȃndurile și sentimentele sale.
133
- Darurile și recompensele- sunt forme de apreciere sau de stimulare. Ele trebuie dozate și fӑcute la
timpul potrivit, cu explicațiile cuvenite. Sӑ nu uitӑm cӑ a oferi copilului tot ce ȋși dorește nu ȋnseamn cӑ ești
un pӑrinte bun.
Sherill și Prudence Tippins spuneau: ,,Cel mai frumos dar pe care ȋl puteți oferi copilului este propria
sӑnӑtate emoționalӑ, fizicӑ, spiritualӑ și intelectualӑ.’’
Așadar, familia are un rol major ȋn formarea personalitӑții și caracterului copilului, misiune dificilӑ,
care presupune ȋnțelepciune, imaginație, rӑbdare și multӑ dragoste.
Pӑrinții sunt cheia dezvoltӑrii capacitӑții copiilor de a ȋnvӑța pentru a reuși ȋn viațӑ.
134
ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎN DOBROGEA MULTIETNICĂ
PROF. NIRVANA REFI

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR.37, CONSTANŢA
Ce ştiam despre interculturalitate, multiculturalitate sau acum 20 de ani ?

Ştiam doar că în unele zile coana preoteasă, vecina noastră de vis-à-vis, venea la poartă cu o tavă pe
care se aflau colăcei, colivă, o cană cu vin roşu în care o lumânare galbenă îşi licărea flacăra pentru sufletele
celor morţi. Dar nu-mi păsa. Coliva era bună, dulciurile erau grozave, iar bunica punea lumânarea bine ca
s-o avem la nevoie.
Multiculturalitatea însemna să împărţim şi noi vecinilor baclavale din sinia pe care o dusesem departe,
la copt, în singurul cuptor de pământ al orăşelului, ostenind tot cu bunica prin praf şi soare şi oprindu-ne de
o sută de ori cu o sută de babe ieşite la porţi sau la colţuri.
- Asta-i coana Ţugui. Bună ziua, coană Ţugui! Ce mai faceţi?
- Bună ziua, coană Fagma ! Uite, la soare. Unde ai plecat?
- Coacem baclavale că vine Bairamul !
Mă împingea uşor să o salut pe coana Ţugui. E boieroaică! zicea bunica încet.
Eram intrigată că îi spune Fagma şi nu Fatma. Pe bunica n-o uimea nimic.
Apoi o salutam pe arnăută.
- Uite ce nas mare are, zicea încet.
Apoi pe Caliopi. E grecoaică. Apoi pe tanti Anic, croitoreasa de la colţ, armeancă. E sora lui Kirkor
ceasornicarul. Prieten cu tata.
Urma Zekie, ţiganca neagră şi cu ţigara în gură. Şi mi-era o frică de ea!
Bunica mă împingea încet şi zicea după ce ne îndepărtam:
- Cu ţiganii să vorbeşti întotdeauna frumos. Cel mai mult ei ţin la mândria lor şi vor să-i tratezi
cu respect.
Bunica nu mai e, dar vocea ei, cuvintele stâlcite în româneşte îmi răsună şi acum în urechi!
De la ea am învăţat prima dată că istoria se scrie în mai multe limbi pe acelaşi petec de pământ. Toată
lumea ştia cuvinte în limba celorlalţi. Întotdeauna Camelia, prietena mea, o saluta pe bunica:
- Salam aleikum, anni. Katesin.?
Şi bunica îi răspundea îndelung în tătăreşte... Nu că ar fi înţeles Cami ceva, dar nu conta.
La nunţi se cântau cântecele tuturor naţiilor, la înmormântări mergeau toţi cu obiceiurile lor. Noi nu
ne închinam şi nu purtam negru, doar ne puneam batic pe cap şi mâneci lungi. Creştinii se îmbrăcau în
negru şi işi făceau cruci.
Toată lumea cunoştea pe toată lumea. Bărbaţii se salutau toţi, fără deosebire de naţie zicând :
-Marhaba!
Mi se părea atât de grozav, aş fi vrut să mă fac repede mare să zic şi eu la fel, dar ce păcat! Nu eram
băiat.
Eram mici şi fără griji....timpul se scurgea încet; în orăşelul dobrogean cu nume descins din sultanul
Abdul Medgid nu se întâmpla niciodată nimic.
Cred că atunci am învăţat instinctiv că toţi suntem egali. Mai ales copiii au un al şaselea simţ franc,
frust care îi face să accepte orice ca fiind normal.
Cu condiţia prealabilă ca nimeni să nu-i atragă atenţia copilului că cel de lângă el e alb, sau negru,
sau creţ, sau murdar, sau mănâncă porc, sau vorbeşte altă limbă. Copiii nu se miră de nimic, iau lucrurile
aşa cum sunt, în ordinea în care vin.
În Medgidia nu se miră nimeni că vorbeşti tătăreşte, că mănânci altceva, că spui mamă altfel. În
Bucureşti toată lumea se mira, sau în Timişoara, sau în Bacău.
Dar asta se întâmpla demult. Pe vremea când mai mergeam la şcoală cu mama, stăteam lângă catedră
şi “ furam” meseria.
Mi s-a părut firesc să trec la catedră când am crescut, deşi am vrut să devin altceva decât profesor,
dar eul meu lăuntric a fost mai puternic, a învins raţiunea şi m-a adus acolo unde mi-e locul.
M-am născut, am crescut şi m-am format într-o microsocietate cu mai multe culturi fără să simt vreun
dezechilibru transcultural. N-am suferit ambiguităţi de identitate sau de comportament, n-am depăşit
135
limitele tradiţionale ale ambivalenţei originare. Am fost mândră că pot vorbi două limbi, drept pentru care
am mai învăţat şi altele.
Pe atunci nu se foloseau termeni ca minoritari, majoritari, etnii, multiculturalitate.
Acum mai complet mi se pare “diversitate culturală” . Acceptarea acestei diversităţi începe de pe
băncile şcolii prin introducerea unor compartimente precum:
- aptitudinea de a comunica ( a asculta şi a vorbi )
- cooperarea şi instaurarea încrederii în sânul unui grup (colectivul de elevi, membrii cenaclului
cultural, ai cercului de dans etc)
- respectul faţă de sine şi faţă de alţii, toleranţă faţă de ideile diferite
- luarea de decizii în chip democratic
- stăpânirea emoţiilor primare
Ca o concluzie a observaţiile şi a cercetărilor efectuate se pot defini astfel marile axe ale pedagogiei
interculturale:
 Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii generale, mergând în întâmpinarea
diferenţelor existente în interiorul aceleiaşi societăţi, mai degrabă decât o educaţie pentru persoane
culturalmente diferite. Educaţia interculturală nu este o problemă de publicuri specifice. Este o educaţie a
tuturor, minoritari şi majoritari la un “parametru cultural” într-o reciprocitate a perspectivelor
 Educaţia interculturală dezvoltă o pedagogie a relaţiei umane de un anumit tip: o educaţie care să
permită elevilor să se situeze ei înşişi, în orice moment, în raport cu ceilalţi, să le dea mijloace de
diversificare a referinţelor, să trăiască diversele modalităţi culturale ale mediului lor în deplină legitimitate.
Educaţia interculturală este una dintre dimensiunile educaţiei integrale, considerată nouă, deşi
existenţa ei ar fi fost impusă de caracteristicile statului român dintotdeauna. Marea dilemă în realizarea
practică a existenţei, în spaţiul educaţional românesc este aceea a imposibilităţii de a împrumuta modele.
Din punct de vedere cultural, naţiunile sunt unice, iar a educa tinerii în spiritul multi- sau inter-
culturalismului determină conotaţii distincte de la un stat la altul. Statele devenite multinaţionale datorită
migraţiei impun o politică educaţională specifică, pe când statele naţionale în care de secole convieţuiesc
grupări minoritare şi populaţia majoritară, determină o cu totul altă postură a educaţiei interculturale.
136
INFLUENȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ ASUPRA ADULTULUI DE MÂINE
PROF.ÎNV.PRIMAR, RIPICEANU NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SĂVENI
Sintagma cei 7 ani de acasă denotă achizițiile copilului în primii ani de viață petrecuți alături de
familie. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
.Mediul în care își trăiesc primii șapte ani din viață își pun amprenta asupra copiilor și le determină parcursul
intelectual ulterior. Primii ani sunt covârșitori în dobândirea limbajului, a normelor de igienă
Influenţele educative ale familiei reprezintă o expresie directă a relaţiilor din interiorul familiei şi a
modelelor culturale pe care le oferă. Părinții sunt elementul fundamental al unei instruiri eficace, iar familia,
ca întreg, este principalul factor de dezvoltare. Educația de care are parte copilul de la părinți în primii ani
de viață este definitorie pentru formarea lui ca adult și influențează întreaga existență a copilului. Modelul
personal este cheia spre modelarea unui OM.
Pe parcursul acestor 7 ani cruciali, de importanță maximă pentru viitorul adult, sunt câteva elemente
ce trebuie modelate foarte atent. Respectul ,cumpătarea, manierele la masă, recunoașterea greșelilor,
comportamentul în public și la școală, iubirea față de semeni, nevoia de comunicare etc. . Educaţia trebuie
adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3ani, la 5 sau la 7
ani. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent.
Prin educaţie parentală, părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Specialiștii susțin că regulile de
comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
adult. Pentru ca familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui
permanentă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Așadar, educaţia unui copil constă în ceea
ce trăiește în familie.Fiecare gest al adultului trebuie ,,foarte bine cântărit,, deoarece copilul imită ceea ce
vede.
Nu putem defini mai corect argumentele mai sus precizate, decât prin următoarea : “Diploma celor
şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor”. Acești primi 7 ani de acasă, reprezintă
“piatra de temelie” sau “fundaţia” casei respective. Pe această fundaţie, fiecare profesor, trebuie să aşeze
zilnic, an de an, caramidă peste caramidă până ȋntr-o zi când, cineva, va finaliza această “construcţie”.
Cei 7 de ani de acasă influențează viața copilului pentru următorii 70 de ani, copilul învățând prin
imitație. Expresia ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Familia este prima școală a copilului,
marchează începutul vieții de adult.
Bibliografie
Ciofu C., ,,Interacţiunea părinţi -copii ,Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998
www.didactic.ro
137
BAZELE MORALITĂȚII
PROF. ÎNV PREȘC. RÎTEA ANAMARIA
Preşcolaritatea este vârsta la care a învăţa să te porţi ocupă ponderea cea mai mare în procesul
didactic. Formarea personalităţii independente, responsabile, participantă activ la viaţa socială începe de
timpuriu şi se clădeşte pe tot parcursul vieţii. Comportamentul civilizat nu este un dar şi nu se realizează
de la sine. El se învaţă, se educă atât în familie, cât şi în grădiniţă.
Prima societate pe care un copil o cunoaște este familia din care provine. Aceasta îi influențează și îi
modelează persoana. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea familiei asupra persoanei e mult mai
mare, ajungând până la a egala acțiunea celorlalte grupuri sociale, familia fiind considerată adevăratul
laborator de formare a persoanei. Însă, pentru că oamenii nu se nasc cu aceste abilităţi, ele trebuie să fie
predate şi practicate de îndată ce copilul devine receptiv la cuvintele şi acţiunile adulților, cercetările
demonstrând că învăţarea bunelor maniere de a o vârstă fragedă are sorți de izbândă mai mari, copiii find
mult mai receptivi în această perioadă.
Grădinița, alături de familie, își aduce aportul propriu la punerea fundației educației morale a
copilului. Unde altundeva decât la grădiniță copilul poate obține experiența interacțiunilor sociale și a
relațiilor sociale în diferitele sale forme? Și o sală de grupă este o societate mică, cu modele și ritualuri, cu
relații de putere și standarde pentru comportamentul copiilor. Acum i se întipăresc în minte norme ca: „ce
este bine”, „ce este rău”, „ce este frumos”, şi aceste norme îşi vor lăsa amprentele urmându- i paşii toată
viaţa. Aceste urme vor fi cu atât mai adânci şi mai bine imprimate cu cât cei doi factori grădiniţă- familie
îşi vor îndeplini constant, continuu şi cooperant sarcinile ce le revin, punând întodeauna copilul, nevoile lui
pe primul loc, educându- l cu dragoste, respect şi încredere faţă de posibilităţile latente pe care le posedă
fiecare copil, dorind sincer ca el să progreseze.
Succesul în viaţă este una din condiţiile fericirii personale. Pentru a avea succes în viaţă, trebuie să
fim, în primul rând, buni cunoscători ai bunelor maniere. Pentru a avea maniere, trebuie să respecţi nişte
reguli. Există o multitudine de situaţii sociale diferite care impun utilizarea bunelor maniere. Astfel, există
câte un set de reguli pentru salutul interuman, pentru comportamentul în comunitate, pentru
comportamentul în mijloacele de transport în comun sau în locurile publice, pentru conversația cu
adulții sau cu copiii sau pentru a mulțumi.
La prima vedere poate părea dificil şi copleşitor însușirea și implementarea corectă a acestora de către
copii, însă adulții formează comportamentul copiilor oferindu- le în permanenţă ca exemple, în primul rând,
propriul comportament, cunoscut fiind rolul imitației la această vârstă. Lecțiile pe care copiii le învață în
fragedă pruncie devin abilităţi de viaţă. Acesta e și motivul pentru care „pedopsihologii recomandă
părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model”, după
cum afirmă și pofesorul Vasile Gogonea.
Educație morală se poate și este bine să se facă pe tot parcursul programului instructiv-educativ, în
fiecare zi, prin toate tipurile de activități, frontal dirijate sau la alegerea copiilor, în timpul programului
distractiv, în timpul plimbărilor sau vizitelor, într-un cuvânt „MEREU”, atât prin exemplul personal al
educatoarei, care alături de părinți reprezintă modelul cel mai apropiat copilului, cât și prin exemple oferite
de copii sau prin intermediul onor texte literare. Orice text literar (poezie, povestire, poveste, snoavă, basm,
proverbe, ghicitori și zicători) este și trebuie să fie valorificat educativ, copiii sub îndrumarea educatoarei
analizează comportamente morale, extrag învățătură morală. Putem să accentuăm această valorificare în
continuarea activităților de educație a limbajului sau în alte activități prin sarcini variate: gruparea
personajelor în pozitive și negative, colorarea personajelor în culori calde și reci (bune, rele), modificarea
conduitei personajelor negative, desenarea unor scene din poveste care să sugereze comportamentul dorit
de noi sau apreciat de copil.
138
Un rol important în însușirea comportamentelor morale o are atât recompensa, cât şi lauda care devin
instrumente foarte utile în diciplinarea copiilor. Dacă acestea sunt prezente imediat după apariția unui
comportament corespunzător, ele cauzează o creștere a frecvenței comportamentului respectiv. Cu alte cuvinte,
dacă într-o anumită situație cineva se comportă adecvat și este imediat recompensat, atunci crește
probabilitatea ca acel comportament să se repete. (Martin G. , Pear J.)
Se poate să- i învățăm pe copii să scrie și să citească, dar să nu uităm să ne întrebăm în permanență:
dacă neglijăm să- i învățăm despre grijă și compasiune, au cu adevarat tot ce este necesar pentru îndeplinirea
potențialului lor și realizarea unui sentiment de bucurie și satisfacție în viață?
Bibliografie:
www.debate.org
www.feminis.ro
www.parinti.com
www.saptamina.md
www.sipcs.ro
www.timpul.md
www.viataingorj.ro
139
PROF. ÎNV. PRIMAR RIȚIȘAN CĂLINA DOCHIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, MIHAI EMINESCU “ DEJ
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, și
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie,prin exemple şi argumente clare. Nu uita
însă că purtarea copilului tău,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
intenţionat. Uneori,cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care
discută,că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună
creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Tu îi dai exemplul
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect, mai
ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă scuzaţi“. Nu
uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-
simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se învaţă treptat,
tocmai de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alții
va fi, la rândul său, respectat.
Paşi mici pentru a deveni om mare
Tot în primii şapte ani de viaţă, îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa,
începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de
ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se
joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele
care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Bunele maniere sunt cartea lui de vizită
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi,
în orice situație.
Politețea se învață și la masă
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în familie.
În aceste momente, trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă,pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,că nu este
politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu tacâmurile
de nerăbdare,oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală,cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă,cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar,cei şapte ani de-
140
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor,e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles,în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism,adică cel mic să arate că
îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este
vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace,să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie
să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.
Psihologii susțin că nu există o limita de varstă până la care bunele maniere se pot învăța,însă, cu cât
lecția bunei-cuviințe și a menajării sensibilitătilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât
mai bine pentru constituirea zestrei educaționale a copilului!
141
,,CEI SAPTE ANI DE ACASA’’
ROMAN IOANA ALINA

SC.PRIMARA CIPAU -IERNUT
Educatia in cei sapte ani de acasa este foarte importanta in randul copiilor.Este importanta educatia
copilului de acasa atunci cand vine la scoala pentru a avea un comportament adecvat atat fata de ceilalti
copii cat si fata de adultii din jurul lui.
Cand vorbim de cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la parinti,la
formarea personalitatii copilului pana merge la scoala.Cand spunem ca un copil are cei 7 ani de acasa ne
gandim la un copil bine crescut ,care stie sa salute,sa spuna multumesc, te rog frumos,care se comporta
cuviincios cu cei de varsta lui sau cu adultii.
Educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul care i lipseste educatia celor 7
ani de acasa.
De educatia primita in cei 7 ani de acasa depinde relatia afectiva dintre parinti si copil si valorile pe
care se bazeaza familia si pe care acestia le transmit copilului.Dragostea parintilor si armonia din familie
sunt foarte importante pentru educatia copilului.Primele modele din viata copilului sunt parintii si educatia
lor.
Copilul iubit de parinti se simte protejat,in siguranta si i creaza deschidere fata de invatare si
asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de parinti percepe in mod pozitiv regulile transmise de acestia.Este
bucuros ca parintii i acorda atentie si sunt preocupati de ceea ce face.
Educarea copilului intr-o atmosfera deschisa,bazata pe iubire si incredere ,face ca regulile sa nu se
transforme intr-o disciplina de fier.Educatia trebuie adaptata etapelor de dezvoltare a copilului .
Repet ca parintii sunt modele pentru copii.Degeaba i spunem copilului sa nu mai tipe prin casa de
exemplu daca el aude frecvent certuri intre parinti.Certurile intre parinti i afecteaza mult pe copii.Sau este
ineficient sa i atragem atentia ca nu a spus ,,multumesc’’ la magazin daca acasa nu aude niciodata acest
cuvant.
Recompensa si pedeapsa sunt la fel de importante.Cea mai pretioasa recompensa pentru copil nu este
cea materiala formata din dulciuri,jucarii,bani,ci exprimarea bucuriei si multumirii pe care parintele o face
pentru o fapta buna.De aceea este important s il laudam oridecateori face o fapta buna sau se dovedeste a fi
binecrescut.
Exprimarea sentimentelor este eficienta si in administrarea pedepsei.Dezamagirea si nemultumirea
parintelui sau pur si simplu ignorarea dau rezultate mai bune decat o cearta, o pedeapsa sau chiar o
palma.Parintii trebuie sa i explice copilului clar ce are voie si ce nu are voie sa faca,sa stabileasca niste
reguli realiste ,echilibrate si sa i spuna dinainte ce se va intampla daca nu le respecta.Este important ca
ambii parinti sa fie consecventi in educarea copilului.Daca mama il invata sa fie respectuos ,tatal nu va
trece cu vederea cand copilul uita sa fie respectuos,sau daca mama il mustra pentru o greseala facuta ,tata
trebuie sa fie de acord cu decizia luata de mama.
Este necesar sa fixam limitele ,intrucat copilul sa invete ce inseamna rabdarea,asteptarea sau
amanarea dorintelor.
Expresia ,,cei 7 ani de acasa’’ este folosita , in general ,pentru a descrie conduita unei personae intr-
un context anume.
Intre 5 si 7 ani ,copiilor incepe sa le placa rutina.Este important s ail initiem in anumite ritualuri inca
de dimineata:trezirea,spalarea pe dinti si pe fata,pieptanatul,imbracatul si asa mai departe pentru a-si forma
mai bine obiceiurile.Este insa si perioada in care apar ,,fricile’’ care trebuie depasite cu ajutorul celor din
jur.
Pana la varsta de 6- 7 ani un copil trebuie sa aiba dezvoltate educatie primita de ,,acasa’’ ,un anumit
grad de autonomie ,un nivel rezonabil de politete,invatata din regulile impuse din familie.
La dezvoltarea personalitatii copilului contribuie jocurile si activitatile in familie,chiar si o plimbare
in aer liber cu familia poate fi educativa si distractiva pentru copil .Este necesar ca parintii sa isi faca timp
142
pentru copii,pentu a-i asculta atunci cand are ceva de spus si are nevoie de sprijinul adultilor in anumite
conditii.
Daca un copil este educat sau nu se vede la intrarea intr-un colectiv de copii,la joaca in parc sau la
intalniri cu adultii ,dupa felul in care vorbeste si se comporta.Dupa parerea mea educatia in ce 7 ani de
acasa este foarte importanta,este ,,startul’’ copilului in viata ,este punctual de sprijin in educatia si ceea ce
va urma in viata.
143
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
ROMAN MIHAELA
Copilul spunea marele pedagog elveţian Ed. Claparede „ este o fiinţă a cărei principală trebuinţă este
jocul , această trebuinţă spre joc este ceva esenţial naturii sale. Trebuinţa de a se juca este tocmai ceea ce
ne va permite să împăcăm şcoala cu viaţa, să procurăm copilului acele mobiluri de acţiune care se consideră
de negăsit în sala de clasă”.
Trăim într- o perioadă marcată de schimbări rapide ,toţi suntem puşi în faţa provocărilor de a ne
adapta unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum era odată ,iar din punctul de vedere al
copiilor ,creşterea şi maturizarea sunt mai dificile decât au fost pâna acum..
Mulţi elevi încă din perioada şcolarităţii mici sunt mai singuri ,mai furioşi şi mai nestăpâniţi şi mai
înclinaţi să devină anxioşi din orice,soluţia depinde de felul în care noi considerăm potrivită pregătirea
pentru viaţă ,este necesar să acordăm o mai mare atenţie dezvoltării sociale şi emoţionale a copiilor noştri
Părinţii îşi doresc copii cu o stimă de sine cât mai ridicată, profesorii încearcă să-şi ajute elevii să şi-
o îmbunătăţească sau, se mai întâmplă,câteodată să o desfiinţeze bineînţeles, de cele mai multe ori,
involuntar, astfel stima de sine autentică, reală, se află în strânsă corelaţie cu realizările din trecut. În această
perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii este absolut necesar. Scolarul mic doreşte să fie înţeles, are
nevoie de dragoste, de securitate afectivă dar, de cele mai multe ori, el nu recunoaşte şi nu exprimă acest
lucru.
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
acasă.
Mediul familial continuă să fie cea mai importantă sursă de educare a elevilor, unii dintre elevi
provenind din familii dezorganizate, mulţi trecând prin experienţa divorţului părinţilor, sau a unei familii
monoparentale, a problemei locurilor de muncă pentru părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu diverse dificultăţi
materiale, psihologice, au o stimă de sine scăzută şi se simt devalorizaţi, influenţele educative pe care
familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate
cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi,
pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia
copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască
ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la
această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu. Aceasta este
perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu
un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi,
aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
BIBLIOGRAFIE
1. Creţu, E. Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Editura Aramis, Bucureşti, 1999
2. Sălăvăstru, D. (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
144
IMPORTANȚA
MODELULUI PARENTAL ÎN EDUCAREA VIITOAREI GENERAȚII
PROF. ÎNV. PRIMAR ROMOCEA MIRELA - SILVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.16
LOC. ORADEA, JUD. BIHOR
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune!

Sădește o acțiune și vei culege un obicei!
Sădește un obicei și vei culege un caracter!
Sădește un caracter și vei culege un destin!” (Samuel Smiles)
Natura umană, aşa cum afirma Pestalozzi, trebuie îndrumată, călăuzită, cultivată. Omul se naşte cu
seminţele dezvoltării fizice, intelectuale şi morale. Pentru ca acestea să nu rămână nedezvoltate, să se
dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanităţii, e nevoie de educaţie.
Educaţia este un fapt social şi individual în acelaşi timp. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de a
produce modificări pozitive și neîntrerupte în fiinţa umană. Schimbările survenite în viaţa interioară a
omului se vor răsfrânge, în mod firesc, asupra grupului social din care face parte. Educaţia este, cu alte
cuvinte, un proces de desfăşurare, cu particularităţi distincte fiecărui moment istoric, după cum existenţa
umană, în ansamblul său, se află în continuă devenire.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are educația primită în
familie asupra formării personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum
descoperim că această influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană.
Modul în care ne creștem copiii contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest aspect
este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au
aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită, reacționezi cum nu te așteptai sau, de cele mai multe
ori, reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât copilul, ajuns adult, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său. Drept urmare, pentru a ne educa în mod corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi
înșine, părinții, pentru a fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri copii.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie, dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia nu
ascultă observațiile făcute de ei. Astfel, există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită
comportamentului lor,iar copilul ajunge să se urască pe sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun”
de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun.
În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta și probleme
emoționale.
Acest scenariu negativ poate fi dizolvat prin educația celor ”șapte ani de acasă”, acordând copiilor
noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de câte ori
observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex.
și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun
și apoi să-l lauzi pentru aceasta. Lăudarea progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.”
(Ken Blanchard)
Stabilind limitele în relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul
negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin
și siguranță. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod
consecvent. Prea multe reguli însă împiedică dezvoltarea copiilor. De asemenea, atunci când părintele
145
interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca el,
copilul, să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și găsirea unor modalități cu mult mai eficiente de a-și coresta copilul,
în afara pedepsei fizice (ex: izolarea copilului sau confiscarea unui lucru care îi place acestuia). Părintele
poate să fixeze la copil comportamentul dorit oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau
chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul. Lăudând și acordând
atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l, acesta căpătând o mai mare
încredere în sine. De aceea, modelul oferit de părinți în primii ani de viață reprezintă cheia formării unor
comportamente sănătoase, pe baza cărora se va clădi un caracter puternic și corect în adultul de mâine.
Bibliografie:
Bakker, I., Janssen, H., (1998), Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii,
București: Editura Didacticăși Pedagogică;
Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti: Editura Aramis
146
PROF. INV. PRESC. ROSCA MARIA ALEXANDRA

LICEUL CORNELIU MEDREA ZLATNA/GPN FENES, JUD ALBA
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important
să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o
ceartă sau o palmă.
147
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA-VALORI ESENȚIALE
PENTRU SUCESUL COPILULUI (REFERAT)
ROTAR EMILIA, PROFESOR INV. PRESCOLAR,

GRADINITA P.P.1, ARAD
Este adevarat ca nu prea mai exista cei șapte ai de-acasa , copiii sunt incluși in diverse forme
educaționale înca de la varste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii :normele de
conduită se învată din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei șapte ani de-acasa si comportamentul copilului-nici un parinte nu-si doreste ca odrasla sa dea
dovada de proasta crestere,acasă sau în societate. Și,evident,fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa
fie un exemplu de buna purtare in toate contextele sociale,comportamentul în mediul familial si până la
conduita celui mic la școală,pe terenul de sport, la teatru sau în vizita la rude.
Doua scenari posibile:
Sa ne imaginam doua scenarii diametral opuse in acelas decor: la restaurant.
In primul dintre ele,copilul sta la masa langa parinti,cu spatele drept si coatele pe langa corp,
manuieste cu dexteritate si cunoaste toate ustensilele de langa farfurie,multumeste politicos chelnerului
pentru ori ce serviciu si contribue in mod adecvat la conversatie.
In al doilea scenariu,copilul striga pana acopera muzica ambientala a restaurantului,alearga prin sala
si printre picioarele mesenilor,varsa pe fata de masa supa si paharul cu suc,ii pune piedica chelnerului in
momentul in care acesta aduce cafele.
Trecem peste realitatea ca nu prea mai exista cei sapte ani de-acasa,deoarece copiii sunt inclusi in
diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede,ramane ideea de la baza acestei
expresii:normele de conduita se invata din familie.Acest mediu este cel in care copilul depinde principalele
reguli de buna purtare,cel mai adesea imitare decat printr-un comportament constient,iar varsta primei
copilarii este esentiala in conturarea si achizitia normelor unui comportament social corect.Scoala si alte
medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse de familie.
Educatia primita in familie:
1.Salutul-este prima norma de conduita invatata in familie,incepad de la etapa in care piticul nu poate
saluta decat prin fluturarea mainii si continuand pe urma firesc cu “buna ziua”.
2.Comportamentul in public-un copil”bine crescut”stie sa raspunda la intrebari si sa sustina,la randu-
i conversatia, isi asteapta randul fara sa intrerupa pe cel care vorbeste.
3.Comportamentul cu prietenii-manierele nu se demonstreaza doar in preajma adultilor.Joculire
copiilor sunt experinte care,pe langa ca aduc destindere si voie buna,ii pregatesc pe cei mici pentru rolul de
adult.Tot jocurile sunt ocazia de a invata,exersa si testa comportamente corecte.Un copil “bine crescut” isi
respecta partenerii de joaca,intelege si se conformeaza regulirol jocurilor specifice varstei lui.
4.Intelegerea normelor sociale-prin imitatie si suficienta practica copilul deprinde,cu ajutorul
parintilor,ceea ce “se face” si ceea ce “nu se face”in societate.O buna crestere implica si cunoasterea si
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii in care traim:trebue sa ne asteptam randul la magazin,la medic,sau
la leaganul din parc,spunem ”te rog”,”multumesc” si “cu placere”,nu incalcam drepturile celorlalti prin
afirmarea drepturilor noastre,nu facen zgomot in ora de liniste,respectam credintele si valorile noastre si
ale celor de langa noi.
5.Manierele la masa-o buna crestere presupune folosirea eficienta a tacamurilor,respectul
comesenilor si a celui care serveste masa.
6.Recunoasterea greselilor “imi pare rau”,este la fel ca si “te rog”,o expresie magica.Pentru a o
folosi,un copil are nevoie sa o auda si din partea adultilor din jurul lui.Astfel,va invata ca recunoasterea
greselilor si sinceritatea exprimarii regretului nu sunt un semn de slabiciune,ci de respect si demnitate.
7.Tact si toleranta-un copil “bine crescut” invata de la parinti ca a rade de slabiciune,defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifica in primul rand pe noi.Va face diferenta in timp intre:rasul
sanatos,spiritul de gluma si rasul care jicneste,care deschide rani si il va evita pe cel din urma.
148
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
149
EDUCAȚIA DE ACASĂ A COPIILOR
PROF. ÎNV. PRIMAR ROTAR NICOLETA

LICEUL TEHNOLOGIC ȘTEFAN HELL, SÂNTANA
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos sau nu are cei șapte ani de
acasă. Gândim aceasta considerând că nu a primit în cadrul familiei o educație potrivită ori nu și-a însușit
normele ori regulile minime de politețe, în special. Prin expresia cei șapte ani de acasă se înțelege în general
bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini accumulate în primii șapte ani de viață, în
sânul familiei. Această perioadă de timp este una dintre cele mai importante din viața omului deoarece este
perioada de intensă dezvoltare psihică, acum copilul are cea mai mare capacitate de acumulare de
informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Putem spune că primii dascăli ai unui copil sunt părinții, care au o mare responsabilitate socio-umană
și a căror educație lasă amprente, uneori pentru toată viața deoarece copiii îi imită în tot și în toate din cauza
iubirii sincere pe care le-o poartă. De-a lungul anilor petrecuți la catedră, am remarcat că, în general, micuții
sunt oglinda părintelui lor. Până la vârsta de șase ani când copiii intră în clasa pregătitoare, sunt educați de
părinți așa cum cred ei de cuviință, apoi în perioada de la șase la șapte ani, părinții îndrumați și în colaborare
cu doamna învățătoare încearcă să facă în așa fel încât copiii lor să-și consolideze normele de conduită deja
deprinse în familie și să-și dezvolte un anumit grad de autonomie, un grad de dezvoltare emoțională care
să le dea posibilitatea de a-și controla fricile, emoțiile și capacitatea de relaționare socială.
Niciun părinte nu-și dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate, ci
fiecare părinte ar vrea ca al său copil să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe terenul de sport, la teatru
sau în vizită la rude. Din păcate, oricât de mult și-ar dori acest lucru un părinte, nu se întâmplă întotdeauna
aceasta, deoarece părinții sunt foarte ocupați, iar în goana după „material” nu-și mai permit să fie „modele”
pentru cei mici, ba din contră foarte mulți nici nu sunt prezenți în viața micuților, deoarece sunt plecați în
străinătate pentru a le asigura tot copiilor condițiile optime de trai, iar aceștia sunt lăsați în grija bunicilor
sau a rudelor, iar dezvoltarea lor emoțională are de suferit.
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă. De aceea copiii cărora le sunt plecați părinții în străinătate, deși o duc foarte bine material, au „lipsuri
” la adaptarea în societate, în colectivul clasei de elevi din cauza instabilității emoționale.
Un copil care crește alături de părinții săi, care își fac timp pentru ei, sunt alături de ei, care le oferă
modele demne de urmat va ști cum să se comporte la școală, în societate, cum să-și facă prieteni, cum să-i
mențină, cum să se descurce în diverse situații problemă. Pot spune că cei șapte ani de acasă reprezintă și
abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze și să fie acceptat.
Deși trăim într-o lume în care manierele nu mai sunt atât de rigide, e foarte important ca micuțul să
știe cum să vorbească și să fie capabil să înțeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Cel mic trebuie să învețe să-i pese de ceilalți, să sară în ajutorul celor nevoiași, să fie capabil
să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om, dar cum să facă toate acestea un copil
care nu-și are părinții alături, care se simte singur, părăsit?
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale; primele deprinderi de viață sănătoase ale copilului, de conduită
igienică individuală, colectivă și de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor
societății, constituind bagajul educativ al „celor șapte ani de acasă”.
Viața copilului acasă, alături de părinții săi, toate activitățile care se desfășoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și
protecția lui.
Pot concluziona faptul că această perioadă a „ celor șapte ani de acasă” este cea mai importantă din
viața omului, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini și preferințe, cu un comportament
normal sau deviant. Așa cum își cresc și își educă părinții copiii, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor.
150
STUDIU
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ROTARU ANA-AURELIA

LICEUL ,,MIRON CRISTEA”
LOC. SUBCETATE, JUD. HARGHITA
Înainte de a pune mâna pe un abecedar și de a dezlega marea taină științifică de ,,unu plus unu”,
prima școală pe care o frecventează orice om , care cândva a fost și el copil, este școala de acasă. Înainte
de a înțelege ce este viața, o trăim așa cum o învățăm în familie. Cei dintâi profesori ai unui copil sunt
propriii lui părinți. Dacă din punct de vedere juridic, odată cu nașterea copilului, apar o serie de drepturi și
de obligații asociate statutului de părinte, din punct de vedere psihologic și pedagogic se pune problema în
ce măsură sunt proaspeții părinți pregătiți pentru adoptarea statutului de părinte?
Formula de ,,cei 7 ani de acasă” a devenit pentru mulți scală uzuală de evaluare a calității conduitei
celor mai vârstnici. Familia se emancipează, adăugându-și treptat răspunderi educaționale diverse –
dezvoltarea competențelor și a responsabilităților civice.
Pentru că educația este arta formării unui om, părinții nu pot fi oameni ai trecutului, ancorați în
formule, ci trebuie să meargă la pas cu copiii lor, să se adapteze pentru ca mai apoi să-i poată lăsa singuri
și liberi, imediat ce aceștia sunt în stare. Familia are datoria de a forma conștiința, caracterul, voința. Tot
familia este cea care construiește personalitatea dotată cu simț critic pentru ca cei mici să poată fi capabili
să aleagă liber binele, să fie responsabili și deschiși pentru a-și ajuta aproapele aflat în nevoie.
Cea mai eficientă metodă de educare a unui copil este aceea de a face chiar noi înșine ce dorim să-i
învățăm pe copii. Marele secret al acestei metode este faptul că educația nu este doar un ,,moft”, un cuvânt,
sfat sau o poruncă ci este un exemplu, o stare care crează un climat de afecțiune în familie, precum și
căutarea și dezvoltarea unor raporturi simple de respect între membrii familiei. Pentru a crea un climat
favorabil dezvoltării personalității copilului este nevoie de răbdare, dăruire, respect, iubire, sinceritate și
bunătate. Toate acestea folosite cum trebuie rodesc un climat deschis favorabil dezvoltării copilului mic.
Părinții constituie pentru copii primele modele de viață și de comportament. Există părinți care se
laudă cu ,,performanțele” copilului lor: ,,al meu știe să scrie”, ,,al meu știe foarte multe poezii”... fără să-și
dea seama ca acestea pot fi piedici pentru educatoarea care va lucra cu ei, deoarece aceștia nu vor mai putea
fi atenți la introducerea în tainele scrisului. O deprindere învățată greșit, înseamnă foarte multă muncă din
partea educatorului pentru corectarea ei. Pentru reușita școlară a copilului atât părinții cât și educatorii
trebuie să aibă în vedere câteva reguli:
1.Să iubești copilul.
2.Să protejezi copilul.
3.Să fii un bun exemplu pentru copilul tău.
4.Să te joci cu copilul.
5.Să lucrezi cu copilul.
6. Să lași copilul să dobândească experiențe singur, chiar dacă uneori acesta suferă.
7. Să-i arăți posibilitățile și limitele libertății umane.
8. Să-l înveți să fie ascultător.
9. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și a
propriei sale experiente.
10. Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintiri: călătorii, excursii, vacanțe, spectacole, serbări,
manifestări sportive.
Copiii noștri se ,,hrănesc”, la fel ca noi adulții, cu trăiri frumoase care ne ridică, trăiri care ne oferă
prilejul să cunoaștem viața altor oameni și deopotrivă lumea. Ritmul alert al vieții cotidiene nu ne lasă prea
mult timp să stăm cu copiii noștri. Chiar și când suntem împreună cu ei ,,facem liniște să nu-l deranjăm pe
cel care este cu telefonul în mână sau în fața televizorului”.
Concluzii: În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea și decența în vorbire, cumpătarea și grija față de lucrurile încredințate. În
realizarea acestor lucruri modelul parental ocupă primul loc. Părinții, înainte de dascăli, le spun copiilor ce
151
este bine și ce este rău, drept și nedrept, ce este frumos și ce este urât în comportament, părintele este
exemplul pentru copil. Aceste noțiuni vor ajuta viitorul adult să se orienteze în evaluarea comportamentului
său și să se raporteze la cei din jur.
Bibliografie:
1.Revista Învățământului Preșcolar, nr.1-2/1998, București;
2. Revista Învățământului Preșcolar, nr.1-2/2001, București;
3.M. Ecobici, ,,Familia și personalitatea copilului”, Editura ALMA, Craiova, 2011
152
PLEDOARIE PENTRU CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ROXIN DANIELA,

ŞC. GIMN. NR. 1 AVRAM-IANCU, JUD. BIHOR
acasă.
153
PROF. ÎNV.PREŞCOLAR RUGINOSU CRISTINA

GRĂDINIŢA P.P. “EPISCOP MELCHISEDEC” ROMAN / NEAMŢ
nevoile.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
sănătos.
154
Bibliografie
Ion Drăgan, „Psihologia pentru toți”, Editura Științifică, București, 1991;
Cocoș Constantin, Pedagogia, Editura Polirom,Iași, 2002;
Ioan, Emilia, Cei șapte ani de acasă, Editura Didactică, R, A., București, 2008.
155
RELAŢIA ŞCOALĂ – FAMILIE –SOCIETATE
PROF.DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ RUS PETRUȚA MARIANA

LICEUL TEORETIC " BOGDAN-VODĂ"
VIȘEU DE SUS, MARAMUREŞ
Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Necesitatea abordării parteneriatului între aceste mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul scoală – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
scoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd invatatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din scoală, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii , iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
156
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI ȘAPTE AN DE ACASĂ
PROF. VERONICA RUS

Cercetările în domeniul educaţiei, studiile sociologice şi din istoria civilizaţiei demonstrează elocvent
faptul că familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie a valorilor şi a normelor culturale din
generaţie în generaţie, ea este într-adevăr o realitate persistentă şi structurală de o impotanţă majoră, care
plăsmuieşte şi stabilizează din punct de vedere psihosocial personalitatea umană.
Cercetari recente au demonstrat faptul ca parintii sunt într-adevar primii "profesori" ai copiilor lor.
Inclusiv cercetarea de fata identifica familia drept cel mai puternic factor de influenta pentru tinerii din
cadrul populatiei tinta. Tot ceea ce parintii fac sau nu fac în mod obisnuit se va regasi mai târziu si în
obiceiurile copiilor. Tinerii zilelor noastre sunt puternic legati de familie, în consecinta, ei se bazeaza pe
aceasta pentru sustinerea financiara, fundamentarea succesului si disponibilitatea de a fi întelesi.
Familia este totodata o stavila împotriva disolutiei sociale. Studii recente care au avut drept obiectiv
identificarea naturii si a continuturilor raporturilor sociale ale adolescentilor au subliniat influenta opiniei
parintilor si a colegilor referitoare la optiunile profesionale, morale, politice etc. Parintii constituie
prezentele cele mai puternice pe termen lung în timp ce colegii, prietenii sunt mai importanti pentru
comportamentul imediat.
Influenta parintilor este efectiva numai în cazurile de afectiune si respect reciproc si este de cele mai
multe ori inexistenta în lipsa acestora. Într-o societate aflata în continua schimbare, în care reperele sociale,
familiale, ierarhice au suferit mutatii, tendinta este aceea de reîntoarcere la familie. Dar parintii, ca si
societatea, se confrunta cu o diversitate de modele si precepte educative, ei gasind din ce în ce mai greu
strategii adecvate pentru asumarea responsabilitatilor în ceea ce priveste educarea copiilor lor si sustinerea
lor pentru reusita scolara, profesionala si sociala.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenteaza si
modeleaza persoana umana. Unii merg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei este atat
de mare, incat ea egaleaza actiunea celorlate grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetarilor
care vin despre psihanaliza, psihologia sociala, si sociologia sustineau ca familia este:”adevaratul laborator
de formare a persoanei”. Familia, primul mediu de viata al copilului, exercita o influenta considerabila
asupra dezvoltarii acestuia. Cadrul general in care se formeaza copilul de cele mai multe ori este bun.
Sunt doua cauze care explica aceasta influenta a familiei asupra persoanei:una este legata de faptul
ca actiunea familei se exercita mai de timpuriu iar a doua de acela ca multa vreme familia este calea prin
care se canalizeaza oricare alta actiune intreprinsa de copii, familia fiind identificata cu intreaga lume
sociala a copilului
Daca intr-o familie este doar un copil el este rasfatat de ambii parinti,constiinta de sine pe care o
dezvolta este de obicei egoista-egocentrica. Pentru copil parintii si cei din jur sunt niste instrumente si
tentacole de care el se serveste pentru satisfacerea trebuintelor.
Daca nu ar exista relatii intre copii si parinti atunci in aceea familie ar fi un haos total. Relatiile dintre
frati nu depind in mare masura de atitudinea parintilor.
Daca intre parinti exista certuri si neinteleri atunci,de obicei, copii imita coportamentul parintilor si
astfel pot deveni obraznici si neascultatori. Intr-o familie in care parintii nu se inteleg, copilul incepe sa se
framante, isi pune tot felul de intrebari carora nu le gaseste raspuns, isi simte sufletul incarcat,isi pierde
increderea in ceea ce reprezenta pentru el dragostea, securitatea, linistea, nimic nu reuseste sa-i mai retina
atentia sau sa-i trezeasca interesul. Ei frecventeaza in continuare scoala, dar e absent la ce se petrece in jurul
lui. La lectii nu mai este atent, nu mai invata si, fireste, in aceste conditii este admonestat. Din acelasi motiv,
al tensiunii familiale fruntea copilului, senina la scoala( unde recunoasterea eforturilor sale si atmosfera
creata de colegi ii produc o stare de relaxare si multumire), se incrunta cand vine vremea ca acesta sa plece
acasa.
Deci familia trebuie sa fie un colectiv sanatos adica in componenta sa sa existe toate persoanele care
alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv (ambii parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere,
respect , sa duca o viata cinstita si onesta.
157
EDUCATION AND MEDIA
BY PROF. RUSU VIORICA
Education is the process of learning and knowing, which is not restricted to our school text-books. It
is a holistic process that continues throughout our life. Even the regular happenings and events around us
educate us, in one or the other way. It would not be an exaggeration to say that the existence of human
beings is fruitless without education, that an educated person has the ability to change the world.
The term “media”, on the other hand, comes from the singular of “medium” (between, carrier or
mode in Latin), and means a channel of communication. Media denotes an item specifically designed to
reach a large audience or viewers. The term was first used with the advent of newspapers and magazines.
However, with the passage of time, the term broadened by the inventions of radio, TV, cinemas and Internet.
In the world of today, media has become so common and useful that people would not conceive of its non-
existence. It is true that media plays an outstanding role in strengthening the society. Its duty is to inform,
educate and entertain the people. It helps us to know current situation around the world. The media has a
strong social and cultural impact upon society. Because of its inherent ability to reach large number of
public, it is widely used to convey message to build public opinion and awareness. If applied to the
educational field, media can be considered as the means for transmitting information in teaching-learning
perspective delivering content to the learners, with the view to achieving effective instruction.
As John Dewey stated, education cannot be limited within teacher and taught without social
environment.” Therefore, mass media represents a powerful source in the social environment of education.
Through modern electronic techniques and technologies, mass media prove that education is really
comprehensive and not confined within four walls of the classroom.
Media can be, and is, the educational medium for the mass and mass education. Irrespective of
sociological, geographical, or economical diversities, mass media represents an important means for the
education to all. If properly designed, skillfully produced and effectively used, media resources can have a
great influence on teaching and learning, producing impact on the following: save time, increase interest,
hold attention, clarify ideas, reinforce concepts, add tone, prove a point and aid memory. The main concern,
when using media as a teaching tool, must focus on the general principles of learning and the context in
which these principles are employed.
There are several types of instructional media that must be taken into account: print media, (journals,
magazines, journals, etc), graphic media (overhead transparencies, charts, graph models, maps, etc.),
photographic media (still pictures, slides, motion pictures, filmstrips, multi-images, etc), audio media
(tapes, audiocassettes, records, radio, telecommunication, etc.) television/video (broadcast television, cable
television, video cassettes, videotext, teletext, DVDs, etc.), computers, internet and simulation and
games (boards, written, interaction, machine, human, etc.).
A teacher can make more effective use of media if they understand underlying concepts about
teaching-learning process. Teaching and learning, as complex processes influenced by several factors,
including use of media or instructional aids, result in the active involvement of learners and make teaching
more interesting. In order to make the learning experiences of the learners more concrete and realistic,
teachers have to use and prepare specific teaching materials. These instructional gadgets help teachers to
clarify, establish and correlate concepts of learners. It also helps to teach abstract concepts in a meaningful
way. Media in the classroom engages students in learning and provide a richer experience. Media is an
useful tool for illustrating a lesson, allowing students to see examples of what they are learning. Interactive
media, such as Smart Boards, allow students to move items on a screen for illustrative purposes. Students
view media as exciting learning aids, making learning entertaining and less monotonous. One of the most
important advantages of using media in class is the fact that it can be used considering the multiple learning
styles. Media appeals to visual, auditory and kinesthetic learners. Students can watch a movie, listen to
music or interact with digital media on an interactive Smart Board. Effective teachers do not rely on
teaching students in merely one style but use a variety of styles to reach the greatest number of students.
Providing a rich learning experience through classroom, media keeps students focused and engaged in
learning. Also, this creates an authentic learning experience. Using newspapers, brochures, job application
forms and news broadcasts provides authentic opportunities for students to learn using real-world media.
158
This method simulates real-life experiences in which students must read, evaluate and interpret information
based on items that they need in their daily lives. When students use objects from the real world, they can
see the connection between what they learn in school and how they can use the knowledge as a member of
society.
In conclusion, the media has the power of educating people, the good and the bad. Since it affect the
eyes, the ears and the mind simultaneously, nothing can overcome the influence of the media. The media
in the advanced society should perform a noble mission of enlightening people, equipping them with useful
and effective skills, offering them the opportunity to engage not only in acquiring information and
knowledge, but also giving them the opportunity to make good use of all the acquired information and
working techniques.
159
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ A COPILULUI
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ELENA CUZA „ VASLUI

PROF.ÎNV. PRIMAR, IRIMIA DANIELA
Familia există din cele mai vechi timpuri, dar a cunoscut modificări de la o societate la alta. Copilul
a devenit treptat centrul familiei sale . Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului
familiei şi a sentimentului copilăriei . Cele două sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt,
implicând asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi
copii .
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Komenschi,
care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase
ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară .
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană . Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale . Familia este adevăratul laborator de formare a
persoanei.
Începând din primii ani de viaţă , copilul preia de la cei din jur gesturi , atitudini , limbajul , exemple
de comportament . Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia . Aceasta îi oferă
copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară , primele norme şi reguli de conduită , dar şi
climatul socioafectiv . Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii nu numai prin faptul
că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii , dar şi prin faptul că familia mediază şi
condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale , în special cu şcoala .
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct , prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate , fie indirect , prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei , precum şi prin climatul psihosocial existent în familie . Modelele de conduită oferite de părinţi –
precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social
cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă , a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale . Este unanim recunoscut faptul că
strategiile educative la care se face apel în familie , mai mult sau mai puţin conştientizate , determină în
mare măsură dezvoltarea personalităţii , precum şi rezultatele şcolare ale copiilor , comportamentul lor
sociomoral.
Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea
părintelui . Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji . Fiecare copil are propria modalitate de
a oferi şi de a primi iubire. Cînd copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format decât atunci
când simte că rezervorul său emoţional este gol . Iubirea adevărată este totdeauna necondiţionată . Iubirea
necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi ajută părinţii să-
şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul . Iubirea necondiţionată înseamnă a iubi copilul
indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face . Fundamentul iubirii
aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a învăţa şi determină în mare parte momentul
în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tip de informaţii . Dacă iubirea va fi alimentată aşa cum se cuvine,
copilul va înflori şi va binecuvânta lumea prin frumuseţea sa ; fără iubire va deveni o floare veştejită,
însetată .
Există cinci modalităţi în care copiii exprimă şi înţeleg iubirea : mângâierile fizice, cuvintele de
încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile .
Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii . Copiii care sunt ţinuţi în braţe , sunt
îmbrăţişaţi, sărutaţi, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional, decât cei care sunt lăsaţi multă
vreme fără un contact fizic. Ţinutul în braţe în timp ce i se citeşte o poveste devine amintire pentru tot restul
vieţii .
Cuvintele de încurajare , “balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul
valorii de sine şi al siguranţei, căci “în voia limbii este viaţa şi moartea” (proverb ebraic ) . Tonul vocii,
blândeţea, atmosfera afectuoasă, toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire . Cuvintele de laudă,
160
de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil şi o mânie stăpânită vor aduce oricând un câştig însutit
. Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative .
Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului. Cu cât legătura
emoţională dintre copil şi părinte este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un
comportament ce presupune delicvenţă . Timpul acordat trebuie să presupună şi un contact vizual plăcut şi
plin de afecţiune precum şi a desfăşura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtăşind
gândurile şi sentimentele . Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna .
Darurile sunt o formă de recunoştinţă sau de stimulare . Adevăratul dar exprimă iubirea pentru orice
persoană, gestul fiind făcut de bunăvoie .
Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bunăvoie. Serviciile cu compasiune şi iubire sunt
caracteristice părinţilor cu vocaţie . A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ce îşi doreşte .
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului , misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste .
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.
BIBLIOGRAFIE :
R. Campbell, G. Chapman „Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, Ed . Curtea Veche Publishing,
Bucureşti, 2000
M. Golu , „ Dinamica personalităţii ”, Ed . Geneze, Bucureşti, 1993
R . Vincent, „Cunoaşterea copilului”, E . D . P . , Bucureşti, 1972
161
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
STUDIU
PROF.INV.PRESCOLAR. RUSU SILVIA

SC.GIMNAZIALA IERNUT G.P.P.IERNUT
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În primii şapte ani de viaţă, copilul dovedeşte mare
sensibilitate, receptivitate şi mobilitate. Potenţialul afectiv-volițional este în creștere, înclinațiile și
aptitudinile se conturează în această etapă. Copilul dovedeşte si o mare putere de acumulare si asimilare de
cunoştinţe.
Pornind de la particularităţile ontogenetice ale copilului, familia şi grădiniţa trebuie să-i asigure
condiţii favorabile de creștere şi dezvoltare, în funcţie de disponibilităţile individuale. Cei care nu
beneficiază in familie de condiţii favorabile dezvoltării lor, au şanse de recuperare, dacă frecventează
grădiniţa. Aici procesul instructiv-educativ se desfăşoară în funcţie de particularităţile de vârstă şi se
urmăreşte dezvoltarea armonioasă psihofizică, se stimulează gândirea si inteligenţa, se formează
deprinderile de bază. Mai importante în această etapa sunt: deprinderile igienico-sanitare (de autoservire),
de comportare civilizată şi politeţe, deprinderile de ordine şi curățenie. Copiii sunt antrenaţi în jocuri şi
activităţi care se desfăşoară cu toată grupa şi individual, folosindu-se metode şi procedee specifice fiecărei
etape de vârstă.
Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu, ar necesita un consum
mai mare de energie şi timp.
Deprinderile care se pot forma la vârstă antepreşcolară și preşcolară (în familie şi grădiniţă),
deprinderi care, uneori poartă denumirea de "bune deprinderi" sau "cei șapte ani de-acasă"... Ele reprezintă
forma cea mai simplă a învăţării de către copii a unor mişcări complexe şi atitudini care vor influenţa
comportamentul lor viitor.
Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea unora rele. Bunăoara, copilului căruia nu i s-au
format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, aşteaptă totul de la familie, de la părinţi.
De aici şi necesitatea ca în familie, ca şi în grădiniţă, să se insiste pentru formarea deprinderilor de
bază, până ce acestea se transformă în obişnuinţe.
Pentru a se ajunge la automatizarea mişcărilor, acestea se repetă de mai multe ori, iar pe măsură ce
se formează deprinderile, se cere prelungirea treptată a intervalelor dintre exerciţii. În această perioadă
deosebit de importantă este atitudinea consecventă de care trebuie să dea dovadă părinţii, personalul
educativ din creşe, educatoarele. De exemplu, dacă, în situaţii similare, odată i se cere copilului să realizeze
un lucru si altădată nu, dacă unul din adulţi îi cere să îndeplinească "ceva" şi altul îi cere "altceva", sau dacă
unul îi indică o cale şi altul una opusă, procesul este îngreuiat şi deprinderea nu se formează. De asemenea,
trebuie să existe o concordanţă deplina între ceea ce i se cere copilului în familie şi ceea ce se realizează în
grădiniţă.
În procesul educativ-formativ al copiilor de 3-7 ani se pot distinge trei grupe de baza de deprinderi,
ca: deprinderi igienico-sanitare (de autoservire); deprinderi de ordine şi curăţenie; deprinderi de comportare
civilizată şi de politeţe.
Pentru formarea acestora trebuie pornit de la faptul ca exigenţele cresc treptat în raport invers cu
aportul adultului, fapt care contribuie la dezvoltarea îndemânării şi spiritului de independentă ale copilului.
De cele mai multe ori părinţii preocupaţi de problemele profesionale şi gospodăreşti, dimineaţa, preferă să-
l îmbrace pe copil, deşi nu au timpul necesar, în loc să-l lase să se îmbrace singur. Mai târziu, degeaba îi va
reproşa comoditatea. De fapt, este vina adulţilor dacă copilul nu şi-a format deprinderile elementare
igienico-sanitare la vârstă preşcolară. Părinţii pot să le acorde timpul necesar în zilele când sunt acasă
dimineaţa, în zilele de sâmbătă şi duminică, sau în zilele de concedii: dacă sunt adulţi în familie (bunici,
surori mai mari) se pot ocupa ei de formarea acestor deprinderi. Copilul trebuie să fie trezit cu 10-15 minute
mai devreme şi să fie pus să efectueze anumite operaţii de autoservire. Fiecare deprindere se compune dintr-
o serie de operaţii, care vor fi repetate pe rând până devin acte şi mişcări automatizate.
162
Formarea oricărei deprinderi, şi mai ales a celor igienico-sanitare, necesită din partea părinţilor şi a
educatoarelor, răbdare şi mai ales un echilibru nuanţat între severitate, "toleranţă" şi timp. Familia are rolul
cel mai important în formarea deprinderilor. Trebuie să-i repete copilului de mai multe ori ce are de făcut.
"Nici o altă instituţie, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuinţelor, la
manifestarea slăbiciunilor sau potenţialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituţie nu
cuprinde fiinţe legate de copil în mod atât de direct şi atât de vital ca tatăl şi mama... Familia ne apare mai
curând ca un fel de mecanism reglator care permite copilului, în ciuda sărăciei sale aparente de mijloace,
să trăiască o viaţă reală şi uimitor de intensă, viaţa lui proprie".
Colaborarea familie-creşă sau familie-grădiniţă, în procesul de educare a copilului, are un rol
deosebit, în special, în formarea deprinderilor igienice. Copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp în
familie, care exercită o influenţă deosebită asupra sa. Pe măsura ce copilul creşte, asupra lui acţionează tot
mai mulţi factori educativi : creşă – grădiniţă - școală, care continuă şi perfecţionează educaţia începută în
familie ; uneori, acestea o corectează sau o îmbogăţesc. La copiii instituţionalizaţi în leagăne şi creşe se
constată că nu au formate deprinderi igienice. În acest caz, trebuie ca educatoarele să lucreze cu fiecare
copil până la formarea deprinderilor respective.
Pentru reuşita deplină, familia are obligaţia să ţină permanent legătura cu unităţile în care sunt
instituţionalizaţi copiii şi să sprijine munca depusă de factorii educativi din aceste unităţi. Pentru a asigura
unitatea sistemului de cerinţe este necesar ca asistentele şi educatoarele să cunoască condiţiile de viaţă ale
fiecărui copil în familie, iar, la rândul ei, familia să cunoască preocupările pedagogice ale creşei şi
grădiniţei. Procedându-se în felul acesta, reuşita muncii educative este deplină.!".
Pentru formarea si consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinţii să ţină seama de
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, precum şi de cele psihofizice. Căile şi modalităţile de
educare trebuie adaptate vârstei şi puterii de înţelegere a acestora.
Întrucât formarea şi consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinţii să insiste
până la transformarea acestora în obişnuinţe. Pe întreaga perioadă se va manifesta unitatea de vederi în
cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu
o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a familiei".
163
FAMILIA ŞI GRĂDINIŢA
PARTENERI ÎN REALIZAREA SUCCESULUI COPIILOR
PROF. ÎNV. PREȘC. ROMAN DOINIȚA

GRĂDINIȚA CU P.N.NR.1
DRĂGUȘENI, JUD. BOTOȘANI
Părinții sunt primii oameni chemaţi să pună bazele educaţiei unui copil, deoarece pregătirea pentru
viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă. Faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o
prefigurare certă a celor de mâine. Deprinderile şi convingerile conturate acum formează baza modului de
acţiune din viitor. Atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate cu fidelitate de
copii.
Copilul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte şi această răspundere
revine în mare măsură familiei care poate îndeplini toate sarcinile doar printr-o colaborare eficientă cu
grădiniţa sau altă instituție pe care o frecventează.
Familia oferă copilului mediul afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o
şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale,
copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie: reglatoare, socializatoare şi individualizatoare,
familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil, aici
se învață cei șapte ani de acasă.
Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul, dar şi familia intră în contact. Ea poate
oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor.
Educatoarele trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi
întâmpinării nevoilor sale. În acelaşi timp, educatoarea nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu
copiii. Copilul este un membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de
personalitatea, temperamentul şi stilul său.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării copiilor este
condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă, iar începutul este dat de
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă
principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia
copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate,
climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte.
Educatoarele trebuie să asigure părinţilor numeroase ocazii de a se implica în programul grădiniţei,
comunicând în fiecare zi, povestindu-le despre cum şi-a petrecut copilul lor timpul, ce activităţi de învăţare
a desfăşurat, ce progres sau regres a realizat copilul sau anunţându-i ce activităţi sau întâlniri au planificat.
Ele trebuie să ajungă să cunoască bine familiile şi copiii de aceea vor folosi toate ocaziile pentru a comunica
cu părinţii şi a schimba informaţii. Unele familii vor dori să se implice mai mult, altele mai puţin. Frecvenţa
şi conţinutul discuţiilor cu părinţii vor depinde şi de dorinţa acestora de a comunica sau de nevoile şi
preferinţele lor.
Există numeroase căi de implicare a familiilor în programul de educaţie al copiilor. Unele familii pot
veni la întâlniri, altele pot trimite materiale confecţionate acasă, altele ar putea participa la activităţile din
grădiniţă, iar altele să facă parte din comitetul de părinţi.
În cadrul întâlnirilor individuale periodice, educatoarea va analiza evoluţia dezvoltării copilului, va
identifica care sunt domeniile de dezvoltare care necesită o diversificare a activităţilor, care sunt activităţile
care sunt realizate cu uşurinţă acasă, modul în care copilul reacţionează la diverse activităţi propuse.
Părintele se simte implicat în viaţa copilului său şi vede continuitatea relaţiei dintre „acasă” şi „la grădiniţă”.
În acest fel, începe să îşi verbalizeze temerile sau să se simtă valorizat în rolul său, se poate centra pe
observaţiile asupra copilului său. Educatoarea poate evalua dacă abilităţile parentale au nevoie de suport şi
îi poate oferi diverse materiale pentru aşi îmbogăţi cunoştinţele şi dezvolta capacităţile parentale. De aceea
aceste întâlniri au un profund caracter de confidenţialitate.
164
O modalitate modernă de implicare o reprezintă familiile în sala de grupă. Uneori, membrii familiilor,
se simt intimidate o dată intrate în sala de grupă, considerând că aceasta este „aria” de influenţă aparţinând
exclusiv educatoarelor. Acesteia îi revine răspunderea de a încuraja familiile să vină în sala de clasă oricând
doresc. Atenţia personală arătată îi va ajuta pe părinţi să renunţe la orice stânjeneală. Părinţii pot asista la
activităţile desfăşurate de educatoare cu copiii, pot învăţa modalităţi de comunicare eficienţă cu aceştia şi
modalităţi de soluţionare a situaţiilor de criză. Pe măsură ce părinţii se obişnuiesc să participe la activităţi
ei vor ajunge să cunoască şi să respecte munca educatoarelor, vor vorbi mai liber despre progresele făcute
de copiii sau despre problemele pe care le au, se vor împrieteni cu ceilalţi părinţi, vor învăţa mai multe şi
vor înţelege mai bine modul de dezvoltare al unui copil, vor învăţa să desfăşoare activităţi similare acasă
sau să continue acasă activitatea educatoarei cu activităţi în completarea acesteia, vor găsi răspunsuri la
întrebările la care nu găsesc răspuns, îşi vor observa copilul la joacă şi vor învăţa să-şi vadă copilul în relaţie
cu ceilalţi. Participarea părinţilor la activităţile copilului are un dublu câştig: pe de o parte, copilul se va
simţi securizat de prezenţa părinţilor, astfel încât va fi mai deschis spre explorare; pe de altă parte, se va
face un transfer de abilităţi practice şi cunoştinţe de la educator spre părinte, prin exersarea amenajării
spaţiilor, a comunicării cu copilul, prin observarea atentă a acestuia într-un alt context decât cel de acasă.
Acolo unde spaţiul o permite se poate amenaja o cameră rezervată familiei sau măcar un colţ în care
se pot afişa lucrările copiilor sau poze ale acestora din timpul activităţilor precum şi informaţii utile pentru
educarea copiilor acasă, pliante despre cursuri şi concursuri pentru copii.
Aici ei se pot întâlni cu alţi părinţi, analiza şi aprecia munca copiilor, pot citi informaţiile expuse la
avizier. De obicei, spaţiul se poate amenaja pe holul grădiniţei. Acesta poate conţine şi cărţi despre
dezvoltarea copiilor şi despre educaţia parentală, pe care părinţii să aibă posibilitatea să le împrumute.
Întrunirile şi întrevederile familiale sunt o componentă importantă a parteneriatului grădiniţă-familie.
Există câteva tipuri de întâlniri familiale: întâlniri planificate de consultanţă, cele ale grupurilor de opinie
şi dialog, întâlniri informale şi cele organizate cu ocazia unui eveniment special.
Educatoarele au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii,
Săptămânal, pentru a discuta despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care
preocupă ambele părţi. Pentru că aceste întruniri sunt destinate părinţilor, subiectele alese trebuie să fie în
interesul lor. Întrunirile vor fi benefice numai dacă se axează pe problemele care îi preocupă pe părinţi care
nu vor participa dacă nu le vor găsi interesante şi utile. De aceea este necesar ca educatoarea împreună cu
familiile să descopere care aspecte îi interesează şi vor stabili data întâlnirii. Educatoarea află care sunt
interesele familiei prin întâlnirile informale sau prin intermediul chestionarelor referitoare la interesele
familiei. Anumite subiecte pot fi prezentate de o manieră mai formală, aşteptându-se şi o replică din partea
părinţilor. Alte aspecte cer un mai mare grad de participare, familiile putând în acest caz să-şi practice
abilităţile şi experienţa. Educatoarea va concepe o planificare a activităţilor de consiliere şi sprijin pentru
părinţi incluzând teme generale dar şi particulare la sugestia părinţilor.
Educatoarea poate să propună părinţilor un program de vizite la domiciliu, dar acestea trebuie să apară
în plan doar după consolidarea relaţiei de încredere dintre părinte şi educator. Vizita la domiciliu este
investită adesea cu un puternic rol evaluativ, care se adresează părintelui şi este destul de dificil să accepte
acest lucru. Important este ca părintele să nu resimtă aceste vizite ca abuzive, ci ca modalităţi de colaborare
partenerială, pentru a determina un răspuns cât mai adecvat nevoilor de dezvoltare ale copilului lor.
Oricărei persoane îi place să fie apreciată, recunoscută şi să sărbătorească succesele.
Reuşitele copiilor trebuie sărbătorite de aceea cu diferite ocazii educatoarele organizează serbări care
constituie un prilej de cunoaştere reciprocă şi de satisfacţie reciprocă pentru realizările copiilor.
Părinţii se pot implica în desfăşurarea repetiţiilor, în confecţionarea costumelor sau a decorului, în
organizarea unor mini petreceri pentru copii la sfârşitul acestor serbări.
Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul educatoarei în perioada preşcolarităţii, iar
de buna colaborare a familiei cu grădiniţa depinde dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului.
Bibliografie:
Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti
Voiculescu, Elisabeta, 2001 „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti
Popescu, Eugenia (coord.), 1995 „Pedagogie preşcolară. Didactica” E.D.P., Bucureşti
165
ROLUL PĂRINȚILOR ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
SABADOȘ LILIANA
GRĂDINIȚA CU P.P. „BUBURUZA”
CLUJ-NAPOCA
„Arată-mi un copil până la vârsta de 7 ani și îți voi spune cum va fi când va ajunge adult”. Aristotel
Primii 7 ani din viața unui copil joacă un rol crucial în devenirea acestuia ca adult. În această perioadă
învață comportamente, limite, empatia și alte abilități sociale pe care le va avea pe tot parcursul vieții.
Părinții sunt cei care contribuie la dezvoltarea socială, emoțională, cognitivă și fizică a copilului.
Nașterea unui copil reprezintă multe începuturi noi. Fiecare secundă este prețioasă cu fiecare contribuție
spre dezvoltarea unei persoane unice cu propriul set de emoții și opinii. Copilul este o ființă umană capabilă
să gândească independent, dar în primii ani de existență, responsabilitatea de a modela această capacitate
stă în mâinile părinților. Până la vârsta de 5 ani creierul se dezvoltă 90% din capacitatea sa. Creierul unui
copil este mai receptiv la învățare în această perioadă a vieții decât în orice alt moment. Acesta este și
momentul în care vor învăța cum să interacționeze, cum să construiască și să mențină relații sociale. Ceea
ce experimentează astăzi este ceea ce vor prezenta mâine. Ce pot face părinții pentru a crea un mediu
suficient de provocator pentru copil, astfel încât acesta să-și atingă potențialul maxim? Cheia este de a mări
la maxim capacitatea de învățare prin stimulare mentală, atenție, încurajare, dragoste și o bună sănătate
fizică. Expunând copilul la diferite activități care să-i ajute să-și activeze conexiunile sinaptice la zonele
maxime ale creierului, va permite să dobândească noi cunoștințe, să învețe noi competențe, să-și stabilească
și să-și atingă obiectivele.
Având părinți pozitivi, copilul își va îmbunătăți abilitățile cognitive, sociale și de rezolvare a
problemelor și îi va ajuta să crească pentru a deveni oameni mai buni.
Interacțiunea și stimularea sunt foarte importante în primii ani de viață. Totul se referă la
recunoașterea problemelor, gestionarea tuturor situațiilor și dobândirea trăsăturilor de disciplină,
gestionarea timpului și rezolvarea eficientă a problemelor prin rutine simple la domiciliu.
Copiii observă cum interacționează părinții lui și cum sunt soluționate conflictele în familie. Îl învață
o varietate de valori bune care îi sunt esențiale pentru a crește. Copilul învață cum să se comporte cu ceilalți,
învață spiritul de echipă și cum să-și aleagă prietenii potriviți.
În primii ani de viață, copiii învață de la părinți cum să fie sănătoși. O orientare corectă din partea
părinților va încuraja copilul să aibă un stil de viață sănătos prin alimentație și activitate fizică contribuint
astfel la o dezvoltare fizică armonioasă.
În primii ani de viață copiii învață de la părinți cum să accepte și să depășească eșecurile, cum să
înțeleagă disciplina, acceptănd feedbackul, recompensa și pedeapsa.
Ce poate face un părinte pentru ca cei 7 ani de acasă să fie de bun augur:
-să fie pozitivi - să-i învețe pe copii cum să rezolve problemele cu o atitudine pozitivă;
-să fie receptivi la nevoile copiilor lor - indiferent de cât de mici ar fi ele, înțelegerea și îndeplinirea
lor va ajuta copilul să înțeleagă că părintele îi este alături în orice moment;
-să fie prezenți emoțional – încurajarea și dragostea va arăta copilului că este iubit și înțeles;
-să comunice eficient – în fiecare conversație, copilul să fie auzit și lăsat să se exprime, să i se ofere
un feedback pozitiv;
-să fie afectuoși – copiii sunt receptivi la ceea ce văd și aud acasă. Dacă unui copil i se vorbește dur,
este certat și înjurat mereu, i se va părea absolut normal dacă și acasă este tratat la fel;
-să stabilească rutine pentru joacă, masă și somn – o bună rutină îl va ajuta să stabilească obiceiuri
sănătoase pentru viitor;
- să construiască încredere, dragoste și fair-play în relațiile de familie – dacă părintele se comportă
rațional cu toți membrii familiei, atunci copiii vor învăța la fel și vor deveni iubitori și grijulii cu cei din
jur.
166
Bibliografie:
https://developingchild.harvard.edu/resources/inbrief-science-of-ecd/
http://www.bevip.org/uncategorized/why-the-role-of-a-parent-is-so-important-to-a-childs-
development/
https://parenting.firstcry.com/articles/role-of-parents-in-child-development/
167
PROF. ÎNV. PRIMAR SĂBĂDUŞIU MIHAELA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RACOVIŢA,
STRUCTURA SEBEŞU DE SUS, JUD. SIBIU
Activităţile desfăşurate în cadrul proiectului,, Cei şapte ani de acasă” sunt adevărate ocazii de învăţare
situaţională, fiecare copil având posibilitatea să se exprime în mod direct prin activităţile frontale sau
indirect în cadrul jocurilor de rol.
Gradul de satisfacţie a copilului în raport cu sarcina de joc sau de învăţare a acestuia, a fost şi este o
preocupare directă a mea ca şi cadru didactic.
Adaptarea la realităţile vieţii cotidiene nu înseamnă acumularea de cunoştinţe, ci achiziţia unor
competenţe de ordin strategic, cu ajutorul cărora să se asigure un parcurs de învăţare reflexiv şi totodată
autonom, elevul devenind astfel capabil să utilizeze adecvat ceea ce a dobândit atât acasă, cât şi la şcoală.
Educaţia pe care copilul o primeşte acasă se reflectă în activităţile şi comportamentul pe care el le are
în cadrul şcolii.
Elevii au fost încântaţi, interesaţi şi chiar motivaţi în cadrul activităţilor propuse datorită materialului
folosit, precum şi de strategiile utilizate. Pe parcursul orelor de lectură, ei au realizat fişe interesante fiecare
implicându-se activ în propria formare.
Este absolut necesar ca învăţătorul să pună accent pe aspectele pozitive, să scoată în evidenţă calităţile
fiecarui elev, astfel încât această activitate să contribuie la dezvoltarea capacităţii de învăţare prin
cooperare, de lucru în echipă şi de realizarea unei motivări reale pentru învăţarea şi pentru asumarea unor
răspunderi privind propria formare, privind propriul comportament.
168
ED. SĂLĂJAN LIGGIA

GRĂDINIŢA CU P.P.’’PITICOT’’
CEHU SILVANIEI, SĂLAJ
„Eu sunt copilul.

Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire,
Educă-mă, te rog, ca eu să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (CHILD’S APPEAL, MAMIE GENE
COLE)
Scrisoarea copilului către adult
Am ani puţini-sunt un copil…
Sunt o scânteie din Univers….
Sunt o fărâmă din sufletul părinţilor mei.Sunt o minune.
M-am născut pentru a-ţi aduce bucurie,omule.
Prin mine,sufletul tău trăieşte mereu.Dar eu sunt trist.Ştiu că nu am voie să fiu trist;doar sunt un
copil.
Ar trebui să râd,să cant,să visez…dar în jurul meu văd o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg.
Timpul,pentru mine,se scurge prea repede,nu am timp destul ca să ştiu tot.
Trebuie să ştiu,să cunosc,să gândesc tot ce se află în jurul meu.
Ajută-mă să cunosc!
Dă-mi,omule,puterea de a pătrunde în tainele lumii!
Arată-mi calea pe care trebuie să pornesc!
Învaţă-mă să ştiu ce e bine şi ce e rău!
Ajută-mă să te-nţeleg!Dă-mi şansa să-ţi arăt ce pot!
Am nevoie de tine,omule!
Apleacă-te asupra mea şi-ţi promit că nu vei regreta…doar sunt o fărâmă din sufletul tău.
Scrisoarea adultului către copil
Dragul meu copil,ai apărut pe pământ pentru că te aşteptam,te doream.
Am simţit bucuria naşterii tale-erai o fărâmă din trupul meu…
Te privesc şi rămân uimită de minunea pe care o am-eşti tu,dragul meu copil!
Am foarte multe lucruri să-ţi spun,să-ţi arăt ,să te învăţ;vreau să ştii tot.
Vreau să îţi arăt calea pe care trebuie s-o urmezi ca să fii om.
Vreau ca viaţa mea să se umple de bucuria gânguritului tău,de primii tăi paşi ,de lacrimile şi
zâmbetele de pe chipul tău.
Lasă-mă,dragul meu copil,să-ţi arăt tot ce ai nevoie ca să te desăvârşeşti ca om.Ai încredere în mine!
Dă-mi mâna să pornim la drum!
Aceasta este familia ta!
Astfel, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care
le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de
siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Este nevoie de un program zilnic care va induce
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el.
169
Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
întreg. Dezvoltarea emoţională exprimă impactul familiei şi societăţii asupra copilului.
Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei
exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate
în diferite situaţii.
Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este
reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și
își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
dezvoltă şi se formează pentru viaţă.
Perioada “Cei şapte ani de-acasă” presupune însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
atitudini, limbaj, etc.
În mijlocul familiei,copiii pot învăţa :deprinderi de autoservire;ordine; igienă;curățenie și exprimarea
propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor,sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative; bune maniere și
comportament în diverse situații; limbaj corect transmis; modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la
diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu
primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc);consecvența în realizarea uneisarcini;
concentrarea atenției; perseverența în realizarea uneri sarcini;alegerea motivelor și motivațiilor atunci când
vrea să facă ceva.
Dragul meu copil,dincolo de lucruri - e lumina:
Lumina înseamnă visare,
Lumina înseamnă iubire,
Lumina înseamnă împlinire,
Lumina e înţelepciune.
Păşeşte cu curaj în viaţă şi caută mereu lumina!
Lumina înţelepciunii te va învăţa să fii OM.
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
170
ÎNVĂȚĂTOR, SĂLĂVĂSTRU GETA
"Suprema pedagogie este casa părinteasca" Dostoievski
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament si educație oferite in primii șapte ani de viața
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu consta numai in a-l învață
sa scrie, citească si a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:
sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cat de
manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizita: de felul in care ne comportam - atat acasa, cat si in
societate - depinde daca legam ușor noi prietenii, daca ne integram in colectiv si, in cele din urma, daca
avem sau nu succes in viața. Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie,
este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi
dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte
importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Din păcate acum nu prea se mai
poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Or, cei şapte
ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect,
corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările
sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire,
este grav.
Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate,
unii copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Nu întotdeauna
prezența fizică a părinților se reflectă in dezvoltarea copiilor. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi,
teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu
totul altfel. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Dar nu e importantă doar cantitatea, ci și calitatea timpului petrecut
cu copiii. Părinţii încearcă să recupereze acest timp pierdut cu perioade petrecute împreună când, vrând să
se revanşeze pentru absenţa lor, trec cu vederea obrăzniciile copiilor nereușind să ajungă acolo unde și-ar
dori. În pofida eforturilor, copilul manifestă ,,rezistență” și devin uneori greu de controlat. Toate acestea se
dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi
cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Cauza acestei stări de lucru este educaţia
nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor..Aceasta este cauzată şi de faptul că unii
copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi
de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vor vedea
mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii vor fi surprinşi, pentru
că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de
comportament.
Una dintre problemele de luat în seama în societatea zilelor noastre este aceea de a-i învăța pe părinți,
de a-i pregăti și susține pentru a putea ,,oferi cei șapte ani de acasă”. Nu este uşor să oferi educaţie unui
copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o
vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a
personalităţii lui.
Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali in formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada in care
micuțul deprinde obiceiuri sănătoase si maniere elegante. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi
de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai
societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei
care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă
în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul
faptei. Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient le ”văd” cu ochii minții și le urmează.
171
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Familia asigură copiilor sentimentul siguranței și îi
ajută să depășească obstacolele inerente vieții, este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane
responsabile, adaptate timpului în care trăiesc. Este important, așadar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de
respect la rândul său. Astfel “cei șapte ani de acasă” vor constitui “pașaportul” care îi va însoți oriunde în
viață, și „fundația ”pentru construcția unei vieți închinate binelui, frumosului si adevărului pentru noile
generații care vor veni.
172
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ,
UN BAGAJ PENTRU CĂLĂTORIA PRIN VIAȚĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: SĂLCUDEAN DANIELA

LICEUL TEHNOLOGIC IERNUT, JUD. MUREȘ
STRUCTURĂ GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL IERNUT
,,Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o
dai copiilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Totul, pentru fiecare ființă, se începe și se învață mai întâi în familie. Aceasta este primul mediu,
primul factor care influențează, cultivă, informează și formează, din perspectivă multidirecțională o
persoană. Familia este prima instituție de educație morală constituindu-se în mediu educativ și atmosferă
prielnică și necesară pentru o dezvoltare normală și echilibrată a individului.
Aici și acum se ,,determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară
din care va face parte la școală” ( Marie-Claude, Beliveau), vorbind despre familia în care membrii ei se
respectă și se iubesc pentru că ,,părinții, dacă doresc să aibă copii buni, înțelepți și sănătoși, trebuie ca ei să
fie mai întâi buni” . Deci aici se definesc ,,cei șapte ani de acasă” ca un bagaj de reguli de politețe și de
principii esențiale de viață socială care ne vor însoți pe parcursul vieții și ne vor ajuta să ne integrăm, să
fim respectuoși, responsabili, educați, politicoși, să o facem pe mama noastră mândră de noi.
Copilul are nevoie de exemple și argumente clare, el trebuie ajutat să facă diferență între bine și rău,
să înțeleagă situațiile concrete și care este atitudinea și comportamentul pe care trebuie să îl experimenteze,
care sunt regulile, de ce sunt necesare și care sunt repercursiunile nerespectării acestora asupra celorlalți și
a propriei persoane. El are nevoie de exemple și de exercițiu. Va învăța respectul dacă va folosi des
cuvintele magice ca ,,te rog”, ,,mulțumesc”, mă scuzați”, dacă va cere respectuos iertare și își va recunoaște
și asuma greșelile, dacă va saluta și va știi să aprecieze un salut. Noi, adulții suntem cei care dăm exemplul,
politețea este un exercițiu de zi cu zi, ea se învață pas cu pas și dacă noi știm să o oferim vom primi respect,
admirație și stima de sine va spori.
Dacă bunele maniere fac parte din viața adultului sigur că și copiii, care au crescut lângă acesta le va
practica, vor deveni lucruri normale în viața lui și le va transmite mai departe. La fel, dacă adultul
experimentează recunoștința, o exprimă explicit față de persoane sau situații, dacă mulțumește celor care l-
au ajutat sau pentru primirea unui cadou sigur și copilul va face cu deschidere aceste lucruri, pentrucă își
dorește să fie un ,,adult” de mic, să fie ,,ca mama”, ,,ca tata”...etc.
E important să nu uităm responsabilitatea pe care o avem ca părinți chiar dacă la trei ani vom duce
copilul la grădiniță, chiar dacă bunicii se ocupă de aceștia, că noi suntem prea ocupați, chiar dacă este
internet, cei șapte ani de acasă sunt cei șapte ani care ar putea să îi lipsească propriului nostru copil, cele
șapte cărămizi care vor face să fie șubredă fundația personalității copiilor noștri, a unei generații...și a
..societății pe termen lung ,,în cea mai mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, delicvență,
dependență, perversiune, sinucideri au ca substrat lipsa unei educații familiale corecte, sănătoase..
”(ortodoxia.md).
E necesar să-i arătăm copilului și cum să fie altruist, să îi pese de cei din jurul lui, să asculte ce i se
spune, să ajute și sprijine atunci când este rugat, să demonstreze că are valoare pentru el, pentru noi și pentru
cei din jurul său.
E de datoria noastră, a părinților, familiei, dascălilor să asigurăm o bună creștere și să dăm o bună
educație copiilor deoarece ,,cei șapte ani de acasă”, ca de altfel și lipsa acestora, marchează destinul fiecărui
om.” Bagajul său pentru viață trebuie plănuit cu grijă, aranjat în detaliu, nici prea greu dar cu de toate,
pentru a avea o călătorie frumoasă.
https://putereortodoxa.wordpress.com
173
EDUCATOARE: SALVAN FLOAREA

SCOALA GIMNAZIALA NIMIGEA DE JOS
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.Asadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu, dacă acesta
aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face oo faptă bună. Ultimii
ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării personalității
copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență este
mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și se explice de fiecare dată
hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conficte de
mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărării
față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important ca părinții
să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa
copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
Alteori e mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să
stabilească limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în
relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el.
Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă
adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli
însă împiedică dezvoltarea copiilor. De asemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să
îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca acesta să înțeleagă.
174
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul-
a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala, prin
aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme în
personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi. Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață deschis și
cu un viitor sigur.
BIBLIOGRAFIE
175
STUDIU DE SPECIALITATE STIL DE VIAȚĂ SĂNĂTOS
PROFESOR ADRIANA ȘAMOCA

COLEGIUL TEHNIC “VICTOR UNGUREANU” CAMPIA TURZII
Familia
Familia este unicul grup social, în care legăturile de dragoste și consangvitate dobândesc o importanța
primordială.
Mediul în care copilul se naște , trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață, îl
oferă familia.
Familia reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social.Modul
de relaționare din familie, climatul afectiv și modelul socio-cultural al acesteia sunt importante în integrarea
sociala și în construirea comportamentelor sociale.
Caracteristicile familiei
Este primul grup în care copilul exersează comportamentele sociale și se descoperă pe sine.Astfel
familia:
- oferă climatul de siguranță afectivă necesar dezvoltării personalitații;
- este mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, morală etc.
- reprezintă cel dintâi model al comportamentelor viitoare;
- este legatura biologica de bază a individiului,
- este cadrul de dezvoltare si valorizare individuală ,prin încărcătura afectivă dintre membrii săi.
Concepția actuală asupra copilului
Copilului îi sunt recunoscute valoarea ca ființă umană autonomă și drepturile care decurg din acestea.
Datorită creșterii demografice reduse, copilul este o prezență rară, prețioasă.
Datorită contracepției, copilul nu mai este o fatalitate, ci o alegere.
În copil investim cele mai bune sentimente, dar îl și încărcăm cu toate așteptările și dorințele noastre.
Dezvoltarea armonioasa a adolescentului
Familia impreuna cu scoala sunt responsabile de dezvoltarea armonioasa a copilului.Copii si
adolescentii de astazi vor forma societatea de maine.
Studiu de caz
Adoptarea unei bune igiene de viata in adolescenta
Obiective urmarite:
1) Intelegerea unei bune igiene de viata in viata adolescentului
2) Analiza factorilor care contribuie la o viata armonioasa in adolescenta
3) Descoperirea acelor metode si mijloace care contribuie la eficentizarea activitatii adolescentului.
Resurse
-materiale: Fise de lucru, chestionare, materiale informative
-temporale: 2 ore
Metode de lucru
Prelegeri, dezbateri, discutii de grup
Activitatea desfasurata
-Profesorul explica rolul unei bune igiene de viata. In grupuri elevii participanti identifica diferite
stiluri de viata cunoscute de ei.
-Se analizeaza folosind exemplele concrete efectele alimentatiei si ale odihnei asupra activitatii
desfasurate de fiecare la scoala si in familie.
-Pornind de la o cercetare atenta asupra propriului regim de viata se cauta noi metode de evitare a
riscului oboselii si de eficentizare a activitatii adolescentilor.
176
CHESTIONAR
Pentru un stil de viata sanatos
Nr. Situatie Apreciere
crt Foarte Bun Satisfacator Nesatifa- Complet
bun cator nesatisfacator
1 Alimentatie 10 2 - - -
variata(fructe,legume)
2 Mese regulate (3 pe 1 10 1 - -
zi)
3 Mancare gatita in 12 - - - -
familie
4 Stare de sanatate 3 9 - - -
5 Somn odihnitor(8 12 - - - -
ore/zi)
6 Activitati fizice 3 7 2 - -
7 Activitati 7 2 3 - -
relaxante(vacante,
excursii)
8 Cunostinte despre stil - 12 - - -
de viata sanatos
9 Rolul familiei in - 12 - - -
dezvoltarea mea
Concluzii: O buna igiena de viata presupune un echilibru fizic si psihic perfect.
Deprinderile pentru un stil de viata sanatos se formeaza in familie, in primii ani de viata, se continua
in familia extinsa si in scoala . Educatia din familie si din scoala este esentiala pentru sanatatea individului.
177
FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN VIAŢA COPIILOR
EDUCATOARE: SANDU NARCISA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 10, RÂMNICU VÂLCEA
Familia este celula vieţii pe pămînt, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc,
după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit
pentru el” (Facere 2,18)
Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane. Ea
este unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consaguinitate capătă o importanţă primordială, prin
interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente,
copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale.
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor.
În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile
noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele
şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt
al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea
delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are
menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite,
sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La
ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere
material şi spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei. Este functia
de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la
fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile
familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui
regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al
doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului,
socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială.
Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei.
Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi
apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D. Ele apar
178
prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi
membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste
şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.
179
PROF. ÎNV. PRIMAR SĂNDULESCU CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 MORENI, JUD. DÂMBOVIȚA
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune pentru ca, grija
şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic
şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se
preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să
rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare
şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a copilului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte
dăunătoare asupra acestuia.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău.
Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă
devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici
tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între
prieteni/colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia
unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul
lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune. Unii
părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea
îngăduitori.Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi.
Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l
răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată
prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele
disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce
este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii,
în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din
punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare,
sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar
mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima
căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă
nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia
devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând
scăderea randamentului şcolar.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească,
astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt
neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit,
vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a
180
greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte
de noi.
reprezentând bagajul lui educativ. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
181
PROIECT EDUCAŢIONAL NAŢIONAL
INFLUENŢA ADULŢILOR ÎN EDUCAŢIA COPIILOR
AUTOR: SĂNDULESCU MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC „ LAZĂR EDELEANU” NĂVODARI
În această lucrare mi-am propus să fac un studiu al relaţiilor copil(elev) – familie şi elev - şcoală,
relaţii care stau la baza formării educaţiei adolescentului şi respectiv reuşita sau eşecul în educaţia lui.
1. Relaţia copil(elev) - familie
Relaţia dintre părinţi şi copii a fost, dintotdeauna, una speciala. Atât părinţii, cât şi copiii, au găsit o
cale de mijloc, prin care să se înţeleagă, in ciuda tuturor divergentelor care apar in orice familie. Atunci
când conlucrează pentru binele suprem al familiei, lucrurile nu au cum sa nu iasă bine, mai ales că părinţii
vor fi mereu acolo atunci când acesta va avea nevoie de ei.
Fiind prezenţi la fiecare pas important din viata copilului lor, părinţii observă evoluţia, în timp, a
acestuia, multe dintre alegerile pe care adolescentul le face fiind influenţate chiar de către ei, cei ce sunt
adevărate modele in ochii copilului. Tânărul porneşte în viaţă cu bagajul de cunoştinţe pe care şi le-a însuşit
în intimitatea căminului, astfel că aici se pun adevăratele baze ale adultului de mâine. Dacă părinţii se
comportă într-o asemenea maniera în care copilul să poată trage învăţămintele pe care le-ar putea folosi la
rândul său în viaţă, atunci acesta se va ghida instinctiv după coordonatele pe care părinţii săi i le-au servit
in mod indirect, prin puterea exemplului personal.
În adolescentă, e normală o oarecare depărtare a copilului faţă de părinţi tocmai din cauza faptului că
viata sa socială se intensifică, astfel că ajunge să cunoască oameni noi, prin care se întrezăresc tot felul de
oportunităţi de relaţionare în diferite medii, care nu îi erau accesibile pană atunci în mare parte din cauza
vârstei.
Părintele nu trebuie să se îngrijoreze, mereu va ocupa un loc special in viata fiului sau fiicei sale, însă,
uneori, trebuie să aibă tăria de a admite că nu va fi tot timpul o prioritate, adolescentului venindu-i rândul
să se centreze pe propria persoană şi pe dezvoltarea sinelui. Astfel, el are nevoie de influenţe pozitive în
viaţa sa, părinţii trebuind a îi arată cum să se poarte în viată, pentru a primi ceea ce aşteaptă de la aceasta.
În momentul în care acesta a crescut suficient îşi poate purta singur de grijă. Cu înaintarea în vârstă,
intelectul i se dezvoltă şi responsabilităţile cresc, trebuind a fi asumate, ori acest lucru nu se va întâmpla
daca adolescentul trăieşte liniştit cu gândul că, oricând, altcineva îi va duce la îndeplinire îndatoririle pe
care el singur şi le-a asumat. Iniţiativa, curajul si avântul nu îi trebuie înfrânate copilului, chiar dacă
părintele doreşte doar să fie prevăzător, pentru a-şi feri copilul de la diferite pericole. Adolescentul ajunge
să înţeleagă şi să înveţe pe propria piele mult mai bine dacă el experimentează şi trăieşte acel lucru de care
părinţii l-au prevenit dintotdeauna. Severitatea nu are ce caută în psihologia de viaţă a unui părinte care
vrea sa aibă o relaţie deschisă cu copilul său.
Nepăsarea din partea părinţilor nu este nici ea de dorit. Copilul trebuie din când în când verificat,
pentru ca părinţii să afle ce, cum, când, unde şi cu cine îşi petrece timpul. Într-o primă fază, copilul este
invitat prietenos să se confeseze, însă prea puţini părinţi sunt într-atât de norocoşi încât copilul lor să
îmbrăţişeze aceasta idee, însă cu puţină muncă de detectiv, chiar şi de teren, părintele poate lua contact
direct cu lumea pe care tânărul şi-a creat-o, dincolo de pereţii casei în care locuiesc cu toţii.
În momentul în care între cei doi părinţi apare o ruptură, procesul decizional este grav afectat, iar
copilul observă rapid asta, ştiind cum să acţioneze în viitoarele sale încercări de înduioşare a unuia dintre
cei doi părinţi, în general la cel în cazul căruia ar obţine o izbândă mai uşoară. Părinţii trebuie să păstreze
un dialog continuu si deschis, de dragul copiilor.
Intimitatea oricărei persoane este un aspect crucial pentru aceasta, în special în cazul adolescenţilor,
care au ajuns la acea etapa din existenta lor în care conştientizează cine sunt si cum funcţionează corpul si
mintea lor. Copilului îi trebuie timp în primul rând şi spaţiu pentru a se desfăşura, pentru a medita, doar el
cu gândurile sale.
Anturajul este ca o a doua familie pentru copil, aşa că acesta trebuie respectat, încurajat chiar să fie
introdus şi în universul familial, de acasă. Pentru a înţelege mai bine preocupările copilului, trebuie privit
182
puţin în grupul său de prieteni, căci cu aceştia el a ales să se însoţească, deci cu ei rezonează şi ei toţi se
aseamănă. Părinţii nu pot alege amicii, deşi unele sfaturi gratuite pot fi lansate. Copilul nu trebuie presat,
trebuie lăsat să se convingă de calitatea oamenilor din jurul sau. Orice s-ar întâmpla, oricând va găsi nişte
prieteni de nădejde în părinţii săi, căci prietenia este una necondiţionată, care poate străbate toate graniţele
şi toate distanţele.
2. Relaţia profesor – elev
Copilul, adolescentul şi tânărul au avut şi au nevoie de când este lumea de educaţie. Aceasta este o
trebuinţă ce se impune a fi satisfăcută în raport cu vârsta şi particularităţile fizice şi psihice ale elevului,
rolul de educator revenind profesorului în general şi dirigintelui în mod special. Un om educat este şi un
om disciplinat, disciplina fiind o condiţie de baza a muncii şcolare. Disciplina se formează prin educaţia în
ceea ce priveşte ordinea, punctualitatea, pregătirea zilnică a lecţiilor, respectarea regulamentului şcolar şi a
dispoziţiilor şcolare. O mare influenţă asupra elevilor o are exemplul pe care îl dă educatorul. Ţinuta,
corectitudinea, dreptatea şi ataşamentul faţă de copii determină disciplina lor. Totuşi, uneori se întâmplă
abateri de la disciplina şcolară, devieri de la comportament. În aceste cazuri trebuie cunoscute mai întâi
cauzele acestor stări de lucruri. Dirigintele este acela care trebuie să cunoască situaţia şi să treacă la
remedieri psiho-pedagogice.
Tactul pedagogic se relevă pe fondul interacţiunii profesor-elev, contactul dintre educator şi universul
lăuntric al copilului şi adolescentului, apropierea sinceră faţă de acesta. Este arta de a pătrunde şi desluşi
conştiinţa individuală, de a prevedea reacţia posibilă a celui pe care îl educăm, respectând în acelaşi timp
simţul măsurii. Naturaleţea comportării profesorului, prietenia neexagerată, seriozitatea fără a genera
încordare, faptul de a se impune fără a se enerva, exigenţa, sunt doar câteva trăsături definitorii ale tactului
pedagogic. Educatorul trebuie să aibă o conduită echilibrată, nici prea indiferentă, nici prea agasantă.
Comunicarea este aptitudinea care nu trebuie să lipsească unui educator: comunicarea verbală,
nonverbală şi afectivă, capacitatea de a ,,citi” conduita neverbală a elevilor, definită ca aptitudine specifică
didactică de a te transpune în psihologia copilului, de a desprinde intuitiv atitudinile şi gesturile sale. O
asemenea capacitate se dobândeşte o dată cu experienţa contactelor interumane. Fondul repertoriului de
comunicare este determinat în mare măsură şi de o sumă de trăsături personale cum sunt: aptitudinea
verbală, spiritul de observaţie, tonusul de activitate, expresivitatea mimicii şi a gesticii, dinamismul şi
agilitatea, spontaneitatea şi simţul umorului.
Calitatea comunicării verbale a profesorului este de cea mai mare importanţă pentru transmiterea
corectă, clară, cursivă, inteligibilă şi sugestivă a informaţiei şi a mesajului educativ. Ea este condiţionată
de bogaţia vocabularului profesorului, de calitatea exprimării, de ritmul şi cursivitatea vorbirii dar şi de
timbrul şi tonul vocii. Plasticitatea comunicării verbale îi aduce profesorului avantajul de a se face mai uşor
înţeles şi de a captiva cu mai multă uşurinţă şi în mai mare măsură atenţia şi interesul elevilor. Rolul
aptitudinii verbale în acest tip de comunicare este hotărâtor. Comunicarea verbală este completată de
comunicarea nonverbală: mimica, privirea, zâmbetul, gesturile, poziţia corpului, care aduc un plus de
expresivitate comportamentului comunicativ al profesorului.
183
PROFESOR DE RELIGIE ȘANTA NICOLETA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, LEORDINA
Primii ani din viață pun determinant bazele structurării personalității, fiind deopotrivă și cea mai
critică perioadă a dezvoltării, în care se stabilesc structurile și abilitățile psihice fundamentale ale ființei
umane. Datorită acestui motiv perioada copilăriei a devenit una din preocupările dominante ale cercetărilor
contemporane, ocupând un loc expres în literatura psihanalitică și devenind totodată obiectul de studiu al
altor domenii de specialitate cum ar fi: psihologia copilului, psihiatria infantilă, teoria educației etc.
Pornind de la observația că în perioada așa-numită a celor șapte ani de acasă, copilul își petrece
majoritatea timpului în mediul și climatul familial, de unde primește și achiziționează primele impresii,
influențe și experiențe, care, după cum știm, marchează întreaga existență și dezvoltare a personalității sale.
Experiențele primare de viață au un rol în stabilizarea caracterului moral și comportamental al persoanei
umane. Din faptul că aceste experiențe ale vieții și educației familiale au un rol decisiv în formarea și
conturarea caracterului și ale personalității, unii cercetători susțin că importanța educației familiale- care se
exercită înainte de naștere și în primii ani de viață- este atât de covârșitoare, încât dă naștere chiar unui fel
de determinism al traiectoriei viitoare a destinului său psihologic și spiritual.
Datorită acestui fapt se impune acordarea unei atenții speciale acestor ani, atât pe plan psihopedagogic
cât și moral-duhovnicesc, întrucât nu de puține ori omul este și devine ceea ce a făcut propria familie din
el. Sunt greu, dacă nu chiar imposibil de modificat unele structuri mentale în comportamentele imprimate
încă din copilărie, din stilul și mentalitatea familiei.
Dificultatea de a găsi pe Dumnezeu, când nu L-ai avut încă din copilărie, rămâne deci o lege, de la
care nu fac excepție decât marile vocații religioase, care sunt foarte rare. Ceea ce prezintă Vasile Băncilă,
este remarcabil în sensul acesta: ,,Am întâlnit mai mulți intelectuali, unii chiar prieteni, care mi s-au plâns
de lipsa educației religioase din copilărie; acum simt nevoia de a-L avea pe Dumnezeu, dar le e foarte greu
să se învrednicească de El, fiindcă se izbesc de țelina sufletească ori de pustiul copilăriei fără religie….. În
schimb, nu am întâlnit niciun om credincios, care să regrete că a primit în copilărie o educație religioasă!
Un cristal nu se mai poate colora înăuntru după ce a fost turnat; se poate cel mult vopsi”.
Pe măsură ce se dezvoltă, viața socială în grup, conduitele evoluează, deci ele trec de la supunere la
autoritate, la porniri bazate pe solidaritate, respectul membrilor grupului, grija pentru un statut de egalitate
și de echitate.
Bibliografie:
1. Șanta Gheorghe(2004) ,,Valorile creștine în educația morală a adolescentului”, Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca.
184
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ,, CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! ”
LIPSA EDUCAȚIEI ȘI NEGLIJENȚA EMOȚIONALĂ
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: SÁNTA SALOMÉ- IBOLYA

ȘCOALA PRIMARĂ NR.1 PALEU - G.P.N.NR.3 SĂLDĂBAGIU DE MUNTE
Educația este actul de învățare a lucrurilor din jurul nostru. O metodă, care este valabilă pentru toți
copiii. A neglija educarea înseamnă a crea o ambianță nefericită atât pentru adult cât și pentru copil. Nici o
măsură disciplinară nu poate compensa lipsa educației. Părinții nu ar trebui să aștepte până ce comportarea
copilului devine intolerabilă și abia atunci să încerce să-l educe - aceasta înseamnă disciplinare.
Disciplinarea este parte a educării, dar în ea însăși, este insuficientă pentru a forma un comportament
corespunzător. A educa înseamnă a modela mintea copilului înainte de apariția crizelor, înseamnă a-l pregăti
pentru ascultarea viitoare, promptă și fără comentări.Atletul se antrenează înainte de a participa la
competiții. Sentimentul frustrării experimentat de părinți rezultă din propria lor atitudine ignorantă. Nu
există copii ,, răi”, ci doar educație rea.
Neglijarea emoțională în copilărie apare atunci când nevoile copilului nu sunt îndeplinite de către
adulți. Pe termen lung, neglijarea emoțională duce la deconectarea de propriile emoții și la dificultăți
serioase în relațiile cu cei din jur.
Copiii au câteva nevoi fundamentale, două dintre ele fiind nevoia de dragoste și nevoia de
semnificație. Ei au nevoie să știe în mod profund, că au o valoare intrinsecă enormă pentru părinții lor
cărora le-au fost încredințați. Mama satisface nevoia de dragoste a copilului, în timp ce tatăl o împlinește
pe aceea de semnificație, cu toate că amândoi, într-o măsură mai mare sau mai mică, vor alimenta ambele
nevoi.
Copilul printre alte lucruri, are nevoie de mâncare , apă, odihnă, de activitate, exerciții fizice, de
hobbyuri, îmbrăcăminte, de atingeri și îmbrățișări. S-a spus că,, lipsa afecțiunii materne afectează sănătatea
mintală a unui copil și îi amenință însăși supraviețuirea”. Cei mai importanți sunt primii ani din viața unui
copil.Trebuie să i se asigure:
Siguranță ,, Simte-te în largul tău și fii tu însuți.Vom fi întotdeauna aici pentru tine.”
Dragoste ,, Te iubim”
Respect de sine ,, Însemni foarte mult pentru noi, și asta n-are nicio legătură cu ceea ce faci”
Acceptare ,,Te acceptăm așa cum ești , acceptăm forma ta, mărimea ta și abilitățile tale.”
Încurajare ,, Poți să faci asta, credem că ești un copil minunat”
Valoare ,, Te prețuim pentru ceea ce ești”
Copiii neglijați emoțional, neglijați fizic cresc și se dezvoltă cu convingerea- mai mult sau mai puțin
conștientizată- că este ceva neregulă cu ei. Comportamentul obsesiv sau tiparele de gândire anxioase pot
copleși un copil.
Tipare comportamentale recurente:
Furtul- Există multe motive pentru care un copil începe să fure de la alții, se poate datora multor și
diferitelor cauze. Un copil poate începe să fure pentru că se simte foarte nesigur, speriat sau încearcă să
obțină acceptare prin furturile sale. Poate fi o formă de pedeapsă împotriva părinților, că i se pare că i-au
făcut vreo nedreptate. Poate avea și alte motive.
Automutilarea- din cauza imaginii de sine scăzute sau a respingerii suferite.Se poate întâmpla în orice
etapă a vieții .
Enurezisul- poate avea multe cauze. Copilul poate urina în pat din cauza unor sentimente reprimate,
mânie, vinovăție sau rușine.
Dependența exagerată- Sindromul ,,nu mă lăsa singur” poate fi un efect al fricii, dar și al nesiguranței
Intimidările- E util și necesar să înțelegem de ce începe un copil să intimideze alți copii. Este un semn
indiscutabil că și copilul tiran are nevoie de ajutorla rândul său. Are o imagine de sine scăzută și își va
revărsa frustrarea asupra colegilor săi. Are o imagine exterioară de duritate, dar o conștientizare interioară
a slăbiciunii.
Comportamentul irațional- Retragerea este o formă de comportament irațional, care are adesea o
explicație rațională. Unii copii pot ajunge de fapt atât de retrași, încât să înceapă să trăiască într-o altă lume.
185
Minciuna- În viziunea experților, copiii nu se nasc mincinoși, ci acesta este o deprindere pe care o
învață. Poate că încearcă să înșele că se teme de pedeapsă, poate că dorește să fie acceptat prin exagerările
sale, să atragă atenția asupra lui.
Copiii trebuie să se simtă în siguranță, acceptați și să înțeleagă că credeți în ei. De aceea este foarte
important să asigurăm un cadru de siguranță și protecție în familie.
Bibliografie:
M. și D. Pearl - ,, Despre educația copiilor”, Editura Lampadorul de Aur, Oradea, 1997
186
PROF. SĂPUN MARIA MAGDALENA

LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI
Încă din primii ani de viaţă,cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect,mai
ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă scuzaţi“. Nu
uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere,când va creşte,toate aceste lucruri de bun-simț
i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se învaţă treptat,tocmai
de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos:respectându-i pe alții va fi,la
rândul său,respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă,îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa,începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-
cu care se joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis,să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa faţă
persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
salute şi să răspundă la salut,pe măsură ce va creşte,odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari,ci sunt importante în viața de zi cu zi,în
orice situație.
În aceste momente,trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă,pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el,că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,că nu este
Şcoala are un rol major în formarea personalității oamenilor. Profesorul trebuie să cunoască bine
condiţiile vieţii de familie unde trăieşte copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei, pentru
cunoaşterea condiţiilor de viaţă, activitatea şi odihna. Relaţia dintre părinţi şi copii, precum şi climatul
familial, în general, reprezintă motive de îngrijorare în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică şi psihică normală
a copilului.
Școala nu îl poate învăța pe individ totul, iar educația nu se bazează numai pe școală, chiar dacă mulți
o atribuie strict școlii. Acest lucru este o greşeală, părinţii având obligaţia de a se asigura că există condiţiile
necesare pentru o educaţie pozitivă atât la şcoală, prin implicarea lor în activităţile elevilor, cât şi acasă,
unde copilul se simte protejat şi unde anumite reţineri, pe care le are acesta la şcoală, dispar.
Putem observa, aşadar, că educaţia nu ţine numai de însuşirea unor norme sociale specifice traiului
uman sau de un anume tip de comportament, ci îşi are originea în mediile de dezvoltare ale individului şi
în percepţiile sale despre lume, deoarece acestea îl vor însoţi de-a lungul existenţei sale.
187
PROF. ÎNV.PREȘCOLAR: SĂRAC SIMONA DORA

GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL TILEAGD
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
Pornind de la numărul șapte care este considerat un simbol al perfecțiunii și al unității, se poate spune
că primii șapte ani de acasă ai copilului pot fi perfecți dacă acasă- în familie dacă el vede comportamente
corecte ale părinților.
Aceste comportamente și obiceiuri ale celor mari care sunt considerați „modele” își vor pune
amprenta și în anii care vor urma până când copilul va ajunge adult.
Este foarte important bagajul cu care un copil pornește în viață. În bagajcopilul poate pune vorbe
frumoase, comportamente corecte sau poate pune vorbe urâte și fapte rele ale adulșilor din familia sa.
Familia este formată din doi stâlpi, părinții. Stâlpul dulce și blând care este mama și stâlpul tare și
ferm care este tatăl. Acești doi stâlpi de bază pentru copil îi vor deschide ochii pentru o bună cunoaștere a
lumii, dar îl vor și îndruma să o descopere.
Lipsa unuia dintre ei sau neimplicarea de fel de mult vor duce la un dezechilibru emoțional al
copilului.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca pruncul lui să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot în familie prin pregatirea bunului gust al copilului
față de ținuta și locuința sa , precum și de frumusețea în comportare și relație cu cei din jur .Orice experiență
de viață, orice relatie afectivă vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie. Familia reprezintă
pentru copil , structura socio-afectivă de bază , principal structura protectoare absolute necesara existenței
lui.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am părul ca al ei și sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi pentru că mâncăm tot felul de
legume sănătoase.” Astfel va exista o incercare de concordanta între imaginea impusă de ceilalți și cea a
cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineinteles ca asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru
ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Însa va trebui sa ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poata trage învătăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră,
cât și din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți ca cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în
diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
BIBLIOGRAFIE:
Zig Ziglar, Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche, București 2000
Campbell Ross, Educația prin iubire, Ed.Curtea Veche, București 2001
188
PROF.ÎNV.PREȘC. ȘĂRĂMĂT CRISTINA VERONICA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR 1,TG-JIU
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil, ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori
reguli de politete, in special.
etc.
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copil, asemeni unei oglinzi.
nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru
ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
189
PROF. SĂRARU RUSE

LICEUL TEHNOLOGIC ,, UDREA BĂLEANU” BĂLENI
" Nu există nimic în intelect care mai înainte să nu fi existat în simțuri” JOHN Locke
"Cei șapte ani de acasă" sunt anii de aur ai educației pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci înconjurat de dragostea și protecția păriților, copilul
învață bazele disciplinei, a încrederii în propriile sale forțe, învață regulile de bază ale respectului, primele
noțiuni de socializare, ce este încrederea, ordinea, cinstea și buna purtare.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este vorba
despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat să
înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau
educatorii. Astfel, orice copil care urmează să se înscrie la şcoală, trebuie să cunoască de acasă regulile
minimale, acele reguli care au rolul de a-l ajuta să se adapteze grupului social, să se protejeze pe sine şi pe
ceilalţi.
Aceste reguli ar fi:
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
"Stop-Opreste-te!" se aplică în situaţiile în care comportamentul copilului este total neadecvat sau
potenţial periculos (de exemplu, cotrobăie în geanta oaspeţilor, fuge de lângă tine pe stradă, este agresiv cu
un alt copil etc )
"Aşteaptă-ţi rândul!" are rolul de a-i creşte rezistența la frustrare (când apare un obstacol în calea
unei dorinţe ), deoarece răbdarea este o calitate specifică învingătorilor. În acest sens, e recomandabil să
amânăm împlinirea unor dorinţe, să-l învăţăm să-şi aştepte rândul etc
"Cere şi nu lua cu forţa!" o aplicăm de la vârste foarte mici când observăm tendinţa firească a
bebeluşului de a-şi însuşi jucăria altui copil. Pe un ton blând, verbalizăm regula, de fiecare dată când e
nevoie: "Te rog să ceri, nu e voie să luăm cu forţa!"
"Spune mulţumesc şi apreciază " se aplică de asemenea timpuriu şi la fel, vom verbaliza
mulţumirea în locul copilului care încă nu ştie să vorbească, dar vom exprima în acelaşi timp şi nonverbal,
emoţia pe faţa noastră. Nu mă refer aici la acel "mulţumesc de politeţe", ci la situaţiile când trebuie să
190
aprecieze că celălalt l-a ajutat sau a făcut ceva frumos pentru el. Este vorba despre a fi recunoscător şi a
învăţa să-i produci o bucurie prin "mulţumescul" tău, celui care merită.
"Întreabă-mă!" îi dă dreptul copilului să ceară lămuriri, să-şi spună părerea, să-şi exprime dorinţe.
În felul acesta va învaţa să se informeze şi să acţioneze adecvat.
"Ai dreptul/Am dreptul" o folosim pentru a-i oferi permisiunea de a-şi exprima emoţiile şi de a
separa în acelaşi timp, comportamentul inadecvat de emoţie. Adică, îi spunem:" ai dreptul să fii supărat,
dar nu e voie să mă loveşti/să spargi jucăria etc". Este valabil şi pentru situaţiile în care părintele îşi exprima
dreptul de veto:"Am spus NU", adică nu mai există cale de negociere.
Bineînţeles că toate regulile de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite.
Fiecare parinte trebuie să aplice cand e vorba despre educatia copilului sau, legea celor 5 reguli pentru
reusita educatie:
1. Regulile trebuie să fie clare - orice regulă pe care o impunem copilului trebuie să fie clară și
explicată copilului. El trebuie să știe ce este permis, si ce nu.
2. Regulile trebuie să fie concrete - atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie
cât mai concrete și nu evazive. E mai bine să spuneți copilului să isi strângă jucăriile din sufragerie decât
să îi spuneți să facă ordine în sufragerie.
3. Regulile trebuie să fie constante - nu e ușor să păstrezi regulile constante însă este de mare
importantă asigurarea unei linii de constantă în principii. Dacă tolerați un anume comportament într-o zi
iar în ziua următoare nu îl mai tolerați - copilul va fi dezorientat. Constanta regulilor dă copilului un
sentiment de siguranță. A fi ferm și constant nu înseamnă rigiditate.
4. Regulile trebuie să fie coerente – părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și
să respecte - și ei la rândul lor – niște reguli de viață și comportament. Copilul învață de la proprii săi parinți
cum să își respecte părinții - prin exemplul pe care îl dau părinții ...
5. Regulile trebuie să fie consecvente - copiii au tendința de a foța limitele și de a le sfida uneori.
De aceea, aceste încălcări trebuie să aibă și niște consecințe logice - altfel ele vor fi mereu forțate și repetate.
Când consecințele încălcării regulilor impuse vor fi logice și rezonabile, copilul îsi va dezvolta simțul
responsabilității.
Copiii au tentendința de a încalca regulile și este perfect normal. Ca act educational însă, părintele
trebuie să înțeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului și trebuie respectate, pe cât posibil.
Asta înseamnă o educatie responsabilă și asta duce la creșterea unui adult responsabil.
191
IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA
PROF. ÎNV. PRESCOLAR SÎRB RACA IRINA

GRĂDINIȚA P.N. CORNIȘORU – BĂUȚAR
„Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea
adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la
situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere
de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa
de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi,
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat
copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe
copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult
efort sau exerciţiu.
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace
copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt
surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să -mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să
aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia,
192
inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie
să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea
posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi,
nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi
pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: -
să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” , să-i lase să se plimbe desculţi
(în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa - să-i încurajeze să
asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor - să-i implice în culesul
frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc.
situaţie.
193
FAMILIA – LOCUL UNDE SE ÎNVAȚĂ „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
SASCĂU IULIANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ SOMUȘCA,
COM. CLEJA, JUD. BACĂU
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. În cadrul familial se
deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului
şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care
formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce
pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor
stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din
mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii
vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au
nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare
materială, dragoste şi educaţie. Ea este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei.
Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi
apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D. Ele apar
prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi
membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste
şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează
la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai
favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât
fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect,
toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i
respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi
frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din
copilărie.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei
persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea,
cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l
încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului
personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici
se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale
ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare
personalitate sau un pungaş mărunt.
Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu
s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o
va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.
194
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care
nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de
puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri.
Bibliografie
1. Ilade Corneliu, 2008,Influența modelului educațional familial asupra comportamentului deviant al copilului
în Educaia la început de mileniu, editura Terra, Focșcani
2. Muntean, Ana, 2006, Psihologia dezvoltării umane, editura Polirom, Iași
195
NORME ȘI VALORI ESENȚIALE PENTRU SUCCESUL
VIITORULUI COPILULUI
PROF. SAVA DIANA

PROF. CORCIOVEANU MIOARA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 8 BÂRLAD
Meseria de mamă este cea mai grea, e cu normă întreagă şi nu ieşi la pensie niciodată. Educarea
copilul începe din primele luni de viaţă, iar baza acestui proces este relaţia cu părinţii, care trebuie să-i ofere
multă dragoste, să-l încurajeze să capete încredere în propriile forţe și, cel mai important, exemplul pe care
îl dai tu ca părinte.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Trebuie să se țină cont de vârsta „copilului”. Până la 2 ani, copilul nu
înţelege cum trebuie să se poarte ca să nu-i deranjeze pe cei din jur. Copilul nu trebuie lăsat să facă orice şi
toată familia îi face toate poftele, ci trebuie fixate nişte limite. Copilul trebuie lăsat să exploreze şi ajutat să
capete anumite deprinderi. Pe la 2 ani, dorinţa de independenţă îl face rebel şi poate deveni neascultător.
Trebuie evitată confruntarea directă şi învaţat puţin câte puţin regulile bunei purtări: copilul învaţă să salute,
să spună „Bună ziua”, „La revedere”, „Te rog”, „Mulţumesc” şi „Cu plăcere!”
Între 3 şi 5 ani, copilul începe să facă diferenţă între bine şi rău, îşi ia ca model din comportamentul
adulţilor, din jur şi vrea cât mai multă independenţă. Acum trebuie învăţat să-şi ceară scuze când a greşit,
să nu râdă de persoanele cu handicap şi să înţeleagă suferinţa altora. Acum poate învăţa ce se cuvine şi ce
nu când este în vizită, în parc sau la masă. Cele mai bune momente pentru a-ţi învăţa copilul cum trebuie
să se poarte sunt viaţa de zi cu zi: masa luată cu toată familia, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea ocazii în care îi poţi arăta copilului bunele maniere. Un lucru important este să-l laudăm de fiecare
dată când se poartă frumos, iar dojenile să fie făcute cu ton calm, şi în nici un caz în public. Pentru copii,
mai importante decât recompensele materiale sunt mulţumirea şi bucuria de pe chipul părinţilor atunci când
fac o faptă bună. Acelaşi principiu funcţionează şi în cazul pedepsei. Nemulţumirea, dezamăgirea, tristeţea
ta în cazul unei fapte rele dau mai multe rezultate decât o ceartă pe un ton răstit sau o palmă.
În anii premergători şcolii copilul va învăţa o mulţime de lucruri care îl vor ajuta să comunice şi să
relaţioneze cu cei din jur. Trebuie încurajat, lăsat să se exprime liber, să termine ce are de spus, să-şi susţină
punctul de vedere cu argumente, nu cu pumnul şi acordă-i respect. Profesorii nu înlocuiesc părinţii, grija
pentru educaţia copilului revine tot familiei.
 Salutul - prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public – copilul răspunde la întrebări şi susţine, la rându-i, conversaţia, îşi
aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii - un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege
şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale - copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate.
 Manierele la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor – copilul va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării
regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
196
 Tact şi toleranţă - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Există uneori și devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum
şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău
au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Una dintre soluţii poate fi exemplul personal și
perseverenţa. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor
manifesta pe viitor. Pentru a schimba lumea, este nevoie în primul rând de cei șapte ani de acasă ai copiilor,
apoi de o echipă puternică între cadre didactice, elevi, părinți și comunitatea locală.
Bibliografie:
 *Codul bunelor maniere, Marinescu, Aurelia, Editura Humanitas, București, 2017.
 http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm
 http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valoriesentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm#de
 https://www.cartepedia.ro/carte/carti-educative/carti-pentru-copii//cei-sapte-ani-de
acasa44142.html?utm_campaign=2Performant&utm_source=fedcaaf36&utm_medium=CPS
197
PROF. ÎNV. PRIMAR SAVA ȘTEFAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „STROE BELLOESCU”,
GRIVIȚA, JUD. VASLUI
„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

Marele psiholog Alfred Adler a susţinut în teoriile sale o ipoteză destul de simplă în aparenţă, însă
foarte complexă în esenţă. El a afirmat şi a susţinut ideea conform căreia, „familia este comoara copilului”.
Această premisă a constituit punctul de plecare al multor dezbateri şi va rămâne în continuare o noţiune
abstractă pentru mulţi dintre noi.
nevoile.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a
născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii
şi valorificarea acesteia. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Familia are o puternică influenţă asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne vedem pe
noi înşine şi tot aşa se va întampla şi cu copiii noştri. Familia, stilul relaţional dintre părinţi şi stilul educativ
al părinţilor afectează viaţa şi socializarea copilului, abilitatea de a învăţa şi de a fi independent, de a se
înţelege cu ceilalţi, de a constientiza importanţa regulilor, inclusiv progresul şcolar şi respectul de sine al
copilului. O educaţie sănătoasă pleacă încă din familie, încă de la primii ani de viaţă. Când familia nu
reuşeşte să îndeplinească această sarcină şi să ofere copiilor o educaţie pozitivă, când adulţii nu sunt modele
de urmat, impactul asupra vieţii lor poate fi distrugător. În altă ordine de idei, familia este cea care pregăteşte
copilul pentru viață, oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru
transmiterea principalelor cunoştinţe asupra realității şi pentru formarea primelor principii de viaţă.
Încă de la naştere, copilul este practic, dependent de membrii care formează familia, în special de
părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață. În această perioadă sunt dobândite
principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult. Astfel, orice experiență de viață. orice reacție
afectivă sau comportamentală vor fi resimţite în funcție de bazele oferite de familie. Aşadar, în acest mediu,
copilul are parte de primele lecţii de viață, părinții fiind cei care îi oferă un prim model de învățare. Relaţia
părinte-copil este deosebit de importantă deoarece ea duce la înrădăcinarea celor mai adecvate deprinderi
comportamentale. În aceste condiţii, dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității
şi orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere şi siguranță din
partea copilului, înțelegere şi afecţiune din partea părinților.
de sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi
dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul
familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii
oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor
emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
198
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). Astfel, copilul
capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul
său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate,
căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al
copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă
ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare,
programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau
în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu
copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează
personalitatea. „Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat
să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator.
Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” („Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto
Cury)
Expresia „Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
Familia a fost și este considerată un factor prioritar și primordial, deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe în familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că: ,,în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valors pe lume- omul de caracterˮ. Punând în evidență
dimensiunea morală a educației în familie, dar într-un anumit fel și într-o anumită măsură, familia își aduce
contribuția în toate sectoarele educației, copilul aici făcându-și ucenicia pentru viață, cea morală rămâne
esențială prin substanța pe care i-o imprimă familia.,,Cei șapte ani de acasăˮ, ca și lipsa lor marchează
destinul fiecărui om. Dacă în familie copilul a simțit cum e să fii iubit, s-a vorbit de cele sacre, despre
adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, el se obișnuiește să manifeste dragoste față de cei dragi,
să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele
și frumosul, să se îngrijească de cele sacre. Acest copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Copilul învață din mediul familial primele expresii, formându-și conduite prin contagiune directă și
mimetism, copiii vor face precum părinții lor, imitând comportamentul acestora. Un copil care nu a primit
o educație corectă din toate punctele de vedere, va avea de suferit la maturitate sau poate toată viața în cazul
în care nu are caracter puternic nativ, prin care să se educe. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce privește
educația copilului său este una uriașă. În concluzie, ,,cei șapte ani de acasăˮ reprezintă piatra de temelie a
vieții pe viitor.
Asigurarea unor raporturi relaţionale echilibrate, care se concretizează datorită modelelor de conduită
adecvată oferită copiilor de către părinți, vor avea influență formativă decisivă. Aşadar, oferiţi timp
copilului dumneavoastră deoarece „părinţii trebuie să ştie că copiii virtuoşi le procură la orice vârstă multă
bucurie şi adânca mulţumire, iar în preocuparea atentă a părinţilor stă izvorul de bune însuşiri ale copiilor”
(Leon Battista Alberti).
Bibliografie:
 Vrăsmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002
199
 P., Emil, R., Iucu, Educația preșcolarã în România, Polirom, 2002
 Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, 19985.
200
EDUCAŢIA PRIMITĂ ÎN FAMILIE
PROF. SAVA-NECULA DANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “DOMNIŢA MARIA”
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie ca este
vorba despre viaţa de acasă, fie ca vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie ȋnvăţat
să ȋnţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
doamna educatoare.
Fiecare părinte are o serie de reguli şi ȋncearcă să le aplice cănd e vorba despre educaţia copilului
său. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
• Salutul
• Comportamentul în public
• Comportamentul cu prietenii
• Manierele la masă
• Recunoaşterea greşelilor
• Tact şi toleranţă
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite.
Părerea mea este că cei 7 ani de acasă ȋnsemnă mai mult reguli de bun simt, igienă, respect, pe care
un copil trebuie să le ȋnveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală. Cu siguranţă, ca părinţi, le tot repetăm
până se fac mari. Ca de exemplu:
- să asculţi pe cineva când iti vorbeşte,
- să nu vorbeşti cu gura plină,
- să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de undeva,
- să spui adevărul ,
- să nu fii agresiv,
- să saluţi,
- să ȋţi asumi responsabilitatea pt ce faci,
- să respecţi pe cei din jur,
- să nu scuipi pe stradă,
- să nu vorbeşti urât,
- să nu te ȋntinzi pe masă când mănânci,
- să nu te urci cu picioarele ȋncălţate ȋn pat,
- să nu strici/distrugi obiecte,
- să mulţumeşti,
- să te speli pe dinţi şi lista ar putea continua.
La capitolul părinţi, felul ȋn care i se vorbeşte şi felul ȋn care este ascultat, ȋl va ȋnvăţa cum să facă şi
el, la rândul lui, asta, de o maniera pe cât posibil politicoasă.
201
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI – STUDIU DE CAZ
PROF. SĂVESCU MONICA,

ȘC. GIMN.,,AL.ȘTEFULESCU,,
Educaţia facilitează copilului să-şi formeze propria personalitate constituită din ansamblul însuşirilor
fizice, intelectuale, afective, social-morale. Şcoala, principalul factor de educare şi formare a personalităţii
copilului şi a viitorului adult, poartă răspunderea realizării şi pregătirii sale astfel încât acesta să se poată
adapta condiţiilor în schimbare ale mediului socio-cultural.Printre finalităţile educaţiei se află formarea
unui comportament civilizat şi a unor calităţi morale precum:cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul
faţă de părinţi, faţă de colegi şi faţă de muncă, în scopul dezvoltării libere, armonioase şi a formării
profilului moral al personalităţii elevului.
STUDIU DE CAZ
Prezentat la clasa a VI a B
Nume: V.
Prenume: G.
Vârsta:15 ani , etnie rroma
Data naşterii:15-01-1995
Studii: a absolvit 4 clase
Date despre familia copilului: V. G. provine dintr-o familie formată din:
Părintii copilului V.G. sunt de etnie rroma si nu lucreaza( tatal a decedat acum cativa ani). Copilul
este cel mai mic dintre frati rămânând cu mama deoarece ceilalti frați s-au căsătorit.
Dezvoltarea socio-psiho-emoţională a copilului:
Din punct de vedere cognitiv, VG prezintă anumite întârzieri faţă de vârsta sa biologică, cauzate de
lipsa stimulării intelectuale adecvate ca urmare a abandonului şcolar.
VG. este politicos comportament care place celorlalţi şi care-l face acceptat. G. face diferenţa între
adevăr şi minciună, consideră că este mai bine să spui adevărul, conştientizează consecinţele negative ale
minciunilor şi apreciază că el preferă să spună adevărul. În relaţiile cu cei din jurul său, din mediul
apropiat, G. manifestă prudenţă, reţinere, are tendinţa de a se retrage în sine, şi de a afişa o atitudine detaşată
faţă de problemele din viaţa sa. În acelaşi timp, din dorinţa de a fi acceptat, este uşor influenţabil de grupul
la care aderă, pe care îl valorizează.
Recomandări:
Având în vedere interesul copilului şi nevoia de dezvoltare a acestuia se recomandă:
-Să fie crescut şi educat într-un mediu familial securizant;
-Sprijin pentru reintegrare şcolară, pentru asigurarea stimulării intelectuale necesare dezvoltării
personalităţii;
-Consiliere individuală centrată pe exprimarea emoţiilor, autocunoaştere şi dezvoltarea încrederii în
sine, formarea abilităţilor de luare a deciziilor, orientare în carieră;
Bibliografie:
,,Psihologia școlară,, -Cosmovici Andrei , Ed.Polirom
202
EDUCAŢIA RELIGIOSĂ ÎN FAMILIE
PROF. SBÎRCEA DAN
În ceea ce priveste educaţia am putea începe cu un text din Dostoievski care spune: "Suprema
pedagogie este casa parintească".
Una dintre laturile educatiei care vizează, prin excelenţă sensibilitatea profilului persoanei umane,
care se revarsă asupra comportamentului său şi care confera o bunatate amplificată de calitati ce ţin de
ţinuta, de atitudini superioare chiar de alesele calitati morale este educatia religioasă.
Copiii trebuie educaţi duhovniceşte încă dinaintea vârstei de 6-7 ani. Nu trebuie ca înainte de a merge
la şcoală ei să rămână lipsiţi de învăţătură sufletească, întrucât această vârstă este vremea „de aur” pentru
a semăna şi a înrădăcina în ei tot ce este bun, şi de asemenea tot ce este rău... Se înţelege de la sine că inima
omenească, la fel ca ogorul, nu poate rămâne pentru totdeauna pustie. Dacă în el nu vor fi semănate plantele
cele bune, vor creşte negreşit cele rele...
Gradiniţa cu activitatile ei specifice poate introduce în activitatea ei simboluri şi practici religioase,
precum si activitati instructiv-educative adecvate.
La acest nivel de vârstă, cele mai potrivite sunt poveştile cu continut „laico-religios”, cu pilde
moralizatoare, care ating, prin continut şi semnificaţie, atât latura relaţională, cât şi afectivitatea,
sensibilitatea copiilor.
Mediul social-uman oferă, de asemenea, modele de manifestare a sentimentelor religioase atât luate
individual, cât şi organizate în colectivităţi, indeosebi prin practicarea unor obiceiuri cu variate semnificatii,
ce au loc la unele sarbatori religioase: de Crăciun, la Boboteaza, la Florii, la Paşti, la Înălţare, la Rusalii etc.
Participarea efectiva a elevilor la practici de cult, cum sunt spovedania si împărtăşania, îndeosebi în
posturile premergătoare celor două mari sarbători creştine, Paştile şi Crăciunul, explicarea pe intelesul lor
a semnificatiei acestor acte majore nu pot ramane fara urme adanci in mintea si in sufletul micilor. Cel mai
important lucru este ca preşcolarii şi elevii să simtă, să trăiască emoţiile produse de asemenea evenimente
de spiritualitate din viaţa lor, sa le dorească şi să le aştepte cu nerăbdare şi bucurie.
Frecventarea regulată, macăr în zilele de duminică şi în marile sarbatori creştine, alături de părinţi, a
slujbelor religioase, la biserică, fie şi numai pe durate limitate de timp, spre a nu li se încerca răbdarea,
completează un set de acţiuni bogate în semnificaţii şi în conţinut, care, cu certitudine, vor intra în însuşi
modul de viaţă al copiilor.
Şi şcolarii mici trebuie să cunoască rolul cu totul remarcabil pe care l-au jucat Biserica, ierarhii săi,
precum şi credincioşii în istoria neamului, îndeosebi în momentele de restrişte. În zilele noastre Biserica
este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere şi simpatie din partea populaţiei ţării.
Trebuie început cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum să îşi facă semnul crucii, cum să stea
la rugăciune, cum să intre în biserică, cum să se poarte în ea, cum să facă metanii şi aşa mai departe.
Copiii trebuie învăţaţi treptat, fără să fie pierdute din vedere nici cele mai mărunte lucruri, pentru că şi
clădirile cele mai mari sunt alcătuite din fire de nisip.
Pentru copii sunt de folos lecturile şi povestirile despre vieţile Sfinţilor şi din istoria biblică, însoţite
de explicaţii şi de învăţături morale. Treaba noastră este doar să sădim şi să udăm, a face să crească este
treaba lui Dumnezeu ‒ şi nu se poate ca discuţiile duhovniceşti să nu aducă nici un folos, dacă atât dascălii,
cât şi ucenicii vor începe cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Psihologul N. Marginean, cautând să facă un sondaj în privinţa influentei pe care o are mediul şi
ereditatea asupra formarii persoanei afirma: "Daca ar fi ca acţiunea mediului social să fie egală cu cea a
ereditatii anume 50% acordate mediului, 25% ar trebui puse în seama familiei". (Psihologia persoanei, Cluj,
1941) Si aceasta se intampla pentru ca aicea (în familie) se cultivă pentru prima oara dragostea nefaţarnică,
autentică sau chiar jertfelnică, care e conditia principală în educatie. Acelasi autor completează: "Iubirea
de copii poate merge până la jertfa totală", deşi intre soţi acest lucru se intamplă rar.
Marii barbati ai omenirii si mai ales marii sfinti ai Bisericii s-au format in familie. E destul sa ne
gandim la cei trei Sfinti Ierarhi si la familiile lor. Faptul se repeta şi în cazul lui Saguna şi a mamei sale
Anastasia. Pe drept cuvânt, având în vedere rolul mamei în educaţia copiilor, un teolog ortodox
(Evdokimov) a scris o carte "Femeia şi mântuirea lumii".
203
Familia ramane, deci, cuibul unde fiii cresc şi prind aripile maturizării caracterului, zburând apoi în
cele patru colturi ale lumii, dar nicicând uitând acest cuib, şi când au prilejul să se întoarcă acasă se odihnesc
cu drag în el.
Încă mai credem ca “cei sapte ani de acasă” vor constitui “fundaţia” pentru construcţia unei vieţi
inchinate binelui, frumosului şi adevarului pentru noile generaţii care vor veni.
Educatia religioasa pe care fiecare copil o primeste în şcoală este o etapa împortantă a formarii sale
spirituale, dar doar o etapa. In mod tradiţional, educaţia religioasă a crestinului începe în prima copilarie,
iar debutul acesteia este marcat de momentul primirii Sfintei Taine a Botezului.
Primii dascali spirituali sunt de cele mai multe ori părinţii şi bunicii, iar în mod firesc şi nasii, acolo
unde aceştia nu sunt doar de convenienţă. Graţie lor, copilul învaţă primele rugăciuni, dobândeşte
cunoştinţe catehetice elementare şi alături de ei participă la slujbele bisericeşti, familiarizându-se cu cultul
divin public.
Educatia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi profesori.
Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor
credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie,
încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în
Biserică şi societate.
204
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR: SCHIPOR CRISTINA TEOFILA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SATU MARE, JUDEȚUL SUCEAVA
Familia constituie primul mediu organizat în care este angajat copilul încă de la naştere şi are cea
mai îndelungată influenţă asupra sa. Aici, el îşi trăieşte primii ani, află informaţii esenţiale, însuşeşte
valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează modele de comportament, care îi determină
ulterior personalitatea.
sănătos. Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
aude frecvent certuri în familie. De asemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Ultimii
Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul ajuns adult va reacționa așa cum a
văzut la mama sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa
corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de
urmat de către proprii noștri copii. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și se explice
de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele
conficte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării
și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important
ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze”
împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
însă împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
205
potențial creator.
În concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde cum
va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și stilul
de viață alături de cei dragi.
BIBLIOGRAFIE:
- Golu, Mihai, - „Fundamentele psihologiei”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000;
- Negovan, Valeria, - „Introducere în psihologia educaţiei”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
- Sălăvăstru, Dorina, - „Psihologia educaţiei”, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
206
PROF.INV.PRESCOLAR: SCORȚARU JOIȚA

GRADINIȚA URSOAIA
JUD. GORJ

nevoile.
sănătos.
207
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-
au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto
Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
208
EDUCATIA IN FAMILIE
EDITIA 2019
PROFESOR ANDREEA PETRONELA SCURTU
Conceptul de educaţie în familie, parţial sinonim cu „cei șapte ani de acasă”, considerat unanim de
către întreaga familie a celor ce desfășoară activitate didactică, la catedră sau în cercetare, ca fiind una din
părțile componente ale activității pentru formarea personalității individului uman, alături de școală și
societate, este cunoscut din cele mai vechi timpuri iar despre modalitățile de realizare a scopurilor multiple
în această direcție s-a concretizat în timp în multe tomuri care au umplut rafturi de bibliotecă.
Înainte de a prezenta câteva aspecte ale activității pe care trebuie să o desfășoare toți membrii unei
familii, soț, soție, frați mai mari, bunici și alte persoane care conviețuiesc împreună, este bine să amintim
inclusiv unele opinii exprimate de unii cercetători, opinii potrivit cărora „activitatea” de educație în familie
este bine să înceapă chiar înainte de naștere din perioada intrauterină prin grija mamei dar și a celor din jur
care trebuie să o protejeze încât să poată desfășura activități care să nu o streseze. Să nu-i producă vătămări
corporale iar ea, mama, „să-i vorbească” fătului nenăscut, să-i cânte, sau chiar să citească cu glas tare, ori
de câte ori acesta își face simțită prezența prin mișcările pe care le face.
Mai facem o mențiune cu referire la cei șapte ani de acasă precizând că în ultimul timp, durata
acestora s-a micșorat prin începerea primei perioade de școlarizare la vârsta de șase ani, iar în mediul urban,
mai ales, marea majoritate a copiilor frecventează grădinița iar unii chiar și creșa. Ținând seama de această
stare de lucruri sarcinile educației în familie sporesc având în vedere că mergând în aceste colectivități,
copiii se întorc în familie cu unele „cunoștințe” nu întotdeauna conforme cu conduita pe care ne-o dorim
din partea lor.
Încă de la naștere copilul începe „aventura” cunoașterii care va deveni o activitate permanentă pe
întreaga durată a vieții. Această activitate de descoperire a elementelor care alcătuiesc mediul înconjurător
se desfășoară treptat și rolul mamei, al părinților și al celorlalți care-l înconjoară va trebui să facă față cu
grijă și atenție a avalanșelor de întrebări pe care le va formula copilul mai ales după ce începe să vorbească
și să umble singur, mai întâi în interiorul casei, apoi treptat, treptat orizontul lărgindu-se și uimirile celui
mic vor fi provocate atât de ceea ce întâlnește în realitatea înconjurătoare cât și prin intermediul multiplelor
mijloace de comunicare, video și audio de astăzi.
Cea mai importantă cerință a celor cu care copilul intră în contact zilnic trebuie să fie atenția pe care
trebuie să o acorde în formularea unor cerințe unice, într-un limbaj cât mai corect posibil al limbii și a
tonului folosit. Nu trebuie neglijată mai ales preocuparea adulților de a oferi copilului un model de
comportament în toate împrejurările. Este bine să fie evitate discuțiile contradictorii pigmentate cu injurii
și insulte și mai ales să se evite degenerarea lor în demonstrații de forță. Cu alte cuvinte, grija mare a
părinților este aceea ca în mediul familial să existe o atmosferă calmă, prietenoasă și în același timp cu
impunerea fermă pe un ton potrivit a cerințelor pe care trebui să le respecte întreaga familie, inclusiv cei
mici.
Încă de la vârsta cea mai fragedă copilul trebuie să fie obișnuit atât prin puterea exemplului celor
maturi cât și cerința insistent repetată de a-l obișnui cu realizarea unor deprinderi de ordine și program, de
la aranjarea la locul lor a jucăriilor după ce a încetat jocul, a obiectelor personale(încălțări, hăinuțe, etc.)
atât în camera proprie, când copilul are camera lui cât și în toate spațiile din casă și din afara casei. Desigur
aceste deprinderi nu vor deveni obișnuințe decât printr-o repetare permanentă și mai ales cum am mai spus,
prin exemplul personal.
Munca de educare a copilului în familie care se va face treptat, pe măsură ce acesta înaintează în
vârstă, se va putea realiza cu succes dacă întreaga activitate se va desfășura pe baza unui program și pe
anumite compartimente: respectarea orelor de somn, de joacă, de folosire a mass-mediei, a programului de
masă, iar în acest caz impunându-se o ținută atât vestimentară cât și corporală și învățarea folosirii
tacâmurilor. Odată cu creșterea ca vârstă copilul trebuie obișnuit să-și strângă singur vesela folosită, să
șteargă firimiturile de pe masă, și chiar să învețe să le spele și pune la locul lor.
Deloc de neglijat este folosirea unor formule de adresare politicoase față de părinți, bunici, față de
persoanele cunoscute din vecini și față de prietenii familiei și inclusiv față de orice persoană cu care vine
209
în contact. De exemplu, copilul va fi învățat să folosească mai ales pronumele personale de politețe:domnul,
doamna, dumneavoastră, dumnealor, etc. și să facă deosebirea între persoanele apropiate familiei ca grad
de rudenie:nenea, tanti, unchiul, mătușa etc., și totodată să răspundă cuviincios indiferent cum li se
adresează lor persoanele mature.
Un rol deosebit de important îl au deprinderile de igienă. În primul rând să fie învățați cu insistență
să nu pună mâinile pe nici un produs alimentar, fie din gospodăria familiei, fie procurat de la chioșcul de la
școală sau din alte surse comerciale până nu s-au spălat pe mâini și același lucru să îl facă și după ce au
consumat produsul respectiv.
Chiar dacă cei maturi sunt împovărați de programul zilnic de la serviciu și de acasă, este absolut
necesar să aibă în vedere formarea la copilul său a deprinderii de care va avea nevoie toată viața:lectura. În
acest sens cel mai indicat este, încă înainte de perioada de școlarizare, să includă în programul zilnic cel
puțin o jumătate de oră în care cei doi(copilul și maturul) să stea alături și să citească dintr-o carte adecvată
vârstei și mai ales să fie cu ilustrații atrăgătoare și sugestiv realizate încât cele citite să fie conforme cu
imaginea văzută de copil.
Copilul care nu va vedea în casă cărți și mai ales nu-i va vedea pe cei din jur citind sigur nu va fi nici
el tentat să citească. Excepțiile sunt foarte rare.
În ultimul timp se observă o atracție irezistibilă pentru copii din partea internetului și a telefoniei
mobile. Mulți părinți din dorința de „a avea liniște” când se întorc după un program istovitor de muncă lasă
copilul nesupravegheat, necontrolat și nepermis de mult timp în fața acestor mijloace atât de necesare în
ceea ce privește îmbogățirea bagajului nostru de cunoștințe dar deosebit de dăunătoare atunci când nu sunt
folosite cu înțelepciune, ca durată și mai ales în ce privește conținutul. În această direcție mare atenție! Nu
trebuie impus cu forța fără a oferi copilului variante(joacă în aer liber, plimbări, vizionări de spectacole de
teatru și film, de asemenea potrivite vârstei, dar în mod deosebit această chestiune trebuie să se facă
argumentându-se convingător pentru cei mici că cerința părinților este spre binele lor).
De altfel, întreaga activitate de educație a copilului în familie presupune tratarea cu calm, cu
înțelepciune, cu pricepere, cu toleranță dar cu fermitate pe toată perioada școlarizării până când cel mic va
ajunge la majorat și chiar după această vârstă.
„Cei șapte ani de acasă” este o sintagmă creată de înțelepciunea poporului și ea conține mult mai
multe aspecte decât cele pe care le-am prezentat aici, iar părinții interesați de viitorul propriilor odrasle pot
descoperi în literatura de specialitate mult mai multe mijloace pentru ca să poată constata, la un moment
dat, că și-au îndeplinit sacra îndatorire de părinte și să nu i se poată reproșa cu binecunoscuta zicere:„cum
l-a crescut, așa îl are”.
210
FAMILIA –
FACTOR CHEIE ÎN DEZVOLTAREA HOLISTICĂ A COPILULUI
AUTOR: SEBESI-SÜTÖ ȘTEFAN-MIHAI
„Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi.
Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi acasă.
Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaşi, cum vă purtaţi cu prietenii şi
duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate.
Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la el
pe căi pe care voi nu le observaţi.”
A. S. Makarenko
Copilul merită privit precum un tot unitar asupra căruia se exercită o multitudine de factori privind
dezvoltarea progresivă în racord cu provocările societății contemporane. Încă de la nașterea lui, copilul e
predispus cunoașterii, iar familia reprezintă principalul suport moral, intelectual și social, după cum remarca
ilustrul pedagog Jan Amos Comenius. Relația întreprinsă cu familia devine determinantă pentru dezvoltarea
sa ulterioară, cei șapte ani de acasă jucând un rol semnificativ premergător intrării în școală, locul unde
educația se va formaliza.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, de la care va prelua un ansamblu complex de
atitudini, deprinderi, capacități, judecăți morale și intelectuale. Drept urmare, perspectiva din care poate fi
privit copilul de vârstă mică nu poate fi decât una holistică, de ansamblu, cu implicații în tot ceea ce-i
privește evoluția. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct,
prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum
şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare
şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile
educative la casre se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.
copil şi mediul social și are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care vor forma pilonii formării personalităţii individului.
211
CEI 7 ANI DE-ACASĂ –
NORME ȘI VALORI ESENȚIALE PENTRU
SUCCESUL VIITORULUI COPILULUI
EDUCATOARE: PROF. SEMELBAUER LARISA-PAMELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT DETA
Când vorbim despre cei 7 ani de-acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
are cei 7 ani de-acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-
acasă.
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Grădinița și școala nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele
deja deprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca
care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor
sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli
nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a
celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un
copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos
şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
212
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Cei „7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
BIBLIOGRAFIE
Agabrian, M., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, București, Editura Institutul European, 2005
Ciohodaru, E., Succesul relației între părinți și copii acasă și la școală, Editura Humanitas
Educațional, București, 2004.
213
PĂRINTELE VREMURILOR
PROF. ÎNV. PRIMAR, SEMEȘ ANA CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SCARLAT LONGHIN”
DOFTEANA, BACĂU
Sunt de peste 25 de ani învățătoare și aproape nimic din ceea ce faceam la clasă la începutul carierei
nu se aseamănă cu ceea ce fac acum. Copiii, părinții, mediul educațional, societatea sunt într-o continuă
schimbare ce necesită răbdare și adaptare permanentă.
Meseria de părinte nu are loc de ucenicie, de cele mai multe ori se bazează pe instinct și pe învățarea
continuă, din inerție. Succesul sau eșecul copilului depinde în mare măsură de acțiunile părinților de ceea
ce oferă ei ca model.
Educația din familie și-a schimbat modul de abordare a situațiilor dificile, axată în vremuri trecute pe
disciplină autoritară însoțită de pedepse și violență, astăzi are ca alternativă consilierea, negocierea,
posibilitatea de a încuraja și a crește stima de sine prin aprecieri și recompense. De multe ori s-a întrecut
limita însă, copiii devenind mici tirani ai familiei, ai colectivului de elevi, nerespectând nicio regulă,
neavând capacitatea de a se adapta în situații diverse, acumulând frustrare și dorind să fie în centrul atenției
doar prin comportamente negative.
Din dragoste exagerată, mai bine spus răsfăț necondiționat, copilul devine un inadaptat, așteaptă ca
totul să-i fie ”servit pe tavă”, nu-și dezvoltă nicio abilitate și va deveni un adult incapabil să se descurce
singur, rămânând un dependent de ajutorul celorlați. Copii ce nu se pot îmbrăca singuri, nu-și pun lucrurile
în ghiozdan, nu-și fac ordine pe bancă în anii de început ai școarității sunt din ce în ce mai des întâlniți.
Este mai mult decât dificil pentru un învățător să suplinească tot ce nu s-a deprins „în cei șapte ani ”
de educație în familie, să convingă părinții că nu e calea bună cea adoptată, să facă față dificultăților de
adaptare ale „micului Goe”. Din păcate, atunci când părinții nu devin parteneri, elevul este sortit în mare
măsură eșecului social de la nivelul clasei și grupului.
Orele de educație parentală, consilierea psihologică, medierea pot fi soluții salvatoare. Acestea oferă
variante viabile de educație necesară în familie, de formare a idividului adaptabil în societatea modernă,
reprezintă un suport solid în depășirea barierelor de comunicare, în rezolvarea situațiilor conflictuale și în
stabilirea unor reguli, măsuri unanim acceptate.
Ne dorim elevi cu abilități și comportamente specifice vârstei, echilibrați din punct de vedere
emoțional, deschiși spre a experimenta situații de învățare, motivați și curioși. În acest sens, noi, dascălii,
ne străduim ca școala să fie un spațiu de învățare activă pentru elevi cât și pentru părinți, organizând
activități comune, implicându-ne în diverse programe prin care să aducem mai aproape familia, construind
împreună în comportamentul și mintea educabilului concepte ca: politețea, comunicarea asertivă,
nedisciminarea, toleranța, respectarea diversității etc.
Cu toate acestea, rămânem la părerea că „cei șapte ani de acasă” sunt esențiali în dezvoltarea
ulterioară a copilului, ei sunt matricea formării personalității și structurii interioare a viitorului individ
social.
214
FORMAREA UNUI COMPORTAMENT CIVIC LA MICA ŞCOLARITATE,
CONTINUREA CELOR „7 ANI DE-ACASĂ”
ȘERBAN CAMELIA-ELENA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „BOGDAN VODĂ” RĂDĂUȚI
Societatea evoluează continuu, schimbările de la nivelul şcolii solicită calităţile unui educator flexibil,
receptiv şi puternic ancorat în elementele de noutate. De aceea, menirea sa este de a pregăti premisele pentru
dezvoltarea personalităţii şcolarului încă de la intrarea acestuia în ciclul primar. Important este de amintit,
în acest context, o idee pe cât de veche, pe atât de actuală:
„ Necesitatea educării copilului în spirit activ-participativ în vederea integrării sale într-o societate
dinamică, supusă schimbării, constituie un obiectiv prioritar.” Cadrul didactic continuă ceea ce au clădit
părinții în „cei 7 ani de-acasă”.
Ora de educaţie civică a elevilor din clasele a III-a şi a IV-a vizează cultivarea integrităţii morale a
micilor şcolari sub aspectul conştientizării propriului EU şi al modelării comportamentului ca viitori
membri ai comunităţii sociale. Copilul, ca viitor cetăţean, este iniţiat asupra drepturilor şi îndatoririlor, a
respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, a comportamentului activ şi responsabil.
Într-o măsură însemnată, ora de educaţie civică presupune un spaţiu comunitar, un context de
deschidere spre ceea ce se doreşte a fi valoare morală, în care să se formeze deprinderi, conduite, atitudini,
un anumit simţ al apartenenţei la destinul grupului (clasei) din care face parte. Educaţia copilului mic, în
vederea formării unui comportament pozitiv, este complexă şi de durată, pentru că el este implicat în viaţa
socială prin faptul că este parte integrantă în familie, în grupurile de joc şi de învăţare, dar şi prin relaţiile
specifice pe care el le poate stabili cu instituţiile şi organizaţiile în care trăieşte.
Ne confruntăm în colectivele pe care le conducem cu comportamente indezirabile, drept urmare, în
demersul nostru educaţional, acţionăm activ în vederea ameliorării interdependenţei celor trei factori ce
deţin o pondere mare în educaţie: ereditatea, familia, şcoala.
O direcţie importantă în formarea comportamentului civic o reprezintă activitatea de cunoaştere a
elevilor şi abilitarea acestora în cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celorlalţi. Din experienţa noastră
didactică şi din literatura de specialitate am ajuns la concluzia că cele mai eficace metode de cunoaştere
sunt acelea bazate pe observaţie, pe analiza produselor activităţii, pe convorbiri directe, jocuri, chestionare
şi teste, exerciţii de imaginaţie. Acestea pot fi experimentate şi aplicate în mai multe lecţii, la diferite
discipline de învăţământ, dar cu precădere în lecţiile de educaţie civică. Pot fi aduse aici, în discuţie,
următoarele modalităţi de cunoaştere interpersonală şi intrapersonală: testul „Eu sunt…”, „Harta inimii”,
„Testul familiei”, „Testul arborelui”, „Testul omuleţului”, „Emblema personală”, „Fereastra”, jocul
„Ce pot spune despre mine?”. În exerciţiul-joc „Reporterul clasei”, un elev, ţinând în mână un microfon,
trece prin dreptul fiecărui coleg, adresându-i un set de întrebări: „Cine eşti tu?”, „Unde te-ai născut?”,
„Unde locuieşti?” etc. Astfel, elevul află că fiecare om are o identitate, că suntem diferiţi, dar egali, că
toleranţa, respectul şi acceptarea sunt valori indispensabile integrării sociale şi echilibrului interior. Pentru
aprofundarea ideilor de diversitate şi a nevoii de diversitate se pot realiza chestionare şi exerciţii de
imaginaţie: „Eu şi viitorul”, „Ce va fi mâine…”, „Ce-ar fi dacă…”, „Imaginează-ţi o lume în care toţi
oamenii ar fi la fel. Ce s-ar întâmpla?”, ”Imaginează-ţi o lume cu toţi copiii la fel sau numai cu construcţii.
Ce s-ar întâmpla?”.
„Linia vieţii” – este un joc în care fiecare copil întinde o coardă reprezentând viaţa sa. Pe această
coardă vor fi prinse desene, istorisiri, fotografii etc. care ilustrează evenimentele importante din existenţa
proprie, putându-se anticipa, într-o oarecare măsură, viitorul.
„Afişajul autoportretelor”- pe o coală mare de hârtie, copilul va trasa silueta proprie şi va indica pe
o etichetă ataşată mai târziu: numele, caracteristicile personale, preferinţele, abilităţile. Portretele vor fi
expuse în clasă pentru a permite copiilor să se cunoască mai bine pe ei înşişi şi între ei.
„Obiectul fermecat”- un obiect „fermecat” trece de la un copil la altul. Fiecare copil, când primeşte
obiectul, îşi exprimă o dorinţă, o bucurie, un gând, pe care obiectul le-ar putea îndeplini.
„Cercul de conversaţie”- copiii, dispuşi în cerc, răspund, continuând şi completând enunţuri de
genul: „Ceea ce prefer eu este……….. Mi-ar plăcea să fiu……………… Jocul meu preferat
este…………… Sunt fericit când……………. Aş vrea să fiu mai…………. Într-o zi sper……….”.
215
Copiilor li se acordă acelaşi timp pentru a da răspunsul potrivit, precum şi libertatea de a nu răspunde, dacă
nu doresc acest lucru, „sărind” peste cei care nu vor să-şi exprime opţiunea. Răspunsurile pot fi consemnate
în albumul „Cine sunt eu?”
Pentru a se contura în clasa de elevi un climat psiho-afectiv bazat pe încredere şi o bună cunoaştere
interpersonală şi intrapersonală, elevii îşi pot realiza o fişă de identitate proprie, care îi ajută să-şi
construiască repere afective şi sociale, astfel situându-se în mediul înconjurător, în clasa, în şcoala, în
cartierul său, în societate.
Fiecare învăţător, în orele de educaţie civică şi nu numai, pentru reuşita formării unui comportament
adecvat, apelează la modalităţile amintite anterior, mediate de exerciţiul comunicării. Indispensabilă este
preocuparea învăţătorului pentru o bună cooperare cu şcolarii, pentru manifestarea afecţiunii, a apropierii,
pentru ca elevii să-l perceapă ca pe o persoană în fața căreia pot să-şi deschidă sufletul. Este important să
existe o bună relaţionare atât pe verticală, învăţător-elev, cât şi pe orizontală, elev-elev. De altfel, fiecare
elev are dreptul să-şi exprime opiniile, să găsească soluţii, să critice atunci când momentul o cere.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, studiile de caz, dezbaterile, dialogurile viabile în legătură
cu afectarea integrităţii fizice sau morale a copiilor îl ajută pe elev să-şi exprime opiniile, să ia atitudine, să
motiveze comportamente, să-şi formeze spiritul critic. În toate aceste situaţii se impun nişte reguli:
- A tăcea, a vorbi când trebuie;
- Dacă eşti ascultat, ascultă şi tu pe alţii;
- Nu-ţi exprima niciodată părerile în sentinţe categorice şi definitive;
- Nu acapara discuţia;
- Politeţea este condiţia oricărei conversaţii;
- „Înnegrind” pe alţii nu te „albeşti” pe tine.
Arsenalul de strategii didactice care concură la cultivarea unei conduite civice adecvate a şcolarului
din ciclul primar vizează atât activităţile curriculare, cât şi cele extracurriculare. În primul caz, pot fi
valorificate valenţele educative ale conţinuturilor curriculare prin: jocuri de rol („Oameni, plante, animale”,
cu ajutorul măştilor, „La bibliotecă”, „În autobuz”, „Cu prietenii”, „De vorbă cu rechizitele”), dramatizări
(„La cireşe” de I. Creangă, „Puiul”, de I. Al. Brătescu-Voineşti, „Stupul lor”, T. Arghezi), exerciţii de
simulare a unor cazuri concrete, dezbaterea unor cazuri reale (elevi care aleargă pe hol, care agresează
colegii, nonconformiştii etc.), ateliere de creaţie profilate pe elaborarea unor compuneri cu conţinut civic,
exerciţii de comentare/ valorificare a conţinutului unei ştiri, concursuri, identificarea unor situaţii
conflictuale în viaţa reală şi propuneri de soluţii în grup, ilustrări de astfel de situaţii în creaţii literare şi
plastice. Având un caracter practic-aplicativ, aceste forme de activitate pot fi extinse şi la nivelul celorlalte
discipline de învăţământ, ori de câte ori avem ocazia să modelăm comportamentul civic al elevilor.
Activităţile extracurriculare contribuie în mare măsură la cultivarea conduitei civice, oferind
posibilitatea exersării abilităţilor sociale:
- vizitarea unor obiective turistice, culturale, precum muzee, lăcaşuri sfinte, etc.(se cultivă interesul ,
capacitatea de a urmări şi recepta informaţiile, atitudinea faţă de exponate);
- călătoria în grup prin diverse mijloace de transport cu prilejul desfăşurării unor excursii, tabere,
drumeţii (se are în vedere respectarea unor reguli stricte privind sănătatea, securitatea şi integritatea fizică);
- utilizarea spaţiilor naturale cu sectoare de rezervaţii naturale (se vizează formarea unui
comportament ecologic).
Nu trebuie să uităm că în toate situaţiile amintite anterior formăm comportamentul civic al elevilor,
oferindu-le în permanenţă, ca exemplu, în primul rând, propriul nostru comportament.
Comportamentul civic se modelează, se obţine în urma unei mari investiţii de suflet din partea
educatorului. Această investiţie înglobează calitatea umană şi profesională, dorinţa sau pasiunea didactică
de a împărtăşi bunul şi frumosul prin arta pedagogică.
Curriculum-ul de educaţie civică îi determină pe elevi la schimbare, stimulându-i la autoformare. Prin
toate strategiile folosite elevii sunt antrenaţi, participă activ şi afectiv la propria cunoaştere, învaţă să-i
asculte pe alţii în exprimarea opiniilor, să participe la dialog în mod decent, găsind astfel diverse soluţii
problemelor puse în discuţie.
Educaţia civică, ca dimensiune a educaţiei, realizată în mod sistematic, gradat, potrivit cu
particularităţile de vârstă, contribuie la formarea personalităţii umane.
216
Bibliografie:
Învăţământul primar, 3-4, 1999, Editura Discipol;
Învăţământul primar, 2-3, 2001, Editura Discipol;
Gavril, E.- Educaţia pentru valorile vieţii, Editura AS’S, Iaşi, 2003;
217
EDUCAȚIA DE ACASA – CEI ȘAPTE ANI ESENȚIALI
AUTOR: PROF. ÎNV. PRIMAR ȘERBAN EVELINA FLORENTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA MĂGURENI
Educația copilului începe încă dinaintea momentului nașterii lui. Iar din clipa venirii lui pe lume
începe să crească și să progreseze. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in
primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Pentru dezvoltarea arrmonioasa a unui copil într-un adult responsabil, iată 10 reguli esentiale in
educatia si cresterea copilului pana la 7 ani
1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
etc.
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
etc.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze
scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut
exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat
să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când
respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu
luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că
îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.
218
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului
bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda
comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine,
iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în
echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar
nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim. Eu recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în
următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o
mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată (dacă
îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook).
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri
rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.
Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text
de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată
Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii.
WEBOGRAFIE:
https://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/educatie/lectiile-esentiale-ale-celor-sapte-ani-de-acasa
https://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-
a8862.html
219
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF.INV.PRESC. SERBAN GEORGIANA
Cei 7 ani de acasa sunt esentiali in formarea caracterului unui copil,aceasta fiind perioada in care
copilul deprinde obiceiuri sanatoase si maniere elegante. Educatia din primii ani de acasa,de care cei
mici au parte in familie, defineste in buna masura viitorul social si spiritual al copilului.
Familia joaca initial rolul de formator al copilului.Educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde
de cativa factori:relatia afectiva dintre copil si parinte,specificul de dezvoltare al copilului,valorile morale
pe care se bazeaza familia.Valorile morale ale unei familii il ghideaza pe copil sa faca diferenta intre bine
si rau,il inspira si il motiveaza.Acestea se transmit eficient prin exemplul parintilor:atitudinea si relatiile
lor.Desi nu exista o scoala pentru parinti,acestia incearca sa-si invete proprii copii,ceea ce considera ei a fi
important.Insa modul in care vorbesc cu copilul influenteaza enorm felul in care gandeste si actioneaza
copilul,stima si increderea in sine a copilului,ce fel de adult va devine acel copil.Astfel,e de dorit ca parintii
sa evite tipatul,etichetarea,umilirea ,excesul de autoritate,morala in public.
Relatia afectiva dintre copil si parinte este baza formarii unui comportament corespunzator al
copilului.Dragostea cu care parintii isi inconjoara copilul ii permite acestuia sa se dezvolte. Ceea ce
conteaza pentru sanatatea emotionala a copiilor este o familie in armonie,fara conflicte si certuri,un stil
parintesc bazat pe reguli rezonabile si incurajari,fara pedepse si critici,experientele vesele si
optimiste.Copilul care se simte apreciat de parinti percepe in mod pozitiv regulile transmise de
acestia,realizeaza ca parintii sunt preocupati de ceea ce face si ii acorda atentie.
Cateva sfaturi pentru un parinte, esentiale in educatia si cresterea unui copil pana la 7 ani ar putea fi:
-fii mereu un bun exemplu(respecta-ti partenerul,parintii,colegii)
-invata-l bunele maniere de mici(sa salute,sa spuna in mod obisnuit “te rog”,|”multumesc”,sa asculte
alte persoane atunci cand vorbesc, sa nu comenteze in mod negativ despre infatisarea altor personae)
-respecta-ti copilul(nu tipa,nu eticheta,asculta-i pasul,intelege-l)
-seteaza limite clare si rezonabile (nu ignora obraznicia-poate deveni un obicei)
-remarca-i buna purtare(va repeta comportamentul pozitiv)
-nu reactiona exagerat cand greseste(nu il umili sau ridiculiza)
-fii la curent cu pasiunile lui,incurajeaza-l,fii prezent in viata lui
Copilul traieste faptele parintilor(care-i vor servi drept model) si mesajul din spatele frazelor care i
se spun.Felul in care un copil percepe si stocheaza in inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care ii sunt
spuse de parinti ii vor pecetlui destinul. Acasa este locul unde copilul trebuie sa invete cum sa se poarte in
societate,care sunt actele acceptate si cele carora nu trebuie sa le dea curs.
Educatia facuta de primii educatori-parintii se rasfrange asupra tuturor laturilor copilului in functie
de particularitatile de varsta si individuale ale acestuia iar cei 7 ani de acasa reprezinta oglinda acestei
educatii.
220
FAMILIA – NUCLEUL DE BAZĂ AL EDUCAȚIEI COPILULUI
PROF. ȘERBAN RALUCA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „PROF. ILIE POPESCU” ȘOTÂNGA,
STRUCTURA ȘCOALA GIMNAZIALĂ „TEIUL DOAMNEI” TEIȘ
„Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”
(Pildele lui Solomon)
În condițiile dezvoltării contemporane a societății, familia constituie una din verigile sociale de cea
mai mare importanță în educarea oamenilor, în formarea personalității umane. Dintotdeauna, societatea a
fost preocupată de formarea individului spre esența condiției umane. Educația, ca cea mai importantă
funcție socială a familiei, începe din primele momente ale existenței copilului când acesta, pentru a
supravieţui, este implicat în reţeaua de interacţiuni din grupul său social şi continuă până la deplina lui
maturitate. Copilul este dependent de adulți, iar această dependență face ca el să polarizeze în mare parte
interacțiunile sociale, intrând în centrul de atenție al grupului. Copilul începe să înțeleagă că el constituie
ceva aparte în mediu, devenind conștient atât de sinele său, cât și de sinele celorlalți. Se poate spune că
prima școală a omului este familia care pune bazele educației copilului, influențează întreaga evoluție a
omului, viața de familie constituind fondul pe care se va clădi edificiul personalității. Această afirmație este
impusă de viață observației banale și curente a fiecăruia. „Are sau n-are cei șapte ani de-acasă!”, ceea ce
înseamnă că aceste baze au fost bine sau greșit puse. „Cei șapte ani de-acasă” caracterizează nu numai pe
omul privit ca o persoană singulară, ci mica și intima societate a familiei sale, în care a primit primele
sfaturi, primele îndrumări, a trăit primele emoții, i s-au oferit primele perspective. De altfel, aceşti atât de
invocaţi, lăudaţi sau blamaţi „cei şapte ani de-acasă” reprezintă blazonul cu care copilul pleacă în lume,
zestrea care îl însoţeşte toată viaţa.
Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au
loc în „cei şapte ani de-acasă” se insistă asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi trebuie să
le aibă părinţii pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată şi sistematică a celor
mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente. Părinţii sunt direct
responsabili de educaţia copiilor lor, ei trebuie să contribuie în mod activ la formarea deprinderilor
folositoare, prevenind în același timp formarea celor dăunătoare. Pentru dezvoltarea sa sufletească normală
copilul trebuie să simtă dragostea părintească, căldura căminului familial. „Copilul are nevoie de dragostea
părintească așa cum planta are nevoie de căldura soarelui pentru a se dezvolta normal.” (E. Fischbein)
Această dragoste, ponderată, este condiția fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al sufletului uman
și îi permite copilului să se dezvolte ca o individualitate echilibrată, ca un om capabil de o sociabilitate
normală, cu o afectivitate bogată și bine adaptată împrejurărilor.
Familia se impune ca factor cu cea mai puternică influență asupra copilului prin continuitate,
afectivitate și, nu în ultimul rând, prin autoritate pe care în mod normal părinții și-o capătă prin demnitate
și exigență. Autoritatea este condiția cultivării respectului față de om și societate, sentiment pe care-l găsim
la temelia celui mai autentic umanism. Familia a fost și va rămâne cadrul ambiant în care se constituie
personalitatea copilului. Experiența trăită în familie oferă atât viziunea asupra lumii, cât și viziunea asupra
copilului însuși. Din păcate, timpul, cât copilul aparţine doar părinţilor, familiei, este foarte scurt şi, de
aceea, aceștia sunt datori să transforme mediul în care îl cresc într-unul sănătos, prielnic, din care copilul
să extragă bunele purtări şi să-şi formeze sufletul drept şi o conştiinţă curată, să păstreze pentru tot restul
vieţii amintirea unui trai sănătos alături. Pestalozzi afirma că „școala cea mai eficientă este casa
părintească, iar disciplina morală în familie constituie temeiul învățăturii unui om pe toată viața.”
Educația copiilor este o sarcină deosebit de complexă, care, uneori, depășește posibilitățile familiei.
La realizarea procesului de educație a copiilor participă atât familia, cât și întreaga societate, factorul școlar
instituțional având rolul de a mijloci relațiile de colaborare între societate și familie. În cadrul acestor relații
școala deține un rol conducător, sprijinind familia, pentru a se apropia cât mai mult de obiectivele educative
ale societății. Școala îndrumă și ajută familia, pentru ca apoi să se poată sprijini pe rezultatele educației
primite în familie. Școala poate fi considerată a doua familie a copilului. În ansamblul influențelor ce se
exercită asupra copilului, școala ocupă un loc central prin caracterul dirijat și organizat al acțiunilor ei, prin
unitate și permanență. Indiferent de mediul de proveniență al copilului, dascălul are obligaţia să finiseze
221
această educaţie primită de la părinţi intitulată „cei şapte ani de-acasă” și să fie permanent orientat spre elev
şi spre mediul socio-cultural, în care acesta se formează şi se dezvoltă, spre tendinţele schimbării societăţii
în care elevul se va insera socio-profesional pentru a optimiza, dezvolta sau înnoi procesul educativ. Şcoala
oferă copilului elemente pentru constituirea propriului său model de viaţă prin activitatea faţă de valori,
fermitatea moralităţii în societate şi conduita elevată manifestată în relaţiile cu semenii săi. K. D. Ușinski
afirma că „evaluând importanța deprinderilor și a îndemânărilor, educația își construiește pe acestea o
clădire și o construiește solid. Numai deprinderea îi dă posibilitatea educatorului să introducă propriile
principii în caracterul copilului, în sistemul lui nervos, în natura lui.”
Plecând de la afirmația lui Pestalozzi că „Spre a creşte oameni înainte de orice ştiinţă şi de orice
metodă, trebuie să ai inimă.”, dragostea faţă de copii reprezintă și pentru cadrele didactice cerinţa esenţială,
condiţia de nelipsit în asigurarea eficienţei, calităţii şi progresului în întregul şi complicatul demers
instructiv-educativ, în realizarea optimului pedagogic.
BIBLIOGRAFIE:
1. Bacus, Anne (2011). Jocuri pentru copii de la o zi la șase ani. București: Editura Teora.
2. Bunescu, V. (1991). Educaţia morală şi formarea personalităţii. Fundamente psihopedagogice, în Revista
de pedagogie nr. 6-7-8/. Bucureşti.
3. Codreanu, Rodica Ciurea (1968). Drama familiei destrămate. București: Editura Științifică.
4. Fishbein, E. (1970). Climatul educativ în familie. București: E.D.P.
5. Wallon, Henri (1975). Evoluția psihică a copilului. București: E.D.P.
6. *** (1968). Comportamente. Atitudini. Idealuri. Culegere de materiale pe teme de educație moral-
cetățenească. București: Editura Politică.
222
FACTORII FAMILIALI AI INSUCCESULUI ȘCOLAR
ȘERBAN SIMONA CODRUȚA

LICEUL DE INFORMATICĂ ,,TIBERIU POPOVICIU
CLUJ-NAPOCA, JUD. CLUJ
În ultimii ani, cauzele insuccesului școlar s-au orientat mai mult către mediul de proveniență al
copilului, pe considerentul că un mediu defavorizant nu poate să asigure referințele culturale minime
necesare pentru a valoriza eficient oferta școlară. Această abordare este cunoscută sub numele de ,,teoria
handicapului sociocultural”, teoria care susține că inegalitățile socioculturale reprezintă cauza majoră a
diferențieii traiectoriilor școlare.
Atunci când vorbim despre impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare luăm în considerare
următoarele dimensiuni: situația economică a familiei, statutul socioprofesional al părinților, nivelul
cultural, stilul educațional familial, structura familiei, relațiile interfamiliale și tipul de coeziune familială.
Situația economică precară a familiei influențează traiectoria școlară a elevului în mai multe feluri,
începând de la rezultatele slabe la învățătură până la abandon școlar. Există situații în care familiile fac mari
eforturi financiare și sacrificii pentru a-și triite copiii la școală, dar lipsurile pe care trebuie să le suporte se
transformă adesea în conflicte intrafamiliale, în relații tensionate, în acumularea de către elev a unor
frustrări legate de sărăcia familiei sale, acestea influențând negativ calitatea prestanței școlare.
Unele studii susțin faptul că reușita școlară depinde mai mult de factorii culturali sau de nivelul de
pregătire al părinților decât de condițiile materiale de viață. Un rol important în reușita școlară îl are în
special relația mamă-copil, în însușirea limbajului și consecințele acestui proces asupra evoluției
intelectuale a copilului. Vorbim despre un cod restrâns și despre un cod elaborat al limbajului care este
însușit în familie. Chiar în condiții de potențial intelectual egal, diferențele lingvistice îi plasează pe copii
în situații diferite. Cei familiarizați cu un limbaj abstract, bogat, nuanțat vor achiziționa cu o mai mare
ușurință cunoștințele transmise la școală decât cei care au dificultăți în utilizarea instrumentelor verbale.
Elevii care nu stăpânesc decât coduri restrânse sunt obligați la efortul unor noi achiziții, precum și la o
schimbare a structurilor subiective profunde pe care se bazează capacitatea lor de comunicare.
Elevul provenit din familii favorizate va beneficia de un ,,capital cultural” apropiat de cultura
existentă în școlaă care îi va facilita obținerea succesulu școlar. Elevul provenit dintr-un mediu defavorizat
poate fi confruntat cu valori, norme, atitudini diferite de cele specifice familiei. Astfel între casă și școală
apare un fel de prăpastie. Lispa de compatibilitate între modelul cultural al familiei și modelul cultural al
școlii a fost desemnată prin conceptul ,,violență simbolică”.
Performanțele elevului sunt influențate și de către stilurile educative familiale. Stilul educativ al
familiei presupune natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizază procesul
educativ. Stilurile educative pot fi: permisiv, autoritar și stilul autorizat. Acesta din urmă presupune
controlul sistematic cu un nivel înalt al suportului parental.Părinții formulează regului și controlează
respectarea lor, dar nu le impun, ci le discută cu copii, explicându-le rațiunile.
Un rol important îl are de asemenea și climatul educativ familial, adică tipul de interacțiune familială.
Elevii slabi trăiesc deseori într-un climat tensionat, caracterizat prin instabilitate, prin dezacorduri între cei
doi părinți cu privire la educația copilului și prin culpabilizări reciproce. În acest caz, mamele nu au
suficientă autoritate, sunt prea permisive și dau dovadă de slabiciune, sunt anxioase și superprotectoare, în
timp ce tații sunt irascibili și prea rigizi. Incoerența atitudinii părinților, lipsa de calm și de stabilitate în
viața de familie sunt tot atîția factori care îl situează pe copil într-un climat de insecuritate afectivă puțin
favorabil unei bune adaptări școlare.
Dacă, pe lângă toate acestea se adaugă și lipsa de afecțiune între soți, cu viciile sau neînțelegerile lor,
cu certuri, cu acte de violență și cu o integrare slabă în societate , avem un tablou al unui mediu nefavorabil
dezvoltării normale a copilului. Psihicul acestor copii este traumatizat. Ei își pierd treptat încrederea în
forțele proprii, au sentimente de inferioritate, de nesiguranță, etc. Școlarul are nevoie acasă de un mediu
general de viață în care să se simtă în siguranță. Părinții au datoria de a creea și oferi copilului acest mediu
oferind mult calm, înțelegere, afecțiune. Copilul trebuie să simtă că este iubit, ajutat, înțeles. El are nevoie,
însă și de un cadru de disciplină și de exigență, pentru a nu socoti că libertatea lui este fără margini.
223
Totodată trebuie ținut cont și de tipul de familie în care elevul este crescut și educat: familie conjugală,
familie monoparentală, familie reconstituită, familie adoptivă. O problemă foarte des întâlnită este divorțul
părinților, care afectează copilul prin apariția multor sentimente de confuzie, anxietate, frustrare, vinovăție,
rușine, durere și stare de reputație.
Controversele apar în momentul în care este pusă în discuție ideea că numai familia biparentală poate
asigura nivelurile cele mai înalte de dezvoltare psihoafectivă și de integrare socială a copilului. Eșecul
școlarilor care provin din familii monoparentale se datorează nu atât carențelor educative ale acestui tip de
familie, cât situației complexe create din compunerea mai multor variabile: statutul socioprofesional,
nivelul educațional, nevelul veniturilor, costurile materiale, psihologice și sociale ale divorțului, schimbarea
domiciliului, schimbarea școlii, schimbarea anturajului copilului, lipsa de autoritate a părintelui, etc.
Există puține situații în care un singur factor este responsabil de eșecul școlar al elevilor și că de
obicei, elevii slabi beneficiază de un cumul de condiii defavorabile. Un mediu familial defavorizat nu îi
condamnă obligatoriu la eșec pe toți copiii care provin din aceste familii, după cum nici un mediu favorizant
nu asigură cu necesitate reușita școlară și profesională.
M. Gilly afirma că ,,un factor poate deveni activ într-un anumit context și inactiv în alt context”.
Bibliografie:
Sălăvăstru D., Psihologia educației, Editura Polirom, 2004;
224
,,CEI 7 ANI DE ACASĂ,,-NORME ȘI VALORI ESENȚIALE
PROF. INV. PRESC. SEREA IULIANA

GRADINITA CU P.P NR.16
FOCȘANI, JUD.VRANCEA
acasă.
dorinţelor sale.
225
BIBLIOGRAFIE
226
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ȘEȚU SANDA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
227
PROFESOR, ŞEUCALIUC VERONICA

SCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 CÂNDEŞTI, BOTOŞANI
GRĂDINIŢA NR.1 CÂNDEŞTI
Formarea personalităţii, a comportamentului copilului până merge la şcoală şi educaţia pe care o

primeşte de la părinţi, are loc în primii şapte ani de viaţă adică în ,,cei şapte ani de acasă,,.Copilul care e
bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta
lui şi cu adulţii spunem că are şapte ani de acasă.Cheia succesului pentru adaptarea unui copil în societate
o reprezintă educaţia, bunele maniere, regulile morale şi il fac pe acesta să se descurce cu uşurinţă în relaţiile
cu cei din jur.Pentru ca acest start să fie bine făcut este necesar să nu lipsească o relaţia afectivă dintre
părinţi şi copil, de specificul de dezvoltare al copilului, de valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmit copilului.
Relaţia afectivă cu părinţii stă la baza formării unui comportament pozitiv al copilului. Atunci când
un copil este înconjurat cu dragoste, îi permite acestuia să aibă mai multă încredere în forţele proprii şi să
se dezvolte corespunzător, să se simtă protejat, în siguranţă, iubit îi creează deschidere spre învăţare şi
asumarea regulilor de comportament.Astfel, când unui copil i se acordă atenţie, se simte iubit, apreciat de
către părinţi, şi dacă părinţii sunt preocupaţi de ceea ce face, el va percepe în mod pozitiv regulile transmise
de aceştia.Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe încredere şi iubire, face ca regulile să fie
acceptate cu uşurinţă, pentru că un copil înţelege lumea înconjurătoare în mod diferit de la un an la
altul.Empatia, capacitatea de a înţelege sentimentele celuilelt, este una din primele lecţii pe care părinţii o
dau, atunci cândse adaptează sentimentelor copilaşului, apoi acesta învaţăsă aibă o reacţie de empatie, să-
şi recunoscă, domolească sau stăpânească sentimentele.Aşa se dezvolta inteligenţa emoţională, care îi
sporeşteabilităţile de a trata sentimentele care apar în cadrul relaţiilor interumane. Devin mai sociabili, mai
afectuoşi, mai puţin tensionaţi.De la doi ani copilulului i se va arăta cănd şi unde se spun formulele de
politeţe iar acesta învaţă prin imitaţie.
Un an mai târziu acesta este conştient când face un lucru bun şi când face un lucru rău, este capabil
să împartă ce are cu cei din jur, este atent şi la reacţiile părinţilor faţă de comportamentul său, dacă i se
acordă sau nu atenţie, primeşte cu placere recompensele dar şi conştientizează ce înseamnă pedeapsa.Este
momentul propice pentru a se familiariza cu bunele maniere, cum ne comportam în parc, la cumpărături, la
aranjatul mesei, la grădiniţă, în vizită.Bunele maniere nu se învaţă într-o zi, este la fel ca atunci când
rostogolim un bulgăre de zăpadă, e mic la început dar prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune exemple
se întâmplă în familie.Copilul trebuie încurajat să se exprime, să spună ce are de spus, să poarte o discuţie
cu copiii de aceeşi vârstă, să intervină în discuţii, să vorbească la telefon.Cea mai preţioasă recompensă
pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care
părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte
bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.Personalitatea
copilului începe să se manifeste de la vârsta preşcolară.Exemplele din familie, cele bune, pot influenţa
comportarea lui psihică.Educaţia copilului trebuie în aşa fel orientată încât el însuşindu-şi modul de acţiune
al părinţilor, să meargă după el în viaţă. Un rol important în această perioadă îl au jocurile şi jucăriile.Părinţii
nu trebuie să admită stricarea jucăriilor, ruperea şi murdărire lor, deoarece aceste atitudini pot obişnui
copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă, iar în jocurile colective să nu admită certurile, expresiile urâte,
purtarea nedisciplinară. Sunt favorizate jocurile în care copilul are un comportament civilizat, şi să joace
roluri de oameni a căror purtări sunt demne de urmat.
Temperamentul copilului este influenţat de ambianţa familială.Dacă în familie este bună înţelegere şi
veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie.Când copilul este mic este mai
influenţat de mamă, după cinci ani, tatal trebuie să intervină prin autoritatea lui mai activ, copilul
înregistrând în mod subconştient toate stările lor sufleteşti.Părinţii trebuie să aibă grijă să nu prezinte în
culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude un părinte cântând, prin imitaţie va încerca şi el să
fredoneze.Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie, adică trăieşte faptele părinţilor
şi modelele din spatele frazelor ce i se spun.În zilele noastre părinţii îşi educă copiii prin: principii, ordine,
228
atribuiri, porunci, contraporunci, programe şi permisiuni. Exemplele sunt mai folositoare decât discursurile
sterpe pentru formarea ,,celor şapte ani de acasă,,.Dobândirea elementelor emoţionale fundamentale se face
treptat, şi apoi se dezvoltă şi se întăresc,devenind abilităţi de relaţionare şi sporind capacităţile fizice şi
emoţionale.
Copilăria reprezintă o şansă unică pentru lecţiile emoţionale, oaze de oportunităţi pentru părinte de a
fi mentor şi antrenor în dezvoltarea inteligenţei copilului său.
229
– ÎNCEPUTUL CĂLĂTORIEI MICULUI PRINŢ
PROF. SEUCEA RAMONA ANCA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, SATU MARE
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. Ea începe
încă din primele zile de viaţă şi se construieşte treptat, fiecrae copil urcând treptele devenirii sale sub
privirea atentă a părinţilor. Acasă copilul învaţă să iubească, să creadă, aici se pun temeliile caracterului
său. Un părinte prezent în devenirea copilului său va şti să citească în sufletul acestuia fericirea sau
nefericirea lui viitoare.
Dacă ne gîndim la o semnificaţie a celor şapte ani de acasă, aceasta constă în a-l învăţa pe copil să
creeze legături. Noi, oamenii, suntem ființe sociale, legăturile create cu ceilalți oameni sunt construite prin
eforturi și momente împreună, iar legătura creată cu propriul nostru copil este esenţială. Educaţia în familie
se bazează pe această legătură şi pe puterea exemplului personal: copiii învaţă ceea ce trăiesc, învaţă
respectul, toleranţa, prietenia, altruismul, iubirea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, la fel
cum învaţă răutatea, lipsa toleranţei, a respectului, ura, în mediul familial în care trăiesc. Iată un eemplu
elocvent în acest sens. Atitudinea pozitivă a părinţilor faţă de literatură şi de citit în sine este un factor
ajutător în procesul de învăţare, chiar şi numai prin entuziasmul arătat de părinţi pentru cărţi. Copiii care-
şi văd părinţii citind cu plăcere vor învăţa astfel că cititul este ceva distractiv şi vor fi mai tarziu receptivi
la învăţarea lui în şcoală.
Consider cei şapte ani de acasă o adevărată călătorie iniţiatică parcursă de fiecare copil, asemenea
Micului Prinţ din cartea cu acelaşi nume scrisă de Antoine de Saint Exupery. Fiecare copil este un mic prinţ
care învaţă să creeze legături în sânul familiei sale, iar noi, părinţii avem responsabilitatea de a păstra aceste
legături odată ce se formează. Până la vârsta de 3 ani părinţii constituie primul exemplu, unicul model de
viaţă, de comportare, cu ce mai mare influenţă asupra copilului.
Apare frecvent în cartea mai sus menţionată expresia lucruri serioase, și de fiecare dată subliniază
diferențele dintre prioritățile adulților și cele ale copiilor: pentru adulți, problemele serioase sunt cele legate
de afaceri și de necesitățile vieții. Pentru copii, problemele serioase țin de imaginație, de a-şi găsi un prieten,
de a împărtăşi cu cineva bucuriile şi necazurile sale, cu alte cuvinte, copilul tânjeşte după prezenţa
părintelui. Părinţii ar trebui să dechidă uşa sufletului lor şi să devină pentru câteva momente şi ei copii, să
devină cei mai buni prieteni ai copiilor lor, chiar în primii ani de viaţă, în primii ani când copilul participă
la o serie de activităţi în mediul preşcolar şi apoi în cel şcolar. Trebuie să existe un echilibru între dragoste
şi disciplină. Un părinte care ştie să aplice disciplina păşeşte tot timpul pe o cale aflată între blândeţe şi
hotărâre, între dragoste şi autoritate. Să nu ne fie teamă să fim autoritari atunci când e nevoie; la fel, să nu
ne fie teamă să ne manifestăm dragostea şi ataşamentul sufletesc faţă de copii. Odată cu maturizarea, adulţii
pierd din vedere ceea ce este cu adevărat important în devenirea unui copil: Oamenilor mari le plac
numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important.
Nu vă întreabă niciodată: «Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi?» Ei vă întreabă:
«Câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?» Numai atunci ei vor crede că l-au
cunoscut. – spune Micul Prinţ. Astfel, principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o
reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor.
Orice activitate făcută împreună, în familie, este o oportunitate de învăţare pentru copilul preşcolar. Fie că
învaţă să adune când este la cumpărături, fie că descoperă arta şi istoria din muzee, fie că află regulile de
circulaţie la o plimbare cu părinţii sau într-o călătorie. O atmosferă stresantă, tristă în familie își pune
amprenta pe dezvoltarea copilului, mai mult decât jucăriile cumpărate, cursurile extrașcolare plătite,
vacanțele minunate. Poate uneori este bine ca părinţii să gândească ludic, să nu fie foarte serioși, pentru că
o viziune relaxată asupra vieții de zi cu zi oferă un climat de siguranță și de coerență care va duce la o
dezvoltare a încrederii în sine pentru copil. Orice părinte trebuie să înţeleagă că joaca este de fapt "munca"
copilului, iar învăţarea este mai uşoară cu ajutorul jocului. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața
universului, având marea șansă de a descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să
îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar
copilul nu conștientizează acest lucru. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista
230
cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase
pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.
Dragostea, înțelegerea, susținerea, provocările, libertatea, dar și limitele sau regulile stabilite în cadrul
familiei au menirea să ofere un mediu propice pentru formarea copilului. Dragostea din familie şi susţinerea
creează climatul propice pentru asimilarea informațiilor. Şi provocările sunt bine-venite, dacă se pliază pe
nivelul lui de înţelegere, fiindcă au un rol benefic în creșterea sa, avându-i alături pe părinţi care-i veghează
cu grijă. Cu cât copiii îşi asumă mai multe riscuri, cu atăt au şanse mai mari să fie învingători – iar
recompensele pe care le vor obţine în acest caz pot fi nepreţuite. Pentru a putea realiza o educaţie eficientă
a copiilor, părinţii înşişi trebuie să ajungă la o disciplină de sine. Ei trebuie să-şi adapteze metodele de
învăţare la etapele de dezvoltare în care se află copiii lor şi să nu exercite un control excesiv asupra acestora,
deoarece un asemenea control îi poate priva pe copii de ocazia exersării deciziilor.
Revenind la personajul Micul Prinţ care învaţă în călătoria sa ce îseamnă să creezi legături, este
important pentru părinţi să construiască pentru copilul lor acel edificiu afectiv care să-i permită acestuia să-
şi dezvolte o personalitate armonioasă: Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru
copii să le dea întruna explicații. Adultul este cel care devine mentor afectiv şi emoţional pentru fiecare
copil care porneşte cu paşi timizi într-o adevărată călătorie a cunoaşterii, el fiind responsabil pentru ceea
ce a cultivat.
Să nu tăiem aripile copiilor înainte să apuce să le deschidă, să-i lăsăm pe aripile imaginaţiei şi ale
purităţii specifice vărstei nevinovate a copilăriei, deoarece creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor este
cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.
231
IMPORTANŢA CELOR
„ŞAPTE ANI DE ACASĂ ...”
PROF. ŞEUŞAN ANTON CAMELIA

ŞC. GIMN. „ION AGÂRBICEANU“ ALBA IULIA
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
să deţină rolul principal.
Eu cred că se acordă mult prea multă importanţă unui concept ce datează din străbuni. În primul rând,
termenul e expirat...se considera că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca
la şcoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la grădiniţă şi de la 6 la
şcoală.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este
esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei familii,
locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi desluşesc
tainele acestei minunate lumi.
Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învaţă să vorbească, cum şi ce să
vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulţumească, mama şi tata fiind reale exemple pentru aceştia.
După cum ştim copilul copiază comportamentul celor apropiaţi, el nu ştie ce este bine şi ce este rău, tocmai
de aceea ar trebui să facem ceea ce cerem de la ei, pentru că altfel intervine întrebarea firească: „EU DE
CE?” dacă mama şi tata nu fac aşa. Este bine ca micuţul să fie obişnuit cu diferite persoane pentru a nu se
izola şi a fi dependent doar de mama şi tata.
Cei şapte ani de-acasă consider că sunt cei mai importanţi, educaţia timpurie lasându-şi
amprenta asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie
al părinţilor, limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat
în ceea ce priveşte acordul gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
- Salutul;
- Comportamentul în public;
- Comportamentul cu prietenii;
- Înţelegerea normelor sociale;
- Manierele la masă.
- Recunoaşterea greşelilor;
-Tact şi toleranţă.
De asemene, în „cei şapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie
încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi
mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5
232
ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm şi să ştergem praful împreună”; „Să
sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm şi să distribuim la locul lor: jucăriile, cărţile, hăinuţele” „Să facem
împreună gogoşi/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate
fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria
mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).
Bibliografie:
Cum să ne creştem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, Bucureşti, 2012
233
PROFESOR ÎNV. PRIMAR SEVASTIN JENICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRECI
JUD. TULCEA

nevoile.
sănătos.
234
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
235
COPILUL CU CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ELENA CUZA” VASLUI

PROF. ŞFAIŢER DIANA-GABRIELA
Nu cu foarte mult timp în urmă , cei şapte ani de acasă ….erau cu adevărat de acasă.Expresia îşi are
originile din perioada în care copiii stăteau acasă în primii 7 ani de viaţă.Instituţionalizarea copiilor avea
loc prima oară la vârsta de aproximativ şapte ani , atunci când ei începeau să meargă la şcoală. Până atunci
educaţia lor era în întregime în responsabilitatea familiei.În prezent sintagma cei şapte ani de acasă este
însoţită de aprecieri despre cât de bine sau prost crescut este un copil.
Ce să il înveţi pe copil în cei şapte ani de acasă?
Modelarea caracterului nu mai aparţine exclusiv, familiei, lucru recunoscut chiar şi de psihologi. Se
consideră că este esenţial ca familia să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul şi prin aceasta
înţelegem timp de calitate în care copilul şi nevoile sale să fie în centrul atenţiei.
Copilul trebuie să ştie că este iubit şi respectat.
Regulile de convieţuire socială vor fi deprinse încet încet de către copil prin expunerea zilnică şi
inevitabilă la rigorile şi cerinţele mediului în care creşte şi se dezvoltă.
Politeţea şi bunele maniere se deprind , conform psihologilor, prin observarea exemplului pe care îl
dau părinţii.
Regulile de bună purtare se învaţă urmând exemplul adulţilor din anturajul său.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-
i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba
despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie învăţat să
236
înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
educatorii.
Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când e vorba despre educaţia copilului său.
Iată legea celor 5 reguli pentru reuşita educaţiei copilului; regulile trebuie să fie clare, concrete, constante,
coerente, consecvente.
Educaţia copilului începe din prima zi de după naştere. Fiecare copil se naşte cu o zestre genetică, dar
şi cu una psihică ce se remarcă din felul în care îşi manifestă plăcerile şi neplăcerile. Limbajul lui este
limitat şi nu ştie să-şi stăpânească emoţiile, arătându-ne deschis tot ce simte. Prin educaţie i se formează
personalitatea definită de manualele de psihologie ca fiind combinaţia, unică pentru fiecare dintre oameni,
a componentelor temperament, caracter, aptitudini.
Aptitudinile sau talentele stau în stare latentă până când încercarea unor activităţi le scot la suprafaţă.
Educatorii ştiu să le identifice interpretând îndemânările copiilor afişate în jocurile specifice vârstei. Chiar
şi la vârsta adultă ne mai descoperim încă talentele ascunse. Nu contează că avem un singur talent sau mai
multe, că avem mai puţine sau mai multe talente decât ceilalţi, că nu avem aceleaşi talente orice ar fi, fiecare
dintre noi este unic şi valoros în felul său. Şi apoi, ce ar fi dacă toţi am avea aptitudini pentru aceleaşi
activităţi? Cine ar mai face celelalte lucruri cu plăcere şi îndemânare?
Educaţia nu presupune ştergerea trăsăturilor native şi imprimarea altelor noi. Educaţia are menirea de
a corecta trăsăturile exagerate, deplasate mult spre o extremă sau alta. Educaţia stimulează sau inhibă
caracteristicile psihice, echilibrându-le şi pregătindu-l pe viitorul adult pentru a se armoniza cu societatea
în care trăieşte, aşa încât să se manifeste în siguranţă, fără a-i încalca regulile. Educaţia asigură însuşirea
atitudinii corespunzătoare condiţiei de om civilizat, capabil de reuşită personală, fără a periclita reuşita
semenilor săi. Cum realizează părinţii şi educatorii toate acestea? Suntem, în concluzie, răspunzători pentru
felul în care arată societatea în care trăim, pentru prezentul şi viitorul nostru. Omul este cel mai complex
computer, programabil pentru armonie şi echilibru sau pentru dezechilibru incontrolabil, dotat însă spre
deosebire de calculatoarele obişnuite - cu puterea de a decide în privinţa alegerii pe care o face.
Bibliografie
1. Verza Emil si colab.,Psihologia copilului,Editura Trei, 2017;
2. Panisoara Georgeta, Psihologia copilului modern, Editura Polirom, 2011;
3. http://www.desprecopii.com/info-ID-653.htm.
237
7 ANI DE ACASĂ – PAŞAPORT PE VIAŢĂ
PROF. SIANDRA GABOR

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DERNA
Nu de puține ori ne este dat să auzim rostindu-se expresia nu ai cei 7 ani de acasă. Uneori această
afirmaţie stârneşte sentimente de revoltă, de indignare, alteori de mâhnire sau chiar jignire faţă de
interlocutor. Însă mult cunoscuta expresie îşi are cu adevărat fundamentul în primii ani de viaţă şi mai ales
în experienţa copilului trăită în mediul familial până la acea perioadă.
Privind din perspectiva unui cadru didactic, diferenţa între un copil cu cei şapte ani de acasă şi unul
fără cei şapte ani de acasă este de un impact serios în ceea ce priveşte integrarea şi adaptarea în societate şi
mediul şcolar. De multe ori ne confruntăm cu copii agresivi atât verbal, cât şi fizic, cu copii timizi sau
antisociali, pe care îi etichetăm uşor însă în spatele fiecărei tipologii există o poveste din familie care le
determină şi influenţează comportamentul.
Copiii dacă sunt întrebaţi ce înseamnă pentru ei a avea cei şapte ani de acasă, răspund instant şi fără
ezitare tipicul să îi respectămpe ceilalţi, să nu înjurăm, etc., însă ei doar rostesc aceste fraze fără să le aplice.
Întrebarea este DE CE? Iar răspunsul vine la fel de simplu, fiindcă acasă ei văd altceva şi sunt îndemnaţi să
facă cu totul altceva. Dacă părinţii îşi adresează cuvinte jignitoare sau se apelează la violenţa fizică sunt
ochii copilului, însă lui i se spune constant să nu înjuri sau să nu te baţi dar el vede zi de zi acest
comportament, cu siguranţă va urma faptele şi nu vorbele.
Un copil este ca un burete, absoarbe absolut toate informaţiile care i se transmit, dar este şi precum o
plastilină care se mulează asemenea acţiunilor şi faptelor celor mari, încercând să imite dar şi să
impresioneze în acelaşi timp. Adultul trebuie să fie un model de urmat, să fie conştient că este precum o
oglindă în faţa copilului, acesta din urmă oglindindu-se în acţiunile adultului şi urmându-le de-a fir a păr.
Când vorbim de cei 7 ani de acasă ne referim la o bază, o sedimentare a unor acţiuni, noţiuni şi fapte
pe care ulterior vrem copilul să le aplice, fie în societate, fie la şcoală, fie în interacţiunea cu ceilalţi. Cei 7
ani de acasă ne vor urma, fie că vrem, fie că nu, pe tot parcursul vieţii şi vor reprezenta cu adevărat
paşaportul nostru pe viaţă, cum am fost educaţi şi ceea ce am învăţat acasă se va răsfrânge asupra acţiunilor
noastre pe toată durata vieţii.
E educa un copil înseamnă a-i oferi cei 7 ani de acasă pe care îşi va clădi restul vieţii.
238
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE- ʺCEI ȘAPTE ANI DE ACASĂʺ
SERBĂRILE ÎN FAMILIE ȘI GRĂDINIȚĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: SIGARTĂU FLOARE

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL AGRIEȘ
Faptul că trebuie să învățăm toată viața a devenit o necesitate pentru omenire. Este arhicunoscut
adevărul că familia este prima școală a copilului. Ea exercită o influență atât de adâncă, încât urmele ei
rămân adeseori întipărite pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia.
Ca urmare a ritmului accentuat în care complexitatea vieții contemporane, precum și perspectivele
societății moderne în care ea evoluează și acumulează cantități mereu sporite informație în toate domeniile,
necesită studierea atentă a tuturor factorilor care facilitează adaptarea omului la solicitările noi ale mediului
social, economic și cultural-științific. Omul este solicitat tot mai mult, riscând să ducă o viață riscantă, într-
un ritm tot mai alert.
La vârste diferite, copilul prezintă particularități anatomice și psihice distincte și diferite de la o etapă
la alta. Vârsta copilăriei este considerată baza dezvoltării personalității omului adult. De felul în care se va
realiza educația copilului aflat în primă fază a dezvoltării depinde viitorul societății de mâine.
Încă din primii ani ai vieții copilului se pun bazele formării individului de mâine. Mai există părinți
care cred că în aceasta perioadă, primii ani ai copilăriei, activitatea lor legată de creșterea copilului se
rezumă doar la grija de a asigura cele necesare dezvoltării fizice, dar există și părinți care sunt convinși că
în primii ani, așa-zișii ʺșapte ani de-acasăʺ, este necesară o susținută muncă de educare.
O familie normal-educogenă va asigura un climat necesar educării copilului, un climat în care să
domnească armonia, dragostea, o atitudine corectă față de muncă, disciplină, cinste, etc.
Treptat, copilul va imita comportamentul părinților, va începe să înțeleagă ajutat de părinți, ce este
bine și ce este rău. Încă de la vărsta de 6 luni copilul începe să înțeleagă primele cuvinte și chiar să exprime
prin câteva silabe. Acum se vor învăța cuvinte, i se va fixa un regim de viață supravegheat permanent.
Ajuns la vârsta la care trebuie să frecventeze grădinița, copilul are absolută nevoie de integrarea lui în
această formă de învățământ. Activitățile din grădiniță vor contribui la dezvoltarea personalității
armonioase a copiilor pentru cultivarea înclinațiilor și aptitudinilor acestora de la cea mai fragedă vârstă.
Deci, apar procese care duc la o conduită controlată, cu acțiuni bine orientate, lucru pentru care nu toți
părinții au pregătirea necesară. Iată cum părinții, alături de educatori sunt puși în fața necesității de a forma
un tot care să concure la educarea copilului.
Ceea ce nu-i place copilului sunt activitățile impuse și fără un scop vizibil. Copiilor le place mult să-
și imite părinții, să-i ajute, deși copilul este străin de lumea muncii, copilul se afirmă prin joc. Participarea
la activitățile adulților este visul oricărui copil.
De aceea, copilul mic va participa la serbări mai întâi ca spectator însoțit de părinți sau la grădiniță.
El va asculta cântece ori poezii cântate sau recitate de copii mai mari. Copilului îi va plăcea chiar dacă nu
înțelege tot din ceea ce vede și aude.
Odată cu trecerea timpului copilul va crește și capacitatea lui de a înțelege, se va dezvolta și va încolți
în el dorința de a participa activ la serbare.
Părintele îl va invita să îngâne odată cu el o melodie simplă, să învețe o scurtă poezie, să o recite
acasă, după care va dori să participe activ la serbare, văzând în aceasta un mijloc de distracție. Vizionarea
unei emisiuni pentru copii îi vor spori dorința ca și ei să ajungă acolo, pe scenă. În familie se pot organiza
serbări cu toți membrii, chiar și cu copii ai familiilor prietene, cu diferite ocazii: ziua mamei, ziua tatălui,
ziua fraților, ziua bunicilor, interpretând fiecare rolul lui, ca artist sau spectator. Totul va fi făcut
sărbătorește, cu decor, cu respectarea disciplinei în timpul ʺspectacoluluiʺ, pentru a trezi în sufletul copilului
emoția artistică și dragostea pentru frumos.
Cu cât aceste serbări se vor face mai devreme, grupa mică, cu atât rezultatele vor fi mai prețioase,
respectul față de sine și de cei din jur.
Pregătirea unei serbări este un excelent prilej de a pune în valoare imaginația și creativitatea fiecărui
copil sau educatoare. Cântând, dansând, recitând, interpretând un rol dintr-o scenetă, preșcolarul își
perfecționează deprinderile artistice. Acestea îl vor ajuta să-și dezvolte gustul, dragostea pentru frumos.
239
Serbările copilăriei, atât pentru copii, cât și pentru părinți, întăresc și fortifică sufletele viitorilor
adulți.
ʺDacă la temelia creșterii și educării omului stau ʺCEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂʺ, în care se pun
bazele formării omului pregătit pentru a răspunde numeroaselor probleme pe care viața i le pune în față ca
adult, școala le va definitiva. Mai departe, ʺcartea bunăʺ îi va fi un sfetnic permanent pe întreg parcursul
viețiiʺ - Emilia Ioan.
BIBLIOGRAFIE:
 Potolea Dan și Paien Emil (coord.), ʺPedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicativeʺ, Editura
Polirom, Iași, 2002;
 Teodosiu, O. Coman, ʺManifestarea creativității în activitățile practice și artistico-plasticeʺ, 2005;
 Emilia ioan, ʺCei șapte ani de-acasăʺ, Editura Didactică și Pedagogică, 2007;
 Sylvie-Anne Chatelet, ʺGhidul bunelor maniereʺ, Editura Niculescu SRL, București, 2003;
 Mirela Schmoll, ʺBunele maniereʺ, editura Booklet, Bucurețti, 2006.
240
CEI 7 ANI DE ACASĂ
SȊIA ANA – ROXANA

SCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA SCUNDU
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
241
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PROF. SILAGHI DANA
Actualmente despre educaţie se vorbeşte mult şi la toate nivelurile, în procesul educaţional sunt
antrenaţi diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea etc. Contribuţia acestora este foarte valoroasă, însă
ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în
întregime. Influenţa ei are o putere considerabil mai mare decât suma influenţelor fiecăruia dintre membrii
acesteia.
Încă Platon în "Protagor" şi Aristotel în "Politica", iar mai târziu Jan Amos Comenius menţionau
că actul educaţional va fi eficient doar atunci când familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile.
Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient, familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii:
• Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului;
• Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului;
• Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a copilului
şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere;
• Încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie;
• Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale.
Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale,
însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament,
care îi determină ulterior personalitatea.
Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi
dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau
chiar înainte de conceperea lui.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult) familia este mediul natural cel mai favorabil
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte
ani de acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele
sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost
obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vîrstă, să spună adevărul, ştiind
că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va
creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei,
împreună cu părinţii va determina priorităţile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în măsura
posibilităţilor sale, acesta va şti să-şi gestioneze cu mai mult succes în viitor propriile afaceri.
Astfel, rolul familiei în formarea omului este unul primordial; în familie copilul va fi învăţat şi
deprins:
• să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu şi să se dăruiască celor apropiaţi;
• să păstreze anumite tradiţii;
• să înţeleagă corect şi să respecte autoritatea părinţilor, care servesc drept model comportamental,
respectând anumite reguli, manifestând autodisciplină, responsabilitate;
• să-şi formeze un simţ sănătos al proprietăţii private, punând preţ pe muncă în calitate de izvor al
tuturor bunurilor.
Retrospectiva în istoria familiei denotă un raport de intercondiţionare între calitatea relaţiilor
familiale şi gradul de organizare şi funcţionare a societăţii. Familia este considerată nu drept un grup
independent, ci un subsistem al societăţii - "celula ei de bază".
BIBLIOGRAFIE:
1. Diana Tudose, Sorina Constandache, Iuliana Eparu (2009), Părinţi informaţi, copii sănătoşi material
creat în cadrul proiectului „Centrul comunitar de sănătate mintală oentru copii cu vârste cuprinse între 0-6 ani”,
finanţat prin programul Phare, Organizaţia „Salvaţi copiii”, Bucureşti;
2. Ecaterina Adina Vrasmaş (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti;
3. Ioan Dolean, Dacian Dorin Dolean (2002), Meseria de părinte, Ed. Aramis, Bucureşti
242
” CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
SILAȘ VALENTINA-STELIANA
Ce înseamnă expresia ”cei șapte ani de acasă?”

Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei șapte ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
„Nu are cei șapte ani de acasa” replicam deseori atunci cand facem referire la un copil nepoliticos,
care nu și-a însusit regulile de comportament civilizat in societate.
Această expresie defineste însa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de
acumulare de informații, de memorare si de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Deși modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii șapte
ani de viață, ea joacă totuși rolul fundamental în ceea ce privește adultul care se va forma. De aceea
psihologii consideră că este esențial ca familia să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul. Niciun
părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident,
fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude.
Educația copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educțional. Fie ca este vorba
despre viața de acasă, fie ca vorbim despre educația de la gradiniță sau școală, copilul trebuie învațat să
înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicție pe care i le stabilesc parinții sau
educatorii. Un copil care are ”cei şapte ani de acasă” va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care
ştie să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa
particulară.
Ca reguli esențiale pentru creșterea și educarea unui copil până la șapte ani , ar fi:
1. Invață-l să se poarte frumos!
2. Stabilește si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el!
4. Invață-l să iubească lectura si carțile!
5. Lasă-l să se bucure de copilarie!
6. Nu abuza in niciun fel de copil !( fizic, emoțional, verbal )
7. Învață-l să își exprime emoții si sentimente!
8. Învață-l să spună mereu adevarul!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!
10. Iubește-l necondiționat si arată-i zilnic asta!
Ce pot învața copiii in cei șapte ani?
– ordine;
– igienă;
– curațenie si exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atat pozitive, cat si negative;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre parțile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocari ale mediului înconjurator (este
etc);
– consecvență în realizarea unei sarcini;
– concentrare a atenției;
– perseverență în realizarea unei sarcini;
– alegerea motivelor si motivațiilor atunci cand vrea să facă ceva.
243
Copilul este pregatit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine si în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul îsi petrece cel
mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui. Bebelusul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate
de către copil în joaca lui si in comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le putem observa la copilul nostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, sunt frumoasă ca ea” -” mi-a spus tati”
ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ”. Astfel va exista o încercare de concordanță între
imaginea impusă de ceilalți si cea a cunoașterii de sine. Parinții sunt modele pentru copiii lor. Atat timp cât
aceștia respectă regulile de comportament civilizat, si copilului îi va fi mai ușor să le adopte. Nu are nicio
relevanță să obligăm copilul să spună „mulțumesc” dacă nu aude în casă acest cuvânt. Trebuie să ne
controlăm limbajul ,comportamentul în fața copilului și exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamagire, tristețe, etc), precum și a dorințelor si nevoilor. Va trebui sa ne impunem anumite restricții,
conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învățăminte atât din
situațiile si întamplarile frumoase din viața noastră, cât si din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi parinți, de a fi permanent constienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in
diverse situații si va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Parinții trebuie sa ii explice clar copilului ce are
voie sa faca si ce nu. Regulile trebuie sa fie clare, echilibrate, iar copilul are nevoie să fie informat dinainte
care sunt consecințele nerespectarii lor. Orice comportament pozitiv trebuie întarit nu prin recompense
materiale (jucarii, dulciuri), ci prin exprimarea bucuriei si mulțumirii. În același timp, parinții trebuie sa fie
flexibili si sa ierte micile greseli ale copilului, deoarece si ei mai gresesc uneori.Cuvintele au o putere
imensă asupra copilului, încurajările sunt mult mai eficiente decât critica, un copil criticat permanent,
devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalca
normele ori nu va fi încrezator in forțele proprii.
interviul pentru un loc de muncă,cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar,”cei şapte ani de
acasă” reprezintă și abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
comunitate. Bineînţeles,în” cei şapte ani de-acasă” intră şi o componentă de altruism,adică cel mic să arate
că îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
este vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace,să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul
trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.
Beneficiarii celor ”cei șapte ani de acasă” sunt: copilul-viitorul adult, familia și nu în ultimul rând
societatea.
244
,, CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. INV. PRESC. SILVIA ANA PARASCHIV

ŞCOALA GIMNAZIALĂ : “CONSTANTIN GAVENEA”,TULCEA
“Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;”

educaţia acestuia: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în carecopilul trăieşte in primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama eu, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
dezvoltare, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în perioada
următoare.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să ofere
Cury)
Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde;
nevoile.
Levine).
245
sănătos.
structurează personalitatea. Asadar pana la varsta de la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care
să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Bibliografie :
“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto Cury
246
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – PE GENUNCHII PĂRINȚILOR
PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR: SIMIOANA MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „TUDOR VLADIMIRESCU”
LOC. DRĂGĂŞANI, JUDEŢUL VÂLCEA
Între factorii educației, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor educația începe în familie, motiv pentru care l-a determinat pe Loisel să afirme
că „în familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume - omul de caracter”.
Educația făcută de primii educatori - părinții, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcție
de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Cel mai important rol în evoluția moral – civică a
copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil din familie. Familia are rolul de a asigura dezvoltarea
fizică și morală a copilului. De felul în care părinții vor educa copilul în sensul unei morale riguroase și de
felul în care vor ști să dirijeze viața afectivă a copilului, va depinde formarea personalității acestuia.
Copiii trebuie educați în așa fel încât să realizeze că libertatea individuală nu se poate realiza decât în
cadrul libertății colective, generale, că munca și respectul față de ceilalți constituie o obligație fundamental
a fiecărui cetățean. Pentru a-și educa bine copilul părinții nu trebuie să considere niciodată că acesta ar avea
unele particularități psihice nemodificabile, iar dacă observă unele devieri de la normal ale copilului, nu
trebuie să aștepte pasivi ca timpul și natura să le rezolve. Părinții trebuie să intervină activ, organizând,
dirijând și orientând viața psihică a copilului în cazul oricărei abateri de la normal.
Părinții trebuie să-și vegheze copiii pentru a căpăta un ansamblu de trăsături morale și intelectuale
necesare formării unei personalități superioare. Educarea lor trebuie să fie dirijată spre obținerea
modificărilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale și sociale. De aceea părinții
trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continua lărgire.
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de doi ani. Este vârsta la care copilul
începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. După vârsta de trei ani atenția și percepția
sunt mai active decât în trecut. Vorbirea devine mai completă.
Copilul alcătuiește ușor propoziții. Părinții trebuie să-l încurajeze și să-l îndemne să se supună unor
obligațiuni individuale: să nu-și murdărească hainele, să mănânce singur și pe cât se poate ordonat, să așeze
după utilizare jucăriile la locul lor. Trebuie să se familiarizeze cu persoanele care intră în casă. La trei ani,
jocul este principal preocupare a copilului. Prin jocuri, copilul se instruiește asupra modului de viață al
adulților și vine în contact cu relațiile existente în lume. Ei trec repede de la plânsul cu lacrimi la râs. Voioșia
este un bun mijloc de a face un copil să progreseze. El trebuie să fie mulțumit când este lăudat, supărat când
este mustrat. Treptat sentimentele trebuie să devină multilaterale.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care puiul de om nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună
ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău”
este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea
adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu
sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de
slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va
face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
247
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate.
Bibliografie:
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
• Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
• Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
248
PRIMII ŞAPTE ANI DE VIAŢĂ
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR SI PRESCOLAR,

SIMIONESCU ALINA LUMINITA
-ȘCOALA GIMNAZIAL NR 19 AVRAM IANCU, TIMIȘOARA
Putem să iniţiem copilul în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate
orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate, nu
va conta aşa de mult.
Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nici asta nu e suficient.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?…….
Bunătatea: una din primele lecţii pe care o dam copiilor nostri este sa nu rada de altii. Este o lectie
importantă, iar ei ne urmeaya exemplul, tot ce au vayut in familie vor face mai departe. Am învăţat-o si eu
pe fiica mea să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de
grijă.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze
în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar
însuşim.
Bibliografie
http://psihologroxanarohan.ro/
249
IMPORTANȚA CELOR
ÎNV.PROF. PRIMAR: SIMON ORSOLYA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”BENKŐ JÓZSEF” AITA MEDIE
să deţină rolul principal. Niciun părinte nu-şi doreşte sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există
cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu
este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-
un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult
înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări
pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor,
chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face.Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea,
educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3
ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul
nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de
2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie
altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama
a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie
să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie. Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe
cei din jurul său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte
toți cei care trăiesc în societate.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
250
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”). Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău,
observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),apreciază
recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
în public. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip
de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos
şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni..
251
PROF. SIMONA LANCE

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 5, REŞIŢA
„ Îmi amintesc cum era tatăl meu. Vreau să fiu ca el. Impunea respect. Cât eram mic, mă lua cu el la
bar. Eram aşa de fericit… Dacă îl supăra cineva, îl lua la bătaie imediat. Toţi îi ştiau de frică. Pe atunci mă
temeam şi eu foarte tare. Îmi amintesc că mă ascundeam sub masă când tata începea să se enerveze. Odată,
am făcut pe mine de frică. (Ce naşpa…) . Eram tot sub masă. Atunci m-am speriat pentru că il văzusem pe
tata plin de sânge. Când m-a văzut sub masă, a venit la mine, m-a luat în braţe şi mi-a spus să nu mă sperii
pentru- că el a învins. Nici nu mai ştiu ce am simțit atunci. Îmi bătea inima atât de tare… Cred că plângeam
şi îmi curgea nasul, dar nu ziceam nimic de teamă să nu-l enervez pe tata care mă ținea in brațe. Îmi ere
teamă că dacă vreau să-mi şterg nasul, îmi dă drumul din brațe. Îl țineam atât de strâns încât mă dureau
brațele. Nu ştiu cum am ajuns acasă. Nu mai ştiu când am adormit. Nu ştiam ce simt: teamă, sau fericire că
tatăl meu era bine… Îmi amintesc şi acum atât de limpede noaptea aceea. Niciodată nu am fost atât de
aproape de tata şi niciodată nu l-am ținut in brațe atât de strâns.
Apoi…,
Apoi el a plecat la lucru in Austria. Când am împlinit eu 9 ani, tata avea deja altă familie. Altă soție.
În perioada aceea, 7-9 ani, eram un fricos. Făceam pe mine dacă mă amenința un coleg mai mare…
Tata tot timpul mă încuraja când vorbeam la telefon. Îmi spunea să nu mă tem. Să fiu puternic. Pe cei
puternici toată lumea îi respectă.
Nu prea am reuşit pe atunci. Am început să devin puternic după 11 ani. Poate pentru că tata nu prea
îmi mai spunea asta. Era preocupat cu ceilalţi doi copii mai mici care au apărut între timp.
Când mă gândeam la tata cât de puternic si neînfricat era pe când mergeam împreună la bar, cum se
temeau toți de el, îmi spuneam că şi eu pot. Nu mai am 7 ani să mă tem. Va afla în curând că toți copiii
se tem de mine. Că am devenit respectat ca el. De fapt, şi mersul meu e ca al lui- de şmecher. Acum cred
că tata ar fi mândru de mine.
Tot ce mi-a arătat până la 7 ani - acum sunt.
Toți ceilalți mă scot din sărite. Îi urăsc. Pe mama deja nu o mai suport. Toată ziua se plânge. Mai
ales după operația aia banală la spate.
La şcoală, diriga mă exasperează cu teoriile sale despre alegeri si consecințele lor.
Ce alegeri??? Ce consecinţe?
Eu aleg să-l fac mândru pe tata de mine. Asta înseamnă să impun respect. Restul nu mă interesează.
Mulțumesc, tată, pentru cei 7 ani petrecuți cu tine! “ (Alin, 12 ani)
…. restul este teorie.
252
METODA CUBUL
PROFESOR: ȘIPOȘ MARIANA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SOCOND
DESCRIE (I)
A
S
O APLICA (V) COMPARA
C II
I
A ARGUMENTEAZA (VI)
Z
A
(III)
ANALIZEAZA (IV)
CUBUL este una dintre metodele de învatare prin cooperare care poate fi adaptată și folosită și la
clasă.
Metoda este folosită în cazul în care se doreste explorarea unui subiect, a unei teme din mai multe
perspective.
Inițial, pe cele 6 fete ale cubului este scris: descrie, asociază, analizează, aplică, argumentează.
Cubul
• Constituirea grupurilor – patru grupe a câte cinci membri şi două a câte patru membri;
• Comunicarea sarcinilor de lucru: Pe fiecare faţă a cubului este înscrisă câte una din următoarele
instrucţiuni: Descrie!, Compară!, Analizează!, Asociază!, Aplică!, Argumentează!. Timp de cinci minute
completaţi pe fişa primită ceea ce se cere pe faţa cubului pe care aţi extras-o. Subiectul este Regimul lui
Nicolae Ceaușescu.
Descrie! Descrie regimul lui Nicolae Ceaușescu!

Compară! Regimul comunist cu cel democratic!
Asociază! Desfăşurarea regimului lui Nicolae Ceaușescu cu imaginile prezentate şi realizează
axa cronologică!
Analizează! Documentul decretul privind interzicrea întreruperilor de sarcină-29 septembrie
1966!
Aplică! Cunoştinţele dobândite prin studierea Constituţiei comuniste pentru realizarea unei
scheme logice!
Argumentează De ce a meritat să cadă în 1989 regimul comunist!
253
SCHEMA LECŢIEI
REGIMUL COMUNSIT ÎN ROMÂNIA ÎN EPOCA DE AUR
GRUPA CONCLUZII
1.DESCRIE !
ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI
2.COMPARĂ !
3. ASOCIAZĂ !
4.ANALIZEAZĂ !
5.APLICĂ !
6.ARGUMENTEAZĂ!
254
SCHEMA LECŢIEI
REGIMUL COMUNSIT ÎN ROMÂNIA ÎN EPOCA DE AUR
GRUPA CONCLUZII
Regimul comunist a fost unul la început mai permisiv, iar mai apoi prin
1.DESCRIE ! anii 1980 se constată o înrăutățire a vieții prin raționalizarea alimentelor,
cartelarea pâinii, lipsa libertății din toate punctele de vedere a populației și
mai multe puncte de vedere, controlarea vieții populațieiși multe restricții,
a fost ca un șurub din ce în ce mai strâns, iar în 1989 a fost apogeul, iar
populația nu a mai reușit să reziste.
ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI
2.COMPARĂ !
Nu este libertate, exista
Amandoua au o doar un singur partid, adica
Constitutie, adica o lege cu cel comunist, economia este
ajutorul careia tara este dirijata, au fost disitenti adica
condusa. opozanti ai regimului N.
Ceausescu.
3. ASOCIAZĂ !
Nu este firesc și normal ca instrumentarul medical să fie închis de

4.ANALIZEAZĂ ! securitate, iar medicii să nu poată lucra cu ustensilele medicale, numai dacă
securitatea le dădea voie să lucreze cu aparatura, se făcea o presiune prea
mare asupra medicilor, iar din această cauza mureau tinere care își
provocau avortul.
Constituția din 1965: are 121 de articole, este împărțită în IX parți: I
5.APLICĂ ! Republica Socialistă România, II Drepturile și îndatoririle fundamentale
ale cetățenilor, III Organele supreme ale puterii în stat, IV Organele
centrale ale edministrației de stat, V Organele locale ale puterii de stat și
organlele locale ale adinistrației de stat, VI Organele judecătorești, VII
Organele procuraturii, VIII Însemnele R.S.R., IX Dispoziții finale.
A meritat să cadă regimul comunist pentru că populația trăia în teroare,
6. ARGUMENTEAZĂ ! foame, frică de: miliție, securitate, alimentele au fost raționalizate,
cartelată pâinea, etc.
255
WHY MOTHERS ARE HEROES?
PROF. ANTONETA SÎRBU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ” I. GR. TEODORESCU”-RUSENI, JUD. NEAMȚ
“God could not be everywhere, and therefore he made mothers”. I truly believe in this quote by
Rudyard Kipling. We don’t even need to ask her for anything, she is just always there. There is nothing
better than the mother’s love and affection. Her happiness lies in our laughter and smiles. The role of a
mother is the most beautiful privilege assigned to women. Mothers play the most influential role in the life
of a child. They shape the character, qualities and personality of the child. The overall child’s growth and
development is influenced by a mother. Mother’s life revolves around the child’s life and every need of the
child is met by a mother. Children are always dependent on mother for their needs. She teaches us how to
walk, speak, read, learn, and write and so on. There is a never ending list of what a mother does for the
child.
• Unconditional Love: Mother shares the closest bond with us from the day we are born. The
connection and the bond that we feel with a mother have a deep impact on our lives. Her love is
unconditional and `even when there are disagreements, she never stops loving and praying for us.
• Timeless Teacher: Mothers are the first and foremost teachers in our life. They are the most
influential mentors in our life. They play the most vital role in our overall growth and development. They
always guide us to the right path in life. They instruct, support and encourage us to achieve what we want
in life. Mother fosters our understanding and intelligence to the full potential.
• She is the Giver: We are all dependent on mother for our needs whether it is to tie our ponytails or
to serve us food. She is always concerned about our needs more than her own. She does so much for us but
never complains a bit or expects anything. She keeps smiling in spite of the pressure of responsibilities of
the whole family on her.
• Family Bond: A mother always teaches us the importance of family. She is the one who holds
everyone in the family together. She teaches us to respect the elders and care for the younger ones in the
family.
• Hard Work: Mother inspires us to work hard in life. We see her working for the whole day without
complaining. It is the endless love for the family that gives her the pleasure and satisfaction at the end of
the day.
• Keep us Safe: Our safety is the first priority in her life. Mother sets the limits for us to keep us safe.
She protects us from any kind of harm and constantly makes efforts for our well-being.
• She is Always there: Mothers are always there for their children in every situation of life. No matter
how wrong or right we are our mothers will always be there for us and guide us to the right path.
We should all love and respect our mothers for everything that she does and sacrifices for us. We
should try to never hurt her or let her down in life. We should never forget how dependent we have always
been on her. She is the one who loves and nurtures us throughout life with all her heart.
256
CEI 7 ANI DE ACASĂ
SÎRBU IONUȚ -PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR

// LOCALITATEA REDIU// JUDEȚUL NEAMȚ
ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA REDIU – STRUCTURA POLOBOC
MARTIE 2019
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului, deoarece
ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fizice și sociale și au fost
îndeplinite etapele întregului ciclu de creștere. Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educația
primită de la aceștia până la șapte ani, fiind determinantă pentru dezvoltarea ulterioară, în cadrul existenței
biofizice a dezvoltării copilului.
Principalul obiectiv al familiei trebuind să fie, menținerea sănătății, creșterea normală și călirea
organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar pentru dezvoltarea fizică armonioasă înseamnă
asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă.
Copilul nu are nevoie numai de adăpost , hrană și haine, în acest sens familia și casa reprezentând și
"școala primilor ani", în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, al tuturor trăsăturilor care vor fi definite
ca om întreg, ca persoană cu statut social.
Părinții reprezintă primii mentori reali în viata copilului, oferindu-i primele repere de orientare în
lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate, primele
sfaturi, norme și reguli de conduită.
Creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamnă "bun" pentru el, se află într-o dinamică permanentă
de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta. Părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o
exercită în viața copilului, să cunoască datele propriului copil.
Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbă, exemple de
comportament pozitive ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiativa creatoare, dispoziția de
colaborare. Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare, dragoste față de copil. Nu frica, nu teama trebuie
să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele, trebuie să existe un cod de conduită
bazat pe respect.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa, să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa, să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
Cultivarea dragostei față de frumos se realizeaza tot în familie prin pregătirea comportamentului
copilului față de ținuta și locuința sa, precum și de frumusețea în comportare și relație cu cei din jur. Orice
experiență de viață, orice relație afectivă va fi simțită în funcție de bazele oferite de familie. Familia
reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, principala structură protectoare absolut necesară
existenței lui.
 Salutul reprezintă prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă aspectul de destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
257
rolul de adulți. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
primul rând.
Concluzia este cât se poate de clară, aceea că eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate.
258
IMPORTANTA RELATIEI GRADINITA
- FAMILIE - SCOALA – SOCIETATE
PROFESOR SÎRBU MIHAELA DANA

C.S.E.I “C-TIN PUFAN” DR.TR.SEVERIN , JUD. MEHEDINTI
Parteneriatul educaţional dintre grădiniţă, familie, şcoală şi societate trebuie să se desfăşoare

permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. El se referă la cerinţa ca proiectarea, decizia,
acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi
agenţi educaţionali.
La educarea copilului contribuie instituţii bine determinate ale societăţii – familia, grădiniţa, şcoala
şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane, fiecare dintre
aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educational
între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaţi timp este nevoie de activităţi de susţinere în
afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a
cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale instituţiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesională) şi a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat şi de grup pentru copii, parinţi şi cadre didactice.
Gradiniţa eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitaţii sale,
cu familia- prin cunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte activ. Identificând şi valorizând
dimensiunea personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un mediu
primordial şi afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educaţia tinerei
generaţii. Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia ramâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi
stimulare.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, în viată. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunitatii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Bibliografie :
- Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
- www.copii.psihologie.ro
259
FAMILIA, ȘCOALA ȘI CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ!
EC. ȘIȘMAN VASILICA VALERICA-BIBLIOTECAR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “NICHITA STĂNESCU”,
COMUNA CEPTURA, JUDEȚUL PRAHOVA
“Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților”. Valeria Mahok
Educația unui copil nu presupune numai însușirea efectivă a alfabetului minții, respectiv scrisul și
cititul, ci și însușirea alfabetului respectului, al înțelepciunii și al bunelor maniere. Educația trebuie să se
reflecte în toate domeniile de dezvoltare, respectiv social, psihologic, intelectual, precum și în zona
cunoașterii.
La realizarea unei educații de calitate trebuie să contribuie în mod complemental atât familia cât și
școala, reușita fiind determinată în mare măsură de colaborarea celor două entități care trebuie să se implice
educațional activ în viața copilului, contribuind astfel la formarea abilităților comportamentale, precum și
la conturarea personalității acestuia.
Cu voie sau fără, cu bună știință sau neavând încotro, încă din primii ani de viață, copiii parcurg
diverse forme educaționale, totul începând din familie. În mod organizat, școala confirmă și consolidează
primii pași educaționali, împreună cu primele norme deprinse deja în mediul familial. Familia este primul
și cel mai important mediu care pune bazele educației pe care părinții trebuie să o ofere copiilor în prima
parte a vieții acestora.
Astfel, cei șapte ani de viață, se confundă cu cei șapte ani de-acasă, devenind definitorii pentru
formarea copilului ca viitor adult. La reușita educației copilului contribuie în egală măsură familia, școala,
precum și mediul social, prin realitatea înșăși. Familia de astăzi, este mai diferită ca oricând de familia
tradițională, motivele fiind diverse, precum:
• Evoluția și dezvoltarea societății ca atare;
• Timpul limitat petrecut de părinți în compania copiilor;
• Sporirea atribuțiilor familiale;
• Îndatoririle de la locul de muncă;
• Programul și activitățile multiple și diverse din grădiniță;
• Schimbarea programului zilnic;
• Participarea la activități organizate;
• Intrarea într-o comunitate cu reguli;
• Puterea de adaptare;
• Coerența între mediul școlar și cel familial;
• Comunicarea școală-familie;
• Respectarea programului orar;
Este foarte importantă comunicarea dintre părinți și copii, precum și dintre părinți și educatoare,
învățător, respectiv profesor.
Copilul trebuie să fie condus și ajutat să-și exprime emoțiile, să i se acorde tot timpul atenție, să fie
alintat, să fie stimulat, să fie lăsat să comunice permanent pentru a putea să exprime ceea ce a făcut sau
ceea ce intenționează să facă.
Activitățile din mediul educațional organizat trebuie continuate în familie, unde trebuie implicați toți
membrii. În atare condiții, implicarea părinților ar presupune:
• Colaborarea cu educatoarele, cu învățătorii, cu profesorii;
• Continuarea activităților desfășurate în mediul educațional cu unele asemănătoare și acasă;
• Alegerea unor activități care să fie în concordanță cu particularitățile de vârstă și individuale;
• Comportamentul propriu al părinților să fie unul care să reprezinte un model pentru copil;
• Spațiul familial trbuie să fie unul prietenos, care să inspire, să creeze premisele explorării,
descoperirii, de informații, etc;
260
Părinții, prin propriul comportament au o influență uriașă asupra copiilor, prin intermediul valorilor
pe care le transmit și pretind să fie respectate de către aceștia, în vederea intergării în societate, una într-o
continuă schimbare și transformare, spre a căpăta calitatea atăt de importantă de adult.
Epilog
“Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele,
îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt înca mici şi e prea devreme
pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea
mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai
dificilă, copilul îi poate da un sfat util”. F. M. Dostoievski
Bibliografie
1.Păun, E. Iucu, R. – Educația preșcolară în România, Editura Polirom, Iași, 2002
2.Vrăsmaș, E.A. – Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 202
261
„EDUCAŢIA PORNEŞTE DIN FAMILIE”
SITEAVU JENICA - LICEUL COBADIN,

GRĂDINIŢA „AUREL MARINESCU”, LOC. COBADIN, JUD. CONSTANŢA
Această expresie ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată
,,culmea achiziţilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are
o capacitate foarte mare de acumulare , de informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj.
Mai putem spune ca educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Părinţii au o
foarte mare influienţă asupra copiilor în primi şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori
pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri
noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi
care îi vor ajuta, sa devină un oameni respectoşi şi demni de respect la rândul lor.
Lumea copilăriei e o lume minunată, o lume a inocenţei, a purităţii, a dragostei ,a frumuseţii şi
credinţei, a dorinţei de cunoaştere.
Copilul e precum un copăcel - noi, cei care am fost odată copii, trebuie să-l îngrijim, căci e firav,
plăpând, neştiutor, dornic de soare, însetat de ploaie şi cu dorinţă de a da rod bogat, iar pentru toate acestea
are nevoie de ocrotire.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă
ai copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un un exemplu la
şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei
şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiuile cu ceilalţi.
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane, ori a unui copil ne gândm că nu este educat corect, nu este politicos, ,,Nu are cei şapte ani de
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori
norme de politeţe.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta
celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui
cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca
de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca
aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un
prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect.
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
262
IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PRIMAR SLABU PANSELUȚA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 10 BOTOȘANI
,, Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu vă face
pianist”(Mihail Levine).
familii şi valorificarea acesteia. Prin educaţie parentală părinţii „ se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor,
îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
acasă. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
nevoile.
sănătos.
263
,,Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” ( ,, Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury). Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să
devenim părinţi inteligenţi. Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată.
,,Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
perioada următoare. Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Bibliografie:
264
TOTUL PLEACĂ DE LA CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR SABOU ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GHEORGHE ȘINCAI” BOBOTA
“Un copil este ca o sămânță de floare...

Cât de frumos va crește, cât de frumos va rodi
Depinde de grădinarul care o va îngriji,
De ce pământ și de câtă lumină și apă are,
De cât e de ferită de frig, de furtună și de soare prea tare.
E atât de plăpândă...
Cum ai putea s-o rupi ori sa o calci în picioare
Când e tot ce va mai rămâne în urma ta”.
Ileana Petrea
Sunt doar un copil și învăț ce este viața de la tine.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Astăzi, șapte ani de acasa simbolizeaza un anumit standard minim, dar cumva obligatoriu, în care
trebuie să se încadreze odraslele noastre.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie.
Când ne gândim la educația copiilor noștri, în general ne vin în minte cei şapte ani de acasă și apoi
anii de școală. Însă este mult mai mult de atât.
Educaţia copiilor începe, în primul rând, cu educaţia adulţilor din familie.
Pentru a ne putea creşte copiii avem nevoie noi să creştem şi să ne dezvoltăm. Şi nu există un punct
finit până la care să facem asta, ci este un proces continuu. Toată viaţa învăţăm! Ceea ce facem noi acasă
cu cei mici, în primii lor ani, este ca o fundaţie. Prin relaţia pe care o construim, prin suma tuturor
interacţiunilor noastre, ei învaţă de fapt despre lume şi la adaptare pentru a face faţă vieţii.
Un copil care creşte într-un mediu armonios, de siguranţă, de iubire, va avea o anumită perspectivă
asupra lumii. Un alt copil care va fi supus fricii, va vedea violenţă fizică, verbală, va avea o altă imagine.
Când vine vremea să plece să descopere lumea largă fiecare o va analiza prin prisma acelor “ochelari” cu
care a plecat de acasă.
O familie în care adulţii (mama, tata) au dificultăţi relaţionale este o familie în care şi copilul suferă.
Nu înseamnă că totul trebuie să fie roz, ci înseamnă că e important să existe o dinamică de reparare. Greşim,
copilul vede, învăţăm să reparăm şi o facem. El ne observă şi va ştii la rândul lui să repare relaţiile (de
prietenie, la locul de muncă, în viitoarea lui familie).
Eu zic că întreaga noastră muncă în creşterea copiilor ţine de a le fi bune călăuze pe acest pământ.
Cred că sunt echipaţi cu tot ce au nevoie, dar prin relaţia cu noi îşi descoperă “seminţele” interioare.
În funcţie de ciclul de viaţă în care se află familia respectivă provocările diferă, dar din păcate,
majoritatea părinților sunt extrem de ocupați, sunt pe fast-forward și se gândesc că își vor crește copiii din
mers. Nu au vreme de citit cărți, de îndrumări, de inspiraţie…
Un studiu a demonstrate că, copiii au nevoie doar de două abilități importante pentru a reuși în viață.
Aceste abilități nu sunt înnăscute, adică pot fi învățate. E greu de crezut, dar ce poate face un copil la vârsta
de cinci ani poate influența șansele sale de a obține succes în viitor. Este vorba de abilități sociale și
emoționale. Abilitatea de a amâna recompense, de a-și gestiona emoțiile și comportamentul stau la baza
unui complex de competențe numite adesea ”social-emoțiomale”.
265
Foarte important este ca familia să ofere zi de zi copilului competențe cheie:
• cunoșiința de sine - abilitatea de a recunoaște propriile emoții și a construe legături între sentimente,
gânduri și comportamente;
• autocontrol - abilitatea de a-și gestiona constructive emoțiile, gânduri, comportamente și auto-controlul;
• conștientizarea social - abilitatea de a fi empatic;
• abilități de comunicare – capacitatea de a crea și menține o relație sănătoasă;
• responsabilitatea în procesul de luare a deciziilor – abilitatea de a lua decizii corecte la propriul
comportament și interacțiunea cu ceilalți.
Cei șapte ani de acasa sunt anii de aur ai educației unui copil. Înconjurat de dragostea și protecția
părinților, copilul învață bazele disciplinei, a încrederii în propriile sale forțe, învață regulile de baza ale
respectului și primele noțiuni de socializare. În cei șapte ani de acasa, copilul învață ce este încrederea,
ordinea, cinstea și buna purtare. Dar atenție! Nu vă lăsați copiii să vi se urce-n cap!
Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar
obligativitatea a devenit nițel deșuetă, așa că la șapte ani unii copii sunt de pus în ramă, iar alții...mai puțin.
Cred însă că nu trebuie să mai facem comparații la vârsta de 7 ani.
Educația oferită unui copil în primii săi ani de viață se va reflecta în comportamentul lui pe parcursul
întregii vieți. Viitorul adult va deveni oglinda familiei din sânul căreia provine, iar o bună parte din succesul
evoluției sale pe neprevăzutul drum al vieții depinde de bunele maniere dobândite în timpul ”celor șapte
ani de acasă”.
Nu suntem perfecți și poate niciodată nu vom fi, însă putem fi astăzi mai buni decât ieri și mâine,
mai înțelegători decât astăzi.
Bibliografie:
Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Bucureşti: Editura Compania.
Renaud, H., Gagné, J-P. (2010), Cum să fii un bun părinte, Iași: Editura Polirom.
266
SĂLĂJAN AMALIA BIANCA
Dezvoltarea personalității copilului are loc în prezența și sub influența a trei mari grupe de factori
determinanți, care se află într-o relație de interdependență și care, în proporții diferite, pun în valoare
anumite aspecte ale personalității. Cele trei grupe mari de factori sunt ereditatea,mediul si educatia. In actul
de educare a copilului, familia a fost si este considerata ca factor prioritar si primordial deoarece in ordinea
fireasca a lucrurilor, educatia incepe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme ca "in familia
si pe genunchii mamei se formeaza ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter".In familie, copilul
isi face pregatirea pentru viata.
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Contributia familiei este cu atat mai mare cu
cat copilul este mai mic si scade pe masura ce etapele de crestere inainteaza pe treptele superioare ale
ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea trebuintelor copilului inca din primii ani de viata, oferindu-
i modele de comportament, de comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea
constiintei si a conduitelor morale. Relatiile copilului cu familia sunt de durata, consistente,fundamentate
pe legaturi afective care au la baza caldura caminului si intelegerea. Familiile dezorganizate au o influenta
haotica, fluctuanta. Familia are datoria de a facilita socializarea copilului si adaptarea acestuia la conditiile
impuse de societate, fiind prima colectivitate umana caracteristica omului si absolut necesara devenirii
umane. Ca mediu social ,familia reprezinta locul in care copilul este ingrijit, educat,educatia in familie
precedand-o pe cea institutionala. Copilul, in primii ani de viata este dependent de parinti, iar acestia nu
trebuie sa fie preocupati doar de latura fizica a ingrijirii lui,ci sa aiba in vedere educatia psiho-sociala,
coreland posibilitatile fizice cu cele psihice.
Educatia in familie pune bazele dezvoltarii psihice a copilului, iar educatia sa la nivel psihic trebuie
sa urmareasca pas cu pas evolutia fizica,urmarindu-se concomitent educatia intelectuala, morala in scopul
formarii caracterului. Cel mai important rol in evolutia psihica a copilului il au exemplele pozitive din
familie, deoarece la aceasta varsta,rolul exemplului este foarte important;
Parintii ii invata de timpuriu pe copii sa inteleaga ce este "bine"si ce este"rau", ce este "permis"si ce
este "interzis".Pentru unele fapte si actiuni, copiii sunt incurajati si laudati, iar pentru altele sunt dojeniti de
catre parinti. Copilul incepe sa inteleaga prima oara ce simte si sa recunoasca emotiile cu care se confrunta
prin intermediul si cu ajutorul mamei. Invata despre iubire, sprijin, intelegere, empatie, generozitate de la
parinti.Pe masura ce creste, copilul dezvolta si alte emotii, unele negative, altele pozitive. Depinde foarte
mult de modul in care parintii reusesc sa il incurajeze pe copil sa implementeze in personalitatea lui doar
emotiile pozitive si sa le lase deoparte pe cele negative. Deprinderile de comportare civilizata, atitudinile
copilului fata de altii exprima de fapt atmosfera morala in care el a fost crescut in familie,sfaturile si
indemnurile pe care le-a primit de la parinti, exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile si faptele
lorde conduita. Unii parinti nu inteleg ca adesea copilul este incorect nu pentru ca ar vrea sa se abata de la
reguli, ci pentru ca nu stie cum trebuie sa se comporte, nu dispune de experienta morala necesara, nu
cunoaste cerintele fata de comportarea lui. Autoritatea în familie trebuie manifestată cu calm şi cu măsură,
exagerările fiind de multe ori dăunătoare. Există familii în care tatăl este autoritatea supremă, iar mama
întăreşte acest lucru în faţa copilului ori de câte ori acesta face ceva rău. În aceste familii, copilul este
traumatizat, trăieşte cu spaimă, cu teama de a fi pedepsit. De aceea consecinţele nu întârzie să apară,
punându-şi amprenta asupra personalităţii copilului. El va deveni timid, izolat, fără încredere în forţele
proprii. Mai târziu, când scapă de sub tutela părinţilor, se vor comporta diametral opus: vor fi agresivi, se
vor revolta. În alte familii climatul afectiv exagerat face ca copilul să devină egoist, să simtă că lui trebuie
să i se ofere totul de-a gata, el nu mai este supus unui efort fizic şi intelectual. De aceea în relaţiile dintre
părinţi şi copii trebuie să existe un simţ al măsurii. Părinţii trebuie să cunoască foarte bine personalitatea
copilului pentru a şti ce fel de atitudine să adopte în relaţiile cu el. Ei trebuie să fie mereu consecvenţi în
ceea ce cer copilului şi dorinţa acestuia. In educarea copiilor, un rol foarte mare il are stabilirea unor relatii
juste intre membrii familiei.
267
Experienta educatiei in familie arata ca acolo unde copii sunt scutiti de orice fel de griji si eforturi, ei
devin egoisti, nu-si iubesc cu adevarat parintii, se instraineaza de ei si nu le dau o mana de ajutor atunci
cand se intampla sa treaca prin unele incercari. O problema aparte a educatiei in familie o constituie copilul
unic. Nu e de mirare ca parintii concentreaza toata grija si dragostea asupra singurului lor copil. Dar aceasta
daruire afectiva pe deplin explicabila trebuie totusi supusa unui control rational. Parintii sunt datori sa-i
gaseasca copilului tovarasi de aceeasi varsta cu el. Ei nu trebuie sa-l "acopere", sa-l sileasca sa-si petreaca
timpul numai in preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alti copii, inseamna a-l lipsi
de bucuriile vietii. Nici un copil nu poate sa creasca sanatos , sub aspectul intelectual si moral, daca nu se
dezvolta in colectiv si prin colectivul de copii.
BIBLIOGRAFIE
268
CEI ŞAPTE ANI DE ACASӐ
PROF.ȊNV.PRIMAR SALLAI GYÖNGYVÉR ILDIKÓ

LICEUL TEORETIC „SAMUIL MICU” SӐRMAŞU
Rolul familiei este foarte important ȋn dezvoltarea copilului din urmӑtoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral, estetic.
Familia se preocupӑ de dezvoltarea fizicӑ a copiilor. Ea asigurӑ hrana şi ȋmbrӑcӑmintea copiilor, ȋi
fereşte de pericole, le lasӑ timp de joacӑ, le creeazӑ condiţii cȃt mai bune de odihnӑ şi se ȋngrijeşte de
sӑnӑtatea lor. Un regim de viaţӑ rational nu poate avea decȃt urmӑri pozitive asupra dezvoltӑrii sale fizice.
Familia ȋi formeazӑ copilului primele deprinderi de igienӑ personalӑ şi ȋl obişnuieşte sӑ utilizeze factorii
naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunӑstarea organismului.
Dezvoltarea intelectualӑ. Ȋn cadrul familiei copilul ȋşi ȋnsuşeşte limbajul. Volumul, precizia
vocabularului şi corectitudinea exprimӑrii copilului depind de munca depusӑ de pӑrinţi ȋn aceastӑ direcţie.
Ca prim factor de educaţie, familia oferӑ copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
( ex. despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice ). Familia se preocupӑ şi de
dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor, Ea le dezvoltӑ spiritul de observaţie, memoria şi gȃndirea.
Pӑrinţii ȋncearcӑ sӑ explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea ȋnţelege. Copiii pun
cele mai multe ȋntrebӑri ȋn jurul vȃrstei de 3 – 6 ani, iar pӑrinţii ȋi ajutӑ sӑ-şi ȋnsuşeascӑ un numӑr mare de
cunoştinţe, rӑspunzȃnd cȃt se poate de corect şi exact.
Cȃnd sunt ȋn şcoala primarӑ familia vine ȋn sprijinul ei, susţinȃnd “ gustul de citit” al elevilor. Cel
mai important este susţinerea curiozitӑţii copilului de a citi, prin cumpӑrarea unor cӑrţi care sӑ punӑ bazele
unei mici biblioteci. Copilul obţine rezultate la şcoalӑ ȋn funcţie de modul ȋn care pӑrinţii se implicӑ ȋn
procesul de ȋnvӑţare. Pӑrinţii trebuie sӑ-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cӑrţi
de lecturӑ, cȃt şi condiţii bune de muncӑ: un birou, un computer şi nu ȋn ultimul rȃnd linişte pentru a se
concentra.
Pӑrinţii trebuie sӑ-şi ajute copiii la ȋnvӑţӑturӑ; ajutorul trebuie limitat la o ȋndrumare sau sprijin,
nefiind indicat sӑ efectueze temele copiilor. Cu timpul pӑrinţii se vor limita la controlarea temelor de casӑ
şi a carnetului de note. Deci, atitudinea pӑrinţilor trebuie sӑ fie una de mijloc: sӑ nu-l ajute prea mult pe
copil, dar nici sӑ nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Educaţia moralӑ a copiilor. Ȋn familie se formeazӑ cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa ȋn vorbire şi atitudini, ordinea, cumpӑtarea, grija faţӑ de
lucrurile ȋncredinţate. Ȋn realizarea acestor sarcini, modelul parental ajutӑ cel mai mult, pӑrintele este un
exemplu pentru copil. Pӑrinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rӑu, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos
şi ce e urȃt ȋn comportamente. Aceste noţiuni ȋl ajutӑ pe copil sӑ se orienteze ȋn evaluarea comportamentului
sӑu şi a celor din jur. Tot ȋn sens moral, familia ȋl ȋndrumӑ sӑ fie sociabil, sӑ fie un bun coleg şi prieten.
Familia contribuie şi la educaţia esteticӑ a copilului. Pӑrinţii sunt cei care realizeazӑ contactul
copilului cu frumuseţile naturii ( culorile şi mirosul florilor, cȃntecul pӑsӑrilor, verdele cȃmpului, etc.) cu
viaţa socialӑ ( tradiţii, obiceiuri strӑvechi, etc). Mijloacele mass - media şi ȋn mod special televiziunea,
exercitӑ o influenţӑ puternicӑ asupra educaţiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenţӑ strict pozitivӑ
sau strict negativӑ; pe de o parte existӑ numeroase emisiuni culturale, de ȋmbogӑţire a cunoştinţelor, dar pe
de altӑ parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginaţia inocentӑ a copiilor ȋntr-un sens
negativ. Pӑrinţii trebuie sӑ controleze atȃt timpul pe care copilul ȋl petrece ȋn faţa televizorului cȃt şi
emisiunile pe care le urmӑreşte. Ȋn unele familii preocuparea pentru cultura esteticӑ a copilului lipseşte cu
desӑvȃrşire, iar ȋn altele aceasta este exageratӑ. Dacӑ copilul nu are aptitudini şi nici plӑcere pentru diferite
arte ( balet, muzicӑ, teatru, etc.) pӑrinţii trebuie sӑ respecte opţiunea copilului.
Bibliografie:
Victor, Tȃrcovnicu – Pedagogie general, Editura Facla, Bucureşti 1975
Norman, Goodman – Introducere ȋn sociologie, Editura Lider, Bucureşti 1992
269
IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. SANDA IRINA ALINA
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg
„de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti
factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la
lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii
ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit
psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă.
Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a
nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului Psihologul spune
că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă
nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El
încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul,
poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de
autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu
sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe
mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă
ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea
armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului
(conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei
de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la
obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu
trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al
limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm
imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul
lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi
de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci
pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”,
exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După vârsta de un an
apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi
ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să
controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm,
că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage
atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil
răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani,
copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială.
Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi
aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”,
recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este
momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai
departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica
de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda
familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
270
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama
o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere
vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se
vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi
să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a
putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună
tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate -
în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele,
să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
271
CEI ṢAPTE ANI DE ACASӐ!
PROF.ȊNV. PRIMAR: ṢANDRU MIRELA ALEXANDRA

ṢCOALA GIMNAZIALӐ REGINA MARIA, SIBIU
Motto: “Nu-i înveţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi ceea ce ştii, ci îi înveţi ceea ce eşti…”
Educaṭia copilului este un proces prin care ne ȋnvӑṭӑm copilul sӑ ȋṣi cultive ṣi sӑ ȋṣi
perfecṭioneze abilitӑṭile de comunicare, de exprimare a sentimentelor, de a capata cunosṭinte noi, de
a relaṭiona cu alṭi copii ṣi cu alṭi adulṭi. Procesul de educaṭie a copilului este esenṭial pentru formarea
sa ca adult echilibrat ṣi fericit. Ca pӑrinṭi ne dorim sӑ 'echipӑm' copilul cu cȃt mai multe abilitӑṭi
care sӑ ȋl ajute ȋn viaṭӑ - de a-ṣi gӑsi echilibrul interior ṣi de a fi fericit.
Cei 7 ani de acasa sunt anii de aur ai educaṭiei unui copil. Ȋnconjurat de dragostea ṣi protecṭia
pӑrinṭilor, copilul ȋnvaṭӑ bazele disciplinei, a ȋncrederii ȋn propriile sale forṭe, ȋnvaṭӑ regulile de baza ale
respectului ṣi primele noṭiuni de socializare. Ȋn cei 7 ani de acasӑ, copilul ȋnvaṭӑ ceea este ȋncrederea,
ordinea, cinstea ṣi buna purtare.
Perioada celor 7 ani - este consideratӑ a fi perioada cu impact maxim asupra modului ȋn care
copilul percepe lumea ṣi valorile umane ale societӑṭii din care face parte. Rolul pӑrinṭilor este esenṭial
ȋn aceṣti ani - pentru cӑ ei sunt cei care pun cӑrӑmizile sistemului de norme ṣi valori pe care adultul
de mȃine ȋṣi va clӑdi propria sa viaṭӑ.
Pȃnӑ ce copiii sӑ ajungӑ la vȃrsta ṣcolarӑ, mulṭi dintre ei sunt predispuṣi unor probleme. Unii dintre
ei au atenṭia foarte scӑzutӑ, probleme de concentrare ṣi eventual ṣi aṣteptari mari de a putea face tot ceea ce
le place.
Mulṭi nu au auzit niciodatӑ cuvȃntul „nu”. Ei nu au fost ȋnvӑṭaṭi sӑ stea liniṣtiṭi la masӑ pȃnӑ
terminӑ ceea ce au ȋn farfurie sau sӑ asculte fӑrӑ sӑ ȋntrerupӑ. Limitele cu privire la ora de culcare, utilizarea
ecranelor ṣi consumarea alimentelor junk-food fie sunt inexistente, fie nu sunt aplicare. Iar ȋn ceea ce
priveṣte ȋnvӑṭarea respectului – a sinelui, a altora ṣi a proprietӑṭii nici nu ȋncape vorbӑ.
Copiii cӑrora li se permit prea multe nu au ocazia sӑ ȋṣi dezvolte auto-disciplina, ȋn timp ce aceia
care sunt educaṭi ȋn mod autoritar nu si-o dezvolta nici ei, pentru ca alegerile pe care le fac nu vin de la
sine, ci le sunt impuse, avȃnd adesea crize de rebeliune ṣi devenind de multe ori adepṭi ai minciunii. Punerea
limitelor ȋn tot ceea ce facem ȋmpreunӑ cu copiii ṣi ȋn tot ceea ce fac ei singuri pare a fi o formula idealӑ.
Copilul are nevoie de limite pentru a se simṭi ȋn siguranṭă ṣi chiar pentru propriul său echilibru
mental. Stabilirea unor limite copiilor ȋnseamnă stabilirea unui ghid pentru comportament - chiar ṣi atunci
când nu exista o regulă oficiala a familiei. Limitele ȋi ȋnvaṭă pe copii ce ȋnseamnă auto-disciplina, cum sӑ
facă față sentimentelor neplӑcute.Un copil echilibrat este un copil echipat mental pentru succes. Iar noi
pӑrinṭii avem cea mai mare responsabilitate ṣi impact ȋn a ne pregӑti copiii pentru anii duri care urmeaza,
dupa copilarie.
Copiii au nevoie de mult timp pentru cea mai importantă treabă a lor: joaca. Copiii de toate vârstele
au nevoie de timp reconfortant pentru a reflecta şi a visa. Iar familiile au nevoie de timp împreună: la masă,
în weekend-uri şi în vacanţe, pentru a se conecta şi a forma legături durabile.
Baza dezvoltării emoţionale sănătoase este sentimentul de a fi iubit. Asigură-te că ai tăi copii ştiu că
sunt iubiţi pentru ceea ce sunt ei, şi nu numai pentru cât de bine îşi efectuează sarcinile. Valorifică unicitatea
fiecărui copil
Prin ȋntelegerea exactӑ a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil parintele poate sӑ
controleze modul ȋn care acesta ȋṣi formeazӑ personalitatea.
Parintii trebuie sӑ rӑspundӑ nevoilor copiilor, ȋn special cele emotionale, care se concretizeaza ȋn
dorinṭa de a fi asculṭati, ȋngrijiṭi ṣi apreciṭti. Ȋn funcṭie de vȃrsta ṣi nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea pӑrinṭilor trebuie sӑ fie corespunzӑtoare.
Familia promoveazӑ diferite valori care sunt transmise celor mici ṣi care, la rȃndul lor, le vor
transmite familiei pe care ṣi-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de parinṭi ideali; ei ȋṣi doresc ca aceṣtia sӑ
le respecte dorinṭele ṣi sӑ le ȋnteleagӑ nemulṭumirile, sӑ ȋi ajute cȃnd sunt nelamuriṭi ṣi sӑ ȋi aprecieze atunci
cȃnd meritӑ. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legӑturi sincere ȋntre pӑrinṭi ṣi copii ṣi ȋi ajutӑ sӑ
se cunoascӑ mai bine.
272
Este esential sӑ conṣtientizӑm ca eṣecurile noastre constituie un motiv de a ȋi ȋncuraja pe tineri sӑ
lupte pentru atingerea ṭelurilor ṣi sӑ nu ȋṣi pӑrӑseasca niciodatӑ idealurile. Ȋn ciuda eforturilor noastre, existӑ
situaṭii care ne depaṣesc, dar care ne ajutӑ sӑ realizӑm cӑ, uneori , dezamӑgirile ne transformӑ ȋn oameni
mai puternici. Mediul pe care ȋl asigurӑm copiilor noṣtri este oglindirea dorinṭelor ṣi aspiraṭiilor noastre.
Copiii cӑrora li se permit prea multe nu au ocazia sӑ ȋṣi dezvolte auto-disciplina, ȋn timp ce aceia
care sunt educaṭi ȋn mod autoritar nu si-o dezvolta nici ei, pentru ca alegerile pe care le fac nu vin de la
sine, ci le sunt impuse, avȃnd adesea crize de rebeliune ṣi devenind de multe ori adepṭi ai minciunii. Punerea
limitelor ȋn tot ceea ce facem ȋmpreunӑ cu copiii ṣi ȋn tot ceea ce fac ei singuri pare a fi o formula idealӑ.
Bibliografie:
1. Babanski, I. K. – Optimizarea procesului de învăţământ.
2. Bunescu, I. (1999)– Orientări noi în didactica contemporană în Revista de pedagogie, nr. 11
3. Faure, E. (1974) – A învăţa să fii, E. D. P, Bucureşti,
4. Piaget, J., Inhelder, B. (1969)– Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
5. www.copilul.ro
6. www.desprecopii.com
273
STUDIU DE SPECIALITATE – CONTRIBUŢIA LITERATURII LA
FORMAREA, COMPLETAREA ŞI CONSOLIDAREA
CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR‫ ׃‬ADRIANA SANDU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 119, SECTOR 4, BUCUREŞTI
Conform unor studii de specialitate, ,,cei şapte ani de acasăˮ reprezintă normele de conduită care se
asimilează în mediul familial, încă din primii ani de viaţă. Ele depind de asigurarea condiţiilor necesare
unei dezvoltări armonioase a personalităţii (climatul, existenţa materială, un program adecvat vârstei).
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare‫ ׃‬regulile de igienă,
ascultarea, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţă, respectul, salutul, comportamentul
în public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale. Bunele maniere sunt cartea noastră de
vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii și,
în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu succes în viață. Şcoala şi alte medii educaţionale
completează şi consolidează normele asimilate din familie. O educaţie de calitate şi de succes nu poate fi
înţeleasă astăzi în afara relaţiei şcoală-familie.
Literatura, artă a cuvântului, ocupă un loc important în educaţia intelectuală, estetică, morală a
copiilor încă de la cea mai fragedă vârstă. Ei învață care sunt principiile și valorile după care se vor orienta
în viață, în situații diverse. Tot acum descoperă cum să aibă grijă de corpul și de lucrurile lor, ce este
recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure de încrederea și aprecierea oamenilor
cu care interacționează. De mici, copiii ascultă cu plăcere şi interes poveştile citite de părinţi sau de bunici,
de multe ori, seara, la culcare. Iată numai câteva exemple din mulţimea creaţiilor artistice nepieritoare care
alcătuiesc tezaurul literaturii pentru copii‫ ׃‬,,Cenuşăreasaˮ (Fraţii Grimm), ,,Fetiţa cu chibrituriˮ, ,,Răţuşca
cea urâtăˮ (Hans Christian Andersen), basme populare şi legende, ,,Fata babei şi fata moşneaguluiˮ, ,,Capra
cu trei ieziˮ (Ion Creangă), ,,Puiulˮ (Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti), ,,Vizită...ˮ (I.L.Caragiale),
,,Cuoreˮ(Edmondo de Amicis). În procesul ascultării este concentrată întreaga activitate psihică a copilului.
El iese din pasivitate, urmăreşte cu atenţie cele povestite, memorează, compară şi analizează tot ceea ce
ascultă, face unele legături de cauzalitate, stabileşte anumite relaţii între fapte şi personaje. Gândirea
copilului este viu stimulată şi face posibilă înţelegerea semnificaţiei faptelor şi a întâmplărilor. Sunt
cultivate aspectele de bază ale educaţiei în familie, elemente ale dezvoltării cognitive, afectiv-motivaţionale
şi comportamentale a personalităţii copiilor. Astfel, eroii din basme şi din alte creaţii literare devin modele
pentru dezvoltarea ulterioară a copiilor, consolidându-se pregătirea lor pentru viaţă. Exemplele pozitive
sunt numeroase în literatura pentru copii, gândindu-ne atât la creaţiile culte, cât şi la cele populare. Pe
parcursul evoluţiei psihologice şi culturale, elevilor li se recomandă, la şcoală, opere în concordanţă cu
particularităţile de vârstă şi individuale, astfel că modelele oferite de literatură nu se vor epuiza niciodată,
eroii devenind de data aceasta copii mai mari, adolescenţi, tineri apropiaţi de vârsta elevului. Astfel, sunt
transmise norme de conduită civilizată prin personaje din opere precum ,,Recreaţia mareˮ (Mircea
Sântimbreanu), ,,Amintiri din copilărieˮ (Ion Creangă), ,,La Medeleniˮ (Ionel Teodoreanu), ,,Cireşariiˮ
(Constantin Chiriță), ,,Aventurile lui Huckleberry Finnˮ (Mark Twain), ,,Oliver Twistˮ (Charles Dickens),
,,Singur pe lumeˮ (Hector Malot), ,,Mizerabiliiˮ (Victor Hugo). Bineînţeles, lista este foarte lungă, pentru
că literatura oferă multiple experiențe de viață, iar elevii sunt purtaţi pe aripile imaginaţiei alături de
personajul preferat, asimilând învăţături importante pentru evoluţia corespunzătoare vârstei.
Drumul formării, completării şi consolidării ,,celor şapte ani de acasăˮ este presărat cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar. Însă familia trebuie să colaboreze
sistematic cu şcoala, urmărind permanent evoluţia copiilor (frecvenţa, punctualitatea, ţinuta, situaţia la
învăţătură, comportamentul, îndeplinirea sarcinilor, anturajul, organizarea şi folosirea timpului liber). Toate
aceste aspecte sunt susţinute şi prin lecturile puse la dispoziţie pe parcursul timpului. Ele se întâlnesc atât
în literatura română, cât şi în cea universală, în cadrul operelor artistice. Astfel, creaţiile din bibliotecă pot
deveni prieteni nedespărţiţi pentru copil, dar şi ajutoare de nădejde pentru părinţi şi profesori în construirea
unui profil psihologic deosebit al omului în societate.
274
CEI 7 ANI DE ACASĂ
SANDU LARISA
acasă.
dorinţelor sale.
275
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A COPILULUI
PROF. SANDU VIORELA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 7 DEVA
Învăţarea începe acasă, în copilărie, şi continuă de-a lungul vieţii. Familia joacă un rol important în
a-i învăţa pe copii să înveţe. Părinţii şi ceilalţi membri ai familiei sunt primii şi cei mai importanţi profesori.
Acasă, un copil învaţă să comunice, începe să gândească şi începe să relaţioneze cu ceilalţi din jur.
Oamenii se bazează foarte mult pe învățare pentru dezvoltarea copilului. Pentru că nu ne-am născut
știind cum să ne comportăm în societate, trebuie să învățăm multe dintre comportamentele din mediul
înconjurător din jurul nostru. Pentru majoritatea dintre noi, această învățare începe cu familia.
Învățarea vine în mai multe forme. Uneori, copiii învață prin a le spune ceva direct. Cu toate acestea,
cel mai comun mod de a învăța copiii este prin observarea vieții de zi cu zi. Învățarea și socializarea unui
copil sunt influențate cel mai mult de familia lor, deoarece familia este grupul social primar al copilului.
Din primii ani de viaţă copilul se dezvoltă fizic, emoțional, social și intelectual. Pentru a face o
analogie, dacă construiați o clădire mare, trebuie să vă asigurați că aceasta are o fundație solidă, astfel încât
restul clădirii să poată să stea înalt și puternic pentru mulți ani. Dacă fundația nu este puternică, clădirea va
avea probleme în permanență. La fel funcţionează şi oamenii, dacă fundațiile noastre nu sunt solide, este
mai dificil să avem succes în relațiile noastre cu ceilalți, cu munca, cu sănătatea și cu noi înșine. Deci,
trebuie să subliniem importanţa familiei în dezvoltarea unui copil. Familia va fi responsabilă pentru
modelarea unui copil și dezvoltarea valorilor, aptitudinilor, socializării și securității.
În familie copiii învăță despre valorile pe care le vor folosi pentru a-și ghida propria viață. Acest lucru
necesită o mulțime de lucruri pentru părinţi, deoarece nu numai că trebuie să predea direct aceste valori
copiilor, cum ar fi prin explicații și sarcini, dar copiii vor imita comportamentul părinţilor. Copilul va
observa dacă părintele se comportă în același mod pe care îl așteptă de la el. Copilul urmărește
comportamentele pentru a învăţa cum să se comporte.
După ce se naște copilul, începe să învețe abilitățile motorii, abilitățile lingvistice, abilitățile cognitive
și abilitățile emoționale. În ceea ce privește abilitățile motorii, în mare parte responsabilitatea familiei este
de a învăța aceste abilități. Chiar dacă copilul este în îngrijirea altor adulţi, munca pe care părinții o fac
acasă pentru a preda aceste abilități este mult mai eficientă decât cele câteva ore în care copilul este sub
îngrijirea altcuiva. Copilul va învăța cum să se așeze, să meargă, să alerge, să urce, să țină o lingură și așa
mai departe. Acestea par a fi atât de naturale pentru noi ca adulți, dar sunt abilități care trebuie ajustate la o
vârstă fragedă și ele întăresc independența copilului, care este esențială pentru dezvoltarea lor.
Competențele lingvistice reprezintă o altă componentă esențială a rolului familiei în dezvoltarea
copilului. Dacă părinţii nu vorbesc cu copilul, nu le citesc poveşti, ajutându-l în acest fel să înveţe limba,
acesta va întâmpina greutăţi în comunicare. Așadar, predarea abilităților lingvistice copiilor de la o vârstă
fragedă este, de asemenea, esențială pentru dezvoltarea copilului.
O altă abilitate foarte importantă pentru dezvoltarea copilului este gestionarea emoţiilor.
Competențele emoționale sunt importante în întreaga viață a copilului, pe măsură ce învață când trebuie să
aibă simpatie și compasiune pentru ceilalți, precum și să învețe cum să se ocupe de plusurile și minusurile
care vin împreună cu viața. Dacă copilul nu are abilități emoționale adecvate, nu va fi capabil să facă față
unor rezultate proaste. Pentru dezvoltarea abilităților emoționale ale copilului, aceştia trebuie învăţaţi să
zâmbească și socializeze cu ceilalţi.
Ceea ce învaţă copilul prin interacţiunile cu membrii familiei este ceea ce vor purta pentru tot restul
vieţii lor în ceea ce priveste modul de a-i trata pe ceilalţi şi cum se vor raporta la aceştia. Prin această
socializare cu familia, copilul va învăța cum să aibă încredere, să caute prietenii de la ceilalți și să găsească
confort și cu alții.
Copilul trebuie să înveţe cum să realizeze și să susțină relațiile. Aceste abilități sunt demarate și
consolidate cu familia. În plus, oferirea copilului instrumentele de dezvoltare interpersonală înainte de a
învăța abilitățile tehnologiei este vitală.
Sentimentul de securitate se naşte în familie. Copilul se bazează pe părinţi pentru a se asigura că sunt
îndeplinite nevoile de bază, cum ar fi adăpostul, mâncarea și îmbrăcămintea. Atunci când este acasă, copilul
276
învață cum să se afirme și să se exprime pe deplin. Crearea unui mediu sigur, deschis acasă este vital pentru
a putea crește.
Sentimentul de securitate se dezvoltă şi prin programarea activităţilor de către părinte. Copilul va ști
că în fiecare zi, în jurul unui anumit moment, va mânca, va face baie, va dormi etc. Prin urmare, cu un
program, copilul va fi capabil să simtă confortul știind că nevoile lor vor fi satisfăcute. Când copilul se
simte în siguranță, este capabil să dezvolte mult mai multe abilități.
Sentimentul de siguranţă dobândit de către copil este un atribut pozitiv pe tot parcursul vieții. Acest
lucru se întâmplă și prin construirea încrederii între membrii familiei și copil. Când copilul simte că poate
avea încredere în ceilalți din jurul lui, atunci el va fi mult mai confortabil să fie el înșuşi.
Creșterea copiilor poate fi foarte dificilă, dar poate fi extrem de satisfăcătoare. Părinţii trebuie
constant să îţi amintească nu numai să învețe copiii cum să se comporte, dar şi să acționeze în modul în
care se așteptă să acţioneze copiii lor. Este imposibil să fii perfect tot timpul, dar te poți strădui întotdeauna
să fii cel mai bun în ceea ce privește rolul tău în dezvoltarea copilului. Nimeni nu este perfect și nici o
familie nu este perfectă.
Cu toate acestea, cunoașterea importanței rolului familiei în dezvoltarea copiilor este crucială.
Crearea unui mediu în care copilul să poată învăța abilitățile și valorile corespunzătoare, precum și să învețe
cum să socializeze și să fie sigur, creează o bază solidă pe care copilul poate să crească.
Bibliografie:
1. Emerson,L., Fear. J., Fox, S., and Sanders, E.(2012).Parental engagement in learning and
schooling: Lessons from research. A report by the Australian Research Alliance for Children and Youth
(ARACY) for the Family-School andCommunity Partnerships Bureau: Canberra
2. http://hesperian.org/wp-content/uploads/pdf/ro_deaf_2009/ro_deaf_2009_12.pdf
3. https://www.all4kids.org/2017/12/11/role-family-child-development/
277
CEI 7 ANI DE ACASĂ
SANDU ANCA – CLAUDIA

LICEUL TEORETIC ,,MIHAIL KOGĂLNICEANU” SNAGOV
acasă.
dorinţelor sale.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul
socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.
În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor
şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
278
FAMILIA, ȘCOALA DE OMENIE
PROF. ÎNV. PRIMAR: SĂNDULACHE GEORGIANA RAMONA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE TITULESCU”,
CĂLĂRAȘI, JUD. CĂLĂRAȘI
,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp
potrivit, înviorează câmpul”. (proverb)
Oricine cunoaște expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada cea mai potrivită pentru educație și
formarea caracterului în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul își dezvoltă aptitudinile
și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia,
mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința.
În educarea copilului, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante de
educație și instrucție. Prima dintre acestea, familia are responsabilități clare și diverse. Oare familia de
astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative? Familia constituie mediul în care copilul
se naşte, în care trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea
reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de
structurării personalităţii individului.
Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Expresia ,,ai/n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
are o capacitate foarte mare de acumulare de informării, de memorare și de însușire a diverselor
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
deprinderi de autoservire;
ordine;
igienă;
exprimarea propriilor nevoi;
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
bune maniere și comportament în diverse situații;
limbajul corect;
modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte
etc.);
consecvența în realizarea unei sarcini;
279
concentrarea atenției;
perseverența în realizarea uneri sarcini;
alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
 spiritul de competiție;
 altruismul;
 cooperarea;
 atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
A-l învăța bunele maniere pe copil este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva sfaturi:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut. Este posibil să
aibă nevoie doar de una-două lecții pentru ca problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt: "Nu mai fi atât
de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze!". Sau,
dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Încetează cu țipetele în casă", ci fii mai blândă, spunând: "Te rog, nu
mai ridica vocea în casă!".
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, de
exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vars când văd chestia asta verde!", tu corectează-l spunând:
"Frumos ar fi fost să spui că nu îți place spanacul".
• Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în
anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de
mare. A-i face lui o scena în public dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecventă. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident
că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educatie nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult pe ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament
normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
Bibliografie:
• Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
280
ROLUL EDUCAȚIEI FIZICE ÎN FORMAREA ȘI EDUCAREA COPIILOR
PROF. ȘANTA ONELA

LICEUL TEORETIC “ ONISIFOR GHIBU ” CLUJ-NAPOCA
“ S-a dovedit că educația fizică este cea mai buna metodă de educație , care sinergic contribuie la
oțelirea trupului și a sufletului , la formarea caracterului ….” Iuliu Hațieganu
copilului. Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie
să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Din
nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „ Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el,
mititelul!“, „ Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau dezvoltarea
neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „ scuze “ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le
fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima interacțiune importantă cu mediului său
social, mediu în care trebuie să se integreze . De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece la un
regim de activitate dirijată, de disciplină.
felul cum se poartă. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi dar fiecare poartă imaginea educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
Educația fizică și sportivă vine în sprijinul copiilor fiind o componentă fundamentală a educației
generale, având rol determinant în dezvoltarea fizică armonioasă a acestuia. Astfel că ținuta elevului ,
atenția , implicarea și conduita reprezintă un aspect important în educarea elevului de astăzi. Pentru aceasta
elevul trebuie să asculte indicațiile profesorului și să execute doar ceea ce i se spune și să respecte anumite
reguli astfel încât să nu se întâmple accidente. Unul dintre aspectele cele mai importante în ceea ce
reprezintă educația timpurie de acasă este legat de igiena proprie. Educația fizică prin natura sa impune
efort fizic intens sau moderat cu mult consum de energie și implicit cu transpirație . Astfel că o igienă corect
formată în cei șapte ani de acasă reprezintă un factor cheie. Elevul trebuie instruit astfel încât să își poată
folosi echipamentul sportiv în mod corespunzator și dacă este necesar să fie schimbat înainte și după ora
de educație fizică.
Educația fizică are un rol însemnat în ceea ce privește influența ei favorabilă asupra procesului de
dezvoltare și fortificare a organismului , precum și la închegarea colectivelor claselor și formarea unui
climat activ de muncă, de bună înțelegere și într-ajutorare. Predarea educației fizice are ca obiectiv principal
influențarea dezvoltării corecte și armonioase a organismului, îmbunătățirea și păstrarea permanentă a stării
de sănătate și sporirea capacității de muncă. Educarea relațiilor de grup, ca și influențarea unor însușiri și
trăsături ale caracterului și personalității (cinste, curaj, modestie, perseverență) constituie obiective
instructiv-educative cu o importantă valoare socială care sunt puternic favorizate și în cadrul lecției de
educație fizică.
În concluzie, educația fizică este chemată să contribuie la dezvoltarea fizică și psihică a copilului, la
dezvoltarea personalității copilului, imprimându-și profund și durabil amprenta.
Bibliografie :
Bonchiş , E., (2011) „Familia şi rolul ei în educarea copilului”, Ed. Polirom , București.
Ioan , E., (2008) Cei şapte ani de-acasă , editura Didactică şi Pedagogică, București.
Epuran ,M.,(1990) Modelarea conduitei sportive, Ed. Sport –Turism, București.
281
EDUCATOARE: CIOCAN MONICA

PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: SARCA ALINA
Primii șapte ani petrecuți de către copil reprezintă o oglindă a educației pe care acesta o primește din
partea părinților în prima perioadă a copilăriei. Educația este reflectată în toate domeniile de dezvoltare
precum: social, intelectual, psihologic și cognitiv. De cele mai multe ori cei șapte ani de acasă sunt
caracterizați prin comportamentul sau manierele copilului. În apropierea vârstei de 7 ani, preșcolarul începe
să gândească folosind simboluri, si mai ales, își folosește intens imaginația și memoria. Pe măsură ce crește
copilul dorește din ce în ce mai mult să exploreze, să cunoască dar și să își impună punctul de vedere, iar
mai târziu să devină independent. Spre vârsta de 6 ani, copiii își dezvoltă curajul și independența și
conștientizează faptul că, dacă ei doresc să realizeze o serie de acțiuni care în decursul derulării lor pot servi
scopului pe care si l-au propus.
familii şi valorificarea acesteia. Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri,
comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei
(căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns educativă, constructivă a comportamentelor
inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem
regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de
organizare a unui stil de viaţă sănătos.
Care sunt lucrurile pe care un copil trebuie să le cunoască în cei șapte ani de acasă?
• În primul rând, într-o familie, copilul trebuie să fie iubit și respectat. Pe parcursul creșterii lui, acesta va ști
să împărtășească și altor persoane apropiate, cum ar fi bunici, mătuși, sentimentele cu care el a fost „învăluit”de către
părinți.
• Regulile de conviețuire vor fi deprinse ușor ușor de către copil prin expunerea zilnică și inevitabilă la
cerințele mediului în care el crește și se dezvoltă.
• Politețea și bunele maniere sunt deprinse de către copil prin observarea exemplului de către adulți. După
cum bine știm, copiii încă de a o vârstă fragede imită persoanele din jur, mai târziu, unele lucruri rămânând întipărite
în memorie după care se realizează modelarea comportamentului copilului. Prin simplul fapt că părinții își spun
„mulțumesc” unul altuia, sau chiar și atunci când copilul dă o jucărie mamei, ea mulțumindu-i acest lucru va intra ca
și un reflex în comportamentul celui mic.
• În momentul când copilului îi este atrasă atenția pentru faptul că nu a mulțumit sau nu a spus „la revedere”
atunci când au plecat dintr-un loc acesta se va simți umilit. Cel mai corect este ca în acel moment să nu i se spună
nimic copilului iar, atunci când sunteți doar voi doi, singuri, i se poate atrage atenția că nu e frumos ca atunci când
părăsești o încăpere cu mai multe persoane să nu se spună „la revedere”.
Recunoașterea greșelilor poate fi încă un ingredient principal, precum și toate cele prezentate mai sus,
în realizarea celor șapte ani de acasă. În momentul când copilul a greșit nu trebuie certat, ci trebuie să i se
explice că nu este bine ceea ce a făcut și să încerce să repare greșeala făcută, sau să își asume vina.
Părinții trebuie să îi explice clar copilului ceea ce are voie să facă și ce nu, să stabilească anumite
reguli echilibrate și să îl atenționeze dinainte despre ce se va întâmpla dacă nu le respectă dar, în același
timp, trebuie să accepte și să fie înțelegători (părinții) când copilul greșește involuntar. Totodată, este
important ca atât mama cât și tata să fie consecvenți în educarea copilului.
282
IMPORTANŢA CELOR “7 ANI DE ACASĂ”
SARIVAN ANAMARIA NICOLETA

LICEUL TEHN. SPECIAL PENTRU COPII CU DEFICIENŢE AUDITIVE
BUZĂU
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". - Albert Einstein
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, “nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este
considerată culmea achizițiilor, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important
cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa”
deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei
au cea mai mare influență asupra lui.
sănătos.
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău..
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
283
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie,
să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce
e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor
anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se
cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
Consider că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai
rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul
rând, credinţa în familie. Şi având în vedere că lipseşte credinţa, nici temelia nu este atât de rezistentă. Cred
că am şi eu momente când pot spune că îmi lipsesc cei şapte ani de acasă. Cred că oricare dintre noi avem
astfel de momente, de fapt. Important e să ne dăm seama că nu sunt bune momentele respective şi trebuie
să le eliminăm.
Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo
unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
Bibliografie:
284
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV.PRIMAR, DRĂGUNOI CAMELIA

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR, SASU CAMELIA
ani de-acasă”.
Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
accumulate în primii şapte ani de viaţă.Această perioadă de timp este considerată ,, culmea achiziţiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii de către cine şi în ce mod. Se numesc cei şapte ani de. Acasă, deoarece copilul îşi petrece cel mai
mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor
sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli
nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
• Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a
celui/celei care serveşte masa.
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un
copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos
şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul unor ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul
multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul personal, asta în primul rând, iar
eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
285
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte
mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este
important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta
să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi,
o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen
Heroveanu)
286
PROF. SAULEA VIOLETA,

COLEGIUL ECONOMIC ,,EMANUIL GOJDU” HUNEDOARA
,,Nu-nţeleg nici să mă pici

- Că zicala nu mă lasă –
Cum s-or comporta cei mici
Fără şapte ani de-acasă...”
epigramă de Teodor Maricaru
Nu cu foarte mult timp în urmă, "Cei șapte ani de acasă" erau cu adevărat…de acasă!
Așadar, când e vorba despre cei 7 ani de acasă, gândul ne duce la educaţia pe care copilul o primeşte
în sânul familiei, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până când acesta va merge la
şcoală. Cum s-ar spune, educația începe în familie… . Și, deși expresia își are originile din perioada în care
copiii stăteau acasă în primii ani de viață, în realitate, nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, asta deoarece
în prezent, aceștia sunt ,,prinși” în diverse forme ale educației, încă de la vârste mai mici. Mai departe,
educația din şcoală se va construi pe deprinderile învăţate acasă şi în comunitate. Școala și alte medii
educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Sunt mama, sunt educator! Lumea s-a schimbat! Indiferent de vremuri, de noi, părinţii, depinde în
primul rând ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primii ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri.
Copiii învaţă inițial în familie şi de la prieteni abilităţile de care au nevoie pentru a trăi într-o
comunitate, prin exemple și argument clare. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat
este copilul în interacțiunile cu ceilalți, iar când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un
copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii.
E de la sine înțeles că educația de care beneficiază copiii în cei șapte ani depinde de o serie de factori
și anume: relația afectivă cu părinții, mediul în care trăiesc, valorile promovate de familie (copilul mic are
tendința de a imita, de a împrumuta din comportamentul adulților). Un rol foarte important o are afecțiunea
părinților. Un copil care trăiește și se dezvoltă într-o familie unită, în care există iubire și respect reciproc,
se dezvoltă armonios și are încredere în propriile forțe. Copilul care simte iubirea părinților se simte
protejat, puternic, încrezător, se simte apreciat și va avea o deschidere mai mare spre învățare și asumarea
regulilor de comportament.
Copiii sunt parte a comunităţii, ei pot să înveţe de asemenea despre emoţii şi să-şi construiască stima
de sine. Mai ales, jocurile dintre ei sunt considerate moduri informale utile pentru a învăţa să devină parte
a comunităţii. O dată cu creșterea lor, copiii devin pregătiţi să meargă la şcoală. Ceea ce învaţă la şcoală îi
ajută pe copii să îşi dezvolte abilităţile care îi pregătesc pentru viaţă ca viitori adulți.
acasă.
Bibliografie
1. http://hesperian.org/wp-content/uploads/pdf/ro_deaf_2009/ro_deaf_2009_12.pdf
2.http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
3. https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html
4. https://www.gds.ro/Sanatate/2007-09-28/Educatia+incepe+cu+cei+sapte+ani+de+acasa/
287
FAMILIA ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PREȘC. SAVA ALINA,

GRĂDINIȚA CU P.P.NR. 6, STRUCTURĂ
GRĂDINIȚA CU P.P.„ LUMEA COPIILOR” TÂRGU MUREȘ
„Diploma celor șapte ani de-acasă a copiilor exprimă calificativul părinților.” Citatul ales,
aparținându-i Valeriei Mahok, evidențiază ceea ce știm deja: modul în care un copil este educat și în care
este creonată personalitatea , depinde de părinții săi și de felul în care aceștia aleg să își crească copilul. La
vârste fragede fiecare copil va alege, inevitabil, să își asculte părinții și să îi vadă ca pe un potențial model.
Cu cât noi părinții, reușim să conturăm și să controlăm asta în avantajul nostru, cu atât îi vom putea face pe
copiii noștrii să fie versiunile noastre mai bune. Modul în care părinții își educă copiii, ține și de felul în
care ei înșiși au primit această educație.
„Unii au zece ani de – acasă și tot nu se cunoaște” -citat de Dorel Schor
Majoritatea oamenilor,mai puțin cunoscători vor considera mereu că educația ține de perioada de timp
pe care copiii o petrec în compania modelelor alături de care au crescut și cuajutorul cărora s-au dezvoltat
din punct de vedere atât empiric cât și științific, sunt însă considerați suficienți șapte ani pentru a putea
acumula informații esențiale și pentru a aprecia ce sunt bunul simț și înțelegerea.
Conflictele părinte –copil : cine este câștigătorul.
În toate familiile se întâlnesc situații conflictuale deoarece copilul „are nevoie” să se comporte într-
un anumit fel chiar daca acest comportament nu este pe placul părinților. Aceste conflicte nu sunt neapărat
o problemă ci este momentul în care se pot rezolva divergențele apărute, fapt care este acceptat greu de
părinții care consideră conflictul ca fiind un lucru rău.
Părinții urăsc să treacă prin conflicte , sunt deranjați atunci când apar, fiind destul de confuzi de modul
cum acestea ar trebui rezolvate astfel încât ambele părți să aibă de câștigat. Sunt mult mai fericite familiile
în care apar conflicte decât cele care sunt lipsite de acestea, copiii având posibilitatea să se exprime deschis,
învață să facă față unui conflict inevitabil în viață.
Copiii care cresc într-un cămin unde „ ei câștigă” iar „părinții pierd” , își folosesc propria putere
pentru a câștiga ceea ce își doresc, făcâdu-și părinții să se simtă vinovați.Acesți copii sunt incontrolabili,
impulsivi, sunt convinși că nevoile lui sunt mai importante decât ale părinților. Viața pentru ei înseamnă ..”
primesc, primesc, primrsc” devenind necooperabili având serioase dificultăți în relațiile cu ceilalți.
Este înrădăcinat în creșterea copiilor ca părinții să-și folosească autoritatea „tata știe cel mai bine”,
atitudine care-i face pe copiii să devină apatici, temători și nervoși, cetând emoțional. Unii copii aleg să se
supună autorității părinților din motive care nu sunt ușor de înțeles. Atunci când părinții decurg la pedepse
,copiii se supun de frică , această supunere revărsându-se asupra lor în adolescență și chiar la maturitate.
Acești copii devin adulții care„ ramân copii toată viața”,supunându-se autorității, negându-și propriile
nevoi, fiindu-le teamă de a fi ei înșiși, speriați de conflicte. Momentul în care copilul simte că este prea
dificil pentru el să facă față autorității parentale, se retrage sau se închide in el.
Părerea mea este că ar fi bine să tratăm copiii ca fiind partenerii nostrii, să simtă încrederea pe care o
avem în ei. Ar fi ideal ca atunci când stăm în jurul mesei să nu discutăm problemele familiei la care copiii
să fie spectatori , iar dacă o facem să îi lăsăm să-și spună părerea pentru a se simți și ei utili în familie.
Este important, ca noi părinții să intrăm într-un conflict cu ,copii noștrii sub deviza: „ nimeni nu
pierde, toată lumea câștigă.”
Bibliografie
Thomas Gordon., Manualul părinților eficace, Editura Tritonic București 2008
Vandra, Attila., Cum să educăm copii, Editura Teora , 2008
288
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV PRIMAR SAVA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CIOCILE, BRĂILA
,, Părinți educați copii fericiți!”

Familia este unul dintre cei mai importanți factori ai educației, ce nu poate fi neglijat, indiferent de
cât de performant ar fi un sistem de învățământ. Ea reprezintă matricea formativă fundamentală, cu rolul
clar de a-l ajuta pe copil să își formeze personalitatea și de a-l introduce pe acesta în valorile grupului de
referință, dar și de a-l deprinde cu acele conduite morale elementare, cu care să poată să se dezvolte frumos.
Familia are un rol decisiv în construirea caracterului, în formarea și dezvoltarea armonioasă a
personalității copiilor. Ea poate să modeleze, să formeze atitudini, valori prin exemple, prin propriul model
comportamental. Ceea ce oferă familia naturală, firească, prin părinți, bunici, frați, surori , nu poate oferi
școala, și invers.
Specialiștii în educație pun accent pe rolul părinților de a-i forma și influența pe copii încă din primii
ani de viață, de când încep să învețe respectul față de sine.
În acest context, apare o întrebare legitimă: care sunt acele valori pe care familia ar fi bine să le
transmită copiilor și pe care școala să continue să le dezvolte la rândul ei? Consider că valori precum
onestitate, curaj, toleranță, cinste, bunătate sau spirit civic sunt cultivate întâi în familie și abia apoi în
școală. Vorbindu-le celor mici, folosind expresii adaptate vârstei, oferindu-le exemple din aria lor de
cunoaștere pentru a-I ajuta să înțeleagă anumite noțiuni sau fenomene, citindu-le, ascultând muzică de
calitate, mergând la spectacole , muzee sau chiar expoziții de artă, discutând cu copiii, ascultându-le
problemele și, nu în ultimul rând, asigurându-i prin tot ceea ce fac de iubire necondiționată. Prin aceste
metode se poate dezvolta respectul față de sine și pentru cei din jur, onestitatea, corectitudinea,
generozitatea, cultura muncii bine făcute și a efortului susținut, curajul sau spiritul civic.
,,Familia este nucleul civilizației” spunea Will Durant și și influența acesteia se desfășoară pe mai
multe planuri- fizic, intelectual, moral, estetic.
Din punct de vedere fizic, familia asigură hrană sănătoasă, îmbrăcăminte, îl ferește de pericole, îi
lasă timp de joacă și se joacă împreună, îi creează condiții bune de odihnă și joacă, îi formează primele
deprinderi de igienă personală.
Din punct de vedere intelectual, copilul învață limbajul, nu stâlcit și alintat, ci cât mai clar și potrivit
etapelor de vârstă. Volumul, precizia, corectitudinea exprimării copilului depinde de munca depusă de
părinți în această direcție. De asemenea spiritul de observație, despre tot ceea ce-l înconjoară, cum se
manifestă anumite lucruri sau obiecte, memoria, gândirea, sunt aspecte care își au începutul, în sânul
familiei.
Din punct de vedere moral, modelul parental joacă un rol hotărâtor. Aici se formează cele mai
importante deprinderi de comportament- respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, ordinea, cumpătarea, etc.
Pe tot parcursul vieții copilul se hrănește și învață din relaționarea cu părinții lui. Educația depinde
de relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează
familia și pe care le transmite copilului. Părinții sunt modele pentru copii, ei imită ceea ce văd și aud în
jurul lor.
Și totuși…… Practica mea de la catedră m-a făcut să întâlnesc și copii care sunt prea alintați, răsfățați,
lucru care nu este deloc ok deoarece se ridică probleme de comportament în cadrul grupului de învățare, de
joacă. Liipsește respectul față de cei din jur, indiferent de vârstă sau de gradul de rudenie. Pentru astfel de
cazuri volumul de muncă al unui profesor este mult mai mare și se desfășoară atât cu copilul cât și cu
familia acestuia.
Părinții ar trebui să aleagă, împreună cu copilul, câteva reguli de comportament pe care să le respecte,
să le aplice în viața de zi cu zi. Am întâlnit părinți care își inundă copilul cu daruri materiale foarte scumpe
fără să dea doi bani pe educația afectivă, inteligența emoțională și pregătirea pentru viață a copilului lor.
Pentru aceștia nu există limite de educație iar dorințele copilului sunt lege. Dragilor, petreceți cât mai mult
timp cu copilul dumneavoastră, ascultați-l, lucrați împreună la diverse proiecte, jucați-vă cu el, comunicați,
faceți fapte bune împreună, fiți un model de bună purtare, demonstrați că și voi, cei mari , aveți cei șapte
ani de acasă.
289
Părinții au datoria de a le forma copiilor conștiința, caracterul, voința, personalitatea și simțul
responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile școlii. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior
decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei șapte ani de acasă sunt ca o
temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă.
290
CEI 7 ANI DE ACASĂ – PRIN LECTURĂ
PROF. NASTASIA SAVIN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ "GEORGE ENESCU", NĂVODARI
„Copilăria durează toată viață. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de
adult. Poeții ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume permanentă, durabilă, de neclintit.”
(Gaston Bachelard)
Când auzim structura ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la educația pe care copilul a primit-o de la
părinți, la formarea comportamentului și a personalității copilului până merge la școală.
Copilăria de azi și de ieri a inspirat până acum opera multor scriitori care s-au aplecat, cu înțelegere
și dragoste, asupra unui univers cu bogate rezonanțe afective și morale, în planul expresiei artistice.
Sentimentele pe care le trăiesc copiii, convingerea acestora că pot transforma în fapte cele mai îndrăznețe
vise, se conturează prin operele multor scriitori.
Învățând- prin intermediul alegoriei, umorului și satirei – ce e rău și ce e bine, ce e frumos și ce e urat
în comportamentul unor semeni, copiii vor ști să discearnă valorile adevaruului și a frumosului, în viața lor
de fiecare zi. Nimic nu se compară cu naivitatea și fericirea copilăriei. Atât în copilăria lui Nică, cât și în
copilăria lui Tom Sawyer, se pot recunoaște aproape toți copiii prin faptele, traznăile, pățăniile lor, cât și
prin bogata imaginație cu care sunt dotați. Copilăria este și va fi sursa de inspirație a mai multor scriitori ce
au relatat inocența, dar și curajul copiilor. Familia, școala, prietenii, soțiile reprezintă universul copilariei
lui Nică despre care poate vorbi orice elev. Una dintre temele întâlnite în Amintiri din copilărie este și cea
a copilăriei, jocului și joaca, dar și semnificațiile ei. Această temă este evidențiată cel mai bine prin limbajul
folosit de autor, prin tehnica narativă care-l face mereu pe cititor să-ți continue opera, stârnindu-i
curiozitatea și umorul în universul humuleștean care reprezintă familia, bucuriile, jocurile, fericirea, o
existență într-o colectivitate prietenoasă, o viață sub semnul tradiției care presupune și sărbatoare, dar și
muncă.
Observând în paralel opera lui Mark Twain cu personajul său Tom Sawyer, vedem că viața și copilăria
celor două personaje este foarte asemănătoare. Aventurile lui Tom Sawyer constituie o pagină novatoare și
strălucită în creația lui Mark Twain, având o bază reală autobiografică. Twain avea capacitatea geniala de
a înțelege copiii, cunoștea caracterul și psihologia lor. Operele celor doi scriitori, Ion Creanga și Mark
Twain, este fără îndoială alcătuita aproape numai din șotii și întâmplări hazlii. ,,Copilul încălecat pe bățul
său, gândește că se află călare pe un cal din cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu
biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la el din toata inima, de-ți ie auzul; și de cade jos, crede că
l-a trântit calul, și pe băț își descarcă toată puterea cuvântului.” Spre deosebire de alţi autori care fac satiră,
jovialitatea lui Creangă şi umorul său provin din zona clasicismului structural şi nu sunt deloc optimism
superficial, ci mai degrabă nostalgic disimulată. 28
Ceea ce ne ilustrează acești mari scriitori nu este de fapt „copilul” în determinarea lui concretă, ci
„copilăria” ca arhetip, ca ilustrare prototipică a unei existențe de zburdălnicie, iresponsabilitate, candoare
și voioșie permanentă: ,,Așa eram eu la vârsta cea fericită, și asa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea
asta și pământul măcar să zică cine ce-a zice.”
Altfel spus, cei ,,șapte ani de acasă” reprezintă un proces îndelungat, un proces în care avem nevoie
de parteneri, o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei
291
EDUCAŢIA ÎN SÂNUL FAMILIEI
PROF. ÎNV. PRIMAR SAVU IOAN

LICEUL TEORETIC „O.C. TĂSLĂUANU”
TOPLIŢA, JUDEŢUL HARGHITA
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei
personalităţi armonioase.
Rezultatele mai multor studii arată că elevii care sunt înconjuraţi de dragostea şi ajutorul membrilor
familiei au rezultate mult mai bune la şcoală faţă de copiii ai căror părinţi lucrează de dimineaţa până seara
şi care nu petrec prea mult timp împreuna cu ei.
De ce este importantă familia în educaţia copiilor? Pentru că are o influenţă deosebită asupra copiilor,
care dobândesc mult mai repede şi mai uşor cunoştinţe despre obiceiuri comportamentale, stil de viaţă,
societate şi natură de la persoanele apropiate, cu autoritate în viaţa lor, decât de la profesori sau necunoscuţi.
De asemenea, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere
intelectual, cât şi fizic, moral şi estetic. Părinţii sunt cei care de cele mai multe ori asigură hrana şi celelalte
elemente necesare copiilor: hăinuţe, cărţi, rechizite, jucării, ceea ce îi determină pe cei mici să înţeleagă că
au datoria să împlinească aşteptările pe care le au adulţii de la ei.
Mai mult decât atât, părinţii au datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa,
personalitatea şi simţul responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile şcolilor.
În primii ani, care constituie perioada cea mai importantă de dezvoltare fizică şi de construcţie a
personalităţii şi inteligenţelor, elementele reprezentând mediul social care contribuie la modelarea unei
persoane sunt familia, şcoala, prietenii şi colegii, comunitatea apropiată, modelele şi valorile sociale si
imaginea despre lume, ca ansamblu, care ajunge la conştiinţa persoanei prin intermediul culturii şi
diferitelor medii de informaţie la care are acces. Este totodată, perioada în care se construieşte, sau nu,
simţul coerenţei şi primele modele ale relaţiilor cu ceilalţi. Şi totodată, perioada în care personalitatea, aflată
în perioada de construcţie, este supusă la primele teste.
Familia este unul din cele mai importante elemente sau, mai bine spus, sisteme care contribuie la
dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Părinţii furnizează „zestrea genetică”,
iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul copilului,
simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile alimentare
şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau obişnuinţele de comportament, copiii le datorează
educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Rolul familiei este foarte important în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, din punct de vedere
fizic, intelectual, emoţional, moral sau caracterial şi spiritual-estetic.
În ce priveşte dezvoltarea fizică a copilului, familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana,
îmbrăcămintea, trebuie să îi ferească de pericole, să le asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare,
odihnă, mişcare şi să le supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă.
Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formeaza
primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul,
soarele) pentru bunăstarea organismului.
Familia trebuie să se preocupe de dezvoltarea capacităţii motrice a copilului, prin asigurarea unor
activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport în aer liber.
Tot familia are grijă să adapteze toţi factorii sus-menţionaţi la nevoile specifice ale diferitelor faze
de dezvoltare, la vârsta şi solicitările specifice fiecărei etape şi activităţi. Asta, la modul ideal! Dacă părinţii
sunt realmente preocupaţi de toate aceste aspecte, dacă pot şi ştiu ce au de făcut! Pentru că, realitatea nu
corespunde acestui model ideal.
În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului, familia este în primul rând mediul în care îşi
însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de
părinţi şi de restul familiei în această direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului şi
292
aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte,
mediul în care trăieşte, despre ocupaţiile oamenilor etc.).
Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie constituie, de asemenea prima
lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă
faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte
o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile.
Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât reuşita
lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.
Pentru educaţie morală şi formarea caracterului, familia este de asemenea, primul mediu în care
copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de comportamant:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important pentru
copil.
Părinţii ar trebui să le spună copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e
frumos şi ce e urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat.
Ceea ce învaţă în familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului
său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun
coleg şi prieten.
Educaţia artistic-estetică şi înţelegerea valenţelor spirituale ale umanităţii trebuie să vină în
completarea celorlalte tipuri de educaţie, pentru a stimula creativitatea copilului şi a-l ajuta să treacă de la
o înţelegere a lumii axată pe propriile nevoi şi plăceri la o înţelegere mai completă a lumii, a universului şi
a resorturilor profunde care guvernează viaţa, în anasamblul ei şi societatea umană.
Părinţii ar trebui să fie aceia care realizează primul contact al copilului cu o viziune asupra sensului
vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional (valori culturale, tradiţii, obiceiuri etc.),
cu operele de artă şi îl încurajează să îşi manifeste creativitatea artistică, tehnică sau ştiinţifică.
Din nefericire, în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor economice, evoluţiei
tehnologiei cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la
capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând apoi, uneori în întregime, această responsabilitate
sistemului educativ – grădiniţei, şcolii.
Bibliografie:
1. Bonchiş, Elena – Familia şi rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, 2011
2. Harvey-Zahra, Lou – Educaţia copiilor în familie, Editura Univers Enciclopedic, 2016
293
IMPLICAREA FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPIILOR
PROF. ÎNV. PRIMAR SCHENKER MUREȘAN SORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,SIMION BĂRNUȚIU” BLAJ, TIUR
Familia exercită o influenţă deosebit de importanta asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
intelectual, moral, estetic, emoţional etc. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90%
din cunoştinţele uzuale , familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi
gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în
procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul
la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema
copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci,
atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se
intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Atunci când cele două medii educaţionale, şcoala şi familia, se completează şi se susţin, ele pot
asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială.
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei,
când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor
elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii
delicvenţei juvenile.
Şcoala si familia urmãresc acelaşi scop educativ, formarea tinerilor pentru a deveni personalitãţi
multilateral dezvoltate care sã poatã face faţã dinamicii sociale, schimbãrilor profunde şi alese din societate.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesarã unitatea de acţiune, concordaţa dintre mijloacele specifice
de influenţare folosite în aceste douã instituţii sociale. In cadrul acestei colaborãri, rolul conducãtor îl are
şcoala. Şcoala este interesatã sã colaboreze cu familia, sã-şi facã din ea un aliat, pentru ca acţiunea ei
educativã se fie mai profundã şi de duratã. Colaborarea şcolii cu familia este necesarã şi în vederea unei
informãri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaşterea lui
multilateralã.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor.
Colaborarea dintre şcoalã şi familie se poate realiza sub mai multe forme. Una dintre aceste forme
este vizitarea familiei de cãtre cadrele didactice.Vizita la domiciliul elevilor poate da rezultate bune pentru
realizarea obiectivelor comune urmãrite de cãtre şcoalã şi familie. Inainte de a vizita familia unui elev,
cadrul didactic trebuie sã se pregãteascã în acest sens. El îşi va fixa problemele pe care le va discuta cu
pãrinţii, va da şi va cere pãrinţilor informaţii.
In cadrul convorbirii pe care o va purta cu pãrinţii, profesorul, învãţãtorul, trebuie sã dovedeascã mult
calm. E necesar sã gãseascã argumente potrivite şi temeinice şi sã-i convingã pe pãrinţi de utilitatea lor, dar
sã nu renunţe la obiectivitate şi sinceritate in abordarea problemelor. Consultarea catalogului, informaţiile
cerute de la profesorii clasei şi propriile informaţii îl vor ajuta pe diriginte sau învâţãtor, sã ofere un tablou
clar aspra situaţiei elevului.
294
In discuţiile avute cu pãrinţii e bine sã fie prezentate mai întâi aspectele pozitive din activitate,
succesele elevului sau schimbãrile lãudabile din comportamentul acestuia. Vor fi menţionate apoi obiectele
de învãţãmânt la care elevul întâmpinã greutãţi, ce greşeli se observã în activitatea sa la clasã sau ce abateri
disciplinare manifestã. Se va discuta cauza acestor neajunsuri si împreunã cu familia, se vor gãsi mãsurile
necesare pentru îndreptarea elevului.
Consultaţiile cu părinţii elevilor îşi vor atinge scopul dacã familia devine un colaborator activ şi
conştient al şcolii, dacã se ajunge la stabilirea unui sistem unitar de mãsuri pentru îndrumarea elevului, dacã
pãrinţii sunt convinşi si hotãrâţi sã urmeze sfaturile cadrelor didactice.
Spre a-i ajuta eficient pe copii, pãrinţii trebuie sã se informeze despre rezultatele muncii şi despre
comportarea lor în şcoalã. Pãrinţii trebuie sã ţinã permanent legãtura cu şcoala, dar mai ales atunci când
apar primele note slabe sau se observã modificãri în comportamentul copilului. Mãsurile de îndreptare luate
din timp, când carenţele sunt mici, dau rezultate bune.
O altã formã de colaborare sunt şedinţele cu pãrinţii, şedinţe care sunt un prilej de comunicare între
şcoala şi familie. Principala menire a şedinţelor cu pãrinţii este informarea pedagogicã. Pãrinţii vor primi
informaţii pedagogice cu privire la formarea deprinderilor de muncã independentã la elevi, despre
particularitãţile de vârstã ale acestora, despre educaţia lor estetica, pregãtirea temelor, petrecerea timpului
liber.
Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra
copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască
cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o
simplă ocupaţie.Este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt chemaţi la
şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate
evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri, spectacole), să uşureze misiunea
educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste disponibilitate pentru
participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi integrarea în viaţa
socială, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce
are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.
Bibliografie :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997 ;
2. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
295
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI
DE ACASĂ ÎN PERIOADA PREŞCOLARĂ
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR SCURTU MIRELA

GRĂDINIŢA NR. 7 SATU MARE
Educaţia copilului este un process, care presupune un schimb de valori şi competenţe între toţi cei
care care susţin copilul în demersul său de dezvoltare. ,,Pânza” care se ţese în jurul copilului se bazează pe
încredere, pe parteneriat. Una din competenţele importante pentru fiecare dintre noi este aceea, de a putea
observa progresele copiilor şi reacţiile lor la stimulii pe care îi oferim.
Copilul vine la grădiniţă din familie. Familia fiind mediul în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare. Copii imită inconştient ceea ce vede şi aude.
Vârsta primei copilării este esenţială în achiziţia normelor unui comportament social correct.
Grădiniţa şi mai târziu şcoala sau alte medii educaţionale pot ulterior să confirme şi să consolideze normele
deja deprinse în familie.
Printre principalele trăsături, care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin realizarea unui semn cu mâna şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei
mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocuriloe specific
vârstei lui.
comesenilor şi a celui care serveşte masa.
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect.
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi.
Va face diferenţa în timp între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.
Toate aceste abilităţi şi competenţe îl vor ajuta pe copil să se adapteze uşor la mediul grădiniţei. Acest
mediu cu totul nou, cu personae necunoscute pentru copil, cu colegi de aceeaşi vârstă şi cu aceleaşi nevoi
ca şi el, este cu totul diferit de cel din familie, unde deseori el este cel mai important şi i se acordă cea mai
mare atenţie, mai ales dacă este primul copil sau copil unic.
Lucrurile astea se învaţă mai mult prin copierea părinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decât din
indicaţii şi explicaţii.
E important, de asemenea ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru că daca în mica copilarie
e mereu altcineva care să ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul,
ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe când, daca e obişnuit de mic
să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui, şi controlate de adult) îi va fi mult
mai uşor să ia hotărâri în ceea ce-l priveşte.
296
Având toate aceste competenţe sociale, bineînţeles la nivelul şi complexitatea specifice vârstei lui, va
fi un copil care va comunica uşor, îşi va face uşor prieteni, şi nu în ultimul rând va fi capabil să respecte
regulile şi limitele impuse de regimul din grădiniţă, unde fiecare copil este important.
Bibliografie:
Băban, Adriana- Consiliere educaţională, Editura Ardealului, Cluj-Napoca, 2001;
Bonchiş, Elena „Familia şi rolul ei în educarea copilului”, Ed. Polirom 2011.
Stănciulescu, E, Sociologia educației familiale, vol.I, Polirom, Iași, 1998
Vrăsmaş, Ecaterina- Consilierea şi educatia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
297
PROF. ÎNV. PRIMAR: SCUTAR ANGELICA
,,Cel mai puternic factor educațional este conversația din casa unui copil.” William Temple
Primii pași a unui copil în cadrul școlarității nu este decât o continuare a ceea ce acesta a învățat în
grădiniță și, mai ales, în familie.
Învățătorii sunt conștienți că menirea lor este de a îndruma dezvoltarea școlarului, însă munca lor va
fi în zadar dacă nu găsesc o temelie pe care să-și clădească zidurile solide a unei educații de calitate. Și
astfel, ne întoarcem la cea care a îndrumat și dirijat primii pași în viața fiecărui copil și anume mama,
inclusiv familia.
,,Cei șapte ani de-acasă” este expresia folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, dar psihologii susțin că educația din primii ani de viață, de care cei mici au parte în
familie, le definește, în bună măsură, devenirea ca viitor adult. Încă de la naștere, fiecare etapă din viața
copilului este foarte importantă pentru dezvoltarea afectivă, motrică și intelectuală a copilului. Există factori
care pot influența această dezvoltare, iar o parte din acești factori țin de mediul familial, precum și de felul
în care copilul se raportează la lumea din jur prin prisma celor cu care vine în contact.
În familie copilul discută și înțelege despre noțiuni despre care membrii familiei discută, ar trebui să
le explice și să le transmită mai departe. Pentru întâia oară, în familie se ia contact cu valorile sacre, se
discută despre adevăr, bine, frumos, dragoste, toleranță, copilul simte cum este să fii iubit, este obișnuit să
manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, să aprecieze binele
și frumosul, să se îngrijească de cele sacre și de cei din jurul lui. Astfel, copilul va crește iubitor, politicos,
tolerant, responsabil. Și cea mai bună metodă pe care părinții pot dezvolta aceste valori la copilul propriu
este imitația. Copilul imită ceea ce vede că părinții pun în practică (cuvinte de mulțumire, dăruire, altruism).
Din familie copiii trebuie să deprindă:
Salutul, prima normă de conduită care poate fi învățată chiar de când copilul poate flutura mâna sau
murmura ..bună ziua”.
Comportamentul în public care se referă la capacitatea de a răspunde la întrebări și de a susține
conversații simple, precum și de a aștepta rândul pentru a vorbi.
Comportamentul cu prietenii care poate fi învățat și dezvoltat părin intermediul jocurilor. Jocurile
copiilor sunt experiențe care, pe lângă destindere și voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult,
fiind ocazii de a învăța, exersa și testa comportamente corecte. Astfel copilul trebuie să-și respecte partenerii
de joacă, de a înțelege și de a se conforma regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înțelegerea normelor sociale care se realizează prin imitație și practică prin a deprinde ceea ce ,,se
face” și ceea ce ,,nu se face” în societate. Acest lucru implică cunoașterea și aplicarea unor reguli ca: să ne
așteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, să spună ,,te rog”, ,,mulțumesc” și ,,cu
plăcere”, să nu încalce drepturile celorlalți, să respecte simbolurile afișate în diferite instituții, credințele și
valorile proprii cât și ale persoanelor de lângă ei.
Manierele la masă care se referă la folosirea tacâmurilor, respectul comesenilor și a celui/celei care
servește la masă.
Recunoașterea greșelilor pe care copiii trebuie să o vadă sau audă de la adulții din jurul lor. Astfel,
va învăța că recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu este un semn de slăbiciune, ci
dimpotrivă, de respect și demnitate.
Tactul și toleranța se referă la problema de a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva. Copilul trebuie să înțeleagă că acest lucru ne descalifică pe noi, în primul rând. Mai
târziu se va face diferența dintre râsul sănătos, spiritul de glumă și râsul care jignește, deschide răni.
Manipularea diferitelor obiecte prin care li se dezvoltă capacități și abilități practice este deficitară,
părinții protejând copilul de răni sau accidente asupra propriului corp. Însă acest lucru poate deveni deficitar
în momentul în care copilul începe școala (nu poate tăia hârtia, ține stiloul sau alte instrumente de scris în
mod greșit etc.).
298
De asemenea, părinții trebuie să încurajeze copiii de a vorbi cât mai mult, de a întreține conversații
cu ei pe diferite teme, de a corecta greșelile de exprimare și de a-i ajuta în a elimina diferite ticuri verbale,
motrice sau de orice alt fel.
La intrarea în școlaritate, până la 6, 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, prin educația primită
acasă, un grad de autonomie de a se îmbrăca singur, de a se spăla, de a fi ordonat, un nivel de politețe
rezonabil, un limbaj destul de dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare
emoțională prin care să poată să-și controleze fricile și emoțiile, precum și capacitatea de relaționare socială.
BIBLIOGRAFIE:
Pop, A. ,,Greșelile din familie care ne marchează pentru totdeauna”, www.https://adevărul.ro,
Sălăvăstru, D. ,,Psihologia educației”, Editura Polirom, Iași, 2004,
Vrășmaș, Ecaterina, A. ,,Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002.
299
EDUC . SECIU ADRIANA

GRĂDINIŢA ,,SPIRIDUŞII,, SECTOR 6 BUCUREŞTI
Educaţia copilului începe din familie,de aceea este de recomandat ca părinţii să petreacă cât mai mult
timp cu proprii copii.Observăm în ultimul timp (din spusele copiilor pe care îi am în grupă ),faptul că
părinţii sunt ,,absenţi” chiar şi atunci când sunt în preajma lor,aceştia fiind preocupaţi de probleme
cotidiene,financiare sau de ceea ce au de pregătit pentru următoarea zi la serviciu.Cu toate acestea părintele
ar trebui să işi facă timp pentru copilul său,căci educaţia unui copil constă şi în modul de comportare în
relaţia cu ceilalţi, lucru ce trebuie învăţat în sânul familiei .
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,
să spună mulţumesc, te rog, iartă-mă ,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă .
De cele mai multe ori aud părinţi spunând că abia aştepta să îi aducă la grădiniţă deoarece se pare că
ei vorbesc şi copilul parcă nu reacţionează la spusele lor.Sunt părinţi cărora le este teamă de reacţia
propriului copil atunci când este pus în faţa unor fapte, de aceea întâlnim copiii despre care putem spune
cu uşurinţă că nu au cei 7 ani de acasă, propriul părinte are nevoie de cursuri de educaţie parentală pentru
a putea şti cum să se comporte cu copilul lui atât în familie cat şi în mediul social.Părinţii care nu ştiu cum
să se comporte cu propriul lor copil sunt acei părinţi care merg încă pe principiul conform cărora mulţi spun
că micuţul trebuie educat într-o grădiniţă ,lucru ce este parţial adevărat.
Pentru dezvoltarea armonioasă a copilului este ideal un front comun între noi cadrele didactice şi
părinte .Părintele face echipă cu cadrul didactic şi în felul acesta se pun bazele unei bune educaţii,
comunicarea dinte parteneri fiind un factor important în dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a copilului,
prin urmare dacă un părinte nu ştie cum să trateze o problemă,un comportament al copilului ar trebui să
ceară ajutor de la specialişti pe de o parte iar pe de altă parte ar trebui să reflecteze asupra propriului
comportament ,poate aşa găseşte soluţii.
Comportamentul nostru ca părinte ,se va reflecta mai devreme sau mai târziu ,în comportamentele
sociale ale copilului ,în modul în care va alege să rezolve problemele cu care este confruntat şi în felul în
care va reuşi să îşi gestioneze la rândul său propriile emoţii.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunea cu ceilalţi
.Părinţii sunt modele pentru copil, de aceea atunci când ii explici copilului ceea ce este bine să facă şi ceea
ce nu este bine, ideal ar fi să ii prezinţi şi consecinţele nerespectării acelor fapte. Totodată,este important
ca ambii părinţi să fie consecvenţi în educarea copilului .
Modelul personal al părinţilor reprezintă un important factor în învăţarea abilităţilor socio-
emotionale.Copilul observă comportamentul adulţilor şi îl imită.
Pentru a fi un ,,model,, în viaţa copilului tău trebuie să îi transmiţi copilului o siguranţă în mediul
familial, copilul care primeşte o îngrijire caldă şi afectuoasă se va manifesta printr-o serie de
comportamente pozitive care,la rândul lor vor genera reacţii pozitive faţă de cei din jur.Toate sentimentele
corecte şi incorecte ,toate emoţiile şi comportamentele trăite de copil joacă un rol important în viaţa
acestuia.
Educaţia din primii ani de acasă ,de care cei mici au parte în familie ,defineşte în bună măsură viitorul
adult.
Bibliografie :
- ,,Bazele educaţiei parentale “- Kit de materiale destinat cadrelor didactice care lucrează în domeniul
educaţiei parentale;
- ,, Educaţia centrată pe copil “ –Eleanor Stokes Szanton .-Iaşi ;Cermi ,1999
300
PROF.ÎNV.PREȘC., SEMEN NICOLETA

G.P.P. „CONSTANTIN BRÂNCUȘI”, TG-JIU
,,Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine).
Expresia “Cei șapte ani de acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă în familie.
Grădinița și alte medii educaționale nu pot ulterior decat să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie. Este adevărat că nu prea mai există „cei șapte ani de acasă”, deoarece copiii sunt
incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede. Se considera că până la șapte ani
copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la șapte ani pleca la școala, se desprindea de familie. Ceea ce
acum nu mai este cazul. De la 2/3 ani e la gradiniță și de la 6 ani la scoală.
Principalele comportamente dobândite în familie sunt: comportamentul în public, salutul,
recunoașterea greșelilor, normele sociale, comportamentul cu prietenii, manierele la masă, etc. Primele
exemple vor fi părinții cât și educatorii. Foarte important ca părinte este să stimulăm independența copiilor,
va fi obișnuit de mic să înfrunte niște situații dificile și să facă alegeri potrivite precum și felul în care i se
vorbește/este ascultat. Fiecare părinte are o serie de reguli pe care le aplică în educația copilului său.
lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă
celor „cei șapte ani de acasă“.
„Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă
într-un univers pe care-l crează părinţii.
BIBLIOGRAFIE:
1. Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
2. Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
301
CEI 7 ANI DE ACASĂ
AUTOR: PROF. SEMENIUC DIANA
O expresie atât de mult auzită și atât de mult răstălmăcită ”cei șapte ani de acasă” nu reprezintă doar
câteva cuvinte spuse la nimereală.
Pe parcursul anilor aceasta expresie si a câștigat rolul de aducător la realitate sau un educator care ne
amintește valorile neamului romanesc. Importanta celor șapte ani de acasă se materializează pe tot parcursul
vieții de adult al copilului.
Educația ca atare nu este un proces care se manifestă doar pe băncile școlii sau mult mai târziu când
copilul își ia viața în propriile mâini. Educația este un proces complex care începe încă din primele momente
de viață.
Cei șapte ani de acasă reprezintă așadar bagajul pe care îl primește copilul. În acest bagaj intră, la fel
ca și în bagajul lui Marry Poppins, printre multe altele următoarele lucruri: cunoștințe, valori morale precum
si cele etice, respectul de sine precum și respectul față de semeni, empatia, spiritul de lider, emoțiile etc.
Nu există un manual în care să scrie cum se predau acești șapte ani de acasă la fel cum nu există un
manual al părinților. Acești șapte ani de acasă se învață din experiențele pe care le avem ca si copii, se
învață de la oamaneii cu care interacționăm și schimbăm impresii experiențe si cel mai important se învață
de la părinții nostri. Părinții așadar au cel mai important rol în modelarea acestor șapte ani de acasă. Este
foarte greu în acest secol al vitezei să prindem din urmă toate experiențele cu care se confruntă copiii, să le
analizăm și să tragem concluzii și prin urmare să învățăm.
Răbdarea o caracteristică atât de rar întâlnită mai nou este una dintre calități care ne ar putea ajuta să
nu uităm de acești șapte ani de acasă. Copiii au nevoie de ei ca de o ancoră în viața pe care îi așteaptă, iar
părinții de asemenea trebuie să nu uite de ei să nu uite să le implementeze bine această expresie copiilor nu
doar pe o perioada determinată, ci pentru totdeauna.
302
ETERNA ÎNTREBARE: ȘCOALA SAU FAMILIA?
CINE ESTE RESPONSABIL DE EDUCAȚIA COPIILOR?
PROF. MARIANA SERBAN,

LICEUL TEORETIC ADAM MULLER GUTTENBRUNN ARAD
După experiențele numeroase pe care le-am avut de-a lungul carierei de dascăl pot să afirm că
educația este un fenomen complex și că nu trebuie să căutăm doar un singur responsabil. „Cei șapte ani de
acasă” înseamnă mult mai mult. Pe de o parte educația primită în sânul familiei, care este decisivă, părinții
fiind primele modele de urmat pentru copii. Pe de altă parte, personalitatea copilului, „aluatul” din care este
făcut are o importanță majoră. Fiecare tip de copil necesită o abordare diferită. Școala, prin dascălii săi,
prin ceilalți colegi sau prieteni are o influență majoră, și nu în ultimul rând autoeducația.
Urmărind rezultatele am observat că am influențat un număr relativ redus de elevi, că educația de
acasă și autoeducația au învins. Nu am renunțat, chiar dacă la început am fost dezamăgită, și m-am mulțumit
cu faptul că unii elevi au apreciat strădaniile.
Am încercat să desfășurăm o serie de activități cu scopul de a face educație ecologică. Am încercat
să implementăm colectarea selectivă în cadrul școlii care funcționează de peste 10 ani am reușit să învățăm
o mare parte dintre elevi care este importanța acestei selectări. Am organizat o serie de evenimente: ”Cine
salvează mai mulți copaci?” în cadrul căruia clasele de elevi au concurat pentru a aduna o cantitate cât mai
mare de hârtie; „Crăciunul ecologic” – elevii au confecționat podoabe ecologice, au înlocuit brăduții
naturali, pe care îi împodobeau, cu brăduți artificiali; ecologizarea pădurii din jurul Cetăţii Şiria;
ecologizarea malului râului Mureş, în cadrul localităţii în care trăim. Pe parcursul excursiilor am încercat
să-i îndrumăm cum să protejeze și să respecte natura, cum să se deplaseze pe trasee turistice și cum să se
repecte reciproc.
Printr-o serie de acţiuni care am încercat:
* Conştientizarea elevilor despre îndatoririle pe care le au faţă de societate;
* Creşterea gradului de conştientizare a copiilor privind problemele de mediu;
* Dezvoltarea spiritului civic şi a capacităţii elevilor de a lua decizii;
* Participarea elevilor la menţinerea curăţeniei oraşului în care trăim;
* Conştientizarea elevilor asupra acţiunilor proprii, demonstrându-le că acţiunea fiecăruia contează
şi că ei pot deveni la rândul lor modele.
Progresele remarcate în educaţia copiilor şi în rezolvarea problemelor de mediu din comunitatea
şcolară şi locală sunt:
- Elevii şi-au schimbat atitudinea faţă de mediu.
- Elevii s-au implicat în activităţile şcolii şi a comunităţii.
- Şi-au însuşit cunoştinţe despre mediu şi măsurile de protecţie a mediului, au conştientizat
importanţa acţiunii fiecărui individ vis a vis de mediu (prin reciclarea permanentă).
- S-a dezvoltat spiritul civic (prin activităţile de ecologizare) şi capacitatea elevilor de a lua decizii
( în cadrul activităţilor de grup realizate la Lunca Mureşului).
- Prin activităţile desfăşurate cu elevii am reuşit să avem o şcoală mai curată şi un cartier mai curat.
- S-a reuşit dezvoltarea unui comportament ecologic la elevii implicaţi.
- Valorificarea deşeurilor reciclabile a fost o activitate permanentă în şcoala noastră. S-au adunat în
cursul unui anşcolar: 2580 kg hârtie, 340 kg pet-uri.
Care a fost feed-backul? Spicuiesc câteva păreri ale copiilor implicați: „ e mult mai greu să aduni
gunoaiele decât să le arunci la coș”; elevii şcolii noastre spun „Natura ne-a oferit dintotdeauna numeroase
resurse. Ea ne oferă hrană zilnic. De fapt noi suntem una cu natura şi de aceea noi trebuie să o protejăm.
De multe ori oamenii nepăsători aruncă gunoaie. Probabil nu ştiu, dar îşi fac rău singuri, fără să sesizeze.”
303
APROBAT,
DIRECTOR,
PROF. MATEI NICOLETA DIANA
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCATIONAL
COORDONATOR:
DR. ING. PROF. SERGENTU DELIA
PROFESOR DE EDUCAȚIE TEHNOLOGICĂ
TITLUL PROIECTULUI:
ALATURI DE EI!
ARGUMENT:
"Voluntariatul este activitatea de interes public desfăşurată din proprie iniţiativă de orice persoana
fizica in folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materiala; activitatea de interes public este activitatea
desfăşurată in domenii cum sunt: asistenta si serviciile sociale, protecţia drepturilor omului, medico-
sanitar, cultural, artistic, educativ, ştiinţific, umanitar, religios, filantropic, sportiv, de protecţie a mediului,
social si comunitar si altele asemenea." (definiţia din Legea Voluntariatului, 2006).
Scopul proiectului : Sprijin umanitar acordat persoanelor vârstnice din familiile defavorizate ale
elevilor școlii
Perioada de desfăşurare : pe parcursul unui an şcolar
Grup ţintă :
Elevii claselor I-VIII
Familiile elevilor din Comunitatea locală
Obiective :
• revigorarea spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare prin promovarea valorilor de
solidaritate,generozitate;
• responsabilizarea elevilor şi a cadrelor didactice prin implicarea în acţiuni de voluntariat
Rezultate aşteptate :
• creşterea stimei de sine în rândul elevilor
• întărirea parteneriatului şcoală – familiile elevilor din comunitate locală
Indicatori de evaluare :
• Participarea elevilor şi a cadrelor didactice pentru realizarea a cel puţin 100 de felicitări
• Strângerea de fonduri pentru pachete cu alimente
Modalităţi de monitorizare şi evaluare
• Întâlniri săptămânale ale echipelor de proiect
• Chestionare aplicate elevilor,cadrelor didactice
• Raport final
Impactul proiectului
• îmbunătăţirea imaginii şcolii în spaţiul familiilor elevilor aparținând comunităţii locale.
Modalităţi de desfăşurare :
 În cadrul orelor de educaţie tehnologică elevii ,îndrumaţi de profesorul de educație tehnologică,
vor confecţiona felicitări pentru sărbătorile de iarnă și pentru sărbătorile pascale
 Echipa de proiect comună va realiza materilale publicitare (pliante , post-ituri , comunicate de
presă ) pentru promovarea proiectului
 Se vor comercializa felicitările în cadrul unei expoziţii organizate în cadrul unităţi şcolare.
 Cu suma de bani strânsă se vor cumpăra produse alimentare şi se vor face pachete cadou pentru
persoanele vârstnice din familiile defavorizate ale elevilor, identificate de functionarii primăriei
 Însoţiţi de voluntari ,elevii consiliului elevilor ,vor vizita la domiciliu persoanele vârstnice pentru
a le oferi pachetele cu alimente.
304
Produse ale proiectului: felicitări,pliante,post-ituri,album foto
Bugetul proiectului:
 consumabilele necesare pentru confecţionarea felicitărilor vor fi procurate de elevii şi cadrele
didactice din şcoală
Calendarul activităţilor
Data şi Resurse
Nr. Crt. Activitatea locul umane materiale Responsabili
desfăşurării
1. Confecţionare a 100 Elevi de la Hârtie Prof. Ed.
de felicitări Nov-dec. clasele V- ,culori,markere , tehnologică
Mart.-apr. VIII abţibilduri,
materiale
recuperabile
2. Comercializarea Dec. Elevi de la Consumabile Prof. Ed.
felicitărilor Apr. clasele V- necesare pentru tehnologică
VIII amenajarea
expoziţiei
3. Cumpărarea Dec. Elevi de la Produse Prof. Ed.
produselor Apr. clasele V- alimentare tehnologică
alimentare şi VIII
pregătirea pachetelor
4. Vizitarea persoanelor Dec. Elevi de la Pachete cu Prof. Ed.
vârstnice defavorizate Apr. clasele V- produse tehnologică
şi oferirea pachetelor VIII alimentare
305
ROLUL ADULȚILOR ÎN FORMAREA
“CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ” AI COPILULUI
PROF. SICHITIU MARGARETA, COLEGIUL TEHNIC MOTRU
Într-o societate a vitezei, când se pare că timpul parcă nu mai are răbdare, așa cum spunea Marin
Preda, într-o societate tehnologizată și modernizată, se pare că educația își pierde din ce în ce mai mult
valoarea. Și spun asta, întrucât noi, dascălii suntem cei care vedem și simțim zi de zi cum se inversează
valorile.
Se pare că trăim într-o lume preocupată mai mult de gadget-uri, de rețelele de socializare, într-o lume
în care părinții nu își mai găsesc timp pentru copii, în care copiii nu își mai găsesc timp pentru o lectură în
adevăratul sens al cuvântului, o lume a indiferenței față de cei din jurul tău și, implicit, față de sine. În acest
context se pierde mare parte din valorile morale, din principii, pentru că, în primul rând, noi, oamenii mari,
suntem cei care nu mai depunem nici cel mai mic efort de a le salva, de a le păstra de a le insufla generațiilor
următoare.
Având în vedere faptul că “cei șapte ani de acasă” se formează în familie, iar deseori, în zilele noastre,
întâlnim familii care nu mai sunt preocupate de a educa copiii în spiritual valorilor morale, ci în etalarea
valorilor materiale și financiare, pe bună dreptate putem să ne punem întrebarea: “Educația… încotro?”
Copilul care face primii pași prin viață, este cel care va constitui viitorul de mâine. Și de cum
construim viitorul copiilor noștri, fără doar și poate, noi suntem responsabili. Pentru a construi o societate
civilizată, încă de la vârsta fragedă a copilului trebuie să îi insuflăm principii și atitudini. Trebuie, la rândul
nostru, să manifestăm atitudini, comportamente, fapte care să promoveze valorile morale, pentru că, de
când se nasc și până mai târziu, mai ales în “cei șapte ani de acasă”, copiii imită ceea ce se petrece în jurul
lor, noi, cei mari fiind modele ale formării lor.
În perioada celor “șapte ani de acasă”, copilul învață ce este frumosul, învață să vorbească, învață să
iubească, învață să zâmbească. Este vârsta în care inocența lui se reflectă în încercarea de a-i imita pe cei
mari, de a prelua de la aceștia tot ce poate el percepe, cu frăgrezimea minții lui nevinovate.
Familia este cea care îl învață ce este respectul față de aproapele său, fie el mamă sau tată, fie frate
sau soră, fie bunic sau bunică, vecin sau vecină, sau, fie orice figură cunoscută sau necunoscută. Se știe că,
într-o societate civilizată, respectul stă la baza menținerii în bună înțelegere a relațiilor sociale. Respectul
față de alții și, implicit, față de sine.
Pe de altă parte, suntem un popor creștin, iar credința presupune să respectăm acele învățături
cunoscute de toți creștinii, învățături ce se regăsesc în valorile morale cultivate în “cei șapte ani de acasă”.
De mic, copilul trebuie să învețe să deosebească binele de rău, adevărul de minciună, dreptatea de
nedreptate. De asemenea, să învețe să-i pese de alții, să nu rămână indiferent la suferința celorlalți, să dea
dovadă de simț empatic, să își ofere, în măsura posibilităților sale, sprijinul, ori de câte ori este nevoie.
În formarea “celor șapte ani de acasă”, un rol important îl are comunicarea părinte-copil, sau, mai
bine zis, familie-copil. Nimic nu poate fi mai benefic pentru educația copilului, decât să îi vorbești cât mai
mult. Și nu numai. Să te joci cu el, să râzi, să plângi împreună cu el, să te bucuri sau să suferi laolată cu el.
Toate aceste sentimente la un loc, înseamnă “să ai timp pentru copilul tău”, oricât de ocupat ai fi, oricât de
oboist ai fi. Pentru că doar așa își capătă încrederea în tine și în sine. Doar așa crește sănătos mental și își
formează “cei șapte ani de acasă”. Iar în sprijinul fiecărui părinte în acest sens, vine și literatura. Literatura
pentru copii cu poveștile, povestirile și basmele ei. cu proverbe și zicători, cu poezii, toate cu rol educativ.
Ce copil nu își dorește la vârsta inocenței să asculte poveștile lui Creangă, să fie fata moșneagului, sau iedul
cel mic? Să fie Prâslea cel voinic sau Zâna Zorilor? Ce copil nu poate fi înduplecat de rugămințile
gândăcelului Elenei Farago?
Așadar, “cei șapte ani de acasă” sunt cei mai importanți în educația copiilor, adolescenții de mâine,
viitorul unei societăți civilizate, iar de aceasta cei mai responsabili suntem noi, generațiile adulte.
306
FAMILIA, CTITORUL FIINȚEI UMANE
PROF. ÎNV PRIMAR CORINA-MARIA SICOE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CÎMPENI, ALBA
Motto:
”Familia este un factor important și de răspundere al educației.
Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.”
A.S.Makarenko
În contextul învățământului românesc de azi, când vârsta la care copilul intră pe porțile școlii a devenit
mai mică, rolul familiei este din ce în ce mai important. În actul de formare a personalității copilului converg
mai mulți factori: ereditatea, mediul și educația.
Familia este locul unde copilul își petrece primii ani de viață, ani în care își va însuși deprinderile de
bază, va învăța să meargă, să vorbească, va acumula achizițiile necesare pentru a păși într-o lume nouă, cea
a grădiniței și, mai apoi, a școlii.
De când vine pe lume, copilul se află într-o continuă dezvoltare fizică și psihică. Dezvoltarea psihică
este privită ca ”o verigă în lanțul transformărilor care se petrec în Univers, o verigă cu o poziție aparte, care
unește naturalul și socialul într-o sinteză indisolubilă și originală”(P. Golu).
Formarea personalității copilului este un proces complex construit ierarhic pe niveluri, cu diferențe
sensibile de la o componentă la alta, dominate, însă, de o relativă armonie, dezvoltarea psihică realizându-
se în stadii care înglobează totalitatea modificărilor ce se produc în cadrul diferitelor componente psihice
și a relațiilor dintre ele.
Caracteristicile individuale, particularitățile diferitelor fenomene psihice imprimă o notă specifică
dezvoltării, un ritm propriu de creștere și transformare, diferit de la un individ la altul, cu nuanțe personale
ce își află originea în potențialul său biopsihic, precum și în condițiile de mediu în care trăiește.
Copilul vine pe lume cu un important bagaj genetic, oferit de ereditate, care, sub influența mediului
familial, social și al educației, va suferi modificări și influențe semnificative, dând naștere unei personalități
complexe.
Dezvoltarea copilului presupune parcurgerea mai multor etape, a mai multor stadii, fiecare cu
specificul său. Un rol important pentru copil în parcurgerea acestor stadii îl reprezintă familia, aceasta fiind
un prim instrument de reglare a interacțiunilor între el și mediul înconjurător. Doar în sânul familiei
parcurgerea stadiilor de dezvoltare se realizează lin, fără sincope și perturbări.
Familia, în cadrul societății este considerată ”celula de bază” a acesteia, îndeplinind mai multe funcții:
funcții interne, care contribuie la crearea unui climat de viață intimă, menit să asigure tuturor membrilor
securitate, protecție și afecțiune și funcții externe, care asigură dezvoltarea firească a personalității fiecărui
membru al grupului, socializarea și integrarea sa corespunzătoare în viața socială.(H. H. Stahl).
Familia este locul în care copilul învață să iubească și să fie iubit, să respecte și să fie respectat, să
ofere și să primească ajutor, să respecte reguli, să fie disciplinat și ordonat, să fie drept și să nu mintă, să
aibă și să i se ofere încredere. Tot aici, învață să-și gestioneze propriile emoții, acum se pun bazele educației
morale.
În primii ani de viață, copiii învață prin mimetism, adică imitând comportamentul adulților cu care
vin în contact, de aceea este foarte important modul în care vorbesc și se comportă adulții, atât în cadrul
familiei, cât și în diversele grupuri din care fac parte.
Într-o lume aflată în continuă dezvoltare, când existența de zi cu zi se derulează contra-timp, este din
ce în ce mai greu pentru părinții moderni să-și găsească timp pentru proprii copii. Orele petrecute în trecut
împreună cu copiii sunt înlocuite în prezent de orele petrecute de copii cu bona sau sunt compensate prin
diferite cadouri oferite de părinți. Din păcate, nimic nu poate înlocui afecțiunea și comunicarea cu părinții.
Există părinți care nu-și cunosc suficient de bine copiii, care nu știu, spre exemplu, ce culoare preferă,
care este povestea lor preferată, ce activități și-ar dori să facă împreună cu părinții lor.
Ne-am îndepărtat din ce în ce mai mult de ceea ce însemna familia în trecut. Azi, din păcate, în sânul
familiilor moderne, nu mai există acea conexiune de la suflet la suflet, acea bucurie de a fi împreună, de a
povesti, de a râde , de a petrece timpul împreună. Copiii se simt îndepărtați, triști, uneori cred că sunt o
307
povară pentru părinții lor, care preferă să se uite la emisiuni tv, să dezbată subiecte de actualitate, să trăiască
într-o lume virtuală, perfectă în aparență. Răspunsul copiilor la această atitudine a părinților va fi un
comportament agresiv, de neascultare, de încălcare a regulilor, care se va manifesta atât la școală, cât și
acasă, sperând că așa, părinții vor avea timp și pentru ei.
Este important de reținut faptul că nici un obiect, nici o valoare materială nu poate înlocui dragostea
și afecțiunea părinților, iar copiii care sunt privați de afecțiunea părinților, vor deveni adolescenți și tineri
introvertiți, veșnic nemulțumiți, frustrați, incapabili să-și gestioneze emoțiile.
Indiferent de evoluția viitoare a societății eu consider că familia va rămâne mereu nucleul său,
deoarece, așa cum spunea J.A.P. Doumer: ”Prin familie viața individului se eternizează. Precum se cufundă
în trecut prin strămoșii săi, așa ia în stăpânire viitorul prin descendenții săi”.
Bibliografie:
1. Nicola. I., ”Tratat de pedagogie școlară”, Ed. EDP, București, 1996
2. Golu P., ” Învățare și dezvoltare”, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1985
3. https://jurnalspiritual.eu
4. https://www.qbebe.ro/familia
308
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. SILVAȘ VASILICA

GR. CU P.P.”CUVIOASA PARASCHEVA”, IAȘI
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
309
PROF. SIMINA SIMONA

LICEUL DE ARTE ”SIGISMUND TODUȚĂ” DEVA, JUD. HUNEDOARA
”Cel mai frumos dar pe care îl puteți oferi copiilor dumneavoastră este propria sănătate
emoțională, fizică, spirituală și intelectuală.” (Sherill și Prudence Tippins)
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții.
Psihologii susţin că educaţia copiilor din primii șapte ani de viață, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult. Astfel părinții rămân primii și cei mai importanți educatori ai
copiilor, în primul rând pentru că îi influențează moral de la cea mai fragedă vârstă și apoi pentru că au
asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părintești.
Influența părinților asupra copiilor în primii 7 ani de viață, este foarte mare. Ei trebuie să
conştientizeze că prezenţa lor nu este necesară doar în primii doi ani de viaţă ai copilului.
Fiind înclinat spre imitație copilul va tinde să imite comportamentul, atitudinea, limbajul părinților
de aceea este important ca modelul să fie bun, pentru ca rezultatul imitației să fie întocmai. Este important,
așadar, să le transmitem micuților învățămintele necesare, care îi vor ajuta să fie respectuoși, bine crescuți,
să spună ”mulţumesc„ , ”te rog”, să se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cu astfel de
bagaj va fi recunoscut de oricine, ca fiind înainte de toate OM.
Cei șapte ani de acasă își pun amprenta adânc în personalitatea individului, elementele pozitive și
negative fiind evidente peste ani, chiar și la vârsta maturității. De aceea este important să ne cunoaștem
copii, să le înțelegem posibilitățile potrivit vârstei și capacităților lor reale, să încurajăm orice realizare, să
intram cu adevărat în lumea lui pentru a-i putea deschide drumul spre formarea viitoare.
Un copil care se bucură de atenţia părinților se va dezvolta mult mai ușor decât un copil căruia nu i
se acordă sprijin, acesta dezvoltând un comportament educat încă de acasă, având norme de bază pentru a
putea aşterne alte norme necesare pentru viaţă, ce pot fi dobândite în şcoală.
Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri, competiţii, dar nu poate să substituie cei şapte ani de acasă.
Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Deși este extrem de
importantă, ea rămâne doar un factor al educației, având nevoie de sprijinul familiei, de comunitate, în
demersul său de a forma noi personalități, capabile să facă față cerințelor societății viitoare.
Responsabilitatea celor 7 ani de acasă este responsabilitatea noastră, educatori și părinți deopotrivă,
bunele maniere fiind cheia către succes. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente iar
școala locul unde să le dezvolte și să le pună în practică.
Bibliografie
Bakker I, Janssen H, ”Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”,
București,1998;
Popovici, D., ”Sociologia educaţiei”, Iaşi, Institutul European, 2003;
Vrășmaș Ecaterina Adina, ”Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002.
310
PROF. ÎNV. PRIMAR : SIMINESCU PETRONELA
” Diploma celor sapte ani de-acasa ai copilului exprima calificativul parintilor.”

Valeria Mahok
Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva că are
„cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul
său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte toți cei care trăiesc
în societate.
În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor. Acasă
este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care sunt actele
acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele
de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor
sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca
permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si
chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Însă va trebui sa ne impunem anumite restricții, conduite si chiar moduri
de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situatiile si întâmplările frumoase
din viata voastră, cât si din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne
supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse
situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot învata copiii în cei sapte ani?
– ordine;
– igiena;
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de
cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc);
– altruismul;
– cooperarea;
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul
de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinte de a încălca normele ori nu va fi încrezător in fortele
proprii.
311
Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie, iar obligativitatea a
devenit nitel desueta, asa ca la 7 ani unii copii sunt de pus in rama iar altii...mai putin. Cred insa ca nu trebuie sa mai
facem comparatii la varsta de 7 ani.
Bibliografie :.
-Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“, editura
Medicală, Bucureşti, 1989 ;
-Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998 ;
- Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002
-William Crain, „Dreptul la copilărie“, editura LUCMAR, 2003.
312
EDUCAŢIA ŞI CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR SIMIONESCU ALINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,CONSTANTIN SECĂREANU’’ RUNCU
JUDEŢUL DÂMBOVIŢA
,,Educaţia începe acasă. Nu poţi da vina pe şcoală că nu ţi-a învăţat copilul ceea ce nu l-ai învăţat
tu’’ Geoffrey Holder
Cei şapte ani de acasă se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească.Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt
să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Dar , educaţia se
reflectă în toate domeniile de dezvoltare : socială, psihologică, intelectual-cognitivă, emoţională.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Familia
reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut,
în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi
valorificarea acesteia.
sunt preocupaţi de ceea ce face.
Părinţii sunt modele pentru copil. Este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus ,,Mulţumesc’’ la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi
să fie consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte
greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori.
Cury)
313
ATITUDINI BLÂNDE;
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com şi www.didactic.ro
314
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
SIMIONESCU SIMONA
Cei şapte ani de acasă cuprind norme şi valori esenţiale pentru succesul viitorului copilului.
Această responsabilitate aparţine în primul rând părinţilor. Ei sunt datori ca adolescentul, tânărul şi
adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri.Această
expresie -,,bună creştere,,-nu este însă un standard general. Ea are forma pe care, părinţii, o dau. A fi bine
crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural –istoric obiectiv al societăţii, cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor,, şapte ani de-acasă,,.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun un copil ,,bine
crescut,, regăsim:
• Salutul care este prima şi cea mai importantă normă de conduită învăţată în familie,
începând de la prima fluturare a mâinii şi până la firescul ,, bună ziua,,.
• Comportamentul în public reprezintă o normă prin care un copil ,, bine crescut,, ştie
să răspundă la întrebări, dar care ştie să îşi aştepte rândul , fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii ne de arată că manierele se demonstrează nu doar în
preajma adulţilor, ci şi în relaţia cu cei de vârsta lor, iar acest lucru este cel mai bine evidenţiat prin
intermediul jocului, când un copil ,,bine crescut,, îşi respectă partenerul de joc, dar se conformează şi
regulilor jocului.
• Înţelegerea normelor sociale se observă atunci când, copilul, îndrumat de un părinte,
deprinde ceea ,,ce se face,,şi ceea ,, ce nu se face,, în societate.O buna creştere implică şi cunoaşterea
şi aplicarea acaestor reguli nescrise ale lumii în care trăim. Spunem ,,te rog,, ,,mulţumesc,, ,,cu plăcere,,.
• Manierele la masă.
• Recunoaşterea greşelilor . Copilul va învăţa să-şi recunoască greşelile şi să fie sincer
în exprimarea regretului .Acestea nu sunt un semn de slabiciune, ci dau dovadă de respect şi
demnitate.
• Tactul şi toleranţa. Un copil ,,bine crescut,, învaţă că nu e frumos să râdem de
defectele fizice sau de orice fel de dizabilitate a cuiva.
Concluzia e că ,,cei şapte ani de acasă,, înseamnă mai mult reguli de bun simţ, igienă, respect, pe
care un copil trebuie să le înveţe de la părinţi , până să meargă la şcoală.
Şcoala şi celelalte medii educaţionale, nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze deja
normele deprinse din familie.
315
EDUCAȚIA PRIMITĂ ÎN FAMILIE
– IMPORTAȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
ÎNVĂȚĂTOARE: SIMON ANNAMARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”KRIZA JANOS” – AITA MARE, JUD. COVASNA
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". Albert Einstein
”Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
acasă.
- ordine;
- igienă;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc);
316
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis,Bucureşti, 2002
3. Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
4. www.copii.ro
5. www.scribd.com
6. www.didactic.ro
317
PARINTELE- PRIMUL EDUCATOR
MATERIAL PRELUAT SI ADAPTAT DE :

RESP. C.R.P, PROF. INV. PRIMAR, SIMU IRINA LAVINIA
Nu doar cadrul didactic este un educator… Parintele este primul educator pentru copilul sau, iar acest
rol se mentine toata viata, mai ales prin puterea propriului exemplu oferit.
Pentru a fi bun educator trebuie să ne amintim de propria copilărie, să retrăim sentimentele copilului
de atunci, care se păstrează intacte şi, în loc să îndepărtăm acel copil, să-l scoatem la iveală, să-l actualizăm.
Pentru noi, educaţia reprezintă centrarea pe copil, care trebuie să devină deschis la nou, creativ,
adaptabil, comunicativ, cooperant şi tolerant, integrat, responsabil, competent, demn, împlinit şi fericit.
Credem că putem ajunge la aceste finalităţi prin educare integrată, parteneriat educaţional, motivare
individualizată şi pregătirea continuă a elevului pentru viaţă.
Modelul oferit în general de adulţi este copiat întocmai de copil inainte ca acesta să înţeleagă
semnificaţia sa educativă.
În ceea ce priveşte familia, se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor:
• grija excesivă;
• severitatea excesivă;
• indiferenţă.
În familiile cu părinţi hiperprotectori copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu
adaptabili.
O altă categorie de atitudini greşite din punct de vedere educativ aparţine părinţilor inconsecvenţi,
oscilanţi în comportament, care trec de la asprimea exagerată, de la duritate la exces de protecţie, îngăduinţă
şi răsfăţ.
Şcolarii proveniţi din asemenea familii au deficienţe în comportare, tulburări de echilibru emoţional,
afectiv şi chiar manifestări neurotice, care le îngreunează adaptarea la colectivul clasei, la mediul scolar.
Unii părinţi ţin neapărat să-şi vadă realizate, prin copii, propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le
impună o anumită profesie. În conflict cu posibilităţile lui de efort, şcolarul este astfel supus unor
suprasolicitări care pot avea repercusiuni de natură psihică sau care pot să nască sentimente de culpabilitate,
opoziţie, lipsă de iniţiativă sau dorinţa de a fugi.
La fel de grav este şi dezinteresul faţă de educaţia copiilor. Asemenea situaţii se evidenţiază cu
uşurinţă, în special în familiile cu părinţi recăsătoriţi.
Pentru copil, în universul familiei TATĂL reprezintă PUTEREA, AUTORITATEA şi SIGURANŢA,
iar MAMA- UN TERITORIU DE REFUGIU, DE ÎNŢELEGERE, DE AJUTOR pe care el, copilul le
aşteaptă.
Un tată prea exigent şi o mamă prea indulgentă sunt un cuplu care nu poate asigura o bună educaţie
copilului. În asemenea situaţii, în subconştientul copilului se naşte ideea unei opoziţii tată-mamă.
Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi, climatul educativ va fi aspru. Copilul va avea stări
de neîncredere, de ripostă impulsivă faţă de ceilalţi, va fi gata mereu de apărare sau se va lăsa pedepsit
pentru orice.
Copilul nu este o maşină, un ceas, un televizor care, dacă nu funcţionează, îl loveşti, îl repari, schimbi
o piesă sau cumperi alt obiect. El are suflet, trebuie să se dezvolte din toate punctele de vedere, să răzbată
în viaţă până ce ajunge om în toată firea, “să se poată descurca” singur, dar nu la întâmplare.
Capacitatea de a crea, făuri, naşte idei, de a identifica probleme şi de a găsi soluţii, de a concepe şi
realiza lucrări artistice constituie un fenomen natural, general uman, educabil.
Iată câteva modalităţi prin care familia poate să contribuie la dezvoltarea imaginaţiei creatoare a
copilului.
a)îndrumarea jocurilor de copii;
b)sprijinirea copilului în observarea fenomenelor naturii, a lumii înconjurătoare;
c)ascultarea şi discutarea poveştilor, povestirilor şi basmelor;
d)sprijinul acordat copilului la învăţătură.
Părinţii trebuie să le stimuleze copiilor efortul, spontaneitatea , fantezia, iniţiativa, independenţa ,
încrederea în sine şi asumarea riscului creator.
318
Părinţii ar trebui:
 să-şi cunoască bine copilul, observându-l şi antren’ndu-l de mic în activităţi, ţinând cont însă de
posibilităţile lui psiho-fizice;
 să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată
experimenta, citi şi visa sub supravegherea părinţilor;
 să-i permită să se antreneze în activităţi extraşcolare pentru a-şi satisface trebuinţele de activare şi
de cunoaştere;
 să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul şi timpul consacrat pentru pregătirea şcolară
şi timpul economisit în activităţile de tip “pasiune”;
 să-i ofere exemple şi modele ale unor tineri adulţi contemporani, ale unor cunoscuţi din şcoala lor,
tineri care s-au afirmat prin învăţătură în primul rând, dar care nu şi-au abandonat dorintele sau pasiunile
lor creative;
 să continue munca educativă inceputa in scoala, sprijinind concret copilul în depăşirea
dificultăţilor intampinate in pregatirea lectiilor.
Formele educative trebuie să fie simple, multiple, corespunzătoare, pentru a forma copii calmi într-o
viaţă zbuciumată, copii fericiţi în plină mişcare.
Metoda cea mai adecvată este dialogul cu copilul, care poate avea loc în orice împrejurare: la
plimbare, în excursie, la joacă, la muncă, la spectacol.
COPILULUI ÎI PLACE SĂ I SE ACORDE MULTĂ ATENŢIE , astfel el putându-se afirma. Un rol
important îl au anturajele în care, pe lângă joacă, poartă discuţii libere, se destăinuie, îşi spune părerile,
vorbeşte despre el. Se ştie că îl reconfortează , dar nu trebuie să se desfăşoare la întâmplare.
Părinţii trebuie sa constientizeze faptul ca, că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară, pe
care o familie o poate face pentru copil, este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia. Sa crestem copii
fericiti !
BIBLIOGRAFIE:
Revista Învăţământul primar
319
ȘCOALA ȘI FAMILIA- PARTENERI ÎN EDUCAȚIE
PROF.ȘINCAN MIHAELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ VULCAN
Când vorbim despre „cei 7 ani de acasă”, fiecare dintre noi se duce automat cu gândul la educația pe
care o primește copilul de la părinți.
Importanța acordată acestei perioade nu este doar una de forma ci și mai ales de fond căci educația
primită în sânul familiei este primul pas spre integrarea cu succes în viața școlară care reprezintă altceva
decât primul pas către viața socială..
Dacă apreciem faptul că un copil are cei 7 ani de acasă atunci îl privim pe acesta ca pe o persoană
bine crescută care este capabilă să aibă un comportament adecvat și în concordanță cu regulile conviețuirii
în grup.
Renumiți psihologi au identificat o serie de factori de care depinde educația de acasa în acești primi
7 ani de viață. Acești factori se referă la natura relației afective care se stabilește între copil și părinți, la
particularitățile dezvoltării fizice și intelectuale ale acestuia și nu în ultimul rând la valorile pe care se
bazează familia și care implicit sunt transmise și copilului.
De asemenea,această expresie poate fi considerată sinonimă cu un set de reguli de politețe și principii
de viață esențiale pe care micuțul le va utiliza și îi vor folosi pentru început în mediul social al școlii.
Primul contact al copilului cu mediul educațional este reprezentat de perioada preșcolarității, perioadă
cu o mare încărcătură emoțională datorită faptului că are loc despărțirea de familie și interacțiunea cu
persoane noi după care urmează perioada școlarității mici care vine cu provocări noi și așteptări mult mai
mari ale părinților în ceea ce privește rezultatele școlare ale propriilor copii.
Datorită meseriei de învățătoare, mare parte din viața mea o petrec alături de elevi și părinții acestora
ajungând să cunosc îndeaproape modul în care își desfășoară viața în cadrul școlii și în cadrul familiei.
În ultimii ani, spre deosebire de anii în care eu însămi am fost elevă, perioadă care nu este chiar atât
de îndepărtată, se observă o schimbare nu tocmai în bine a comportamentului copiilor, a modului în care
comunică și relaționează, a felului în care își gestionează emoțiile sau stările conflictuale cu cei din jur. În
urma unei analize și cercetări amănunțite pe care am realizat-o la clasă am ajuns la concluzia că cei mici se
confruntă acasă cu absența disponibilității de comunicare și relaționare din partea părinților, absență care
are la bază cauze diferite și care reprezintă un minus important în evoluția viitoare a acestora. Mai grav este
cazul celor care își duc existența în condiții precare și ai căror părinți care nu reprezintă ,din păcate,
adevărate modele de urmat.
Știm că acasă copilul ar trebui să învețe să folosească „cuvinte magice” de genul ”mulțumesc” sau
„te rog” , să învețe să salute, să-și formeze anumite deprinderi care să-l ajute în activitățile sociale și școlare,
să învețe să privească și să asculte persoana care i se adresează, etc. iar la școală să studieze limba română,
matematică, pictură, muzică, educație fizică și multe altele.
Se pare că noua tendință este aceea de a lăsa pe seama cadrelor didactice responsabilitatea educării,nu
doar a educației,propriilor copii, lucru îngrijorător și nefiresc.
Totuși, scoala și alte medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse în familie iar continua colaborare între părinți și instituția de învățământ nu poate fi decât în
beneficiul copilului.
Nu trebuie să uităm faptul că fiecare mediu în care copilul trăiește și își desfășoară activitatea poartă
amprenta vieții petrecute în familie în primii ani de viață.
320
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR: SIRBAN EVELINE LARISA

GRADINITA : P.P ,,LICURICI” ARAD
Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor.
Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care
sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de la părinți
vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei.
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la grădiniță, şcoală,
sănătos.
321
Bibliografie:
2. Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
322
ÎNCREDEREA, CHEIA REUŞITEI EDUCAŢIONALE
PROF. SÎRBU ALINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.25, GALAŢI
Doar prin iubire vom reuşi, de fiecare dată, să modelăm personalitatea unui copil, fără a-i impune
anumite comportamente cu care nu este de acord, ci explicându-i importanţa lor şi făcându-l să
conştientizeze că, în societate, o anumită conduită îl poate face să se evidenţieze într-o manieră favorabilă.
Părinţii nu trebuie să uite nicio clipă că un copil cu un comportament supărător are, de fapt, o mai
mare nevoie de dragoste, de compasiune, de ajutor. Unii copii, pe parcursul diferitelor etape ale vieţii lor,
adesea pot trece de la un tip comportamental la altul: de la negativ, la excesiv de preocupat să îţi facă pe
plac şi apoi la retragere şi închidere în sine. Nu este uşor să-ţi iubeşti copilul pe parcursul acestor etape, dar
acest lucru este esenţial totuşi pentru o dezvoltare sănătoasă a personalităţii sale.
Consider că „temelia” bunei creşteri se pune în familie. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa
copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent,
lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar
o parte dintre aceştia ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur. Pe la un an se dezvoltă limbajul şi este foarte important ca mama să vorbească
în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie.
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Cu
toate acestea, nu trebuie ca părinţii să controleze universul celor mici, oferindu-le răspuns la toate întrebările
sau rezolvându-le toate problemele. Ei nu-şi dau seama că, încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt capabili
să găsească soluţii şi să-şi planifice propriile activităţi. Cu cât copilul îşi asumă mai de timpuriu această
responsabilitate de autoinstruire, cu atât mai mare va fi progresul pe care îl va înregistra.
Trebuie să le acordăm libertatea de care au nevoie, fără a renunţa, totuşi, la rolul de sfătuitori.
Încercările nenumărate pentru atingerea unor obiective, chiar dacă uneori se vor finaliza cu un eşec, sunt
modalităţi de a cunoaşte viaţa sub toate aspectele ei. Indiferent de rezultat, copilul trebuie încurajat,
stimulat, fără a i se reproşa lipsa inspiraţiei de moment sau repercusiunile unei alegeri greşite. Orice decizie
care poate aduce un mic beneficiu personalităţii este o modalitate de şlefuire a temperamentului şi de
acceptare a nereuşitei.
Încrederea le dovedeşte copiilor că părinţii lor îi preţuiesc şi se bizuie pe ei, lucru care, la rândul său,
îi fac să se simtă stăpâni pe ei înşişi. Acestia vor fi capabili să-ţi exteriorizeze trăirile şi vor depăşi cu
uşurinţă obstacolele ivite pe parcursul existenţial. Un copil care se simte permanent iubit va avea
îndrăzneala de a-şi depăşi nivelul, chiar dacă nu va reuşi întotdeauna să facă ceea ce şi-a propus. Va şti că,
indiferent de rezultat, îl va aştepta mângâierea celor dragi şi se va considera norocos că a cunoscut o nouă
experienţă.
Rolul părintelui este acela de a-i ajuta pe copii să-şi dezvolte capacitatea de a lua decizii şi de a deveni
persoane responsabile şi încrezătoare în propriile puteri. În schimb, aceştia vor şti că nu trebuie să
dezamăgească, să fie sinceri şi să recunoască momentele de impas. Este datoria copilului să îndeplinească
aşteptările părintelui şi să fie demn de încrederea care i s-a acordat.
Bibliografie:
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000;
Kuzma, Kay, Ȋnţelege-ţi copilul, Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2009.
323
RELAȚIA ȘCOALĂ - FAMILIE - COMUNITATE
ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
SÎRBU GABRIELA-MONICA, ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 LUGOJ,

JUD.TIMIŞ
Învățământul primar este o treaptă importantă și responsabilă în cadrul sistemului de învățământ. El

constituie temelia includerii copilului în activitatea asiduă și ordonată dintr-o colectivitate de semeni , care
este mereu în schimbare și presupune competitivitate.
Școala este instituția socială creată în mod special pentru educarea tinerei generații . În contextul
celorlalți factori care, în fond, urmăresc același obiectiv, școala este considerată ca fiind factorul principal
pentru formarea tinerei generații în concordanță cu cerințele societății. Acest lucru este determinat de faptul
că ea dispune de personal calificat și de bază materială adecvată , care fac posibilă desfășurarea procesului
de învățământ, cea mai organizată formă de realizare a educației.
Școala îl învață pe copil să se situeze printre semeni , să se obișnuiască cu anumite cerințe și realități
sociale. Dar educația în familie constituie prima școală a copilului , partea cea mai importantă a pregătirii
lui pentru viața socială și productivă. Familia trebuie să fie prima instituție socială care se preocupă de
asigurarea condițiilor necesare dezvoltării normale a copilului. Școala și familia sunt cei doi poli de
rezistență ai educației , care contribuie prin mijloace specifice la formarea tinerilor.
Familia este celula de bază a societății, care are funcții biologice, psihologice, sociale, economice,
culturale, educative etc. De aici și diversitatea relațiilor ce se stabilesc în interiorul său, ca grup social. Ea
se deosebește de alte grupuri sociale prin: forma de organizare relațiile dintre membrii săi , scopurile și
atributele pe care le are.
Odată cu intrarea în școală , copilul trăiește în două lumi diferite: una a familiei, colorată încă de
afectivitatea primei copilării, cealaltă, a școlii, încărcată de noi exigențe și de promisiunile viitorului, la fel
de importante. Dacă aceste medii educaționale se completează și se susțin, ele asigură într-o mare măsură
buna integrare a copilului în activitatea școlară și, pe plan mai general, în viața socială.
Obiectivul cel mai important al colaborării dintre școală și familie în perioada școlarității mici îl
reprezintă susținerea eforturilor copilului pentru ca acesta să dobândească primele instrumente ale muncii
intelectuale și să obțină succesul școlar. Clasa reprezintă pentru elevi al doilea mediu de socializare, după
familie. Aici elevul va trăi și experimenta, va învăța deprinderi sociale necesare pentru viață.
În activitatea pe care o desfășurăm, am pornit întotdeauna de la „punctele forte”ale elevilor și cele
ale noastre ca învățător, cum ar fi: ce știe elevul , ce poate să facă, ce îi este îngăduit să realizeze, spre ce
are înclinații, de ce abilități didactice dispune.
Apoi am avut în vedere”punctele slabe”pe care vrem să le îndreptăm(ce nu știe elevul, ce n-a înțeles,
ce nu poate să facă, ce nu ne este îngăduit nouă ca învățători să facem). Este necesară o bună cunoaștere a
elevilor și totodată o bună cunoaștere a forțelor proprii.
Folosirea metodelor interactive ( discuțiile colective, interpretarea de roluri, rezolvarea în grup a unor
probleme, efectuarea de experiențe) asigură condițiile oportune elevilor să se afirme atât individual, cât și
în echipă.
Am ajutat elevii să treacă peste rețineri, să-și exprime în mod deschis opiniile personale, să vorbească
despre evenimentele la care participă , despre calitățile și defectele lor. Elevii au dobândit nu numai curajul
exprimării unor opinii, ci și respectul pentru părerile colegilor, ale părinților, pentru adevăr. În felul acesta
am pus pe fiecare elev în situația de a-și exercita, în clasă, principalele însușiri care-i definesc personalitatea,
făcându-i participanți activi, dar și colaboratori, parteneri ai noștri în ducerea la bun sfârșit a tuturor
activităților.
Calitatea proceselor de comunicare ce se stabilesc în grupul școlar depinde de potențialul
comunicativ al fiecăruia dintre membrii lui.
Educatorul trebuie să dețină înainte de toate, bune calități de mediator pentru a-i facilita procesul
stabilirii unor interacțiuni directe, sincere, bazate pe încredere între elevi, dar și între sine și fiecare dintre
elevi.
Educatorul trebuie să aibă, de asemenea, capacitatea de a-și înfrâna anumite porniri care-i vin din
sentimental de superioritate pe care i-l poate genera statutul său privilegiat.
324
O relație negativă educator-elev (amenințări), reprezintă un permanent factor de stres și nemulțumire,
aduce carențe în viața școlară a elevilor, cu deosebire , a unora dintre ei, deoarece nu toți reacționează la
fel de sensibil la situațiile stresante. Echilibrul psihic și moral al acestor copii devine instabil, ei vin
încruntați la școală și sunt amenințați de pericolul unor dereglări psihice, tulburări de conduită, chiar eșec
școlar.Relațiile dintre învățător și clasă se polarizează, în general, în sentimente de simpatie, încredere
reciprocă, sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere, ostilitate.
Experiența noastră de cadre didactice ne-a confirmat efectul stimulator al aprecierilor pozitive.
Atunci când am acordat suficientă apreciere pozitivă, ne-am îmbunătățit relațiile chiar și cu elevii mai slabi.
Aprecierile negative generează nesiguranță, scepticism, ezitare, frustrare, agresivitate, ostilitate,
inferioritate.
Este important și necesar ca învățătorul să știe să creeze un mediu favorabil în clasă. Să fie permanent
disponibil pentru elev, să nu-l umilească niciodată, să mențină permanent un mediu pozitiv, stimulativ.
În domeniul colaborării școală-familie, punctul de plecare este cunoașterea prealabilă a părinților de
către învățător, a familiei, a climatului familial. Activitatea educativă îmbracă și în școala noastră o
multitudine de forme la următoarele nivele: comitetul de părinți, consiliul reprezentativ al părinților, vizitele
la domiciliu, corespondența cu părinții, consultațiile pedagogice, implicarea părinților în activitățile școlii,
activitățile nonformale (excursii, cercuri, serbări, aniversări, cursuri), consultații la cererea părinților.
Un rol important îl au părinții în desfășurarea activităților prevăzute în parteneriatele încheiate de
către școală cu anumite instituții : Teatrul Municipal Traian Grozăvescu din Lugoj, Biblioteca Municipală
din Lugoj, Asociația Free Amely (Adăpostul de câini) situat la șase kilometri de Lugoj, în localitatea Tapia,
Căminul de Bătrâni Anita Heim din Lugoj, Asociația Lugojul Pedalează din Lugoj, Unitatea de jandarmi
din Lugoj, Poliția Municipiului Lugoj, Detașamentul de Pompieri din Lugoj, școli partenere din județ și din
țară.
Părinții ne sprijină în cadrul acestor activități prin deplasarea elevilor cu mașinile personale spre
instituțiile mai sus menționate, prin donarea unor pachete cu dulciuri și fructe bătrânilor instituționalizați
în Căminul de Bătrâni Anita Heim, cu diferite ocazii: Crăciun, Paște, prin donarea unor pachete cu haine,
jucării, cărți și dulciuri copiilor defavorizați din localitate, prin însoțirea elevilor la acțiunea organizată de
Asociația Lugojul Pedalează, prin donarea hranei uscate câinilor aflați în adăpost, etc.
Nici una din activitățile enumerate nu s-ar putea desfășura fără sprijinul părinților elevilor. Aceștia
răspund cu promptitudine ori de câte ori le solicităm ajutorul.
Numărul mare de contacte școală-familie nu asigură neapărat rezultate fructuoase. Întâlnirile
colective cu părinții reprezintă cea mai “profitabilă”și democratică formă de colaborare a învățătorului cu
familiile elevilor săi. Pentru învățător înseamnă un cadru de manifestare și de perfecționare a calităților sale
manageriale, un moment optim de conștientizare și de mobilizare a părinților într-un parteneriat real, prilej
de a învăța și el din experiența părinților. Pentru părinți , adunările colective reprezintă tot atâtea prilejuri
de autoevaluare și de sporire a competențelor educative, de informare pedagogică avizată, decide
înțelegerea complexității fenomenului instructiv-educativ și a poziției pe care o ocupă în acest proces.
În toate cazurile de întâlniri, contacte, proiecte, raporturi mutuale, au fost implicați, în mod egal,
elevii ca parteneri de dialog și ca beneficiari ai unor servicii educaționale de calitate necesare dezvoltării
armonioase a personalității.
Bibliografie:
Moisin, Anton-Părinți și copii, Editura didactică și pedagogică , București, 1995;
Boroș, Maximilian-Profesorul și elevii, Editura Gutinul, Colecția de pedagogie, Maramureș, 1994
Nicola, Ioan; Farcaș, Domnica-Pedagogie generală, Editura didactică și pedagogică , București,
1995;
325
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, SÎRBU GABRIELA

Cei 7 ani de acasă sunt ca temelia unei case.Dacă temelia nu este bine facută , casa se va dărâma în
timp.
Din păcate, numărul părinților care nu înțeleg acest lucru este din ce în ce mai mare. Oare de ce nu
înțeleg că un copil nu are nevoie numai de hrană și ocrotire ci are nevoie în primul rând de dragoste,
manifestată în toate formele ei, are nevoie să-l faci să simtă că este important, că poate să se descurce și
singur,bineînțeles în limitele pe care le cer particularitățile de vârstă.
Trăim vremuri în care mai importante sunt acumulările materiale în detrimentul acumulărilor legate
de comportament , de relațiile între oameni, de afectivitate, de spirit în cele din urmă.
Părinții sunt prea superficiali în a educa proprii copii. Nu au timp să le observe comportamentul, nu
au timp să se joace cu copiii lor, nu au răbdarea cuvenită să-i lase să se descurce singuri , când este cazul,
nu au timp să le citească povești seara ,l a culcare, și apoi să asculte și să le răspundă la întrebările atât de
importante pentru ei.
Școala nu va putea recupera niciodată în întregime lipsurile din cei șapte ani de acasă , care sunt de
câțiva ani buni cei șase ani de acasă. Un copil care nu știe să salute , care nu știe să se adreseze politicos
,care nu a fost educat cu privire la grija pentru bunurile sale, va fi un copil cu un start în viață plin de
nesiguranță, de lipsă de încredere în propriile forțe.
Fiecare stadiu de dezvoltare a copilului are importanța lui, cu atât mai mult cei 7 ani de acasă sunt
considerați o rampă de pornire in viață ,care-l va ajuta pe copil să observe lumea , să se integreze în ea și,
la momentul potrivit, să aibă o atitudine în fața lumii, atitudine pe care să o poată justifica cu argumente
solide, trăite, verificate de el.
Sunt vorbe care par a fi mari, dar este purul adevăr .De cei șapte ani de acasă depinde calitatea vieții
viitorului adult. Pe o temelie solidă se va putea ridica o casă minunată , plină de caldură și lumină.
326
5 MINUTE PENTRU „ CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PRIMAR, SANDU IULIA AURORA
Acesta este timpul acordat în fiecare oră de Dezvoltare personală la clasa a II-a pentru a dezbate o
temă de „bună purtare”. Activităţile au fost concepute pe subiecte ca: „Salutul”, „Vorba dulce, mult
aduce”, „În vizită”, „ În mijloacele de transport în comun” , „Cum pregătim şi oferim un dar”, „La
petrecerea colegului de clasă”, etc.
Elevii sunt invitaţi sa-şi exprime părerile în ceea ce priveşte comportamentul civilizat în diverse
situaţii din cadrul temei, să exemplifice cu modele de bună practică personale sau observate la colegi,
prieteni.
Se poate pregăti un joc de rol cu un comportament greşit pe care elevii să îl sesizeze şi apoi să îl
corecteze în cadrul jocului.
Bineînţeles că în cadrul tuturor disciplinelor, atunci când este necesar şi potrivit, discutăm despre „cei
7 ani de acasă”.
Trebuie să-i facem pe copii să înţeleagă că bunele maniere nu se învaţă doar pentru că „aşa trebuie
să procedeze” , sau pentru că „le-o cere cineva” ci pentru sine, pentru că „aşa doreşte” pentru a se simţi
OM.
Şcoala e importantă în ceea ce priveşte formarea unui comportament civilizat, dar mai importantă
este educaţia din familie. Ca părinţi, ei aşteaptă ca şcoala să facă asta în locul lor. Uită că cei mici învaţă să
se comporte privindu-i mai întâi pe ei. Vor învăţa să spună „mulţumesc”, şi „te rog” dacă spun şi ei, părinţii,
deoarece vor considera că acesta este comportamentul corect. Nu numai bunele maniere trebuie să le înveţe
prin puterea exemplului părinţilor. Respectând copilul, vor învăţa să îi trateze şi el pe ceilalţi cu acelaşi
respect.
Nu există „serviciu” mai important decât acela de PĂRINTE. Cât de bun e acesta la serviciu? Depinde
de el, de abilităţile pe care le are de a-şi creşte copiii armonios, fericiţi, încrezători, să-i respecte pe cei din
jur, să devină adulţi oneşti, atenţi, echilibraţi şi independenţi.
Nu trebuie însă să dăm vina doar pe părinţi atunci când comportamentul copiilor nu este corect.
Aceştia sunt doar o posibilă cauză a problemelor unui copil. Sunt o mulţime de alte motive- interioare şi
exterioare- care conduc la nereuşită.
Îmi doresc ca peste ani, când mă voi întâlni cu foşti elevi, să mă salute cu respect şi să-mi spună cu
sinceritate că, alături de părinţii lui, am contribuit şi eu la formarea lui ca OM.
327
IMPORTANŢA ACTIVITÃŢII DE VOLUNTARIAT
ÎN ACTIVITATEA CU ELEVII
PROF. ÎNV. PRIMAR VIORICA-MARIA SMEUREANU –

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „REGELE FERDINAND” SIBIU
MOTTO :
,,VOLUNTARII
sunt singurele fiinţe de pe faţa pământului care reflectă compasiune, grijă nemăsurată,
răbdare, voinţa şi dragoste adevărată pentru OM, COMUNITATE, NATURĂ” (Erma Bombeck)
Voluntariatul înseamnă de fapt acumularea unei experienţe profesionale într-un anumit domeniu care
te ajută să experimentezi lucruri noi, să te dezvolţi şi să ajuţi. Practic, a voluntaria înseamnă a ajuta
necondiţionat, astfel încât beneficiarii să ajute la rândul lor, pe principiul -dă mai departe: voluntariez într-
o organizaţie ecologică (ajut nişte copii, cu sau fără dizabilităţi, pentru ca peste câţiva ani, ajutorul dat de
mine să se materializeze în transformarea lor în nişte adulţi responsabili, pe care societatea să-i accepte şi
să-i integreze pe piaţa muncii ca persoane calificate).
Acum, mai mult ca oricând, voluntariatul ocupă în şcoli un loc destul de important -(ONG-uri,
Fundaţii, proiecte au la bază ideea de voluntariat).
Ideea de voluntariat este privită, pe de o parte, ca activitate extraşcolară, o activitate care contribuie
la ocuparea timpului liber, dar şi a formării elevului ca persoană, şi, pe de altă parte, voluntariatul este privit
ca acumulare de experienţă de muncă, factor de responsabilitate şi maturitate.
Activitatea de voluntariat îți dă posibilitatea să cunoști oameni din domenii variate, să colaborezi şi
să închei relaţii de prietenie cu ei, pentru a obține în viitor susținerea lor fără rezerve. Astfel, m-am implicat
de ceva vreme, în acest tip de activitate ca membru coordonator voluntar la un centru de educație incluzivă,
în urma realizării unui parteneriat între școala unde activez şi această organizație, în ideea de a participa
împreună cu elevi voluntari.
Ca urmare a acestei colaborări am inițiat câteva activități sociale și educative, la care am participat
împreună cu un grup de elevi, care s-au oferit voluntari pentru a-i ajuta pe copiii cu dizabilități/probleme
sociale de aici. Prima întâlnire a avut loc în condiții normale. Cu toate că la început voluntarii au fost
reticenți, chiar puțin speriați și emoționați, în cele din urmă s-au adaptat și au creat o punte de legătură cu
aceștia prin atitudine, fiind deschiși și prietenoși, prin jocuri, sprijinindu-i și lucrând împreună cu ei. La
următoarele întâlniri, activitățile s-au desfășurat din ce în ce mai bine, sub coordonarea noastră directă,
astfel că, acești copii cu dizabilități s-au bucurat de prezența noastră, iar elevii voluntari au fost mulțumiți
că au avut oportunitatea de a-i ajuta pe semenii lor lucrând în echipă și în același timp învățând și
experimentând lucruri noi. Cu ocazia Sărbătorii
Naşterii Domnului, aranjaţi şi pregătiţi
sufleteşte, elevii clasei mele au înmânat fiecărui
copil din centru un mic dar, un simbol al
credinţei şi al dăruirii – o cutie cu dulciuri, haine
sau rechizite.
Noi, învăţătorii, avem menirea de a sădi
în sufletul copiilor/tinerilor iubirea,
respectul, compasiunea şi grija faţă de
semenii aflati în dificultate, faţă de
comunitatea şi mediul în care trăim.
În concluzie, voluntariatul rămâne o activitate atractivă şi demnă de a fi practicată!
Bibliografie:
Velea, Luciana-Simona/ Toderaş, Nicolae/ Ionescu, Mihaela – Participarea elevilor în şcoală şi în
comunitate. Ghid pentru profesori şi elevi, Botoşani, Editura Agata, 2006
iTeach: Experienţe didactice- o revistă pentru educaţie şi educatori
328
CEI SAPTE ANI DE ACASA!
PROF.INV.PRESC. SMULIAC LUCICA

SCOALA GIMNAZIALA CRASNA VISEULUI
Cei mai mulţi dintre părinţii zilelor noastre consideră că şcoala are rolul de a introduce reguli şi de a
forma tipuri de comportamente, dar nu este oare mai simplu ca fiecare copil să vină deja cu un bagaj de
cunoştinţe?
De fapt, cei şapte ani de acasă cuprind un set de priceperi şi deprinderi formate în cadrul familiei şi
definesc modul în care îi respectăm sau nu pe ceilalţi.
Pe parcursul etapelor de dezvoltare din viaţa indivizilor descoperim că aceste reguli se îmbunătăţesc
pe parcursul vieţii, dar definitoriu este modelul oferit de familie. Un copil are drept model părinţii în al
căror mediu familial se dezvoltă până la vârsta de 3 ani , când intră în treapta preşcolarităţii. La această
vârstă un copil ar trebui să ştie să salute, să respecte anumite reguli de igienă sau reguli de comportament
la masă, în vizită, la locul de joacă, în magazin , etc. Timpul de calitate acordat copiilor în cadrul familiei
duce la achiziţii majore în primii ani de viaţă ai copilului.
Psihologii susţin că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult. Primii şapte ani sunt esenţiali , iar regretele ulterioare ale părinţilor nu vor
schimba cu nimic evoluţia adultului de mai târziu. Buna-creştere se învaţă în familie, în mediul extern doar
se fixează. Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri, competiţii, dar nu poate să substituie cei şapte ani de
acasă. Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Şi nu sunt de
subestimat primii şapte ani de viaţă doarece ei sunt temelia in.primul rând, „cei șapte ani de acasă”
reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe
cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu
trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători,
profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei.
valorile noastre şi ale celor de lângă noi
Acum, după cum am văzut în viață, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fi respectate, pentru
ca nu știu să se comporte în lume. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se
autoizoleaza de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața sociala.
În rest acești șapte ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe
viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fi agreat de cei
din jur și bineînteles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu
trecerea timpului, când vei deveni mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi,
ca și ei să aibă la baza cei șapte ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o ofera copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii sustin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
329
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți.
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-I implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi
Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor,
pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească
elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.
Bibliografie
1.„Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, autor:M.Gîgă, Editura Coresi,
Bucureşti, 1999;
2. Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3.Ciofu Carmen, ,,Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998 ;
330
,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ’’
PROF. ÎNV. PRIMAR SOCEA MAGELONA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BORLEȘTI
- STRUCTURA MASTACĂN, JUD. NEAMȚ
,, Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului, exprimă calificativul părinților’’Valeria Mahok
A avea ,, cei șapte ani de acasă’’ înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință pe tot
parcursul unei zile, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii și învățătorii, cu colegii, cu
prietenii, cu vecinii, cu toți cei din mediul în care trăim.
Temelia educației se pune în familie, încă din fragedă pruncie, de către părinți, bunici, se continuă în
scoală de către educatori, învățători, profesori și se cultivă pe tot parcursul vieții. Când vorbim de ,,cei șapte
ani de acasă’’ ne gândim la bunele maniere, la regulile de comportament, de politețe. Toți oamenii din jur
dau sfaturi copiilor zilnic și este un lucru foarte bun însă copiii nu țin cont întotdeauna de acestea de aceea
apar greșelile și apoi observațiile care nu sunt deloc pe placul lor. Soluția la aceste probleme este Politețea.
Dacă suntem politicoși nu vom mai primi observații. Ba din contră, vom fi mai mult apreciați și lăudați iar
cei din jur ne vor respecta la rândul lor așa cum ne dorim fiecare și vom avea și mulțumirea unei zile
frumoase și armonioase.
Educația, bunele maniere și valorile morale ajută copilul să se integreze în societate, să se adapteze
la orice condiție de viață. Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde însă de câțiva factori: relația
afectivă dintre dintre copii și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia
și pe care le transmite și copilului.
Așadar, in ,,cei șapte ani de acasă’’ copilul ar trebui să-și însușească bunele maniere în legătură cu
salutul, comporatamentul de acasă și cel de la școală, despre felul în care trebuie să vorbească în anumite
situații, despre felul în care mănâncă, face cadouri, se îmbracă etc.
În ceea ce privește salutul, copilul trebuie să înțeleagă că acesta este primul semn al unei educații
corespunzătoare și de aceea este important să învețe că trebuie să salute orice persoană cunoscută, indiferent
de locul în care o întâlnește: fie pe stradă, în magazin, în parc, iar acest salut trebuie să fie însoțit și de un
zâmbet. Formulele de salut cele mai folosite sunt: ,, ,,Bună dimineața!’’, ,,Bună ziua!’’, ,,Bună seara!’’, și
se adresează persoanelor mai în vârstă, în funcție de momentul zilei, iar dacă este vorba de un coleg sau
prieten: ,,Buna!’’ și ,,Salut!’’. Să nu uităm că persoanele foarte apropiate, indeosebi femeile, părinții și
bunicii se salută cu ,,Sărut-mâna!’’ dând dovadă astfel de dragoste și respect deosebit față de acestea.
În ceea ce privește ținuta vestimentară orice copil ar trebui să înțeleagă că cel mai important este ca
hainele pe care le poartă trebuie să fie în primul rând curate dar și că în unele situații se impune o anumită
ținută. Pentru a îmbrăca haine curate trebuie de asemenea ca și corpul să fie curat, spălat, îngrijit. Un copil
bine crescut realizează că hainele trebuie să fie potrivite cu anotimpul în care se află, cu vremea din ziua
respectivă, să fie comode, confortabile și potrivite ca dimensiune. La școală, dacă regulamentul cere acest
lucru, copilul va purta uniforma, dacă nu, va îmbrăca haine cât mai decente. Uniforma școlară creează în
clasă o imagine vizuală și chiar o atmosferă de lucru plăcută și uneori are și un rol de a disciplina copilul,
de a respecta și a accepta și alte reguli mai ușor. În alte situații cum ar fi: o vizită, la joacă, la spectacol, în
excursie, copilul va purta haine specifice momentului.
În ceea ce privește comportamentul de acasă și de la școală adesea educatorii sesizează anumite
probleme de disciplină, de politețe, de aceea se cuvine să amintim câteva din deprinderile pe care copilul
ar trebui să și le însușească din familie: să salute, să vorbescă frumos, pe un ton potrivit, să-și așeze lucrurile
în ordine, să ajute la nevoie pe măsura puterii lui, să mulțumescă pentru lucrurile oferite de părinți, bunici,
prieteni, să țină cont de sfaturile părinților, să păstreze ordinea și curățenia, să-și ceară scuze atunci când
greșesc ș.a.
Nu este de neglijat nici comportamentul din timpul mesei sau atunci când avem musafiri, cel din
timpul unei excursii sau cel dintr-un magazin, cel din timpul unei conversații sau cel de la un spectacol și
exemplele pot continua. Toate acestea țin de educație, și mai ales de educația din familie, de mediul familial
331
în care copilul iși petrece cel mai mult timp. Dacă aceste deprinderi sunt bine implementate odată cu
creșterea copilului, acesta se va integra, se va adapta și va da dovadă de un comportament adecvat și în
mediul școlar. Iată așadar, un alt motiv pentru care zicala ,,are cei șapte ani de acasă’’ este atât de reală, de
adevărată. Cu siguranță ,,cei șapte ani de acasă’’ sunt ca o carte de vizită și după ieșirea din mediul școlar,
în viața de zi cu zi, și în periaoda adolescenței, și a maturității, până la adânci bătrâneți.
Bibliografie
Michiela, Gîgă, Cei șapte ani de acasă- Codul bunelor maniere pentru copii (Colecția
CUNOȘTINȚE PRACTICE) , Editura CORESI , București, 1999.
332
CUM EDUCĂM PREȘCOLARII ÎN SPIRITUL VALORILOR NAȚIONALE
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR ȘOFINEȚI ANA NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ„DR. GHEORGHE TITE” SĂPÂNȚA
G.P.P. SĂPÂNȚA / MARAMUREȘ
“Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum
să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de
odinioară, mândru că poți spune:”Sunt român!”(Alexandru Vlahuță)
În opinia mea, păstrarea tradițiilor populare reprezintă o necesitate pentru fiecare popor ce își
prețuiește propria identitate. În primul rând, valorile naționale sunt parte din ființa noastră socio-culturală,
acestea contribuind la formarea noastră ca cetățeni apartenenți ai unei națiuni. Prin cunoașterea elementelor
ce ne definesc putem să aflăm mai multe informații cu privire la trecutul nostru istoric, la originile noastre
latine. În al doilea rând, prin cunoașterea valorilor naționale precum obiceiurile, tradițiile, portul popular,
izvoarele istorice, suntem capabili de a ne cunoaște specificul național. De asemenea, putem descoperi
diferențele dintre poporul român și celelalte popoare romanice și prețui mult mai mult propriile “comori”
ale țării.
În trecut tradiţiile populare erau părţi importante ale vieţii, dar din păcate aceste obiceiuri trăiesc
numai în amintirile oamenilor în vârstă. Cultura satului şi în zile noastre este destul de bogată, dar din păcate
tinerii de azi nu le mai practică. De aceea este important ca educaţia să preia funcţia de transmitere între
tineri şi cultură. Astfel, elevii în copilărie fac cunoştinţă cu obiceiurile şi odata cu trecerea anilor își mai
îmbogăţesc aceste cunoştinţe.
Educația are în vedere viața personală a omului, relația lui cu Dumnezeu.
Valorile culturale ale României sunt păstrate cu sfințenie mai ales în mediul rural, acesta reușind să
conserve elementele de cultură, tradiție și folclor, care sunt înțelepciuni de viață izvorâte din experiențe,
din bucurie sau durere, din năzuințe și dor, din setea de liniște sau dragostea pentru frumos, creând punți
între generații.
Pătrunderea copilului în cultură se produce în familie, în primii ani de viață și continuă în comunitățile
sociale din care face parte și în mod sistematic în unitățile de învățământ. Grădinița fiind prima dintre
acestea, trebuie să fie cea care îl face pe copil să conștientizeze valorile creațiilor populare, să păstreze și
să cultive interesul pentru cunoașterea tradițiilor, frumusețea folclorului românesc, dansul, cântecul și
portul popular, casa tradițională românească, obiceiurile și tradițiile deosebit de bogate atât din preajma
sărbătorilor de 1 Decembrie, 24 Ianuarie,de Paști cât și cele de Crăciun și Anul Nou, de la cele mai mici
vârste ca semn de respect pentru trecutul nostru românesc.
Cu dragoste pentru valorile fundamentale ale satului românesc și cu dăruire pentru dansurile
populare, preșcolarii de la grupa “Albinutelor” au participat la “Șezătoare ”, în lunile iulie 2017 și iulie
2018, ediția a V a și ediția a VI a, organizate de Școala Gimnazială„Dr. Gheorghe Tite” Săpânța, cu ocazia
organizării ”Școala de vară„ Festivalul „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” , organizat la nivelul localității
noastre. Cu ocazia sărbătorilor de iarna, am organizat serbări cu mare accent pe tradițiile și obiceiurile
locale. În cadrul acestor activități, am educat copiii în spiritul valorilor culturii, am încercat să patrundă în
sufletul lor mândria de a fi români, i-am învățat datinile și obiceiurile ce dăinuie de veacuri, care ne
individualizează și ne disting în spațiul european, precum și dansurile specifice zonei în care locuim.. În 24
ianuarie 2017 am participat la “Șezătoarea adhoc”, unde preșcolarii s-au prezentat cu sceneta “Moș Ion
Roată și Cuza Vodă”, după care împreună cu școlari, cadrele didactice, părinți ,bunici și în frunte cu d-nul
primar am învârtit “Hora Unirii”.
De Înălțare, sărbătorind “Ziua Eroilor”, împletind religia și istoria, s-a auzit cântând la unison , cu
mic cu mare “Așa-i românul”. În cadrul șezătorii s-au recitat scurte poezii, dar și ghicitori, copiii oferind
răspunsuri. Zicalele au stârnit râsul spectatorilor, au interpretat cântece, au enunțat proverbe cunoscute .
Șezătoarea s-a încheiat cu un joc popular „Hora rucărenilor”. Pe parcursul acestor activități am văzut
atracția unor copii către costumul popular și am organizat în parteneriat cu comunitatea locala desene pe
asfalt în costum național.
La muzeu copiii au avut prilejul să vada lada de zestre a bunicii, să compare opincile lor cu cele ale
bunicilor, să vadă dar și să experimenteze cum se țesea la război, cum era amenajata o odaie, cum erau
333
crescuți copiii în leagăn de lemn. Aici au descoperit minunatele costume populare specifice zonei și li s-a
explicat cum se pregăteau fetele și flăcăii să participe la șezători. Timpul le-a oferit copiilor prilejul de a
trece prin poarta timpului în trecut în momentul desfășurării unei șezători. Acolo au fost introduși în lumea
tradițională a satului, a casei și gospodăriei țărănești. Copiii au fost încurajați să observe casa țărănească și
să denumească obiecte cunoscute, explicând în același timp și utilitatea acestora. Au văzut vase de lut
pictate, țesături la gherghef, vârtelnița, războiul de țesut.
Din implicarea noastră am învățat că doar promovându-ne experienţa şi menţinându-ne tradiţia,
specificul şi identitatea noastră, putem oferi copiilor oportunitatea de a înţelege imensitatea tezaurului
nostru folcloric în care arta populară românească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai
mare intensitate frumuseţea României, istoria şi mai ales sufletul neamului.
Cu totii cunoaștem că la educarea și formarea unei personalități contribuie trei factori primordiali:
familia, școala, societatea. Acestea sunt responsabile și de sistemul de valori pe care-l formează generația
în devenire.
Valorile personale se conturează în copilarie, la o vârstă foarte fragedă. Părinții sunt cei care
contribuie la construirea primului set de valori. În familie copiii învață să deosebească binele de rău, să
muncească, să respecte adevărul, să țină cont de anumite reguli și norme de comportament, să-și formeze
gustul pentru frumos.
Prin toate activitățile propuse școala încearcă astăzi să educe copiii în spiritul valorilor general-umane
și naționale. Unde, dacă nu la școală, copiii sunt provocați să cunoască tradițiile naționale exprimate în
folclor, broderie, croșetat, scluptură în lemn, muzică și dans popular? Unde, dacă nu la școala, elevii sunt
ghidați în descoperirea frumuseții și semnificațiilor operelor literare ale poeților neamului Eminescu,
Sadoveanu, Creanga etc.? Eforturile școlii, familiei și societății trebuie să fie comune, să aibă aceleași
scopuri și obiective și anume de a educa viitori cetățeni responsabili pentru faptele proprii, liberi în deciziile
pe care le iau, capabili de a se integra într-o societate în continuă schimbare.
Bibliografie:
1. Dumitrana Magdalena, “Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti, 2000;
2. Revista Învăţământului Preşcolar nr. 1/2, 2009;
3. Sârbu Tănase, ”Etică: valori şi virtuţi morale”, Editura Societăţii academice Matei Teiu Botez,
Iaşi, 2005;
4. Ghinoiu I., ”Sărbători şi obiceiuri româneşti„, Editura Elion, Bucureşti, 2003.
334
IMPORTANŢA CELOR
PROF. SOLNOC NICOLETA –

LICEUL DE ARTE “SIGISMUND TODUȚĂ” DEVA
nevoile.
sănătos.
335
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
336
” CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ „
PROF.ÎNV.PRIMAR : ȘOMCUTEAN GERALDINE

COLEGIUL ECONOMIC„ PINTEA VITEAZUL”
- CAVNIC - MARAMUREȘ
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut ,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui
şi cu adulţii.
acasă.
dorinţelor sale.
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Procesul educativ al copilului trebuie condus cu
grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de
timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte
capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare ale idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Baza formării unui
comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
procesul instructiv- educativ, care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
337
lămurirea unor probleme. „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai
târziu şi anume – OM.
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, dar rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
338
EDUCAȚIA FIZICĂ ȘI SPORTUL
UN ROL IMPORTANT ÎN EDUCAȚIA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ȘOPTELEA CLAUDIU SORINEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 POARTA-ALBĂ
O activitate fizica constanta (2-3 ori pe saptamana), inceputa de la varsta de 3-4 ani are un rol
preventiv foarte important. Intareste imunitatea, previne imbolnavirile, previne obezitatea, ajuta la
dezvoltarea corecta a musculaturii, intareste sistemul osos, ajuta la o postura corecta si, nu in ultimul rand,
echilibreaza sistemul endocrin al copilului. Pe langa aceste efecte asupra organismului, are un rol la fel de
important in dezvoltarea mentala si psihica sanatoasa. Sportul practicat de la varsta mica ajuta la dezvoltarea
creativitatii, imbunatateste coordonarea si relatia copilului cu alti copii si adulti. Copiii care practica un
sport constant sunt mult mai sociabili, comunicativi si disciplinati.
Ce vreau sa fac astazi este doar sa punctez principalele argumente pentru care ma indemn pe mine si
va indemn pe voi, parinti de pretutindeni, sa va duceti in mod constant copiii la sport, sa-i indemnati sa
practice regulat orice sport le place, in orice sezon. Sport de echipa sau nu. Poate sa fie tenis, fotbal, inot,
atletism, baschet, gimnastica…
Sportul aduce nu numai distractie si relaxare, dar este si un instrument de dezvoltare a abilitatilor
sociale, atat de utile. Sportul te invata sa fii competitiv, dar corect si onest. Sportul te antreneaza sa imbini
competitivitatea cu integritatea. Sportul ii invata pe copiii nostri sa-si creeze relatii interumane de calitate,
sa socializeze si sa se bucure de viata atat in anii de scoala, cat si mai tarziu, in viata de adult. Astfel, efectele
benefice aduse de sport se resimt atat in copilarie, cat si pe termen lung.
Dragi parinti, implicati-va cat puteti, incurajati-i sa-si gaseasca un sport care sa le placa si sprijiniti-i
sa il practice in mod regulat. E important sa fim implicati in rutina lor sportiva, pentru a ne asigura ca obtin
beneficiile pe viata!
SPORTUL aduce beneficii ce se traduc prin…
• Stil de viata sanatos. Copiii care practica un sport nu numai ca ajung sa aiba un
stil de viata sanatos, dar inteleg si au parte de beneficiile vietii active, atat in copilarie, cat si mai
tarziu. Se stie ca rata de obezitate la copii este in crestere, iar practicarea unui sport este exact ceea ce le
trebuie celor mici pentru a se mentine in forma si a-si crea un stil de viata echilibrat.
• Leadership si munca in echipa. Sporturile de echipa invata copilul despre
importanta muncii in echipa. Lectia asta poate fi utila atunci cand cei mici ajung sa lucreze in echipa,
la scoala sau in viata de adult. De asemenea, o echipa le ofera contextul perfect pentru a se putea familiariza
cu ideea de lider si a observa ce inseamna un lider autentic, o abilitate extrem de utila in viata de adult.
• Cresterea imunitatii. Sportul intareste imunitatea, previne imbolnavirile, previne
obezitatea, ajuta la dezvoltarea corecta a musculaturii, intareste sistemul osos, ajuta la o postura
corecta si, nu in ultimul rand, echilibreaza sistemul endocrin al copilului.
• Incredere in fortele proprii. Copilul activ, copilul care e invatat sa practice un
sport este acela care va avea incredere in fortele proprii si permanent isi va antrena stima de sine, intr-
un context perfect, pe terenul de joc, potrivit Academiei Americane de Pediatrie. Copiii care practica un
sport au sanse minime sa devina adulti depresivi, stresati si sa dezvolte comportamente deviate. Beneficiile
sunt clare pe termen lung, iar adultii care au practicat un sport in copilarie sunt cei care au incredere in ei
si in fortele proprii, social si fizic.
• Fair Play. O alta componenta sociala foarte importanta! Orice sport, tenis, fotbal,
bachet, de exemplu, le va educa copiilor rabdarea si spiritul de fair play. Isi vor astepta randul, vor
invata sa isi asculte antrenorul, sa isi respecte coechipierii si adversarii, sa respecte regulile jocului .
• Beneficii educationale. Copiii care practica un sport in mod regulat sunt aceia
care isi formeaza o rutina de lucru, un program organizat si bine structurat, atat pe teren, cat si in viata
de zi cu zi, ce implica teme, scoala, proiecte. Sportul ii influenteaza pe copii sa ia in serios educatia, iar rata
abandonului scolar este forte mica in randul copiilor care practica un sport. De asemenea, isi dezvolta
abilitatea de a gandi foarte organizat si de a fi focalizat pe solutii. Mai mult, in timpul sportului, creierul se
oxigeneaza mai bine, astfel incat capacitatea de întelegere si memorare va creste. Astfel, copiii care practica
339
sport au rezultate mai bune la scoala. Copilul invata sa fie responsabil si sa îndeplinească diferite sarcini.
Abilitati extrem de utile in copilarie si pe viata.
• Disciplina, Respect, Incredere. Sportul ne invata lectii pe teren si in afara lui.
Sportul ii invata pe copiii ce inseamna auto-disciplina, increderea si respectul. Sportul formeaza
caractere puternice, copii cu personalitate si adulti de succes. Sportul le formeaza deprinderi legate de
stabilirea unor obiective si cum sa lucreze din greu pentru le atinge.
• Angajamente pe termen lung. Un alt efect al dezvoltarii caracterului este
capabilitatea copiilor de a-si onora un angajament pe termen lung, indiferent daca joaca intr-o echipa,
daca sunt intr-un cor sau intr-un proiect la scoala. Aceasta este o trasatura pozitiva ce le va fi utila si mai
tarziu, cand ajung pe piata locurilor de muncă sau intr-o relatie pe termen lung. Prin sport, copiii invata ca
ei fac parte parte dintr-o echipa care conteaza pe fiecare dintre ei in parte, la bine si la greu.
• Acceptarea victoriilor, dar si a infrangerilor. Pentru ca…asa-i in sport! Inveti
de mic ca exista zile bune si mai putin bune, iar atunci cand vei ajunge adult, asta te va ajuta foarte
mult. Sporturile inseamna competitie, dar si sanse egale pentru ambele parti. Sportul inseamna ovatii din
partea prietenilor si a sustinatorilor in zilele cu victorii, dar poate sa insemne si lacrimi si zile in care scorul
e altul decat cel pentru care ai luptat si la care ai sperat. Si da, inveti sa accepti si ca exista si altii mai buni
decat tine sau echipa ta. Lectii de sport, lectii de viata!
• Sportul spune NU deciziilor gresite. Copiii care practica un sport au sanse
minime sa ia decizii gresite in viata, precum sa consume alcool, sa fumeze sau sa incerce drogurile.
Parte a unei echipe, copilul care practica sport invata in timp cat este de important sa ai un regim de viata
sanatos si echilibrat si sa iei deciziile care iti sunt benefice.
Dragi parinti, nu-i forfati sa faca sport, dar incurajati-i! Nu-i duceti plangand la sport, asteptati
perioada in care sunt pregatiti. Nu-i lasati sa mearga doar cand au chef, ajutati-i sa-si formeze o
rutina.Gasiti-va timp, energie si rabdare pentru a descoperi exact ce sport li se potriveste copiior vostri! Nu
alegeti voi pentru ei, lasati-i sa-si spuna parerea. Si mereu, incurajati-i!
340
IMPORTANŢA CELOR
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR: SORESCU CLAUDIA

GPN BĂLĂCEȘTI, BOLBOȘI

nevoile.
sănătos.
341
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
342
–FACTOR AL DEZVOLTĂRII PERSONALITĂTII
PROF. SORESCU VASILICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ OCNIȚA
Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci și prin complexitatea ei, prin
noutățile pe care le realizează și le prognozează, pune în fața oamenilor de toate vârstele, noi și noi probleme
de ordin economic, cultural, științific. Acestei societăți trebuie saăi facă față copilul de astăzi și familia sa.
Educația, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluții prin care omul să se adapteze rapid și eficient
la societatea viitorului. Cunoașterea particularităților dezvoltării personalității, a factorilor care contribuie
la desăvârșirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea unor soluții
adecvate.
Considerând ca “familia constituie un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală
influențează armonia fiecăreia dintre părți” (A. Berger) vom încerca să extragem câteva dintre
caracteristicile relațiilor de filiațiune care au importanță majoră în definirea personalității copilului.
Relațiile de filiațiune, având o determinare genetică, se desfășoară în trei niveluri: primar(părinți – copii),
secundar(relații între frați) și terțiar (bunici -nepoți). Pe lângă componenta genetică, prin care sunt preluate
de la antecesori o serie de trăsături și predispoziții psihice, și-a dovedit importanța cu totul excepțională,
interacțiunea și comunicarea membrilor familiei pentru dezvoltarea generală a personalității copilului.
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. ,,Pecetea pe care
părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată
viata ” (M. Golu). Acest tip de relație este hotărâtoare în devenirea personalității ,nu numai prin faptul că
ea este primordială și se menține pe toată durata vieții (cu intensități diferite), dar și prin faptul că familia
mediază și condiționează comunicarea și interacșiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de conduit oferite de către membrii familiei,
precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți-pe care copiii
le preiau prin imitație și învățare-precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale
(“cei șapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și
valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai
mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele
școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viața, climatul
emoțional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), încurajarea și suportul parental
continuu, sunt factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului. Trebuie să menționăm că
strategiile educaționale utilizate de unii părini, chiar dacă sunt bine intenționate, chiar dacă au avut efecte
pozitive în anumite cazuri particulare, nu duc întodeauna la obținerea unui optim educațional, care să
favorizeze dezvoltarea personalității. Cazurile particulare, exemplificările ocazionale, nu pot fi întotdeauna
utile. Ceea ce într-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, în alta poate determina efecte contrarii.
Identificarea aspectelor particulare ale mediului educațional din familie, precum și cunoșaterea
consecițnelor unui anumit comportament al părinților, contribuie la explicarea unor comportamente
negative ale elevilor. Necunoscând suficient urmările educative, fiind convinși că ceea ce fac este spre
binele copilului, unii părinți și chiar educatori, se află în fața unei situații oarecum paradoxale, pe de o parte,
eforturile susținute, interesul manifestat pentru copil, etc și, pe de alăt parte, rezultatele efective obținute,
sub așteptări.
Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecăvrii lor, a particularităților de vârsta și individuale, la situații
concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor, etc. Severitatea exagerată – manifestată prin
interdicții, prin brutalitate și prin privațiuni de tot felul . îșiva lăsa amprenta asupra personalității în formare
a copilului. Astfel de părinți impun un regim de viață și, în special de învățătură, peste limitele de toleranță
343
psihologică li psihofiziologică specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic
participarea la activiăți recreative, la jocurile specifice vârstei și utilizează frecvent pedepse care lezează
demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. În afara programului școlar, copiii sunt puși adeseori să învețe
mai multe limbi străine, să desfășoare activități artistico-plastice, sportive, etc, chiar dacă nu au aptitudini
nî acest domeniu. Afirmand”facem totul ca să scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie să facă ceea ce
eu nu am facut pentru ca nu am avut condițiile necesare”, părinții trebuie să înțeleagă că dincolo de intenția
bună, maniera concretă în care procedează, poate să conducă la rezultate contrare celor scontate.La rândul
lor, părinții superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot constitui piedici în
formarea și dezvoltarea personalității copilului. Acești părinți consideră că școala, viața în general, are o
serie de cerințe care depășesc posibilitîțile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligență rară”, fie
neajutorați, plăpânzi, fragili, și de aceea trebuie menajaiț.Apar astfel atitudini de îngâmfare, de exacerbare
a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilități, dar și atitudini de subevaluare a copiilor, precum și slabe
posibilități de adaptare la situații noi.
Atitudinea protectoare a părinților se poate manifesta și prin limitarea excesivă a libertățății și
independeneți de acșiune a acestora, a inițiativei. Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă
o teamă permanentă pentru viața și activitatea copilului lor, și de aceea stabilesc ei direcțiile de acțiune și
comportare fără să accepte abateri, plângeri sau nemulțumiri. Principala consecință se exprimă într-un
comportanment lipsit de inițiative, instalarea unei temeri nejustificate de acțiune, și mai ales de consecințele
ei, în ultimă instanță, timiditate exagerată.Considerând ca nici unul dintre aspectele climatului familial
prezentat nu este favorabil dezvoltării armonioase a personalității copilului, concluzionăm că ”școlarul are
nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se simtă în siguranță”. Este o sarcină a școlii, a
personalului didactic, să identifice situațiile problematice din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil
strategiile educative ale acestora în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația de
colaborare școală-familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare.
BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M.GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M.GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R.VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.
344
PROF.SORICU DANA ANTONELA
Pentru fiecare dintre noi,cuvântul ,,acasă’’ înseamnă oaza noastră de linişte,spaţiul acela
cald,protector,o adevărată binecuvântare pentru viaţa plină de tumult a zilelor noastre.
,,Cei şapte ani de acasă’’este o sintagmă des uzitată în lumea modernă de astăzi.De ce?Pentru că
generaţiile se succed,mentalităţile sunt diferite şi,fără a fi cu intenţie,ne raportăm perpetuu la începuturi.
Firesc,, începutul’’se leagă de casa părintească,de familie şi de cei dragi.Nu am putea vorbi de origini
dacă nu ne-am duce cu gândul la cei apropiaţi sufletului nostru,la familie.
,,Cei şapte ani de acasă’’reprezintă simbolul existenţei noastre,nucleul verbului ,,a fi’’,verb în jurul
căruia gravitează întreaga noastră viaţă.Fără doar şi poate,familia este cea care conturează definitoriu aceşti
ani,reprezentând mediul în care copilul deprinde principalele norme ale comportamentului civilizat.Ceea
ce urmează,treptele existenţei noastre,grădiniţa,şcoala primară şi gimnazială,liceul,studiile universitare,nu
vin decât să consolideze normele dobândite în cadrul familial.Fără ,,cei şapte ani de acasă’’,nu putem vorbi
de o societate armonios dezvoltată,de o societate construită pe principii sănătoase în care buna
înţelegere,respectul,toleranţa,transparenţa să fortifice edificiul social.
Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţii săi reprezintă temelia personaliăţii individului.De
cele mai multe ori,când vorbim de ,,cei şapte ani de acasă’’avem în vedere copilul care ştie să spună
,,mulţumesc’’, ,,te rog’’,care se comportă cuviincios şi care ne luminează o zi mohorâtă cu un salut rostit
din tot sufletul.
Orice om are nevoie de dragoste.Aceasta îi dă impulsul de a se dezvolta armonios şi a fi încrezător
în forţele sale.Educarea copilului într-o atmosferă plină de afecţiune,faptul că părinţii îi acordă atenţie,că
sunt preocupaţi de ceea ce face el,că este apreciat ,îl determină pe acesta să perceapă în mod pozitiv regulile
pe care părinţii i le impun.Adevăratele modele ale copiilor sunt părinţii.Degeaba i se spune copilului să nu
mai ţipe,să nu se mai manifeste zgomotos,dacă între părinţii săi certurile sunt frecvente.Degeaba îi atragem
atenţia copilului că nu spune ,,mulţumesc’’când i se oferă ceva,dacă în familie sau în mediul său educaţional
,nu este folosit acest cuvânt. În acest context, ,,cei şapte ani de acasă’’reprezintă un cod moral,o lege a
existenţei,fără de care personalitatea copilului nu poate fi ghidată spre bine,adevăr şi frumos.
Copilul dezrădacinat de familie ,lipsit de afecţiune,nu poate deveni un individ responsabil,capabil la
rândul său,la maturitate,să transmită valorile fundamentale ale familiei copiilor săi. Încă din primii ani de
viaţă,copilul trebuie să ştie să îi respecte pe cei din jurul său,să fie tolerant, înţelegător,să aprecieze ceea ce
are,să aibă spirit de învingător şi să respecte tradiţia neamului său.
Educaţia în familie trebuie să reprezinte o prioritate a fiecărei naţii.Dacă viaţa într-un astfel de mediu
,familial,nu decurge armonios,nici la nivelul societăţii nu putem vorbi de înţelegere şi echilibru.Fiecare
părinte trebuie să fie responsabil,să înţeleleagă faptul că educaţia copilului trebuie să fie în prim plan .Mulţi
părinţi consideră că ,dacă le oferă cele necesare traiului copiilor lor,dacă le satisfice orice dorinţă în
achiziţionarea de obiecte sau vacanţe în locuri exotice , şi-au îndeplinit menirea de părinte.Fals!A fi părinte
înseamnă a te integra activ în viaţa copilului tău. Înseamnă să-i fii aproape în momente de bucurie ,de
tristeţe,să comunici cu el,să-l înţelegi, să-l încurajezi şi să-i oferi sfaturile necesare când simţi că e
debusolat.Dacă fiecare individ în parte va ştii să facă educaţie în familie,peste ani,vom avea oameni adaptaţi
oricăror rigori ale vremurilor,iar,cu siguranţă,viitorul va fi unul al respectului, încrederii şi toleranţei.
345
CE ÎNSEAMNĂ ”7 ANI DE ACASĂ”?
PROF. SOROCEANU RAMONA

LICEUL TEHNOLOGIC “LICEUL TEHNOLOGIC CLISURA DUNĂRII”
MOLDOVA NOUĂ
„Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preț ar trebui să fie copilul...
Calitatea de om se naște din iubire a cărei unică măsură este conștiința morală”. Ion Vulcănescu
În educarea ,,piticului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare
și diverse.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă și când este nevoie de acest lucru? Până în clasa primară, cam pe
la 7 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii, cu familia și cei apropiați în general. Cei din familie incearca sa
te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata
in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala
respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una
dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai
oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de
aceeasi varsta cu tine. Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii
respectate, pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i
confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Multi, datorita comportamentului ciudat fata de semenii
lor, se autoizoleaza de cei din jur.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si cum iti poti
ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul nostru, odata cu trecerea timpului, cand vom
devenii mai intelepti, o sa dam si noi aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa.
346
BIBLIOGRAFIE
347
UNIVERSUL FAMILIEI
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF .ÎNV.PRIMAR ȘORODOC AUGUSTINA-DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ” MIRON COSTIN” SUCEAVA
Motto: ,,Spiritul copiilor nu este un vas pe care vrem să-l umplem, ci este o vatră pe care trebuie s-
o încălzim”( I.H.Pestalozzi)
Familia este prima colectivitate care își pune amprenta pe caracterul omului și, în același timp, cea
dintâi școală ce pune temelia viitoarei personalități. Prin structura ei, familia oferă cadrul potrivit primelor
deprinderi, de transmitere a primelor cunoștințe și priceperi de viață, oferă modelele rolurilor sociale în
funcție de sex, vârstă și pregătire profesională.
Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le învățăm stăruitor de-a lungul întregii vieți este unul pe care
nu ne putem îngădui să-l amânăm pe data viitoare. Există o școală la care nu avem voie să facem absențe
pentru că ,,motivările”se plătesc mult prea scump.
În această viață nouă, foarte important, uneori dificil, este începutul, drumul acesta necunoscut,
presărat cu fel de fel de surprize, de incertitudini, de semne de întrebare, când un sfat lucid și sosit la timpul
său, poate evita un necaz, o neînțelegere, chiar o nefericire.
Dincolo de marea iubire a tinerilor soți, mai presus de orice este, este copilul. Este minunat să aduci
pe lume un copil. Este la fel de minunat să știi să-l crești sănătos, să știi să dai ca femeie, societății, oameni.
Ea, femeia-mamă, care a fost, este și va rămâne un model de grație și gingășie de neegalat reîntinerește
alături de copilul său. Educația ca și nașterea, nu este ușoară; ea presupune efort și durere, însă, în timp ce
nașterea fizică se sfârșește, educația putem spune-fără a exagera-înseamnă o ,,naștere”continuă. Mama este
prima care începe acest șir de ,,nașteri” încă din perioada în care pruncul se află la sânul ei și continuă cu
înaintarea în vârstă a copilului.
Odată cu trecerea anilor, în sufletul mamei, în memoria și inima ei, rămân neșterse imaginile legate
de o nouă zi de viață, de o nouă transformare, primul zâmbet, primul cuvânt, primul dinte apărut, primii
pași, multitudinea întrebărilor, apoi primele succese la școală, toate aceste manifestări ale copilului nostru
fiind un alt șir de bucurii și satisfacții.
Este de necrezut pentru cei care nu cunosc acest sentiment cum o fărâmă de om poate să transforme
totul în jur. Un zâmbet , o gândire, o îmbrățișare, când ajungi acasă îți alungă orice indispoziție, te face să
nu simți oboseala. Este o compensație a naturii prin care toate emoțiile, speranțele, așteptările și zbuciumul
legat de apariția unei noi vieți sunt răsplătite de o inegalabilă bucurie, creatoare de mari speranțe și planuri
de viitor, sentimente care vor consolida și cimenta căminul.
Familia este cea care modelează personalitatea copilului și contribuie la formarea unor atitudini față
de muncă, dezvoltă spiritul critic. Ca grup social primar și ca unitate juridică ea reprezintă o ,,comunitate”de
viață și iubire.
Primele valori sociale sunt transmise copilului de către familie, înainte ca aceasta să beneficieze de
o educație instituționalizată.
În ceea ce privește creșterea copilului mic, ea este influențată de factori ereditari, endocrini, de
alimentație, de mișcare de factori naturali.Alături de familie și alte grupuri sociale, cum sunt:cercul de
prieteni, strada, cartierul, vor influența- cu pondere diferită- perioada copilăriei și adolescenței.
Pentru dezvoltarea lui, perioada de copil mic ( 1-3 ani) este hotărâtoare. Deprinderile, o mare parte
din educație, tot ce se poate învăța în cei 7 ani de acasă se fundamentează acum. Tocmai acum el are nevoie
de mai mult ajutor, de mai multă afecțiune și dragoste. Supravegheat cu atenție de mamă, trebuie lăsat să
se desfășoare, să-și satisfacă nevoia de mișcare, de exprimare a lumii înconjurătoare. Prin nevoia de
mișcare, copilul ne impresionează cu voiciunea și vitalitatea sa.Fără să se schimbe fundamental raporturile
dintre mamă și copil, când ,,a învățat să cotrobăie și să alerge peste tot”trebuie să se aducă obligatoriu
interdicția NU. Începe vârsta curiozităților și a nesfârșitului ,,de ce?” la care, pe înțelesul lui, părinții trebuie
să-i răspundă în toate situațiile.
348
,,Știința” de A EDUCA presupune un efort conștient din partea părinților pentru a descifra pe cel
care constituie subiectul și obiectul educației și o capacitate de adaptare la transformările din cadrul
grupului social ori familial.
Familia influențează dezvoltarea psihică a copilului punând amprenta pe întrega sa personalitate.
Pentru a deveni o ființă normală, copilul solicită și necesită o lungă perioadă de îngrijire de către un număr
redus de persoane, cu care să dezvolte raporturi afective. Familia este primul intermediar în relațiile
copilului cu societatea, matricea care-i imprimă primele și cele mai durabile trăsături morale și caracteriale.
Pentru a-și dezvolta și armonios personalitatea, copilul are nevoie de afecțiunea părinților, aceasta
reprezentând condiția fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al psihicului său.
Dragostea și grija părintească sunt atât de importante pentru dezvoltarea intelectuală a copilului, cum
sunt vitaminele și proteinele pentru dezvoltarea fizică. Un climat de familie echilibrat, netensionat asigură
dezvoltarea armonioasă a tuturor laturilor personalității copilului: afectivitate, voință, caracter. Aceasta
constituie o adevărată ,,școală a sentimentelor”. Aici învață să iubească și să fie iubit, să respecte și să fie
respectat, să ajute și să fie ajutat, să prețuiască munca celorlalți. De aceea familia trebuie să asigure un
climat afectiv și rațional stimulativ sub diferite forme în activitatea și preocupările lui, să încurajeze
prieteniile cu alți copii, să-l învețe să-și prețuiască colegii, educatorii, să-l stimuleze pentru viața de colectiv.
Bibliografie:
LUCRARE METODICO –ŞTIINŢIFICĂ pentru acordarea gr.didactic 1, 2018- Competenţele
parentale - condiţie pentru un parteneriat optim între şcoală şi familie
349
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
DESPRE EDUCAȚIE
PROF. SOROIU ȘTEFANIA

LICEUL TEHNOLOGIC NR.1. BALȘ
Educația este cheia de aur care deschide toate porțile.

Părinții ne definesc, ne hrănesc mintea și trupul și hotărăsc cine suntem cu mult înainte de a ne naște,
hotărâri ce poate nu le aparțin nici lor, ci sunt expresia dorințelor și frustrărilor de generații întregi.
Părinții sunt cei care ne oferă – sau ar trebui s-o facă – educația elementară, celebrii șapte ani de-
acasă. Se spune că adevărata educație începe chiar din pântecul matern. Modul în care viitoarea mamă își
gestionează viața în timpul sarcinii, începând cu lucrurile mărunte, cum ar fi alegerea alimentației sau a
orelor de somn, își pune amprenta asupra copilului.
Educația este cea mai importantă achiziție pe care o putem face în tinerețea timpurie. Dacă
acumularea valorilor materiale sau crearea unei familii țin de perioada maturității, educația își găsește în
tinerețe ( în cei șapte ani de-acasă ) cel mai puternic aliat. Educația este cea care definește ființa umană și
îi valorifică potențialul. Un om care știe să se comporte , certifică opinia celorlalți despre calitatea educației
pe care a primit-o, indiferent că a fost în familie sau in sistemul de învățământ. Iar unui om educat i se
permite să urce în ierarhia socială și să acceseze sfera elitelor sociale.
Educația ne schimbă felul de a ne raporta la lume și ne influențează în mod activ și conștient propriul
destin. Aceasta este o activitate de modelare a personalității umane, desfășurată în mod sistematic și
conștient, care trebuie privită ca o acțiune de a forma un copil, de a-l dirija spre starea de adult, așa cum
precizează și etimologia ( educo,-are= a crește ). Procesul educațional este complex și implică dimensiunea
psihologică, sociologică și antropologică a persoanei. El se realizează în relațiile interumane, interpersonale
prin comunicare, implicare afectivă și relaționare între generații.
Educația se adresează, în egală măsură, fiecărei ființe umane. Este necesară cunoașterea
particularităților individuale ale fiecărei persoane, pentru a găsi metodele adecvate care să stimuleze și să
modeleze personalitatea respectivă, astfel încât aceasta să fie în concordanță cu cerințele obiective ale
societății.
Lumea de mâine aparține celor care învață să se comporte în societate, celor care pot relaționa
armonios cu mediile diverse. Acestora li se deschid porți care altfel ar rămâne încuiate. Un om educat este
asemenea unui diamant șlefuit, pe care mâna artistului l-a făcut demn să fie așezat pe coroana regală.
Bibliografie :
• George Văideanu, „Educația la frontiera dintre milenii”, Editura Politică, București, 1988
• Sălăvăstru, Dorina, „ Psihologia educației”, Editura Polirom, Iași, 2000
350
PROF. ÎNV. PRIMAR ȘOVRE DINUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CERNEȘTI
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie.
acasă.
dorinţelor sale. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a
cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
intelectual, moral estetic, ş.a..
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
Există şi familii în care sunt diferenţe de opinii în ceeea ce priveşte creşterea şi educarea copilului,
în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţa în atitudini, o viaţa de familie frământată de tensiuni,
lipsită de afecţiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziţie sau chiar de violentă duce inevitabil la reacţii
de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului. Ȋntr-un astfel de mediu apar şi se
dezvoltă situaţii conflictuale care vor afecta atmosfera afectivă a grupului familial şi comunicarea dintre
membrii ei.
351
BIBLIOGRAFIE
www google
352
PROF. ÎNV. PRIMAR, SPĂTĂCEAN MARINELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,I.P.RETEGANUL” SÎNCEL
copilului. Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină. În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi
cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai
voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.Cercetătorii elvețieni
au dovedit că aproximativ 80% din părinți nu ofera posibilitatea propriilor copii de a-și forma un minim
bagaj de cunoștințe, cauzele fiind extrem de diverse.
Astfel, în cele 18 țări europene studiate de psihologii genovezi, inclusiv România, s-a dovedit că
majoritatea părinților nu știu să explice copilului unele realități pe acesta ar dori să le afle și cu care
se confruntă în viața cotidiană.O parte din părinți nu dețin informatia cerută de copil, iar cei mai mulți
oferă răspunsuri formale sau incorecte la întrebările micuților.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilariei.Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă,
etc.Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalti.
353
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
DE PROF. MARIANA SPIRIDON

CASA CORPULUI DIDACTIC MEHEDINȚI
Se spune că educația primită în familie reprezintă cam 50% din dezvoltarea mental-emoțională și din
caracterul viitorului adult. Familia este un micronucleu în care se formează viitorul cetățean, prieten sau
părinte. Puțini părinți înțeleg acest lucru și că numai ei sunt în măsură să dea copilului sau copiilor lor
"vitaminele" de care acesta are nevoie pentru a crește și a deveni un om responsabil, capabil să își asume
toate aceste roluri din societate.
Ce înseamnă a fi părinte?
A fi părinte este într-adevar o artă, dar puțini sunt cei care se încumetă să o practice, să o înțeleagă
mai întâi și mai ales să înțeleagă ce importantă e pentru formarea copilului lor.
În primul rând, ca orice meserie și artă este important să înțelegi ce este ființa umană, care e scopul
ei pe acest pământ. Părintele trebuie să își răspundă la niște întrebări cum ar fi: de ce îmi doresc copii?
Vreau cumva să împlinească tot ce n-am împlinit eu? Să aiba tot ce n-am avut eu? Copilul meu va fi doar
o prelungire a personalității mele? Dacă răspunsurile la aceste întrebări sunt afirmative, e mai bine să se
mai amâne concepția.
Cum să îmi cresc copilul?
Puterea exemplului personal este elementul cel mai important pe care trebuie să îl aibă în vedere un
părinte. Copilul este cel puțin in primii ani de viață dar și mai târziu, un imitator perfect. Aproape tot ce
învață o face imitand pe cei din jur, și mai ales pe cei pe care îi consideră dumnezei: pe mama și pe tata.
Un viitor părinte trebuie să știe dacă e destul de responsabil încât să se ocupe de încă o ființă umană,
dacă e el însuși un om matur, echilibrat, împăcat cu sine si cu partenerul de viață. Copilul e și o încununare
cumva a unei relații bune și sănatoase.
Copii sunt extrem de vigilenți și receptivi la tot ce se întâmplă în jur. Ei vin pe lume cu niște
rezervoare goale pe care părinții au misiunea de a le umple: cu dragoste, cunoștințe, adevăruri spirituale.
Copiii care au parte de rezervoare cât mai bine umplute sunt și oamenii care vor avea cele mai puține
probleme de a vedea și înțelege viața și lumea așa cum e ea, de a fi niște cetățeni buni, niște prieteni
adevărați, de a avea relații sănătoase și a-și întocmi la randul lor familii adevărate.
Riscurile unei cresteri inadecvate
Depravații, prostituatele sau bolnavii psihic sunt acei copii deveniți azi adulți, care au crescut într-o
familie cu probleme. Alcoolismul, divorțurile, problemele psihice ale unuia din parinți sunt doar câteva din
plagile grave care pot afecta considerabil dezvoltarea copilului.
Uneori e suficient ca pur și simplu un comportament inadecvat din partea unuia dintre părinți- sau a
amândurora- ca de exemplu copleșirea, protejarea exagerată a copilului față de orice eventual pericol din
afară, sau dimpotrivă, egoismul exagerat al acestuia îi poate produce copilului afecțiuni, dar mai ales răni
greu de vindecat.
Astăzi este o "modă" în a înlocui dragostea adevarată pe care un părinte este dator să o dea copilului
său cu bani sau alte lucruri materiale. Asta poate dăuna foarte mult formării caracterului copilului. Se poate
învața un răsfatat, și să privească cu superioritate pe cei mai puțin înstăriți decât el. Banii, grija pentru
lucrurile materiale de care are nevoie un copil, înlocuiesc de multe ori, însă, dragostea și în familile mai
putin bogate, care, consideră că dacă îi dai copilului mâncare, haine și îi asiguri tot ce trebuie pentru a urma
o școală, și-au făcut datoria de părinte.
Rezervorul cu iubire e cel mai important
Se întamplă destul de des astăzi ca micuțul să nu fie decât o "greșeală a tinereții". Și atunci, evident,
nu mai putem vorbi de nicio pregătire anterioară a viitorului părinte, de niciun fel. Mama se poate informa,
vorbi cu un psiholog de copii, dar mai ales trebuie să fie recunoscătoare că l-a născut. Starea pe care o are
la nașterea copilului unul dintre părinți sau amândoi se transmite foarte ușor la copil și acesta se poate simți
nedorit mult timp după naștere fără să înțeleagă de ce.
Mama și tatăl care au devenit părinți "pe neașteptate" au această șansă să devină buni părinți: să fie
multumiți, să îi mulțumească Lui Dumnezeu pentru copil și să îl iubească cum știu ei mai bine. De multe
354
ori dacă acest rezervor al dragostei este umplut suficient, celelalte se pot umple mai ușor de-a lungul
timpului, cu ajutor, cu ceva efort, cu educația primită de la instituțiile de învățământ.
Bibliografie:
„Îndrumarea copiilor spre succes” de Paul Tough
„Inteligența emoțională a copiilor” de Lawrence E. Shapiro
„Psihologia Vârstelor” de E. Verza
355
EDUCAȚIA COPILULUI ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. SPRINCU LILIANA GABRIELA

GRADINITA CU P.P. « ELENA FARAGO » CRAIOVA
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale înca de la varste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se învata din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât
să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
ani de-acasă”.
Educatia primită in familie se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care
compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „buna ziua”.
Comportamentul în publiceste foarte important. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări
şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim
să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile
pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
356
Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele
mult-aşteptate.
357
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA
PROF.INV.PRIMAR NORICA STAICU

ȘCOALA GIMNAZIALA ”SF. GHEORGHE”CRAIOVA
O educație responsabilă duce la creșterea unui adult responsabil.

Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Părinții stabilesc
o serie de reguli care trebuie să fie: clare, concrete, constante, coerente, consecvente. Indiferent de
convingeri, experiențe sau atitudini scopurile părinților tind spre același rezultat: copii bine-crescuți, bine-
educați capabili să se descurce într-o lume competitivă. Copiii provin din medii diferite, iar educația trebuie
să existe la orice vârstă. Fiecare copil are ritmul propriu de evoluție.
Educația și îngrijirea copiilor de vârstă școlară mică poate pune bazele reușitei în viață, din punctul
de vedere al educației și integrării sociale. În acest sens o contribuție importantă o are familia și apoi școala.
În prezent, din păcate „cei 7 ani de- acasă”, nu mai sunt 7. Sunt din ce în ce mai puțini, deoarece de
la vârste foarte fragede copiii sunt incluși în diverse forme educaționale – unde fie se consolidează normele
deja deprinse în familie, fie chiar se însușesc normele de bună-purtare.
Astăzi există suficiente oportunități de educație preșcolară prin care să se asigure majorității copiilor
o bază solidă pentru educația ulterioară.
Conturarea și achiziționarea normelor unui comportament social corect în primii ani de viață se
realizează cel mai adesea prim imitare și mai puțin printr-un comportament conștient.
În funcție de standardele mai mult sau mai puțin subiective ale fiecărui părinte „cei 7 ani de- acasă”
nu înseamnă peste tot același lucru. Cert este că, în mod tradițional și general expresia se asociază cu „o
bună purtare/bună creștere”a copilului care presupune ca o primă normă de conduită învățată în familie
acea „fluturare de mână”/salut; o altă normă, susținerea unei conversații în public și respectul cuvenit pentru
persoana care vorbește; apoi prin joc, învață să-și respecte partenerii și se conformează unor reguli impuse,
nu încalcă drepturile celorlalți prin afirmarea drepturilor personale, învață un comportament civilizat la
servirea mesei; învață să-și recunoască greșelile și să-și exprime cu sinceritate regretul.
Părinții, în primii ani de viață trebuie să cultive copiilor stima de sine care atrage automat și stima
celorlalți. Mai apoi, în școală se asigură mediul în care copiii se adaptează mai ușor sau mai greu, leagă
prietenii pe bază de respect reciproc consolidându-se astfel stima de sine.
Trebuie să încurajăm implicarea părinților și în activitățile școlare pentru a-i sprijini pe copii în
dezvoltarea personală.
În familie învață să-și susțină părerile și să-și apere interesele fără să-i lezeze pe cei din jur; să evite
situațiile conflictuale/periculoase și să ofere ajutor la timp. Să fie atenți și să se implice în ceea ce se
întâmplă în jur; să nu judece după aparențe/critice pe cineva; să știe să piardă cu demnitate dar și să câștige,
într-un mod elegant; să fie prudenți și independenți.
Un comportament civilizat se capată în timp și cu răbdare. Este rezultatul unor ani de experiențe și
exemple („puterea exemplului” – acasă și la școală). De maximă importanță este ca părinții să fie un
exemplu permanent nu doar „ocazional” pentru cei mici.
În „cei 7 ani de- acasă” se cultivă și inteligența emoțională. Aceasta este o artă prin care putem învăța
copilul să-și cunoască și să-și identifice emoțiile ajutându-l astfel să devină un adult echilibrat și sigur pe
propriile sentimente.
358
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, STAN (LUPU) LUMINIȚA - SIMONA

GRĂDINIȚA NR. 11 GALAȚI
Motto: „Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei ce le dau viață; de aceea
pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. Educația este cea mai bună provizie pe
care o poți face pentru bătrânețe.” Aristotel
După cum bine știm, părinții sunt primii educatori ai copilului. Chiar fără a conștientiza, aceștia își
”modelează” copiii nu numai prin comportament, atitudine, vorbe, ci în fiecare moment al vieții lor, chiar
și atunci când nu sunt acasă. Copilul este influențat și de vestimentația părinților, de felul cum vorbesc cu
ceilalți oameni și despre ceilalți oameni, de modul cum trăiesc bucuriile, tristețile, de felul cum se comportă
cu prietenii și cu cei care nu le sunt prieteni.
Părinții exercită o influență foarte mare în viața copilului și trebuie să fie conștienti de acest fapt și
convinși că educația ce trebuie dată acestuia este pentru societatea actuală, diferită de cele precedente, iar
copilul trebuie pregătit corespunzător.
Grădinița devine un important mediu de socializare, primitor, potrivit pentru învățare, unde copiii
pot interacționa între ei dar și cu adulții. Când cei mici fac primii pași în viață, familia și grădinița reprezintă
doi factori primordiali în educația lor, prezentând noi căi spre educație în beneficiul lor, deoarece acum se
pun bazele personalității.
Între 0 și 6-7 ani copiii se dezvoltă rapid, iar procesul în acest stadiu nu trebuie neglijat, pentru că
este mult mai dificilă și mai costisitoare compensarea acestor pierderi mai târziu, alegerile făcute în
copilărie având o influiență puternică și de durată asupra lor. Din experiență personală am dedus că nivelul
educației părinților și a celorlați membri ai familiei cu care vine în contact este un factor important în
asigurarea unei educații de calitate primite acasă. Copilul învață la început prin imitație ce e bine și ce e
rău, își însușește noțiuni despre adevăr, dreptate, dragoste, credință, încredere în sine, învață să fie
responsabil, respectuos.
Copilul de până la șapte ani față de părinții săi are o dependența socială, întrucât familia reprezintă
primul mediu social de dezvoltare ce favorizează stabilirea contactelor copilului cu societatea și cunoașterea
propriei sale ființe, dar și o dependență educațională, pentru că din primele luni de viață și până la vârsta
școlară copilul învață în familie mersul, vorbirea, contactul intuitiv cu mediul natural ambiant, primind în
esență primele elemente de educație. Pe măsură ce el pătrunde în alte medii sociale, în grădiniță, mai apoi
în școală se continuă îmbogățirea socială și educativă a copilului, familia rămânând “fabrica” care produce
personalități umane.
În grădiniță, activitățile desfășurate în parteneriat cu părinții sunt modalități potrivite pentru atingerea
unor obiective comune ce urmăresc educația preșcolarilor. Relația dintre părinți și cadrul didactic se
construiește pe un sistem comun de valori și cerințe ce au în centrul copilul; efectele asupra lui fiind
benefice cu scopul de a pune în aplicare acest proces de educare a micului adult în devenire. Când părinții
și educatoarea fac echipă atunci copilul iese câștigător, esențial este ca cei doi factori să-și dirijeze acțiunile
spre același scop, printr-o colaborare strânsă și susținută.
Știm că fiecare om este unic cu propriile nevoi, dar în același timp este și o ființă socială ce trebuie
să se integreze în societate și să dobândească un bagaj minim de cunoștințe și deprinderi stabilite prin norme
nescrise de comunitate. În aceasta constă esența “Celor 7 ani de acasă”, adică îmbinarea dezvoltării și
integrării armonioase a factorilor biologici, cu cei educaționali, culturali și sociali.
BIBLIOGRAFIE:
1. Robu, M., ,,Empatia în educație-necesități pedagogice moderne”, București, 2008;
2. Vrășmaș, E. A., ,,Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002;
3. Emil, P., Iucu, R., ”Educaţia preşcolară în România”, Polirom, Iași, 2002.
359
STAN ARGENTINA-FLORENTINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „REGINA MARIA”, BUCUREȘTI
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul
care le emite apoi conștientului in situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba” (Eric Berne).
să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă. Devoltarea copilului în această perioadă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului .
sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. R. Iucu, „Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998
360
CEI 7 ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE, STAN ILEANA

GRADINITA DE LA SCOALA GIMNAZIALA „O.C.TASLAUANU”,
BILBOR, HARGHITA
Cei 7 ani de acasa reprezinta oglinda educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei.
Bunele maniere ar trebui sa faca parte din normalitatea fiecarei zi. Cei 7 ani de acasa sunt foarte
importanti pentru viitorul unui copil.
acasă.
dorinţelor sale.
361
Parintele este prima persoana care transmite copilului adevaratele valori. De ele depinde ca puiul sau
sa fie un copil respectuos, politicos si un viitor adult responsabil.
BIBLIOGRAFIE
Emil, R. Iucu , Educatia prescolara in Romania
GIGA, M., Codul bunelor maniere, Editura Coresi , Bucuresti.
362
“ CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ! „
PROF.ÎNV.PREȘC. STAN LIDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ –VASILE ALECSANDRI
GRĂDINIȚA CU P.N. 58 –BRĂILA
Educația este un proces de socializare a tinerii generații, ființa individuală trebuie să se integreze
(subordoneze) celei sociale pentru că ea depinde de normele, regulile și tradițiile societății.
De aceea educația incepe din familie. Din primele zile de la naștere copilul este supus unui program
de hrănire, de igienă, de somn, de legănat.
Apoi pe măsură ce crește are program de joacă, comunică cu adulții prin gângureli, sunete, cuvinte.
Încet, încet ajunge să înțeleagă ce are voie să facă și ce nu are voie, este învațat să respecte reguli, să
se adreseze politicos celor din jur, să nu răspundă la agresivități, să stabilească relații de prietenie, să capete
independență in tot ce face.
Educația morală începe din familie, aceasta fiind cea care îi învață pe copii să fie pregătiți pentru
societate.
Morala există în viața societății ca un fapt impiric observabil, un fapt perceput de orice grup uman
prin regulile care delimitează ceea ce nu poate fi aprobat.
Regulile se impun individului cu aceeași forță ca și necesitatea materială. De asemenea, autonomia
morală rezidă, înainte de toate, în faptul de a acționa în conformitate cu reguli a căror justificare rațională
se cunoaște.
În fiecare copil există o ființă socială cu idei, sentimente, practici morale, opinii colective, care
exprimă apartenența la comunitate și o ființă individuală cu trăsături ereditare, temperamentale, stări psihice
ce-l caracterizează și dau unicitate persoanei.
Morala există ca un fapt empiric observabil în viața societății. Faptele morale sunt fapte sociale, ceea
ce înseamnă că morala începe acolo unde există viață în grup, neputând fi moral în solitudine.
Educația este un proces de socializare a tinerei generații, ființa individuală trebuie să se integreze
(subordoneze) celei sociale pentru că ea depinde de normele, regulile și tradițiile societății. Nu ființa cu
trebuințele sale de moralitate contează, ci ființa care să răspundă cât mai bine cerințelor sociale.
Omul ideal este acela care se identifică în mod absolut cu deziteratele ființei sociale. De asemenea,
autonomia morală rezidă, înainte de toate, în faptul de a acționa în conformitate cu regulile a căror justificare
rațională se cunoaște.
Educația morală, pregătirea pentru viață, începe din familie, deci familia este cea răspunzătoare de a
face intrarea copilului în viața socială. Astfel de la intrarea copilului în grădiniță ne putem da seama de
educația primită de copil de la părinți prin felul său de comportare față de ceilalți copii, de educatoare, de
celălalt personal din unitate, de modul în care acceptă schimbarea spre binele său și al celor din jur.
Educația primită în familie, în cei șapte ani de acasă, a demonstrat că acolo unde părinții nu și-au
făcut datoria, acei copii mai devreme sau mai târziu s-au implicat în fapte antisociale grave, repetate, fără
pic de regret s-au de îndreptare, iar la pol opus cei care au fost pregătiți de către părinți pentru viață, au
reușit, realizând lucruri frumoase, o carieră.
Intervențiile educative în domeniul educației morale vor duce la modificări comportamentale supuse
evaluării în termenii binelui sau răului.
Astfel educația celor șapte ani de acasă, ca orice act educativ, este o intervenție care are ca finalitate
o modificare în structura personalității individului.
363
JOCUL- ESENŢA COPILĂRIEI/
THE GAME – THE ESSENCE OF CHILDHOOD
PROF. ÎNV. PRIMAR. STAN MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,O. C. TĂSLĂUANU”- BILBOR
The activity with extraordinary training impact, the game determines the disclosure of the universe
specific to early ages; representations, imagination, feelings triggered by the game compound like a puzzle
the child’s personality.
Reducing the outside playground ( playground, park and so on ) as well as the inside playground, the
mutation of interest towards watching TV shows, computer games reduce dramatically the probability for
the concern of game especially for the motion game.
The game conducted with fairness, positively influences the future mature; it emerges with
satisfaction, with the dignity of the defeat. It triggers a mechanisme suitable for the growing of some moral
qualities ( spirit of sacrifice, perseverance, courage ). By analyzing more carefully the game, it can be
identified its contribution to educate the will and self-restraint.
Many games develop the visual acuity, the hearing contributes to highlight the spirit of observation
but represents also an efficient way of phisical development removing the sedentary effects strengthening
the body.
The game is decisive and determined by pecularities of age.
Activitatea cu extraordinar impact formator, jocul determină dezvăluirea universului specific

vârstelor mici; reprezentările, imaginaţia, sentimentele declanşate de joc compun ca un puzzle
personalitatea copilului.
Micşorarea spaţiului de joacă din afara casei( terenul de joacă, parcul etc.), dar şi a celui din interiorul
spaţiului de locuit, mutaţia interesului spre vizionarea emisiunilor de televizor, spre jocurile pe computer
reduc dramatic probabilitatea preocupării pentru joc, în special pentru jocul de mişcare.
Jocul desfăşurat cu corectitudine influenţează pozitiv pe viitorul matur; acesta se deprinde cu
satisfacţia, cu demnitatea înfrângerii. Se declanşează mecanismul propice cultivării unor calităţi morale
(spiritul de sacrificiu, perseverenţa, curajul). Analizând mai atent jocul, se poate identifica contribuţia lui
la educarea voinţei, a stăpânirii de sine. Multe jocuri dezvoltă acuitatea vizuală, auzul şi contribuie la
evidenţierea spiritului de observaţie, dar reprezintă şi un mijloc eficient pentru dezvoltarea fizică, înlăturând
efectele sedentarismului prin solicitarea organismului.
În “Cartea Jocurilor” apărută la începutul secolului XX, prezentarea denumită cu modestie ,,Un
amănunt” susţine următoarele:
,,Copilul trăieşte în lumina fericită a jocului, spiriduş ce preface zilele în sărbătoare şi viaţa în
minune.”
Jocul, zeu al copilăriei, e asemenea unei flăcări fermecate, flacără de veselie, de voie bună , ce zburdă
laolaltă cu cei mici, îi îndeamnă, îi mână în hora bucuriei de a trăi sub soare.
Această flacără, cu salturi voioase şi pâlpâiri de râs, luminează nu numai chipurile celor ce sunt, dar
şi ale celor ce nu mai sunt copii.
Flăcăi cu doruri şi năzuinţe, oameni cu fruntea încreţită de grija zilei de mâine, de intră cumva în hora
duhului şugubăţ al jocului, uită de necazuri, îşi leapădă povara de pe umeri şi din suflet, ca să fie din nou
copii. Jocurile împrospătează inima, le înfloreşte gândul, îndulceşte buzele cu zâmbet, aprinde în ochi
lumina râsului şi varsă în trup vlaga zburdălniciei.
Bunicul şi el va primi cu drag joaca nepotului, uitând de greul anilor ce-i apasă umerii şi-i brumează
pletele. Clopoţeilor de argint ai râsului copilăresc, le va răspunde dangătul ruginit al veseliei bătrânului. El
îşi va aduce în acelaşi timp aminte de vremurile îndepărtate ale copilăriei sale şi ceru-i mohorât din suflet
va primi mireasma primăverilor de altădată. Şi pare acest zâmbet al trecutului o rază întârziată a unui soare
apus de mult, ce mângâios atinge fruntea moşneagului dus pe gânduri.”
Jocul este determinant şi determinat de particularităţile de vârstă. El stimulează interesul şi
curiozitatea epistemică a copiilor, dar este integrat în activitatea pentru funcţiile formative.
364
Prin joc, copilul transpune realitatea obiectivă, nu printr-o reproducere identică, ci transfigurată. Se
stimulează astfel funcţiile intelectuale.
Copilul învaţă prin joc să-şi stăpânească emoţiile, reacţionează pozitiv, dar şi negativ. “Găseşte” prin
participarea la joc o recompensă. Se modelează în acest mod procesele afectiv-emoţionale.
Latura voliţională este puternic implicată în joc. Copilul este “total” convins că trebuie să contribuie
la redarea, la întruchiparea unui “rol” pe care-l modelează cu maximă convingere.
Jocul cultivă în mod evident funcţia de comunicare: copilul învaţă să trăiască împreună cu ceilalţi,
acţionează.
Specific activităţii didactice, jocul didactic îmbogăţeşte cunoştinţele micuţilor, declanşează
capacităţile mentale, asigură participarea activă la orice activitate.
În general, jocurile implică o întrecere între componenţii unor echipe sau între echipe şi determină o
ierarhie.
Jocul poate deveni cel mai bun mijloc de activitate , de stimulare a resurselor intelectuale şi ocupă
un loc preferat în activitatea zilnică a micuţilor. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba
de ce este copil. Despre un copil nu se poate spune că el ,,creşte” şi atât; trebuie să spunem că el se
,,dezvoltă” prin joc.
Pentru viitorul şcolar, jocul reprezintă o modalitate de asigurare a continuităţii între grădiniţă şi
şcoală, de uşurare a procesului adaptării copiilor la specificul muncii de învăţare. Fiind o metodă activă de
învăţare, copiii reuşesc prin joc să se integreze în climatul socio-afectiv al mediului în care se desfăşoară
activitatea.
Concluzii:
Jocul didactic bine organizat asigură o însuşire temeinică a cunoştinţelor, dezvoltă raţionamentul,
memoria, interesul de a cunoaşte cât mai mult şi stimulează încrederea în forţele proprii, pentru a învinge
anumite dificultăţi în activitatea desfăşurată. Are ca element dinamic întrecerea între copii, între grupuri de
copii, făcându-se apel şi la spiritul de disciplină, ordine, coeziune, în vederea obţinerii victoriei. Întrecerea
le prilejuieşte emoţii, bucurii, satisfacţii.
Bibliografie:
Patiţa, S. şi col.,(1981), Jocuri şi jucării, Editura Ion Creangă, Bucureşti.
Mândru, E.,(2012), Învăţăm jucându-ne! Jocuri didactice, Editura Didactica Publishing House,
Bucureşti.
***(2008), Învăţământ primar, Revistă dedicată cadrelor didactice, nr. 1-4, Editura Miniped,
Bucureşti.
365
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR MARICICA STAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ONICENI, JUD. SUCEAVA
etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
Educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în conformitate cu finalităţile stabilite
în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine conturat.
Atât educația cât și familia trebuie său urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Familia este un bun model pentru copil.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil in prezenta
celorlalți,decât unul căruia îi lipsește cei șapte ani de acasă. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă
de la vârste fragede: să salute,să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se
oprească aici. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc",
"bună ziua", "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum
nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la
mătuşi. Ori, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a
avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte
ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte
baza, ca la orice clădire, este grav.“
,,Cei șapte ani de acasăˮ, ca și lipsa lor marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie copilul a
simțit cum e să fii iubit, s-a vorbit de cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță,
el se obișnuiește să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul
știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, să se îngrijească de cele sacre. Acest
copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Copilul învață din mediul familial primele expresii,
formându-și conduite prin contagiune directă și mimetism, copiii vor face precum părinții lor, imitând
comportamentul acestora. Un copil care nu a primit o educație corectă din toate punctele de vedere, va avea
de suferit la maturitate sau poate toată viața în cazul în care nu are caracter puternic nativ, prin care să se
educe. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce privește educația copilului său este una uriașă.
Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată
din banii strânși în cei șapte ani.
În concluzie, ,,cei șapte ani de acasăˮ reprezintă piatra de temelie a vieții pe viitor.
Bibliografie
Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
Nicola, Ioan; Farcaș, Domnica- Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, E.D.P.,
București, 1996
www.scribd.com
www.didactic.ro
366
STAN OANA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ”CONSTANTIN BRÂNCOVEANU”,
STRUCTURA SUCEAGU, JUD. CLUJ
Expresia ”Cei șapte ani de acasă” provine de la timpul copilului petrecut alături de familie până în
momentul în care acesta merge la școală. Se reflectă importanța pe care această perioadă o are în evoluția
psihică a copilului. Expresia definește tot bagajul de comportamente însușit în primii șapte ani de viață.
A avea cei șapte ani de acasă se materializa în educația ce provenea din familie și era condiția esențială
pentru a pătrunde cu succes în școală și a reuși mai târziu în viață. În zilele noastre, ceea ce s-a schimbat
nu este lumea interioară a copilului, ci exteriorul: rapiditatea informației, stimulii vizuali creați de telefoane,
televizoare și calculatoare, care facilitează transmiterea de informație în detrimentul comunicării
nonverbale.
Elvețianul Jean Piaget a studiat capacitățile copiilor, folosind interviurile clinice, vorbind despre
Dumnezeu, univers, dreptate. Acesta a constatat că până la șapte ani, copiii gândesc calitativ diferit față de
adulți. Copilul are tendința să vadă lucrurile numai din propria perspectivă, lipsindu-i structura cognitivă
necesară pentru a ține cont de opiniile altora. În zilele noastre nu prea mai putem vorbi despre cei șapte ani
de acasă, deoarece copiii sunt incluși în diferite forme educaționale încă de la vârste foarte fragede, însă
normele de conduită se învață tot în familie.
Copilul învață normele de conduită în familie. Acesta este mediul în care se învață principalele reguli
de bună purtare, de cele mai multe ori prin imitare. De aceea este foarte important ca acestea să se deprindă
în cadrul familiei, fiind mai ușor ca apoi să se consolideze în cadrul școlii. Familia are responsabilitatea de
a-i învăța salutul, comportamentul în public (de la a răspunde la întrebări până în a-și aștepta rândul fără să
întrerupă), comportamentul cu prietenii (respectarea partenerilor de joacă), înțelegerea normelor sociale
(cunoașterea și aplicarea unor reguli (așteptarea rândului, ”Mulțumesc!”, ”Cu plăcere!”, manierele la masă,
recunoașterea greșelilor).
Prin urmare, expresia ”cei șapte ani de acasă” nu mai este atât de valabilă astăzi, în schimb este foarte
necesară în consolidarea relației părinți-copil-societate.
367
PROF.ÎNV.PRIMAR:STAN VIOLETA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.3 MANGALIA
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos - ,,nu are cei șapte ani de-
acasă,,. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită or nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată ,,culmea achizițiilor,, ,
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.Se numesc ,, cei șapte ani de-acasă,, deoarece copiul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra
lui.
Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copil, asemeni unei oglinzi.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: ,,Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica,, ori ,,Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami,,.
Astfel va exista o încredere de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc.), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și moduri de rezolvare a conflictelor, astfel
încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și
din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea
în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
-deprinderi de autoservire;
-ordine;
-igienă;
-curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
-exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative;
-bune maniere și comportament;
-limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre părțile de vorbire);
-modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
etc.);
-consecvența în realizarea unei sarcini;
-concentrare a atenției;
-perseverența în realizarea unei sarcini;
-alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
-spiritul de competiție;
-altruismul;
368
-cooperarea;
-atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendițe de a încălca normele ori nu va fi înrezător
în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde
în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalți.
369
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR: STANCIU ALEXANDRA

COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE GRIGORESCU”, CÂMPINA
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel
lui.
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii la fel ca ea și sunt frumoasă,
așa mi-a spus bunica.” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm cu cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viață, cât și din
cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți ca cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea
 deprinderi de autoservire;
 ordine;
 igiena;
 curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
 exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cat și negative;
bune maniere și comportament;
 limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacorduri între părțile de vorbire);
 modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
etc);
 consecvența în realizarea unei sarcini;
 concentrare a atenției;
 perseverența în realizarea unei sarcini;
 alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în aceasta perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
 spiritul de competiție;
 altruismul;
 cooperarea;
370
 atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat ți pedepsit
371
PROF. ÎNV. PRIMAR STANCIU CLAUDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,COSTACHI S. CIOCAN”
COMĂNEȘTI, JUD. BACĂU
,,Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.”

Valeria Mahok
Oare care părinte nu și-ar dori să primească calificativul ,,excelent” sau cel puțin ,,foarte bine” pentru
buna putare a copilului său în toate contextele sociale?
Cu siguranță orice părinte și-ar dori asta. Nu ar fi doar mândru de copilul/copiii lui, ci ar avea
sentimentul împlinirii la standarde înalte a unei misiuni ca părinte, cea cunoscută sub genericul: ,,cei șapte
ani de-acasă”, o responsabilitate majoră.
De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani
ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri, deși copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale
încă de la vârste mult mai fragede. Sunt părinți care cosideră că, odată ajunși la vârsta preşcolară, educaţia
copilului revine școlii, dar de fapt ea se împarte între familie şi dascălii din şcoală. Familia este mediul în
care se învață normele de conduită, este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,
cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială
în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu
pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Cu ceva timp în urmă, din întâmplare, am ascultat un italian, director al unei companii, elogiind
activitatea și comportamentul unui tânăr român, pe care îl avea ca subaltern și a încheiat cu expresia: ,,
…molto bene a sua madre!”, ceea ce se traduce: ,,… foarte bine mamei lui!”. (Iată un părinte care și-a
primit calificativul.)
De ce oare s-a adresat mamei și nu școlii, societății românești?
Pentru că citadela adevăratei educații, focarul și școala umanității este familia, unde mama începe
opera educativă, asigurînd cu deosebire educația inimii și cultivarea virtuților morale, care formează
podoaba omului, a cetățeanului și a patriotului. Numai atunci, când este prezentă opera familiei, școala
poate devein mijlocul eficient pentru educația copilului.
Ideea de mai sus aparține pedagogului elvețian și reformator al educației, Johann Heinrich Pestalozzi
(1746-1827). Tot el spunea: ,,Lăsați copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice, să se înșele.
Nu folosiți cuvinte când acțiunea, faptul însuși, sunt posibile.” Astfel, acesta susține ideea de autodezvoltare
a forțelor din om, potrivit căreia, fiecare aptitudine are tendința de a se dezvolta, de a ieși din starea de
inerție și de a devein o forță în acțiune.
Îndepărtăndu-ne de sensul didactic, pedagogic pe care îl poate avea acest mesaj și ținând seama de
evoluția societății, când mama nu este singura responsabilă de educație a copilului, să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“, din zilele noastre.
În educația copilului, la orice vârstă, este nevoie atât de mama cât și de tată. ,,Buna creștere nu este
un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. Un copil are nevoie de amândoi părinții,
are nevoie de ei să-i simtă lângă el tot timpul, să-l mângâie, să-l îmbrace, să-l schimbe și să-l ocrotească.
Atât mama cât și tata sunt pentru el foarte importanți, sunt modelel lui și de cele mai multe ori copiii își
imită părinții. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem
în lumea lor, iar ei într-a noastră
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este de maxima importanță ca părinții să fie un
exemplu pentru cei mici în a învăța:
• să-si poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație;
• să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur;
372
• să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos
și să poată oferi un ajutor la timp cuiva;
• să știe să piardă, dar și să câștige cu eleganță.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Iată zece reguli esențiale propuse de aceștia:
• Învață-l să se poarte frumos!
• Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
• Comunică cât mai mult cu el!
• Învață-l să iubească lectura și cărțile!
• Lasă-l să se bucure de copilărie!
• Nu abuza în niciun fel de copil!
• Învață-l să-și exprime emoții și sentimente!
• Învață-l să spună mereu adevărul!
• Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!
• Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta!
Fiecare copil este unic,nu seamănă cu alți copii, nici măcar cu părinții lui nu seamănă atât de mult pe
cât se crede. Pentru a nu avea un copil frustrat și neîncrezător în forțele lui, nu trebuie criticat în permanență
și nu trebuie comparat cu alți copii. El este EL și atât. Nu se aseamănă cu nimeni. Are calități care trebuie
puse în valoare, dar și defecte pe care trebuie să încercăm să le corectăm.
Pntru a reuși ca părinți, copilului să nu i se impună niciodată să facă lucruri pe care părinții ar fi dorit
să le facă și nu au reușit. Ei trebuie lăsați să-și aleagă singuri calea, să-și împlinească propriile visuri, iar
părinții trebuie să le fie oricând alături.
Bibliografie:
Internet, wwwdidactic.ro
373
JOCUL CA ACTIVITATE DE TIP RECREATIV-INSTRUCTIV
PROF. STĂNCIULESCU FLORENTINA

COLEGIUL TEHNIC HENRI COANDĂ, TG JIU
La copilul de vârstă şcolară mică dezvoltarea este strâns legată de activităţile desfăşurate în şcoală şi
în afara ei sub forma jocului, a învăţăturii şi a muncii. Tocmai de aceea, o mare grijă trebuie acordată
particularităţilor de vârstă şi individuale ale copilului. Metodele de învăţământ reprezintă componenta cea
mai mobilă, mai dinamică a procesului de învăţământ, acestea realizându-se în procesul zilnic al vieţii
şcolare prin iniţiativa, fantezia şi contribuţia creatoare a cadrului didactic. „Creativitate” e sinonim cu
„gândire divergentă”, capabilă să rupă continuu schemele experienţei. E „creativă” o minte totdeauna în
lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere probleme unde alţii găsesc răspunsuri satisfăcătoare,
nestingherită în situaţiile fluide în care alţii presimt numai pericole, capabilă de judecăţi autonome şi
independente, care respinge ceea ce este codificat, care manipulează din nou obiecte şi concepte fără să se
lase inhibată de conformisme. Toate aceste calităţi se manifestă în procesul creativ.
Pedagogul american Bruner (1970) consideră că „oricărui copil, la orice stadiu de dezvoltare i se
poate preda cu succes, într-o formă intelectuală adecvată, orice temă”, dacă se folosesc metode şi procedee
adecvate stadiului respectiv de dezvoltare, dacă materia este prezentată „într-o formă mai simplă, astfel
încât copilul să poată progresa cu mai multă uşurinţă şi mai temeinic spre o deplină stăpânire a
cunoştinţelor”. Trebuinţa de a se juca, de a fi mereu în mişcare, este tocmai ceea ce ne permite să împăcăm
şcoala cu viaţa. Pentru a-l face pe copil să depăşească în şcoală „greutăţile greu de învins”, important este
să nu uităm că una din trebuinţele principale ale copilului este jocul. Una dintre activităţile cu caracter
recreativ-instructiv o constituie ora de educaţie fizică.
Simpatia, speranţa, admiraţia, bucuria succesului, satisfacţia, regretul, prietenia, mândria, simţul
răspunderii, al datoriei, al onoarei, sentimentul exerciţiului fizic, mobilizează elevul să depună eforturi în
vederea învingerii dificultăţilor întâmpinate , motivându-le activitatea contribuind la formarea unor interese
durabile suportul deprinderilor, obişnuinţelor şi comportamentelor morale.
Fiind o activitate eminamente practică, în cadrul ei se concretizează influenţa activităţii instructiv-
educative. Cunoscând pasiunea copiilor pentru mişcare, joc, şi pentru activitatea sportivă, învăţătorul are
obligaţia de a o valorifica în folosul instruirii şi activizării.
Jocurile şi distracţiile sunt mai intense la vârstele copilăriei şi tinereţii. Ştim cu toţii că orice copil de
vârstă ante sau preşcolară se joacă tot timpul. Aceasta le conferă conduitelor lor multă flexibilitate şi mai
ales le dezvoltă imaginaţia şi creativitatea; tot prin joc este exprimat şi gradul de dezvoltare psihică. Spunem
de multe ori : „Se comportă ca un copil” sau „Parcă nu e maturizat”; aceasta datorită unei exagerate
antrenări în distracţii care conduce la o personalitate nematură, puerilă.
Jocul presupune un plan, fixarea unui scop şi fixarea anumitor reguli, ca în final să se poată realiza o
anumită acţiune ce produce satisfacţie. Prin joc se afirmă eul copilului, personalitatea sa. Adultul se afirmă
prin intermediul activităţilor pe care le desfăşoară, dar copilul nu are altă posibilitate de afirmare decât cea
a jocului. Mai târziu, el se poate afirma şi prin activitate şcolară.
Activitatea şcolară se valorifică prin note, acestea se sumează în medii, rezultatul final al învăţării
fiind tardiv din punct de vedere al evaluării, pe când jocul se consumă ca activitate creând bucuria şi
satisfacţia acţiunii ce o cuprinde. Copiii care sunt lipsiţi de posibilitatea de a se juca cu alţi copii de vârstă
asemănătoare fie din cauză că nu sunt obişnuiţi, fie din cauză ca nu au cu cine, rămân nedezvoltaţi din punct
de vedere al personalităţii. Jocul oferă copiilor o sumă de impresii care contribuie la îmbogăţirea
cunoştinţelor despre lume şi viaţă, totodată măreşte capacitatea de înţelegere a unor situaţii complexe,
creează capacităţi de reţinere stimulând memoria, capacităţi de concentrare, de supunere la anumite reguli,
capacităţi de a lua decizii rapide, de a rezolva situaţii - problemă, într-un cuvânt dezvoltă creativitatea.
Fiecare joc are reguli. Atunci când un copil vrea să se joace cu un alt grup de copii, el acceptă regulile în
mod deliberat, voit. Cu alte cuvinte, el va accepta normele stabilite, adoptate şi respectate de grupul
respectiv înainte ca el să intre în joc.
Pentru copil, jocul presupune de cele mai multe ori, pe lângă consumul nervos chiar şi la cele mai
simple jocuri, şi efort fizic, spre deosebire de persoanele adulte unde acesta lipseşte cu desăvârşire. Există
câteva lucruri de remarcat: în primul rând, jocul fortifică un copil din punct de vedere fizic, îi imprimă
374
gustul performanţelor precum şi mijloacele de a le realiza. În al doilea rând, jocul creează deprinderi pentru
lucrul în echipă, pentru sincronizarea acţiunilor proprii cu ale altora, în vederea atingerii unui scop comun.
În al treilea rând, jocul provoacă o stare de bună dispoziţie, de voie bună, oferindu-i copilului posibilitatea
de a uita pentru un timp de toate celelalte şi de a se distra, dându-i parcă mai multă poftă de viaţă.
În joc, copilul îşi dă frâu liber imaginaţiei. Dacă avem grijă ca obiectivele instructiv-educative să
primeze, dar să fie prezentate în mod echilibrat şi momentele recreative, de relaxare, atunci rezultatele vor
fi întotdeauna deosebite. În legătură cu dezvoltarea creativităţii elevilor, pot fi date educatorilor următoarele
îndrumări: gândirea creativă şi învăţarea din proprie iniţiativă trebuie încurajate prin laudă. Trebuie
promovat modul variat de abordare a problemelor de manipulare a obiectelor şi a ideilor. Elevii trebuie să
fie îndrumaţi să dobândească: o gândire independentă, nedeterminată de grup, toleranţă faţă de ideile noi,
capacitatea de a descoperi probleme noi şi de a găsi modul de rezolvare a lor şi posibilitatea de a critica
constructiv. Înainte de toate, este însă important ca profesorul însăşi să fie creativ.
Bibliografie:
Bruner,J.S, 1970, Procesul educaţiei intelectuale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică
Cerghit,I, 1976, Metode de învăţământ, Bucureşti, EDP
Nicola,I, 1980, Pedagogia şcolară, Bucureşti, EDP
375
PROIECT NATIONAL EDUCATIA IN FAMILIE-CEI 7 ANI DE ACASA
PROF.INV.PRESC. .STANCOVICI N.ADELA-OLIVIA

GRAD.PP. SF.STELIAN
MOLDOVA NOUA, JUD. CARAS-SEVERIN
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Ce sunt cei 7 ani de acasa?
ani de-acasă”.
376
altă parte, acasă).
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la
situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere
de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa
de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
EDUCAŢIA ŞI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR INV.PRIMAR :STANCU AURELIA-GEORGETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,C-TIN BRÂNCOVEANU” , SLATINA
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
377
Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la
grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor,
părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite
vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse
copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament
modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea
în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria
cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.
competiţie,altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7.www.didactic.ro
378
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE -CEI 7 ANI DE ACASĂ
STANCU SIMONA
SCOALA GIMNAZIALA COCORASTII MISLII
acasă.
dorinţelor sale.
379
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA ELEVILOR
PROF. STĂNESCU MIHAELA

COLEGIUL NAȚIONAL ”TRAIAN DODA” CARANSEBEȘ
Nimic din ceea ce făureşte omul în efemeră sa existenţă pe acest pământ nu se ridica atâta la sublim,
la creaţie la dăruire de sine, jertfă şi îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor cea
mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.
Printre problemele importante ale învăţământului în această etapă de schimbare şi modernizare
rapidă se găseşte şi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între care familia ocupa un loc
privilegiat. Familia, prima şcoală a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele deprinderi
dar şi primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca prima verigă a sistemului educativ familia are responsabilităţi clare şi diverse. Întrebarea care se
pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor educative, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent
responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogică, experienţă.
Factorii care influenţează azi mediul educativ sunt: noua concepţie care se cristalizează asupra
educaţiei că serviciul social şi extinderea mass-media (T.V). Părinţii trebuie să-şi întărească fundamentarea
relaţiilor pe baza dragostei lor faţă de proprii copii şi pe dorinţa lor ca aceştia să aibă performante şi succes
în viaţă. Aceasta nu se poate realiza dacă părinţii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educaţia
copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educaţia copiilor trebuie să existe între
părinţi înţelegere şi acord în diferite probleme şi de aici decurg normal şi celelalte.
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanta cei mai importanţi în dezvoltarea unei
personalităţi armonioase.
Rezultatele mai multor studii arata ca elevii care sunt înconjuraţi de dragostea şi ajutorul membrilor
familiei au rezultate mult mai bune la scoală fată de copiii ai căror părinţi lucrează de dimineaţă până seara
şi care nu petrec prea mult timp împreună cu ei.
De ce este importanta familia în educaţia copiilor? Pentru că are o influenţă deosebită asupra
copiilor, care dobândesc mult mai repede şi mai uşor cunoştinţe despre obiceiuri comportamentale, stil de
viaţă, societate şi natura de la persoanele apropiate, cu autoritate în viaţa lor, decât de la profesori sau
necunoscuţi.
De asemenea, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere
intelectual, cât şi fizic, moral şi estetic. Părinţii sunt cei care de cele mai multe ori asigura hrana şi celelalte
elemente necesare copiilor: hăinuţe, cărţi, rechizite, jucării, ceea ce îi determină pe cei mici să înţeleagă că
au datoria să împlinească aşteptările pe care le au adulţii de la ei.
Mai mult decât atât, părinţii au datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa,
personalitatea şi simţul responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile şcolilor.
În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale
copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferenţiază
pe cea precedentă de cea următoare. După naştere în viaţa copilului intervin transformări atât din punct de
vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a educaţiei el poate fi dirijat în direcţia
dorită, întrucât organismul are o mare putere de creştere şi dezvoltare fiind şi foarte maleabil. Ca urmare,
acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că
dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică.
380
Procesul de dezvoltare nu trebuie înţeles că o adăugire la ceea ce a fost la naştere, ci ca o transformare
calitativă ce se realizează pe măsură ce organismul copilului creşte. În funcţie de caracteristicile anatomo-
fiziologice, părinţii pot folosi metode şi procedee educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la
dezvoltarea personalităţii acestuia.
Nu se poate lăsa educarea elevilor doar în sarcina profesorilor deoarece fără un sprijin din partea
familiei nu se poate vorbi de o evoluţie benefică pentru elevi.
381
PROIECT LA DISCIPLINA DEZVOLTARE PERSONALĂ
PATRU ROȚI
POVESTE TERAPEUTICĂ PENTRU COPII, TEXT SUPORT PENTRU
TEMA ,,GESTIONAREA EMOȚIILOR”
PROFESOR STÂNGU FLORINELA ANGELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,REGINA MARIA”, SIBIU
,,Patru-roți” este cel mai roșcovan elev de la școala de mașini. De fapt, nu acesta este numele lui.
Dar așa îl strigă toată lumea. Ba mai mult, și acasă au început să-i spună așa. Chiar și doamna doamna Bona
îi spune la fel, în fiecare dimineață când îl aduce grăbită la școală:
-Ne vedem la amiază, Patru-roți”! Și îl lasă în fața clasei. ,,Patru roți” rămâne câteva clipe să se
dezmeticească, deschide ușa clasei și intră. E clasa lui, clasa unde toți au venit să învețe. Și toți au patru
roți. Îi deosebește culoarea. Și numele de familie: Dacia,Volfsfi, Mercedes, Fiat, Lamburghina, Reno, Fordi,
Opi. E frumoasă clasa lui. E colorată și are multe povești pe pereți. Are și o mochetă verde, pe care sunt
desenate străzi și clădiri ca în orașul lui. Și multe parcuri și multe flori. Și lui îi plac florile.Chiar foarte
mult.
Doamna Audi, învățătoarea, îi zâmbește imediat ce el intră pe ușă. E vesel și își caută un loc călduț,
pe mochetă, ca să se joace. Vor începe lecțiile când vor sosi toți colegii. Până atunci, Patru-roți se se joacă
de-a raliul.
În clasă intră Reno. Mama îl îmbrățișează și se retrage mulțumită. În jocul lui de-a raliul, Patru-roți
îl lovește furios pe Reno:
-Ferește-te din calea mea! Eu sunt la raliu. Trebuie să te dai la o parte! Altfel....
Reno se sperie, iar Patru-roți nu are timp să-și ceară scuze. E la raliu. Și pleacă mai departe. Doamna
Audi, învățătoarea, le explică că e bine să fie atenți cum se joacă. Și că este corect să ceară scuze dacă
lovesc pe cineva. Patru-roți își cere scuze cu o voce scăzută, îmbufnată aș spune și își continuă jocul. În
clasă sosește și Opi. Mama îi aranjează codițele și o dezmiardă înainte să plece. Patru-roți, foarte absorbit
de jocul său, apare în fața ei furios și în mare viteză. O lovește puternic ca și cum așa era firesc să se
întâmple. Opi cade și plânge. Doamna Audi intervine și o liniștește pe Opi. Apoi vorbește cu Patru-roți.
Acesta este foarte speriat. El știe că în clasă ne jucăm fără să alergăm și fără să lovim. Este una din regulile
clasei. Dar el era furios și grăbit. Și asta este! Doamna învățătoare trebuie să înțeleagă! El era la raliu!
- Cum crezi că puteam evita accidentul, Patru-roți? A întrebat calm doamn Audi.
- Dacă mă jucam fără să alerg!
Doamna Audi explică copiilor de ce este necesar să respectăm regulile de circulație. Cât de important
este să fim calmi și echilibrați. De ce este necesar să dăm prioritate.
- Ce simțiți când acordați prioritate altor mașini sau pietonilor? a întrebat doamna Audi.
- Suntem bucuroși că am făcut ceea ce este bine, a spus Fordi. Și nu s-a întâmplat un accident.
- Cu ce cuvânt putem înlocui cuvântul ,,prioritate”? a mai întrebat doamna Audi.
- Cu un ,,respect”, a spus Lamburghina.
- Când acordați prioritate oamenilor, ce acordați?
- Ocrotire! Protejare! Foarte mare grijă! Ajutor! au răspuns copiii.
- Atenție ca să nu rănim pe cineva, a adăugat hotărât Fordi.
Toți elevii de la școala de mașini au înțeles că, dacă fiecare circulă după bunul plac, se vor produce
multe accidente și toți vor avea de suferit. Și mașinile și oamenii.
Patru-roți a început să înțeleagă ceea ce spuneau colegii săi. Poate aveau dreptate...
- Ce se va întâmpla cu mașinile accidentate? a întrebat învățătoarea.
- Vor ajunge la atelierul de reparat sau la parcul de mașini stricate.
- Cine vrea să fie în această situație?
Toți au rămas cu privirea tristă, în pământ. Nimeni nu dorea o asemenea experiență. Nici Patru-roți!
Ar fi pierdut din clipele frumoase de joacă, de învățătură. Și ar fi lipsit de acasă. Au înțeles că oamenii
implicați în accidente nu vor mai putea munci ca mecanici auto sau în benzinării. Avem nevoie unii de
ceilalți.
382
- Ce pierd cei care sunt furioși?
- Prietenii și partenerii de joacă.
- De ce?
- Pentru că:
,,Toți cei care-s furioși
Nu pot fi prietenoși.
Noi vrem să îi ocolim
Ca să nu ne mai lovim.”
- Cum ar fi străzile, dacă noi am fi mereu furioși și grăbiți?
- Ar fi triste și cenușii! au răspuns copiii în cor. Și fără flori!
În acel moment, Patru-roți a spus:
- Cred că ,,prioritate”înseamnă și altceva. Înseamnă ,,viață”. Am înțeles de ce trebuie să fim calmi și
atenți cu cei din jurul nostru. Voi respecta regulile de circulație și îmi pare rău că am lovit din furie. Am
gândit rău.
Nu vreau să fiu furios
Pentru că nu-i sănătos.
Doar așa voi aduna
Prieteni mulți în viața mea.
Așa, Patru-roți a înțeles că numai cei calmi și buni se pot bucura de mulți prieteni și că ,,furia strică
bucuria„.
ACTIVITĂȚI DE DEZVOLTARE COMPORTAMENTALĂ:
- Desen cu ,,Casa lui Patru-roți”
- Chipul lui Patru-roți –furios
-calm
- Desen cu Patru-roți și prietenii lui
- Familia lui Patru-roți
- joc ,,Cutia sufletului”
Cutia însușirilor – jetoane cu trăsături ale lui Patru-roți . Copilul le extrage din cutie și trebuie să le
așeze lângă fața lui:
Patru-roți furios Patru-roți calm
Ex:frumos, fericit, nefericit, nesuferit, singur,trist, frumos, urât, prietenos, grijuliu, darnic, egoist,
gălăgios, armonios, etc.
383
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR - STĂNICĂ CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CRICOV VALEA LUNGĂ, JUD. DÂMBOVIȚA
Motto:
”Pentru a avea bun simț , nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei șapte ani de acasă.”
 Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru succesul viitorului unui copil, iar aceștia se clădesc, câte
un pic, în fiecare zi , din cei 7 ani.
 Se începe cu banalul salut – ”bună” , ”bună dimineața” , ”bună ziua” , ”bună seară” , ”sărut-mâna”
– care constituie prima regulă de conduită învăţată în familie.
 Un copil politicos, care are cei 7 ani de acasă, ştie să răspundă la întrebări , știe când să vorbească
și când să tacă , aşteptându-și rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi respectă regulile jocurilor la
care participă. Aceste jocuri , nu numai că le aduce bucurie şi voie bună, dar îi pregătește pe copii pentru
viață, deoarece jocurile sunt ocazia de a învăţa și exersa comportamente corecte.
 Copilul învață în primul rând în sânul familiei, prin imitație, ceea ce trebuie să facă și ceea ce nu
trebuie să facă la grădiniță, la școală, pe stradă, în microbuz, la teatru, la cinema, oriunde merg sau își
desfășoară o activitate. De aceea, o bună creştere implică cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli de
comportament în mijlocul lumii în care trăiesc: trebuie să-și aştepte rândul la magazin, la medic sau la
leagănul din parc, să spună „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere” , nu trebuie să facă zgomot în ora de
linişte sau să facă gălăgie în mijlocul de transport sau restaurant, unde respectă comesenii şi pe cei care
servesc masa , respectă simbolurile, credinţele şi valorile personale, dar și a celor din jur.
 Expresiile magice ”Îmi pare rău” şi „te rog”, copilul le învață mai ușor, dacă le aude mereu la
părinții lui. Astfel, copilul va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt
un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Normele de conduită se învață din familie , școala și alte medii educaționale nu pot decât să
 Astăzi, cei 7 ani de acasă simbolizează un standard, minim dar obligatoriu, pe care trebuie să-l
atingă copiii buni, bine educați, care vor să reușească în viață, care vor să schimbe ceva în viitorul lumii.
 Toate lecţiile pe care le primesc aceștia , în acest sens, nu trec pe lângă ei fără să lase urme
semnificative , care-i transformă, deoarece perseverenţa este cuvântul cheie , iar exemplul personal al unui
părinte, al familiei, susţine o conduită ireproșabilă dobândită pentru viitorul lor.
Bibliografie:
1. http://www.desprecopii.com
384
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF.ÎNV. PREȘCOLAR STĂNILĂ MARIANA RODICA

GRĂDINIȚA PN .VALEA LUPULUI, COM BARU
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu
nevoile.
sănătos.
385
Cury)
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
386
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR: STĂNULESCU ELENA LOREDANA

COLEGIUL TEHNIC MĂTĂSARI
acasă.
dorinţelor sale.
387
BIBLIOGRAFIE
388
PROF.ÎNV.PRIMAR: STĂNULESCU MARCELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE COSTESCU”, BOLBOȘI
- ordine;
- igienă;
etc);
- altruismul;
- cooperarea;
389
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
390
FAMILIA CREŞTINĂ ŞI CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. STĂNUŞ ANIŞOARA-GEORGETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŞUGAG
Educaţia creştină din familie este garanţia formării caracterelor tari şi cinstite. Seminţele credinţei în
Dumnezeu şi ale evlaviei, semănate de timpuriu în sufletul copilului, formează rădăcini adânci şi sănătoase,
care rămân neschimbate toată viaţa. O astfel de educaţie pornită din familie este temelie a oricărui copil,
care duce la mântuirea sufletului.
A da copiilor o creştere în dragostea de Dumnezeu şi în duh creştinesc şi a-i pregăti pentru viaţa cea
veşnică, aceasta-i datoria sfântă a tuturor părinţilor creştini, să facă din copil un “atlet al lui Hristos”. De
aceea Sfântul Apostol Pavel, când vorbeşte creştinilor din Efes despre obligaţiile lor, între altele le
porunceşte: “Şi voi, părinţilor, creşteţi pe copiii voştri în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6, 4).
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Vă rog şi vă chem, fraţii mei, să aveţi multă grijă şi multă nevoinţă
pentru copiii voştri. Luaţi seama, pururea, la mântuirea sufletelor lor. Se cuvine ca voi, părinţii, să luaţi
seama cu atenţie şi cu grijă mare la toţi paşii lor, să vedeţi comportamentul lor, adunările lor, tovărăşiile
lor. Că, de nu veţi fi atenţi la toate acestea, nu veţi avea iertare de la Dumnezeu.”
Orice copil este o comoară de mare preţ. Salvarea lui este posibilă numai prin asigurarea unei educaţii
sănătoase, bazate pe învăţătura Bisericii şi prin ascultarea de Dumnezeu. Dacă copiii cresc de mici în bune
obiceiuri, greu se vor abate spre rău când vor ajunge la vârsta matură, pentru că sufletul copiilor este ca
pânza albă şi curată care îşi păstrează până la sfârşit culoarea cu care a fost vopsită întâi; oricât ar vrea
cineva s-o vopsească în altă culoare până la sfârşit, ea îşi va păstra culoarea cea dintâi. Aşa şi copiii cei
mici, când se deprind la bine, cu anevoie se întorc la rău. Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel, zice în
întâia scrisoare către Corinteni: (capitolul 15, versetul 33) ,,Prieteniile rele strică obiceiurile bune!”.
Caracterul copiilor nu se formează doar prin cuvinte şi activităţi, ci şi prin exemplul de viaţă al
părinţilor. Legătura armonioasă cu părinţii, intensă la vârsta copilăriei, este componenta principală a
formării lor. Dimpotrivă, lipsa armoniei în relaţiile dintre părinţi influenţează negativ întreaga viaţă a
copiilor.
Familia creștină este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru
al lucrării harului Preasfintei Treimi, orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se
înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viaţă terestră,
ci se nasc şi ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf Ioan 1, 12-13) şi să dobândească
viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Părinţii, dacă doresc să aibă copii
buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de
frica Lui Dumnezeu.
Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a P.F.Teoctist, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1988.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, Editura, Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, Suceava, 2003.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, Editura Marineasa,
Timişoara, 2005.
391
PROF. ȊNV. PREŞC. STARPARIU VALERIA

GRĂDINIŢA CU P.N. NR.1, PODURI, BACĂU
Vârsta preşcolară a fost etichetată de-alungul timpului sugestiv numind-o : vârsta de aur, vârsta
micului faur, ȋnsă cert este faptul că ȋn această perioadă sunt dobândite cele mai importante achiziţii psiho-
comportamentale, iar calitatea acestora va determina integrarea copilului ȋn etapele următoare ale
dezvoltării sale ca adult. O realitate a societăţii contemporane este faptul că, de la vârste foarte fragede
copiii sunt incluşi ȋn diverse forme educaţionale, motiv pentru care expresia ,,cei 7 ani de acasă” nu se
justifică. Familia este locul ȋn care copilul dobândeşte cele mai importante achiziţii, regulile de bună
purtare, care mai degrabă sunt imitate decât conştientizate. Startul adultului de mâine depinde de părinţi,
prin urmare este o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm ȋn aceşti primi ani ai copilăriei. Contextul
cultural-istoric al societăţii contemporane ȋmpreună cu părerile subiective ale părinţilor au condus la diverse
definitii ale „celor 7 ani de acasă”. Aspectele care definesc un copil ca fiind bine crescut sunt: salutul,
comportamentul ȋn public, comportamentul ȋn alte grupuri sociale, ȋnţelegerea normelor sociale, manierele
, tact şi toleranţă. Educarea copilului ȋncepe ȋncă de la naştere şi chiar dacă lucrurile par să urmeze o
traiectorie bine stabilită, apar factori care afectează ȋntr-un mod sau altul dezvoltarea intelectuală, motrică
sau afectivă. Potrivit psihologilor, chiar după naştere un prim pas ȋn dezvoltarea copilului este apropierea,
nevoia imediată de a fi lângă mamă. Dacă această nevoie nu este satisfăcută, apar frustrări atât pentru copil,
cât şi pentru mamă, iar tocmai această apropiere pune baza unei relaţii ulterioare ȋntre cei doi. Mai târziu,
când ȋncepe să fie conturat limbajul, se recomandă ca părinţii să vorbească ȋn permanenţă, să-i citească, să-
i povestească, să comunice în permanenţă cu el. Ȋn jurul vârstei de 1-3 ani, cel mic intră ȋn contact cu foarte
mulţi stimuli, el trebuie să fie ȋncurajat să exploreze cât mai mult. Vârsta preşcolară (3-6 ani) a fost multă
vreme considerată o etapă neimportantă din punctul de vedere al achiziţiilor psihologice, un interval de
timp în care copiii nu fac nimic altceva decât să se joace…, dar chiar acest joc are o importanţă majoră,
este într-un fel echivalentul „muncii adultului”... Prin joc copiii îşi dezvoltă abilităţile cognitive şi învaţă
noi modalităţi de interacţiune socială. Aşa se face că etapa preşcolară este una a schimbărilor semnificative,
nu doar fizice, ci şi mentale şi emoţionale. Societatea pune accent tot mai mult pe dezvoltarea abilităților
academice și de dezvoltare intelectuală și mai puțin pe construirea bazei senzo-motrice, bază atât de
necesară dezvoltării nivelelor academice. Televizorul a cucerit lumea copiilor, internetul de asemeni, mai
nou si tableta, în detrimentul jocurilor la nisip, pe leagăne, pe topogane. Ne dorim ca incă din grădiniță
,copiii să știe să scrie și să citească, în loc să ne preocupe dacă sistemul senzorial vestibular, proprioceptiv
sau tactil sunt normal organizate. Părinții și educatoarele se plâng mereu de hiperactivitatea unor copiii,
dar nu caută cauza, motivul pentru care acei copii nu pot să stea într-un loc și să fie atenți la ce se întâmplă
in jur. Se mai plâng și din cauză ca cel mic nu scrie, nu decupează, nu realizează lucrări la fel de frumoase,
dar nu știu că poate este dispractic. Concluzionând, putem afirma că educaţia este alcătuită din ansamblul
regulilor pe care copilul ȋnvaţă să le ȋnţeleagă şi să le respecte dobândite atât acasă, cât şi ȋn grădiniţă sau
şcoală.Ca dascăl şi ca mamă, mereu am pledat pentru existenţa unui climat familial armonios, în care fiecare
părinte are rolul, lui, bine definit. Întrebarea “Pe cine iubeşti mai mult?” nu mai este de actualitate pentru
că fiecare copil începe să conştientizeze de la vârste din ce în ce mai fragede că ambii părinţi sunt importanţi
în viaţa lui. Dar, ce faci, când, nu ai nici un părinte alături de tine? Pot suplini bunicii sau alte rude grija,
protecţia, dragostea părinţilor?… Trebuie să recunoaştem că lipsa părinţilor nu poate fi suplinită de nimeni
şi nimic. Ei sunt cei care pot face cu adevărat un copil fericit.
Nimeni nu poate impune unei familii ce să facă, dar trebuie evidenţiate consecinţele care apar ca
urmare a absenţei unuia din părinţi pe o perioadă mai lungă. Plecarea unuia dintre părinţi sau a ambilor,
conduce la un sentiment de abandon sau la anxietatea de separare. Astfel, intervine lipsa de afectivitate,
care este de cele mai multe este compensată prin cheltuieli nejustificate şi prin imaginea afişată, însă banii
nu pot compensa lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului şi în viaţa de zi cu zi. Absenţa părinţilor
sau doar a unuia poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se mai concentrează, devine introvertit,
uneori chiar abandonează şcoala si nu mai are nimeni putere să-l controleze. Mulţi spun: «copilul meu este
puternic», «copilul meu va trece peste asta», «când mă voi întoarce îi voi fi alături». Deciziile pe care
trebuie să le ia zilnic părinții pentru educația, pentru viitorul copiilor sunt amânate, timpul le devine dușman.
392
Este o problemă foarte delicată care afectează evoluţia şi drumul unui copil spre propria devenire, care de
cele mai multe ori are o pantă descendentă. Rămaşi singuri, copiii îşi croiesc drumul după propriile lor
gânduri şi idei, în general cu o conduită afectată, datorită lipsei controlului din partea unui părinte sau
neimplicarea celor ce ar trebui să se ocupe de ei, ajungând să ignore chiar şi reguli simple de politeţe,
considerându-le absurde şi ipocrite.
Bibliografie:
1.Băban Adriana- Consiliere educaţională, Editura Ardealului, Cluj-Napoca, 2001;
2.Vrăsmaş Ecaterina- Consilierea şi educatia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
3.Vrăsmaş Traian- Învăţământul integrat, Bibliografie Editura Aramis, BUcureşti, 2001;
393
PROFESOR: STĂTESCU CRISTINA
Trecând peste faptul că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai mici, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe ori
reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul părinților
se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama sau tatăl
său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai
întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri
copii. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și se explice de fiecare dată hotărârile pe
care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conficte de mai târziu dintre
voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și
a împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor
cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi
permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii
șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par obligatorii.
Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament, formării unor
deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului.
Printre principalele forme de manifestare care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
„bine crescut” regăsim: salutul (este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”),
comportamentul în public (un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte), înţelegerea normelor sociale (prin
imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se
face” în societate), manierele la masă (o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa), recunoaşterea greşelilor („îmi pare rău” este, la fel ca şi „te
rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
394
Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate),tact şi toleranţă (un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde
de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi).
Bibliografie:
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
Vrăsmaş, E., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
395
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ȘTEFAN DANA-GEORGIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,SIMION CRISTIAN” ANDREIAȘU DE JOS,
STRUCTURA G.P.N. ANDREIAȘU DE SUS
Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece perioada cuprinsă între naştere
şi 6/7 ani este cea în care copiii au o dezvoltare rapidă. În cazul în care procesul de dezvoltare este neglijat,
mai târziu, compensarea acestor pierderi este dificilă şi costisitoare. Investiţia în copii la vârste cât mai
fragede conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială a acestora şi la realizarea susţinută a drepturilor
copiilor. Dacă la nivelul educaţiei timpurii sunt depistate şi remediate deficienţele de învăţare şi
psihocomportamentale ale copiilor, deci înainte de integrarea copilului în învăţământul primar – beneficiile
recunoscute se referă la: performanţele şcolare superioare, diminuarea ratei eşecului şcolar şi a abandonului.
Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi protecţiei copilului de la naştere până la 6/7 ani depinde de noi, toţi
cei care interacţionăm cu copiii, zi de zi: părinţi sau educatori, consilier şcolar sau asistent medical – toţi
acţionând coerent şi având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui.
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.
Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface
nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al
adultului care îl îngrijeşte. În scurt timp, în această relație (copil–mamă) se realizează schimburi
interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile
iniţiate de copil sau de către părinte, de comportamentul copilului, de răspunsul la stimuli.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă
mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat
de părinţii săi.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
• familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă
al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
• comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament cum ar fi: politeţea,
respectul, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,grija faţă de lucrurile personale şi alea altora,
cinstea. În realizarea acestor sarcini, părinţii sunt cel mai bun exemplu pentru copil, pentru că cei mici imită
tot ceea ce văd la cei din jurul lor. Părinţii le spun copiilor ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce e drept
şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
În concluzie, cei 7 ani de acasă reprezintă perioada cea mai importantă din viața copilului, deoarece
este perioada în care acesta primește educația de la părinți, în care copilul își formează personalitatea și
comportamentul pentru toată viaţa.
Bibliografie:
• Cristiana Boca (coord.), Mihaela Bucinschi, Cristina Popescu, Ecaterina Stativă, 2008, Să
construim împreună cei 7 ani... de-acasă, București: Educaţia 2000+;
• Cristiana Boca (coord.), Mihaela Bucinschi, Aniţa Dulman, 2008, Educaţia timpurie şi specificul
dezvoltării copilului preșcolar,București: Educaţia 2000+;
396
IMPORTANȚA FAMILEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
PROFESOR ȘTEFAN GEORGIANA-ALISA

COLEGIUL TEHNIC ,,HENRI COANDĂ" TÂRGU-JIU
Familia este nucleul în care copilul se formează ca om, având un rol esențial în educarea acestuia.
Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele informații despre lumea înconjurătoare,
primele deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar
dorințelor și trebuințelor sale. “Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral
al personalității propriilor copii se mentine toată viața ” (M. Golu). Acestă relație este hotărâtoare în
formarea personalității și se menține pe toată durata vieții, familia mediind și condiționând comunicarea și
interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.
Familia are responsabilități clare și diverse în formarea și dezvoltarea copilului, exercitând influențe
ce se manifestă direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, sau indirect, prin modele de conduită
oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de
conduită oferite de părinți pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, precum și climatul socio-afectiv
în care se exercită influențele educaționale (“cei sapte ani de acasă” ) constituie primul model social cu o
influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare
si relaționare în raport cu diferite nome și valori sociale.
În educația oferită de familie un rol important îl are ,,climatul” care este rezultatul raporturilor dintre
membrii familiei, aceste raporturi și caracterul lor pot forma ,,climatul pozitiv” (favorabil) sau ,,climatul
negativ” (nefavorabil) educației. Părinții trebuie să-și întărească fundamentarea relațiilor pe baza dragostei
lor față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes în viață. Aceasta nu se
poate realiza daca părinții nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația copilului este factorul
principal care dezvoltă personalitatea lui. În educația copiilor trebuie să existe între părinți înțelegere și
acord în diferite probleme și de aici decurg normal și celelalte.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viață, climatul
continuu, sunt factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului. Astfel, Fraser 1959, a constatat,
în urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, că există o corelație pozitivă puternică între coeficienții de
inteligență (IQ) înalți și nivelul încurajării parentale, atmosfera familială generală și numărul cărților citite
în familie.
Unii părinți înțeleg să-și armonizeze sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, ale
specialiștilor în domeniul muncii educative pe când alții nu conștientizează efectele negative ale strategiilor
educative utilizate, sau, și mai grav, refuză să recunoască faptul că relațiile lor educaționale cu copiii sunt
deficitare. Aceștia din urmă sunt convinși că rezultatele slabe la învățătură, comportamentele inadecvate,
sunt determinate de factori străini, ori necunoscuți familiei.
Sunt familii în care părinții aplică copiilor pedepse pentru orice tip de abatere. În aceste cazuri copilul
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, se îndepărtează de părinți și caută afectivitatea
în altă parte. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. În cazul în
care familia este permisivă, copilul va fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis
orice, el are numai drepturi, în timp ce părinții, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează și se încadrează
cu mari dificultăți în colectivele de elevi sau mai târziu la locul de muncă. Părinții trebuie să înteleagă bine
relatia dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia
(severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea ) toate însă cu măsură și la timp,
orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Profesorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine în sensul obținerii unor rezultate
bune la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea fermă în gardă a părinților în
legatură cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă si necesară. Comportamentele
educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea efecte negative asupra copiilor, din
cauza neadecvarii lor, a particularitatilor de vârstă și individuale, la situații concrete de acțiune, la sistemul
de cerințe adresate copiilor, etc.
397
Pentru dezvoltarea armonioasă a copilulu, acesta are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși,
destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții
se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl întristează, dar în acelasi timp el
are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără
margini și, totodată, să știe că părinții săi împărtășesc același nivel de exigență.”(M. Gilly).
În conditile social-economice actuale, se manifestă două tendințe contradictorii: părinții sunt
îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar în același timp nu mai au timp și răbdare să acorde atenție problemelor
acestora. Obiectivul școlii, al personalului didactic este să identifice situațiile problematice din familiile
copiilor, să le corecteze în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul ca relația de colaborare
școală-familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare.
BIBLIOGRAFIE:
G. Berger, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. Birkh, Haywards S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999
M.Gilly, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
398
PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL
”7 ANI DE-ACASĂ = BINE-CRESCUT!”
ED. ȘTEFAN GIANINA – CORNELIA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 48 “LUCEAFĂRUL” – BRĂILA, JUD. BRĂILA
Se cunoaște faptul că, pentru a construi o casă trainică, este nevoie de realizarea unei fundații de
calitate și foarte rezistentă.
Același principiu trebui urmărit și atunci când se dorește construirea unei societăți moderne, în care
politeţea și respectul faţă de celălalt sunt valori fundamentale, iar limbajul adecvat şi comportamentul
prosocial contează la fel de mult cum contează și a-ţi face treaba bine.
Pentru ca o astfel de societate să existe, trebuie pornită construcția de la baza, adică de la cei mai mici
(copii).
Educarea copilului se realizează în context social şi emoţional, prin interacţiunea directă cu adultul:
familia (mama, tata, bunici, etc), comunitatea din care face parte copilul, cadrul didactic.
Dacă ne referim strict la ”cei șapte ani de acasă” atunci vorbim doar despre fundația dezvoltării
copilului și anume, educația primită de acasă (de la familie). Aceasta presupune:
- Reguli de conviețuire socială;
- Politețea și bunele mainiere;
- Reguli de bună purtare.
În acest sens, versurile cântecelului ”7 ani de-acasă” de Maria Ene, cât și ale poeziei ”Cei sapte ani
de-acasa” de Aurora Luchian, sunt cele mai potrivite pentru a defini expresiile ”Este bine-crescut!” și ”Are
cei sapte ani de-acasa”.
”7 ani de-acasă” ”Cei sapte ani de-acasa”
de Maria Ene de Aurora Luchian
Sunt destul de mic şi un pic peltic Dacă ești cuviincioasă
Dar un lucru e de recunoscut Și te porți frumos mereu,
Acasă, la plimbare şi-n orice împrejurare Că ai șapte ani de-acasă,
Sunt bine-crescut! Eşti bine-crescut! Să-și dea seama, nu e greu.
Spun "Bună dimineaţa!" când mă trezesc De ajuți un bătrânel
După ce mănânc, spun: "Mulţumesc!" Ca să își ducă o plasa,
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere Sau pe un puști mititel,
Şi atunci când plec, spun: "La revedere!" Ai cei șapte ani de-acasă.
Spui: "La revedere!" Să fii fetiță cuminte,
Vreau să ştiţi că eu, sunt atent mereu Liniștită, serioasă,
De ceilalţi din jurul meu îmi pasă Toți vor spune, ia aminte:
Şi chiar de-s mai mic, că am pot să zic Şapte ani de- "Are șapte ani de-acasă!"
acasă! Iar atunci când tu saluți
Ai şapte ani de-acasă! Și te-nclini politicoasă,
Spun "Bună dimineaţa!" când mă trezesc Vor spune mulți cunoscuți:
După ce mănânc, spun: "Mulţumesc!" "E cu șapte ani de-acasă!"
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere Și la școală, negreșit,
Şi atunci când plec, spun: "La revedere!" Spui: "La Tu să fii sârguincioasă,
revedere!" Să-nveți ce n-ai reușit,
Spun "Bună dimineaţa!" când mă trezesc În cei șapte ani de-acasă!
După ce mănânc, spun: "Mulţumesc!"
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere
Şi atunci când plec, spun: "La revedere!" La
revedere!
”Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” (John Stuart Mill)
399
Bibliografie:
1. Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului, 2008
2. Liliana Ezechil, Mihaela Păiși Lăzărescu, - „Laborator Preșcolar. Ghid metodologic”, V&I
Integral, București, 2001
3. Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani
4. Dumitrana, M. – ”Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, 2000
5. https://www.copilul.ro/poezii/alte-poezii-pentru-copii/
6. http://www.cantecedecopii.com
400
LICEUL TEHNOLOGIC MATEI CORVIN, HUNEDOARA

PROF. ÎNV. PRIMAR ȘTEFAN NELA VERONICA
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoaştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
În zilele noastre ce e drept nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși încă de
la vârste foarte fragede ( 1 an și câteva luni la creșă) în diverse forme educaționale, dar ideea care rămâne
la baza acestei expresii este faptul că normele de conduită se învață în cadrul familiei. Școala și celelalte
medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze cele învățate în familie.
Printre principalele norme de conduită învățate sau însușite în mediul familial în primi ani de viață
putem aminti:
- Salutul - este prima normă învățată în familie, începând de la etapa în care piticul u poate saluta
decât prin fluturarea mâinii și continuând pe urmă cu firescul salut ,,Bună ziua!; Sărut-mâna!; La revedere!;
etc”.
- Comportamentul în public - ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi
aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
- Comportamentul cu prietenii - jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere
şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi
testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
- Normele sociale – prin imitație, copilul deprinde, cu ajutorul părințiilor ceea ce ,, se face” și ceea
ce ,, nu se face” în societate. Învață să folosească ,,cuvintele magice”: te rog, mulțumesc, scuză-mă, etc.
Același respect arătat adulților trebuie să le fie destinat și prietenilor. Politețea nu trebuie uitată nici în
mijloacele de transport în comun, locul nostru trebuie oferit persoanelor vârstnice sau persoanelor care au
mai mare nevoie de a ocupa un loc.
- Manierele la masă – indiferent de locul unde luăm masa, acasă sau la restaurant, trebuie să arătat
respect atât comesenilor cât și persoanelor care servesc.
- Recunoașterea greșelilor – ,,Îmi pare rău” este la fel de important ca ,,te rog”, o expresie magică.
Copilul pentru a folosi această expresie, trebuie să o audă din partea adulților din jurul lui, învățând astfel
că recunoașterea greșelilor și exprimarea regretului nu sunt semne de slăbiciune, ci din contră arată
respectul și demnitatea.
- Tact și toleranță – tot de mici, copilașii trebuie să învețe să nu râdă de defectul fizic sau de orice
dizabilitate a unei persoane.
Normele de mai sus sunt ideale pentru a-i insufla copilului nostru comportamente ideale, dar cu toate
acestea se mai întâmplă ca unele ,,lecții” predate să treacă pe lângă el și să îți dea impresia că totul e în
zadar. Important este să nu renunțăm și să perseverăm prin exemplul personal, iar rezultatele nu vor întârzia
să apară.
401
Bibliografie:
1. Cei șapte ani de acasă, Michiela Poenaru; Editura Coresi; București , 2012.
2. Copilul tău este un geniu, Florian Colgeag & Florin Alexandru; Editura Tikaboo România;
București ,2016;
3. Magia Bunei Cuviințe, Mihnea Columbeanu; Editura JOY Publishing House; București, 2003;
402
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR ŞTEFAN RODICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ODOBEŞTI, JUDEŢUL DÂMBOVIŢA
STRUCTURA GRĂDINIŢA ZIDURILE
La prima vedere am zice că expresia cei şapte ani de acasă reprezintă ce învaţă copilul acasă, de la
naştere până la vârsta de 7 ani. Acasă înseamnă căminul în care copilul locuieşte alături de părinţi sau după
caz într-o familie extinsă (bunici şi/sau alte rude), astfel influenţele care se răsfrâng asupra copilului sunt
diverse.
Teoretic, în familie ar trebui să înveţe copilul prima oară să salute, să spună „te rog”, „mulţumesc”,
să-şi ordoneze jucăriile, să-şi şteargă nasul, să se comporte civilizat în relaţie cu familia şi cu cei din
anturajul lui, să respecte norme de igienă etc.
În primii ani de viaţă copilul trăieşte doar în familie dar după vârsta de doi ani este inclus într-o
unitate de învăţământ antepreşcolar, preşcolar sau şcolar după caz, loc în care ia parte la o educaţie formală,
organizată cu respectarea unor programe şcolare.
Influenţele cărora este supus copilul în grădiniţă sunt diverse începând de la norme de igienă, de
comportare civilizată pâna la cunoştinte, priceperi şi deprinderi din diverse domenii de cunoaştere.
În grădiniţă se pune mare accent pe respectarea normelor de igienă şi de comportament civilizat. Aici
este locul în care copilul vine în contact cu norme sau reguli pe care trebuie să le respecte pentru a trăi în
armonie cu ceilalţi.
Sunt multe deprinderi care ar trebui formate în familie pe care, din păcate, unii dintre părinţi le
neglijează din neştiinţă sau din comoditate lăsându-le în seama grădiniţei. Singură grădiniţa nu poate să
suplinească lipsa educaţiei din familie.
În activitatea zilnică cu copiii întâlnim tot felul de situaţii. Întâlnim copii care provin din familii care
ştiu cum să interacţioneze cu copilul, îi oferă un model de comportament adecvat, sunt copii care sunt
obişnuiţi cu regula, se integrează armonios şi nu creează probleme educatoarei sau colegilor de grupă. Sunt
acei copii despre care spunem că au bun „simţ”.
O altă categorie ar fi copiii ai căror părinţi încearcă să le imprime reguli dar din păcate prin
comportamentul lor nu oferă copiilor un model adecvat şi apare o contradicţie între ceea ce face şi ceea ce
spune părintele iar copilul este confuz. Degeaba îi spune copilului să-şi pună lucrurile, jucăriile în dulap,
cutie etc, iar părintele are lucruri împrăştiate prin toată casa, extrem de valoros rămâne exemplul personal,
modelul pe care îl oferim copilului, ştiind bine că la această vârstă copilul învaţă foarte mult prin imitaţie.
Copiii care provin din familii în care sunt răsfăţaţi în exces, sunt acei copii capricioşi care cunosc
norme de igienă, de comportament civilizat dar nu vor să le respecte nici acasă nici la grădiniţă; aceşti copii
sunt de fapt victimele comportamentului părinţilor care nu au ştiut cum şi când să spună stop, nu le-au
impus nici un fel de limită şi le-au oferi necondiţionat tot ce au cerut. Aceşti părinţi sunt la rândul lor
victimele copiilor lor.
Copiii care provin din familii dezinteresate de acest aspect şi creează probleme cadrului didactic,
sunt marginalizaţi de ceilalţi copii atunci când nu au însuşite norme de igienă sau prezintă comportamente
neadecvate. Un copil care nu are mâinile, nasul sau hainele curate va fi întotdeauna evitat şi nu va fi ales
de către colegi în cadrul jocurilor. Un copil care împrăştie jucării şi nu le strânge va fii întotdeauna o sursă
de dezaprobare pentru cei familiarizaţi cu ordinea. Cadrului didactic îi revine dificila sarcină de a se ocupa
în mod special de copiii care ridică astfel de probleme dar mai ales de familiile acestora. Trebuie să existe
o unitate între demersurile educatoarei şi atitudinea părinţilor.
Pornind de la premiza că fiecare părinte se străduieşte (în situaţia fericită în care
vorbim despre părinţi care la rândul lor au cei şapte ani de acasă) să-şi ajute copilul să se integreze
facil, acesta trebuie să stabilească reguli clare, copilul trebuie să ştie ce are voie să facă şi ce îi este interzis,
să ştie că va urma consecinţa dacă nu respectă regula stabilită de comun acord..
Educaţia în familie, acasă, reprezintă prima şi cea mai importantă şcoală pentru copil. Aici copilul
îşi petrece cea mai mare parte a timpului, cu excepţia grădiniţelor cu program prelungit şi a unităţilor din
sistemul after school.
403
Dacă copilul a crescut într-o familie care a fost într-adevăr preocupată de educaţia lui, copilul se va
adapta foarte uşor noilor cerinţe şi el va exersa într-o atmosferă de nomalitate gesturi care mai târziu se vor
automatiza şi se vor transforma în deprinderi care-l vor însoţi pe tot parcursul vieţii. El va fi adolescentul
şi mai târziu, adultul care va ştii să salute, să utilizeze formule de politeţe, să asculte când vorbeşte cineva,
să fie ordonat, să acorde sprijin atunci când cineva are nevoie.
404
CE SUNT CEI 7 ANI DE ACASA?
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR SI PRESCOLAR,

ȘTEFĂNESCU IOANA MIRELA
-ȘCOALA GIMNAZIAL NR 19 AVRAM IANCU, TIMIȘOARA
ani de-acasă”.
Bibliografie
http://www.desprecopii.com/
405
CEI ȘAPTE ANI DE ACASǍ
PROF. ÎNV.PR. ŞTEFǍNEȚ ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALǍ NR.39”NICOLAE TONITZA”,
CONSTANȚA
Suntem învăţaţi să trăim în "a face". Ar trebui să învăţăm cu precădere să trăim în "a fi"…
Vladimir Ghika
Conduita unei persoane în anumite contexte este caracterizatǎ de “cei șapte ani de acasǎ”, adicǎ de
educația primitǎ din primii ani de acasǎ, definind viitorul adult. Asupra dezvoltǎrii afective , motrice și
intelectuale a copilului își pune amprenta fiecare etapǎ din viațǎ. Existǎ totuși factori care influențeazǎ
acestǎ dezvoltare și ei sunt atât din mediul familial cât de cei din mediul exterior, cu care intrǎ în contact
copilul .
Sensul celor șapte ani de acasǎ de acasǎ reprezintǎ acei ani pe care îi petrecem pânǎ la plecarea la
școalǎ și intrǎ de cele mai multe ori în responsabilitatea pǎrinților.În aceastǎ perioadǎ educația de acasǎ datǎ
de pǎrinți se rezumǎ la respectul pe care trebuie sǎ îl aibǎ fațǎ de cei din jur.
Educația celor șapte ani de acasǎ ar trebui însǎ privitǎ în sens mai larg . Copilul trebuie învǎțat sǎ
aibǎ mai întâi respect fațǎ de sine și astfel va putea avea și respect fațǎ de ceilalți. Pe parcursul celor șapte
ani acumulǎm sentimente frumoase sau mai puțin frumoase , acumulǎm învǎțǎturi bune sau mai puțin bune
dar și neplǎceri , regrete, frustrǎri , dureri , nemulțumiri , complexe. Fiecare individ acumuleazǎ cât poate
duce iar când apare momentul saturǎrii, acestea se transformǎ în traume care distorsioneazǎ dorințele ,
visele. Un alt efect al acestei traume poate fi perceperea distorsionatǎ a prezentului dar și a trecutului.
Deci , cei șapte ani de acasǎ înseamnǎ mult mai mult decât un reproș , o trimitere la “ acasǎ” a
fiecǎruia. Trebuie sǎ recunoaștem cǎ fiecare dintre noi avem o rampǎ de lansare , iar aceasta este copilǎria
și familia noastrǎ.
Ce înseamnǎ acasǎ? Acasǎ este locul unde crești , unde te dezvolți , unde se pun bazele viitorului om
care vom deveni. Suntem ca un burete ce acumulǎm , ce pǎstrǎm și interpretǎm cum putem , însǎ la un
moment dat buretele este prea plin. Oricâte eforturi ar depune pǎrinții , fiecare individ primește cât poate ,
iar unii nu pot mai mult. Peste timp buretele se va transforma în mǎști. În spatele acestor mǎști ne vom
ascunde adevǎrata fațǎ sau le vom folosi pentru a nu ne arǎta adevǎrata fațǎ . Apoi intervine societatea care
va impune o cenzurǎ. Unii nu folosesc cenzura și se manifestǎ , nu cum au fost învǎțați , ci pentru cǎ așa se
simt mai bine, neținând cont de cei din jur sau cǎ vor primi reproșuri, ori nu se încadreazǎ în acel respect la
care se face referire de multe ori.Care este cauza rǎzvrǎtiri?De ce și pe ce se sunt rǎzvrǎtiți? Rǎspunsul este
tot în cei șapte ani de acasǎ, se aflǎ în ei , dar nu toți sunt dispuși sǎ-l gǎseascǎ.
Pentru a afla ce înseamnǎ cei șapte ani de acasǎ trebuie sǎ cǎutǎm în noi, pentru cǎ reprezintǎ mai
mult și face referire la copilǎria noastrǎ, trǎirile noastre, amintirile și învǎțǎturile noastre, este acel ceva cu
care rǎmânem din toți acești ani.
406
ROLUL FAMILIEI ÎN CONTURAREA PERSONALITĂŢII
PROF. ŞTEFĂNIGĂ MARINELA

GRĂDINIŢA P.N. NR. 1 CARANSEBEŞ
Fă-ți timp pentru copilul tău pentru că "cei mai severi judecători sunt copiii noștrii". - proverb din
Rusia
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece
ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și
împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile
cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături
caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului
deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei.
În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit
cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra
realității și pentru formarea primelor principii de viață.
În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinți,
fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum sunt dobândite principalele
motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a
răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel, orice
experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite
de familie.
Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare,
oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele
lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.
Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi
comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei
relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:
- dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în
formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune
și înțelegere din partea părinților;
- asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de
conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență
formativă decisivă;
- complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate
inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să
reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului.
Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și
drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinți iar pentru a se simți
acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un
sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin
acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât
și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu
mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din
bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care
i-l consacră.
407
Este binecunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul
sentimentelor vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit.
El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși
că îl au și că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este
în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă
pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui.
În concluzie, familia este prima şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o are poate favoriza sau
îngreuna activitatea şcolii. Astfel, familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare,
primele norme şi reguli de conduită, dar şi mediul propice necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Bibliografie:
1.. Marinescu, Silvia; Dinescu, Rodica- Invitație la educație, Editura Carminis, Pitești, 2003
2. Nicola, Ioan; Farcaș, Domnica- Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, E.D.P.,
București, 1996
408
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ.
NEVOILE FUNDAMENTALE ALE COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR, ȘTEFĂNUȚ CRISTINA-MARIA

COLEGIUL NAȚIONAL ,,VASILE GOLDIȘ” ARAD
Motto: ,,Singurul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre” (S. Harris)
Se vorbește permanent despre importanța ,,celor șapte ani de acasă” în educația fiecărui copil,
deoarece această perioadă reprezintă temelia, fundamentul pe care mai apoi se va clădi experiența de viață
a acelei persoane. Această etapă a vieții ar trebui să o petreacă fiecare copil, preponderent, în mijlocul
familiei, acasă, alături de părinți care să constituie pentru el, modele și exemple de urmat în viață.
La rândul ei, familia ar trebui să fie preocupată să îi asigure copilului, în această perioadă, nevoile
de bază care să contribuie la dezvoltarea armonioasă a copilului din toate punctele de vedere: intelectual,
fizic, emoțional, moral, social, etc.
În prezent, se poate monitoriza dezvoltarea deplină a copilului în această perioadă, dar se pot depista
și eventualele dificultăți apărute în dezvoltare, în învățare, ori în relaționare, mai devreme ca niciodată.
În cele ce urmează aș dori să prezint care sunt nevoile primordiale ale copilului de la naștere și până
la vârsta de 7 ani sau cu alte cuvinte, ce ar trebui să primească fiecare copil în primii ani de viață din partea
familiei.
T.B.Brazelton și S.I.Greenspan au prezentat în paginile cărții ,,Nevoile esențiale ale copilului”care
sunt preocupările familiei, a specialiștilor din educație și a pediatrilor în legătură cu clasificarea și
ierarhizarea nevoilor copilului. Astfel, ei afirmă că cele mai importante nevoi pe care le are un copil sunt
următoarele:
Nevoia de relații de îngrijire permanente, iubitoare din partea adulților, care se transformă în
diferite tipuri de interacțiuni pe care copilul le stabilește cu lumea;
Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine pe care familia trebuie să o ofere copilului mic;
Nevoia de experiențe oferite de familie, care să se adapteze diferențelor individuale ale fiecărui
copil în parte;
Nevoia de asigurare din partea familiei a unor experiențe adecvate din punctul de vedere al
dezvoltării specifice fiecărei etape din viața copilului;
Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări pentru copilul mic;
Nevoia copilului de apartenență la unele comunități stabile, suportive și de continuitate culturală;
Nevoia copilului de a i se proteja viitorul de către societatea în care trăiește.
Una dintre cele mai importante nevoi pe care familia ar trebui să o asigure copilului în primii șapte
ani de viață se referă la importanța îngrijirii permanente, plină de iubire pentru sănătatea fizică, emoțională,
intelectuală și socială a copilului. Aceste relații de îngrijire se vor transforma, mai apoi, în modele de
relaționare potrivite dintre el (copilul) și lumea exterioară.
Iată câteva dintre beneficiile asigurării acestei nevoi esențiale pentru copilul mic:
• Dezvoltarea unui sentiment puternic de stimă de sine și motivația pentru a învăța în viitor;
• Interacțiunea umană reprezintă cea mai importantă formă de învățare în primii ani de viață;
• Relațiile afective din cadrul familiei îl învață pe copil comunicarea și gândirea;
• Copilul învață ce este empatia și cum poate să-și comunice sentimentele, să-și stabilească propriile
dorințe, interese și să-și construiască propriile relații cu cei din jurul lui;
• Din interacțiunile afective timpurii, copilul învață care comportamente sunt adecvate și care nu
sunt adecvate. Și mai mult chiar, ia naștere simțul moral al binelui și al răului;
• Prin jocurile cu membrii familiei, copilul învață ce înseamnă autonomia;
• Manifestarea emoțiilor de toate tipurile, constituie pentru copil primul pas spre cunoaștere;
• Stabilirea unei rutine în programul copilului mic reprezintă o sursă importantă de liniștire și
stabilitate pentru copil.
409
Activitatea de bază a copilului în primii șapte ani de viață este jocul. Prin joc, copilul face cunoștință
cu lumea din exterior; îi cunoaște mecanismele de funcționare, precum și pe cele de adaptare la cerințele
din afară.
Pentru ca un copil să fie pregătit să facă față provocărilor lumii contemporane e necesar ca în primii
ani de viață să beneficieze de relații de iubire, îngrijire permanentă din partea familiei și a instituțiilor
abilitate. Astfel, copilul poate să-și dezvolte optim calitățile și abilităților pentru a se putea integra în
societate.
410
PROF. ÎNV. PREŞC. STEGARU IONICA JANINA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.3 DR.TR. SEVERIN
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența
celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui
cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple
încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se
oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o
discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce
înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere?
„bine crescut” regăsim:
411
Bibliografie:
• Vrăsmaş, E., 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti;
• Emil, P., Iucu, R., 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom.
412
EDUCATIA IN FAMILIE - ,,CEI 7 ANI DE ACASĂ!”
EDUCATOARE, ŞTEICĂ EMILIA

GRADINITA CU P.N.STERPOAIA I, COM. ANINOASA, JUD.GORJ
Vorbim de cei şapte ani de acasă deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
nevoile.
sănătos.
413
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
Copilul este pregătit să primească informaţii dar, este important cum sunt transmise aceste informaţii
şi de către cine.
414
O REALITATE
PROF. STEIER DANA-ANGELA

SCOALA GIM “SORIN LEIA” TOMESTI-TIMIS
Nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educaționale încă
de la vârste mult mai fragede. Rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din
familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
415
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important
este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii
îi vor imita cu precizie de 90%.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele
în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă.
BIBLIOGRAFIE:
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
• https://www.timpul.md/articol/baza-educaiei-in-cei-7-ani-de-acasa--71413.html
• https://www.gds.ro/Sanatate/2007-09-28/Educatia+incepe+cu+cei+sapte+ani+de+acasa/
• www.didactic.ro
416
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR STEPANESCU CORINA MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PETROȘNIȚA
JUDEȚ CARAȘ-SEVERIN
nevoile.
acasă.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
sănătos.
“Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
educaţia copilului: este locul în care are loc experiența inițială de viață,socializare și de cultură a copilului
. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
417
BIBLIOGRAFIE
418
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ... ȘI DE LA GRĂDINIȚĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ȘTEFAN ANA CRISTINA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT TIC PITIC,
HÂRȘOVA, JUD. CONSTANȚA
Lucrarea propusă se doreşte a fi un modest punct de reper în evidenţierea rolului major al grădiniţei
în formarea viitorului şcolar, și, de ce nu, a viitorului OM.
Sistemul educaţional preşcolar, aflat sub tutela educaţiei timpurii, prin toate componentele sale,
orientează evoluţia copilului de la stadiul de preşcolar la cel de şcolar, într-un mod organizat, plăcut,
stimulativ, care respectă curba de dezvoltare psiho-fizică, întregind, astfel, portretul psihologic al copilului
cu informaţii, deprinderi, abilităţi, capacităţi. Toate acestea constituie temelia de care copilul de 6 ani are
nevoie pentru a se integra cu succes în clasa pregătitoare.
Maturitatea şcolară, de care trebuie sa dea dovadă „bobocelul”, presupune:
• Maturitate fizică – aspect ce se referă la dezvoltarea fizică generală şi starea de sănătate, echilibrul
fiziologic;
• Maturitate volitivă – aspect ce se referă la capacitatea de autoreglare, de reglare a trebuinţelor şi
inhibare a impulsului;
• Maturitate morală – aspect ce vizează sentimentul datoriei şi al responsabilităţii, conştiinţa sarcinii;
• Maturitate socială – aspect ce vizează trebuinţele de existenţă în grup şi înţelegerea normelor vieţii
de elev cu obligaţii şi drepturi;
• Maturitate mintală – aspect ce are în vedere capacitatea de analiză, capacităţi reprezentative şi de
comunicare;
• Maturitate pentru muncă – aspect ce vizează concentrarea atenţiei, perseverenţa şi trebuinţa de
performanţă.
Întregul sistem de învăţământ preşcolar se orientează, conform noii reforme, spre învăţarea activă a
copilului, spre descoperirea mediului înconjurător prin propriile forţe, prin intermediul abordării integrate
a conţinuturilor, a metodelor activ-participative.
Predarea integrată a cunoştinţelor, metoda proiectelor, metode interactive de grup, activ-participative
ca stabilirea succesiunii evenimentelor, bula dublă, cubul, ciorchinele, explozia stelară, diagrama Venn,
turul galeriei, brainstorming-ul, experimentul, susţinute de un material didactic atractiv, variat, dozat
corespunzător şi-au dovedit cu succes eficienţa în activitatea la clasă.
Dezvoltarea limbajului, un limbaj în care copilul preşcolar utilizează și operează cu noţiuni, concepte
accesibile nivelului său de dezvoltare, demonstrând, totodată, înţelegerea acestora, reprezintă una dintre
cele mai importante premise ale aptitudinii de şcolaritate. Nu combat importanţa celorlalte: integritatea
senzorială şi dezvoltarea fizică armonioasă, formarea capacităţii citit-scrisului (prin utilizarea metodelor
fonetică şi analitico-sintetică), capacitatea de a memora logic, dezvoltarea corespunzătoare a modalităţilor
de operare ale gândirii: analiză, sinteză, abstractizare, generalizare, concretizare precum şi a calităţilor
acestora (promptitudine, flexibilitate, independenţă), deprinderile de a observa, de a asculta, dezvoltarea
interesului pentru cunoaştere ca suport afectiv-motivaţional. Însă, ca orice cadru didactic, şi eu am o
afinitate spre un anume domeniu, o categorie de activităţi mai aproape de suflet, şi anume educarea
limbajului; tema cercetării am ales-o şi din această perspectivă.
Un copil care se exprimă corect din punct de vedere gramatical şi semantic, fluent, coerent, expresiv
atunci când este solicitat să răspundă la o întrebare / să rezolve o sarcină, când verbalizează acţiunile sale,
utilizând un limbaj adecvat, demonstrează că este conştient de acţiunile sale, de logica lor, fapt care denotă
o dezvoltare optimă a sa.
Dacă la vârsta de 3-4 ani, lumea este „magică” şi îşi are centrul în ego-ul copilului şi tipurile de dialog
specifice vârstei, denumite generic de M. Savic şi Jocic „cearta” şi „repetările”, izvorăsc din refuzul de a
împărţi, pentru că el consideră că totul i se cuvine, că totul este al lui şi nu acceptă un alt punct de vedere
decât cel propriu, spre sfârşitul preşcolarităţii, prin „constituirea în comun de afirmaţii” şi „corectările
reciproce”, copilul de 6/7ani relevă că are o altă perspectivă asupra lumii, faţă de cea specifică micii
preşcolarităţi: „eu sunt centrul universului”. Acum, părerea celor din jur contează, nu mai este o problemă
419
fără de capăt faptul că ceilalţi au viziuni diferite asupra lucrurilor, faptelor, schimbul de replici nu mai este
tăios, ci se transformă într-un dialog plăcut, interesant, incitant, într-un schimb de idei, informaţii, în mare
măsură în manieră asertivă.
Astfel, trecerea de la limbajul situativ la cel contextual constituie un pas important, care reprezintă
pentru copil un real progres, un argument puternic în evaluarea aptitudinii de şcolaritate. Această evoluţie
îşi are meritul într-o foarte mare măsură, în ceea ce oferă grădiniţa copilului, în colaborarea perseverentă a
grădiniţei cu familia, şi, nu în ultimul rând, în parteneriatul activ grădiniţă-familie-şcoală, în care principalul
beneficiar este copilul.
Bibliografie:
Dafinoiu, I., “Personalitatea - metode calitative de abordare - observaţia şi interviul”, Editura
Polirom, Iaşi, 2002;
Duţu, O., “Nevoia de dialog - studii si cercetări despre dialog”, Editura Europolis, Constanţa, 1998;
Hetherington, E.M., Parke,R. D., “Child pychology - a contemporany viewpoint” ediţia a III-ea,
Editura Mc. Grow-Hill, 1986;
Mitrofan, N., “Testarea psihologică a copilului mic”, Editura Press, Bucureşti, 1997;
Slama- Cazacu, T., “Dialogul la copii”, Editura Academiei, Bucureşti, 1961;
420
AUTORI :
PROF, SLAVU NICOLETA –GRADINITA “ALBINITELE”,
SECTOR 6, BUCURESTI
EDUCATOARE:VLAD MARINELA –GRADINITA
“ALBINITELE”,SECTOR 6, BUCURESTI

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”
- Antoine de Saint-Exupery
nevoile.
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
etc.
421
ATITUDINI BLÂNDE;
– ordine;
– igiena;
etc);
– altruismul;
– cooperarea;
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat a de catre ceilalti.
422
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÚN VIAȚA ELEVILOR
PROF. SLEGHEL IZABELLA

LICEUL TEORETIC “NAGY MÓZES”
TÂRGU SECUIESC
copilăriei. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu
la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă,
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Fiind profesoară de informatică și mamă de mai mult de 10 ani cred și știu că ca părinte tu îi dai
exemlul copilului tău. Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea
de respect, mai ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“,
„mă scuzaţi“. Să nu uităm că părinții dau primul exemplu. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate
aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Știm că politeţea se
învaţă treptat, tocmai de aceea e important să îi explicăm copilului de ce trebuie să fie respectuos:
respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat.
Drumul lung spre a deveni om mare trebuie parcurse cu pași mici. Tot în primii şapte ani de viaţă, îi
putem oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“
adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi
de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau școală sau copiii cu care se joacă în parc. Să-l învătăm să fie
deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-o
anumită situaţie.
Copilul trebuie să fie conștient de faptul că bunele maniere sunt cartea lui de vizită în viața de zi cu
zi. Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“, ori să salute
şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl ajută pe
termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia celorlalți
dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment important.
Copilul trebuie informat că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi
cu zi, în orice situație.
Opinia psihologilor este că un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la
şcoală, cum să se prezinte la interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină.
important ca copilul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit
altruism, adică copilul să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în
valoare ca om.
Ca profesoară sunt convinsă că putem să-l iniţiem în ştiinţe, să facem experimente, să-l ducem în
toate orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi, dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt
învăţate,tot ce a asimilat copilul nu va conta aşa de mult.
Opinia mea este că dacă copilul are un exemplu în famile cu multă iubire și răbdare, fără invidie,
multă bunătate în suflet, bună cuviință, autocontrol și gândire optimistă are șansa de a deveni un adult cu
succes în societate.
Ca și Albert Einstein cred că educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în
şcoală.
423
ROLUL TATĂLUI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
SOARE DANIELA, PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR,

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ”
ȚARA COPILĂRIEI” CĂLĂRAȘI
Până de curând, cercetatorii au studiat cu preponderență relația copilului cu mama sa. Părea mult mai
firesc să pui în relație dezvoltarea copilului cu modul în care mama și copilul își construiesc interacțiunea.
S-a constatat însă necesitatea cercetarii influenței relației de atașament pe care copilul o are cu tatăl său.
Tot ceea ce contează este calitatea relației copiilor cu fiecare dintre părinți. Copiii obțin cele mai bune
rezultate atunci când au relații bune cu ambii părinți.
Tații și mamele au o importanță egală pentru copii, numai că aceștia, ca și adulții se pot simți mai
apropiați de o persoană decât de alta. Aceste preferințe se pot schimba cu vârsta sau circumstanțele.
Din ce în ce mai des zărim prin parcuri, pe strazi, pe terenuri de joacă tați care își însoțesc copiii. Este
chiar plăcut să vedem că tatăl, pe lângă rolul biologic, se implică și în educarea și dezvoltarea copilului.
Astfel, părinții, atât mama cât și tatăl ar trebui să aibă același rol în evoluția și dezvoltarea copilului. Este
adevărat că rolul mamei este mult mai important și mai complex, însă și cel al tatălui este bine definit. Un
tată de succes este acela care a trecut prin toate etapele educative alături de copilul său. Tatăl este pentru
copilul mic o a doua mamă, mai puțin prezentă desigur, dar din partea căruia se așteaptă la aceleași
manifestări de tandrețe și de aprobare, la aceleași schimburi afective prin intermediul micilor jocuri și
uneori chiar la îngrijiri pe care tatăl modern le acordă cu mare plăcere. Este evident ca tații se ocupă din ce
în ce mai mult de copiii lor. Au trecut vremurile când considerau că de bebeluși se ocupă numai femeile.
Toți suntem diferiți. Fiecare membru individual al unei familii își poate arăta grija într-un mod diferit
și stilurile părinților pot diferi între mame și tați.
Cercetările arată că mamele și tații se alarmează într-un mod identic atunci când copiii mici plâng și
ambii pot răspunde identic la nevoile acestuia.
În ziua de azi există o conștientizare generală a rolului crescut pe care îl are tatăl în dezvoltarea
copilului.
Părinții trebuie să se asigure că timpul petrecut cu copilul să fie de calitate, factorul ”calitate”
însemnând crearea unei atmosfere calde, atitudini pozitive și valoroase. Copiii ne pot spune, chiar ei înșiși
ce înseamnă timp de calitate.
Un studiu pe 2000 de copii cu vârste cuprinse între 6 și 11 ani asupra contactului cu tații lor a arătat
că pentru ei relația cu tatăl înseamnă:
 tații se interesează de situația lor la școală;
 se uită la televizor cu ei;
 se joacă cu ei;
 fac cumpărături împreună;
 îi ajută să treacă peste momentele grele;
Savanții au confirmat un lucru pe care majoritatea părinților îl cunosc de mult: tații au o influență
deosebit de mare asupra copiilor. Știința a demonstrat că primele experiențe ale copilului determină modul
în care se dezvoltă creierul său, iar toți cei care îi îngrijesc influențează modul în care copilul învață,
gândește și se comportă pe parcursul întregii vieți.
În prezent, tații rareori pot să petreacă mult timp cu copiii. Posibilitatea de a se implica în dezvoltarea
copilului este un mare privilegiu. Taților le revine o responsabilitate mare și după cum o demonstrează
studiile, prezența lor are un impact deosebit asupra copilului, asupra primilor 7 ani de acasă. Cercetările au
constatat că atunci când tații se implică în viața copiilor lor aceștia devin mai independenți, mai încrezători
și au mai multe șanse de success când încep să frecventeze școala. Pe de altă parte, specialiștii au ajuns la
concluzia că neimplicarea sau absența tatălui din viața copilului duce la interiorizare, la un comportament
deviant și în cele din urmă la abandon școlar. Într-un cuvânt la apariția problemelor de adaptare socială a
adolescenților, mai ales în cazul băieților. Mai mult, copilul devine foarte răsfățat, egocentric și consideră
că lui i se cuvine orice fără să țină cont de cei din jurul său. Altfel spus devine un copil cu probleme, care
nu se pot repara ușor și care îl vor urmări toată viața.
424
Mamele și tații educă copilul în mod diferit. Această diferență aduce beneficii însemnate pentru copil,
oferindu-i experiențe importante și variate. Tații au un stil distinct de comunicare și interacțiune cu copilul.
Astfel, diversitatea interacțiunilor îi oferă copilului experiențe complexe, mai bogate și contrastante.
Copilul învață de mic, că bărbații și femeile se deosebesc și că ei au o atitudine diferită față de viață, de alți
adulți și față de copii.
Spre deosebire de mame:
 Tații preferă alte jocuri;
 Tații inspiră încredere;
 Tații comunică altfel;
 Tații impugn disciplina în alt mod;
 Tații pregătesc copiii pentru lumea reală;
 Tații arată copiilor lumea bărbaților;
 Tații învață copiii să respecte reprezentantele sexului opus.
Sfaturi pentru tați:
 Arătați-i copilului că îl iubiți!
 Lăudați-l pentru eforturile depuse mai ales atunci când nu își atinge scopul!
 Învățați-i să se comporte!
 Formulați reguli și asigurați-vă că le înțelege și le respectă!
 Comunicați cu dragoste!
 Cuceriți încrederea copilului ascultându-l atunci când vine la dumneavoastră cu o problemă!
 Deveniți educatorului copilului dumneavoastră!
 Încurajați copilul să gândească independent; îndrumați-l și ajutați-l să ia decizii!
Resurse bibliografice:
Michael, Ruther, Maternal Description Reassessed (1992), Edit. Penguin Education;
Carl, Lewis & J. Warin, What Good are Dads?, (2001);
Evans, Judith, Men in the Lives Children, (2001);
Cassie, Landres, Rolul tatălui în dezvoltarea copilului, (2006), Edit. Epigraf.
425
EDUCAŢIA DE ACASĂ
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR: SOARE MIHAELA

GRĂDINIŢA CU P.N. BREZOAIA, DÂMBOVIȚA
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta
nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea
responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat,
acceptat ori nu în societate.
- deprinderi de autoservire
- ordine
- igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse
fapte, etc)
- consecvenţă în realizarea unei sarcini
- concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini
- alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
competiţie,
altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea
de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu
într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a
judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în
spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
Bibliografie:
3. www.scribd.com
4. www.didactic.ro
426
PROF. INV. PRIMAR: SOGOR MARIOARA

SCOALA GIMNAZIALA NISTORESTI
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.De câţiva ani se observă o nepăsare
şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa socială,
culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului,
de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a
indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui
acasă”.
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă
este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
prietenii? etc.
427
Bibliografie:
428
SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI ...7 ANI DE ACASĂ
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,TOMA BRĂTIANU” ŞUICI

G.P.N. ŞUICI, JUD. ARGEŞ
PROF.ÎNV. PREŞC. SOITARIU MARILENA
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de educator al
părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la copilul nostru? Când putem
spune:“iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinţi?
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol essential în
Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului.
Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează.Marele
pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma ,,Nu trebuie să faceți în fața
copilului nimic din ce nu vreți să imite’’.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Părinții și membrii apropiați din familie devin modele de conduită, care sunt mai puternice decât orice
reguli enunțate și exersate în afara familiei. Copilul va reacționa așa cum a văzut nu cum i s-a indicat. De
aici rezultă uneori comportamentul nedorit și consecințele negative ale acestuia. Cei 7 ani de acasa își pun
amprenta adânc în personalitatea individului, elementele pozitive și negative fiind evidente peste ani, chiar
și la vârsta maturității. De aceea este important să ne cunoaștem copii, să le înțelegem posibilitățile potrivit
vârstei și capacităților lor reale, să încurajăm orice realizare, oricât de neînsemantă ne-ar părea, să intram
cu adevărat în lumea lui pentru a-i putea deschide drumul spre formarea viitoare.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi. Factorii determinanţi în
dezvoltarea personalităţii copilului sunt familia și școala.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihiceÎn familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul
parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce
e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil
să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă
să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația
pe care copilul o primește de la părinți la formarea personalității și comportamentului copilului până merge
la școală. Atunci când spunem că un copil are cei 7 ani, ne gândim la un copil bine crescut,care știe să
salute,să spună mulțumesc, te rog,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Educația,bunele maniere, regulile morale,sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur,decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
429
Bibliografie
Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti,Editura ALL Educaţional, 1998.
Popovici, D., Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003.
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Collegium, Polirom, Iaşi, 1998.
430
COPILUL SI FAMILIA IN PERIOADA PRESCOLARA
PROF. INV. PRESC. SOLDAN ELENA

SC. DRAGOMIRESTI / GRADINITA VAD
dorinţelor sale.
„Cei 7 ani de acasă” este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm
copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
BIBLIOGRAFIE
431
ŞCOALA ŞI CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. SOLOMON CARMEN,

COLEGIUL ECONOMIC “EMANUIL GOJDU” HUNEDOARA

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”
Antoine de Saint-Exupery
Școala are drept scop principal să contribuie la construirea unui sistem de valori al elevului, a unei
imagini generale și adecvate despre lume. Un alt scop al acesteia este de a-l învăța pe elev să gândească
logic, să învețe, să găsească informații și să facă conexiuni, să se definească pe sine, să devină managerul
propriei formări. La școală copilul intră în contact cu un mare număr de informații din diverse domenii,
acoperind o parte din capacitățile de filtrare, analiză, sinteză și stocare a acestora. Un alt argument pentru
care elevul ar trebui să meargă la școală îl reprezintă faptul că rolul școlii este acela de a oferi copiilor
suporturile elementare, minimale, pentru ocupațiile ulterioare. Aceste roluri ale școlii se pot materializa în
cadrul procesului de învățământ reuşita fiind influenţată în mare parte de cei „7 ani de acasă”. Expresia îşi
are originea din perioada în care până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani intra în
mediul educaţional. Până la şapte ani copiii stăteau în familie, ceea ce acum nu mai este cazul. De aceea
mulţi părinţi consideră acest termen „expirat”, având în vedere că astăzi copiii merg la gradiniţă de la 2-3
ani şi de la 6 ani la şcoală, uitând însă că ei trebuie să fie un model de conduită socială pentru pentru cei
mici deoarece copilul la această vârstă învaţă, cel mai adesea, prin imitare decât printr-un comportament
conştient. Din păcate sunt situații când, acasă, copilul este lăsat să facă ce vrea și nimeni nu se ocupă de
educația lui, nefiind conștienți de faptul că televizorul, internetul și cadourile nu pot suplini timpul petrecut
în familie.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va
stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze pentu
a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului”. (Marie- Claude, Beliveau).
Până la 7 ani copilul nu trebuie să arate doar un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să
se spele, să mănânce, să fie ordonat) ci şi un nivel rezonabil de politeţe, învăţat din regulile impuse de
familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care
să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Trebuie
recunoscut că o astfel de educaţie a copilului se impune ca un corolar al principiilor prezentate, în ceea ce
priveşte adultul care se pregăteşte să devină.
În concluzie, rolul familiei este esenţial în conturarea şi achiziţia normelor de conduită. Şcoala poate,
ulterior, doar să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Bibliografie:
1. Beliveau, Marie-Claude “Necazurile micului şcolar - Tulburările afective şi dificultăţile şcolare”,
Editura House of Guides, București, 2005
2. http://www.contributors.ro/editorial/de-ce-mergem-la-scoala/
432
PROF. INV. PRIMAR: SOMOIAG LUCIA

SCOALA GIMNAZIALA ,,INV.CLEMENTA BESCHEA’’
CAPATANESTI,BUZAU
,,Copilaria noastra nu poate fi niciodata repetata.Fiecare copil are dreptul la propria dezvoltare a
mintii,sufletului si corpului’’- se declara axiomatic in,,Conventia asupra Drepturilor Copilului’’(1989)
In accord cu intreaga literatura de specialitate,familia reprezinta o ,,institutie sociala fundamentala’’,
,,perena’’, ,,nucleul central’’, ,,celula de baza a societatii’’,etc.,in cadrul careia au loc sau se sudeaza o serie
de relatii bazate pe sentimente de dragoste,iubire,atasament afectiv-emotional,solidaritate umana intre
membrii acesteia,pe respectarea unor valori,norme,reguli,cutume unanim acceptate de catre toti membrii
,pe satisfacerea unor nevoi si trebuinte emotionale,spirituale,morale,psihologice,de securitate socio-
afectiva,comfort psihic,socializare,orientare,educare,comunicare si interactiune socio-umana,de
realizare,intelegere,toleranta fata de semeni,etc.
Familia este ,, prima instanta,izvorul de socializare,atat ca etapa a acestui proces,cat si ca amprenta
fundamentala asupra personalitatii individului’’(Maria Voinea).Familia,prin structura si destinatia
ei,influenteaza personalitatea copiilor,educa spiritual de comunicare,cooperare,asigura transmiterea
obiceiurilor si valorilor de la parinti,orientandu-i din punct de vedere moral.In cadrul familiei are loc
modelarea personalitatii copilului,trecerea de la un comportament normativ(reglat din exterior)la un
comportament normal(bazat pe autoreglare si autonomie).Familia,fiind un mediu afectiv-emotional si
protector,asigura copiilor securitate,ingrijire,subzistenta,sprijin material,moral si educational.toate acestea
regasindu-se in personalitatea si conduita lor.
Prin intermediul parintilor,copiii invata sa aiba dorinte,interese,obiceiuri,sa imparta
resursele(spatiul,bunurile,jucariile,hrana),timpul si afectiunea parintilor,invata cum este de dorit sa se
poarte pentru a fi acceptat,iubit,apreciat si recompensat de cei din jur,invata cum sa se lupte pentru a obtine
un lucru,pentru a-si satisfice o trebuinta,dorinta,etc.
Familia reprezinta factorul primordial al socializarii,educarii si integrarii sociale a copilului,al
satisfacerii trebuintelor sale psihologice si sociale.
Familia reprezinta matricea care imprima copilului cele mai importante trasaturi caracteriale si
morale.Valorile familiale,exercitarea rolurilor si reteaua relatiilor interpersonale din cadrul grupului
familial sunt primele repere collective ce permit copilului si,mai tarziu,adolescentului intelegerea
functionarii universului social in care traieste.
Familia este cea care asigura unitatea,intimitatea,coeziunea,trairea grupului pe baza convergentei
actiunilor tuturor membrilor in realizarea unui scop,asigura securitate
emotionala,incredere,sprijin,protective,cadrul necesar formarii,creionarii si consolidarii personalitatii.
Prof.univ.dr. Ioan Neacsu spune ca in cuplul FAMILIE – COPIL se nasc si actioneaza cateva
principii de baza a caror putere da substanta si relevanta pledoariei:,,Pentru fiecare copil,o familie’’.Retin
atentia prin valoarea lor:
- Principiul afectivitatii.Conform acestuia,parintii si,in special, mama influenteaza semnificativ
formarea si evolutia laturii afective a copilului,fie in sens pozitiv,fie negativ;
- Principiul identitatii.Potrivit acestuia,in zona modelului cultural si anthropologic romanesc,tatal
este,in general,actorul cu rol principal de sustinere economica,mamei fiindu-I rezervat rol principal in
educatie.
- Principiul autoritatii asimetrice.Conform acestuia,in general,ambii parinti,dar mai ales tatal
impune regula autoritatii de manifestare a opiniei,competitiei,afirmarii de sine sau ascensiunii sociale,in
timp ce mama are autoritatea regulilor delegate,a invatarii sociale,a cooperarii,protectiei,s.a.
- Principiul autonomiei.Potrivit acestuia,copilul este progresiv responsabilizat si introdus
functional in zona constientizarii gradelor de libertate,de deliberare,a expectantei de sine,a structurilor
motivationale autosustinatoare(G.W.Allport).
- Principiul atasamentului.Conform acestuia,conduitele parintilor influenteaza semnificativ
natura si forta structurilor de intercomunicare,cu simbolism socio-afectiv puternic.
433
- Principiul individualizarii/personalizarii.Potrivit acestuia,dezvoltarea copilului ca entitate
sociala distinsa este corelativa celei care-l statueaza ca actor social integrator in comunitate prin capacitatea
de a-si asuma responsabilitati fata de ceilalti si fata de sine,de a putea depasi crizele de identitate,de
comunicare,de schimb sau de domonatie/supunere.
Toate aceste principii fac posibila acceptarea cvasiunanima a axiomei:,,familia este o celula
microsociala’’(B.Schwartz,1976), ,,o entitate socializata prin definitie,o lume vie,un spatiu de viata care isi
refuza anonimatul,conformismul si frica gratuite,care recunoaste puterea deciziei sociale democratice,care
se opune izolarii,suspiciunii,ignorantei’’(G.Le Boterf,1970)
BIBLIOGRAFIE:
1.Schiopu,U.(coord.), ,,Dictionar de psihologie,Bucuresti,Editura ,,Babel’’;
2.Voinea,Maria, ,,Psihologia familiei’’,Bucuresti,Universitatea Bucuresti,1993;
3.Ferreol,G.(coord.), ,,Dictionar de sociologie’’,Polirom,Stiinta si tehnica,Iasi,1998;
4.Birch,Ann, ,,Psihologia dezvoltarii’’,Bucuresti,Editura Tehnica,2000;
434
CEI 7 ANI DE ACASA
SORECAU CATALINA
Familia , in orice societate , joaca rolul cel mai important in formarea si socializareacopilului ,
deoarece ea reprezinta cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile fiziologice si sociale
si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere .Parintii sunt primii educatori din viata copilului ,
educatia primita de acesta pana la sapte ani , fiind determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara , fiind , in
primul rand , cadrul existentei biofizice al dezvoltarii copilului , principalul obiectiv al familiei trebuie sa
fie , pastrarea sanatatii , cresterea normal si calirea organismului . Un anumit regim igienico-sanitar necesar
dezvoltarii fizice armonioase , inseamna asigurarea unui program zilnic caretrebuie sa respecte orele de
somn , activitate ,joc , plimbare , masa . Dar copilul
adapost , hrana si haine , familia si caminul reprezinta pentru copil si “scoala primilor ani ” in care se
pun bazele viitoarei sale constiinte , al
e tuturor trasaturilor care il vordefini ca om intreg , ca persoana cu statut social .Parintii reprezinta
primii mentori reali in viata copilului , furnizandu-i primele reperede orientare in lume , primele informatii
si invataturi despre lucrurile si fenomenele din naturasi din societate , primele sfaturi , norme si reguli de
conduita . Cresterea si educarea copilului ,
ceea ce inseamna “bun ” pentru el , se afla intr
-o dinamica permanenta de la o cultura la alta ,de la o perioada la alta . Parintii trebuie sa devina
constienti de influienta pe care o exercita inviata copilului , sa cunoasca ca educatia data propriului copil
este diferita de cele precedente ,ca societatea viitoare va fi diferita de celelalte , iar copilul trebuie pregatit
corespunzator .Incepand cu primii ani de viata , copilul preia de la parinti gesturi , atitudini ,
limbajul,exemple de comportament positive ca : sarguinta , cinstea , politetea , sociabilitatea ,initiative
creatoare , dispozitia de colaborare . Toate acestea cer calm , intelegere , rabdare ,dragoste fata de copil .
Nu frica , nu teama trebuie sa-l determine pe copil sa faca fapte bune .Pentru a descoperi binele trebuie sa
existe un cod de conduit bazat pe egala respectare atat decopil cat si de parinti . Dr
agostea de “bine ”, de adevar , are nevoie mai ales de actiune , de
descoperire a virtutilor de catre copil . Gresesc acei parinti , care ii interzic copiilor de aapuca , de a
desface jucariile , de a le pipai , a le privi si chiar de a le izbi . Activismul precumsi curiozitatea acuta de a
cerceta tot ce-l inconjoara trebuie stimulate , incurajate , intelegandcopilul ca pe o fiinta autonoma
.Cultivarea dragosteai fata de frumos se realizeaza tot in familie prin pregatirea bunuluigust al copilului
fata de tinuta si locuinta sa , precum sic ea de frumusetea in comportare sirelatie cu cei din jur .Orice
experienta de viata , orice relatie afectiva vor fi resimtite in functie de bazeleoferite de familie . Familia
reprezinta pentru copil , structura socio-afectiva de baza , principalstructura protectoare absolute necesara
existentei lui . Aici se invata limbajul si comportamentul social , se formeaza convingeri , aspiratii ,
aptitudini , sentimente , trasaturide vointa si de caracter .Climatul din familie influenteaza personalitatea
copilului , oferindu-I zestrea deechilibru relational si adaptiv . Acest climat din familie , se impune ca un
filtru intreinfluentele educative exercitate de parinti si achizitiile psihico-comportamentale , realizate
lanivelul personalitatii copilului . Toate framantarile , preocuparile , ambitiile parintilor ilstrivesc pe copil
intr-un mediu familial dizarmonic , este dificil pentru el ca sa-si gaseascaunitatea interioara .Componenta
afectiva , comunicarea verbal si jocul cu copilul au un rol esential inrelatia parinte-copil . Inca de la primele
cuvinte , propozitii , copilul simte nevoia sa transmita parintilor intamplarile din viata lui . Daca parintele
va fi mereu ocupat , neatent , obosit si va evita sa-l asculte pe copil , acesta va cauta raspunsurile in alta
parte sau nu va cauta deloc, firul comunicarilor rupandu-se . Numai fiind aproape de sufletul copilului ,
luand parte la preocuparile lui , parintele devine sfatuitorul , punctual de rezistenta si incredere al copilului
.Succesul relatiei parinte-copil depinde de dragostea parinteasca , de iubirea neconditionatacare presupune
afectiune , intelegere , asigurarea unor raporturi relationale , juste siechilibrate . Cand copilul este iubit este
mai usor de disciplinat , de modelat . Fara iubire ,copilul va muri din punct de vedere emotional , aparand
tulburari caracteriale in dezvoltarea personalitatii . Mangaierile , cuvintele de incurajare , lauda , blandetea
, atmosfera afectuoasaarata iubirea. Cu cat legatura emotionala dintre parinte si copil este mai puternica ,
cu atat posibilitatea unui comportament delicvent este mai scazuta .Rolul parintelui in existenta copilului
este fundamental , dar numai in masura in careel gaseste forta , secretul de a creste un individ rezistent ,
puternic , adaptabil , echilibrat .Strategiile educative ale familiei ,determina in mare masura personalitatea
435
precum sirezultatele scolare ale copiilor. Parintii sunt cheia capacitatii copiilor de a invata si de a reusiin
viata . Se spune , ca profesia de parinte este una din cele mai vechi profesii care se practicade toti membrii
comunitatii , insa putini sunt cei care se straduiesc s-o invete sistematic . Celmai frumos dar pe care il ofera
parintii copiilor , este propria sanatate emotionala , fizica , spirituala , intelectuala
“Copilul are nevoie de familie , dar nu de orice fel de familie ” .
436
“CEI SAPTE ANI DE-ACASA”
PROF. ANTONETA SORLESCU,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 11, PIATRA –NEAMȚ,
JUDEȚUL NEAMȚ
“Cei șapte ani de-acasă” reprezintă zestrea ta comportamentală, “bagajul” de bază pentru dezvoltarea
și formarea ta, comparativ cu cei de lângă tine, grupul de prieteni, colectivul de colegi, societate; înseamnă
să fii educat, adică să faci tot ce se cuvine, oriunde ai fi, oricând, cu orice ocazie, să iți urmărești interesele
personale interacționând mereu cu interesele colective!
Un copil cu “cei șapte ani de-acasă” este un copil politicos. Politețea înseamnă grija, amabilitate,
corectitudine, respect, delicatețe, tact, bun simț, altruism, cinste, sinceritate. Politețea este o atitudine
superioară de respect pentru semeni, impusă de viață, specifică omului civilizat, reguli de buna-cuviință
transformate în convingeri. Omul politicos simte mulțumire, satisfacție pentru ceea ce face față de cei din
jur.
Buna - cuviința în familie înseamnă:
 A ajuta la treburile gospodărești;
 A face economie;
 A respecta regulile cuvenite la masă;
 A spune adevărul în legătură cu situația școlară și cu alte fapte care te privesc;
 A cere sfatul părinților;
 A ajuta frații mai mici;
 A respecta liniștea celorlalți;
 A te comporta respectuos în toate împrejurările( a saluta la sosire și la plecare, a spune “te rog”
când ceri ceva, a felicita și a face mici cadouri de ziua onomastică/ aniversare a membrilor familiei , etc.) ;
 A avea o atitudine corectă pentru muncă, pentru etica muncii ( disciplină, punctualitate,
conștiinciozitate, modestie, hărnicie, tenacitate, perseverență, fermitate în fața greutăților, responsabilitate,
inițiativa și creativitate, entuziasm, încredere în reușită, interes pentru perfecționare, ajutor reciproc, respect
fata de colegii de munca, sociabilitate);
Buna-cuviința in școală înseamnă:
 A avea o ținută vestimentară decentă;
 A veni și a pleca la timp;
 A avea o comportare politicoasă cu colegii, indiferent de vârstă;
 A te curăța pe încălțăminte înainte de a intra în școală;
 A păstra curățenia clasei;
 A saluta atunci când vii la școala, dar și când pleci de la școală;
 A respecta profesorii și tot personalul școlii;
 A folosi formule politicoase: “ Dă-mi , te rog, cartea”; “Regret / îmi pare rău că nu pot sa merg (
să-ți dau); “ Sunt de altă părere”; Cu plăcere”
Proverbe:
“ Politețea este cheia de aur care deschide toate ușile”( proverb românesc)
“ Nu numai să cunoști ceea ce se cuvine, ci să și urmezi după cum se cuvine” ( proverb românesc)
“ Vorba dulce, mult aduce” ( proverb românesc)
“ Cei mai mulți din neștiința greșesc la cele de cuviința” ( proverb românesc)
“ Manierele îl arată pe om” ( proverb englezesc)
“ Omul stimează pe oameni” ( Th. Carlyle)
“ Floriii se cere parfum, iar omului , politețe” ( proverb indian)
437
FAMILIA – O ȘCOALĂ DE OMENIE ABSOLUT NECESARĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR SPINEIU DANIELA

PROF. ÎNV. PRIMAR TORDAI INKE
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,REGINA MARIA”, SIBIU
Una din cele mai vechi forme de comunitate umană, ce asigură menţinerea continuităţii biologice şi
culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei, este familia, iar
sarcina acesteia nu se mai poate rezuma doar la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil şi la
supravegherea acestuia, ci trebuie văzută ca factor primordial în educaţia copilului.
Apoi, familia este prima şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o are poate ajuta sau îngreuna
activitatea şcolii. Astfel, încă din primii ani copilul primește informaţii despre lumea înconjurătoare,
primele norme şi reguli de conduită atât în casă cât și în afara ei.
Influentele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin actiuni
mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de comportament oferite de catre membrii familiei,
precum și prin climatul psihosocial existent.
Modelele de conduită oferite de părinți - pe care copiii le preiau prin imitatie si învățare-precum si
climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale (“cei șapte ani de acasă”) constituie primul
model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a
modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme si valori sociale.
Părinţii furnizează „zestrea genetică”, iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale,
intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele
despre mediul înconjurător, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau
obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în mediul în care au crescut.
Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie constituie, de asemenea prima
lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă
faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte
o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile.
Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât reuşita
lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.
Iată câteva competențe pe care copilul ar trebui să le dobândească din familie:
Salutul. Considerăm că această competență se dezvoltă încă din primii ani de viață ai unei persoane,
când, fiind alături de părinți și alți membri ai familiei, copilul începe să interacționeze cu ei. La început
salutul ia forma fluturării mâinii, iar mai apoi el începe să articuleze diverse cuvinte ce indică un salut.
Interacțiunea cu prietenii. Relația dintre un copil cu covârstnicii săi reprezintă un prilej important
în care el poate să-și consolideze manierele. Este important ca familia să faciliteze astfel de întâlniri între
copil și prietenii acestuia, deoarece prin joc, ei se pregătesc pentru rolul de adult și astfel au ocazia de a
învăța comportamente noi, de a înțelege rolul regulilor și de a interacționa și a respecta partenerii de joacă,
Comportamentul în public. Părinții sunt cei care sprijină și comportamentul în public al copilului,
în raport cu persoane noi. De exemplu, acesta poate fi încurajat să răspundă singur la întrebările ce i se
adresează, să salute persoanele care i se adresează, să participle la discuție și să își aștepte rândul fără a-l
întrerupe pe cel/cea care vorbește.
Înţelegerea normelor sociale. Pe parcursul perioadei în care copilul petrece mult timp alături de
părinți/familie, comportamentul acestuia va fi modelat în funcție de ceea ce el vede în jurul său. Astfel, cu
ajutorul părinților, el învață vorbească respectuos cu cei mai în vârstă decât el, să își aștepte rândul la
magazin, să formuluze corect o rugămine, să-i respecte pe cei din jurul său și părerile acestora.
Manierele la masă. Felul în care servim masa, cum folosim tacâmurile, etc – reprezintă aspecte pe
care copilul le învață în contextul familial și la aceste maniere va recurge și în viitor.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi cer scuze” este, la fel ca şi „cu plăcere” sau “te rog”, o expresie
magică. Pentru ca un copil să spună aceste lucruri, el are nevoie să le audă și la persoanele care îl înconjoară.
În acest fel, el înțelege faptul că a greși și a-ți cere scuze, a formula o rugăminte – reprezintă semen ale unei
bune educații, și nu un semn de supunere.
În concluzie rolul decisiv în maturizarea psihosocială a copilului, în conturarea concepţiei lui despre
lume şi despre sine îl are indiscutabil familia. Părinţii cu o influență benefică asupra copilului sunt aceia
438
care îl îndrumă cu tact şi cu înţelepciune, îl respectă şi-i stimulează creativitatea, responsabilitatea şi
libertatea.
439
EDUCAȚIA COPILULUI ÎN FAMILIE
PROF. SPIRIDON LAURA ADELA GEORGIANA

C.S.E.I ,,CONSTANTIN PUFAN”, DR.TR.SEVERIN
În educarea ,,puiului de om”, părinții , educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace
Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare
rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi
dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca prima verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregatită să activeze constant ca un factor educativ.
factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc pregatirea
Factorii care influențează azi mediul educativ sunt: noua concepție care se cristalizează asupra
educației ca serviciul social și extinderea mass-media (T.V). Părinții trebuie să-și întărească fundamentarea
relațiilor pe baza dragostei lor fata de proprii copii si pe dorinta lor ca acestia sa aiba performante si succes
in viata. Aceasta nu se poate realiza dacă părinții nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația
copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. In educația copiilor trebuie să existe intre
părinți întelegere și acord în diferite probleme și de aici decurg normal și celelalte.
În activitatea de educație în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi și carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau
,,climatul negativ”(nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca cetațean, ca om.
Raporturile dintre părinti și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Voi enumera câteva din posibile atitudini și comportamente ale părintilor și implicațiile lor în
formarea profilului moral al copilului.
,,Familia severă”- în anumite limite imprimă ordine, disciplina, seriozitate, asigură unitate și
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu masura. Ce s-ar
întâmpla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greselile facute, simte nevoia sa minta, se indeparteaza afectiv
si efectiv de părinți și își caută întelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc,,găștile “ și ,,bandele”
de minori. Mai gravă este situația când părinții sunt impărțiți în ,,tabere”:unul sever si unul indulgent. Astfel
se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personaliate pe care nu și le dorește nici un
părinte pentru copilul său.
,,Familia permisivă” stă la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va fi
neajutorat , un egoist, un meschin, caci in familie ii este permis orice, el are numai drepturi, in timp ce
parintii, doar datorii. Un asemenea copil se adapteaza si se incadreaza cu mari dificultati in colectivele de
scoala sau mai tarziu la locul de munca.
,,Familia rigidă” prejudiciaza maturizarea copiilor, generand lipsa de incredere in sine, teama de
nereusita si sanctiune. Invatatorul trebuie sa intervina, dupa ce cunoaste situatia reala, prin vizite la
domiciliu, discutii cu parintii (in particular, nu in sedinte) sugerandu-le cu discrete, tact si calm in ce mod
si sub ce forma se poate atenua si echilibra severitatea. Invatatorul trebuie sa fie postura sfatuitorului si nu
a judecatorului.
,,Familia libertină” creeaza o atmosfera lejera, prezentand riscul de a intarzia sau impedica
maturizarea sociala a copiilor datorita preocuparii excesive a unui parinte sau a ambilor pentru ei insisi.
Invatatorul trebuie sa intervina pentru a dezvolta siguranta de sine in sensul obtinerii unor rezultate bune la
440
invatatura, capacitatea de decizie, spiritul de independenta. Punerea ferma in garda a parintilor in legatura
cu pericolul evolutiei nefavorabile a copiilor este posibila si necesara.
Parintii trebuie sa inteleaga bine relatie dintre fapta si masura ei educationala. In climatul educational
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea si blandetea, afectivitatea si sobrietatea, larghetea si
strictetea ) toate insa cu masura si la timp, orice exces fiind pagubitor in sfera formarii umane.
Bibliografie:
Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005
441
EDUCAȚIA IN FAMILIE - CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR SPIRIDON MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC “CAROL I” VALEA DOFTANEI
Dezvoltarea personalitatii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, scolari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate si importanta cei mai importanti in dezvoltarea unei
personalitati armonioase.
Rezultatele mai multor studii arata ca elevii care sunt inconjurati de dragostea si ajutorul
membrilor familiei au rezultate mult mai bune la scoala fata de copiii ai caror parinti lucreaza de dimineata
pana seara si care nu petrec prea mult timp impreuna cu ei.
De ce este importanta familia in educatia copiilor? Pentru ca are o influenta deosebita asupra
copiilor, care dobandesc mult mai repede si mai usor cunostinte despre obiceiuri comportamentale, stil de
viata, societate si natura de la persoanele apropiate, cu autoritate in viata lor, decat de la profesori sau
necunoscuti.
De asemenea, familia are un rol foarte important in dezvoltarea copiilor atat din punct de vedere
intelectual, cat si fizic, moral si estetic. Parintii sunt cei care de cele mai multe ori asigura hrana si celelalte
elemente necesare copiilor: hainute, carti, rechizite, jucarii, ceea ce ii determina pe cei mici sa inteleaga ca
au datoria sa implineasca asteptarile pe care le au adultii de la ei.
Mai mult decat atat, parintii au datoria de a le forma copiilor constiinta, caracterul, vointa,
personalitatea si simtul responsabil, dinainte ca cei mici sa ajunga pe bancile scolilor.
În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă si individuale ale
pe cea precedenta de cea următoare. După naştere in viaţa copilului intervin transformări atât din punct de
vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a educaţiei el poate fi dirijat în direcţia
A.S Makarenko a acordat o importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie.
„ Bazele educaţiei se pun până la 5 ani - spunea el -ceea ce aţi făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din
întregul proces educativ; după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general,
voi începeţi sa gustaţi roadele căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost pana la 5 ani”.
Familia, spre deosebire de școală, trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe
din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directa.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială,
dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a
familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în
societate, şi la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor condiţiile de viaţă,
regimul de activitate şi odihna raportul dintre părinţi, părinţi-copii precum si climatul familial în general.
Am încercat să conştientizez familiile de rolul şi importanţa care o au în formarea propriilor copii. Copiii
nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca părinţi. Trebuie sa
le fim exemplu prin toata activităţile desfăşurate să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de ceea ce fac. Am
întâlnit copii a căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative - uneori prea indulgenţi,
alteori prea exigenţi, faţa de comportamentul copiilor – făcând să apară manifestări violente ale acestora,
legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe organice. Printr-o bună colaborare cu familia am reuşit sa
înlăturăm aceste manifestări negative.
Chiar dacă locuim la ţară părinţii sunt foarte preocupaţi ca fiecare copil sa beneficieze de instrucţie
conform posibilităţilor sale, antrenându-se şi ei în acest sens. Aceştia participă cu mult interes atât la
realizarea obiectivului prioritar al grădiniţei adaptarea la regimul activităţii şcolare dar şi activităţilor
extraşcolare.
Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect ii fac pe copii să nutrească la rândul lor
dragoste şi respect la rândul lor, faţă de fraţi şi mai târziu faţă de fraţi şi de colegi. În teoria pedagogică,
precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de
exigenţă. Actul pedagogic fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste – exigenţă, iubire –
442
respect, autoritate – încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acţiune ci plăcerea
de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de aprecierea celor din jur şi de a se afirma ca personalitate.
Bibliografie
Pescaru, Băran, Adina, Parteneriat în educaţie ,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
Anghel, Elena, Psihologia educatiei pe tot parcursul vieţii, Editura Renaissance, Bucuresti, 2010.
Popescu,Neveanu Paul, Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990.
www.didactic.ro
443
SPIRIDON RAMONA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ION DIACONU” TULNICI, VRANCEA
„Educaţia este ceea ce rămâne după tot ceea ce ai învăţat în şcoală.”

Albert Einstein
De foarte multe ori, mai ales în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane sau a unui copil ne gândim că nu este educat corect - „nu are cei şapte ani de acasă”.
Această expresie defineşte tot bagajul de cunoştinţe ,deprinderi. Comportamente şi atitudini
acumulate în primii şapte ani de viaţă, perioadă ce este considerată „culmea achiziţiilor”, fiind considerată
şi una de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,atitudini, limbaj,etc.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
Realitatea de zi cu zi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce ,mai
puţin timp alături de copii,confruntându-se cu echilibrarea atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. În momentul în care un copil părăseşte familia şi intră într-o altă sferă,colectivitatea, începe practic
o nouă etapă a vieţii lui,dar şi al părinţilor.
Educaţia, bunele maniere,regulile morale,sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
acasă.
Copilăria este cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului
psiho-social.,familia fiind cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia lui,având
o influenţă profundă,aşa fel încât urmele ei rămân uneori întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-
spiritual al acestuia.
Dacă familia nu-i satisface unui copil nevoia de confort fizic şi afectiv ,atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau neîncrederea în sine şi va apărea chiar şi acel
sentiment de ruşine..În tot acest timp familia este cea care trebuie să încurajeze copilul îndrumându-l şi
arătându-i ce este bine şi ce este rău. Tot familia este prima care îi oferă copilului informaţii despre lumea
înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită,dar în primul rând climatul socio-afectiv necesar
trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Modelele de conduită oferite de părinţi,pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, climatul socio-
afectiv în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare
asupra copilului privind formarea lui despre viaţă,a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
Procesul educativ al copilului trebuie dirijat cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află ,fără a-l solicita prea devreme cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,oferindu-
i şi cerându-i ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În sânul familiei se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor, dorinţa de participare la viaţa
socială,culturală. Tot aici îşi formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului,de conduită
igienică individuală şi colectivă şi de altruism ,constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”.În
familie copilul începe să se cunoască pe sine ,să se definească prin jocurile imitaţiilor,comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii din şcoală,
dascălii fiind cei care vor şlefui ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ şi să-l ajute pe copil în înţelegere şi lămurirea unor probleme.
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume, OM.
Această perioadă este cea mai importantă , fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi
preferinţe, cu un comportament normal sau deviant.
„ Copilăria e o lume aparte;pentru noi o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă,una reală şi plină de armonie.” Eugen Heroveanu
444
Bibliografie:
1.Golu,M.(2000),”Fundamentele psihologiei”,Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti
2.Vrăşmaş Ecaterina Adina ,” Connsilierea şi educaţia părinţilor”,Editura Aramis,Bucureşti,2002
3.Sălăvăstru,D.(2004),” Psihologia educaţiei”,Editura Polirom,Iaşi
4.www.didactic.ro
5.www.copii.ro
445
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE. CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
RODICA GABRIELA SPIRIDON 1
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei. Între aceste două medii pendulează
copilul, el devenind obiect şi subiect al educaţiei.
„Viaţa de familie este ca o sală înzestrată cu cele mai formidabile proprietăţi acustice. Copiii cresc
auzind nu numai auzind vorbele părinţilor pe care treptat ajung să le treacă cu vederea, ci aud şi intenţiile,
atitudinile din spatele cuvintelor. Ei află mai presus de toate ce admiră, ce dispreţuiesc părinţii în realitate” 2.
părinţi și familia în cadrul căreia crește, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge
la şcoală. În prezent copiii sunt incluși în diverse forme educaționale înca de la vârste mult mai fragede:
creșă, grădiniță, cămin. Spunem că un copil are cei șapte ani de acasă și ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Ecoul educației din timpul celor șapte ani se aude și se vede în creația plastică a copiilor. Ei observă
(sau nu) comportamente pozitive sau negative, în funcție de cum s-au comportat modelele lor: părinții.
Părinții pot să exerseze comportamente sănătoase prin joaca alături de copil. Desenăm împreună un
drum și pe el putem să exersăm conducerea mașinuțelor de jucărie. Ne jucăm de-a magazinul meșterind din
cartoane, obiecte mărunte, culori și ațe colorate. Micile păpușele și animale de plastic pot fi personaje în
piesa de teatru inițiată de părinți. Comportamentul politicos se poate exersa în scenete în care copiii alături
de părinți și prieteni mimează vizite, întâlniri la ceai și prăjiturele, etc.
Copiilor le place să descopere diverse lucruri. Părintele poate să imite diferite sunete, iar copilul să
recunoască animalul sau pasărea care le produce. Ghicitorile sunt o metodă inteligentă de a-l face pe copilul
preșcolar să creeze conexiuni între diferite însușiri ale aceluiași lucru.
Copilul are o singură copilărie. Părinții se ocupă și se asigură de crearea amintirilor. Familiile de
români au multe tradiții pe care le sărbătoresc cu plăcere. Iată câteva exemple: botezurile, tăiatul moțului
la băieți, zilele de naștere, majoratul copiilor, intrarea la facultate a acestora, evenimente organizate de
grădiniță (piese, serbări), ieșiri cu familia în zile festive. Tradițiile și sărbătoririle conferă copiilor
sentimentul de apartenență și stabilitate în interiorul familiei. Copiilor mici le plac lucrurile care se repetă,
dar și plănuirea surprizelor.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament 3.
Se vorbeşte despre „cei şapte ani de acasă”, etichetă fără conţinut pentru unii, dar semnificativă pentru
cei ce cunosc inflenţa educaţiei din familie pentru întrega viaţă. „Plantele se modelează prin cultivare, iar
oamenii prin educaţie” 4.
După șase ani educaţia copilului este preluată de şcoală. Dacă familia este nucleul societăţii, şcoala
este societatea însăşi redusă la o scară de proporţii adecvată vârstei elevului 5.
Bibliografie:
Popescu, Ion, Prietenii noştrii de la catedră – relaţia şcoală familie, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1982
Rousseau, Jean-Jaques, Emile ou de l,education, Paris, Ernest Flamarion
Wilder, Thorthon, Ziua a opta, Bucureşti, Editura Univers, 1976
https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html
1
Rodica Gabriela Spiridon, profesor Educație plastică, Liceul Antim Ivireanu, Râmnicu – Vâlcea
2
Thorthon Wilder, Ziua a opta, Bucureşti, Editura Univers, 1976, p. 326.
3
4
Jean-Jaques Rousseau, Emile ou de l,education, Paris, Ernest Flamarion, editeur, tome premier, p. 10, nota 1.
5
Ion Popescu, Prietenii noştrii de la catedră – relaţia şcoală familie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, p. 5.
446
PAȘI ÎN VIAȚĂ CU ,,CEI 7 ANI DE-ACASĂ”
PROF. CORINA STAMATIN

COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ SUCEAVA
Motto: “Numai ceea ce omul a absorbit de la prima vârstă este solid și persistent în el”
J.A.Comenius
Unitatea și complexitatea problemelor educaţiei, reformarea societăţii prin educaţie au fost

preocupările unuia dintre cei mai mari pedagogi din toate timpurile, Ján Amos Comenius, cel ale cărui
opinii cu privire la copilărie, la om și educația acestuia au însemnat o mare schimbare faţă de concepţiile
pedagogice de până atunci. În ,,Informatorul şcolii materne” Comenius tratează pentru prima dată
problemele educaţiei în familie a copilului de vârstă preșcolară. Școala maternă (cum numește Comenius
educaţia în familie până la patru ani), este considerată de el ca fiind factorul de bază pentru dezvoltarea
completă a copilului. Omul, cea mai evoluată fiinţă vie, era perceput ca o oglindă a creatorului perfect, care
se poate și trebuie să se perfecţioneze continuu; de aici ideea educaţiei tuturor tinerilor până la vârsta de 24
de ani.
În Didactica Magna, Comenius a prezentat structura vieții școlare sub forma a patru cicluri de câte
șase ani, perioade considerate ca fiind foarte importante pentru educaţia individului. Primii șase ani trebuiau
petrecuţi în preajma mamei, următorii șase ani în școala primară, al treilea ciclu de șase ani la școala
latinească, iar ultimii șase ani într-o academie sau în străinătate. Înainte de a merge la școală însă, copiii
trebuie să cunoască limba maternă, să știe să se comporte cuviincios, să comunice cu ceilalţi, să-i respecte
pe cei mai în vârstă, să-și însușească un comportament civilizat, să știe să se roage, să cunoască bazele
religiei. Toate acestea erau sarcina așa numitei școli materne care trebuie să se gasească în fiecare casă,
educația de acasă reprezentând sarcina părinţilor copiilor de vârstă preșcolară.
Respectând principiul enunțate de Comenius în ceea ce privește educația timpurie, “Formarea omului
începe cel mai bine – si trebuie sa înceapă – de la prima vârstă”, Declaraţia de la Jomtien, susținută în cadrul
Conferinței Mondiale pentru Educație, în anul 1990 recunoaște și susține faptul că „învăţarea începe de la
naştere iar acest fapt atrage nevoia de educaţie şi îngrijire timpurie, ce pot fi asigurate prin implicarea
familiilor, a comunităţilor şi a programelor instituţionale.” Acesta este punctul de pornire al societății
contemporane în susținerea educaţiei de bază pentru toţi copiii, tinerii şi adulţii prin universalizarea
educaţiei primare şi reducerea analfabetismului. În acest scop, au fost stabilite şase categorii de obiective
care au ca scop satisfacerea nevoilor de învăţare ale copiilor, tinerilor şi adulţilor, iar primul dintre acestea
referă la extinderea şi îmbunătăţirea serviciilor de educaţie şi îngrijire timpurie, prin aceasta înţelegându-
se integrarea tuturor serviciilor ce vizează sănătatea, nutriţia, igiena, dezvoltarea cognitivă şi socio-
emoţional a copilului de vârstă preșcolară.
În vederea unei monitorizări eficiente a eforturilor de îndeplinire a obiectivelor stabilite , a fost
necesară definirea conceptului de ,,copilărie timpurie” care a fost stabilită la perioada cuprinsă între naştere
şi 8 ani. Periodizarea copilăriei timpurii de la naştere la 8 ani facilitează elaborarea politicilor integrate de
educaţie, îngrijire şi sănătate necesare asigurării bunăstării copiilor în această perioadă a vieţii în care se
înregistează progrese importante în formarea capacităţilor cognitive, lingvistice, sociale şi educaţionale ale
copiilor.
Copilăria timpurie reprezintă așadar cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin
consecinţele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic, iar
unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în luarea deciziilor privind dezvoltarea deplină. Mediul în care
copilul se dezvoltă în primii ani de viaţă este esenţial, atît pentru bunăstarea lui imediată, cît şi pentru cea
viitoare. Dezvoltarea lui este influențată în mod direct de interacţiunile sale cu mediul apropiat
reprezentat de cele mai multe ori de familie și/ sau instituții de îngrijire și educație. Se subînțelege
astfel că tipologia și influența factorilor de mediu este decicisivă pentru parcursul său viitor. Dezvoltarea
este determinată așadar de interacţiunea dinamică şi continuă a factorilor biologici şi a experienţei, copiii
trecînd prin procese succesive de asimilare şi acomodare. Deși dezvoltarea copiilor se realizează pe căi
individuale, relaţiile interumane și mediul cultural constituie factori comuni de influență iar impactul
acestora asupra procesului este definitoriu. În acest sens, cultura specifică mediului de viață influenţează
aspectele dezvoltării copiilor fiind puternic reflectată de tradiţiile şi regulile de creştere a copiilor iar ,,cei
447
șapte ani de acasă” sunt anii în care copiii învață principiile pe care le percep în familie, principii pe care și
le asumă și după care se vor ghida în viață. Mediul cultural al familiei, modul în care părinții înțeleg să se
implice în educația copiilor oferindu-le un oferi mediu propice învățării, constituie repere importante în
formarea viitorilor tineri, în dezvoltarea lor ca personalități și în pregătirea lor pentru viață.
Încă de la cea mai fragedă vârstă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbaj, exemple de
comportament, ca rezultat al primei sale relaţie cu lumea exterioară, reprezentată de familia. Aceasta îi
oferă primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită și tot familia
îi asigură climatul socio-afectiv necesar, facilitând comunicarea şi interacţiunea cu alte componente sociale.
Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii şi se menţine pe toată durata vieţii, rezultatul
înfluențând viitorul parcurs socio-educațional al copilului.
Familia este privită astăzi ca o instituție socială, este prima școală prin care trece copilul și în care
acesta învață regulile de bun simț realizând ce înseamnă responsabilitatea și respectul. Familia este grupul
cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece influenţează şi modelează ființa umană încă din
primele zile de viață. Influența familiei asupra copilului este atât de mare încât egalează și chiar depășește
acţiunea celorlalte grupuri sociale, astfel încât unele deprinderi negative dobândite în perioada celor ,,7 ani
de acasă” nu mai pot fi modificate/eliminate pe perioada școlarității ori, eforturile depuse în acest sens sunt
uriașe.
Influenţele educative exercitate de familie asupra copiilor pot fi directe, prin acţiuni mai mult sau mai
puţin dirijate, sau indirecte, prin modelele de conduită oferite de părinţi, în timp ce climatul socio-afectiv
în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social. Acestea au o influență
hotărâtoare asupra copiilor în ceea ce privește formarea concepţiei lor despre viaţă, a comportamentului şi
a modului de relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Prin intermediul familiei, se pun așadar
bazele procesului care are ca rezultat final cel mai important “produs” al societății - omul educat, omul
creativ, omul integru, rezilient, adaptat și pregătit pentru progres şi dezvoltare.
Bibliografie:
• Dima S. (1999), Cei şapte ani de-acasă, Ed. Did. și.Pedagogică, ediţia a II-a, Bucureşti,
• Păun, E., Iucu, R.(2002), Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, București.
• Segalen M., (2011), Sociologia familiei, Editura Polirom, București.
448
,, CEI 7 ANI DE ACASĂ,,! – ÎNTRE SLOGAN ȘI DEZIDERAT!
PROF. CARMEN STAN

LICEUL TEHNOLOGIC ,,OVID CALEDONIU,, TECUCI.
,,Cei 7 ani de acasă!,, reprezintă un simplu slogan sau un deziderat?

Depinde de esența interpretării! Poate fi un slogan, atunci când vine ca o laudă sau ca un reproș, sau,
poate fi un deziderat, atunci când transformăm începuturile într-un scop!
Oricum și oricând putem fi interpretați, înțeleși, etichetați prin prisma ,,celor 7 ani de acasă!,,
indiferent dacă am petrecut sau nu acest esențial început în familie. Este recunoscut faptul că primele
deprinderi, atitudini, abilități, se formează la acest frumos început al copilăriei. De asemenea, trebuie să
recunoaștem că un copil se formează imitând ,,modele,, .Si atunci ce interpretăm: modul în care copilul ,,s-
a format,, și s-a transformat în adolescent sau adult sau interpretăm modelul ,, modelului,, prin expresiile ,,
așchia nu sare departe de trunchi!,, sau ,,ce naște din pisică, șoareci prinde!,,.
Este greu de spus! de interpretat! ... de catalogat!
Sunt studii care arată că un copil învață din familie, salutul, comporamentul în public,
comportamentul cu prietenii, tact-ul și toleranța, asumarea responsabilităților și a greșelilor, satisfacția unor
rezultate. Din simplu comportament al părinților, copilul învață normele sociale, (poate pretențios spus!)
adică învață să salute, să asculte, să răspundă, cum să răspundă, să aștepte, să observe, să folosească cuvinte
magice, ca de exemplu: ,,mulțumesc!,, ,,te rog!,, ,,cu plăcere!,, ,,poftim!,, ,, iarta-mă!,, ,, îmi pare rău!,,
Implicarea și responsabilitatea sunt alte două comportamente care se formează în primii ani de viață.
Un copil ,,atras,, de părinți în diferite activități practice va avea capacitatea să discearnă ce ,,poate să facă,,
și ce nu poate, în sensul de a avea capacitatea de să-și asuma o activitate în vederea finalizării.
Finalizarea unei activități prin propria implicare îi va asigura încrederea în propria persoană. In cazul
în care finalizarea nu se soldează cu o reușită, copilul înțelege că poate încerca din nou, atunci când este
ajutat și îndrumat!
Copilul învață rabdarea și prudența în primii ani de viață, și poate într-o oarecare măsură, empatia.
Dar aceste conduite se formează prin exemplu personal, cu efort, cu tenacitate și perseverență din partea
părinților și a educatorilor.
Și apare întrebarea: un copil format de familie în spiritul anumitor valori, pe care le numim morale
(muncă, corectitudine, sinceritate, onestitate...) va face față unei societăți românești atât de incertă, volatilă
și versatilă în același timp! Sau, dimpotrivă un copil căruia i s-a oferit ,,totul pe tavă,, va ști să obțină
,,lucruri,, și ,,merite,, altfel decât prin modul de i se oferi?!
Poate da! Poate nu!
Părinții au datoria să ofere copiilor modele, pentru că educația prin modele s-a dovedit a fi cea mai
solidă. Un model curat, conturat, ,,reușit,, presupune o serie de experințe de viață care au pus amprenta și
au dat valoare ,,modelului,,. Problema apare atunci când părinții sau educatorii ca modele sunt considerați
,,expirați,, sau neadaptați societății actuale și atunci, pentru copilul de ieri și adolescentul de astăzi, părintele
mai poate fi un model demn de urmat? Pentru că adolescentul s-a format lângă un părinte muncitor, corect,
și sincer care i-a oferit ,,educație prin cei 7 ani de acasă,, conform unor norme de conduită valabile societății
respective, înseamnă neapărat o reușită?
Apare situația în care valorile copilăriei nu se potrivesc societății actuale. Tânărul va ști să-și aleagă
mediul, prietenii sau zona de confort proprie valorilor sale sau va fi debusolat, neînțeles, frustat, negăsindu-
și locul în societatea pentru care nu a fost pregătit.
Cert este că al nostru copil, format sau ,,deformat,, în familia de bază sau în primii ani de școală, are
șansa să se transforme, să se adapteze, să învețe, să se autoeduce, să razbată, mai mult ca oricând astăzi
dacât într-o altă perioadă a societății românești. Are șansa propriilor alegeri și a liberului arbitru.
Deci, poate participa la propria formare în așa fel încât să-și păstreze propriile valori morale formate
în familie, dar să înțeleagă o societate care îl dorește adaptabil, versatil și responsabil în același timp.
Bibliografie:
1.https://dexonline.ro/
2.http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
449
CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!
PROFESOR STAN GEORGETA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,IORDACHE GOLESCU” GĂEȘTI
,,Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai târziu în viaţă. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este
folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că
educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Azi,nu se acorda mult prea multa importanta unui concept ce datează din străbuni. În primul rând,
termenul este expirat. Se considera că până la şapte ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la şapte
ani pleca la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul.
Apoi, în cei şapte ani se "predau" lecții grele de educație care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe energii, timp, nervi şi frustrări copilărești se derulau. Părinții țineau mult la acea
educație, copiii o înghițeau pe nemestecate. Astăzi, şapte ani de acasă simbolizează un anumit standard,
minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. E drept, şi părinții s-au
adaptat, mulți au renunțat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas așa, o umbra de parfum
de trecut, un fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaștem, un fel de termen de comparație.
Cert este ca educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul sau de evoluție, iar
obligativitatea a devenit puțin desueta, așa ca la şapte ani unii copii sunt de pus în rama iar la alții mai puțin.
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă. Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea şi socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice şi sociale
şi împlinite etapele întregului său ciclu de creștere. Părinții sunt primii educatori din viața copilului,
educația primita de acesta pana la șapte ani, fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioara, fiind, în
primul rând, cadrul existentei biofizice al dezvoltării copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa
fie, păstrarea sănătății, creșterea normal şi călirea organismului.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. ,, Educaţia unui copil constă în ceea ce
trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele
frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele
sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă
cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al
propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl
poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de
propoziţii/fraze:principii,ordine,atribuiri,porunci(injoncţiuni),contraporunci(contrainjoncţiun, programe şi
permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceeaşi frază care se exclud
reciproc). Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
450
CEI 7 ANI DE ACASA
ED. STAN LAURA MARIETA

GRĂDINIȚA VOINICEL TOPLIȚA
Familia , în orice societate , joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului ,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfacute nevoile fiziologice ăi sociale
ăi împlinite etapele întregului sau ciclu de creștere .Părinții sunt primii educatori din viața copilului ,
educația primită de acesta pană la șapte ani , fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară , fiind , în
primul rand , cadrul existenței biofizice al dezvoltării copilului , principalul obiectiv al familiei trebuie să
fie , păstrarea sănătații , creșterea normal și calirea organismului . Un anumit regim igienico-sanitar necesar
dezvoltării fizice armonioase , înseamna asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de
somn , activitate ,joc , plimbare , masă . Dar copilul nu are nevoie numai de adăpost , hrană și haine , familia
si căminul reprezintă pentru copil și “școala primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe ,
ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om întreg , ca persoană cu statut social . Părinții reprezintă primii
mentori reali în viața copilului , furnizandu-i primele repere de orientare în lume , primele informații și
învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate , primele sfaturi , norme si reguli de
conduită .
Creșterea și educarea copilului ,ceea ce înseamnă “bun ” pentru el , se află într -o dinamică
permanentă de la o cultură la alta ,de la o perioada la alta . Părinții trebuie să devină conștienți de influența
pe care o exercită în viața copilului , să cunoască că educația dată propriului copil este diferită de cele
precedente ,că societatea viitoare va fi diferită de celelalte , iar copilul trebuie pregătit corespunzător
.Începand cu primii ani de viată , copilul preia de la parinți gesturi , atitudini , limbajul, exemple de
comportament pozitive ca : sarguința , cinstea , politețea , sociabilitatea ,inițiative creatoare , dispoziția de
colaborare .
Toate acestea cer calm , înțelegere , răbdare ,dragoste față de copil . Nu frica , nu teama trebuie să-l
determine pe copil să faca fapte bune .Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită bazat
pe egala respectare atat de copil cat și de părinți . Dragostea de “bine ”, de adevăr , are nevoie mai ales de
acțiune , de descoperire a virtuților de către copil . Greșesc acei părinți , care îi interzic copiilor de a apuca
, de a desface jucăriile , de a le pipăi , a le privi si chiar de a le izbi .
Activismul precum și curiozitatea acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate , încurajate
, îțtelegand copilul ca pe o ființă autonomă . Cultivarea dragosteai față de frumos se realizează tot în familie
prin pregătirea bunului gust al copilului față de ținuta și locuința sa , precum și cea de frumusețea în
comportare și relație cu cei din jur .Orice experiență de viață , orice relație afectiăa vor fi resimțite în funcție
de bazele oferite de familie . Familia reprezintă pentru copil , structura socio-afectivă de bază , principal
structura protectoare absolut necesară existenței lui . La fel cum cel mai mare povestitor al românilor Ion
Creangă îşi aminteşte cu nostalgie de anii copilăriei, tot aşa şi noi peste ani punem în valoare importanţa „
vârstei de aur ” a acesteia .Încă din primii ani de viaţă paşii copilului sunt neţărmurit vegheaţi şi îndrumaţi
de părinţi.Părintele este cel care trebuie să-şi manifeste grija faţăde copil, prin modul său de
comportament,atitudine, limbaj, deoarece el este „oglinda” în care se priveşte copilul de ierişi adultul de
mâine.Fiecaremeserie îşi are farmecul ei, însă cea de părinte este mai mult o „ misiune ” decăt osimplă „
meserie ” pentru familie, copiişi societatea încare trăieşte.O importanţă deosebită în etapele de viaţă prin
care trece fiecare persoană este perioada celor „Ceişapte ani de acasă”. Începând de la vârsta de preşcolar,
apoi ajungând pe băncile şcolii,comportamentul copilului trebuie săfie unul exemplar, civilizat, modelat în
concordanţă cu normele societăţii în care tr ăim.
Ce pot învățacopiii în ceișapte ani?
- deprinderi de autoservire;- ordine;-igienă;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor , pozitive și negative;- bune maniere și
comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;- modul dea relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale
mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit,este
- consecvența în realizarea unei sarcini;- concentrarea atenției;
451
BIBLIOGRAFIE
452
PROF. ÎNV. PRIMAR STAN MARIA IOANA

LICEUL TEHNOLOGIC JIDVEI
ȘCOALA GIMNAZIALĂ VESEUȘ
În ziua de azi se constată că nu prea mai există cei 7 ani de acasă. Ce înseamnă „Cei șapte ani de
acasă?” Înseamnă să fii politicos. Acest lucru se învață acasă de la părinți, bunici, dar și la grădiniță de la
educatoare. Școala trebuie să consolideze aceste norme deprinse în familie.
Toți oamenii care sunt în jurul copiilor încearcă să-i învețe reguli de comportament. Atunci când
copiii greșesc scuzele pot repara comortamentul greșit.
Copiii participă la diferite forme de educație de la vârste mici. Cei 7 ani de acasă sunt norme
importante pentru succesul viitor al copilului.
Fiecare părinte își dorește ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în diferite situații.
Familia este mediul în care copilul deprinde primele norme de comportament cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conștient.
A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a da dovadă de respect, de bună cuviință în relațiile cu părinții,
profesorii, colegii, cu prietenii, vecinii etc.
Copiii trebuie să deprindă în familie:
• Salutul (Este prima normă de conduită și începe de la etapa în care copilul nu poate saluta decât
prin fluturarea mâinii și continuă cu „Bună ziua”.)
• Punctualitatea (A fi punctual înseamnă a ajunge la timpul stabilit la școală, la o întâlnire, la un
spectacol. Punctualitatea este foarte importantă pentru noi și pentru ceilalți și înseamnă respect.)
• Ținuta vestimentară (Felul în care ne îmbrăcăm în funcție de momentul zilei sau de ocazie este
foarte important. Îmbrăcămintea trebuie să fie curată și călcată. Curățenia corporală este, de asemenea,
importantă.)
• Comportamentul în public ( Un copil trebuie să știe să răspundă la întrebări și să susțină
conversația, să își aștepte rândul fără să-l întrerupă pe cel care vorbește.)
• Comportamentul cu prietenii (Toate jocurile cu prietenii sunt ocazii de a învăța și exersa
comportamente corecte. Un copil trebuie să respecte regulile jocurilor specifice vârstei lui.)
• Înțelegerea normelor sociale (Copiii trebuie să deprindă ceea ce „se face” și ceea ce „nu se face”
în societate.)
• Manierele la masă (Copiii trebuuie să cunoască modul de folosire al tacâmurilor la masă.)
• Recunoașterea greșelilor și exprimarea regretului.
• Pe stradă (Pe stradă vom avea o ținută corectă și firească, iar mersul trebuie să fie normal.)
• În mijloacele de transport în comun (În mijloacele de transport în comun copiii trebuie să se
comporte civilizat, să urce și să coboare prin locurile indicate.)
• La școală ( La ore copiii trebuie să fie atenți și să păstreze liniștea. Pun întrebări doar anunțați prin
ridicarea mâinii. În recreație nu uită că sunt la școală și au un comportament decent.)
• În vizită (Vizitele se fac doar dacă suntem invitați. La persoanele apropiate ca bunici, rude putem
merge fără a fi invitați.)
• Despre cadouri (Se oferă cadouri de zilele de naștere, la zilele onomastice, de 1 și 8 Martie, de
Crăciun și Paște, la sărbătorirea unor evenimente. Când alegem un cadou ne gândim la persoana pentru care
îl cumpărăm și ținem cont de preferințele acesteia.)
• În magazine (În magazinele mici salutăm la intrare și la ieșire. Respectăm rândul și ne adresăm
cuviincios vânzătorului.)
• La spectacole (O regulă importantă la spectacole este punctualitatea. Ne îmbrăcăm adecvat
spectacolului la care mergem și ne comportăm adecvat pe durata spectacolului.)
• În excursii (Vom merge ca să ne relaxăm, să ne bucurăm de soare și aer curat. Veselia și bucuria
trebuie să ne însoțească.)
Există mereu devieri de la comportamentul pe care dorim să-l aibă copilul, dar cu răbdare, tact și
persenverență eforturile noastre vor da roade.
453
Bibliografie
• Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere, Michiela Poenaru, Editura Coresi, 2012, Ediția
electonică
454
RESPONSABILITATEA PENTRU CEI ”ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROFESOR MARIA STAN

LICEUL TEHNOLOGIC”GRIGORE ANTIPA” BACĂU
În fiecre zi întâlnim zeci de persoane, unele cunoscute deja, altele pe care poate le întâlnim doar o
dată în viață pentru câteva minute. Gesturile, privirile, atitudinile, ne pot oferi multe informații despre
educația primită în primii ani de viață, educație care își lasă amprenta marcant, toată viața. Unele persoane
știu să salute, știu să observe și să sară în ajutor, știu să asculte și să răspundă la întrebări, știu să ofere un
loc, știu că fiecare dintre seminii săi are o valoare și să respecte această valoare. Alte persoane acționează
diametral opus, de parcă toată lumea ar trebui să fie la picioarele lor și să facă ce vor ele, ba chiar să suporte
o serie întregă de comportamente dincolo de limita bunului simț.
Cele lipsește celor din urmă? Educația prin care trebuiau să învețe codul bunelor maniere pe stradă,
în mijloacele de transport în comun, comportamentul în locurile publice, codul bunelor maniere atunci când
poartă o conversație și de ce nu atunci când se prezintă la un interviu. Nu știu să își exprime sentimentele
și emoțiile și nici să înțeleagă sentimentele, emoțiile și nevoile celor din jur. Și dacă îi examinăm cu atenție,
aceștia nu au capacitatea de a privi cu atenție în jurul lor, de a percepe situațiile periculoase și de risc, de a
se proteja pe ei și pe ceilalți din imediata apropiere de diferite situații neplăcute. Lipsa acestor cunoștințe și
deprinderi este de multe ori pusă pe seama educației deficitare primite de la părinți, încă din primii ani de
viață. Oare numai părinți trebuie să poarte acestă vină?
Este adevărat că cea mai importantă parte a educației unui copil pornește din familie, de la părinți,
de la bunici. La fel de adevărat este că mediul familial este mediul în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, de multe ori prin imitare și nu printr-un comportament conștient, vârsta primei
copilării fiind esențială în conturarea și achiziționarea unui comportament corect.
Și totuși se poate afirma că în realitatea actuală, în care copilul este inclus de la vârste mici, în diferite
forme de educație, o contribuție destul de ridicată la achițizițiile comportamentale ale copilului, este
reprezentată de grădiniță precum de și școală. Școala are rolul de a confirma achizițiile comportamentale
ale copilului și de a le consolida. Când pășesc pragul grădiniței sau al școlii, copii vin cu un reguli învățate,
care vizează un standar minim de comportament. Ei știu deja că trebuie să salute, că nu trebuie să fie
agresivi, să nu vorbească, urât, să respecte proprietatea personală, să respecte reguli de igienă personală, că
nu trebuie să mintă. La grădiniță și în primii ani de școală învață să asculte pe educator sau învățător, să își
asume responsabilitați, să respecte munca și pe cei din jur. În grădiniță și în școală copilul învața codul
bunelor maniere în relaționarea și comunicarea cu colegii și cu educatorii. Acolo unde este cazul, școala
intervine în corectarea compotamentului fie direct prin discuțiile purtate cu cei mici, fie prin înștiințarea
părintelui despre anumite carențe observate. De multe ori relația școală – părinte este benefică în stabilirea
și fixarea unui comportament frumos și corect. Există și situații în care fie părintele nu dorește și evită
colaborarea cu școala, fie nu ia în considerațiie sfaturile și indicațiile primite de la educator. În astfel de
situații corectarea comportamentului copilului este aproape imposibil de realizat. Copilul va crește și va
aplica, în viața de adolescent și apoi de adult, doar reguli care vin în contradicție cu societatea.
Având în vedere și faptul că marea majoritate a copiilor de astăzi au acces la mijloace mass-media
și la internet, se poate contura și influența societății asupra formării copilului. Copilul imită ceea ce vede în
jurul său și nu poate să facă singur distincția dintre bine și rău. De multe ori întâlnim la Tv emisiuni cu
caracter neadecvat unei bune educații. Folosirea unor cuvinte și a unor expresii, efectuarea unor gesturi,
prezentarea unor imagini, filme de desene animate cu scene agresive, și multe altele pot exercita influențe
negative asupra educației copilului. Este bine să obișnuim copii cu utilizarea noilor tehnologii, este bine să
știe să folosescă calculatorul și internetul, dar și aici există multe capcane în educație și în însăși siguranța
și intimitatea copiilor. Sunt nenumărate exemplele de copii care au căzut în aceste capcane, fără știrea
părinților. Televizorul și internetul iau în multe situații, locul părinților care acordă atenție și timp altor
probleme și pur și simplu se mulțumesc cu faptul că cei mici stau în fața ecranului iar ei părinții își văd
liniștiți de ocupații casnice sau legate de servici. Ei, părinții uită destul de ușor că cei mici nu pot selecta
informațiile și că le iau pe toate ca fiind bune. Și mai uită destul de ușor că timpul petrecut cu copilul, este
cel mai valoros. Se uită sau se ignoră, că ceea ce învață copilul în primii șapte ani, se corectează greu iar
ceea ce nu se învață la timp, se va învăța mai greu și numai după ce viața va scoate în cale tot felul de
situații, de multe ori neplăcute.
455
Întrebarea de final este: Cui îi revine responsabilitatea educației pentru comportamentul viitor al
adolescentului, tânărului și la urmă adultului? Cine este responsabil de succesul sau eșecul viitorului adult?
Răspunsul pare a fi unul complex și se pare că cea mai mare parte a repsonsabilității o au părinții. Ei sunt
primii care trasează granițele comportamentului prin reguli clare, precise și ferme, prin sfaturi date cu multă
răbdare și atenție, prin discuții și exemple personale. Părinții traseză din primii ani ai copilăriei
componentele unei bune creșteri și prin aceasta traseul ascendent sau în unele cazuri descendent al viitorului
adult. Apoi o parte din responsabilitate o regăsim în grădiniță și școală, care consolidează și completează
conduita copilului în situații de grup. Și o parte care nu este de neglijat, revine societății. Legile scrise și
nescrise sancționează fiecare abatere de la regulă. Deci în final, dacă un adult reușete prin comportamentul
său sau eșuează, responsabilitatea este parte din contribuția tuturor factorilor implicați în educație.
Bibliografie:
1. A. Cosmovici, T. Cosma, C. Crețu, C. Cucoș și alții – ”Psihopedagogie” – Editura ”Spiru Haret”
– Iași – 1995
2. G. Dumitriu și C. Dumitriu – ”Psihologia procesului de învățământ” – Editura Didactică și
Pedagogică, R.A. – București – 1997
3. www.copilul.ro
5. www.scribd.com
456
EDUCAȚIA ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ
PROFESOR DE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ: STAN MIHAELA
Fiecare an din viața unui copil este prețios pentru dezvoltarea sa, dar primii șapte sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult. În această perioadă copilul devine persoana care va fi. El învață un
comportament adecvat, își trasează limitele, își dezvoltă spiritul empatic și multe alte abilități sociale
importante, care vor rămâne cu ei pentru toată viața. Experiențele în primii ani sunt cruciale pentru
dezvoltarea abilităților sociale, de personalitate, abilități cognitive, abilități de gândire, de luare a deciziilor,
capacitatea de concentrare și de comportament. Din păcate, multor copii le lipsesc aceste abilități vitale
deoarece aceștia nu parcurg primii pașii necesari pentru a învăța acest comportament. Regulile de
comportament și educaţia din primii ani de viață se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă etc.
După unele cercetări, una din principalele cauze a lipsei de abilități este că tehnologia înlocuiește
interacțiunea umană. Psihologul Portwood spune că vede schimbări semnificative în dezvoltarea limbajului
și a abilităților sociale ale copiilor de vârstă școlară și este rezultatul schimbărilor în experiențele din
copilărie. El afirmă că abilitățile lingvistice ale copiilor suferă din cauza introducerii IT. Părinții sunt adesea
convinși că, dacă copilul petrece timp de două ore în fața calculatorului și rezolvă un joc complex, atunci
este educativ. Acest lucru, în fapt, este o dovadă a importanței primilor ani de viață pentru învățare și a
experiențelor pe care un copil le are. Una dintre implicațiile existente este o creștere bruscă a numărului de
copii cu tulburări din spectrul autist. Dacă acum douăzeci de ani incidența era de un caz de autism la 1500
de copii, acum este de unul din 63. Este o creștere uriașă și nu poate fi o mutație genetică. Interacțiunea cu
oamenii afectează dezvoltarea unui copil și atunci când ea este în mare parte înlocuită cu expunerea la
tehnologie, cum ar fi un computer, tabletă sau un smartphone, acesta nu interacționează.
Competențele lingvistice ale copiilor de vârstă școlară au înregistrat un declin în ultimele decenii.
Creșterea nivelului de hiperactivitate și lipsa de concentrare, precum și apariția mai multor dificultăți de
comportament, împiedică dezvoltarea și structurarea limbajului. Comunicarea nu este așa cum ar trebui să
fie și există probleme majore în dezvoltarea abilităților sociale.
Părinţii trebuie să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă, să-i stimuleze să vorbească despre ceea
ce îi interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt
activităţile pe care le vor face cu membrii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Părinţii trebuie să le pună
la dispoziţie materialele de care au nevoie, să le organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi să ofere prin
propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe,
de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de
identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Astfel va exista
o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Părinții își pot canaliza eforturile pentru a încuraja interacțiunea prin angajarea copiilor lor în diverse
activități, fie că este vorba de citirea unor cărți, conversații sau jocuri. Copiilor le place să experimenteze
povești, citite de părinții lor, în special în cazul în care acestea sunt îmbogățite cu ilustrații și cu întrebări
cu privire la „ce crezi că se va întâmpla în continuare”. Aceasta este o modalitate foarte bună de a îmbunătăți
abilitățile de comunicare și de a învața copilul să dobândească abilitățile de ascultare corespunzătoare.
Un alt domeniu de dezvoltare care suferă ca urmare a dependenței tot mai mare de tehnologie este cel
al psiho-motricității. Abilitățile de mișcare sunt fundamentale în dezvoltarea conexiunilor din creier. Copiii
care se angajează în mai puține activități de mișcare sunt mai predispuși la a avea dificultăți mai târziu.
În cei șapte ani, copiii învață și își formează deprinderi de autoservire, ordine, igienă , curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoţiilor (atât pozitive, cât şi
negative), bunele maniere şi comportament adecvat situațiilor, limbaj corect transmis, modul de a relaţiona
cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător.
Trebuie impuse anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât
copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase, cât şi din cele negative.
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc., altele influenţează
457
dezvoltarea de mai târziu. transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu
integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
458
EFICIENȚĂ ÎN EDUCAȚIE PRIN COEZIUNEA FACTORILOR
EDUCATIVI
SORIN-GAVRIL STAN, LICEUL TEORETIC „O.C.TĂSLĂUANU”,

LOC. TOPLIȚA, JUD. HARGHITA
Realitatea ne-a condus la concluzia că dacă ne dorim cu adevărat creșterea eficienței activității
educative desfăşurate cu elevii, trebuie să asigurăm deplina unitate de acţiune a tuturor factorilor educativi:
şcoală, familie, comunitate.
Familiei îi revine un rol covârşitor, în calitate de factor microsocial de bază în influenţarea adaptării
şcolare a copilului. Copilul face primii paşi în acest proces cu sprijinul aproape exclusiv al familiei. În
familie trebuie să existe un mediu propice dezvoltării şi educaţiei copilului, membrii familiei trebuie să
confere echilibru, siguranţă şi afecţiune. Ambianţa familială va avea o influenţă hotărâtoare asupra
viitorului copilului, a percepţiei asupra lumii şi societăţii pe care acesta o va manifesta. Adaptarea depinde
foarte mult de autocontrolul membrilor familiei (în speţă, al părinţilor) şi de modul cum aceştia gestionează
relaţia cu copilul. Părintele este principalul responsabil în creşterea, formarea şi educarea copilului, el este
„primul şi nelipsitul dascăl din viaţa unui copil” (v. A. Faber, E. Mazlish, p.12).
Un aspect negativ omniprezent în sistemul educaţional românesc îl reprezintă „abandonarea” în
şcoală a unor copii de către propriii lor părinţi, fie prea ocupaţi să muncească (de multe ori în străinătate)
ca să-şi asigure lor şi familiei un trai normal, fie prea avizi să-ţi satisfacă propriile interese egoiste prin
derularea de afaceri aducătoare de profit, fie pur şi simplu dezinteresaţi de soarta copiilor, părinţii care îşi
„caută” în acte de violenţă, alcool şi chiar droguri rezolvarea problemelor, ajungând să-şi abandoneze
domiciliul, să divorţeze etc. Există şi destui părinţi care „se spală pe mâini” responsabilizând doar şcoala
pentru educaţia copiilor lor sau părinţi care depun prea uşor armele, justificând că „nu am ce să-i mai fac
copilului” care, din cauza dificultăților de învățare, capătă un comportament indezirabil sau deviant. Prin
aceste atitudini şi comportamente ei ajung să încurajeze inadaptarea şcolarului, problemă favorizată şi de
lacunele legislative şi procedurale din sistemul de învăţământ actual.
Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect
reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi
comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este
suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice
etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.
Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în
relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină
învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei.
Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, acestea
putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi elevii au performanţe mai mari la şcoală
decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de
implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu
cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces
de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de
colaborarea dintre cele două părţi implicate.
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a
fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a
trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile
pentru educaţia formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această
responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și
comunităţile. Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
459
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului, ci şi pregătirea părinţilor pentru toate problemele ce le comportă această
acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și școală
se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa
de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri
ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de
suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea
școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional
sau o problemă de natura relaţiilor publice. Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta
profesorii în munca lor, perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor, îmbunătăţi programele de studiu și
climatul şcolar, îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor,
de a conecta familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii, de a stimula serviciul comunității în folosul
şcolilor, de a oferi servicii şi suport familiilor şi crea un mediu mai sigur în şcoli.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită. Colaborarea dintre cadrele didactice
şi familie este posibilă numai dacă fiecare dintre cei implicaţi înţelege rolul pe care îl joacă în viaţa
copilului. Părinţii au nevoie de educaţie pentru a şti cum să-şi crească copiii. Dacă părinţii şi cadrele
didactice lucrează împreună, se poate sprijini dezvoltarea copilului, iar cerinţele sale pot fi îndeplinite într-
o măsură mai mare.
Bibliografie:
Aurelia Coaşan, Anton Vasilescu, Adaptarea şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1988;
Adele Faber, Elaine Mazlish, Comunicarea eficientă cu copiii acasă şi la şcoală, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2002;
460
CEI 7 ANI DE ACASĂ TEMELIA SOCIETĂȚII
PROF .STAN-ERIMESCU MARIȚA

CLUBUL COPIILOR CARANSEBEȘ
„Educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea”- Nelson
Mandela
Familia este celula vieţii pe pământ, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche
comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să
fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18)
, Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii,ea reprezintă un prim instrument de
reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare
trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii
individului.Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi
pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul
de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul
sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Mediul familial este unul dintre factorii care
determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la
şcoală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia
grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau
„Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi,
pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea
caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza
acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Este
necesar ca părințiisă aibă mai clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile
pe care le presupune societatea de astăzi.“
A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.Societatea
noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă
o bază a educaţiei
Psihologul N. Marginean, cautand sa faca un sondaj in privinta influentei pe care o are mediul si
ereditatea asupra formarii persoanei afirma: "Daca ar fi ca actiunea mediului social sa fie egala cu cea a
ereditatii anume 50% acordate mediului, 25% ar trebui puse in seama familiei". (Psihologia persoanei, Cluj,
1941) Si aceasta se intampla pentru ca aicea (in familie) se cultiva pentru prima oara dragostea ne-fatarnica,
autentica sau chiar jertfelnica, care e conditia principala in educatie
Astăzi putem spune că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
Relatiile pozitive dintre copii si parinti conduc la structurarea pozitivă a personalitatii copilului in
timp ce relatiile defectuoase dintre parinti si copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta
mai tarziu in viata adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate.
Atât parintii, cât si educatorii au nevoie de a fi sustinuti si incurajati pentru a fi implicati in mod activ
in vietile copiilor
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
461
Rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial , aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său;
aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine
copilul un om mic, din care mai apoi sedezvoltă o personalitate.Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu,
nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul
copilului în noul său mediu şcolar.
,,Așa cum merge familia, așa merge natiunea și așa merge toată lumea în care trăim.” Papa Ioan
Paul al II-lea
Bibliografie:
1. Băban, Adriana - ,,Consiliere educaţională”, Imprimeria ,,Ardealul”, Cluj-Napoca, 2001
2. Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001.
3. Călin C. Marin. Filosofia educaţiei / Marin C. Călin. – Bucureşti : Aramis, 2001
462
CEI 7 ANI DE ACASĂ- IMPORTANȚA LOR
PROFESOR STANC ANA

LICEUL TEORETIC MIRCEA ELIADE, LUPENI, JUD. HUNEDOARA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
https://www.didactic.ro/materiale-didactice/cei-7-ani-de-acasa-referat
463
PROF. ÎNV. PRIMAR STANCIU ALINA GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ”NICHITA STĂNESCU” CEPTURA
Expresia “cei 7 ani de acasă” se folosește de regulă într-un context negativ, cu referință la persoanele
care nu îi au, atunci când norme sociale și reguli de bun simț sunt încălcate flagrant. A avea cei 7 ani de
acasă este un standard minim pe care un adult ar trebui să-l îndeplinească. Dar cei 7 ani de acasă înseamnă
mult mai mult decât bunul simț și influențează puternic viața viitorului adult, responsabilitatea părintelui
fiind nu numai asupra lucrurilor pe care trebuie să le transmită copilului, dar și asupra felului în care o face.
Primii 7 ani de viață au un rol crucial în dezvoltarea psihică, cognitivă, socială și emoțională a omului.
Marele filozof grec Aristotel spunea “Dați-mi un copil de 7 ani și vă voi arăta omul care va deveni”.
Fiecare copil se naște cu o zestre genetică, însă acest potențial poate fi depășit în funcție de mediul în
care crește copilul. Studiile au arătat faptul că în primii ani de viață creierul se dezvoltă rapid, un rol
determinant în dezvoltarea acestuia avându-l comunicarea cu adulții. În cazul bebelușilor, dezvoltarea
ulterioră a creierului sub impactul impulsurilor ca foamea, singurătatea, oboseala sau disconfortul, depinde
de promptitudinea cu care adultul răspunde acestor nevoi.
La vârsta de 3 ani creierul unui copil atinge 90% din dimensiunea pe care o va avea ca adult și este
de două ori mai activ decât creierul unui adult, având un număr dublu de conexiuni. Această vârsta este și
cea mai importantă în dezvoltarea sa. Curiozitatea specifică acestei vârste trebuie valorificată, hrănită,
stimulată de către părinți în vederea dobândirii abilităților de comunicare și a normelor sociale.
Stilul de atașament este o altă parte crucială în dezvoltarea copilului. Psihologul american Mary
Ainsworth a realizat un studiu pornind de la felul în care reacționează copiii atunci când mama lor părăsește
camera, dar și cum răspund atunci când se întoarce. Pe baza acestor observații a definit patru tipuri de
atașament: sigur, nesigur-anxios, nesigur-evitant și dezorganizat.
Atașamentul de tip sigur caracterizează copiii care se întristeaza atunci când părintele pleacă din
cameră și se bucură atunci când se întoarce. Deși sunt triști când ramân singuri, sunt siguri că părintele se
va întoarce. Pe de altă parte, copiii cu un atașament nesigur-anxios/ambivalent devin extrem de stresați încă
înainte ca mama să părăseasca încăperea și se agață de părinte atunci când acesta se întoarce. Copilul nu
știe la ce să se aștepte și dacă mama se va mai întoarce în cameră.
Copiii cu atașament de tip nesigur-evitant reacționează aparent indiferenți când mama părăsește
încăperea și o ignoră atunci când aceasta se întoarce. În schimb, analiza reacțiilor fiziologice a demonstrat
că în tot acest timp nivelul de stres crește foarte mult. Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța
în ce privește disponibilitatea persoanei de care sunt atașați și se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei
simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea. Acest tip de atașament se observă și la copiii care au fost
respinși în mod repetat. Soluția în viitor pentru a scăpa de această situație stresantă și amenințătoare pentru
ei va fi de a evita relația în sine.
Copiii cu un atașament dezorganizat au manifestări neașteptate, cum ar fi diverse stereotipuri sau
mișcari incomplete sau întrerupte. Ei se sperie adesea la reapariția după scurt timp a părintelui și manifestă
comportamente nesigure și evitante sau de împotrivire.
Stilul de atașament influențeaza modul în care copilul se va comporta atunci când crește și va avea
impact asupra satisfacției relațiilor sale. Copiii cu un atașament sigur se vor baza pe relațiile cu parinții,
profesorii și prietenii și se vor lăsa îndrumați de către aceștia. Adulții ai căror parinți au fost mai mult
preocupați de siguranța și sănătatea copilului, dar i-au neglijat nevoile emoționale, vor dezvolta cel mai
probabil un stil de atașament nesigur – evitant și ar putea chiar să-i respinga pe ceilalți pentru a se proteja
de o eventuală suferintă.
”Așa mama, așa fiică”; ”așa tată, așa fiu”. În multe feluri, aceste vechi expresii exprimă un mare
adevăr. Ca și parinți, nu putem controla toate aspectele bunăstării copiilor noștri, dar le putem deschide
calea succesului în viața, fiind pentru ei persoane în care să aibă încredere și pe care să se poata baza.
Poate cea mai mare datorie pe care o avem față de copiii noștri este aceea de a-i ajuta să-și valorifice
la maxim potentialul, iar acest lucru începe încă din primii ani de viața.“Educaţia este ceea ce
supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat.” Transmiterea în primii ani de viață a valorilor
morale, a sentimentului de atașament, cultivarea devotamentului față de semeni, a dragostei de cunoaștere,
sunt temelia unei vieți fericite și împlinite.
464
ÎNVĂȚAREA LA VÂRSTELE MICI ȘI ,,OFERTA EDUCAȚIONALĂ”
A FAMILIEI
PROF. ÎNV. PRIMAR STANCIU ANA

PROF. ÎNV. PRIMAR MITU ANTOANETA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 113
Motto:
„Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va exista când ei vor fi mari.
Şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.” Maria Montessori
Prin învățare, se înțelege în general dobândirea unor abilități noi, relativ stabile, ce au loc în sfera
comortamentală, ca rezultat al exersării, cu rol de a satisface, atît adaptarea la mediu, cât și dezvoltarea
individului.
În sens mai larg, învățarea este un proces fundamental întâlnit atât în universul animal, cât și în
universul uman. Învățarea este un proces de interacțiune cu mediul înconjurător, în care organismul, pe
baza informațiilor primite, să ajungă la perfecționarea progresivă a comportamentului uman.
Prin studiile efectuate se confirmă faptul că perioada petrecută în familie este determinantă atât pentru
evoluția personalității copiilor, cît și pentru integrarea lor școlară și socială. Modelul adultului impregnează
modelele dezvoltării sociale ulterioare și succesul social al individului.
Un rol important îl joacă mama, influențat de gradul ei de cultură, inteligența acesteia, statul ei social
și dezvoltarea individuală, dragostea, afectivitatea pentru copil. Au fost analizate îndeosebi interacțiunile
specifice cu mama, influența limbajului mamei asupra personalității copilului, rolul imaginii de sine în
dezvoltarea pe plan familial. „Studiile asupra coeficientului de inteligență al mamei și al copilului în familie
pun accentul pe rolul inteligenței materne în dezvoltarea copilului”. (Vrăsmaș Ecaterina, ,,Consilierea și
educatia părinților, Editura Aramis, 2002, pag. 20). Se vorbește tot mai des despre rolul și implicarea tatălui
în educația copilului. Între cei doi părinți trebuie să existe o comunicare permanentă și un plan pe termen
lung în vederea educării eficiente a copilului.
Se știe că acei copii proveniți din mediile defavorizate au un nivel al coeficientului de inteligență mai
scăzut, comparativ cu cei din medii stabile. Cu cât mama deține un coeficient de inteligență mai scăzut, cu
atât crește probabilitatea manifestării unui astfel de tip de grad de inteligență la copil. Astfel, se resimte
nevoia de a participa activ în susținerea dezvoltării copiilor prin îmbogățirea mediului de influență.
Limbajul este studiat încă, de către cercetători pornindu-se de la ideea cum că acest element (limbajul)
este o punte mamă-copil, fiind principalul mod în care se transmite modul de percepție a lumii de la mamă
la copil și invers.
Părinții reprezintă principalii mentori reali inițiali din viața unui copil. Ei sunt cei care furnizează
copilului repere de orientare în lume, primele informații despre fenomenele petrecute în mediu, în general
și în societate, în particular, cât și primele sfaturi și norme de conduită morală.
Nu toate familiile își înțeleg rolul în același fel. De aici și apariția unor multiple „formule” familiale,
rezultate din structura mediului. Toate preocupările, ambițiile, grijile, dorințele, idealurile părinților, uneori
flancate de bunici, unchi și mătuși, acționează asupra copilului, uneori copleșindu-l. „Când prea multă lume
se amestecă să își dea cu părerea asupra felului cum trebuie crescut un copil, rezultatul este și mai rău decât
dacă nimeni nu s-ar îngriji de el, chiar dacă printre aceste numeroase păreri sunt și unele întru totul
raționale” (Maurice Debesse, „Psihologia copilului - de la naștere la adolescență”, E.D.P., Bucuresti 1970,
pag.285). Mediul familial nu acționează asupra învățării copilului prin compoziția numerică. În interiorul
unei familii iau naștere relații de afecțiune, relații ale căror efecte sunt suportate de fiecare membru al
familiei. Trăsătura specifică a mediului familial este calitatea legăturii dintre părinți. Structura familială
depinde foarte mult de relația dintre soț și soție. Astfel, un mediu familial bine constituit este format în mod
clasic, din tată, mamă și copii.
Absența momentană sau definitivă a unuia dintre membrii familiei are un impact deosebit de puternic
asupra celorlalți membri. De exemplu, un copil care nu și-a cunoscut tatăl și față de care nimeni nu a jucat
acest rol cu adevărat, îi va veni foarte greu să își îndeplinească sarcina de tată, la maturitate. Întotdeauna
este foarte dificil să oferi celorlalți ceea ce tu însuți nu ai primit.
465
Creșterea și educarea copiilor se află într-o dinamică continuă atât de la o perioadă la alta, cât și de la
o cultură la alta. În prezent, prin înțelegerea procesului de dezvoltarea a copilului, cât și urmare a
îmbunătățirii condițiilor de viață în societate, în sarcina părinților se pot stabili anumite funcții deosebit de
importante și totodată decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric.
466
CEI 7 ANI DE ACASĂ
STANCIU ANGELICA ADRIANA
În educarea copilului: familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante de
educație și instrucție. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
sănătos.
- ordine;
- igienă;
467
Bibliografie:
468
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE
PROF.ÎNV.PRIMAR STANCIU CAMELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 14, BRAŞOV
Familia ca întreg, ca ansamblu de interacțiuni sănătoase reprezintă însă mai mult decât atât. Ea este
un spațiu de educație, de înțelegere, de dezvoltare care depășește forța fiecărui membru component în parte:
astfel, degeaba fiecare din părinți se comportă bine cu copilul dacă familia este disfuncțională, dacă există
lipsă de coerență, de înțelegere, dacă nu există liniștea necesară construcției educației de succes pentru
copil. Părinții trebuie să încerce să fie coerenți în educația copilului.
O greșeală des întâlnită apare atunci când părinții au viziuni diferite asupra educației celui mic. Acesta
o să dezvolte o anumită nesiguranță, stres dat de faptul că nu știe niciodată dacă ceea ce face și este apreciat
de unul din părinți nu o să fie criticat de celălalt părinte. Mai mult decât atât, copilul se poate – în mod
greșit – considera vinovat de certurile părinților care urmează unui comportament al său. În fapt părinții,
deseori, au căutat doar um motiv pentru a se certa din nou pentru că nu au răbdare și înțelegere unul față de
celălalt.Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în
ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie .
În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă si individuale ale
pe cea precedenta de cea următoare.
După naştere in viaţa copilului intervin transformări atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Sub
influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a educaţiei el poate fi dirijat în direcţia dorită, întrucât organismul are o
mare putere de creştere şi dezvoltare fiind şi foarte maleabil. Ca urmare, acţiunile educative exercitate de
părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se
realizează în strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică.Procesul de dezvoltare nu trebuie înţeles ca o adăugire
la ceea ce a fost la naştere, ci ca o transformare calitativă ce se realizează pe măsură ce organismul copilului
creşte. În funcţie de caracteristicile anatomo-fiziologice , părinţii pot folosi metode şi procedee educative
adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalităţii acestuia. Până la vârsta de 3 ani părinţii
constituie primul exemplu, unicul model de viaţa, de comportare, cu ce mai mare influenţă asupra copilului.
Bazele educaţiei se pun până la 5 ani , ceea ce aţi făcut până la această vârstă reprezintă 90 % din întregul
proces educativ; după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi
începeţi să gustaţi roadele căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost pană la 5 ani.
Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca părinţi.
Trebuie sa le fim exemplu prin toata activităţile desfăşurate să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de ceea
ce fac. Am întâlnit copii a căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative - uneori
prea indulgenţi, alteori prea exigenţi, faţa de comportamentul copiilor – făcând să apară manifestări violente
ale acestora, legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe organice. Prin frecventarea şcolii şi printr-o bună
colaborare cu familia am reuşit sa înlăturăm aceste manifestări negative. Părinţii sunt foarte preocupaţi ca
fiecare copil sa beneficieze de instrucţie conform posibilităţilor sale, antrenându-se şi ei în acest sens.
Aceştia participă cu mult interes atât la realizarea obiectivului prioritar al şcolii adaptarea la regimul
activităţii şcolare dar şi activităţilor extraşcolare.
Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect ii fac pe copii să nutrească la rândul lor
respect, autoritate – încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acţiune ci plăcerea
Școala nu îl poate învăța pe individ totul, iar educația nu se bazează numai pe școală, chiar dacă mulți
o atribuie strict școlii. Acest lucru este o greşeală, părinţii având obligaţia de a se asigura că există condiţiile
necesare pentru o educaţie pozitivă atât la şcoală, prin implicarea lor în activităţile elevilor, cât şi acasă,
unde copilul se simte protejat şi unde anumite reţineri, pe care le are acesta la şcoală, dispar.
Putem observa, aşadar, că educaţia nu ţine numai de însuşirea unor norme sociale specifice traiului
uman sau de un anume tip de comportament, ci îşi are originea în mediile de dezvoltare ale individului şi
în percepţiile sale despre lume, deoarece acestea îl vor însoţi de-a lungul existenţei sale.
469
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale.
În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur
calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute
dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a
afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.
Bibliografie:
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
M.GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R.VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.
470
PROF. STANCIU DANA GEORGETA

GRĂDINIȚA P.P.NR.2 CARANSEBEȘ
Familia , în orice societate , joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului ,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale
și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere . Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din
jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat.
Va trebui, însă, să ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viata voastră,
cât și din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinti, de a fi permanent constienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în
diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
BIBLIOGRAFIE
471
COPIII - OGLINDA PĂRINȚILOR?
PROF. DANIELA STANCIU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GEORGE VOEVIDCA”
CÂMPULUNG MOLDOVENESC, JUD. SUCEAVA
Trăim într-o perioadă marcată de transformări sociale. Știm asta, o vedem pretutindeni în jurul nostru
și o simțim pe propria piele. Suntem mereu în fața unor noi schimbări, constrânși să facem efortul de a ne
adapta și, în consecință, educația copiilor este și ea afectată. Uneori părinții nu au timp și „cumpără” lipsa
lor din viața copiilor cu cadouri și o falsă relaxare în impunerea unor limite în comportament. Alteori
consideră că dacă ar avea o reacție prea fermă acest lucru ar dăuna dezvoltării copiilor. Există și situația în
care încearcă să ofere copiilor ceea ce nu au avut ei în copilărie.
Judecând din acest punct de vedere, nu este de mirare că avem tendința de a învinovăți părinții pentru
modul în care copiii se comportă și se dezvoltă. Dacă părinții colaborează cu școala și se implică în educația
copiilor, stabilind reguli pentru aceștia, disciplinându-i și recompensându-i atunci când situația o impune,
dozând intransigența, răbdarea și afecțiunea arătate copiilor, atunci aceștia se vor descurca bine, atât la
școală, cât și mai târziu, în viață. Dacă nu, ei bine, parcursul lor va avea de suferit.
Deși cercetările în domeniu au demonstrat că sunt multe influențele care marchează dezvoltarea
personalității individuale în copilărie, nu putem să nu-i considerăm responsabili pentru eșecurile în educația
copiilor în primul rând pe părinți.
Și totuși, în ce măsură reflectă copiii imaginea părinților? În ce măsură sunt părinții de vină pentru
toate manifestările, mai mult sau mai puțin plăcute, ale copiilor în diverse circumstanțe? Atunci când cei
din jur asistă, fără voia lor, la scenele de isterie pe care copiii le fac la supermarket, la nazurile de pe terenul
de joacă sau la micile răutăți de care dau dovadă în relația cu alți copii, părinții devin preocupați de impresia
creată și îngrijorați la gândul că abilitățile lor parentale ar putea fi puse sub semnul îndoielii. „Ce fel de
mamă este aceasta care nu-și poate stăpâni copilul?” este o critică nerostită în întâmpinarea căreia orice
părinte vine cu replici de genul „Noi nu l-am învățat să se comporte astfel” sau „La noi în casă nu a văzut
așa ceva”. Pe de altă parte, aceiași părinți care refuză să-și asume defectele de comportament ale copiilor
sunt cei care se bucură sonor de toate micile reușite ale acestora, fie că vorbim de performanțele obținute
la concursurile sportive sau de rezultatele bune înregistrate la testele școlare, neuitând să evidențieze cât de
mult le seamănă copiii din punctul de vedere al îndemânării sau inteligenței. Succesele copiilor se răsfrâng
în mod pozitiv asupra întregii familii, devenind reprezentative pentru abilitățile de parenting înnăscute ale
părinților.
Acesta este motivul pentru care prea adesea părinții își împing copiii spre activități pe care aceștia nu
le-ar alege ei înșiși, modelându-le personalitatea și imprimându-le trăsături care nu denotă naturalețe. Multe
dintre activitățile extrașcolare în care sunt implicați copiii, fie că au sau nu înclinație spre acestea, gen balet,
pian, chitară, dansuri populare sau moderne, karate, nu sunt neapărat un mijloc de exersare sau cultivare a
unui talent, ci mai degrabă o modalitate prin care părinții își satisfac propriile standarde înalte sau prin care
dovedesc celorlalți cât de deosebiți sunt copiii lor. Este de dorit ca părinții să reflecteze asupra acestei idei
și să realizeze ce anume îi motivează să-și încurajeze copiii să facă lucruri care să satisfacă nevoile unor
adulți mai degrabă decât propriile nevoi.
Atunci când părinții aleg să își educe copiii punând mai presus de dorințele acestora propriile orgolii,
speranțe și standarde, adesea îi privează pe cei mici de șansa de a da frâu liber creativității, de a cunoaște și
experimenta sentimentul de încredere în forțele proprii, de a căuta noi modalități de exersare a talentelor
înnăscute. Mai mult decât atât, este posibil ca astfel de părinți să transmită, în mod inconștient, mesajul că
dragostea și atenția lor sunt recompensa pentru copiii care sunt la fel ca ei, care iubesc aceleași lucruri, care
au aceleași pasiuni, care le împărtășesc viziunea și concepțiile de viață.
La vârsta școlară, copiii ajung în situația de a petrece mai multe ore pe zi departe de părinți. Astfel,
părinții au mai puțin control asupra lucrurilor, a copiilor și a comportamentelor lor. Ceea ce nu poate fi
decât benefic; mediul școlar oferă copiilor șansa de a explora și de a se autoeduca, de a-și corecta defectele
de comportament, de a învăța interacționând cu cei din jur, de a-și forma noi deprinderi și de a le dezvolta
pe cele deja însușite în mediul familial. Ceea ce nu înseamnă că educația oferită de părinți nu este
importantă. Dimpotrivă, părinții sunt persoanele care exercită cea mai mare influență asupra copiiilor lor,
472
de la ei copiii preiau gesturi, își însușesc maniere, idei, obiceiuri, prejudecăți și talente. Cu toate acestea,
copiii nu ar trebui să devină imaginea în oglindă a părinților.
Niciun părinte nu ar recunoaște cu ușurință faptul că fiecare acțiune a copiilor este altceva decât un
rezultat direct al exemplului personal. Părinților nu le este ușor să le permită copiilor libertatea de a face
alegeri proprii. Acestea pot include cât de mult timp și efort merită investite în studiul individual și în
efectuarea temelor acasă, modul în care aleg să-și exprime mulțumirile și nemulțumirile sau îmbrăcămintea
pe care aleg să o poarte. Există momente în care părinții exagerează, atât în privința îngrădirilor impuse
copiilor, cât și în privința independenței oferită acestora. Însă este important ca ei să conștientizeze că ceea
ce pare a fi, la un moment dat, un eșec e doar o etapă ce face parte din procesul de învățare, creștere și
devenire a copilului.
Copiii sunt cei care îi pot face de rușine pe părinți, dar tot ei sunt cei care le oferă satisfacția de a trăi
sentimentul de mândrie.
473
COPILUL ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR ÎN CENTRE ȘI CABINETE DE ASISTENȚĂ

PSIHOPEDAGOGICĂ:
STANCIU GHEORGHINA, G.P.P. „MANPEL”, TÎRGU MUREȘ
„ Nu există nici un alt efort mai radical și cu potențial mai mare de a salva lumea decât
transformarea modului în care ne creștem copiii”- Marriam Williamson
Se spune că un om dacă are carte are parte, că cei șapte ani de acasă sunt cei mai importanți pentru a
fi informați și educați.
Neurologia developmentală arată că atât pentru dezvoltarea normală cât și pentru reabilitarea unui
copil cerebrolezat sunt necesare trei lucruri importante:
1. Stimulare repetitivă cu conținut cognitiv de orice tip
2. Activitate/acțiune de cucerire a spațiului
3. Motivație.
Ce ar putea stimula părinții în cei șase/șapte ani pe care copiii îi petrec în familie?
Până la șase ani, copiii se aseamănă cu cărțile deschise care absorb informații după informații fără să
obosească, ei nu au filtre, bariere, subconștientul nu comentează , acceptă.
Neville Goddard, lector și autor din secolul al XX-lea , în cartea sa Feeling is the Secret, citat de
Andrew Matthews, (2017,p.59) explică : „ Ideile sunt imprimate în subconștient prin intermediul
sentimentului . Nicio idée nu poate fi imprimată în subconștient până când nu este simțită…Subconștientul
este pântecul creației… Nu schimbă niciodată ideea primită , dar întotdeauna îi dă formă”
Părinții ar putea să-i învețe pe copiii lor că în viață câștigi atunci când ești fericit , recunoscător și
detașat.
Toate acestea copiii le pot învăța prin modelare. Dar, de cele mai multe ori, părinții nu acordă timp
copiilor, ei înșiși fiind înconjurați la muncă de oameni nepoliticoși, subapreciați de aceștia , nu sunt apreciați
de partenerul de viață, toate acestea punându-și amprenta negativă asupra copiilor.
Copilul se naște cu o zestre genetică , care include tipare preformate de dezvoltare din punct de vedere
motor, al senzorialității și a psihismului. Acest fond se poate valida prin interacțiunea cu mediul și propria
acțiune de cucerire a spațiului. Mai e e necesară exersarea , altfel acea înzestrare potențială se pierde.
„În fiecare zi a vieții noastre facem depozite în băncile de memorie ale copiilor noștri” scrie Charles
R. Swindall.
Psihicul se servește de simțuri pentru a culege informații din spațiul ambiental.
Informațiile pe care copiii le dobândesc prin joc le vor folosi toată viața , învață ce înseamnă respectul
pentru aproapele său, socializează, își dezvoltă aptitudinile, învață să piardă, rezolvă probleme cu care se
confruntă.
Problema care se pune este următoarea: cîți dintre părinți conștientizează rolul lor în a se juca cu
proprii copii și de a nu lăsa totul pe seama instituțiilor preșcolare/școlare?
În anul 2018 am cercetat la o grupă mică , 3-4 ani, în primul semestru, modul în care părinții se ocupă
de dezvoltarea copiilor în ce privește primele achiziții în domeniul prerechizitelelor școlare.
Rezultatele au fost slabe: din cei 24 copii testați doar la 7 copii (29,16%) s-a constatat o prindere
corectă a creionului. În ce privește desenul pătratului și a cercului , după model, rezultatele au fost de
asemenea mediocre: 4 copii (16,66 %) au realizat corect desenul pătratului și 6 copii (25 %) au desenat
corect cercul.
Concluzia care se desprinde este că părinții fiind extrem de ocupați nu mai au timp să se joace cu
copiii, să relaționeze cu ei.
În timpul rămas din acest an școlar , educatoarele se vor ocupa de remedierea acestor neajunsuri
precum și organizarea unor activități de consiliere a părinților pe aceste teme .
Nu pot să nu spun formula ( o parte din aceasta) pentru succes, necesară copiilor, formulă a lui
Andrew Matthews , orator ,autor , care ține conferințe motivaționale ,în toată lumea :
• „Trăiește cu bucurie și entuziasm.
• Folosește-ți imaginația pentru a crea imagini cât mai detaliate a ceea ce îți dorești.
• Persistă pe drumul spre obiectivele tale lipsit de griji și bucuros.
474
• Trăiește fără teamă și fără prejudecăți.
• Uită dezamăgirile.
• Iartă într-o fracțiune de secundă.
• Iubește fără motiv.
• Îmi spui:„ Fii serios !Cine trăiește în felul ăsta?Iar răspunsul este:„Copiii de trei ani”.
Bibliografie:
1.Matthews, A., (2017), „Cum funcționează viața”, Ed. Curtea Veche Publishing, București.
2.centruldeparenting.ro/cele-mai-frumoase-citate-despre-copii-care-te-ajuta-sa-fii-un-parinte-mai-
bun/
475
IMPORTANTA EDUCATIE IN FAMILIE
PROF. STANCIU MARIA

ȘC.GIMNAZIALA NR.10 RM.VALCEA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte in familie,
are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii,
un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog frumos.
La un un copil „bine crescut” regăsim prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la
etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”,
ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să-l întrerupă pe
cel care vorbeşte.
Rolul familiei ȋn formarea bunelor maniere ale copilului nu se rezumă doar în preajma adulţilor ci și
ȋn implicarea acestora ȋn joaca copiilor, cu ei sau cu ceilalti copii. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia
de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te
rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă
noi.
Tot in familie se formeaza bunele maniere la masǎ prin folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, recunoaşterea greşelilor „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te
rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Copilul va da dovada de tact şi toleranţă dacǎ învaţă de la părinţi, el va știi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Dar, educaţia primită în familie depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Cei 7 ani de-acasǎ ȋși pierd din simbolisticǎ, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educationale ȋnca de la vȃrste mult mai fragede. Chiar dacǎ in formarea celor 7 ani sunt implicați mai mulți
factorii educaționali, rǎmȃne ideea de bazǎ acestei expresii: normele de conduitǎ se ȋnvațǎ din familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decȃt sǎ confirme și sǎ consolideze aceste norme.
476
INTERDEPENDENȚA EREDITATE- MEDIU- EDUCAȚIE ÎN FORMAREA
CELOR ,,ȘAPTE ANI DE ACASĂ,,
PROF. MARIANA STANCU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,VASILE CÂRLOVA,,- TÂRGOVIȘTE
Formarea omului ca om, iar în acest proces, rolul, posibilitatea și limitele educației- iată o problemă
care s-a discutat și se discută intens. Avem trei posibile acțiuni în problema educației: pozitivă, limitat
pozitivă și negativă. Primele două ar putea fi denumite optimism pedagogic, ultima pesimism pedagogic.
Mai întâi care este atitudinea omului din popor față de această problemă? Un răspuns se găsește în
folclor. Înțelegerea populară conține germenele unei filosofii, pe care specialiștii o pot studia cu folos atare.
Ea conține și germenele unei pedagogii, o conștiință educativă, credința în puterea educației. Milenii la rând
această pedagogie l-a format pe om ridicându-l din animalitate la treapta de om.
Într-adevăr, din momentul desprinderi lui din animalitate, omul nu s-a mai supus mediului, în măsura
în care o fac celelalte ființe de pe pământ. I s-a opus, din contră, tot mai mult, după cum s-a opus propriei
sale naturi, eredității sale. Mediului i se opune, ori de câte ori, nevoile i-o cer, transformându-l conform cu
aceste nevoi.Treptat, ideile, care oglindesc nevoile, au fost sintetizate într-un scop cuprinzător tot mai înalt,
ajungând să aibă un rol covârșitor în viața omului.
Apariția conștiinței a prilejuit o nouă formă de creștere a omului, sau mai precis de formare a lui.
Aceasta este educația. Nu trebuie să socotim însă că educația este un factor independent de ceilalți. Cei trei
factori care concură la formarea omului (ereditatea, mediul și educația), nu operează izolat. Acțiunea lor se
împletește într-un tot și trebuie privită ca atare.
Pedagogii progresiști, din toate timpurile au crezut în puterea educației. În concepțiile lor s-a
cristalizat treptat ideea că procesul educativ este un proces de dezvoltare a ceea ce este dat de la natură, prin
naștere, precum și unul de formare a acestei naturi sub influențe ce provin din afară. Cu vremea, aceste idei
au căpătat contur în noțiunile de ereditate și de mediu ca doi factori ce determină dezvoltarea oricărei ființe.
J. B. Lamark, în emiterea teoriei evoluție, socotește că mediul are un rol determinant, influența sa
exercitându-se direct asupra plantelor, iar asupra animalelor indirect, prin sistemul nervos.În condițiile de
mediu ,,întrebuințarea mai frecventă și susținută a unui organ oarecare fortifică încet-încet acest organ...
lipsa constantă de întrebuințare a unui organ îl slăbește,,. Aceasta este o lege. A doua: tot ce se câștigă sub
influența mediului se mostenește ,, dacă schimbările câștigate sunt comune celor două sexe care au produs
indivizi noi,, .
Charles Darwin a dat o lovitură hotărâtoare ,,creaționismului,, , prin lucrarea sa ,,Originea speciilor,,.
După el, organismele vii se transformă , sub imperiul a două legi: lupta pentru existență și selecția naturală
și artificială. Pe această cale achizițiile acumulate de plante și animale se moștenesc și dau naștere la noi
specii.
În ceea ce privește pe om , baza sa ereditară trebuie considerată în complexul și specificul
organismului său, cu structura sa anatomică și funcțiile sale.Aici nu trebuie să trecem cu vederea rolul
extrem de important al sistemului nervos, mobilitatea acestuia, însușirile analizatorilor săi, cele două
sisteme de semnalizare, particularitățile tipului de activitate nervoasă superioară. Interdependența acestora
este hotărâtoare în explicarea particularităților de dezvoltare ale omului.Dacă nu trebuie să uităm influența
biologicului asupra psihicului, nu trebuie să ignorăm nici contrariul; influența psihicului asupra dezvoltării
biologice, dovedită în mod strălucit de școala lui Pavlov. Condițiile de viață psihică, determinate de
condițiile vieții sociale (ale educației inclusiv) constituie o unitate. Transmiterea caracterelor ereditare și
moștenirea caracterelor dobândite capătă astfel explicația cea mai firească.
O problemă importantă din punct de vedere educativ, care se pune în legătură cu ereditatea , este
aceea a aptitudinilor. Au existat în privința aptitudinilor și talentului concepții absurde, care vedeau în ele
daruri ale divinității, daruri care nu mai au nevoie de nimic pentru ca să se dezvolte. Lucian Blaga spunea
însă pe drept cuvânt: ,,virtuozitatea poate fi un dar, pentru o mașină făcută de om, dar nu pentru om,, . În
realitate, depinde de condițiile de viață ale individului, precum și de educația lui, ca ,,o aptitudine care
există deocamdată în indivizi numai ca predispoziție să înceapă să funcționeze ca o adevărată forță,, .
477
BIBLIOGRAFIE
1. Comenius, I.A., Didactica Magna, EDP, București, 1970.
2. Pavlov, I.P., Experiența a 20 de ani în studiul activității nervoase superioare a animalelor, Editura
Academiei R.P.R.., București, 1953.
3. Probleme fundamentale ale pedagogiei, EDP, București,1982.
478
CE AR TREBUI SĂ ÎNVEȚE COPILUL ÎN CEI 7 ANI DE ACASĂ?
PROF. ÎNV. PRIMAR STANIMIR IULIANA SIMONA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,CPT. AV. CONSTANTIN M.
CANTACUZINO” JILAVELE, IALOMIȚA
Expresia "cei 7 ani de acasă" este foarte cunoscută. Fără nicio urmă de îndoială, educația primită de
la părinți, în primii ai ai copilăriei - este baza și punctul de plecare al educației fiecărui copil. Cineva spunea
că în primii ani educația îți imprimă un "script" pe care-l rulezi toata viața. Există un impuls puternic în cei
7 ani de acasă, dar personalitatea se modelează și de mediul/anturajul în care intră ulterior.
Numeroase studii au demonstrat că o parte însemnată a comportamentului nostru ca adulţi provine de
fapt din experienţele nostre din copilărie. Dacă în prezent eşti o persoană supraponderală sau mai
răutăcioasă de fel, probabil există o legătură mai mult sau mai puţin directă cu ceea ce făceai atunci când
erai copil, precizează Bussines Insider. Jignirile părinţilor zdruncină pe viaţă încrederea copiilor. Iată o listă
a câtorva experienţe din copilărie care ar putea avea repercusiuni majore asupra vieţii tale de adult:
1. Dacă părinţii tăi nu te-au lăsat să iei propriile decizi atunci când erai mic, există mari şanse să devii
un adult care este dependent de o altă persoană. Acest lucru mai înseamnă că odată ce înaintezi în vârstă îţi
vei căuta un partener care să deţină toată puterea şi controlul relaţiei.
2. Dacă aţi avut o conexiune emoţională bună cu tatăl vostru atunci când eraţi copil, atunci veţi putea
dezvolta o relaţie sănătoasă, intimă cu un partener de viaţă.
3. Dacă părinţii tăi te controlau des când erai copil, atunci ai mari şanse să devii un adult încăpăţânat.
Folosit ca un mecanism de apărare, copiii încearcă să nu-şi asculte părinţii pentru a scăpa de regulile impuse
de cei mari.
4. În cazul în care ai petruct multe ore în faţa televizorului atunci când erai mic, s-ar putea ca abilităţile
tale de comunicare să fie cu mult reduse.
5. De asemenea, urmărirea programelor violente la televizor ne poate transforma în nişte adulţi cu
un caracter mult mai agresiv decât cei din jurul nostru.
6. Dacă în copilărie obişnuiaţi să vă imitaţi părinţii, chiar şi pentru lucrurile considerate fără sens,
atunci aveţi mari şanse să deveniţi o persoană mai deschisă ca adult.
7. Dacă aţi fost traumatizat atunci când eraţi copil, s-ar putea să deveniţi un adult obez. Potrivit mai
multor studii, există o corelaţie între experienţele traumatice din copilăriei şi tulburările de alimentaţie. De
exemplu, pentru femei, un studiu din anul 2007 a arătat că abuzul sexual din copilărie a crescut cu 27 la
sută riscul de obezitate comparativ cu femeile care nu au trecut prin asemenea traume. Pentru bărbaţi,
procentul este de circa 65%.
8. Dacă aţi experimentat rele tratamente atunci când eraţi copil, atunci aveţi mari şanse să vă
confruntaţi cu probleme legate de depresie.
9. În cazul în care aţi fost agresat de diverşi colegi de şcoală, în perioada copilăriei, s-ar putea să vă
fie mai greu să stabiliţi relaţii interpersonale. De asemenea, aceste persoane pot avea un nivel de anxietate
mai mare, precum şi un nivel mai redus de educaţie.
10. Dacă părinţii tăi au divorţat când erai foarte mic, atunci există mari şanse să ai o relaţie dificilă cu
ei când eşti adult.
Pentru mine, cei 7 ani de acasă însemnă reguli de bun simț, igienă, respect, pe care un copil trebuie
sa le învețe de la părinți, până să meargă la școală, reguli care se repetă pe tot parcursul educației pe care
copiii o primesc de acasă:
1. să spună adevărul
2. să nu vorbească cu gura plină
3. șă salute
4. să asculte când i se vorbește
5. să nu fie agresiv
6. să se spele pe mâini după ce a fost la toaletă...
7.să își asume responsabilitatea pentru ceea ce face
8.să-i respecte pe cei din jur
9. să nu scuipe pe stradă
10. să nu vorbească urât
479
11. să nu se întindă pe masă când mănâncă
12. să nu se urce cu picioarele încăltate în pat
13.să respecte proprietatea personală a celorlalti (să nu strici/distrugi)
14.să folosească formulele de politețe: Mulțumesc!, Te rog frumos!
15. să se spele pe dinți seara/dimineața
16 să nu se scbească în dinți/ori alte părți... când se află în/public
17.să mănânce cu cuțit, furculiță
18.să se comporte civilizat în locurile publice ș.a.
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani
de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede,
rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în
care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie
480
DESPRE IMPORTANȚA EDUCAȚIEI COPILULUI
INSTITUTOR: STĂNOIU LORENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 BUMBEȘTI-JIU
Educația timpurie a unui copil face trimitere la conceptul definit “cei șapte ani de-acasă”, un concept
clasic, care în zilele noastre transpus într-o viziune modernă, a cam pierdut semnificația autentică, dat fiind
faptul că educația instituționalizată preia într-o oarecare măsură rolul părintelui, încă de la o vărstă foarte
mică, respectiv 3-4 ani.
Evoluția societății moderne aduce cu sine o serie de factori negativi în ceea ce privește educația
copilului acasă, deoarece părinții se confruntă în primul rând cu lipsa timpului liber pe care ar trebui să-l
aloce copilului, în condițiile în care jobul a devenit prioritar în existența și întreținerea unei familii, și de
aici derivă alți factori: stresul cotidian, oboseală, lipsă de răbdare și îngăduință față de nevoile unui copil.
Dar asta nu înseamnă că rolul părintelui trebuie minimalizat!
Din experiența mea de dascăl și din discuțiile purtate cu colegii, am dedus că societatea actuală se
confruntă cu o polemică ce aduce în discuție problema unei întrebări imperios necesare:Cine are rolul
prioritar în educația timpurie a copilului? Școala sau familia? Dat fiind faptul că copiii sunt integrați în
colectivitate și se apelează la educația instituționalizată prin grădiniță respectiv școală, părinții tind să fie
din ce în ce mai puțin preocupați de educația copiilor, pornind de la ideea că are cine să suplinească rolul
lor. O mentalitate complet eronată, ce implică multe repercusiuni în formarea și dezvoltarea personalității
copilului.
Este bine știut că părintele reprezintă primul model pe care copilul îl va prelua și va căuta să-l imite
cât mai mult cu putință. Baza formării unui comportament civilizat al copilului, învățarea unor valori morale
se conturează cu precădere în sânul familiei. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la cea mai
fragedă vârstă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc".
Atât școala cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copilului în
vederea integrării sale în viața socială. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc “cei șapte ani de acasă”. Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe
ce se cuvine și ce nu, la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat.
Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copilul
respectuos va fi tratat cu respect și va căpăta încrederea în el însuși și stima de sine de care are nevoie în
viața de zi cu zi.
Așadar, care sunt elementele cheie de la care se pornește educația unui copil în primii ani de viață?
Primele deprinderi pe care și le însușește copilul încă din primul an de viață țin de autoservire, când încearcă
să-și manifeste independența și să facă anumite lucruri singur, refuzând ajutorul atunci când face primii
pași sau la masă când vrea să mănânce singur.O grijă excesivă a părintelui de a-l proteja cu scopul de a
deține controlul și de a nu-l încuraja să se descurce singur îl determină pe copil să devină dependent de
părinte, limitându-și încercările ulterioare.
Normele de igienă reprezintă un alt element esențial care trebuie să devină o deprindere a copilului,
pe măsură ce capătă abilitățile necesare pentru a și le însuși în mod corespunzător. În condițiile în care
copilul își formează o anumită rutină în ceea ce privește igiena, îi va fi mult mai ușor să înțeleagă anumite
noțiuni ce țin de ordine, curățenie și disciplină pe care le va respecta pe măsură ce înaintează în vârstă.
Pe de altă parte, exteriorizarea sentimentelor și emoțiilor, modul de a relaționa cu cei din jur, respectiv
de a răspunde la diverse provocări, necesită o atenție deosebită a părintelui prin care copilul trebuie
direcționat corespunzător printr-un limbaj afectuos , gesturi pline de tandrețe prin care copilul trebuie să
perceapă sentimentul de dragoste și protecție. În ceea ce privește afecțiunea ce trebuie arătată copilului, se
pune totuși problema cum trebuie gestionate sentimentele pentru a nu transforma copilul într-un așa zis
"răsfățat", oferindu-i tot ceea ce cere, fără să conștientizeze faptul că trebuie să aibe niște merite. Acesta
este un punct sensibil în care unii părinți au dificultăți de a percepe atitudinea corectă pe care trebuie să o
adopte față de copil în anumite situații. Dacă părintele este prea indulgent și excesiv de protector cu copilul,
iertând pe loc orice greșeală, fară să țină cont de anumite măsuri de corecție, educația copilului va porni pe
o traiectorie greșită pe care școala cu greu o va putea redirecționa în timp. Inconsecvența părintelui în ceea
ce privește manifestarea unui comportament adecvat al copilului în anumite situații critice este de multe ori
481
un impediment cu care instituțiile educaționale se confruntă adesea și provoacă dificultăți în educația
copilului, deoarece acesta deține anumite deprinderi greu de corijat la o vârstă mai înaintată.
În consecință, atât familia cât și școala au obligativitatea de a asigura un cadru propice formării și
dezvoltării personalității copilului și este necesară o interacțiune constantă, bazată pe colaborare,
comunicare și respect reciproc.
Bibliografie:
2.www.didactic.ro
482
PROF.ÎNV. PREȘCOLAR STATE ELENA MIRELA

GRĂDINIȚA CU P.P. ,,ALEXANDRINA SIMIONESCU GHICA”
TÂRGOVIȘTE
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte
la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi,
aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine
acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient
de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă
orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua,
te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
483
să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu
vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte
greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
484
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR STATE MIHAELA

GRĂDINIȚA CU P.N. RASCĂEȚI
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilariei.
părinţi, la formarea comportamentului şi personalităţii copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil manierat, care ştie să spună te rog, mulţumesc, care știe
să salute, care se comportă politicos cu adulţii şi cu cei de vârsta lui.
Regulile morale, bunele maniere și educația sunt cele care ajută copiii să se adapteze în societate. Un
copil bine crescut se va descurca mult mai bine în relaţiile cu adulţii şi cu cei de vârsta lui decât unul căruia
îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Copilăria este cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru instruirea şi formarea caracterului
psiho-social. Familia este cea care răspunde de protecţia copilului şi de trebuinţele elementare ale acestuia,
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil părinții nu-i satisface nevoia de confort afectiv şi fizic, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, îndoieli de sine sau teama de
viitor, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul părinții trebuie să încurajeze copilul, să îl
orienteze şi să îi arate ce e rău şi ce e bine . Familia este cea care oferă copilului primele reguli şi norme de
conduită, primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, dar şi climatul socio-afectiv necesar dorinţelor
şi trebuinţelor sale.
Influenţele educative pe care părinții le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de comportament oferite de membrii
familiei. Modelele de comportament oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin învăţare şi imitaţie, şi
climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de relaţionare
şi comportare în raport cu diferite valori şi norme sociale.
În familie se dezvoltă dorinţa tânărului de participare la viaţa socială, politică şi culturală a ţării sale,
sprinjinul de afirmare a idealurilor sale. În familie se formează primele deprinderi de altruism, de conduită
igienică colectivă şi individuală, de viaţă sănătoasă ale copilului, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, alcătuind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copiilor
acasă, alături de părinţii lor, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite abilităţi,
deprinderi ce contribuie la convieţuirea socială, autonomia copilului, igiena, sănătatea şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se definească prin jocul comparaţiilor, imitaţiilor ,să se cunoască pe sine şi îşi
La vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii din şcoală; cei din urmă
vor fi chemaţi să-l ajute pe copil în lămurirea şi înţelegerea unor probleme, să şlefuiască ceea ce a realizat
familia şi să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă.
BIBLIOGRAFIE
485
TEHNICI DE PARENTING ÎN FUNCŢIE DE NEVOILE DE BAZĂ ALE
COPILULUI
STEFAN LOREDANA MARIANA
Părinţii trebuie să intervină în a răspundă nevoilor şi necesităţilor copilului, în special celor

emoţionale, care se manifestă în dorinţa de a a fi ascultaţi, îngrijiţi şi apreciaţi. În funcţie de vârsta şi de
nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzătoare.
Richard Ryan şi Edward Deci au dezvoltat teoria motivaţiei conform căreia omul are nevoie de trei
nevoi de bază : „ Că noi nu suntem doar câini de deresat cu băţ şi bomboană ”,dacă vreme chilibru emoţional
şi dacă vrem motivaţie internă şi depăţirea mediocrităţii, avem nevoie de alte surse.Fiecare fiintă umană se
naşte cu trei nevoi psihologice de bază :
-Nevoia de relaţionare ( de conectare )- nevoia de a iubi şi de a a fi iubit necondiţionat
Această nevoie se manifestă prin comportamente pozitive.Când ea nu este satisfăcută apar
comportamente de tip „ Domnul Goe ” ( decât atenţia 0 mai bine atenţie de negativă ). Cu cât hrănim mai
mult astefel de coportamente negative, cu atât ele se amplifică.
-Nevoia de competenţă ( nevoia de capabilitate ) – nevoia de învăţare , de a fi în stare, de a creşte,
de a ne dezvolta. Când această comtenţă nu este satisfăcută apare renunţarea. În spatele unui „ NU POT!”
se află o nevoie de competenţă nesatisfăcută.
-Nevoia de control ( de autonomie) – nevoia să ia decizii, să facă alegeri.Când nevoia de autonomie
este satisfăcută apare cooperarea, colaborarea, iar când este nesatisfăcută apare refuzul sau comportamentul
de tip ignor.
Copii cu nevoi de conectare mai mare: copii mânioşi, copii care dezvoltă o pasiune pentru un obiect,
copii pentru care schimbările majore sunt foarte dificile.
Copii cu pondere mai mare de nevoie de competenţă: copii cu foarte multă energie, cei care înainte
de a cunoaşte trebuie să probeze.
Copii cu o pondere mai mare de nevoie de autonomie: copii cu milioane de argumente, cei care
adoptă o serie de mecanisme învăţate pentru a obţine ceea ce îşi doresc ( mecanismul datului din picior, din
gene ).
Când cele trei nevoi sunt satisfăcute simultan se instalează echilibrul, fericirea ( efort conştient
continu ). Sintagma „ Am avut noroc! Am un copil bun. ” nu există, ci, ceva din mediu i-a satisfăcut
copilului cele trei nevoi de bază.
Tehnici pentru nevoia de conectare:
1. Empatia ( ex : „ Înţeleg că îţi plac aceste role!”);
2. Comanda transformată în întrebări (ex: „ Cum te-ai gândit să faci temele? Le începi acum şi după
aceea mergi pe afară sau invers ?”);
3. Iubirea necondiţionată – un stâlp foarte puternic pentru stima de sine.(ex : „ Chiar dacă nu ai
procedat corect, eu tot te iubesc. Iubirea mea pentru tine este imensă !”, „ Chiar dacă ai greşit, eu tot pe tine
te iubesc”, „ Ceea ce m-a supărat la tine a fost..., dar eu pe tine te iubesc !”);
4. Unicitatea ( „ Eşti unic. Iubirea mea pentru tine ste unică.”) – satisfacerea nevoi de conectare,
luptând împotriva sentimentului de turmă, creştem gradul de toleranţă la unicitate;
5. Implică-l în familie (ex: faceţi împreună cumpărături, amenajăm un spaţiu, facem curăţenie etc);
6. Coboară din copac – în spatele fiecărei stări de nervi se află una dintre cele trei nevoi nesatisfăcute
( ex: vorbeşte la nivelul copilului- stabilirea contactului vizual, apoi contectează-te cu el prin mângâieri,
atingeri, îmbrăţişări, după care corectează comportamentul);
Tehnici pentru nevoia de competenţă
1. Creează spaţiu şi dă-i drumul ( ex : Tot ceea ce poate face un copil, să facă singur !) -nu creeaţi
dependenţă cu copilul – dacă tot timpul face cineva în locul lui, pentru el înseamnă că nu el nu poate, ceea
ce îl va transforma într-un adult lipsit de responsabilitate;
2. Predă competenţe copilului tău, fii un model pentru el ( Competenţe: gestionarea timpului, a
emoţiilor – împărţirea abilităţiilor în paşi mici – 4-6 săptămâni pentru aceeaşi deprindere- rutină ).Noi
suntem principalele modele pentru copiii noştri !;
3. Greşeala- o oportunitate ( să transformăm greşelile în oportunităţi de învăţare )
4. Nu folosiţi pluralul ! ( întârzie individualizarea, diminuează responsabilitatea );
486
5. Problemele copilului sunt problemele lui ( problemele nu trebuie minimalizate, lăsaţi-le în mâna
copilului şi găsiţi împreună soluţia – prin întrebări care să îl conducă şa găsirea soluţiilor potrivite ).
Tehnici pentru nevoia de autonomie:
1. Creează spaţiu pentru timp liber (ex: reinventaţi joaca, dă-i o şansă să preia controlul la joacă,
limitaţi numărul jucăriilor- excesul acestora inhibă creativitatea );
2. Află-i opinia ( planificaţi un week-end împreună ) – regulile se pun pe hârtie şi se respectă cucalm,
ferm şi cu dragoste – stabilirea regulilor se face împreună cu copilul ;
3. Calmarea pozitivă ( conectarea înaintea corectării );
4. Paranoia pozitivă (ex: „ Vorbeşte încet ! „ – evitarea comenzilor care încep cu NU- creierul uman
nu îl asimilează pe NU ) ;
5. Dezvoltă responsabilitatea ( ex: „ Este corpul tău. Tu ai cel ami bine grijă de tine”) -
responabilitatea se învaţă, nu ne naştem cu ea;
6. Oferă-i variante într-un cadru limitat ( ex: „ Până te culci, dinţii tăi trebuie să fie curaţi. Vrei să
te speli acum sau după ce terminăm de citit povestea ? Este alegerea ta!”) - copilul trebuie să aleagă, dar
într-o limită ( empatie- limită- alegere ).
Nu există un om doar motivat intern sau doar extern, suntem cu toţii într-o combinaşie pentru a trăi
într-un echilibru.
487
SCRISOARE DESCHISĂ PENTRU PĂRINŢI
PROF. ȘTEFAN VALENTINA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ COMUNA SĂPOCA, BUZĂU
Stimaţi părinţi,
Zilele acestea am deschis larg porţile scolii pentru a ne primi învăţăceii. Credeam ca după o vacanta
cu familia, vacanta în care au avut timp pentru odihnă şi recreere în perspectiva unui semestru mai lung si
mai solicitant, copiii vor reveni odihniţi, cu mai multa înţelepciune, dornici să-şi împărtăşească experienţele
personale şi mai ales să evolueze.
In mod tradiţional, aici în scoală este locul unde noi producem si transmitem cunoaştere, unde
înţelegem sensul vieţii şi lumii care ne înconjoară, înţelegem raporturilor cu ceilalţi si cu noi înşine.
Nu mica mi-a fost mirarea atunci când am primit copii de o agresivitate ieşită din comun. O simplă
întâlnire pe holurile şcolii între copii se transformă într-o adevărată luptă indiferent dacă sunt băieţi sau
fete, dacă sunt dintre cei mici sau cei mari. Asistăm aproape în fiecare zi la certuri, conflicte, injurii, ţipete,
ignorarea profesorilor, refuzul de a îndeplini sarcinile şcolare, zgomote în timpul orei, gesturi sau priviri
ameninţătoare aruncate colegilor.
Agitaţi, cu un limbaj violent şi cu tendinţa de a-şi domina colegii, fără să vrea să se implice şi să
participe în activităţile şcolare atunci când nu există o motivare materială, aceştia sunt copiii care s-au întors
în şcoală.
Parcă nu ştiu să se mai joace, parcă nu mai ştiu să fie copii!
De unde atâta violenţă?
Ca educatori, ştim că agresivitatea este înnăscută, că este un răspuns la frustrare şi că frustrarea
produce o supărare, o stare de pregătirea emoţională pentru a agresa, dar mai ştim că agresivitatea este un
comportament social învăţat. Comportamentul agresiv se învaţă în familie, mediul social şi mai ales cu
ajutorul mass-mediei prin observarea unor modele de conduită.
Și pentru că am ajuns la mass-media, permiteţi-mi să vă reţin atenţia cu câteva consideraţii de interes
pentru educaţia copiilor dumneavoastră.
Televizionarea sau privitul la televizor este o activitate total improprie funcţionării si dezvoltarii
creierului. Se pare ca mintea umana se adapteaza doar partial acestui tip de comunicare, si aceasta cu riscuri
mari pentru sanatatea cortexului. Creierul uman nu a fost dotat cu un sistem care sa faca posibila perceptia
si prelucrarea suficient de rapida a imaginilor in miscare. Neurologii constata ca, pe parcursul vizionarii
TV activitatea emisferei stangi se diminueaza extrem de mult, creierul intrând intr-o stare de tip hipnotic.
Daca vizionarea se desfasoara intensiv inca din primii ani de viata (2 - 5 ani sau 5 - 14 ani) cand practic se
dezvolta creierul, atunci aceasta activitate poate cauza o dezvoltare insuficienta a unor arii neuronale.
Persoanele la care s-a manifestat acest fenomen risca sa nu-si mai poata dezvolta niciodata corespunzator
creierul, adica vor fi lipsiti de anumite abilitati mentale dintre cele de care un creier sanatos dispune in mod
normal.
O alta problema semnalata in comportamentul copiilor crescuti in fata televizorului este reamintirea
intelesului cuvintelor pe care abia le-au citit sau auzit, memorarea. Inainte ca profesorul sau altcineva sa
ajunga sa termine fraza, ei au si uitat indicatiile de la inceput. Aceste proces este legat, pe de o parte, de
incapacitate de a intelege cu rapiditate textul citit sau mesajul ascultat si, pe de alta parte, de slaba activare
a strategiilor de memorare. Atata timp cat copiii sunt incapabili sa proceseze rapid informatia, avand o
atitudine mentala pasiva sau o comunicare insuficient de bine dezvoltata, de rapida, ei nu vor putea sa
patrunda suficient de repede intelesul pentru a facilita memorarea.
Imaginatia joaca un rol esential in gandirea omului. La ultimele generatii, cele crescute cu
televizorul, se poate observa o scadere semnificativa a capacitatii de a imagina jocuri, de a se juca, in
general, o diminuare a potentialului creativ si imaginativ. Toate cercetarile arata ca, pe masura ce copiii se
obisnuiesc mai mult cu imaginile venite din exterior (de la TV), care prin multimea si intensitatea lor pot
coplesi mintea, cu atat ei devin mai putin capabili sa-si creeze propriile imagini sau scenarii mentale.
Televiziunea NU dezvolta abilitatea de a comunica personal, ci o submineaza, nu cultiva
personalitatea, ci o dezorganizeaza si o uniformizeaza.
Copiii care petrec mult timp in fata micului ecran nu sunt capabili sa fie ei insisi decat tipand,
revendicandu-si un drept, o intaietate, o placere, nu sunt inventivi in joaca, ci, foarte probabil, reproduc
488
scenariile de la televizor, mai cu seama pe cele ale violentei, reclamele sau comportamentele vip-urilor care
le-au atras atentia. Toate acestea îi vor face pe cei crescuti cu televizorul sa fie foarte dificili in relationarea
cu ceilalti, in multe cazuri, incapabili de a fi generosi sau de a se implica in jocuri si actiuni comunitare.
Specialistii in educatie observa ca tinerii, care de mici au petrecut mult timp in fata televizorului, se
confrunta puternic cu problema comunicarii interpersonale si a socializarii.
Am trecut in revista cateva dintre argumentele eliminarii televizorului din educatia copiilor, pentru
că am considerat că nu aţi cunoscut care sunt efectele nocive ale televizorului.
Copiii insa nu au nicio vina pentru a fi lasati
pe mana unei masinarii ce le strica mintea si viata?
Să revenim acum la motivul principal care a dus la realizarea acestei scrisori deschise:
De ce apare violenţa şcolară?
Să realizăm un simplu exerciţiu de reflecţie. Gândindu-vă la copilul dumneavoastră şi încercaţi să
descoperiţi dacă printre cauzele fenomenului de violenţă se află:
- factori individuali: toleranţă scăzută la frustrare, dificultăţi de adaptare la disciplina şcolară, imagine
de sine negativă, instabilitate emoţională
- cauze familiale: relaţii tensionate între părinţii, mediu lipsit de securitate afectivă, tipul/dimensiunea
familiei- condiţiile economice ale familiei
- cauze şcolare: dificultăţi de comunicare elevi-profesori
- cauze induse de contextul social: mass-media - influenţa grupului de prieteni şi a anturajului din
afara şcolii
Nu vă cer un răspuns personal, doresc doar să vă propunem subiecte pentru a descoperi unde este
problema fiecăruia. Ca educatori, ne dorim însă ca prin acest demers să prevenim escaladarea violenţei în
spaţiul şcolar pentru că de aici până la:
- performanţe şcolare scăzute
- eşec şcolar, suspendare, excludere sau părăsirea voluntară a şcolii
- asumarea violenţei ca formă acceptabilă de rezolvare a problemelor/conflictelor
- imagine negativă din partea colegilor şi a profesorilor
- marginalizarea elevului
- sentimente de izolare şi singurătate
- consumul de alcool,droguri
- criminalitate la vârsta adultă … nu mai este decât un pas.
În speranţa că v-am adus în atenţie câteva informaţii menite să orienteze educaţia propriilor copii şi
că vom beneficia de tot sprijinul dumneavoastră în ceea ce priveşte combaterea fenomenului agresivităţii
pe care l-am descoperit în aceste zile în şcoala noastră, închei prin a vă mulţumi pentru tot sprijinul şi atenţia
acordată.
Rămâne ca alături de profesori şi cu ajutorul fiecărui părinte să descoperim împreună Ce se află în
spatele comportamentului agresiv? şi cum putem stopa violenţa şcolară şi dintr-un simplu motiv: pentru
că atunci când îl porniţi către şcoală vă aşteptaţi să revină acasă în siguranţă, cu un bagaj informaţional şi
comportamental care să îi asigure succesul în lumea din afara şcolii.
Fiţi alături de noi!
Ajutaţi-ne să-i ajutăm!
Material realizat în urma constatării apariţiei unor manifestări agresive la elevii din Școala
Gimnazială Săpoca în perioada 14-18.01.2013
489
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. IOANA SOLOMON

SCOALA GIMNAZIALA FILPESTI – BACAU
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie
Inainte de a ne raporta la educatia copiilor din zilele noastre, este bine sa ne amintim ca, inca din
anticitate, atat grecii, cat si romanii incepea deucarea copiilor de la vasta de 7 ani, pana atunci acestia se
aflau in grija mamelor si se bucurau de afeciunea acestora. Astfel ca cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă
a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de
comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor Pentru a-i putea înţelege, este
nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie,
începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide
în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Activităţile propuse
săi organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o
pregătire minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
BabaOarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul
vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre
cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie
diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Timpul petrecut
în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul,
plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Nu
este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor
sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu
înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne
va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
490
- deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
certat
de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- perseverenţă în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă
ceva.
491
CEI 7 ANI DE ACASA…
PROF.PT.INV. PRIMAR, CRISTINA STECLARU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BOGDĂNEȘTI, BACĂU
Când vorbim de cei șapte ani de acasă ne gândim , în primul rând, la educația pe care a primit-o
copilul în primii săi ani de viață în cadrul familiei .
Expresia ,,cei șapte ani de acasă” vine de la faptul că, în trecut, copilul își petrecea primii săi ani de
viață în sânul familiei. El venea în clasa I cu achizițiile pe care și le însușise din familie. Părinții și bunicii
erau responsabili de modul cum se comporta, cum saluta, cum vorbea elevul la școală și în societate.
Dacă în familie, copilul era încurajat să experimenteze lucruri noi, să stea într-o poziție cuviinciosă,
să stea nemișcat în timpul orei, să nu intervină în discursul învățătorului, să nu deranjeze ora, să fie civilizat
cu colegii și cadrele didactice, atunci se considera că acest copil avea cei 7 ani de acasă.
Dacă , dimpotrivă, era năstrușnic, vorbea neîntrebat, deranja ora, ba chiar se mai și îmboldea cu
colegii în pauze, atunci era considerat un copil prost crescut, fara educație, fara cei 7 ani de acasă.
Într-adevăr, primii șapte ani din viața unui copil sunt cei mai importanți. Acum copilul învață să
comunice, învață ce este încrederea, își clădește stima de sine, acum se pun bazele unui comportament
adecvat societății, un comportament care să-l ajute mai târziu să se descurce în viață.
acasă.
dorinţelor sale.
Este foarte important ca familia să vină cu povești, cu exemple de viață pozitive, să controleze și să
selecteze filmele și desenele animate pe care le urmărește copilul pentru a-I putea forma o conduită pozitivă
în societate.
Odată intrat la școală, copilul primește educație de la părinți, dar și de la dascăli. Asta modifică puțin
lucrurile. Totuși , fondul principal rămâne educația primită în primii ani de viață, în familie. În foarte puține
cazuri profesorul poate transforma total un copil cu comportament negativ cu unul acceptat de societate.
Bibliografie:
492
FAMILIA ȘI PREGĂTIREA COPIILOR PENTRU AUTOEDUCAȚIE
PROPUNĂTOR, PROF. SOTIR SIDONIA

ȘCOALA PROFESIONALĂ BORDUȘANI
Studiile făcute demonstrează că premisele participării ființei umane la propria ei formare, manifestate
în tendința spre independență, spre acțiune în general, sunt date generic. Aceste premise sunt în legatură
directă cu substanțele biologice active existente în creierul uman. Potrivit cercetărilor interdisciplinare,
substanțele respective stimulează comportamentul activ, având un rol important atât în asigurarea sănătății
fizice cât și a celei psihice a individului. Atunci când individul este activ, cantitatea consumată de aceste
substanțe este acoperită integral de cea produsă de organism. În cazul stării pasive a individului consumul
tinde să depășească cantitatea produsă, ceea ce generează o serie de dereglări de natura fizică și psihică.
În lumina acestor cercetări, tutelarea excesivă a copilului, efectuarea în locul lui a activităților pe care
el singur (sau cu ajutorul părinților) este în stare să le facă, blochează tendința spre independență, spre efort
și o dezvoltare normală. Să nu uităm că realizarea unui lucru prin eforturi proprii produce mari satisfacții
ființei umane chiar la o varstă fragedă, iar de la o anumită etapă de dezvoltare, procesul căutării, al activității
devine mai interesant decât rezultatul spre care tindem.
Studiile efectuate și experiența practică demonstrează că pregătirea copiilor în familie pentru
autoeducație (care este totodata și o pregătire pentru viață) trebuie să înceapă prin stimularea dezvoltării
activismului nativ, a capacităților volitive, a deprinderilor de organizare a vieții și activității proprii.
Formarea deprinderilor volitive și de organizare a activității începe la o vârstă fragedă, odată cu
înțelegerea sensului cerințelor pe care le poate îndeplini copilul. Deja de la un an și jumătate îi putem cere
copilului să pună jucăria la loc, să ne aducă un anumit obiect sau să-l ducă la locul indicat de noi. Gama
activităților la care poate fi antrenat copilul în vederea formării calităților volitive este foarte lungă. Ele pot
fi grupate în câteva categorii, și anume:
a) deprinderi igienico – sanitare cum sunt: spălarea pe mâini înainte de masă, spălarea pe
dinți, poziția corectă la masă, etc. Efectuarea zilnică a acestor activități reprezintă un exercițiu pentru
formarea obișnuințelor corespunzătoare. Mecanismul care condiționează și asigură formarea acestor
abișnuințe constă în respectarea întocmai, zi de zi, a cerințelor amintite.
b) Deprinderi de autoservire – este bine, că încă din primii ani, copiii să fie obișnuiți în
familie cu îndeplinirea unor sarcini permanente legate în primul rând de autoservire. Astfel, copiilor
în vârstă de 2-3 ani le putem pretinde să-și străngă jucăriile după ce au terminat joaca, să-și pună hainele la
loc după ce se dezbracă, să așeze la loc obiectele pe care le-au folosit. La 4-5 ani le putem cere să-și facă
în permanență patul, să ajute părinții la punerea mesei ș.a. Pentru a deveni deprinderi volitive și obișnuințe,
aceste sarcini trebuie să fie considerate de copii ca de la sine înțeles, să fie îndeplinite sistematic și în mod
independent.
c) Deprinderi de comportare civilizată – este vorba de cerințe precum: de a nu întrerupe
pe alții în discuție, de a-și stăpâni stările emoționale, de a ruga frumos când solicită ceva, de a mulțumi
pentru serviciile ce i se fac ș.a. Asemenea cerințe au drept rezultat nu numai formarea unei conduite
civilizate care vizează respectul față de cei din jur și față de sine, ci și dezvoltarea calităților volitive.
d) Deprinderi de muncă intelectuală – odată cu intrarea copilului în școală se impune, ca
paralel cu consolidarea deprinderilor formate, să ne preocupăm și de formarea celor specifice muncii
intelectuale (de învățare). Unele dintre acestea sunt similare celor amintite deja (păstrarea poziției corecte
în bancă și la masa de lucru, menținerea în ordine a obiectelor școlare), putând fi ușor transferate la noua
situație a copilului. Altele sunt specifice activităților școlare. Ele se referă la necesitatea ca, înainte de a se
apuca de lecții să-și pregătească tot ceea ce este necesar pentru a nu se distrage în timpul efectuării temelor,
acestea să fie efectuate la ore dinainte stabilite, mai întâi să învețe, apoi să efectueze temele scrise, să se
autocontroleze, comparând rezultatul cu un model ș.a.
Pentru formarea depriderilor( atât a celor școlare cât și a celor amintite anterior) acționăm la început
prin cerințe ferme, prin îndemnuri, prin convingere. Este foarte important să apreciem ( să mulțumim, să
lăudăm) acțiunile bine realizate. Treptat, îndemnul, dispoziția, comanda devin autocomandă, acțiunea
efectuată la început cu părinții este apoi executată independent, devenind autoexersare, sarcina executată la
îndemnul părinților se transformă în autosarcină, controlul în autocontrol etc.
493
Spre deosebire de adulți la care formarea deprinderilor volitive este legată deseori de învingerea unor
mari dificultăți și obstacole, de înlăturarea unor deprinderi și obișnuințe vechi, la copii, datorită
maleabilității lor, acestea se formează mult mai ușor, cu un efort mai redus. Experiența arată că atunci când
sunt ajutați, îndrumați cu tact și răbdare, deprinderile se formează nu numai fără dificultăți, dar chiar cu
plăcere. O atenție deosebită o vom acorda exersării lor sistematice, zi de zi. În caz contrar, ceea ce s-a clădit
timp de luni și ani de zile se poate distruge într-o perioadă foarte scurtă.
Exemplul personal al părinților în respectarea cerințelor și exigențelor manifestate față de copii,
preocupările lor concrete pe linia automodelării, constituie nu numai condiția sine qua non a formulării
unor astfel de preocupări la copii, ci și asigurării pentru ei înșiși a unei sănătăți fizice și psihice și a unei
vieți active îndelungate.
494
EDUCAȚIA COPIILOR IN PRIMII ANI DE VIAȚĂ
PROFESOR INV.PRIMAR :STERIE VIOLETA-MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,C-TIN BRÂNCOVEANU” , SLATINA
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această
realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul,
tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune
creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi,
părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv
al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-
acasă”.Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă cu bună ziua.
Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica copilarie
e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul,
ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic
sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult
mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.Tot la capitolul parinti, felul in care i se vorbeste si felul in
care este ascultat, il va invata cum sa faca si el, la randul lui, asta, de o maniera pe cat posibil politicoasa.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este vorba
despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat sa
495
inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau
educatorii.Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului
sau.
Raspunsul la aceasta intrebare difera in functie de o serie de factori, majoritatea depinzand de
conceptiile parintilor despre educatie, formare si parenting. Indiferent de convingeri, experiente sau
atitudini, scopurile tuturor parintilor converg inspre acelasi rezultat: cu totii ne dorim copii bine pregatiti,
care sa-si gaseasca un loc cat mai bun intr-o lume din ce in ce mai competitiva in care orice cunostinta in
plus poate face diferenta.Unul dintre răspunsurile tradiționale cu privire la întrebarea de început este,
evident, școala.
Cu toate punctele sale slabe și cu toate acuzațiile care i se aduc, pe bună dreptate sau părtinitor uneori,
școala rămâne principalul mijloc de educație formală a copilului tău. Și pentru mulți copii ea este singura
modalitate de a-și depăși, odată, o condiție mizeră și singura
Ce mesaj dam copilului nostru? Ai bani ai parte sau ai carte ai parte? Haideti sa ne gandim la faptul
ca noi, parintii avem responsabilitatea de a ne pregati copiii pentru societatea in care vor trai. Si ca daca noi
crestem acum o generatie de copii materialisti, chiar ei vor suferi de golurile de caracter ale acelei civilizatii.
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
496
FAMILIA- TEMELIA PERSONALITĂŢII COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR- ŞTERŢA TÜNDE EMESE,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ DOBRIC
Dacă facem un lucru să -l facem bine de la început.- J. M. Juran
Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. Împreună cu
părinţii, grădiniţa şi şcoala îşi au rolul lor bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient
să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.),
ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.
Dezvoltarea socială şi emoţională a copilului mic este esenţială pentru modul în care va creşte şi va
evolua ca persoană. Dezvoltarea emoţională se referă şi vizează formarea conceptului de sine a celui mic
prin capacitatea de a reuşi să se perceapă ca o persoană unică, individuală şi de a recunoaşte emoţii,
sentimente, trăiri. O dezvoltare emoţională echilibrată a copilului îl ajută să identifice rapid sentimente şi
emoţii, să le exprime şi să le facă faţă corespunzător în anumite situaţii. În plus, îl ajută să perceapă şi să
identifice trăirile prin care trec cei cu care interacţionează şi să gestioneze situaţia şi dialogul în funcţie de
acestea.
Dacă abilităţile motorii şi creşterea micuţului se dezvoltă în mod firesc sau natural, cea emoţională
sau socială necesită ajutorul părinţilor, care trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare şi timp. Un copil
care deţine frâiele unor abilităţi socio-emoţionale esenţiale va creşte şi se va dezvolta într-un adolescent şi
apoi într-un matur responsabil şi împlinit.
Dezvoltarea socio-emoţională a copiilor este o problemă foarte sensibilă, ea are un rol esenţial în
fiecare etapă a împlinirii sociale a copilului. În formarea acesteia părinţii au un rol deosebit, de aceea, ei
trebuie să cunoască elementele de bază în formarea socio-emoţională a unui copil, pentru a trata acest aspect
în funcţie de importanţa cuvenită.
În primul rând, părinţii trebuie să introducă în rutina zilnică a copilului jocuri, jucării şi activităţi care
să îl ajute să-şi însuşească principalele aptitudini socio-emoţionale.
Întâlnirile de joacă şi integrarea micuţului în grupuri de copii, încă de la vârste fragede, reprezintă o
metodă simplă şi eficientă prin care copiii sunt ajutaţi să îsi dezvolte principalele aptitudini sociale. Puterea
exemplului are aici un rol deosebit. Cu ajutorul lor, copilul învaţă unele reguli ce trebuie respectate în
interacţiunile cu ceilalţi.
Copilul trebuie pus în situaţia de a interacţiona cu persoane de toate vârstele, nu numai cu cei de
aceeaşi vârstă cu el. Din aceste interacţiuni copilul are multe lucruri de învăţat, acestea contribuind la o
dezvoltare emoţională echilibrată.
Principalele aptitudini sociale şi emoţionale se învaţă prin joc şi cu ajutorul jucăriilor, cum ar fi
jucăriile de pluş şi jocurile de rol şi de societate, dar şi jocuri de imaginaţie şi creativitate. Cu ajutorul lor
şi prin acestea, copilul se va afla în diferite situaţii imaginare în care va învăţa să socializeze cu alţii.
Familia este şi trebuie să fie un model pentru copii. Copiii imită vorbele, faptele şi gesturile celor în
mijlocul cărora trăiesc. De aceea, părinţii trebuie să aibă mare grijă şi să se comporte în faţa lor exact aşa
cum doresc să se comporte şi copiii când vor fi adulţi.
În ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, aşadar, între factorii educaţiei, familia
este şi a fost considerată ca factor prioritar şi primordial. Parte componentă a educaţiei informale, familia
joacă un rol esenţial în educaţia tinerei generaţii. Ea îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici,
copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o
imprimă familia. Ponderea familiei ca factor educaţional este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic,
aceasta scăzând odată cu înaintarea copilului pe treptele superioare ale ontogenezei.
Mediul şcolar, în care copilul de 6 ani este primit, este complet diferit de cel familial, el fiind creat
pentru o muncă disciplinată, organizată. Şcoala constituie un mediu care, în locul unui grup restrâns, ca cel
de joc, oferă copilului o colectivitate şi un loc de muncă cu numeroase întrepătrunderi: mentale, afective,
morale, care se constituie ca un important resort al dezvoltării lui psihice.
497
Adaptarea la şcoală, la ocupaţiile şi relaţiile şcolare, presupune o oarecare maturitate din partea
copilului, care să-i insufle capacitatea de a se lipsi de afectivitatea îngustă din mediul familial şi de
interesele imediate ale jocului, pentru a pătrunde într-un nou univers de legături sociale şi a-şi asuma
îndatoriri.
Mutaţiile bruşte care acompaniază noua vârstă, mutaţii care se petrec sub acţiunea mediului şcolar,
care aduce cu sine noi cunoştinţe, tehnici intelectuale, exigenţe şi îndatoriri i-au făcut pe specialişti să
vorbească de şocul şcolarizării. De aici, importanţa deosebită a socializării prin grădiniţă, apoi trecerea prin
clasa pregătitoare, care, interpuse între familie şi şcoală contribuie la atenuarea şocului unui nou început.
După ce copilul intră într-o instituţie de educaţie, orizontul lui se lărgeşte. El devine tot mai puţin
dependent de familie, principalele preocupări ale lui devin prietenii şi relaţiile cu cadrele didactice şi cu
colegii.
De-a lungul vremii, am observat că şcolarii care provin din familii care recunosc rolul important al
educaţiei, sunt mai încrezători în forţele proprii, mai dornici de a se implica în activitatea şcolară şi îşi
dezvăluie mai uşor emoţiile, în timp ce aceia care provin din familii care neglijează educaţia sunt mai
nemotivaţi, dezinteresaţi şi mai închişi. Implicarea elevilor în activitatea şcolară, creşterea intereselui pentru
educaţie se poate rezolva în primul rând prin conştientizarea părinţilor. Acest lucru se poate face printr-o
mai mare implicare a părinţilor în activitatea şcolară. De asemenea, am mai observat că sunt unele familii
care vor, dar nu ştiu cum să se implice în viaţa şcolii, iar altele care nu manifestă această dorinţă. Şi totuşi,
pentru că familia are un rol important în formarea personalităţii copilului alături de şcoală, există câteva
modalităţi de implicare a acestora în viaţa şi activitatea şcolară: îndrumarea părinţilor, atât prin şedinţe cât
şi prin implicarea lor în activităţi extraşcolare, comunicarea sinceră şi deschisă, încrederea reciprocă între
părinţi şi profesori, între părinţi şi copii, parteneriatele cu familia, etc. Implicarea părinţilor în problemele
şcolii nu înseamnă doar plata unui sprijin material sau acţionarea în legătură cu problemele copiilor lor. Ea
este mult mai mult, se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi şcoală şi la o unificare a
sistemului de valori şi cerinţe relative la copil. Aceasta poate avea un efect benefic asupra elevilor. Faptul
că îi văd pe profesori colaborînd cu familia, îi influenţează pozitiv şi contribuie la dezamorsarea unor
probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile.
Educaţia nu este numai pregătirea şcolară, ci este înţeleasă tot mai mult ca un flux continuu de
influenţe modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului. Ele construiesc,
modelează şi transformă personalitatea, dar e necesară corespondenţa cu nevoile şi cerinţele individuale.
Educaţia este eficientă atunci cînd consideră copilul în centrul ei ca parte activă şi motivată la propria
devenire. Şcoala este factorul primordial şi extrem de important, dar ea nu este totul, ea are nevoie de
familie, de comunitate, de întreaga societate pentru a sprijini şi îndruma omul în devenire. De aceea, rolul
familiei nu trebuie diminuat, ea este leagănul social al copilului şi sprijinul său pe aproape toată viaţa.
BĂRAN – PESCARU Adina, Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Ed. Aramis
Print, Bucureşti, 2004
DRĂGAN, Ion Familia- factor educativ, în Revista învăţământului preşcolar, Nr. 1- 2 Bucureşti,
1995
498
PROF.ÎNV.PRIMAR: ȘTIRB EVA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CRĂCIUNEȘTI
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Tuturor ne este cunoscută
expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în
viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative,
își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. “Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte,
precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se
descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în
rolul lor parental.
sănătos.
lumea lor, iar ei într-a noastră.Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă
499
Bibliografie
1.Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
500
PROFESOR: STOIAN ALINA-ELENA

LICEUL TEHNOLOGIC „LAZĂR EDELEANU” MUNICIPIUL PLOIEȘTI
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija
şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic
şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se
preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să
rămână modele vii, exemple demne de urmat.
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Familia este prima şcoală care
pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa,
dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care
constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a
fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul,
ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos,
tolerant, responsabil. Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea
părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că
orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual. Se pare că aceasta
depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi,
când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie
prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector,
gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Lipsa de supraveghere, dezinteresul,
indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea
lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere soci
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare,
sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar
mai ales în cazul familiilor incomplete.
Nu exista "cel mai bun mod" de a educa copilul pentru un viitor mai bun. Fiecare părinte își educă
copilul cum știe mai bine. Părinții să țină cont de vremurile pe care le trăim în ceea ce privește modelarea
modului de a gândi și de a se purta al copilului. Nu mai poți educa copilul la fel ca în urma cu 20 de ani.
Astazi, trebuie să ții cont de societatea în care trăim, de pericolele și tentațiile ei, dar și de oportunitățile
care există, pentru a învata copilul să supraviețuiască în această lume, uneori salbatică, dar și să reușească
să-și croiască un viitor mai bun în viață.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”.
501
În concluzie, „Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai
târziu şi anume – OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă
cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne
educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se
formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
502
PROF. INV PRIMAR STOIAN FELICIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “VASILE CRISTOFOREANU”
RM. SĂRAT, JUD BUZĂU
sufletului omenesc.
Iată câteva întrebări care ne pot ajută să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecteze
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
acasă”.
prietenii? etc.
503
suntem părinţi.
Bibliografie:
Vrăsmaş, E., 2002, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti;
Emil, P., Iucu, R., 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom.
Ciofu C., 1998, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea,
504
STUDIU DE SPECIALITATE
PROF. STOIAN IOANA RALUCA

LICEUL TEHNOLOGIC CONSTANTIN BRANCUSI
Expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de politeţe şi de principii de viață
esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, și care îl ajută pe adultul de mai
târziu să se integreze în viața socială.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie,prin exemple şi argumente clare. Uneori,cei
mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută,că nu este frumos
să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când comentează
cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Încă din primii ani de viaţă,cel mic poate învăţa cu ajutorul nostru ce înseamnă noţiunea de
respect,mai ales dacă îi învaţam să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă
scuzaţi“. Sa nu uitam că noi îi dam primul exemplul. Învăţându-l bunele maniere,când va creşte,toate aceste
lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Politeţea se învaţă treptat,tocmai
de aceea e important să îi explicam copilului de ce trebuie să fie respectuos:respectându-i pe alții va fi,la
rândul său,respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă,îi puţem oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa,începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-
cu care se joacă în parc. Copilul trebuie invatat să fie deschis,să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime
recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să salute
şi să răspundă la salut,pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl ajută pe
termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia celorlalți
dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment important.
Bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari,ci sunt importante în viața de zi cu zi,în orice situație.
În aceste momente,trebuie să îi explicam că nu este frumos să stea cu coatele pe masă,pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el,că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,că nu este
acasă.
505
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează
că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
506
IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. STOIAN ION

COLEGIUL NATIONAL „AL.LAHOVARI”- RM. VALCEA
LICEUL SANITAR „ANTIM IVIREANU”- RM. VALCEA
acasă.
dorinţelor sale.
OM.
507
PROF. ÎNV. PRIMAR: STOICA GABRIELA

ŞC. GIMN. ,,C. IVĂNESCU” POŞTA CÎLNĂU, JUD. BUZĂU
,,…Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau dacă voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (Din Child s Appeal, Mamie GeneCole)
Expresia care face referire la cei şapte ani de acasă

este deja cunoscută tuturor. ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în
mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant- Dicţionar de simboluri). Sunt şapte
zile în săptămână care înseamnă încheiere şi un nou început. Modelarea copilului se realizează continuu,
aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Aşa cum planetele orbitează în jurul măreţului Soare, aşa
,,gravitează” în jurul copilului cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta. Spre fiecare ,,minunea” îşi întinde
mânuţele şi împrăştie iubirea sa caldă şi sinceră, dar are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la
o parte ,,norii” ce-i pot tulbura privirea senină şi creşterea.
Părinţii au o mare influenţă asupra copiilor în primii şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei o dată cu intrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma
obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi
necesare şi care îi vor ajuta să fie oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul lor.
Dezvoltarea personalitîţii copilului are loc în prezenţa a trei mari grupe de factori determinanţi:
ereditatea, mediul şi educaţia, factori care se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii
diferite, pun în valoare aspecte ale personalităţii.
În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată
fact
or prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie ,,în familie şi
pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter” (Loisel). Contribuţia
familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează
pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din
primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, ajutând la socializarea copilului,
la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,
fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Familia are datoria de a
facilita socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate
caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane.
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Modelarea şi stimularea
comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la
gesturile de faţadă care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Când
vorbim de cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte
ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere şi regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din
jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Baza formării unui comportament adecvat al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat iar această siguranţă îi deschide calea spre învăţătură şi asumarea
regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia. Educarea într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să
fie însuşite cu uşurinţă. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, deoarece el înţelege
lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 ani, la 7 ani. Dacă la 2 ani nu face diferenţa între ce este bine şi ce este
508
rău, de la 3 la 5 ani începe să fie capabil să-şi împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este
conştient când face un lucru bun sau unul rău. Acum este momentul să-l învăţăm bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este un proces de
durată, care va prinde contur zi de zi, cele mai bune ocazii fiind întâmplările petrecute în spaţiul familial.
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este important ca ambii părinţi să
fie consecvenţi în educarea copilului, să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare, să nu uite că şi
adulţii greşesc uneori.
Familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice, mintale şi
afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze, încetul cu
încetul, adevărata lui personalitate.
509
ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPIILOR
PROF.STOICA IRINA-ELENA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,PETRE ISPIRESCU”
BUCUREȘTI, SECTOR 1
În educarea ,,puiului de om”, părinții , educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație si instrucție.
Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare
rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupa un loc
privilegiat. Familia, prima scoală a vietii este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi
,dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse.Întrebarea care se
pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, daca este
pregătita să activeze constant ca un factor educativ.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul reușitei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi
unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
acestuia.
A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
responsabilitătile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsește pregătirea
educației ca serviciul social și extinderea mass-media(TV). Părinții trebuie să-și întărească fundamentarea
relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes
în viață. Aceasta nu se poate realiza dacă parinții nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația
copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educația copiilor trebuie să existe între
părinți înțelegere și acord în diferite probleme și de aici decurg normal și celelalte.
510
În activitatea de educație în familie ,un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau
,,climatul negativ”(nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca cetățean, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conștienti toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
Voi enumera câteva din posibile atitudini și comportamente ale părinților si implicațiile lor în
*,,Familia severă”-în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitatea și
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar
întampla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci, copilul
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv
și efectiv de părinți și își caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc,,găștile “ și ,,bandele”
de minori. Mai gravă este situația când părinții sunt împărțiți în ,,tabere”:unul sever și unul indulgent.
Astfel ,se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personalitate pe care nu și le dorește
niciun părinte pentru copilul său.
*,,Familia permisivă” stă la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va
fi neajutorat , un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce
părinții, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de
școală sau mai târziu la locul de muncă.
*,,Familia rigidă” prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereușită și sancțiune. Învățătorul/profesorul diriginte trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală,
prin vizite la domiciliu, discuții cu părinții (în particular, nu în ședințe) sugerându-le cu discreție, tact și
calm în ce mod și sub ce formă se poate atenua și echilibra severitatea. Cadrul didactic trebuie să fie în
postura sfătuitorului și nu a judecătorului.
*,,Familia libertină” creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întarzia sau împedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși.
Învatatorul /profesorul diriginte trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine în sensul obținerii
unor rezultate bune la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea fermă în gardă a
părinților în legatură cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară.
Părinții trebuie să înteleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și
strictețea ) toate însă cu masură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostita la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
511
SALUTUL- SEMN AL OMULUI EDUCAT
PROF. STOICHESCU MIHAELA ANIŞOARA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GHEORGHE FRĂŢILĂ ” GLIMBOCA
Fiecare om care trăieşte într-o societate trebuie să cunoască câteva reguli de bune maniere.
Salutul este esenţial în stabilirea unor relaţii cu cei din jur. Oamenii nu trebuie priviţi în funcţie de
clasa socială căreia îi aparţin sau în funcţie de nivelul profesional. De exemplu, o persoană cu educaţie
aleasă şi cu principii morale, vă salută, în aceeaşi instituţie, în acelasi fel, şi pe cel superior, cât şi pe
cel inferior din punct de vedere profesional.
Să ştii să saluţi este, într-adevăr, dovada că eşti bine crescut.
Deşi formele de salut sunt vechi de când lumea, salutul în sine are în mimică, în compoziţia corpului
sau în ţinută o infinitate de nuanţe care-i modifică sau îi completează sensul. Un simplu salut poate
demonstra cuiva, de pildă, în ce măsură îl stimezi, dacă ştii să-i adaugi un mic gest.
SALUTUL VERBAL. STRÂNGEREA MÂINII. SĂRUTATUL MÂINII.
Dacă întâlnim rude, prieteni, sau cunoștințe apropiate, vom da Bună ziua! chiar dacă nu ne oprim
pentru o conversație.
Dacă întâlnim alte persoane, formula obișnuită va fi Bună ziua! sau Bună seara! la care adăugăm
obligatoriu Doamnă sau Domnule.
Nu este necesar să spunem numele persoanei pe care o întâlnim. Dacă este vorba despre un director
al unei mari companii sau despre un ofiter, aceștia se pot adresa subalternilor pronunțându-le numele, gest
ce va echivala cu un compliment.
Se vor evita formulele de tipul: Hello! sau Ciao! sau Adio! permise doar adolescenților.
Când ne despărțim de cineva, formulele de salut sunt: La revedere!, O seară bună!, Noapte bună!
Când ne despărțim de cineva, formulele de salut sunt: La revedere!, O seară bună!, Noapte bună!
Strângerea mainii se practică mai ales când cele două persoane care se întâlnesc urmează să se
oprească și să stea puțin de vorbă. Este o formă de salut care datează din antichitate și care este încărcată
de un simbolism profund. Să saluți pe cineva strângându-i mâna este un semn de mare stimă.
Persoana care întinde mâna prima este doamna, persoana mai în vârsta sau superiorul. Tot persoanei
de rang superior îi revine inițiativa formulei de salut.
512
CEI SAPTE ANI DE ACASA!
STOICHITA OANA
GRADINITA NR.208
SECTOR 6, BUCURESTI
Educatia are un rol primordial in dezvoltarea fiintei umane pe toate laturile, este ansamblul de acțiuni
și de influențe menite să permită ființei umane să-și dezvolte capacitățile fizice și intelectuale, dar și
sentimentele și atitudinile morale și estetice, în scopul responsabilizării și integrării sociale.
Educatia incepe de acasa, din primele clipe de viata ale copilului. Unii specialisti sustin faptul ca
educatia celui mic incepe inca din viata intrauterine. Din perioada aceea se formeaza memoria si odata cu
ea se fac primele conexiuni in mintea copilului. Cand se naste deja stie vocea mamei si mai stie ca in
prezenta ei se simte in siguranta. Bebelusii au nevoie sa se simta aparati, sa fie in siguranta si usor, usor,
odata cu socializarea incepe si educatia.
Expresia “Cei sapte ani de acasa”nu mai este valabila in totalitate pentru ca acum copiii sunt integrati
in diverse forme educationale inca de la putin timp de la nastere si atunci educatia se desfasoara pe mai
multe planuri (familie plus cresa, care se completeaza. Cu toate acestea, când vorbim despre cei 7 ani de
acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până merge la şcoală. Tot mai frecvent auzim de cursuri dedicate parintilor,
scoala parintilor care sa ii ajute pe acestia sa gestioneze situatii cu proprii copii pentru ca se spune ca meseria
de parinte este una dintre cele mai grele meserii. Din dorinta de a le oferi copiilor tot ce poate ei n au avut
in copilarie, parintii uita sau sar diferite lucruri importante in etapele de dezvoltare ale copilului. In
invatamantul prescolar ne confruntam deseori cu parinti care nu stiu ce metode sa foloseasca pentru a-i
determina pe cei mici sa se dezvolte corespunzator sau cu parinti care cred ca stiu cel mai bine ce e bine
pentru propriul copil si refuza sa se confrunte cu unele realitati. In esenta, lucrurile snt destul de simple
astfel ca fiecare parinte trebuie sa cunoasca ce se intampla in fiecare etapa de dezvoltare cu copilul sau si
sa-i formeze niste norme si deprinderi corespunzatoare. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine
şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm
limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl
putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere,
iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este
conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului
său,apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur
în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai
independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de
părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi.
Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu
copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie incurajati să
se exprime, să termine ce are de spus şi nu i se faca observatii în public.
513
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Regulile de comportament si educatie oferite in primii 7
ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Asadar, cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in
prima parte a copilariei. Aceasta oglinda este completata in societatea actuala de formele
educationale in care sunt institutionalizati copiii. Intotdeauna trebuie sa existe o buna colaborare si
completare intre cei doi factori (familia si institutia de invatamant aferenta) pentru o educatia cat
mai sanatoasa.
514
PROFESOR STOICONI CRISTIAN IOAN

LICEUL TEHNOLOGIC ,,TRAIAN GROZĂVESCU” NĂDRAG
MOTTO: ,, O educație bună este izvorul întregului bine în lume”Immanuel Kant

John Dewey spunea inspirat că: ,,Educația nu este o pregătire pentru viață, ci însăși viața”. De aceea,
pentru ca viața pe care o construim și o trăim să fie frumoasă, este necesar ca educația să fie primordială,
să înțelegem că învățăm permanent și că cei șapte ani de acasă reprezintă baza piramidei educative. Ar
trebui să lăsăm deoparte goana după senzațional, să nu ne lăsăm subjugați de tehnologie și de egoism și să
ne întoarcem la valorile eterne ale formării unui OM, care pornesc în mod firesc de la CEI ȘAPTE ANI DE
ACASĂ. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
socioafectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a
idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se
formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă
şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul
educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se
desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,
convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să
se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
constant în devenirea sa ca adult. Personalitatea părinților se reflectă în comportamentul copiilor, creându-
se un stil de interacțiune propriu fiecărei familii, fiecare prezentând o istorie diferită. Membrii unei familii
cresc, iată, împreună, astfel încât investiția în educația de acasă a unui copil poate aduce celor din jurul lui
multe bucurii și motive de mândrie.
Bibliografie:
515
PROFESOR STOINOIU-MOROGAN CERASELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ZIDURI, JUDEȚUL BUZĂU
O judecată de valoare asupra unei familii se poate realiza cu succes, mai ales prin prisma contribuţiei
la antrenarea copiilor în activităţi educogene, cu efecte favorabile asupra lor înşişi şi asupra celorlalţi copii.
Mediul familial oferă primele ocazii de stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală cu
cei din jur, iar activitatea din familie prezintă primul model care stimulează iniţiativa copilului în acţiuni
umane. Atunci când copilul rupe învelişul familial, desfăşurând activităţi şi în alte medii sociale, părinţii,
fraţii şi alte rude apropiate continuă să exercite o influenţă deosebită, având o contribuţie evidentă, în
procesul devenirii copilului. Intervenţia educativă a părintelui vizează respectarea particularităţilor nu
numai de vârstă, ci şi individuale, care se cer cunoscute.
Din păcate, nu în toate familiile există acelaşi grad de preocupare în sprijinirea copiilor și în
dezvoltarea lor, existând familii care lasă totul în grija şcolii, din convingerea că şcoala este cea care
răspunde de educaţie şi nimeni altcineva.
În mediul familial normal, învăţarea se face sub supravegherea, îndrumarea, stimularea, sprijinul şi
controlul părinţilor. Efectul preocupării părinţilor pe acest plan depinde, în mare grad, de modul în care îşi
cunosc copiii şi de nivelul angajării în formarea personalităţii acestora.
În familie pot fi remarcate caracteristici individuale care ajută sau împiedică copilul în procesul
învăţării. Se evidenţiază de timpuriu la unii copii anumite preocupări desprinse mai ales din activităţile lor
libere. Părintele îşi dă seama de acestea şi îi stimulează în cultivarea unor trăsături pozitive.
Activitatea socială din familie poate constitui şi ea un model de acţiune, care să se întipărească în
mintea şi în inima copilului şi să-l ajute în stabilirea unor relaţii corespunzătoare cu cei din jur.
Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se amplifică, în
sprijinirea rolului de elev. Elevul din ciclul primar poate fi sprijinit de părinţi în înţelegerea corectă a
necesităţii angajării în procesul învăţării, concomitent cu înmulţirea atribuţiilor de la un an școlar la altul.
În felul acesta, familia sprijină şi trecerea copilului din ciclul primar în cel gimnazial.
Condiţiile favorabile de dezvoltare psihică şi fizică, climatul spiritual şi nivelul aspiraţiilor familiei
şi al mediului social lărgit, conlucrarea familiei cu şcoala, constituie premise temeinice pentru educarea
capacităţii de învăţare a copiilor. Experienţa arată că influenţa acestor factori, deşi se face simţită la orice
vârstă, are un rol mai mare pe primele trepte ale şcolarităţii.
Recunoaşterea contribuţiei mediului familial la formarea şi dezvoltarea personalităţii elevilor au
generat multiple forme şi modalităţi de colaborare a şcolii cu familia, privind participarea copiilor la
gestiunea instituţiilor de învăţământ, realizarea în comun a unor acţiuni educative pe probleme concrete,
interesul manifestat de educatori pentru o mai bună cunoaştere a mediului familial.
Există anumite acţiuni concrete în care familiile ar trebui să se implice: să elaboreze un program zilnic
pentru teme, să citească împreună cu copiii, să permită folosirea televizorului cu înţelepciune, să păstreze
legătura cu şcoala, să aprecieze efortul copiilor lăudându-i atunci când este cazul. Şcoala nu deţine
monopolul educaţiei, prin urmare, cunoaşterea mediului familial (prin chestionare, interviuri sau anchete
sociale) este importantă în alcătuirea unor strategii didactice care să asigure reuşita şcolară a copilului.
Mediul familial destructurat, caracterizat prin lipsa de angajament din partea părintelui/părinţilor,
caracter permisiv în raport cu randamentul şcolar sau violenţa în familie, poate avea multiple influenţe
negative: repetenţie, probleme disciplinare, vagabondaj, abandon, infracţionalitate, consum de droguri sau
de alcool, probleme pe care şcoala le poate combate numai responsabilizând familia şi elevul cu sprijinul
consilierului psihopedagogic al şcolii şi al asistentului social, iniţiind programe centrate pe parteneriatul cu
părinţii, organizând centre educative pentru părinţi, transformând comitetele de părinţi în factori activi şi în
conectori între şcoală şi familie.
Trebuie avut în vedere că suprasolicitarea materială, emoţională şi relaţională îngreunează rolul
educativ al părintelui în cazul familiilor monoparentale. În acelaşi timp, şi în familiile biparentale cu dublă
carieră pot apărea disfuncţii, având în vedere diversificarea rolului mamei şi adoptarea de către tată a unui
rol educativ secundar.
516
Insuccesul educaţional este explicat de părinţi prin deficienţe ale sistemului şcolar, iar de către cadrele
didactice prin lipsa de interes parental, atât şcoala cât şi familia lăsându-şi amprenta în procesul de
construcţie a identităţii copilului. În comparaţie cu alţi factori educaţionali (sistemul şcolar, mass-media,
colectivul de muncă) familia se singularizează: ea este prima care se implică în educaţie, iar influenţa pe
care o exercită nu se limitează doar la o anumită perioadă, ci continuă cu o intensitate mai mică sau mai
mare de-a lungul întregii vieţi, constituind primul mediu organizat în care este angajat copilul încă de la
naştere şi are cea mai îndelungată influenţă asupra sa.
BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, M., Cercetarea calitativă a socialului –Teorie, metoda şi practica, Seria Didactica, Alba
Iulia, 2002.
2. Cozma, Teodor, Şcoala şi educaţiile paralele, Iaşi, 1990
3. Ionescu, M., Educația în familie – repere și practici actuale, Editura Cartea Universitară
București, 2006.
4. Jinga, Ioan, Educaţia permanentă, Bucureşti, 1979
5. Negreanu, E., (coord.), cercet. st. princ. II – cap. Introducere, cap. 3, 9.
6. Palaghia, C., Miftode, V., Implicaţii ale parteneriatului dintre şcoală şi comunitate în formarea
responsabilităţii la elevi, în Revista de economie socială.
517
EDUCAȚIA ÎN MEDIUL FAMILIAL
PROFESOR STOINOIU-MOROGAN JAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ZIDURI, JUDEȚUL BUZĂU
Calitatea educației în familie marchează de timpuriu dezvoltarea personalității copilului, șansele

reușitei școlare și ale afirmării ulterioare.
Educația în familie reprezintă ansamblul de influențe exercitate, în cadrul familiei, asupra copiilor în
vederea formării lor pentru viață. Dimensiunile/obiectivele educației în familie sunt: dezvoltarea fizică,
educarea intelectuală, spirituală, morală, religioasă, etică, estetică, civică, domestică-menajeră, sexuală.
Funcția educativă a familiei constă în: socializarea și integrarea personalității copiilor în societate;
transmiterea sistemului cultural (norme, valori); realizarea ordinii sociale. Funcția educativă poate fi diferită
de la o structură familială la alta: în familiile nucleare moderne încărcătura de afectivitate răspunde noilor
"exigențe funcționale" ale familiei. Funcția educativă a familiei apare diminuată în societatea contemporană
datorită restrângerii (nuclearizării) familiei, muncii salariale a femeii în afara spațiului domestic, impunerii
conținuturilor educației școlare pe care familia este incapabilă să le transmită.
Fenomenul care tinde să ia amploare astăzi, poate atrage după sine o serie de consecințe nedorite
pentru familie: șocul suferit de părinte ca urmare a dificultății de a face față rigorilor de pe piața muncii
occidentale, eventualul eșec mergând până la zdruncinarea sănătății mintale; desfacerea căsătoriei;
perturbări în socializarea copilului și eșec școlar.
Schimbările de natură socio-economică din societate au consecinţe negative asupra situaţiei copiilor
în familie. Părinţii, mult prea preocupați de satisfacerea nevoilor materiale ale vieţii nu mai oferă suficientă
afectivitate şi sprijin copilului - elemente atât de necesare dezvoltării armonioase.
Familia este primul mediu social în care indivizii se comportă ca fiinţe umane; ea reprezintă un grup
social omogen, un cadru fundamental, unde, datorită procesului de socializare, tinerii asimilează primele
noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie.
Agenţii socializatori care acţionează la nivelul familiei au rolul de a stimula integrarea socială a
tânărului la însuşirea normelor, atitudinilor permisive, interdicţiilor cerute de viitoarele norme sociale.
Copiii nu se pot dezvolta în siguranţă şi nu pot beneficia de educaţie primară decât în sânul familiei.
Supravegherea este necesară mai mult decât primul sau al doilea an de viaţă. Părinţii consideră că dacă un
copil este la vârsta şcolarităţii, este suficient de mare pentru a avea grijă singur de el. Puţini părinţi îşi fac
griji pentru dezvoltarea şi menţinerea ataşamentului copilului, invocând copilăria proprie ca bază suficientă
de dezvoltare.
Educaţia în familie este deosebit de importanţă în procesul de socializare, de aceea părinţii trebuie să
fie foarte atenţi la personalitatea copiilor lor şi la stilul de educaţie pe care-l adoptă astfel încât acestea să
fie în concordanţă. Părinţii trebuie să urmărească în educaţie câştigarea de către copii a încrederii în forţele
proprii, respectarea normelor, regulilor, asimilarea valorilor culturale, morale, sociale, juridice, dar fără
distrugerea creativităţii copiilor, a originalităţii lor sau a spiritului de iniţiativă. Toate acestea se realizează
sub o respectare clară şi cât mai convingătoare a motivului necesităţii respectării tuturor regulilor și
normelor impuse de părinţi şi societate în general.
Devianţa socială, îndeosebi devianţa copiilor, se află în relaţie directă cu gradul de formare a
responsabilităţii. Responsabilitatea este „marele regulator al vieţii sociale” şi totodată determină „acordarea
de reparaţii” victimelor actelor antisociale, faptelor deviante sau criminale. În spaţiul şcolar,
responsabilitatea înseamnă, în esenţă, a respecta regulamentul şcolar, iar în spaţiul social, înseamnă, în
sinteză, a te comporta ca un bun cetăţean.
Pentru a evita sancţiunile şcolare sau sociale pentru diferite forme de devianţă, elevul trebuie format
încă din familie în spiritul responsabilităţii, adică a asumării răspunderii pentru faptele comise şi pentru
consecinţele lor.
Diversitatea fenomenelor negative cu care se confruntă societatea se explică, ipotetic, şi printr-o
semnificativă extindere a responsabilităţii individuale sau de grup. Conduita responsabilă se învaţă prin
„socializarea familială”, dar, mai ales prin instrucţie şcolară şi, totodată, prin educaţie generală.
În lumea contemporană educaţia este o necesitate stringentă pentru toţi indivizii întrucât fără educaţie
nu este posibilă integrarea într-o lume în care totul se bazează pe cunoaştere. Educaţia contribuie într-o
518
măsură decisivă la formarea individului ca persoană şi apoi ea permite dezvoltarea valorilor în întregul
perimetru al cunoaşterii şi acţiunii umane.
O apropiere mai atentă de proprii copii, o observare minuţioasă a manifestărilor lor şi un sprijin
acordat la timp netezesc drumul depăşirii unor dificultăţi inerente vârstei şi pregătesc terenul desfăşurării
unor activităţi cu efecte formative evidente.
Familia, prin condiţiile oferite, prin înţelegerea corectă a manifestărilor copiilor, prin contribuţia în
lărgirea orizontului profesional al acestora şi prin oferirea unor modele pozitive de convieţuire socială
contribuie la păşirea corectă a tânărului în viaţă.
BIBLIOGRAFIE
1. Ionescu, M., Educația în familie – repere și practici actuale, Editura Cartea Universitară
București, 2006.
2. Jinga, Ioan, Educaţia permanentă, Bucureşti, 1979
3. Negreanu, E., (coord.), cercet. st. princ. II – cap. Introducere, cap. 3, 9.
4. Palaghia, C., Miftode, V., Implicaţii ale parteneriatului dintre şcoală şi comunitate în formarea
responsabilităţii la elevi, în Revista de economie socială.
5. Revista înv. primar nr. 3/ 1996.
519
EDUCATOARE : STOLERU MONICA

GRĂDINIȚA” EPISCOP MELCHISEDEC”
ROMAN-NEAMȚ
„Copilul nu datorează părinților viața,ci creșterea”spunea Nicolae Iorga.Parafrazând,vom spune că

elevul nu datorează școlii doar instrucția,cât,mai ales,educația.
Elevul, ca orice persoană,este un actor social,prin apartenența sa la diferite grupuri și prin relațiile pe
care le stabilește în cadrul acestora,fiind astfel implicat de la o vârstă foarte fragedă în viața socială.Din
această perspectivă,trebuie să reconsiderăm rolul familiei și al școlii în procesul de socializare a
copilului,prin inițierea sa în practica unui comportament bazat pe regulile bunei purtări,atât în familie,cât
și în comunitatea în care trăiește.
“ Arta de a trăi frumos în toate împrejurările vieții” poate fi învățată și practicată în viața de zi cu zi,
prin raportarea la ceea ce convențional recunoaștem și numim “codul bunelor maniere”sau “codul
manierelor elegante”,un set de reguli ce trebuie respectate în diferite situații sau locuri în care ne putem afla
la un moment dat.
Respectarea acestor reguli de comportament în societate,menține echilibrul social.Cu toate acestea,în
comunitate există mai multe categorii de oameni:oameni care respecta cu strictețe codul bunelor
maniere,oameni care cunosc codul de conduită dar nu îl respectă din diverse motive, precum și oameni care
sunt lipsiți de maniere,fiindcă trăiesc într-un cadru nefavorabil dobândirii unei educații alese.
Având în vedere că ne adresam copiilor din ciclul primar, este bine de știut ce reguli ar trebui să
cunoască și să respecte un copil până la vârsta de 10 ani.Intrarea copilului în școală presupune,
implicit,respectarea unui regulament impus de activitatea de tip școlar.În același timp,școala reprezintă un
factor nou și important în educarea lui în spiritul valorilor morale,în formarea lui ca om.
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil,reprezintă mediul social cultural în care copilul
s-a născut, în care crește.Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale,începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la
școală,pe terenul de sport,la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinților este centrat asupra dezvoltării personalității și dezvoltării sociale,ca părți ale unui
întreg.
Prin educație parentală părinții „se descoperă”ca parteneri ai copiilor lor,își decoperă propriul
potențial de schimbare,se simt valorizați în rolul lor parental.
Ca părinți trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil .Pentru a putea înțelege nevoia
copilului de educație , trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic,pedagogic pe care îl acordă
majoritatea oamenilor acestui concept și să ne aducem aminte adevărul celor” cei șapte ani de acasă”.
Dr.Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinți buni, ci trebuie să devenim părinți
inteligenți.Părinții inteligenți își stimulează copiii să-și învingă temerile și să aibă atitudini blânde.Părinții
buni oferă oportunități , părinții inteligenți nu renunță niciodată.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului,mediul familial are un rol esențial în
educația copilului :este mediul în care are loc experiența inițială de viață,socializare și de cultură a
copilului.Toate achizițiile pe care le dobândește copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacțiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăiește primii ani de viață.
De aceea un părinte trebuie să încerce să fie prietenul copilului ,să-i explice tot ce-i bine și ce-i rău
pentru ca acel copil să ajungă să facă și el în viitor aceeași distincție.Trebuie să fim în permanență apropiați
de copilul nostru pentru a avea curaj să vina și să ne povestească orice fără teamă că ar putea fi certat sau
mai rău,bătut.
Expresia” Cei șapte ani de acasă”definește însă tot bagajul de cunoștințe,deprinderi,comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viță.Această perioadă de timp este considerată”culmea
achizițiilor”,este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente,atitudini,limbaj,etc.Copilul este pregătit să primească informații.De aceea, este important
cum sunt transmise aceste informații,de către cine și în ce mod.
520
PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL ȘCOALĂ –FAMILIE
PROFESOR , STOLERU SIMONA ,BACĂU
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea și respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele educative
ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie de dezvoltarea un nou concept care să
întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali. Parteneriatul educaţional se realizează între:
- instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;
- agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
- educaţionale ;
- membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei)
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie . Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare
care se poate realiza prin vizite reciproce , şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. În vederea cultivării capacităţilor elevilor şi a pregătirii lor
pentru o reuşită integrare în societate între învăţător şi elevi trebuie să existe o unitate de păreri şi de acţiune.
Toate acţiunile şi măsurile întreprinse de şcoală cu părinţii elevilor au urmărit realizarea educaţiei cu
respectarea deplină a drepturilor copilului. Alături de cerinţele de ordin instructiv, formarea trăsăturilor
moral-civice reprezintă una dintre sarcinile de bază pe care trebuie să o realizăm. Climatul de muncă
intelectuală instituit în şcoală, trebuie să se regăsească şi la nivel de familie, pentru a nu se da impresia
521
elevilor, că învăţătura este echivalentul şcolii. Învăţătura este echivalentul muncii elevului. Colaborarea
dintre învăţător şi toţi părinţii elevilor e bună, în special cu cei ai căror copii, întâmpină dificultăţi în diverse
planuri. În stabilirea obiectivelor comune ale colaborării, am ţinut seama de condiţiile concrete ale
colectivului de elevi şi de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. Colaborarea şcolii cu familia
trebuie să asigure unitatea influenţelor educative asupra elevilor, Efortul educativ îşi găseşte eficienţa atunci
când între cei doi factori, şcoală şi familie există o conlucrare în interesul comun al educării copilului
Părinţii trebuie conştientizaţi, că singura investiţie de valoare pe care o familie o poate face pentru copil
este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia
Bibliografie:
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
Sterm, H.H., Educaţia părinţilor în lume, Institutul pentru Educaţie al UNESCO, E.D.P., Bucureşti,
1972;
Vrasmas, E., Educaţia şi consilierea părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004;
522
PROF. DOINIȚA STRASSZER

LICEUL TEORETIC ,,SALAMON ERNŐ”
GHEORGHENI, JUD. HARGHITA
,,Stă cu diploma pe masă,

Are-acum și masterat,
Dar cei șapte ani de-acasă
Încă nu i-a terminat.”
Această epigramă a domnului Aurel Buzgău se dovedește, din păcate, tot mai actuală în zilele
noastre. Ne plângem adesea că societatea are așteptări prea multe și prea mari de la copii. Ne acuzăm
semenii, părinții sau profesorii de multitudinea de reguli, stereotipuri și îndatoriri pe care le avem. Să ne
plângem, zic eu, să ne vărsăm supărarea și angoasa peste lume, dar sub nicio formă să nu uităm în această
descătușare de cei șapte ani valoroși pe care i-am adunat acasă! Sunt anii în care se pune temelia
personalității umane, când se definesc valorile, când se așază ierarhiile…Până la urmă, acești șapte ani sunt
cei care ne fac oameni adevărați.
Copilul se naște și crește zi de zi. El pleacă de acasă când împlinește șapte ani și din acel moment își
va petrece majoritatea zilelor la școală, arătând ce l-a învățat până atunci familia. Unii afirmă că educația
primară este cea care ne definește, alții spun că gimnaziul și liceul ne învață disciplina, curtoazia și buna
purtare. Eu cred și în aceste afirmații, dar cred și mai tare în importanța acelei creșteri, educații, în
importanța acelui set de maniere și mod de gândire numit generic bun-simț sau cei șapte ani de acasă.
Simbolic, anii aceștia de care vorbim reprezintă perioada de dinainte de plecarea copilului în lume,
referindu-mă aici la integrarea lui în societate prin școală și muncă. Este o perioadă a fericirii nelimitate, a
libertății depline și a lipsei oricăror griji. Dar nu doar sentimentele în cauză se afirmă atunci, ci se învață
deosebirea binelui de rău, se învață ce înseamnă iubirea prin mângâierea tandră a mamei și ce este curajul,
înfruntarea temerilor și voința, când îl ținem de mână pe tată. Atunci, copilul descoperă lumea și își
formează o viziune asupra ei. Atunci se joacă, își asumă roluri și seturile de comportamente pe care le
presupun acele roluri. Câteodată, copiii sunt dojeniți pentru mici obrăznicii, dar niciodată fără noimă. Prin
aceste mustrări, ei învață să fie responsabili, atenți unii la alții și la ei înșiși, devenind mai târziu oameni
prevăzători, care își dezvoltă empatia și abilitatea de auto-reflecție.
Când ajung la școală, prima latură pe care o arată este cea pe care și-au format-o acasă. Și din
momentul acela, devin, generic, ori băiatul cel cuminte, ori fata cea harnică, ori bătăușul cel rău, ori fetița
cea răsfățată. Ce zic atunci cei mari? ,,Vai, ce bine crescută e fetița aceasta!” sau ,,Doamne, ce băiat! N-are
cei șapte ani de-acasă”. Știu, sună ciudat să fie catalogați în acest mod, dar acestea sunt prejudecățile. În
acest moment, ne putem vărsa nemulțumirile față de așteptări și stereotipurile sociale, dar, fără îndoială,
prejudecățile acestea au la bază voința societății de a-și forma membrii într-un mod sănătos, voința societății
de a-i face să se comporte în concordanță cu principiile de bază: respectul, onestitatea, prețuirea bunelor
maniere și compasiunea față de semeni.
Cei șapte ani de acasă nu reprezintă doar perioada incipientă a vieții sau o așteptare generalizată a
comunității față de indivizi; ei reprezintă baza principiilor sociale, baza integrității personale și a succesului
de mai târziu. Șapte ani petrecuți în mod corespunzător asigură relații sănătoase între oamenii ce se respectă
între ei și care au o cooperare reușită.
Am simțit de multe ori, mai ales în ultimii ani, că multora dintre elevii mei le lipsesc cei șapte ani
de-acasă. M-am întrebat ce se întâmplă oare, dar am constatat că în contextul actual s-a cristalizat o criză
socială, dar mai ales morală. Necesitatea unui trai decent i-a împins pe părinți să plece în străinătate sau
spre locuri de muncă unde petrec multe ore și nu mai au timp să facă educație. Astfel, a apărut o mutație a
ierarhiei, iar eu am simțit că trebuie să iau locul unor părinți tot mai absenți din viața copiilor lor. Putem
vorbi azi de COPILUL ,,ALTFEL”, tot așa cum vorbim de ȘCOALA ,,ALTFEL”…sau de GENERAȚIA
,,ALTFEL”…O generație cu credințe, cu așteptări și viziuni diferite de cele ale precedentelor generații.
Iar întrebarea a venit firesc: Putem oare noi, dascălii, să completăm anii care le lipsesc unora din cei
șapte de-acasă? Nu sunt convinsă, dar cred că merită încercat…Așa că, am încercat și eu.
523
Am pus în slujba elevului toate cunoștințele mele de ordin științific și uman și am avut în vedere o
formare completă: intelectuală, umană și spirituală…adică tot ce îi trebuie unei persoane pentru a deveni
OM…care să aibă și cei șapte ani de-acasă. Am încercat totdeauna să provoc permanent elevii, să-i fac să
se simtă la școală ca într-o aventură a cunoașterii, să găsesc o proporție justă între sobrietate și camaraderie,
să-i ajut să-și construiască un vis, nu să le interzic să viseze.
Eu m-am văzut în fața clasei ca un dirijor în fața orchestrei, un dirijor al destinului elevilor mei,
conștientă fiind mereu că de modul în care știu să armonizez ,,instrumentele” depinde totul: succesul sau
eșecul.
Am încercat să le insuflu și lor unele din acele valori morale pe care eu însămi mi le-am impus și
care le lipseau din bagajul celor șapte ani de-acasă: politețea, corectitudinea, dreptatea, datoria făcută cu
răspundere, obligația morală, cărora le-am suprapus sinceritatea, răbdarea, optimismul, dar și rigoarea bine
temperată. Cele câteva calități amintite reprezintă, fără îndoială, și cheia spre sufletul elevilor. Iar când le
atingi sufletele cu bagheta magică, pot învăța și ei valorile morale pe care le-au văzut la dascălul lor.
Giovanni Ruffini spunea că: ,,Profesorul este ca o lumânare care îi luminează pe alții, consumându-se pe
sine”. Am avut totdeauna convingerea că de calitatea OMULUI pe care elevii îl au în față depinde și
calitatea acestora. De aceea, am încercat în primul rând eu să fiu OM, să am coloană vertebrală și să nu mă
unduiesc ca trestia în vânt. În acest fel, și elevii mei au devenit, mai presus de orice, OAMENI adevărați,
caractere umane modelate de școală, dar și de vremuri.
Așadar, pentru mine, cei șapte ani de acasă reprezintă o responsabilitate față de semeni, față de cei
mai în vârstă și față de viitorii copii. Cei șapte ani reprezintă valoare, principii și educație de calitate.
Manierele, atenția și maturitatea ale căror baze sunt puse acasă sunt o garanție că noi, ființele, putem să
rămânem, într-adevăr, umane. Iar eu,...nu știu dacă am reușit sau nu să fiu acel ,,constructor de destine”…să
completez cei șapte ani de-acasă ai unora dintre elevii mei”. … Cert este însă că mi-ar plăcea tare mult să
nu am loc în vastul ținut al uitării…
524
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR STRATI BRÎNDUŞA MIHAELA

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR NICA MIHAELA CARMEN
„Cei șapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoși, sănătoși, bine educați. Dacă
frumusețea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiți de Dumnezeu
să dețină rolul principal. Niciun părinte nu-şi dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă
sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare
în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic
la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este
esențială în conturarea şi achiziția normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această
realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul,
tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune
creșteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi,
părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv
al societății cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor „șapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele obiective care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradițional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învățată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-
i, conversația, îşi așteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulților. Jocurile
copiilor sunt experiențe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăța, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
Înţelegerea normelor sociale. La început prin imitație şi mai apoi suficientă practică, copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică
şi cunoașterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne așteptăm rândul să
răspundem, trebuie să ne așteptăm rândul sa ieșim la tabla, trebuie să ne așteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulțumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalți prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credințele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor
şi a celui/celei care servește masa.
Recunoașterea greșelilor. Cuvintele magice „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, „iartă-mă” îşi
ating întotdeauna scopul. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulților din jurul
lui. Astfel, va învăța că recunoașterea greșelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferența – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jignește, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
525
Totuși sa nu uitam ca e important, ca independenta copiilor sa fie si ea stimulata. Daca in mica
copilărie e mereu altcineva care sa ia deciziile in locul lui, copilul va tinde spre una din cele doua extreme:
ori va încerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe când,
daca e obișnuit de mic să înfrunte niște situaţii și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, si controlate
de adult) ii va fi mult mai uşor să ia hotărâri în ceea ce-l privește .
Bineînțeles că toate obiectivele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe, cu încercări, eșecuri şi
reușite. Şi bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecțiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverența si exemplul personal , iar eforturile
susținute nu vor întârzia să dea roadele mult-așteptate.
Bibliografie:
1) Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
526
ÎNV. STRATONE MIRELA

ŞCOALA PRIMARĂ MĂRĂCINENI BUZAU
În educarea ,,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
și diverse.
sănătos.
- ordine;
- igienă;
527
Bibliografie:
528
RELAŢIILE INTERPERSONALE
LA PREȘCOLARI
(STUDIU DE SPECIALITATE)
PROFESOR STRÎMBEANU AURELIA,

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 3 DROBETA
TURNU SEVERIN, JUDEȚUL MEHEDINȚI
Relaţiile interpersonale se manifestă ca interacţiuni între indivizi în urma cărora se realizează un

schimb atât material, informaţional dar şi sentimental. Există mai multe tipuri de relaţii interpersonale.
Astfel există interacţiuni de lungă durată, şi de o mare intensitate afectivă, cum ar fi relaţiile de prietenie,
dar şi relaţii de scurtă durată şi de o intensitate afectivă mică sau inexistentă. Starea individului este
afectată, în mod pozitiv sau negativ, ducând la o percepţie mai bună sau rea asupra propriei persoane sau
asupra mediului său de viaţă.
De asemenea, omul consideră că pentru a interacţiona cu un alt individ sau cu un grup şi a-şi dezvolta
o relaţie de prietenie, trebuie neapărat să existe o asemănare de comportament şi gândire între aceştia, însă
realitatea, arată că cele mai bune relaţii de prietenie, se bazează mai mult pe complementaritate decât pe
asemănare. Prietenii se aseamănă mai mult din perspectiva atitudinilor, valorilor, a modului de exprimare
şi mai puţin din perspectiva trăsăturilor de personalitate.
Relaţiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricărei fiinţe umane.
Şi când spunem asta, ne referim la acel tip de relaţie interpersonală definită ca o relaţie interpsihologică,
directă, reciprocă, care se desfăşoară atât în plan conştient cât şi în plan inconştient. Nu putem să ne
dezvoltăm ca oameni în afara relaţiilor cu alţi semeni de-ai noştri. Relaţiile interpersonale cu părinţii au un
rol pivotal în dezvoltarea individului şi a tipului de relaţii pe care le va stabili ulterior cu alţi indivizi de-a
lungul vieţii. Multe din „datele interne” ale fiecărui individ se capătă în cadrul acestora relaţii primare.
De exemplu, stima de sine. Dacă unui copil i se repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai puţin
explicite, că el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, dacă este criticat tot timpul, dacă este
în permanenţă comparat cu cei care au performanţe mai bune (părinţii sau fraţii mai mari) sau dacă pur şi
simplu nu este lăsat să se descurce singur în diverse situaţii potrivite vârstei n, atunci copilul respectiv va
dezvolta o neîncredere în sine, se va îndoi toată viaţa de propriile lui capacităţi de a face faţă, de a se
descurca. Iar relaţiile pe care le va stabili cu alţi indivizi, de-a lungul vieţii, vor fi probabil de tip dependent,
submisiv, în care va fi tentat să atribuie celorlalţi o pricepere, putere şi importanţă mai mare decât lui însuşi.
Un alt exemplu este cel al copiilor care au crescut privaţi de o minimă afecţiune. La rândul lor, adulţi
fiind, vor fi incapabili să ofere altora afecţiune. Copiii care au fost abuzaţi psihic, fizic sau sexual, vor
deveni nişte adulţi cu o stimă de sine scăzută, împovăraţi de grave sentimente de vinovăţie, ură şi neputinţă,
bântuiţi de depresii permanente sau periodice, incapabili de a construi relaţii armonioase cu parteneri lor.
Unii vor deveni la rândul lor nişte abuzatori, nefiind capabili de a relaţiona decât în jurul ideii de suferinţă,
de umilinţa a celuilalt, după modelul relaţiei cu proprii părinţii. Relaţiile interpersonale cu părinţii au un rol
pivotal în dezvoltarea individului şi a tipului de relaţii pe care le va stabili ulterior cu alţi indivizi de-a
lungul vieţii. Multe din „datele interne” ale fiecăruia individ se capătă în cadrul acestora relaţii primare, de
exemplu, stima de sine. În orice relaţie, inclusiv în relaţia primara cu părinţii, bunicii, fraţii modifica în
timp: dimensiunea afiliativă, de apropiere, de ataşament şi dimensiunea individualizantă, de distanţare, de
autosusţinere. Iniţial, prima dintre aceste dimensiuni este singura prezenţă în mod evident, copilul simţindu-
se una cu părintele.
Toate aceste relaţii intrafamiliale (copil-părinte, părinte-părinte, frate-frate, nepot-bunic) se
constituie ca modele şi repere în termeni de valori morale („să nu minţi”), valori interpersonale („să fii
întotdeauna cinstit cu ceilalţi”) orientare socială („nu e bine să te bagi în grupuri, partide sau organizaţii”
etc.), implicare socială („e important să îi ajuţi pe alţii. Chiar dacă procesul de împlinire a personalităţii
unui individ nu se termină niciodată pe deplin, baza acestui proces are loc în primii ani de viaţă („cei şapte
ani de acasă”) şi în perioada de până la desprinderea tânărului de familie. Într-un anumit sens, influenţa
familiei continua şi după aceea, fie direct, fie indirect, prin intermediul introiecţiilor, modelelor şi seturilor
de valori preluate din exterior şi interiorizate sub forma unor modele sau valori devenite personale.
529
Atunci când vorbim de impactul primelor instanţe de relaţionare asupra dezvoltării individului, ca
individ de sine stătător şi ca partener social, trebuie să luăm în considerare şi relaţiile din afara familiei.
Vorbim aici de rolul celor de aceeaşi vârsta – prieteni, colegi, vecini etc. – În dezvoltarea procesului de
socializare. În interacţiunea cu cei de o vârstă, copiii învaţă să devină atât cooperanţi cât şi competitivi,
învaţă să se raporteze la ceilalţi ca la nişte egali (în cazurile fericite) şi îşi conturează o imagine de sine care
ţine cont nu numai de ceea ce reprezintă copilul în cadrul sistemului familial, ci şi în cadrul mai lărgit al
micro-societăţii în care trăieşte. Copilul nu se poate simţi decât incomplet şi neîmplinit în raport cu adultul
„perfect”; dar în relaţia cu cei de aceeaşi vârsta, el se poate simţi competent, adecvat, capabil.
Copilul este o i n d i v i d u a l i t a t e care nu trebuie dominată, ci ea trebuie:
 să-şi realizeze scopurile,
 să-şi manifeste curiozităţile şi iniţiativa,
 să-şi trăiască propria viaţă.
Copilul trebuie să aibă dreptul la opinie şi la exprimarea să liberă în interacţiunea cu oamenii. Trebuie
să-i formăm independenţa respectându-i dorinţa şi priceperea de a acţiona în diferite situaţii corespunzător
experienţei personale. S t i m u l a r e a c o p i l u l u i de a-şi exprima liber atitudinile, opiniile proprii,
căutând cauzele unor probleme pentru a le îndrepta.
Educatoarea să iniţieze şi să fie membru în joc pentru a urmări modul în care acţionează copilul,
învăţându-l să se orienteze în situaţii de insucces.
Lumea în care se nasc şi cresc copiii astăzi este complexă, iar ei trebuie pregătiţi, nu numai s-o
înţeleagă şi să accepte aceste schimburi permanente, ci trebuie mai ales să le stăpânească şi să devină ei
înşişi factori ai schimbărilor viitoare. Pentru aceasta însă nu cantitatea cunoştiinţelor şi deprinderilor
realizate prin educaţie contează, ci competentele psiho –sociale care se referă la: luarea de decizii,
rezolvarea de probleme, gândirea creativă, empatia, stăpânirea emoţiilor şi stresului, dar şi comunicarea
afectivă.
Pentru copil, jocul este principala cale de dezvoltare, de cunoaştere a realităţii, de interelaţionare şi
de adaptare şi este prima forma de învăţare.
Copilul trebuie să aibă dreptul la opinie şi la exprimarea să liberă în interacţiunea cu oamenii.
Bibliografie:
1. I. Cerghit, I. Neacşu – „Prelegeri pedagogice”, Iaşi, Ed. Polirom, 2001
2. C. Creţu- „Psihopedagogia succesului”, Iaşi, Ed. Polirom, 1997
530
PROF. STROE GEORGETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ ION ROŞCA” COCHIRLEANCA, JUD. BUZĂU
Ce denumeşte sintagma “cei 7 ani de acasă” ?

"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală" spunea Albert Einstein.
Trecând peste realitatea că nu mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc
o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere
al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o
parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul
copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există
coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare
între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de
suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera
cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această
sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se
informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi
utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum
decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se
poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
531
să-organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aţi ascunselea”, „De-a Baba-
Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul
diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment
poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
- ordine
- igienă
- exprimarea propriilor nevoi
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
competiţie,altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
532
Bibliografie:
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
www.copii.ro
www.scribd.com
www.didactic.ro
533
FAMILIA- PARTENER DE NĂDEJDE ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. STROE ILONA-GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GROZĂVEȘTI, DÂMBOVIȚA
,,A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, de a-i
modela inteligența, de a modela un atlet pentru Hristos. Educația este o artă, căci ea se săvârșește în
vederea accederii la lumea viitoare,, ( Sfântul Ioan Gură de Aur)
Educația a apărut o dată cu omul, este fundamentală pentru om, căci numai prin ea omul devine om
și se definește pe sine. Ea este un factor de dezvoltare a societății, dar pentru aceasta avem nevoie de copiii
educați corect în spirit moral, social și civic.
Copilul își ia primele modele din cadrul familiei. Căminul în care crește este cel care îl ajută să se
dezvolte armonios pe toate planurile : emoțional, social, ea îi definește caracterul, personalitatea, încă de la
vârste fragede.
Copii trebuie de mici ocrotiți și ajutați să se dezvolte, ei având dreptul acesta prin lege.
Familia este cea care formează cele mai importante deprinderi de comportament, cum ar fi: politețea,
respectul, onestitatea, grija și responsabilitatea față de mediul înconjurător, etc. Părintele este un model
pentru copiii săi, el spunându- i ce este bine și ce este rău, oferindu-i ,,cei șapte ani de acasă,,. Aceasta
înseamnă că el încă de mic începe să învețe regulile de vorbire, de comportamnet, iar când va merge la
grădiniță va știi să își desfășoare singur activițățile, fără a fi dependent de mama, sau de doamna educatoare.
Familia este prima care îl îndrumă să fie un bun prieten și coleg dar și un bun ascultător.
Excesul iubirii părintești, poate de multe ori duce la minusuri în dezvoltarea încrederii în sine și îl
poate duce chiar și la o inadaptare socială.
De aceea, este foarte important ca familia să vină în completarea educației care se face în școală și
să fie partener al ei. Din păcate, în societatea actuală ne confruntăm cu o criză în acest sens, deoarece părinții
nu se prea implică în viața școlarilor, lăsând dascălii să se implice cel mai mult în dezvoltarea lor. Este
adevărat că profesorii le predau copiilor cunoștințe, încercând să le transpună în valori, dar dacă ei nu sunt
supravegheați și îndrumați în timpul liber de către familie, atunci misiunea dascălilor este incompletă și
rezultatul nu va fi unul conform cerințelor părinților și nici al idealului școlii.
Viziunea multor părinți față de educație este diferită , unii văzând școala ca un fel de laborator în
care aduc copiii și îi lasă să se transforme în mod miraculos, fără să se implice direct în nici un fel de
activități. Din această cauză, mulți au și surprize negative la terminarea clasei a VIII-a, aceștia nepromovând
examenul de Evaluare Națională.
O altă categorie de părinți ar fi aceia care se implică prea mult în activitățile copiilor, până chiar le
rezolvă temele, nelăsându-l pe copil să primească educația. Deseori, se întâmplă ca dascălii să fie sfătuiți,
într-un mod abuziv, de cum să își desfășoare activitatea didactică, ajungânu-se poate și la amenințări.
Școala este instiuția care organizează modul în care elevul să poată învăța, ea urmărește atingerea
unor scopuri, unor obiective pe termen lung. Dar fără implicarea familiei, care este mica școală, scopul este
greu și anevoios de atins. De aceea, familia trebuie să aibă încredere în școală , să se implice , să colaboreze,
și să comunice, pentru ca educația copilului să fie una de calitate și pe termen lung.
Familia este principal responsabilă de cum îl supraveghează pe copil în timpul său liber. Căci mass
-media, internetul nelimitat și toate rețelele de socializare folosite în exces, sigur îî vor cauza. Școala nu
poate să realizeze ceea ce părintele nu face. De aceea, părinții vor fi cei dintâi prieteni ai copiilor, vor fi
sprijinul lor în toate situațiile din viață, în special în perioada adolescenței, care este caracterizată ca fiind
vârsta întrebărilor, a căutărilor.
Scopul educaţiei este pentru copil, acela de a recunoaşte binele lui adevarat şi de a dobândi prudenţa
necesară pentru atingerea acestui scop, care este apropierea de Dumnezeu, de toate valorile adevătate, fie
din punct de vedere cultural, artistic, erc. Nici un efort nu este prea mare din partea păriţtilor pentru a-i ajuta
pe copii să-şi realizeze menirea.
Cei „şapte ani de-acasă” ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. Este firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dar
frumuseţea, sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, care trebuiesc valorificate. Acest lucru se va face printr-
un efort continuu venit din partea familiei, a copilului și a școlii.
534
Familia este ca o mică școală numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie
şi responsabilitate.
Bibliografie
Antonescu G.G., Educația morală și religioasă în școala românească, Ed.Cultura Românească,
S.A.Bucuresti, 1937
Victor Țârcovnicul, Pedagogie Generală, București, Ed.Facla, 1975.
535
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DEVESEL

PROF. STROESCU MARIANA-ELIZA
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă? Completarea lipsurilor educative ale
primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de
şcolar.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Primele zile de şcoală sunt un moment
de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în
şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu
pas.
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi
cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai
voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!Copiii nu sunt
identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă.
Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă
cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
educative din primii ani de viaţă ai copilului.
536
CEI 7 ANI DE ACASĂ – NORME ȘI VALORI
PROF. PTR. ÎNV. PREȘCOLAR: SUCIU ELENA MIHAELA
Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în
ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme că „
in familie si pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter”
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte în sânul
familiei contribuind la formarea personalităţii şi comportamentului copilului.
să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea și integrarea copilului în
societate. Un copil educat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
regulile de bază și cei 7 ani de acasă.
spune psihologul Oana-Maria Udrea.
A.S Makarenko a acordat o importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie.
„ Bazele educaţiei se pun până la 5 ani - spunea el - ceea ce aţi făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din
întregul proces educativ; după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general,
voi începeţi sa gustaţi roadele căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost pana la 5 ani”.
În procesul îndrumării și educației, părinţii trebuie să ţină cont de particularităţile de vârstă si
individuale ale propriului copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături
definitorii care o diferenţiază pe cea precedenta de cea următoare. După naştere în viaţa copilului intervin
multiple transformări atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a
educaţiei el poate fi dirijat în direcţia dorită, întrucât organismul are o mare putere de creştere şi dezvoltare
fiind şi foarte ușor de modelat și transformat. Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să
fie rationale, constant şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în
strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică.
Procesul de dezvoltare nu trebuie înţeles ca o anexare la ceea ce a fost la naştere, ci ca o transformare
calitativă ce se realizează pe măsură ce organismul copilului creşte și se dezvoltă. În funcţie de
caracteristicile anatomo-fiziologice , părinţii pot folosi metode şi procedee educative adecvate fiecărui
copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalităţii acestuia. Până la vârsta de 3 ani părinţii constituie primul
exemplu, unicul model de viaţa, de comportare, cu ce mai mare influenţă asupra copilului.
Familia reprezintă mediul și spațiul de educație, de înțelegere, de dezvoltare care depășește forța
fiecărui membru component în parte: astfel, degeaba fiecare din părinți se comportă bine cu copilul dacă
familia este disfuncțională, dacă există lipsă de comunicare, de coerență, de înțelegere, dacă nu există
liniștea necesară construcției educației de succes copil. pentru copil.
frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant.
537
538
PROF. ROMANA ȘUFANĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU‟, ALBA IULIA
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse.
Expresia ,,ai, respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
- ordine;
- igienă;
- exteriorizarea trăirilor, a sentimentelor și a emoțiilor, pozitive și negative;
etc);
Unele din însusirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
- altruismul;
- cooperarea;
539
sunt necesare toate ipostazele acesteia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea), toate, însă, cu
Un proverb spune :,,O vorbă bună, rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum ploaia
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
540
FAMILIA, NUCLEUL CIVILIZAŢIEI
LICEUL TEHNOLOGIC ,,PETRE MITROI” BILED,

GRĂDINIŢA P.P. BILED
PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR:
SUPURAN VIOLETA
Will Durant afirma că ,,Familia este nucleu civilizaţiei” şi este unanim recunoscut faptul că strategiile
educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. În
urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viaţă ai copilului, climatul
emoţional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), încurajarea şi suportul parental
continuu, sunt factori determinanţi în dezvoltarea personalităţii acestuia. Astfel, Fraser a constatat, în urma
unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, că există o corelaţie pozitivă puternică între coeficienţii de
inteligenţă (QI) înalţi şi nivelul încurajării şi suportului parental, atmosfera familială generală adecvată şi
numărul cărţilor citite în familie.
Influentele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni
mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către toţi membrii familiei,
precum şi prin climatul psiho-social existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi,pe care
copiii le preiau prin imitaţie şi învaţare,precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele
educationale (,,cei sapte ani de acasa” ),constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
Nu toate strategiile educaţionale utilizate de unii părinţi, chiar dacă sunt bine intenţionate, chiar dacă
au avut efecte pozitive în anumite cazuri, duc întodeauna la obţinerea unui optim educaţional, care să
favorizeze dezvoltarea personalităţii. Cazurile particulare, exemplificările ocazionale, nu pot fi întotdeauna
utile. Ceea ce într-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, în altă familie poate determina efecte
contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educaţional din familie după nişte parametrii
unici, precum şi cunoaşterea consecinţelor unui anumit comportament al părinţilor, contribuie la explicarea
unor comportamente negative ale elevilor. Necunoscând suficient urmările educative, fiind convinşi că ceea
ce fac este spre binele copilului lor, unii părinţi şi chiar educatori, se află în faţa unei situaţii oarecum
paradoxale, pe de o parte, eforturile susţinute, interesul manifestat pentru copil şi pe de alta parte, rezultatele
efective obţinute sub aşteptări.
Comportamentele educaţionale ale părinţilor, chiar dacă sunt bine intenţionate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecvării lor, a particularităţilor de vârstă şi individuale, la situaţii
concrete de acţiune, la sistemul de cerinţe adresate copiilor. Prin acţiunile educative în familie, se pot
identifica mai multe tipuri de părinţi: unii înteleg să-şi armonizeze sistemul lor de acţiuni educative cu cele
ale şcolii, ale specialiştilor în domeniul educaţiei; alţii nu conştientizează efectele negative ale strategiilor
educative utilizate sau refuză să recunoască faptul că relaţiile lor educaţionale cu copiii sunt deficitare.
Aceştia din urmă sunt convinşi că nereuşitele educaţionale, rezultatele slabe la învaţătură, comportamentele
inadecvate sunt determinate de factori străini, ori necunoscuţi familiei. Acţiunile educative ale şcolii nu
trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Întrunirile cu părintii, mai mult sau mai putin organizate,consultaţile
săptămânale organizate de cadrele didactice, trebuie să fie un prilej de a conştientiza consecinţele imediate
şi de perspective ale strategiilor lor educaţionale. Afirmând ,,facem totul ca să scoatem din el un om
deosebit” sau ,,trebuie să facă ceea ce eu nu am făcut pentru că nu am avut condiţiile necesare”, părinţii
trebuie să înteleagă că dincolo de intenţia bună, maniera concretă în care procedează, poate să conducă la
rezultate contrare celor scontate.
BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, ,,Omul modern şi educaţia sa” - EDP Bucureşti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., ,, Diferenţele individualizate” – Ed. Tehnica Bucureşti 1999;
M.GILLY, ,,Elev bun – elev slab”, EDP Bucureşti 1973;
M.GOLU, ,,Dinamica personalitaţii”, Ed. Geneze Bucureşti 1993.
R.VINCENT, ,,Cunoaşterea copilului “ EDP Bucureşti 1972.
541
AUTOR: PROF. ȘUȘU ADRIANA –AUGUSTINA

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ȘCOALA GIMNAZIALĂ
„EPISCOP DOCTOR PARTENIE CIOPRON„-PĂLTINIȘ
DISCIPLINA: LIMBĂ FRANCEZĂ / GEOGRAFIE
Familia trebuie să fie cea dintâi școală în care copiii să învețe, odată cu regulile de comportament în
viață și societate, prețuirea muncii, devotamentul față de țară.
Nici un aspect al formării personalității copilului nu-i este străin familiei; ea poate aduce, în condiții
normale, o prețioasă contribuție la formarea tuturor laturilor acesteia. Familia dispune de un ansamblu de
condiții propice educației pe care nici un alt factor educativ nu îl are, fiind vorba de acel climat spiritual
bazat pe afectivitatea absolut necesară dezvoltării omului în prima etapă a vieții sale. Ea constituie, de
asemenea, mediul moral cel mai potrivit formării conștiinței cetățeanului societății noastre, cu condiția să
fie posesoarea unor valori spirituale cu ajutorul cărora să poată influența pozitiv comportamentul social al
copilului.
Familia a fost, este și va fi prima colectivitate umană caracteristică omului și absolut necesară naturii
umane, deoarece îi asigură acea atmosferă de intimitate în care se poate reculege după ce s-a dispersat în
multiplele solicitări ale existenței.
Familia este o entitate socială de sine stătătoare, cu toate că se subordonează intereselor individuale
și scopurilor sociale. Ea este universală și există pentru a permite omului să-și realizeze propria sa natură,
pentru a permite umanității să se perfecteze.
Familia este celula de bază a societății. Dezvăluirea actualelor condiții de existență ale familiilor
moderne duce la rezolvarea unor probleme specifice acestui gen de colectivitate umană și ținând seama de
intercondiționarea familie-societate, poate duce și la rezolvarea unor probleme majore ale societății.
Familia este micro-mediul social în care începe socializarea individului, este principala sursă care
oferă omului cele mai generale modele de comportament social. Umanizarea noilor veniți este opera
familiei, care le oferă cadrul celor mai variate relații interumane. Prin modelele pe care le pune la dispoziție,
familia este o adevărată școală de formare a personalității.
Ambianța umană în care se naște și crește copilul exercită o influență hotărâtoare asupra dezvoltării
sale, asupra formării întregii personalități. Această influență se exercită și trebuie luată în considerație din
prima copilărie.
Familia este prima care influențează dezvoltarea omului , punându-și ampreta pe întreaga sa
personalitate. Cea dintâi școală a omului a fost și rămâne familia; ea dă temelia pe care se clădește edificiul
personalității, iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei.
Funcția educativă a familiei constă în pregătirea copilului pentru viață. Este de fapt cea mai
importantă dintre funcțiile ce i-au mai rămas ca instituție socială, celelalte fiind preluate de stat. Orice
societate își pregătește membrii, în primul rând în cadrul familiei, deoarece, prin structura sa, familia oferă
cadrul cel mai potrivit pentru formarea principalelor deprinderi, pentru transmiterea principalelor
cunoștințe asupra realității și formarea primelor principii de viață, de unde și zicala ”are cei șapte ani de
acasă„.
Familia este considerată colectivitatea socială cea mai potrivită pentru formarea omului, deoarece îi
oferă modelele rolurilor sociale pe care le are de îndeplinit în funcție de vârstă, pregătire, etc. Primele valori
sociale sunt transmise în familie; înainte de a beneficia de educația instituționalizată, copilul învață în
familie o serie de lucruri pe care școala le consideră cunoscute la începerea procesului de educație.
În prima copilărie semnalăm ca mai importantă relația dintre mediul familial și dezvoltarea
limbajului. Calitatea modelului lingvistic pe care îl oferă copilului membrii familiei influențează
dezvoltarea gândirii acestuia.
Foarte importantă în formarea atitudinii față de muncă este puterea modelului pe care părintele îl
oferă în această direcție. Motivația învățării depinde de atitudinea părintelui față de viitorul copilului, de
pregătirea lui pentru profesie, de orientarea lui justă în alegerea acesteia.
542
Ținând seama de faptul că familia are cea mai îndelungată influență asupra omului, ea trebuie să
raspundă multiplelor sisteme cultural-morale cu care individul intră în contact în această societate. Actul
educațional la nivelul familiei trebuie să-și asume răspunderea de a îmbina permanent sfera de viață socială
cu procesul pedagogic. Secretul eficienței educației familiale constă tocmai în modul în care părinții
realizează aceasta. Actul educativ la nivelul familiei are marea calitate de a izvorî din contextul vieții și a
se efectua în acțiunile de viață ale membrilor ei.
Pentru a putea pregăti copilul cât mai adecvat pentru exigențele vieții, acțiunea educativă la nivelul
familiei trebuie să devină din spontană- conștientă, din întâmplătoare -permanentă, din tradițională -
intențională, din intuitivă- științifică. Aceasta se poate realiza numai printr-o pregătire organizată a familiei
în vederea îndeplinirii rolului său educativ.
543
ȘUTEU DORINA-ANCA
GRĂDINIȚA P.N. NR. 4 SIGHIȘOARA JUD. MUREȘ
copilărie. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și să devină un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Factorii determinați în dezvoltarea copilului sunt familia și școala.
Educația în familie influențează puternic întreaga existență a copilului. Părinții sunt modele pe care
copiii, conștienți sau inconștienți le văd cu ochii minții și le urmează. Familia este cea care mediază
comunicarea cu celelalte componente sociale în special cu grădinița și școala.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija fată de lucrurile încredințate. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.
Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în
comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să îl orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor
din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare și climatul socio-
afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în concordantă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsură forțelor lui,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.
Familia este partenerul tradițional al grădiniței. Aceasta influențează atitudinea copilului fată de
învățătură, de aceea școlarizarea nu se poate realiza fără participarea activă a părinților.
În momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă
a vieții lui, dar și a părinților.
La începerea grădiniței are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare, ci și privind mediul
în care își desfășoară aceste activități (o parte din zi copilul stă la grădiniță, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinții să cunoască programul copiilor de la grădiniță, pentru a putea adapta activitățile de
acasă astfel încât, să se asigure că există coerență și unitate între demersul educativ al grădiniței și cel al
familiei.
Lipsa de informație, de comunicare între educatoare și părinți poate conduce la situații în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obținere de performanțe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinți,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniței.
Pentru ca părinții să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activități se vor desfășura la grădiniță, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi și cunoștințe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informații despre cum decurge o zi la
grădiniță, cum sunt organizate activitățile, cum este organizat spațiul etc. În acest demers se poate implica
și educatoarea, prin afișarea programului săptămânal și inițierea părinților în citirea acestuia.
„Cei 7 ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini
și preferințe, cu un comportament normal sau deviant.
544
BIBLIOGRAFIE:
3. Danion Vasile, . Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
4. www.scribd.com
545
JOCUL DE ROL DINTRE COPIL ŞI PĂRINTE
ÎN PREGĂTIREA PENTRU VIAŢĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR ŞUTEU LAURA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11 „DR. CONSTANTIN ANGELESCU"-
CONSTANŢA
Jocul de rol are menirea de a-l familiariza pe copil cu specificul unor meserii/profesii, de a-l introduce
într-o lume de reguli ce trebuie respectate. Deşi timpul alocat jocului în cadrul familiilor este din ce în ce
mai redus, în agitaţia vieţii, părintele trebuie să găsească modalităţi de a educa, de a forma deprinderi
timpurii pentru a lărgi orizontul de cunoaştere al copilului.
Jocurile: „De-a bucătarul", „De-a doctorul " , „De-a pompierii” etc. îl introduc pe copil încă de mic,
în câmpul intrumentelor folosite în aceste profesii, în vocabularul specific, în înţelegerea necesităţii de a te
pregăti pentru viaţă într-un domeniu, de a respecta munca şi pe cei care o desfăşoară.
Pe lângă efectul educativ, aceste jocuri creează sentimente de emulaţie în care copilul încearcă să
depăşească acţiunile adultului, să fie mai bun, ceea ce duce la un progres în sfera competenţelor. În cadrul
jocurilor, părinţii pot observa anumite greşeli de pronunţie, dificultăţi în vorbire sau comportamente greşite
ce pot fi corectate printr-o intervenţie imediată. Nu în ultimul rând, timpul petrecut alături de părinte se
materializează într-o legatură puternică, ce creează amintiri de durată.
A te preocupa de educaţia timpurie a copilului înseamnă a pune bazele succesului şcolar şi o adaptare
viitoare a individului la schimbările societăţii şi ale mediului în care trăieşte. De aceea „cei şapte ani de-
acasă" au o importanţă indubitabilă, aceste aspecte nu trebuie neglijate, grădiniţa şi şcoala nu pot înlocui
educaţia primită în familie, doar o continuă şi o sporesc.
546
COPIII - OGLINDA PĂRINȚILOR
PROF. SVINȚI VICTORIA

PROF. SUCILEA CĂTĂLINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 BISTRIŢA, BISTRIȚA-NĂSĂUD
„Un copil este ca o sămânță de floare...

Cât de frumos va crește, cât de frumos va rodi,
Depinde de grădinarul care o va îngriji.” (Irina Petrea)
Cei „şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Bunele maniere sunt cartea
noastră de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență asupra relațiilor cu familia, prietenii,
colegii și, în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu succes în viață. Dacă vrei să crești un
copil amabil, elegant, manierat și, de ce nu, plin de șarm, aceasta este cartea care va completa în mod
armonios eforturile tale!
În educarea ,,puiului de om”, familia, școala și societatea în general, sunt mediile cele mai importante
de învățare.
Școala are un rol important în educatia copiilor însă, cel mai mult contează lecțiile primite în
familie. ,,Educaţia începe acasă. Nu poţi da vina pe şcoală că nu ţi-a învăţat copilul ceea ce nu l-ai învăţat
tu. ” (Geoffrey Holder)
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Factorii familiali
sunt deci cei mai importanti în dezvoltarea unei personalități armonioase. ,,Mediul familial este unul dintre
factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care
va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la
periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să deprindă
obiceiuri sănătoase și maniere elegante. În cadrul familial se deprind disciplina, spiritul de iniţiativă şi se
cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, decența în vorbire si atitudini,
ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.
Familia are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Mediul familial are mai mult rolul de a formas
decât de a informa. Modelul parental joacă un rol hotărâtor. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial
primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede
precum părinţii, imitând comportamentele acestora., primele modele din existența lor, ceea ce au văzut și
ceea ce au învățat de la ei. Ei sunt cei care îi dau primul exemplu. Învăţându-l bunele maniere, când va
creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştim cu toții
că politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important să i se explice copilului de ce e bine să fie
respectuos: respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat.
1. Dacă li se spune de mici că atunci când ies din bloc și se întâlnesc cu femeia de serviciu este
frumos să o salute, vor învăța să respecte oamenii, indiferent de statutul lor social.
2. Dacă li se explică ferm și clar că nu e bine, oricât de mult le-ar plăcea jucăria altui copil, să i-o ia
fără să îi spnă, vor ști că nici lor nu le-ar plăcea asta și, mai ales, vor înțelege de ce nu trebuie să furi.
3. Dacă li se citește seara sau îi văd pe părinți citind și discutând pe marginea lecturilor lor, se vor
molipsi și ei cu această plăcere.
4. Dacă li se arată cum se ajută un om care are nevoie de ajutor, vor repeta gestul și vor fi mai buni.
5. Dacă li se argumentează de ce e preferabil să se evite o ceartă și să fie mai îngăduitori cu oamenii,
vor avea mintea și sufletul mai liniștite și vor ști să treacă mai ușor peste momentele grele.
6. Dacă li se vor induce sfaturi elementare despre spălatul pe mâini, pe dinți, despre îngrijirea
corporală în general, vor fi mai sănătoși.
Exemplele pot continua. Cei șapte ani de-acasă sunt ca o Biblie a copilului, o carte de căpătâi, un
ghid despre noi, ca oameni – minte, trup, suflet. Mediul continuă să ne influențeze și când plecăm sau
începem să ne îndepărtăm încetul cu încetul de casă, de familie. Vine la pachet cu noi provocări, cu alți
oameni, alți „șapte ani de-acasă“. Iar cartea de căpătâi se completează cu alte capitol dar, având o bază
547
solidă, avem mai multe șanse să ne adaptăm, să descoperim și mai multe, să ne întregim. Așa cum înainte
de a merge într-o călătorie, nu ne uităm actele, banii și bagajul, și înainte de a intra în viață e bine să ne
folosim de „cei șapte ani de-acasă“ ca de un bun de care nu ne putem lipsi, iar mai devreme sau mai târziu,
vom culege și roadele: aprecierile celor din jur fiind cele mai preț.
Bibliografie:
1.Stănciulescu, E, Sociologia educației familiale, vol.I, Polirom, Iași, 1998
3.Colectia revistelor,,Tribuna Învățământului, anii 2004-2005
4. www.didactic.ro
5.www.citatepedia.ro, www.brainyquote.com
548
FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV.PREŞC. SZABÓ DÉSEI ERIKA

GRĂDINIŢA CU P.P :” MICUL PRINŢ” , CLUJ-NAPOCA
” Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute
conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite
apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi
stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor
pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne.
Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos.
Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud.
Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor.
Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor.
Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă
a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de
aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea
reguli. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate
mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea!... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu
trebuie modificată.
Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie îndepărtat de contactul cu oamenii străini. Dacă
sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală.
Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri.
Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele
trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea.
Dar în ziua de astăzi este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi
în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme
şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
curente din spaţiul familial. Masă alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bonă sau cu bunica
549
Deci, după ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi educatoare, iar
cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor
probleme.
Ca o concluzie, modelele de conduită oferite de părinţi - pe care copiii le preiau prin imitaţie şi
învăţare - precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul
model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă, a modului
de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină
în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi viitoarele rezultatele şcolare ale copiilor,
comportamentul lor sociomoral.
“Copiii sunt cea mai valoroasă resursă a lumii și cea mai mare speranță a ei pentru viitor.”
- John Fitzgerald Kennedy-
Bibliografie:
www.consultanta-psihologica.com/cei-sapte-ani-de-acasa/
550
ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF. PT. ÎNV. PRIMAR, SZABO MONICA
Cei șapte ani de-acasă,

Te ajută-ntreaga viață
Dacă tu ești cuviincios
Și te porți mereu frumos !
De ajuți un om bătrân
Ca să treacă peste drum
Sau pe un copil micuț
Îl ajuți, ești chiar drăguț !
Să fii băiețel cuminte,

Liniștit și serios !
Toți vor spune despre tine :
Ești copilul cuviincios !
Și la școală și acasă
Și pe stradă și la joacă,
Să înveți tu negreșit,
Ce în șapte ani de-acasă nu ai reușit !
551
„CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
SZABÓ-SEBŐK ENIKŐ
Despre educația în familie s-au scris nenumărate cărți și lucrări științifice. De-a lungul istoriei s-au
creat ideologii, care au influențat educația copiilor.
Dezvoltarea personală este direct influențată de mediul de viață, și implicit de educația în familie.
Primul mediu al copilului este familia. Este așteptat cu bucurie de părinți? Este primit cu dragoste? Primește
împreună cu prima hrană afecțiunea, dragostea de mamă? Studiile au arătat că atitudinea necorespunzătoare
a mamei față de bebeluș poate duce la traumatizarea personalității copilului. Poate rămâne în urmă în
dezvoltarea psichică, poate deveni neurotic, greu de educat.
Socializarea începe în familie. Stilul de educație al familiei determină socializarea copilului. Relația
timpurie a mamei cu copilul ajută socializarea. După împlinirea primului an de viață relația se dezvoltă,
copilul poate interacționa, comunica, se dezvoltă vorbirea. Această dezvoltare este cea mai intensă de la un
an până la trei ani. Nevoile și aptitudinile biologice se împletesc cu efectele sociale. Interacțiunile timpurii
și experiențele de comunicare dau efecte imprinting, și pot avea rol în ritmul dezvoltării capacităților
mentale.
Se știe pe baza unor studii că copilul nu imită doar gesturile și mișcările celor din jurul lui, ci în primii
șapte ani de viață imită involuntar și manifestările psichice, temperamentale, pasiunile adulților. Izbucnirile
de furie ale adulților au efecte dezastruoase asupra sufletului copilului, așa cum seninătatea, bunătatea au
puterea de a vindeca trupul și sufletul. Gândirea și emoțiile adulților pătrund în sufletul copilului
modelându-l în direcție pozitivă sau negativă. Tot ce pătrunde în mediul copilului are efect asupra lui.
În ultimele decenii funcția convențională a familiei a trecut printr-o schimbare radicală, iar familia
mare, alcătuită din mai multe generații este tot mai rară, în cele mai multe cazuri putem vorbi despre familie
alcătuită din tată, mamă și copil. Astfel s-a izolat relația părinte-copil ( în familia cu mai multe generații
copilul era purtat din mână în mână, educat de toți adulții din familie, iar în familia alcătuită din părinți și
copil relațiile de interacțiune s-au redus, copilul este crescut și educat exclusiv de părinți). Aceasta este
problemă doar dacă mama nu este aptă pentru creșterea copilului (în familia cu mai multe generații se găsea
mereu cineva să înlocuiască mama incompetentă). Dacă familia este pregătită pentru primirea copilului,
interacțiunile intensive dintre părinți și copil pot accelera dezvoltarea vorbirii și abilitățile motorice ale
copilului (Inkeles 1969). În același timp atașamentul emoțional poate fi mai intens, ceea ce face mai greu
și mai frustrant despărțirea de copil după înscrierea la creșă sau grădiniță. Aceasta se poate observa în
special la mulți dintre copiii mamelor care au stat acasă doi-trei ani după nașterea copilului.
Studiile au dovedit că nu e corect ca părintele să fie intruziv. Relația de comunicare dintre părinte și
copil creează potențialul copilului de a se orienta deschis spre lume, dar pentru aceasta trebuie să aibă timp,
loc și prilej. Dacă părintele este mereu prezent, îi dă totul în mână copilului, comunică în locul lui, este prea
mult. Trebuie să lase timp copilului să se joace singur, fără intervenții din partea adulților. Frica părintească
în exces limitează dezvoltarea motorică și manipularea cu obiecte.
Incadrarea în muncă a femeii, schimbarea rolului clasic feminin a redus timpul petrecut al mamei cu
copilul, la unele familii chiar și calitatea timpului petrecut împreună. Mama, supraîncărcată de multitudinea
de fronturi unde trebuie să facă față, nu mai are timp și răbdare pentru copil. Astfel tolerează tot mai puțin
copilul, „copilul bun” este acela, care nu deranjează părinții. Deseori copilul este pus în fața televizorului,
calculatorului, telefonului de la vârstă fragedă pentru a sta în liniște și a nu deranja părinții. Astfel
socializarea lor are de suferit.
Tot mai mulți copii trăiesc în familie monoparentală din cauză că părinții s-au despărțit, au divorțat
sau unul dintre părinți a plecat la muncă în străinătate. Lipsa unuia dintre părinți în cele mai multe cazuri
împiedică socializarea sănătoasă a copilului.
Majoritatea părinților în educația copilului se bazează pe experiența proprie, pe amintiri, propriile
trăiri. Acesta poate da rezultate dacă se respectă două condiții. Prima condiție ar fi ca părintele să aibă
amintiri precise și să nu uite că între timp el a trecut de la rolul de copil (în care a trăit acel eveniment) la
rolul de adult, de părinte. A doua condiție este ca situația educațională să fie interpretabilă în prezent,
aceleași norme, valori, reguli comportamentale trebuie să fie valabile. Știm cu toții că lumea s-a schimbat
și s-au schimbat și valorile, normele și regulile de comportament. Dacă părintele insistă rigid la valorile
552
proprii, riscă rebeliunea propriului copil, dacă la presiunea societății își schimbă atitudinea, poate deveni
incert și astfel își poate pierde influența asupra copilului sau poate cere ajutor de specialitate inopinat din
cauza propriei incertitudini.
În procesul de socializare al copilului părintele dorește formarea unor obiceiuri comportamentale și
împiedicarea formării altor obiceiuri, considerate incorecte. Când dorește formarea unor obiceiuri
comportamentale, folosește confirmarea pozitivă, prin răsplată, lauda. Confirmarea pozitivă trebuie să
urmeze numai după comportament pozitiv, care merită a fi un obicei. Ar fi corect ca răsplata să nu fie
materială, fiindcă duce la saturație și nu mai are efect de răsplată. Din păcate foarte mulți părinți nu sunt
consecvenți și cad în capcana copiilor care devin mici tirani, cerând răsplată zilnic fără a se comporta corect.
Dacă pe parcursul socializării dorim oprirea, suprimarea unui comportament, putem folosi stingerea
sau pedeapsa. Stingerea înseamnă să nu reacționăm la comportamentul greșit al copilului, să-l ignorăm
total, drept urmare copilul va ceda, treptat-treptat se va lăsa de comportamentul incorect. Acest lucru nu
este ușor, ba dimpotrivă, cere stăpânire de sine din partea părintelui, mai ales când sunt de față și alți oameni.
Pedeapsa se folosește în scopul opririi comportamentului incorect. Estes este de părere că pedeapsa
nu stinge, nu termină definitiv comportamentul nedorit, doar o suprimă până când efectele neplăcute
amenință organismul (testat pe animale). Mai multe forme ale pedepsei blochează nu numai
comportamentul nedorit dar și alte comportamente legitime, duce la reacții emoționale care pot strica relația
părinte-copil, mai ales după vârsta pubertății.
Probabil că pedeapsa este mai des folosită decât ar fi neapărat nevoie, dar cert e că socializarea nu
există fără pedeapsă. Însă sunt câteva criterii care fac ca pedeapsa să fie aplicată cu succes. În primii ani de
viață pedeapsa trebuie să urmeze imediat după fapta săvârșită, altfel copilul mic nu poate face legătura
dintre faptă și pedeapsă. Pedeapsa trebuie explicată de fiecare dată, altfel copilul nu înțelege motivul
pedepsei. Copilul pedepsit des fără a ști de ce este pedepsit va deveni agresiv și problematic în comunitate.
Dacă copilul a fost pedepsit pentru ceva și data următoare corectează comportamentul, trebuie lăudat, astfel
va deveni obicei comportamentul corect. „Bătaia ruptă din rai” nu este un comportament corect din partea
părinților, cu toate că este un model de educație adus din cele mai vechi timpuri și este destul de des folosit
de părinți. Copiii bătuți nu ascultă pe adulții care îi educă, devin agresivi și needucabili la grădiniță și la
școală.
Poate cel mai important, dar precis că cel mai timpuriu proces de învățare de rol în procesul de
socializare este jocul de rol prin care copilul învață rolurile din viața adulților aflați în anturajul său. Astfel
prin joc se pune în postura adulților din preajmă și privește lumea prin ochii lor. De aceea părinții trebuie
să fie conștienți că nu educă doar prin vorbe, prin explicații, ci prin viața lor de zi cu zi, prin activitățile
zilnice, faptele, gesturile, vorbele rostite, uneori aruncate, fără a realiza că ei sunt un model pentru copiii
lor, care nu numai le imită ci în viața reală vor trăi după aceleași principii, pe același model văzut de la
părinții lor.
Mc Candless (1969) a formulat cele mai importante obiective ale procesului de socializare. Acestea
sunt următoarele:
- În cursul socializării copiii trebuie să beneficieze de o tot mai mare independență în voință și în
punerea în aplicare. Bineînțeles acestea în condițiile securității și acceptabilității sociale. Pașii pentru
atingerea acestui obiectiv sunt: copilul trebuie să devină independent în formularea propriilor scopuri și în
decizii; trebuie să stabilească norme și valori proprii (nu din loialitate pentru părinți sau colegi); treptat
trebuie să se separe de părinți și să se orienteze spre alți adulți și spre colegi; scopurile, rolurile copilului
trebuie să devină tot mai reale, trebuie să fie capabil să suporte frustrațiile, dezamăgirea, să nu renunțe la
scopurile propuse și să aibă o auto-evaluare corectă, stimă de sine; trebuie să aibă critică de sine corectă, să
evalueze corect producția proprie; pe parcursul socializării copilul trebuie să renunțe la statusul de
privilegiat pe motivul că este copil sau este copilul cuiva.
- Trebuie să renunțe la atitudinea copilăroasă de a trăi hedonist, pe baza fericirii freudiane, care
dorește satisfacția asocială în acel moment. Trebuie să țintească scopuri în concordanță cu capacitățile și
interesele proprii, raportate la interesele grupului, și să se mobilizeze pentru realizarea acestora.
- Conștiința morală și comportamentul la un nivel ridicat, responsabilitatea morală sunt criteriile
socializării sănătoase.
Despre copilul, care ajuns la vârsta tinereții a realizat aceste obiective, putem spune că s-a maturizat
atât biologic, cât și psichologic. Iar despre părinții lui despre familie, că și-a îndeplinit cu bine sarcina,
educația în familie a avut succes.
553
Bibliografie:
Birta-Székely Noémi, Tanárok pedagógiai műveltsége, Editura Ábel, Cluj-Napoca, 2006
Kenesseyné Syuhányi Mária, Integrative Elterngrundausbildung, Institut für Integrative Psychologie
und Pädagogic, Zürich, 2005
Baka Judit- Fülöp Mária, Ezüstkapocs, Verbum Kiadó, Cluj-Napoca, 2006
Ranschburg Jenő, Szeretet, erkölcs, autonómia, Prolog Kiadó, Oradea
554
AZ OTTHONI HÉT ÉV FONTOSSÁGA
SZATMÁRNÉMETI REFORMÁTUS GIMNÁZIUM TAGÓVODÁJA

SZILÁGYI NOÉMI
Ezek az évek nagyon fontosak a gyermeki fejlődés szempontjából. Ebben az időszakban a gyermek
különleges érzékenységgel rendelkezik ahhoz, hogy bizonyos képességeket, tulajdonságokat fejlesszünk,
és kialakítsunk nála. Az iskolába lépésig el kell érnie egy meghatározott érettségi, és fejlettségi szintet
ahhoz, hogy jól teljesítsen a tanulmányai során. A gyermekünk sikeres iskolai szereplése persze a kutatások
szerint nem mindig jár együtt azzal, hogy boldog, kiegyensúlyozott felnőtt lesz, de az iskolázottság szintje
mindenképpen egyik fontos összetevője a munkahelyi érvényesülésnek, sőt újabb vizsgálatok szerint a
fizikai egészségnek is. Az elsajátított készségek a gyermek egész későbbi életében hasznosulnak.
Hozzásegítik, hogy kiteljesedjen hivatásában, jó házastárs legyen, és szülőként továbbadja a tanultakat saját
gyermekeinek.
Fontos azonban észben tartani, ne jelentsen számunkra újabb stresszforrást gyermekünk
boldogulásának megalapozása. Ha semmi mással nem törődünk csak azzal, hogy szerető, biztonságos
környezetet biztosítunk, már akkor jó szülők vagyunk. Ezzel a „laza” hozzáállással nézzük át mivel tehetjük
még harmonikusabbá gyermekeink, és egész családunk életét.
Érzelmi biztonság: Semmilyen foglalkozás, fejlesztés, dicséret nem ér semmit, ha hiányzik a
kiegyensúlyozott családi élet. Veszélyben érzi saját biztonságát, a család egységét. Ilyen körülmények
között fejlődése visszaesik. Ezért a gyermek fejlődését akkor segítjük a legjobban, ha elsősorban a
kapcsolatok, család, a házasság harmóniájára figyelünk, és minden mást ennek rendelünk alá. Fejlesszük a
fontos részképességeket! A nyelvi fejlettség fontos a társas kapcsolatteremtés, az írás, olvasás
szempontjából. Mozgáskoordináció: A nagy és finommozgások gyakorlása döntő fontosságú az
idegrendszer fejlődése szempontjából. A finommozgások fejlesztéséhez hozzászokik a
ceruzahasználatához! Figyelem és feladattudat: Fontos, hogy a 6 éves kor közeledtével a gyermek egyre
inkább képessé váljon az elmélyült figyelemre, és a feladatvégzésre.
Alakítsunk ki egészséges szokásokat! Az egész család számára fontosak az egészséges ételek.
Mozogjunk minél többet!
Tartsuk be a napirendet és a szabályokat! Az ismétlődő események, a rendszer kiemelten fontos a
gyermek megfelelő fejlődéséhez.
Ösztönözzük a kreativitást! Az ingergazdag, esztétikus környezet fejleszti a gyerekek szépérzékét, és
alkotásra serkenti őket.,
Nem árt még egyszer hangsúlyozni, hogy ha csak ezt az egy feltételt biztosítjuk a gyermek számára,
már akkor már sokat tettünk azért, hogy boldog, kiegyensúlyozott személyiséggé váljon!
Ha a szülőnek sikerül a gyermekkel szemben következetes, egyenes legyen, és helyes határokat tud
szabni, akkor később sem lesz problémája.
555
“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. SZŐCS ILDIKÓ

EDUCATOARE LA GRĂDINIŢA DE COPII CIMBORA- BARAOLT,
JUD. COVASNA
“Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte.” (Confucius)

Foarte des folosim expresia „cei sapte ani de acasă” când constatăm că cineva are carenţe în
comportamentul civilizat. În opinia mea, educaţia e ca temelia unei case, cu cât e mai solidă, cu atât e mai
rezistentă, ca rădăcina unei plante, fără o rădăcină bine înfiptă în pământ nu ne putem bucura de plantă. Asa
este si cu educaţia, fără „cei şapte ani de acasă” nu putem vorbi de un om educat, civilizat.
Când mă gândesc la primii mei ani de viaţă, îmi amintesc mângâierile, zâmbetele, cuvintele
ocrotitoare care îmi explicau ce e bine şi ce e rău. Niciodată nu voi uita vorbele mamei „spicul gol ține
capul sus, cel plin se apleacă” şi mă minunez cât este de adevărat. Foarte des spunem că nu ne amintim ce
am făcut ieri, dar ne amintim de copilăria noastră, de mirosuri, de sunete, de zâmbete, şi ne umplem iar de
inocenţa copilăriei.
Educaţia copiilor depinde de ecucaţia părinţilor, de scara de valori pe care ei o au, de normele morale
pe care le deţin. În ziua de azi, când totul este mai concentrat, când nimeni nu are timp de aproape nimic,
când cariera e pe primul plan, părinţii au tendinţa de a aştepta educaţia copilului de la grădiniţă, şcoală.
Timpul petrecut de părinţi cu copii este foarte limitat.
Mi-am dorit sa aflu părerea părinților copiilor din grupa mea, de aceea le-am adresat următoarea
întrebare: Ce cred, ce simt când aud expresia „cei şapte ani de acasă”? Iată câteva răspunsuri :
„Auzind expresia „cei şapte ani de acasă”, mă gândesc la educaţia pe care o primeşte copilul de la
părinţi, în primii ani de viaţă. Această educaţie este baza, cheia către adaptarea copilului în societate.
Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de relaţia de afecţiune dintre părinţi şi copil, specificul
dezvoltării copilului, valorile familiei (reguli, obiceiuri, tradiţii) care sunt transmise copilului. În concluzie,
cred că ambii părinţi trebuie să fie consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp, aceştia să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Nu trebuie să uităm că şi adulţii greşesc uneori.” (B.M.)
„Părinţii trebuie să fie conduşi de raţiune, străduindu-se să convingă copilul cu bunătate şi răbdare,
să ceară copilului doar ceea ce este capabil să dea în realitate, manifestând în acelaşi timp o mare încredere
în el, ajutându-l să atingă ţinte din ce în ce mai înalte. Părinţii au datoria de a le forma copiilor cunoştinta,
caracterul, voinţa, să le construiască personalitatea, pentru a fi capabili să aleagă binele, să fie responsabili.
Pentru că cei şapte ani de acasă, adică educaţia, este arta formării omului de mâine.” (M.R.)
„Fiind profesoară, mă confrunt adesea cu gesturi nepotrivite în comportamentul elevilor şi automat
îmi vine să rostesc expresia ” Îţi lipsesc cei şapte ani de acasă !” După părerea mea, această expresie
reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Nu trebuie să uităm
nici faptul că reuşita benefică a metodelor educative depinde şi de personalitatea copilului educat, deoarece
copiii sunt foarte diferiţi. Părinţii sunt într-un fel responsabili pentru buna educaţie a copilului, în formarea
bunelor maniere. Ei devin un model de urmat, ajutându-şi copiii să-şi dea seama ce e bine şi ce nu, cu
ajutorul unor reguli morale. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât
unul căruia îi lipsesc ”cei 7 ani de acasă”. (Sz.I.)
„Când auzim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim în primul rând la educaţia elementară a
copilului în primii ani ai vieţii, comportamentul, bunele maniere pe care le primeşte de la părinţi până
ajunge la şcoală. Putem ajuta copilul să-şi însuşească aceste norme prin regulile pe care le impunem, dar
inevitabil suntem şi noi, părinţii (bunicii) modele prin purtarea, reacţiile, şi prin relaţiile noastre cu cei din
jur. Regulile de bază, cum ar fi comportamentul la masă, conversaţia cu adulţii, cererea cuvenită a unui
lucru, mulţumirea favorurilor sunt însuşite de copil în viaţa de zi cu zi a familiei. Expresia "cei şapte ani de
acasă" se referă la regulile elementare, pe care fiecare copil ar trebui să le cunoască până la vârsta de şapte
ani. (Sz.R.)
„Când aud această expresie, mă gândesc la normele de bază, la comportamente elementare însuşite
acasă. Acestea sunt însuşite de la părinţi, bunici, rude. Mai demult bătrânii spuneau: dacă copiii nu-şi
însuşesc aceste comportamente, norme până la vârsta şcolarizării, niciodata nu şi le vor putea însuşi. Printre
aceste comportamente putem enumera salutul, comportamentul în societate. Dacă nu dispunem de aceste
cunoştinţe, ni se spune "Îţi lipsesc cei șapte ani de acasă". (B.Gy.)
556
„După părerea mea, baza fundamentală a formării unui comportament este relaţia cu părinţii.
Dragostea părinţilor îi permit copilului să se dezvolte, să aibă încredere în sine. Copilul iubit de părinţi se
simte protejat, îngrijit, se simte în siguranţă, este mai deschis pentru asumarea regulilor de comportament.
De aceea părinţii trebuie să fie modele pentru copii, arătând prin comportamentul lor drumul cel mai bun.
Să nu uităm că ne educăm copiii pentru binele lor.” (R.A.)
„Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur. Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.” (D.R.)
"Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Aceşti ani sunt adesea caracterizaţi şi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Am un băieţel de 5 ani, cu care am fost acasă în primii 3 ani din viaţa lui şi nu am regretat nicio clipă,
deoarece cred că dacă avem ocazia să petrecem cât mai mult timp cu copilul mic, aceşti ani vor oglindi
efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permit acestuia
să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. În fiecare zi îi arăt şi îi spun cât de mult îl iubesc, nu doar
prin vorbe ci arătându-i acest lucru prin gesturi tandre, sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări, mângâieri.
Ştiu cât de mult înseamnă aceste gesturi pentru un copil mic. La fiecare pas, când am posibilitatea, îl învăţ
să se poarte frumos, deoarece cred că bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
Comunicarea este o bază solidă în relaţia dintre părinţi şi copil, ceea ce cred că poate să limiteze timpul
petrecut la televizor sau calculator. Nu încerc să fac din el un geniu înainte de vreme, pentru că primii ani
de viaţă ai copilului trebuie să fie anii în care să se joace din plin, să socializeze, cu trecerea timpului copilul
să devină un matur înţelept, care să se poată acomoda uşor în societate şi să facă faţă cerinţelor societăţii în
care trăieşte. În această perioadă creierul copilului seamănă cu un ”burete”, se poate fundamenta
dezvoltarea copilului în toate domeniile pentru ca mai târziu dezvoltarea să se poată realiza uşor prin
”clădire pe aceste fundamente”. (Cs.R.)
Părinţii au subliniat importanţa educaţiei în sânul familiei, toţi sunt foarte convinşi de importanţa
acestor ani, de semnul decisiv pe care îi lasă în personalitatea copilului primii ani petrecuţi împreună, de
tot ce insuflă acest timp petrecut împreună. M-a bucurat foarte mult că nu au venit cu diferite scuze, nu au
spus că locul părinţilor trebuie luat de diferite instituţii unde copiii îşi petrec timpul. Educaţia presupune
multă răbdare, multă receptivitate la nevoile copilului, la personalitatea lui.
„Rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructul este dulce.” (Aristotel)
Eu cred că noi, educatorii avem un rol important de a şlefui diamantele primite. Copiii învaţă imitând,
este foarte important ce modele le oferim, deci în primul rând trebuie să avem noi „cei şapte ani de acasă”.
„Exemplul este cel mai bun percept.” (Aesop)
557
FAMILIA – PRIMUL EDUCATOR
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: STERIE CRINA GRAȚIELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL DĂRMĂNEȘTI
Familia reprezintă cadrul de formare a copilului ca individ, având rolul de a dezvolta la copil acele
deprinderi şi priceperi, acele norme şi principii/legi care îi sunt şi îi vor fi necesare pe parcursul întregii lui
vieţi. Familia reprezintă primul mediu cu care interacţionează copilul, de aceea evoluţia viitoare a copilului
este mult influenţată de familia sa, de mediul în care părinţii devin modele pozitive sau negative pentru
copil, de modul în care se desfăşoară şi evoluează viaţa în cadrul familiei şi, bineînţeles, de modul în care
îi sunt însuşite acestuia valorile şi normele societăţii.
Rolurile părinţilor faţă de copii nu trebuie să se rezume numai la satisfacerea nevoii de hrană a
copilului, ei trebuie să îi asigure copilului o dezvoltarea armonioasă, să-i dea o educaţie necesară, sa-i
asigure sentimentul de siguranţă şi sǎ-i ofere afectivitatea de care are nevoie. Unii părinţi, în dezvoltarea
copiilor, nu le oferă o educaţie adecvată, de aceea, lucrările în domeniul psihologiei au arătat că o serie de
dificultăţi în plan educativ, dar şi la nivelul dezvolltării psihice ale celui mic sunt ca urmare a dezechilibrelor
ce au loc în familie, întrucăt principalele modele observate de către cei mici în toate situaţiile vieţii sunt
părinţii.
Educaţia, deci, nu ar trebui să înceapă odată cu primul pas în grădiniță sau în şcoală, ci trebuie să fie
realizată pe tot parcursul vieţii, o mare parte a educaţiei copilului intrând în datoria părinţilor ca pruncii lor
să aibă o dezvoltare armonioasă, din punct de vedere psihic, fizic şi social. Părinţii sunt primii
educatori/învăţători pentru că: „ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a
vieţii; familia este modelul pe care copilul il imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă
al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; comunicarea intrafamilială influenţează decisiv
dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui“ (Boca, Bucinschi, Popescu, Stativă, 2008, p.29).
După cum ştim, caracterul se formează şi nu este înnăscut, de aceea influenţele părinţilor asupra
dezvoltării caracterului sunt foarte mari; ei sunt primele persoane care le oferă exemple, moduri de a se
comporta, atitudini faţă de muncă şi faţă de lucrurile care îl înconjoară. Ursula Şchiopu (1967, p.194) afirmă
că „fiecare etapă a dezvoltării caracterului moral al copilului constituie terenul pe care au loc asimilarea,
restructurarea şi organizarea în continuare a conduitei în conformitate cu normele moralei sociale şi ale
educaţiei; diversele influenţe morale sunt asimilate în mod diferit de fiecare copil, în funcţie de fondul
moral general dezvoltat până la un moment dat“. Din această afirmaţie putem spune că familia stă la baza
formării caracterului copilului şi a conduitei lui morale.
Familia este locul primordial unde începe dezvoltarea copilului, de aceea cadrul familiei ar trebui să
fie unul stabil, echilibrat, lipsit de conflicte, în care prezenţa dragostei şi a grijii membrilor unii pentru
ceilalţi să domine, iar responsabilităţiile fiecărui membru şi asumarea rolurilor să fie îndeplinite de parteneri
în mod egal. Astfel, noi nu trebuie să uităm că familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,
reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte.
Bibliografie:
Boca, C., Bucinschi, M., Popescu, C., Stativă, E. (2008), Să construim împreună cei 7 ani....de-acasă,
Editura Educaţie 2000+, Bucureşti.
Şchiopu, U. (1967), Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
558
CEI 7 ANI DE ACASA
EDUCATOARE: STERMIN MARIOARA

GRADINITA PN VISTEA DE JOS , BRASOV
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţi.
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Cei
„şapte ani de acasă” reprezintă eticheta cu care copilul pleacă în lume, „zestrea” care îl însoţeşte toată viaţa.
Familia este mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Grădiniţa, şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât
Parintii reprezinta primii mentori reali in viata copilului , furnizandu-i primele reperede orientare in
lume , primele informatii si invataturi despre lucrurile si fenomenele din naturasi din societate , primele
sfaturi , norme si reguli de conduita . Cresterea si educarea copilului ceea ce inseamna “bun ” pentru el , se
afla intr -o dinamica permanenta de la o cultura la alta ,de la o perioada la alta.Parintii trebuie sa devina
constienti de influienta pe care o exercita in viata copilului , sa cunoasca ca educatia data propriului copil
este diferita de cele precedente ,ca societatea viitoare va fi diferita de celelalte , iar copilul trebuie pregatit
corespunzator .Incepand cu primii ani de viata , copilul preia de la parinti gesturi , atitudini ,
limbajul,exemple de comportament positive ca : sarguinta , cinstea , politetea , sociabilitatea ,initiative
creatoare , dispozitia de colaborare . Toate acestea cer calm , intelegere , rabdare ,dragoste fata de copil .
Nu frica , nu teama trebuie sa-l determine pe copil sa faca fapte bune .Pentru a descoperi binele trebuie sa
existe un cod de conduit bazat pe egala respectare atat decopil cat si de parinti . Dragostea de “bine ”, de
adevar , are nevoie mai ales de actiune , de descoperire a virtutilor de catre copil . Gresesc acei parinti , care
ii interzic copiilor de a apuca , de a desface jucariile , de a le pipai , a le privi si chiar de a le izbi . Activismul
precum si curiozitatea acuta de a cerceta tot ce-l inconjoara trebuie stimulate , incurajate , intelegand copilul
ca pe o fiinta autonoma.Cultivarea dragosteai fata de frumos se realizeaza tot in familie prin pregatirea
bunuluigust al copilului fata de tinuta si locuinta sa , precum sic ea de frumusetea in comportare sirelatie
cu cei din jur .
copilăriei.
559
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. STIOAPA ALINA MAGDALENA

CENTRUL SCOLAR DE EDUCATIE INCLUZIVA CARANSEBES
„...Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr...“;
„Copiii învaţă ceea ce trăiesc“ , de Dorothy Law Nolte
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog
frumos, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
într-un context anume însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Copilaria este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente,
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel
lui.
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău..
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie,
să se joace împreună.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizati prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani:
560
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
părinţi.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
Construcţia celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună (atât familia, cât şi educatorii) trebuie să fim conştienţi de importanţa
fiecăruia dintre noi şi să ne respectam reciproc pentru buna dezvoltare a copilului.
Bibliografie:
3.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.copii.ro
5. www.scribd.com
6. www.didactic.ro
561
PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE ÎN EDUCAŢIA COPILULUI
ÎNV. STOIAN ADELA, ŞCOALA GIMNAZIALĂ I. GH DUCA, RM. VÂLCEA
„Scopul educaţiei este să îi pregătească pe tineri să educe ei înşisi de-a lungul vieţii lor” – Robert
Maynard Hutchins.
Școala și familia sunt doi dintre cei mai importanți piloni ai educației copiilor. Familia este cea care
începe lungul drum al educației celor mici, proces continuat în parteneriat apoi, cu școala și comunitatea,
un alt pilon al educației de calitate.
Idealul educațional constă în formarea și dezvoltarea integrală a personalității, în formarea omului de
care o societate are nevoie la un moment dat.
Fiecare părinte, atunci când i se naște un copil, visează la fericirea lui și speră să-i asigure o educație
bună, tinde să-i ofere ceea ce e mai frumos și mai bun.
Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul
familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic.
Şcoala realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu familia,
prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele educative ale
societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
- instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
- agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în probleme educaţionale;
- membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului;
- factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei;
- influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
- programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea
şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea
de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
- calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
- percepţiile fiecăruia;
- atitudinile care îi caracterizează;
- caracteristicile instituţiei şcolare;
- caracteristicile familiei;
- modul de comunicare.
562
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
- prezenţa la şedinţe şi lectorate;
- asistarea elevilor în efectuarea temelor;
- participarea la activităţi cultural-artistice şi sportive;
- organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
- organizarea unui colţ verde în şcoală;
- atragerea unor fonduri pentru şcoală;
- susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
- transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
- evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
- mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
- capacitatea dascălului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
- evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
- rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
- sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală ( comportament civilizat,
demn, tolerant, bazat pe cinste , corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori
sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm.
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Şcoala este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Pentru perfecționarea relației școală-familie, se prevede că în toate țările europene să se treacă la o
nouă etapă a acestei colaborări, care să pună accent pe un angajament mutual, clar stabilit între părinți și
profesori, pe un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii.
Educația copiilor trebuie să răspundă cererii sociale și, în același timp, nevoilor și aspirațiilor
individuale. Ea este cea care desăvârșește ființa umană, ea este educația pe care copilul o primește în
familie,în școală și comunitate.
Bibliografie:
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P., Bucureşti, 1974;
563
PROFESOR: STOIAN CORINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ȘTEFAN LUCHIAN” MOINEȘTI,
JUDEȚUL BACĂU
Expresia „cei șapte ani de acasǎ” a fost, este și va fi utilizată. Atunci când o rostim o asociem cu un
set de reguli reguli de politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde încă de la o vârstă
fragedă, în cadrul familiei, și care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială. Astfel,
copilul care are cei șapte ani de acasǎ, va fi în viitor adultul matur, asumat, responsabil, politicos, educat
care va știi să rostească „Multumesc!”, „Vă rog!” și care va demonstra o conduită ireproșabilă în orice
context, atât în viața socială, cât și în cea particulară. Încă de la vârstă fragedă, copilul își însușește un set
de reguli prin argumente clare și exemple.
Noțiunea de respect poate fi deprinsă de către cei mici încă din fragedă pruncie, mai ales dacă părinții
îi învață să utilizeze cuvintele precum: „Te rog!”, „Multumesc!”, „Bună ziua!”, „Mă scuzați!”. Părinții
înșiși, prin propriul comportament, reprezintă un bun exemplu de urmat de către copii. De asemenea,
părinții trebuie să le explice copiilor de ce trebuie să fie respectuoși: respectându-i pe ceilalţi, vei fi și tu la
rândul tău respectat. Învățându-l codul bunelor maniere, când va fi un adult, toate aceste lucruri de bun-
simț îi vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Cei șapte ani de acasǎ presupun și existența
altruismului, adică celui mic să îi pese de ceilalţi, să știe să asculte, să fie dispus să ajute atunci când i se
cere ajutorul, în măsura posibilităţilor.
Prin „cei șapte ani de acasǎ” se înţelege și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat.. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,
cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială
în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social adecvat. Școala, precum și alte medii
educaționale, nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
564
FAMILIA ŞI ŞCOALA
POT FI PARTENERI ÎN FORMAREA COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR STOIAN CRISTINA

LICEUL TEORETIC MURFATLAR
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în
activitatea şcolară şi pe plan general, în viaţa socială.
Familia o putem considera ca fiind primul factor prin care se influenţează formarea atitudinilor,
structurarea caracterului. În primii ani, familia este cea care supraveghează conduita în relaţiile cu ceilalţi
copii. Orice atitudine a părinţilor, fie ea pozitivă sau negativă, se răsfrânge şi asupra copilului.
În structurarea caracterului, sarcina familiei este de a forma deprinderi şi obişnuinţe de muncă şi
comportare în conformitate cu regulile, normele societăţii.
Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului incă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele
de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, contribuind la dezvoltarea
conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate
pe legături afective care au la bază căldura căminului şi intelegerea.
Studiu de caz:
Familia M. este o familie extinsă, alcătuită din părinţi, doi copii şi bunica din partea tatălui. Copii
sunt băieţi, au 10, respectiv 15 ani.
M.A. este al doilea copil al familiei, s-a născut perfect sănătos, are o inteligenţă medie, trăieşte în
condiţii economice foarte bune şi, cu toate acestea, nu se poate adapta cerinţelor învăţământului: absentează
de câte ori are ceva de pregătit şi ştie că va fi verificat, îşi exagerează stările de cel mai mic disconfort şi
refuză să participe la activităţi, scrie incorect, dar citeşte bine.
În chestionar, mama sa a mărturisit că face faţă cu greu creşterii şi educării sale, tatăl fiind plecat în
străinătate de mai mulţi ani, că nu îl pedepseşte niciodată, că îi alimentează tacit conflictele cu bunica sa,
că îi asigură cele mai bune condiţii economice şi că participarea ei la activităţile organizate la şcoală se
limitează la participarea la şedinţele cu părinţii.
Exemplele ar putea continua şi în cazul altor elevi, iar chestionarul completat de către părinţi
confirmă, din păcate, ideea că succesul şcolar şi personal depinde, într-o mare măsură, de influenţa pe care
o exercită părinţii asupra copilului şi a relaţiei cu şcoala.
Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita socializarea
copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană
caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane .
Părinţii hiperprotectori cresc un copil anxios, lipsit de iniţiative. Părinţii indulgenti acceptă şi satisfac
toate cererile şi pretenţiile copilului, îl alintă şi îl răsfaţă, ceea ce va duce la negativism şi agresivitate în
comportamentul copilului. Atitudinea permisivă a părinţilor stimulează tendinţa de afirmare a copilului, dar
poate avea şi alte efecte nedrepte, copilul putând adopta comportamente de opoziţie, intoleranţă la frustrare,
crize de mânie, ostilitate faţă de orice cerinţă exprimată de adult.
Educaţia devine astfel o sarcină de mare răspundere, presupune înţelepciune, dragoste şi tact din
partea părinţilor. Acolo unde dragostea e prost înţeleasă sau lipseşte căldura căminului (în cazul familiilor
dezorganizate, a părinţilor alcoolici), unde părinţii nu au „timp” să se ocupe de copii, delegând creşterea
lor către bunici sau bone, care manifestă toleranţă ridicată la „micile” abateri, educaţia se transformă într-
un dresaj, iar experienţa personală a copilului va fi limitată.
Familia nu reprezintă doar grupul specific constituit din persoane între care există legături de sânge,
ci este şi mediul în care copilul deprinde primele comportamente, primele atitudini şi valori care totalizează
”cei şapte ani de acasă”. Sunt atitudini pe care le expune odată intrat într-un alt mediu, respectiv şcoala.
Există o serie de studii care pun accentul pe implicarea familiei în activităţile de învăţare şi
antrenament privind copilul, dar numărul studiilor centrate pe familie, ca beneficiar al intervenţiei, sunt
destul de puţine. Printre explicaţiile care se pot da în acest sens se enumeră şi noutatea relativă privind rolul
familiei în intervenţia timpurie, precum şi lipsa informaţiilor şi experienţei privind identificarea nevoilor
familiei.
565
O serie de studii sugerează trei moduri de abordare privind implicarea familiei în rolul de beneficiar
al parteneriatului cu şcoala:
Primul mod de abordare se bazează pe un model de antrenament al părinţilor. Alături de rezultatele
care priveau copilul în termenii achiziţiilor motrice şi de limbaj, s-au observat şi rezultate legate de părinţi,
în termenii competenţei paternale şi schimbării de atitudine.
O a doua modalitate de abordare a implicării familiei este reprezentată de programe centrate pe
ambii părinţi ai copiilor cu abateri comportamentale.
Cele două modalităţi de abordare mai sus amintite sunt bazate pe aplicarea unor tehnici generale de
intervenţie asupra familiei.
O a treia modalitate de abordare este una individualizată, bazată pe evaluarea sistematică a nevoilor
familiei.
Interacţiunea părinte – copil este considerată a fi de importanţă majoră în programele de intervenţie
timpurie, o serie de cercetări relevând faptul că aceasta constituie unul din factorii cei mai importanţi care
contribuie la dezvoltarea optimă a copilului.
Bibliografie:
Letitia Hanches, Instruirea diferentiata .Aspecte moderne in elaborarea strategiilor didactice,
Editura Eurostampa ,Timisoara 2003
Pantelimon Golu, Psihologia copilului, Editura Didactica si Padagogica, Bucuresti,1992
566
EDUCĂM PREȘCOLARII ÎN SPIRITUL
UNUI COMPORTAMENT CIVILIZAT
PROF. ÎNV. PREȘC. STOICEA AURELIA
În etapa preșcolară se pun bazele fundamentale ale dezvoltării personalității, se formează abilitățile,
obiceiurile și cunoștințele care vor fi perfecționate în etepele succesive care vor urma.
Încă de mici, copiii trebuiesc obișnuiți, ca atunci când doresc o jucărie, un dulce, un fruct, să utilizeze
formulele de politețe: ,,te rog” , ,,mulțumesc”. Atunci când preșcolarii încalcă aceste norme de conduită ,
amintesc preșcolarului ceea ce a omis și insist până când aceste norme devin obișnuință. Uneori părinții sau
bunicii sunt foarte toleranți cu copilul, de aceea este bine ca educatoarea să aibe mai multe lectorate, întâlniri
cu părinții, cu scopul de a colabora cu aceștia pentru binele copiilor. Părinții/ bunicii trebuie să știe că
preșcolarii vor imita comporta-mentul adulților din aceeași familie. De aceea membrii familiei trebuie să
aibe un comportament dezirabil, fiind conștienți că ei reprezintă un model pentru micuți.
Copiii trebuiesc familiarizați cu bunele maniere încă de la vârste fragede, pentru ca acestea, în timp
să devină automatisme. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îi învață ce înseamnă
respectul. Copiii trebuiesc învățați cum să se comporte în clasă, pe stradă, în mijloacele de transport în
comun, la biserică, în vizită, etc. Noi la grădiniță, învățăm copiii să salute la venire, la plecare, când intră
cineva pe ușă, dar aceste rutine trebuiesc continuate și acasă, pentru un rezultat optim.
Viitorii școlari trebuie să știe că, nu trebuie să vorbească neântrebați ( mai ales în timpul orelor), să
ceară voie la toaletă, să ceară voie să se joace cu un anumit obiect, să nu vorbească în paralel cu un adult,
să fie politicos cu colegii și cu personalul grădiniței, să nu fie violenți (eu chiar le spun preșcolarilor că la
grădiniță suntem într-o familie mai mare, în aceasta familie doamna educatoare ține locul mamei, iar colegii
țin locul frățiorilor, de aceea noi trebuie să ne iubim și să ne ajutăm reciproc).
Nu întotdeauna copiii rețin regulile atunci când li se transmit, de aceea la grădi -niță ne jucăm ,,De-a
școala „. În acest fel le arăt cum se cere voie să răspundă, cum se salută, cum se vorbește cu doamna
învățătoare și alte gesturi tipice din timpul orelor, inițiind un joc de rol.
De asemeni am învățat cu copiii mici poezioare al căror mesaj este modul de a ne comporta civilizat.
Exemplu: ,,Sunt copil politicos“ , ,,Cum mă spăl ?”, ,, Cine nu se spală..” . Am pus accent pe felul în care
se spală pe mâini, felul în care mănâncă, folosind corect tacâmurile. De asemeni le-am spus copiilor ca
trebuie să se spele întotdeauna pe mâini înainte de a mânca ceva, să pună mâna cu o batistuță la gură și la
nas, de câte ori strănută sau tușește, pentru a nu împrăștia bacteriile in jur.
Am insistat și voi insista, ca pe perioada preșcolarității copiii să dobândească aptitudini și maniere
elegante, pentru că, se știe că un copil manierat, se va remarca în societate și se va integra în grupul din
care face parte mult mai ușor.
567
EDUCAŢIA PORNEŞTE ODATĂ CU “CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ”
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR STOICESCU GEORGIANA

GRĂDINIŢA NR. 208, BUCUREŞTI
„Fiecare copil pe care îl educăm este un cetăţean pe care îl câştigăm.“ Victor Hugo
Cei “şapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. “Cei şapte ani de acasă” sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în
interacţiunile cu ceilalţi.
“Cei şapte ani de acasă” se referă în primul rând la comportamentul unui copil. Având “cei şapte ani
de acasă”, probabil ştie să se comporte şi cu un om mai în vârstă, şi în societate, şi în viaţă. Lipsa celor
şapte ani de acasă depinde de caracterul copilului, depinde şi de părinţi, ce văd în casă, ce văd în familie,
ce îi învaţă în primul rând. Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie mai bun pentru
ceilalţi
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale.
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor.
Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în
familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte
părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.“
Expresia celor „şapte ani de acasă” pe care "omul îi are sau nu îi are", reflectă tocmai importanţa
constituirii bazelor activităţii psihice şi conturarea trăsăturilor de permeabilitatea ce îşi pun amprenta pe
comportamentele viitoare. Copilul preşcolar traversează etapa cunoaşterii prin lărgirea comportamenului
cu mediul social şi cultural din care asimileaza modele de viaţă ce determină o integrare tot mai activă la
condiţia umană.
Ce pot învăţa copiii în “cei şapte ani”?
- ordine;
- igienă;
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative;
- bune maniere şi comportament;
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire);
etc);
- consecvenţa în realizarea unei sarcini;
- concentrare a atenţiei;
- perseverenţa în realizarea uneri sarcini;
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii:
- spiritul de competiţie;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini.
568
Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au
nevoie de dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare,
de recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine
şi îşi dobândesc propria independenţă.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde
în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalţi.
Bibliografie:
1.Danion Vasile, 2012 , “Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, Bucureşti
2. Poenaru Michiela,2010, “Cei şapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura
Coresi, Bucureşti
3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, 2002, “Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti,
569
STOICULESCU SIMONA RALUCA

GRĂDINIŢA RAZĂ DE SOARE TÂRGOVIŞTE
Vârsta preşcolară, este cea mai importantă pentru achiziţionarea unor deprinderi, a unor cunoştinţe şi
stabilirea unor atitudini care să funcţioneze pe tot restul vieţii.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de catre cine şi în ce mod.
Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
interesează fără a recurge la un „interogatoriu”.
grădiniţă, mai exact în familie, cu membrii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
spaţii, să interacţioneze cu adulţii şi copiii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament
modele de urmat.
- ordine;
- igienă;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât şi negative;
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire);
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător;
- consecvenţă în realizarea unei sarcini;
- perseverenţă în realizarea unei sarcini;
Pentru a fi un bun părinte, ce işi înţelege copilul, adultul trebuie să-şi amintească de propria copilărie,
să retrăiască sentimentele copilului de atunci, care se păstrează intact şi, în loc să îndepărteze acel copil, să
se înâlnească cu fiica sau cu fiul lui. Nu este o pledorie pentru un adult care se copilăreşte ci pentru un adult
care priveşte vârsta copilăriei cu cea mai mare seriozitate, cu răspundere şi afecţiune.
570
EDUCAŢIA ÎNCEPE CU CEI ŞAPTE ANI
DE ACASĂ
PROF. STOLERU NICULINA,
COLEGIUL ECONOMIC „OCTAV ONICESCU” BOTOȘANI
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viată ai
Educația unui copil nu constă numai în a-l invăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
scoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani:
1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite in comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator si concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
4. Invată-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu incerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică
și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învată cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.
571
572
MESERIA DE PARINTE - CE FEL DE PARINTE SUNT?
PSIHOLOG DIANA STREIAN

CJRAE TIMIŞ- GRĂDINIŢA PP. NR 22, 33 TIMIŞOARA
Meseria de părinte, cu toate că este o profesie ce nu se predă în şcoli, este cea mai importantă din câte
avem în viaţă, fiind una dintre cele mai solicitante pe care le poate exercita un om de-a lungul vieţii. Avem
impresia că ştim cum se cresc copiii, cum să ne descurcăm cu ei când au comportamente nepotrivite, cum
să-i încurajăm atunci când fac un lucru bun, însă situaţiile de zi cu zi ne fac uneori să simţim că suntem
nepregătiţi, indiferent de vârsta la care am devenit părinţi. Este dificil să fii părinte într-o lume mereu în
progres, cu multe provocări şi tentaţii, însă dacă depunem efortul necesar, pentru a ne ajuta copiii să crească
fericiţi şi împliniţi, este ca şi cum am fi promovaţi în fiecare zi.
Rolul de părinte nu se joacă, el se trăieşte, se simte, de aceea părintele trebuie să fie conştient de rolul
pe care îl are în dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să
găsească modalităţi adecvate de comunicare şi educare a acestuia. Fiecare familie are stilul ei educativ, iar
tipul de părinte în care te încadrezi va determina, în mare măsură, trăsăturile de personalitate şi
comportamentul pe care le va avea copilul.
Mai jos sunt prezentate stilurile educative cel mai des întâlnite, cu implicaţiile acestora asupra
dezvoltării copilului:
 Stilul parental indulgent
Părintele indulgent nu impune prea multe restricţii, permite copilului să se manifeste cum vrea el,
considerând că libertatea de expresie este cea mai importantă. Manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea
ce face copilul, se consultă cu acesta atunci când ia o decizie. Acest stil educativ permite copilului să-şi
dezvolte creativitatea şi capacitatea de a lua decizii, să-şi formeze o identitate proprie şi să aibă o
personalitate originală şi distinctă. Însă, un copil care a fost educat pe baza principiilor acestui stil va
înţelege foarte greu rolul limitelor, al regulilor, de aceea nu va şti să ţină cont de ele, când va fi nevoie, iar
părinţii se pot aştepta ca el să dorească să facă doar ce vrea şi să nu mai accepte sfaturi.
 Stilul parental autoritar
Părintele autoritar îi cere copilului să respecte cu stricteţe regulile existente, iar cea mai mică
greşeală, este însoţită de pedeapsă. Părintele nu oferă explicaţii suplimentare şi foloseşte adesea expresii de
genul: ”De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!”
Intenţia copilului de a-şi manifesta independenţa, este interpretată ca o formă de rebeliune. Părintele
este mereu rece şi detaşat de copil. Copilul care a fost educat conform principiilor stilului educativ autoritar,
va deveni ordonat, disciplinat, respectuos, faţă de cei de care îi este frică şi îşi va dezvoltă spiritul critic.
Însă, va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente, va fi neiertător cu cei care greşesc, nu
va fi prea maleabil sau sensibil la dorinţele altora şi toată viaţa se va ghida după regulile stricte, pe care le-
a învăţat în copilărie. Va fi mereu nesigur pe sine, lipsit de iniţiativă deoarece se teme permanent că va
putea greşi.
 Stilul parental indiferent
Părintele indiferent nu manifestă trăiri emoţionale pozitive pentru copil decât rareori, îşi neglijează
copilul, nefiind preocupat de realizările lui. Lipsa afecţiunii îl face pe copil mai rezistent la greutăţile vieţii,
însă, copilul se simte lipsit de de importanţă şi învaţă că părerea lui nu contează prea mult, îşi dezvoltă o
stimă de sine redusă, devenind timorat, ceea ce duce la dezvoltarea unui complex de inferioritate. Va fi mai
rigid, mai insensibil la sentimentele şi la dorinţele celorlalţi, mai apatic.
 Stilul parental protector
Părintele protector este aparent un părinte model, se dedică cu toată fiinţa meseriei de părinte,
prioritatea sa fiind să-i ofere copilului securitate, este extrem de atent la nevoile acestuia, considerând că
un copil are nevoie în permanenţă de sprijin şi de protecţie. Uneori protecţia acordată copilului este
exagerată, părinţii devin veşnic îngrijoraţi învăţând copii să fie mereu precauţi şi rezervaţi. Când sunt mici,
copiii care au părinţi exagerat de protectori, pot manifesta tulburări ale somnului şi ale regimului alimentar,
precum şi stări de frică nejustificate. În timp, copilul găseşte, că este dificil să comunice direct cu părintele
despre problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înţelege şi se va îngrijora.
573
 Stilul parental democratic
Părintele democratic consideră că drepturile copilului trebuie să fie întotdeauna respectate, dar
totodată susţine importanţa existenţei unor reguli, care să fie respectate consecvent şi urmate de toţi membrii
familie. Îi oferă copilului securitatea de care are nevoie, îl sprijină, este înţelegător şi încrezător în
capacitatea copilului de a lua unele decizii personale, fiind flexibil şi deschis spre nou, pentru a accepta tot
ce ar putea ameliora viaţa copilului şi a familiei. Astfel, copilul va dezvolta deprinderi de comunicare
eficientă, va manifesta creativitate, capacitate decizională, autonomie personală, îşi va dezvolta un echilibru
emoţional, va avea un nivel ridicat al stimei de sine, va învăţa să îi respecte pe alţii, să ia în considerare
opinia celorlalţi, să accepte observaţii, având totodată curajul să îşi exprime punctul de vedere. Însă este
posibil ca aceste principii să determine dificultăţi în adaptarea copilului la un stil autoritar care îl poate
întâlni la grădiniţă, şcoală, în grupul de prieteni.
Bibliografie:
1. Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării. Editura Tehnică. Bucureşti.
2. Boroş, M. (1992). Părinţi şi copii. Editura Didactică şi pedagogică. Bucureşti.
3. Ciofu, C. (1998). Interacţiunea părinţi-copii. Editura medicală Almatea. Bucureşti.
4. Vrăşmaş, E. (2000). Consilierea şi educaţia părinţilor. Editura Aramis. Bucureşti
5. Law Nolte D., Harris R., (2012). Copiii invata ceea ce traiesc. Editura Humanitas, Bucureşti
574
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR STROE MARIANA

ŞCOALA PROFESIONALĂ DANEŢI, DOLJ
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”,
acasă.
dorinţelor sale.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii din şcoală;
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor
probleme.
Bibliografie:
575
ROLUL PĂRINȚILOR IN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. PENTU ÎNV. PRIMAR SUCIU CECILIA

LICEUL TEORETIC „SAMUIL MICU”
SĂRMAȘU, JUD. MUREȘ
În familie, părinții sunt primul model pe care îl are copilul după ce se naște. Atmosfera în care se
desfășoară viața lor familială este decisivă pentru formarea sa viitoare, pentru concepția cu care pășește în
primii ani de viață.
Potrivit psihologilor, chiar după naştere un prim pas ȋn dezvoltarea copilului este apropierea, nevoia
imediată de a fi lângă mamă. Dacă această nevoie nu este satisfăcută, apar frustrări atât pentru copil, cât şi
pentru mamă, iar tocmai această apropiere pune baza unei relaţii ulterioare ȋntre cei doi. Copilul la vârste
mici învață prin imitație, deci ceea ce vede în familie el va conștientiza că este bine sau rău, după cum a
fost îndrumat. Copilul va fi în stare să arate afecțiune și altora dacă, și el simte afecțiune din partea părinților
lui. Un copil fără libertate, ţinut din scurt, va deveni revoltat și se va manifesta agresiv (de exemplu, în
adolescenţă ). În acelaşi timp, un mediu lipsit de reguli, îl va transforma pe copil într-un "monstruleţ
răsfăţat" care îi va teroriza pe cei din jur. Deci, ambele variante, duse la extrem, sunt nocive. O altă variantă,
este aceea a hiperprotecţiei cu scopul de a-l feri de oameni răi şi răutăţi. Dar, părintele este cel care trebuie
să-şi ajute copilul să descopere bunătatea şi răul din oameni. Activitățile pe care le desfășoară zilnic în
familie cu părinții, cu frații sau cu bunicii sunt pentru copil experiențe care contribuie la formarea
personalității lui ca viitor adult. Dacă în familie părinții, frații sau bunicii citesc, și copilul va urma acest
drum chiar dacă nu în totalitate, dar este un punct de plecare pe drumul lecturii, al descoperirilor.
Personalitatea viitorului adult se conturează în primii șapte ani de viață. A avea „cei șapte de ani de acasă”
este o expresie prin care sunt făcute aprecieri asupra modului în care părinții și-au dat osteneala să te educe
pe tine, copil, adică un calificativ dat părinților pentru reușita lor. Dar, în zilele noastre parcă tot mai mulți
părinți eșuează în această educație datorită surplusului de activități cu care se confruntă copilul, datorită
programului uneori prea încărcat al părinților care nu mai au timp liber pe care să-l petreacă cu copilul lor.
De la un after- school, la un curs de dans, la un curs de echitație, la fotbal, la tenis sau orice alte activități,
copilul este mai mult plasat, decât în compania părinților. Se întâlnesc eventual în vacanțe sau concedii
unde au mai mult timp împreună. Este prioritar pentru educația unui copil, ca în primii ani de școală părinții
să îi fie aproape, pentru o perioadă mai mare de timp.
Din păcate, după părerea mea, comportamentele indezirabile ale copiilor și adolescenților au o
fercvență mult mai mare acum decât în anii trecuți și se manifestă chiar la nivel social, foarte agresiv. De
multe ori întâlnim chiar în școală elevi care de mici au comportamente agresive față de colegi sau față de
dascăli. Părinții sunt cei care motivează că este personalitatea copilului său. În acest sens, deseori este
invocat de părinți conceptul de ,,personalitate” pentru a motiva anumite comportamente negative ale
propriilor copii (,,Are personalite, ce să-i faci!”) sau, și mai puțin de dorit, am întâlnit părinți care își doresc
ca odraslele lor să aibă ,,personalitate”, prin personalitate înțelegând obrăznicia, minciuna, agresivitatea
verbală sau fizică. Acești părinți, numeroși de altfel, au ,,reinventat” conceptul de ,,personalitate puternică”,
așezându-l într-o relație de echivalență cu comportamentul indezirabil social și contribuind în acest fel la
conturarea unor trăsături negative de caracter la copiii lor.
Cei șapte ani de acasă sunt primii șapte ani de viață și nu primii șapte ani de școală. Școala constuiește
pe fundația realizată de familie. Dacă fundația este șubredă construcția nu va fi una solidă și vor apărea
fisuri. Personalitatea individului se șlefuiește prin educație. Școala formează caracterele frumoase, le
șlefuiește, le dă strălucire și apoi le pune în valoare pe piața muncii, acolo, unde într-o echipă se întâlnesc
la muncă atât cei șapte ani de acasă cât și cei 11 sau 12 ani de școală. De multe ori vedem persoane într-un
colectiv care nu se suportă, își aruncă unii altora cuvinte jignitoare, nu se ajută unii pe alții, nu cooperează,
sunt ironici la adresa colegilor sau chiar cu șefii lor. Ne întrebăm oare de ce se întâmplă așa? Nu cumva
„cei șapte ani de acasă” au cam lipsit din educația copilului? Oare nu au lipsit din educația de acasă
principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut”?
Salutul- este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
576
Comportamentul în public- un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-
i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii- manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate.
Manierele la masă- o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor
şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor- „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor
şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă- un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
Realizarea cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe
familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii.
Bibliografie:
1. Prof. Dr. Anton Moisin, ,,Călăuza părinților în educarea copiilor’’, Ed. Aramis, Bucuresti, 2010;
2. Anne Bacus, ,,Creșterea copilului de la o zi la șase ani –Manualul părinților’’, Ed. Teora,
Bucuresti, 2009.
http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.html
http://scoalaargeseana.ro/didactica-magna
577
INFLUENȚELE FAMILIEI ASUPRA COMPORTAMENTULUI COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR: SUCIU MARIA-DOINA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ,,FLORIN FLEȘERIU” SEBEȘ
Prin influențele pe care le exercită asupra copilului, familia este sinteza unei triple dependențe a
acestuia față de părinții săi: dependența biologică, filiația incluzând încărcătura genetică; dependența
socială, deoarece familia reprezintă primul mediu social care contribuie la stabilirea contactelor copilului
cu societatea și cunoașterea propriei ființe; dependența educațională, exprimată prin aceea că, în primii ani
de viață, copilul învață în familie.
Familia constituie mediul în care îi sunt inoculate copilului primele deprinderi de comportament
civilizat, primele sentimente față de ceea ce îl înconjoară: persoane, vietăți, obiecte.
O particularitate de dezvoltare specifică vârstei fragede o reprezintă imitarea comportamentului
adulților, copiii încercând să copieze gesturile, mimica și expresiile părinților sau ale celor în compania
cărora petrec mai mult timp, considerându-i adevărate modele.
Copilul își studiază părintele sau tutorele din toate punctele de vedere: cum se îmbracă, cum își
aranjează obiectele de uz personal, uneltele, dacă își rezolvă obligațiile la timp sau le amână de la o zi la
alta, este receptiv la felul în care părintele comunică cu alți oameni, despre alți oameni, despre cum
reacționează când are o problemă, o nelămurire, o bucurie, o tristețe. Aceste lucruri pot părea simple
banalități, dar pentru copil au o importanță deosebită și pot influența decisiv dezvoltarea și formarea sa ca
om.
Din modul în care părinții știu să îmbine autoritatea cu liberalismul, dragostea cu respingerea, rezultă
calitatea și tipul de socializare realizată în familie.
Părinții autoritari caracterizați de fermitate stabilesc țeluri înalte pentru copiii lor, întărindu-le
comportamentul pozitiv și penalizându-le lipsa de consecvență. Această relație dezvoltă la copii încredere
în forțele proprii, sporește autocontrolul.
Părinții autoritari care solicită supunere necondiționată cer foarte mult de la copii, dar nu apreciază
suficient munca și rezultatele acestora, ci conformismul și supunerea tacită. În acest caz, copilul nu își
manifestă propriile inițiative, iar comunicarea lipsește fiindcă părinții recurg adesea la pedepse. Copiii
crescuți în astfel de condiții vor deveni nesiguri, anxioși, lipsiți de motivație și interes față de sine.
Părinții permisivi evită impunerea autorității sau a oricărui tip de control, permițându-le copiilor să-
și pună în aplicare toate ideile, fără niciun fel de restricții. Comportamentul acestor copii devine refractar
și exploziv când li se împune să realizeze altceva decât ceea ce își doresc.Aceștia manifestă dezinteres față
de activitățile școlare, dependență de părinți, nesiguranță, indecizie.
Părinții indiferenți nu acordă niciun fel de atenție propriilor copii. Prinși de grija zilei de mâine, nu
sunt interesați de stabilirea unor obiective pe termen îndelungat și nu urmăresc cu consecvență realizarea
lor. Pentru astfel de părinți, pregătirea lecțiilor, a temelor nu este o prioritate. În asemenea situație, copiii
devin neglijenți față de propriile îndatoriri, neconsecvenți în pregătirea temelor, indiferenți la cerințele
școlii.
În concluzie, calitatea educației primite în familie - acei ,,șapte ani de-acasă”- depinde îndeosebi de
nivelul de educație a părinților și a celorlalți membri ai familiei. Deoarece copiii sunt foarte receptivi la tot
ce văd și ce aud, familia trebuie să fie atentă cum se manifestă în prezența lor.
Bibliografie:
1. Sion, Grațiela - Psihologia vârstelor, Editura Fundației ,,România de mâine”, București, 2003;
2. Șincan, Eugenia; Alexandru Gheorghe – Școala și familia, Editura ,,Gheorghe Cârțu Alexandru”,
Craiova, 1993;
3. Danion, Vasile – Cum să ne creștem copiii?, Editura ,,Sophia”, București, 2012.
578
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
SUCIU MILICA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1

BICAZU ARDELEAN, NEAMȚ
MOTTO
„Niciodată nu este prea târziu să fim părinți buni și să oferim un boboc de încredere și iubire care mai
târziu se va transforma într-un trandafir plin de mireasma vie a recunoștinței.”
Părinții, educatorii, școala și societatea sunt mijloace importante de educație și instruire, în educarea
puiului de om. Familia este prima verigă a sistemului educativ și are responsabilități clare și diverse. În
activitatea de educație în familie un rol important îl are „climatul” care este raportul dintre membrii familiei.
Climatul pozitiv sau negativ influențează formarea copilului ca om.
Atunci când părinții sunt implicați în activitatea de parteneriat cu școala, rezultatele sunt mai buăne,
iar rata eșecului școlar este mai scăzută. Părinții trebuie să-și educe și să-și ajute copiii, în orice situație.
Grija părintească este bunăvoința de a fi prezent atunci când copiii au nevoie de tine. Dacă părinții nu
înțeleg care sunt nevoile unice ale copilului lor, nu vor fi capabili să le ofere acestora ceea ce au nevoie.
Copilul trebuie înțeles, în funcție de vârsta lui cronologică și mentală. Societatea este mereu în alertă, de
aceea segmentul acesta al societății – părinții – trebuie să-și plaseze copilul, pe primul loc în ierarhia
priorităților sale. Regretele frecvente ale părinților, se pot clasifica astfel:
1. Nu au profitat îndeajuns de timpul cu copilul și din păcate nu putem da timpul înapoi. Nu trebuie
să fi prezent fizic întotdeauna cu copilul, dar este important să fi psihic alături.
Concluzia:
„Bucură-te de timpul puțin, pe care îl areți pentru a vă bucura unii de ceilalți !”
2. Uneori părinții nu-și îmbrățișează prea des copiii, pentru a nu-i răsfăța sau consideră că
îmbrățișarea este un semn de slăbiciune.
Concluzia:
„Savurează aceste momente atât timp cât mai poți!” (mâine nu te va mai lăsa el să-l
îmbrățișezi)
3. Prea puțin timp pentru jocuri creative; Nimeni nu spune că jocurile creative cu tine îl vor face
muzician, pictor, architect, însă te vor ajuta să descoperi talentele sale.
Concluzia:
Joacă-te cu copilul tău, conexiunea cu copilul tău va fi mai puternică !
4. Strictețea exagerată
Reproșurile frecvente uneori au afectul invers decât cel așteptat.
Concluzia:
Renunță la critici și apreciază calitățile copilului!
5. Au ignorat părerile copilului;
Folosirea formulelor „ești prea mic pentru a decide” sau „adulții știu mai bine” sunt supărătoare și îl
fac pe cel mic să se simtă neglijat.
Concluzia:
Permite copilului să-și exprime părerea!
6. Nu au pus accentul pe fericire.
Programul încărcat de zi cu zi, stresul, sărăcia, unele boli îi pot face pe părinți să anuleze o plimbare
în parc, o excursie în natură.
Concluzia:
Acordă atenție și lucrurilor care trezesc entuziasmul copilului !
7. Sfaturile altora, au contat prea mult pentru tine.
Mamele tinere se îngrijorează ușor. Pot să caute și să accepte cu ușurință sfaturi.
Concluzia:
Alege sfaturile potrivite familiei tale !
579
Cei 7 ani de acasă, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Părinții, dacă doresc să aibă copii
buni, înțelepți și sănătoși trebuie să se ocupe de educarea și buna creștere a lor. Cei mai mulți copii ajung
răi în viață imitând exemplele din interiorul casei lor. Un copil care nu a primit o educație corectă din
toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viața în cazul în care nu are un
caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educația copiilor este esențial. Totul se începe și se
învață mai întâi în familie.
580
IMPORTANȚA ȘI ROLUL CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF. SURDU ADINA

ȘCOALA GIMNAZILĂ NR. 3 LUPENI, JUD. HUNEDOARA
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o o faptă bună. Ultimii
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe ori
reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul părinților
se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama sau tatăl
său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai
întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri
copii. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și se explice de fiecare dată hotărârile pe
care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conficte de mai târziu dintre
voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și
a împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor
cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi
permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
însă împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
581
potențial creator.
stilul de viață alături de cei dragi.
Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
Bibliografie:
https://www.didactic.ro/materiale-didactice/referat-cei-sapte-ani-de-acasa
https://www.didactic.ro/materiale-didactice/cei-7ani-de-acasa
https://www.didactic.ro/materiale-didactice/cei-7-ani-de-acasa-referat
https://www.didactic.ro/materiale-didactice/referat-cei-7-ani-de-acasa
582
EDUCATOARE, SZABO ERIKA - G.P. N. NIMIGEA DE JOS

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NIMIGEA DE JOS
Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci și prin complexității ei, prin
noutățile pe care le realizează și le prognozează, pune în fața oamenilor de toate vârstele, noi și noi probleme
de ordin economic, cultural, științific, etc.
Acestei societăți trebuie să-i facă față copilul de astăzi și familia sa. Educația, sub toate formele ei ,
este chemată să găsească soluții prin care omul să se adapteze rapid și eficient la societatea viitorului.
Cunoașterea particularităților dezvoltării personalității, a factorilor care contribuie la desăvârșirea acesteia,
a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsura la găsirea unor soluții adecvate.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei,
precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduita oferite de părinți- pe care
copiii le preiau prin imitație și învățare-precum și climatul socioafectiv în care se exercita influențele
educaționale (“cei șapte ani de acasă” ) constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu
diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel
în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității,
precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viață, climatul
continuu, sunt factori determinani în dezvoltarea personalității copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat,
în urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, că există o corelație pozitivă puternică între coeficienții de
inteligență (QI) înalți și nivelul încurajării parentale, atmosfera familială generală și numărul cărților citite
în familie.
Trebuie sa menționăm că strategiile educaționale utilizate de unii părinți, chiar dacă sunt bine
intenționate, chiar dacă au avut efecte pozitive în anumite cazuri particulare, nu duc întotdeauna la obținerea
unui optim educațional, care să favorizeze dezvoltarea personalitații. Cazurile particulare, exemplificările
ocazionale, nu pot fi întotdeauna utile. Ceea ce într-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, în alta
poate determina efecte contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educațional din familie
după niște parametrii unici, precum și cunoașterea consecințelor unui anumit comportament al părinților,
contribuie la explicarea unor comportamente negative ale elevilor. Necunoscând suficient urmările
educative, fiind convinși că ceea ce fac este spre binele copilului, unii părinți și chiar educatori, se află în
fața unei situații oarecum paradoxale, pe de o parte, eforturile susținute, interesul manifestat pentru copil,
etc si , pe de altă parte, rezultatele efective obținute, sub așteptări.
Analizând situațiile concrete în care se manifestă acțiunile educative în familie, putem identifica mai
multe tipuri de părinți:
 unii înteleg să-și armonizeze sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, ale specialiștilor
în domeniul muncii educative;
 alții nu conștientizează efectele negative ale strategiilor educative utilizate, sau, și mai grav, refuză
să recunoască faptul că relațiile lor educaționale cu copiii sunt deficitare.
Aceștia din urmă sunt convinși că nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură,
comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori străini, ori necunoscuți familiei.
Acțiunile educative ale școlii nu trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Întrunirile cu părinții, mai mult sau
mai puțin organizate, trebuie să fie un prilej de a conștientiza consecințele imediate și de perspective ale
strategiilor lor educaționale.
negative asupra copiilor, din cauza neadecvării lor, a particularităților de vărsta și individuale, la situații
concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerată – manifestată prin interdicții, prin brutalitate și prin privațiuni de tot felul – își
va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Astfel de parinți impun un regim de viață și,
în special de învățătura, peste limitele de toleranță psihologică și psihofiziologica specifică vârstei. Ei
583
impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activități recreative, la jocurile specifice
vârstei și utilizează frecvent pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale.
În afara programului școlar, copiii sunt puși adeseori să învețe mai multe limbi străine, să desfîșoare
activități artistico-plastice, sportive, etc., chiar dacă nu au aptitudini în acest domeniu.
Afirmând ”facem totul ca să scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie să facă ceea ce eu nu
am făcut, pentru că nu am avut condițiile necesare”, părinții trebuie să înțeleagă că, dincolo de intenția
bună, maniera concretă în care procedează, poate să conducă la rezultate contrare celor scontate.
La rândul lor, părinții superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici în formarea și dezvoltarea personalității copilului. Acești părinți consideră că școala, viața
în general, are o serie de cerințe care depășesc posibilitățile copilului său copiii lor sunt fie ”de o inteligență
rară”, fie neajutorați, plăpânzi, fragili, și de aceea trebuie menajați.
Apar astfel atitudini de îngâmfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilități,
dar și atitudini de subevaluare a copiilor, precum și slabe posibilități de adaptare la situații noi.
Atitudinea protectoare a părinților se poate manifesta și prin limitarea excesivă a libertății și
independenței de acțiune a acestora, a inițiativei. Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă
o teamă permanentă pentru viață și activitatea copilului lor, și de aceea stabilesc ei direcțiile de acțiune și
comportare fără să accepte abateri, plângeri sau nemulțumiri. Principala consecință se exprima într-un
comportament lipsit de inițiative, instalarea unei temeri nejustificate de acțiune, si mai ales de consecințele
ei, în ultima instanță, timiditate exagerată.
Considerând că nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltării
armonioase a personalității copilului, concluzionăm că ”școlarul are nevoie acasă de un cadru general de
viață în care să se simta în siguranță”. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, întelegători, afectuoși,
destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții
se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl intristează, și că nu se
dezinteresează de ceeea ce se întamplă la școala. Dar în același timp el are nevoie de un cadru de disciplină
destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini și, totodată, să știe că părinții
săi împărtășesc același nivel de exigență.(M. Gilly).
În condițiile social-economice actuale, se manifestă două tendințe contradictorii: părinții sunt
îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar în același timp nu mai au timp și răbdare să acorde atenție problemelor
acestora. Relația lor cu școala este ignorată sau evitată, acțiunile educative ale celor doua instituții
exercitându-se oarecum paralel.Este o sarcină a școlii, a personalului didactic, să identifice situațiile
problematice din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în favoarea
elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația de colaborare școală-familie este determinantă în
obținerea performanțelor școlare.
Bibliografie:
G. BERGER, Omul modern și educția sa - EDP București 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferențele individualizate – Ed. Tehnica București 1999;
R.VINCENT, Cunoașterea copilului EDP București 1972.
584
CEI 7 ANI DE ACASĂ
SZASZ ANA-VERONICA
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l invăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
acasă.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, reprezintă primul
model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a
modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care le desfăşoară împreună consolidează
probleme.
585
”LA MULȚI ANI, MĂICUȚA MEA”
PROF. ÎNV. PRIMAR: SZÉKELY MÁRTA

LICEUL „KŐRÖSI CSOMA SÁNDOR” - COVASNA
"Însăși viața depinde de voința unei singure femei: mama. Datorită ei deschidem ochii spre lume și
soare. Ea este asociata cu căldura și siguranța. Mama este cea care ne face oameni, așezând temelia
caracterului nostru, făcându-ne oameni din lacrimi și speranțe." - este un proverb din popor.
Mama este ființa căreia îi suntem datori cu un respect profound, căreia îi mulțumim pentru faptul că
ne-a adus pe lume, dăruindu-ne cel mai frumos cadou pe care il putem primi cu inima deschisă: viața.
Dragostea de mamă nu numai că este cel mai puternic sentiment din lume, dar nici nu poate fi
înlocuită cu nimic. Ea este alinierea și speranța tuturor, ne învață că dragostea nu cere nimic și nu
așteaptă nimic. Ba mai mult, e cea care ne iubește știind că nu va primi nimic în schimb.
Mama e cea care mereu spune: „Lasă că o să treacă și mâine o să vezi că va fie mai bine!” Există câte
o mamă pentru fiecare copil și acea mamă i se potrivește cel mai bine, pentru că simte instinctiv lucrurile
care i se întâmplă.
De la mama știm o mulțime de lucruri: să nu uităm să fim om, să iubesc fără să aștepți ceva în schimb,
să ajuți pe oricine, să mângâim fără greață orice rană a sufletului sau a trupului, să rabdăm valurile și
provocările vieții, pentru că după orice noapte vine și zi, și după orice ploaie apare soarele. Tot mama ne-a
învățat să muncim și să ne ridicăm singuri, fără compromisuri. Ea semnifică atâtea lucruri în viaţa
noastră încât nu poate fi descrisă sumar.
Există totuşi câteva mesaje pentru mamă care strâng esenţa şi întreaga semnificaţie a acestui personaj
în viaţa noastră şi care pot aduce zâmbetul pe buze şi o lacrimă de bucurie în ochii mamei când le va citi.
Un bun prilej de a-i arăta sentimentele pe care i le purtăm e Ziua Mamei.
Noi în clasă anul trecut am elaborat un proiect cu titlul ”La mulți ani, măicuța mea”
A avut rolul de a împleti în cununa cunoştinţele despre primăvară, firul roşu al iubirii cu albul pur al
sufletului de copil şi de a le oferi mamelor un dar de suflet din munca elevilor pe care-i învăţăm să trăiască
frumos şi să transmită mai departe bucuria şi recunoştinţa pentru aceea care le-a dat viaţă.
Scopul activității:
- Dezvoltarea sentimentelor legate de renaşterea naturii , dar şi a celor faţă de mamă.
- Stimularea şi dezvoltarea capacităţii creative şi a imaginaţiei.
- Stimularea interesului pentru lirică cu tematică de primăvară.
- Dezvoltarea capacităţii de a gândi şi de a exprima corect în conexiuni interdisciplinare.
- Realizarea de produse specifice începutului de primăvară (felicitări, daruri pentru mama, colaje
pentru panouri, compuneri, SERBARE DEDICATĂ MAMELOR.
- Valorificarea potenţialului creator al copiilor şi capacitatea acestora de a realiza diverse lucrări
legate de tema propusă.
Obiective operaționale:
O1 – să memoreze poezii dedicate primăverii și mamei
O2 - să recunoască aspecte ale primăverii în operele lirice;
O3 - să înveţe căntece dedicate primăverii şi mamei
O4 - să realizeze compoziţii plastice pe tema primăverii şi pentru mama;
O5 - să danseze pe melodii pe tema primăverii şi a iubirii pentru mama;
O6 - să confecţioneze cadou;
O7 - să realizeze panouri decorative cu flori in diferite tehnici de îndoire a hârtiei (origami, quilling
etc.), dar şi felicitări pentru mama
O8 - să organizeze expoziţii de desene tematice;
O10- să participe la programul artistic dedicat mamei;
O11- să exprime sentimente legate de primăvară şi faţă de mamă prin activităţile propuse;
Evaluarea s-a realizat:
a. pe tot parcursul derulării prioectului, prin monitorizarea acţiunilor şi activităţilor planificate;
b. în cadrul expoziţiei cu lucrări realizate de elevii clasei;
c. prin analiza prilejuită de realizarea albumului lunii martie
586
Valorificarea proiectului:
La încheierea activităţilor şi acţiunilor propuse am realizat:
a. un album cu rezultatele activităţilor lunii martie;
b. o prezentare Power Point cu scopul popularizării activităţilor realizate.
587
STUDIU DE CAZ
PLAN DE INTERVENȚIE PERSONALIZAT
PROF. ÎNV. PRIMAR SZILAGYI-TOMOIU MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 CUGIR
1. Date despre subiect:

- Inițialele numelui și prenumelui: B. M.
- Vârsta: 7 ani și 2 luni
- Sexul: M
- Ciclul de învățământ: învățământ primar
- Date familiale de bază: B.M. provine dintr-o familie normală, constituită din patru membrii.
Relațiile intrafamiliale sunt funcționale.
2. Date despre problema identificată:
Descrierea problemei
B. M. este un băiat de vârstă școlară mică ce manifestă accese de furie de fiecare dată când lucrurile
”nu se întâmplă așa cum vrea el și nu i se acordă atenția care el consideră că i s-ar cuveni”. Starea de furie
este resimţită la nivel corporal şi se observă în mod special la nivelul feţei. Această stare se intensifică,
conducând foarte uşor la un comportament de tip opozant, agresiune verbală sau fizică şi la alte forme de exteriorizare a
conflictelor emoţionale (sfidare, ostilitate). Posibile ipoteze ca factori declanşatori: a) lipsa de relaţionare cu cei
din jur; b) suspiciunea că ceilalţi îi atacă într-un mod sau altul c) necunoaşterea unor metode ale managementului
conflictului; d) comportamente observate în diferite medii, etc.
3. Date despre cauze:
Individual: nu este cazul
Relaţional:
• M.- Cadru didactic: relaţie eficientă;
• M.- colegii de clasă: relaţie ineficientă, evitarea conflictului şi păstrarea distanţei;
• M.- membrii familiei afirmă au experimentat cu el astfel de episoade, dar măsurile luate nu și-au
dovedit eficiența
Motivaţional:
• Cadrul didactic este motivat să realizeze o intervenţie pentru a ajuta copilul, dar şi pe colegii
acestuia să înţeleagă ce este furia;
• La nivel declarativ, părintele îşi exprimă dorinţa de implicare pentru realizarea schimbării;
• Copilul nu conştientizează nevoia de schimbare, deși observă că majoritatea colegilor îl evită;
• De aplicabilitate: tehnica ”Șiragul de mărgele”, inspirată din teoriile narative corespunde
particularităţilor psihoindividuale şi de vârstă ale elevului
4. Stabilirea obiectivelor:
Obiective pe termen lung:
• să conştientizeze consecinţele comportamentale negative ale furiei învățând cum să-i facă faţă;
• să înveţe să-şi gestioneze mai eficient emoţiile legate de furie;
Obiective pe termen mediu:
• să identifice efectele negative ale furiei;
• să descrie o serie de reacţii emoţionale adecvate, sănătoase sau neadecvate, nesănătoase;
• să discute despre emoțiile trăite în diferite situații, raportându-se la propria experiență de viață;
• să analizeze legătura dintre ceea ce simte și modul în care se comportă, având ca scop schimbarea
comportamentului.
Obiective pe termen scurt:
• automonitorizarea comportamentală;
• înregistrarea comportamentelor urmărite în Șiragul de mărgele, identificând situația contextuală
și comportamentul manifestat;
• identificarea comportamentului dezirabil, care ar trebui repetat și a comportamentului care ar
trebui eliminat;
• asociază mărgelele cu comportamentul dezirabil;
588
5. Alegerea unei tehnici inspirate din teoriile narative
Șiragul de mărgele
6. Adaptarea tehnicii la specificul cazului
Tehnica a pornit de la ideea că reuşitele şcolare sau comportamentele prosociale sunt adesea
minimalizate şi neîntărite. Acest proces îşi are continuitatea în focalizarea pe aspectele negative şi
monitorizarea acelora care necesită schimbare. Prin oferirea unor modalităţi de monitorizare a propriului
comportament prin asocierea cu un produs a activităţii, copilul sau elevul îşi formează o imagine de
ansamblu a capacităţii personale de monitorizare comportamentală. Prin înşirarea unei mărgele pentru
fiecare comportament dezirabil sau pentru o reuşită şcolară, se produce motivarea pentru conturarea sau
finalizarea unui întreg. Repetarea a ceea ce este pozitiv va conduce la automatizare.
Se vor înregistra în Șiragul de mărgele comportamentele urmărite, identificând situația contextuală
și comportamentul manifestat. Se va urmări identificarea comportamentului dezirabil, care ar trebui repetat
și a comportamentului care ar trebui eliminat. B.M. și colegii vor fi puși astfel în situația de a conştientiza
consecinţele comportamentale negative ale furiei, învățând totodată cum să-i facă faţă. Pentru fiecare
comportament dezirabil manifestat, B.M. va primi o mărgea drept recompensă. La finalul săptămânii se va
realiza inventarul acestora.
7. Modalități de evaluare a reușitei intervenției ( raportare la obiective)
Analizănd ”scorul” obținut, elevii vor fi provocați la o dezbatere unde vor descrie o serie de reacţii
emoţionale adecvate, sănătoase sau neadecvate, nesănătoase – având în vedere legătura dintre ceea ce simt
și modul în care se comportă.
B.M. a reușit să stângă multe mărgele în șiragul său, ca urmare a manifestării unui comportament
adecvat, lipsit de accese de furie. Acest fapt a dus la îmbunătățirea relațiilor între membrii grupului.
B. M. și colegii au învățat astfel să-şi gestioneze mai eficient emoţiile legate de furie.
LUNI
MARȚI VINERI
MIERCURI JOI
589
PROF. SZOBOSZLAI GASPAR EDIT GABRIELLA
Educaţia timpurie a apărut ca urmare a cercetărilor din domeniul educaţiei pe segmentul de vârstă
preşcolară şi antepreşcolară de unde s-au dedus efectele pe care le-a produs în integrarea socială şi în
reducerea comportamentelor deviante şi în reducerea eşecului şcolar.Dezvoltarea personală la această
vârstă presupune dobândirea şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi inserţie socială, dezvoltarea
capacităţilor de explorare, cunoaştere şi asimilare, cunoaştere de sine şi a celorlalţi, formarea imaginii de
sine şi a stimei de sine, descoperirea şi înţelegerea propriilor trăiri emoţionale şi ale celorlalţi .
scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
viaţa în profilul moral-spiritual.
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental al acestuia.
Familia are un rol esențial în modelarea minții unui copil. Relația pe care părinții o stabilesc cu copilul
și experiențele pe care le facilitează această relație oferă cadrul în care se structurează mintea unui copil.
Prin prisma relației cu părinții și a experiențelor pe care le oferă aceasta, copilul învață principalele teorii
despre sine, despre ceilalți și modul de funcționare al lumii. Cu alte cuvinte, o relație sigură și predictibilă
oferă copilului nenumărate experiențe prin care el învață că lumea este un loc sigur, că el este demn de
iubirea celorlalți și că oamenii sunt de încredere, așa cum o relație impredictibilă și nesigură îl învață pe
copil că el este neimportant, că lumea este un loc periculos și că nu se poate baza pe ceilalți.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă,,
 Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
 Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
 Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
 Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
 Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
 Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
 Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blănde;
 Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
590
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl
vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte;
pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de
armonie.” (Eugen Heroveanu)
Bibliografie:
”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003 ”
591
EDUCAȚIA ÎNCEPE ACASĂ- DISCIPLINAREA POZITIVĂ
AUTORUL: PROF. ÎNV. PRIMAR SZOCS EVA-ZSUZSANNA
”Nu educi un suflet, nu educi un trup, ci un om; și nu trebuie împărțit în două.”

(Montaigne)
Disciplinarea pozitivă trebuie să îl înveţe pe copil auto-controlul şi încrederea în sine prin

concentrarea asupra lucrurilor pe care părinţii doresc să le transmită. "Ea este baza pentru orientarea copiilor
asupra modului în care pot fi în armonie cu ei înşişi, cum să îşi înţeleagă propriul comportament, cum să
aibă iniţiativă, să fie responsabili pentru propriile alegeri. Părinţii pot să îşi amintească de primii ani de
viaţă ai copilului, cum l-au învăţat să ridice mânuţele, să bată din palme, să meargă fără a lovi sau a
ameninţa. Încurajarea e o modalitate eficientă de recompensare a copilului, care îl stimulează să înveţe, iar
încurajarea unui comportament adecvat ajută la construirea stimei de sine", spune Andreea Biji, psiholog
în cadrul Salvaţi Copiii.
Atunci când ignorăm un comportament neadecvat, cum sunt crizele temperamentale, plânsul, pentru
a obţine ceva ce i-a fost refuzat, îl ajutăm pe copil să înțeleagă ce e autocontrolul, deoarece nu obţine atenţia
celor din jur prin comportamentul pe care îl are.
Disciplinarea pozitivă reprezintă una dintre metodele cele mai eficiente ce se poate aplica de către
părinți prin care copiii învaţă comportamente pozitive pentru tot restul vieţii. Îl ajută pe copil să crească şi
să se dezvolte armonios, echilibrat şi sănătos din punct de vedere emoţional si social. Disciplina pozitivă
elimină pedeapsa care este o forma de atac si de abuz la o persoană.
Strategiile de disciplinare sunt specifice pentru următoarele trei categorii de situaţii:
- În învăţarea unui comportament nou folosim ca metode modelarea şi învăţarea. În aplicarea cu
succes a învăţării este esenţială observarea micilor progrese, care, chiar dacă par nesemnificative, trebuie
mai întâi recompensate, iar apoi consolidate. Aceasta presupune efort si munca repetată, dar rezultatele vor
fi pe măsură.
- În consolidarea unui comportament după ce ne-am asigurat că un comportament a fost învăţat, e
necesar să aplicăm tehnici care duc la persistenţa comportamentului în timp: recompensa şi controlul
mediului. Cu cât sunt mai naturale recompensele pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa consolidării
şi persistenţei comportamentului ţintă. Dacă îi vom da mereu copilului aceeaşi recompensă s-ar putea ca la
un moment dat să se plictisească de ea, şi să nu mai aibă efectul pe care l-a avut la început. Cu cât i-a lipsit
mai mult acel lucru cu atât va avea un efect mai mare ca şi recompensă. Recompensele vor fi mai puţin
materiale, oprindu-ne asupra celor care îl motivează pe elev în activitatea sa nu pentru valoarea materiala.
Prin urmare, în alegerea recompenselor trebuie să avem în vedere acest lucru. Putem să oferim lucruri
simple, pe care le avem la îndemână şi sunt atractive pentru copil (ex. buline, steluţe).
Nu trebuie să tratăm cu indiferenţă modelul personal al părintelui. Nu este indicat să fim altfel decât
le cerem lor să fie, este o problemă de moralitate şi respect reciproc.
Bibliografie:
Adler, A. (2011). The Education of Children, Greenberg Publisher, New York.
Baban, A. (2001). Consiliere Educa]ional\, Cluj-Napoca.
592
CEI 7 ANI DE ACASĂ- ASCULTAREA ACTIVĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR TĂGÎRȚĂ CARMEN LELIANA

LICEUL TEHNOLOGIC ENERGETIC ” DRAGOMIR HURMUZESCU”
DEVA
"Părinţii, deoarece au dat viaţă copiilor lor, au obligaţia de a-i educa, şi de aceea trebuie consideraţi
primii şi principalii lor educatori. Această funcţie educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde
lipseşte, cu greu poate fi suplinită. Într-adevăr, este îndatorirea părinţilor să creeze o atmosferă familială
însufleţită de iubire, de pietate faţă de Dumnezeu şi respect faţă de oameni, care să favorizeze educaţia
integrală, personală şi socială, a copiilor" (GE 3).
Prima parte a copilăriei este una de adaptare la tot ceea ce îi oferă viaţa, însă „la vârsta de 6 ani se
produce o cotitură în viaţa copilului”. O schimbare majoră este resimţită şi de către părinţi, aceştia fiind
nevoiţi să facă faţă tuturor noutăţilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le adopte în supravegherea şi
îndrumarea unui şcolar.
Nu este uşor pentru un părinte să îşi educe copilul, să îl înţeleagă şi să se facă înţeles, totul
finalizându-se cu luarea unei decizii corecte de către copil. Pentru a veni în ajutorul părinţilor, literatura de
specialitate pune în lumină conceptul de „ascultare activă”. „Ascultarea activă determină copilul să fie mai
dispus să asculte gândurile şi ideile părinţilor.” (T. Gordon, 2014, p. 77) Acest lucru se întâmplă deoarece
copiii sunt mai interesaţi să asculte opinia părinţilor dacă înainte de acel moment şi ei au fost ascultaţi cu
atenţie atunci când au avut ceva de spus. Există multe situaţii în care copiii îşi ascultă profesorul de la
şcoală, în timpul orelor, însă acasă, consolidarea cunoştinţelor nu poate continua pentru că acolo intervin
părinţii, cei pe care copiii nu îi ascultă. În cazul părinţilor care se plâng de faptul că nu sunt ascultaţi de
copii este probabil ca nici părinţii să nu îşi „asculte” copiii. Dacă părinţii ar încerca ascultarea activă cu
propriul copil, ar observa că uşor, uşor copilul va reuşi să înţeleagă acele soluţii propuse de părinţi, care
sunt bune pentru dezvoltarea sa, soluţiile constructive câştigând teren în faţa celor preferate anterior de
către acelaşi copil. Ascultarea activă îi oferă copilului încredere şi siguranţa că ceea ce îi propun părinţii
reprezintă doar elemente benefice unei dezvotări armonioase. Un bun părinte, pentru a dovedi ascultarea
activă, trebuie să îşi dorească să audă ce are de spus copilul, să îşi dorească să îl ajute în legătură cu
problema pe care o are în momentul respectiv, să fie capabil să îi accepte sentimentele, să aibă încredere în
capacitatea copilului de a se descurca din punct de vedere afectiv, să considere emoţiile ca fiind trecătoare,
nu permanente şi să reuşească să îşi vadă copilul ca pe o persoană separată de el, părintele, o persoană
unică. (T. Gordon, 2014, p. 78-79)
Dacă părintele îşi propune să facă aceste schimbări şi să aleagă ascultarea activă, atunci toate
aspectele benefice prezentate mai sus ar fi acceptate de către copil, iar educaţia din şcoală ar putea fi
continuată şi acasă, în timpul pe care copilul îl petrece în familie. În acest fel, în următoarea zi de cursuri
profesorul ar constata progresul şi ar avansa spre noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi ce vor fi construite
pe o bază solidă. Dezvoltarea armonioasă a copilului ţine de factorii devenirii fiinţei umane, ereditate,
mediu şi educaţie, ultimii doi menţionaţi putând fi aleşi de „educatori”. Evoluţia copilului depinde de
educaţia de la şcoală şi de acasă, de mediul pe care profesorul şi părinţii îl construiesc şi de concordanţa
dintre acestea.
Bibliografie:
· Cajal, Marcu, Educarea copilului în familie, Editura Medicală, Bucureşti, 1975
· Gordon, Thomas, Manualul părinţilor eficace, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008
· Gordon, Thomas, Părintele eficient, Editura Trei, Bucureşti, 2014
593
PROF. ÎNV. PRIMAR TĂGÎRȚĂ NICU

LICEUL DE ARTE ,,SIGISMUND TODUȚĂ” DEVA
,,Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală”. Albert Einstein
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa pregătitoare cu o serie
de deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Specialiștii sunt de părere că părinții implicați în educația micuților vor primi din partea acestora
rezultate satisfăcătoare și o atitudine pozitivă în ceea ce privește procesul educațional. Pentru a iniția acest
proces și mai ales pentru a menține viu acest proces, părinții trebuie să fie foarte atenți la comportamentele
copiilor și să intervină încă de la bun început în educarea acestora. Din păcate, mulți părinți, din motive
subiective, trec cu vederea anumite stări nepotrivite, purtări urâte ale copiilor, considerându-le
,,trecătoare’’, normale, inofensive sau puerile. Aceste scuze ale părinților care acoperă dezvoltarea
neuropsihică nesatisfăcătoare a copiilor, au drept consecință afectarea procesului educațional. De cele mai
multe ori, părinții sunt de părere că ceea ce ei iartă, trec cu vederea, corectează educatorul/profesorul și
astfel ușor-ușor, procesul de educație al copilului se îngreunează și devine din ce în ce mai dificil de
modelat. Din acest motiv, este important ca părinții să favorizeze procesul de educație al copilului, oferindu-
i un climat familial pozitiv, în care predomină dragostea, afecțiunea. Părinții, și nu doar ei, ci și ceilalți
membri ai familiei (surori, frați, bunici, etc) trebuie să știe să fie și autoritari și să-și impună respectul față
de cei mici. Totodată, este important ca ambianța familială să fie echilibrată, relația dintre părinți să fie una
armonioasă, bazată pe dragoste și înțelegere, pentru a oferi copiilor, un exemplu pozitiv de comportament.
În funcție de relațiile din familie se formează diferite atitudini ale copiilor față de oameni, de mediul în care
trăiesc și astfel se conturează caracterul și conduita lor.
Copiii sunt foarte diferiți, din toate punctele de vedere, ei pot fi timizi, izolați, stingheri sau
deopotrivă gălăgioși, curioși, deschiși. Ei sunt voinici sau delicați, vorbăreți sau tăcuți. Cert este că fiecare
dintre acești copii reprezintă imaginea vie a educației primite acasă, educație a cărei amprentă se observă
cu ușurință în comportamentul copilului în mediul educațional.
594
METODE DE STIMULARE SI DEZVOLTAREA CEREBRALĂ A
COPILULUI TĂU
PROF TAMAS CRISTINA

SCOALA GIMNAZIALA MIHAIL SADOVEANU
Se spune ca „Tinerii au o memorie buna” si ca, pe masura ce imbatranim, incepem sa uitam din ce in
ce mai mult. Memoria buna nu depinde doar de varsta, ci si de antrenament. De aceea, exercitiile de
memorie sunt recomandate si copiilor si adolescentilor, pentru a-si mentine „in forma” aceasta abilitate de
care au atata nevoie in activitatea de invatare. De asemenea, si pentru adulti este benefic sa isi exerseze
memoria. Studiile arata ca o data cu avansarea in varsta, memoria intra intr-un proces de regresie. Stilul de
viata sanatos si exercitiile de memorie incetinesc acest proces si ii ajuta pe adulti sa isi pastreze memoria
functionala. Asadar, nu ezita sa ii propui copilului tau cateva exercitii care sa va puna memoria la incercare.
Activitati care stimuleaza memoria adolescentilor
1. ”Jocul martorilor” este un joc ce poate fi desfasurat intr-un grup de copii. Cum se joaca? In primul
rand, participantii nu trebuie sa stie ca urmeaza sa fie implicati intr-un joc. Asadar, in timp ce prietenii
copilului tau stau de vorba sau sunt la masa, o persoana cu care ai vorbit in prealabil va intra in camera si
va face o serie de lucruri. De exemplu, ar putea: sa schimbe ora la ceas, sa ude florile, sa ia o carte si sa o
mute in alta parte, sa deschida un dulap, sa salute etc. Dupa ce persoana iese din camera, cere copiilor sa
scrie pe o foaie de hartie toate lucrurile pe care le-a realizat persoana care a intrat in camera. Jocul va starni
zambetul pe buzele copiilor si ii va determina ca, din acel moment, sa fie mult mai atenti la ceea ce se
intampla in jurul lor, dar si sa-si exerseze mai mult memoria.
2. ”A fi observator” este un alt joc de grup care stimuleaza memoria. Tot ce trebuie sa faci este sa le
ceri celor prezenti sa-si aleaga un partener. Apoi se vor aseza fiecare fata in fata si se vor uita atent unul la
celalalt timp de 3 minute. Trebuie sa observe cat mai multe detalii legate de vestimentatie, coafura, culoarea
ochilor, a accesorilor etc. pentru ca in urmatoarea etapa se vor aseza cu spatele unul la celalalt si vor fi
nevoiti sa descrie cat mai exact partenerul pe care l-au observat. Acest exercitiu se poate repeta de cateva
ori, schimbandu-se partenerul de fiecare data.
3. ”Ce anume s-a schimbat?” ar putea sa intrebe un membru al familiei ori un membru al familiei
prin intermediul acestui joc. Ai nevoie de o persoana cu cat mai multe piese vestimentare pe ea si cu cat
mai multe detalii si elemente asimetrice. Aceasta persoana se va aseza in picioare in fata celorlalte pentru
3 minute, timp in care ceilalti trebuie sa analizeze cat mai in detaliu fiecare aspect al infatisarii fizice. Dupa
ce a expirat timpul, actorul principal va disparea pentru scurt timp intr-o alta incapere unde va modifica un
detaliu subtil la infatisare si se va prezenta din nou in fata celorlalti. Acestia vor avea ca sarcina sa identifice
elementul diferit. Pentru ca lucrurile sa fie cat mai interesante, iata si cateva modificari pe care le-ar putea
face: sa isi puna papucul stang in piciorul drept si pe cel drept in stangul, sa isi schimbe coafura, sa isi lege
esarfa intr-un alt mod, sa poarte ceasul sau unul din inele pe cealalta mana, sa adauge bretele la pantaloni
sau un lantisor la gat etc.
4. Poti propune si un concurs intre copiii tai: cine reuseste sa memoreze un numar de telefon extras
la intamplare din cartea de telefon si sa si-l reaminteasca peste 5 minute? Dar peste o ora? Dupa 6 ore si a
doua zi crezi ca isi vor reaminti numerele? Poti sa realizezi acest exercitiu simplu ca pe o provocare lansata
copiilor.
5. Ofera-i un desen complicat, format din mai multe figuri geometrice, realizat cu creionul. Cere-i
copilului tau sa se uite la el si sa il reproduca pe o foaie. Apoi, ia-i din fata ambele desene si ofera-i o alta
foaie alba, un creion si un cronometru. Are 3 minute la dispozitie sa realizeze desenul anterior, asa cum si-
l aminteste. Vei observa ca exista mari diferente intre oameni in aceasta sarcina. Acest joc este inspirat de
un test psihologic numit figura Rey, care merge exact pe aceleasi principii.
6. Urmatoarea activitate este potrivita pentru grupuri de 4-6 adolescenti. Unul dintre ei incepe jocul
dand o singura instructiune celorlalti (de exemplu, sa bata din palme de doua ori), urmatorul continua
reluand prima instructiune si adaugand inca una (de exemplu, „Bateti din palme si din piciorul drept”), al
treilea copil reia primele doua instructiuni si adauga inca una etc. Cel care nu reuseste sa isi aminteasca
toate instructiunile iese din joc.
595
Primii cinci ani de viață sunt esențiali pentru dezvoltarea echilibrată a creierului copilului tău. Această
etapă a copilăriei este cea pe durata căreia creierul își dezvoltă funcțiile cognitive, emoționale, sociale,
lingvistice și motorii. Și totul se întâmplă într-un ritm amețitor.
„La nivelul creierului unui copil se formează 700 de neuroni pe secundă, în primii cinci ani de viață',
se arată în concluziile unui studiu realizat, la Universitatea din Harvard, de Dr. Jack Shonkoff.
Cum îi stimulezi dezvoltarea cerebrală. Ritmul în care funcțiile cerebrale ale copilului se dezvoltă te
va suprinde, cu siguranță. Ar fi suficient să spunem ca, în primii trei ani de viață, greutatea creierului său
se triplează. În aceeași perioadă, numărul conexiunilor realizate la nivelul creierului copilului ajunge la nu
mai puțin de un trilion (adică la un miliard de miliarde).
Ca sa o poți face, ar trebui, mai întâi, să te asiguri că cel mic poate descoperi lumea folosindu-și la
maximum toate cele cinci simțuri. Cu cât va afla mai multe prin intermediul văzului, mirosului, pipăitul,
gustului și auzului său, cu atât creierul i se va dezvolta mai repede și mai eficient.Motivul: ori de câte ori
copilul explorează, în creierul lui se formează o noua conexiune.
*Stimulare prin joc în anul 4 de viață:Cu cât stimularea mentală a copilului este mai intensă, în jurul
vârstei de patru ani, cu atât mai dezvoltate vor fi, în deceniile următoare, regiunile din creierul său asociate
cu stăpânirea limbajului și cu dorința și capacitatea de cunoaștere.Un studiu coordonat de directorul
Centrului de Neuroșțiințe al Universității din Pennsylvania, Martha Farah, arată că, pentru dezvoltarea
cortexului copilului, stimularea mentală timpurie, la vârsta de 4 ani, este singura eficientă. Prin comparație,
o stimulare la fel de intensă, dar efectuată abia la împlinirea vârstei de 8 ani, s-a dovedit lipsită de rezultate.
*Dă-i nutrienți speciali pentru dezvoltarea mai rapidă a creierului:Alimentația sănătoasă și echilibrată
este vitală pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Pe lângă nutrienții pe care organismul copilului îi
primește din hrana pe care i-o pregătești cu grijă, o serie de suplimente alimentare i-ar putea susține
creșterea.
*Îmbrățișează-l din primele zile, cât de des poți:Manifestarea dragostei materne contribuie la
dezvoltarea creierului copilului. Potrivit unui studiu realizat de cercetatorii de la Universitatea din
Washington, copiilor care se simt iubiți li se dezvoltă mai eficient regiunea din creier numită
hipocampus.Această zonă a creierului este direct responsabilă pentru memoria copilului și pentru
capacitatea pe care acesta o va avea de a face față stresului.
*Creează ritualuri care să-i activeze memoria:La nou-născuți, hipocampusul este dezvoltat doar în
proporție de 40 la suta. E suficient pentru a-i permite bebelușului să recunoască atât vocea mamei, cât și
alte sunete pe care le auzise în timpul petrecut în uter. Începând cu vârsta de o lună, copilul recunoaște și
chipul mamei.
Bibliografie:
https://psychologies.ro/.../arhitectura-creierului-5-metode-verificate-prin-care-poti-sti...
https://www.qbebe.ro/.../lucruri_uimitoare_despre_creierul_copiilor_pe_care_parintii
596
PROF: TAMAS IOAN MARIN

SCOALA GIMNAZIALA MIHAIL SADOVEANU
Majoritatea părinţilor se îndreaptă către zona cea mai sigură, se gândesc cum să îşi protejeze mai bine
copiii şi să îi ferească de orice risc, planificându-le în detaliu chiar şi drumul profesional în viaţă, aşa încât
să nu aibă surprise. Jeff Bezos are alte metode de parenting în care crede. Iată care sunt acestea.
*Banii părinţilor nu sunt banii copilului: situaţia neplăcută în care copilul merge la şcoală şi se laudă
că este bogat… nu ne mai este străină. În realitate, banii sunt cel mult ai părinţilor, iar acest lucru ar trebui
ca un copil să îl înveţe acasă. Rămâne de datoria părinţilor să poarte grija educaţiei financiare şi să ofere
copilului cu măsură, fără a-l încărca informativ cu sumele de bani care intră şi ies din casă.Copilul trebuie
să primească suficienţi bani cât să poată face ceva, dar nu atât de mulţi încât să nu mai vrea să facă nimic
*Copilul trebuie să înveţe cum se câştigă banii: când copilului îi este pus totul la dispoziţie… el
înţelege că nu trebuie să depună efort pentru nimic. Ori, iată, efortul, în unele momente, este binevenit şi îl
poate învăţa pe copil să aprecieze munca celorlalţi, să înţeleagă el însuşi importanța de a-şi câştiga singur
banii şi de a găsi ceva la care este cu adevărat talentat – şi din care îşi poate construi, de ce nu, un imperiu
financiar.
*Copilul trebuie lăsat să rişte: cel mai bogat om din lume îşi creşte cei 4 copii după un principiu care
i-a scandalizat pe mulţi. Însă rezultatele pe care familia sa le are sunt uimitoare, aşa că metoda rămâne în
picioare.Este vorba despre inteligenţa emoţională. Principalul motor ale educaţiei este dezvoltarea
inteligenţei emoţionale, respectiv practicarea empatiei, cunoaşterea de sine, gestionarea emoţiilor, lucrul cu
sinele, îmbunătăţirea permanentă şi… riscul. Riscul este cel care permite copiilor să înţeleagă că sunt
responsabili pentru faptele lor, că pot alege 100% liber, că eşecul face parte din procesul învăţării, iar din
el se naşte motivaţia, deci posibilitatea de a fi tot mai bun.
Copilul menajat, care nu riscă niciodată nimic, este permanent la loc sigur. El nu încearcă, nu îşi
permite să greşească, nu poate lua contact cu eşecul, deci va rămâne la distanţă faţă de o mulţime de lucruri
care l-ar ajuta să se dezvolte.
Încă o dată, dezvoltarea şi drumul către succes sunt facilitate de către părinţi, un motiv în plus pentru
care copilul trebuie înconjurat şi crescut cu pozitivism, încredere, stimă de sine şi curajul că poate face orice
– cu condiţia să descopere ce poate face el cel mai bine.
În metodele de parenting pe care le-a adoptat pentru creşterea copiilor săi, nu au loc discuţiile despre
bani şi ce pot face banii pentru oameni, ci mai degrabă despre cât de bine trebuie să te cunoşti, pentru a şti
ce poţi face să îţi câştigi banii din talentele cu care te-ai născut înzestrat… şi a te bucura de asta.
Altfel spus, nimic nu mai poate contrazice faptul că… inteligenta emoţională, o bună cunoaştere de
sine, riscul, curajul şi acţiunea sunt cheile care ne ajută să ajungem acolo unde ne dorim, să obţinem ceea
ce considerăm a merităm şi să fim împliniţi cu viaţa pe care o avem. Totul constă în alegere, iar copilul va
deveni ceea ce noi îl învăţăm.
Tiparele din copilărie ne influențează întreaga viață. Iar noi ca părinți suntem responsabili de tiparele
pe care le dezvoltăm în copiii noștri în primii lor ani de viață.
De aceea este foarte important să fim atenți la modul în care ne creștem copiii, mai ales pe partea de
relații.
Un părinte cu tiparul de atașament evitant va creste un copil evitant care va fi nesigur pe el, inhibat
emoțional, va pune independența pe primul loc fiind foarte autonom, nu se va implica foarte mult emoțional
în relatii, va avea o stima de sine scăzută.
Exista 4 tipuri de atașament în funcție de care copiii își vor forma modul în care își creează relații
1.Nesecurizant – evitant
2. Ambivalent
3. Dezorganizat
4. Securizant
Dat fiind faptul că atașamentul formează temelia modului în care un copil abordează lumea, iar un
atașament sănătos în primii ani de viață pune la dispoziție o bază sigură, pornind de la care copiii pot învăța
despre ei înșiși și despre alții, este vital să ne punem întrebarea:
Eu ce model de atașament am ca părinte și ce model de atașament dezvolt în copilul meu?
597
Uimirea este definită de oamenii de știință ca sentimentul de a fi în prezența a ceva superior nouă –
fie ea o forță a naturii, o operă de artă sau o performanţă sportivă sau de altruism. Ceva care sfidează puterea
noastră de înțelegere a lumii și ne face să simțim că suntem doar o infimă parte a unui univers vast și
interconectat.
Uimirea face timpul să se oprească în loc.Nimic nu e mai important în dezvoltarea psihică a unui
copil ca timpul petrecut cu părinții săi.Calitatea, dar şi durata acestor momente, poate face diferența dintre
un copil genial și un copil cu diverse probleme (de adaptare, emoționale, de integrare, de învățare etc.)mi
este frică să mă exprim. Da! De fiecare dată când vreau să-mi expun punctul de vedere sau să preiau
ințiativă, mă înroșesc și mă fâstâcesc.
Colegii mei mereu spun că am idei bune, dar la ședință nu pot scoate un cuvânt. Șeful meu spune în
glumă că eu niciodată nu am nimic de obiectat. Cu așa angajați, devotați și liniștiţi ce să-ți mai
dorești…”.Știi care este cea mai mare greșeală pe care majoritatea părinților o fac?
Aceea de a nu se implica îndeajuns în relația cu copilul său. Să fii un părinte implicat înseamnă,
printre altele, să te informezi constant de noi moduri prin care poți deveni un părinte din ce în ce mai bun.
Aceea de a nu se implica îndeajuns în relația cu copilul său.
Să fii un părinte implicat înseamnă, printre altele, să te informezi constant de noi moduri prin care
poți deveni un părinte din ce în ce mai bun.
Bibliografie:
https://www.facebook.com/tikaboo.ro/?ref=br_tf&epa=SEARCH_BOX
598
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.INV.PRIMAR TAMAS MARIA
„La cei sapte ani de acasa conteaza cum sunt anii si cum e casa” DOREL SCHOR
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
599
IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII
COPILULUI
ÎNV. TĂMAȘ TEODORA ANCA

SC. GIMNAZIALĂ RECEA, MARAMUREȘ
În Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii se descriu elementele de identificare.Identitatea se

fixează după adolescenţă, până atunci toate acţiunile pe care copilul le face în construirea identităţii au
nevoie de susţinere.Este un proces dinamic care integrează pe parcursul vieţii experienţele
persoanei.(www.pmu.proiecte.ro, 2008, modul 7). Primul element de identificare este corpul.
Al doilea element de identificare prezentat în cursul mai sus menţionat este familia. În cadrul familiei,
copilul integreză:
- roluri, descoperind care este locul şi rolul său în familie. Astfel, el va şti că este frate sau soră,
va înţelege rolul mamei sau al tatălui, va fi nepot sau nepoată pentru bunici.
- comportamente acceptate şi aşteptate ce decurg din aceste roluri, va descoperi şi integra cum se
manifestă fratele sau sora, mama sau tata , bunicul sau bunica.
- valori şi norme ale familiei.
În acest fel, copilul capătă un model de relaţie ce se va regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le
iniţiază în mediul său ( la grădiniţă sau în jocul cu egalii de vârstă).
Al treilea element este identitatea etnică şi culturală.Când se face referire la familia copilului ca
element de identificare, se face referire la valori şi norme. În şcoală, dascălul are datoria de a-i asigura
copilului şi familiei acestuia un sentiment pozitiv al identităţii etnice şi culturale.(www.pmu.proiecte.ro,
2008, modul 7)
Felul în care copilul percepe reacţiile mediului social, normele şi valorile sale culturale sau etnice
poate determina asumarea, respingerea sau negarea lor. Dificultatea constă în a alege între valorile culturale
sau etnice pe care le are familia sa şi valorile „acceptate” social, copilul trecând prin traume care pot
perturba dezvoltarea sa. Deformarea imaginii copilului despre sine, stima scăzută şi încrederea slabă în
propriile valori pot fi cauzate de prejudecăţi.
Nevoia copilului de educaţie. Pentru a înţelege această nevoie trebuie să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care în general oamenii îl acordă acestui concept şi să ne reamintim de „cei 7 ani de
acasă”. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, rutinele alimentare, programele de imunizare)
sau cele din jurul său (amenajarea camerei) este bine a fi considerate intervenţii educative, deoarece copilul
le asimilează, le integrează ca modele relaţionale în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Mediul familial are rol esenţial în educaţia copilului, în sensul cronologic al dezvoltării sale. Este
locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Achiziţiile pe care le
dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt determinate de interacţiunile pe care acesta le are
cu mediul în care trăieşte primii ani de viaţă.Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă
noi valenţe. El este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separare fizică faţă
de părinţii săi. Totodată are nevoie de explorarea unor medii noi, în care să existe atît adulţi, dar şi copii
de-o vârstă. În demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, dar şi în exersarea rolurilor şi regulilor
sociale, diferite de cele din familie, copilul poate fi susţinut de copii de aceeaşi vârstă. Încă de la vârsta de
3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din familie, de contexte de învăţare diverse
şi structurate. Aceasta este perioada în care el se îndepărtează tot mai mult de părinţi, alăturându-se altor
copii, chiar dacă refuză să îşi împartă jucăriile cu ei. Degeaba este chemat, el îşi doreşte să petreacă cât mai
mult timp în compania altor copii.
Copilul trebuie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu”, alături de alţi copii, în grupuri mici
sau mari. În situaţia rezolvării de probleme, el trebuie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi
aptitudini , să caute şi să găsească soluţii atunci când îşi doreşte o jucărie, în situaţia de negociere cu un
egal ca vârstă, în situaţia în care trebuie să îndeplinească sarcini, să colaboreze. Grădiniţa reprezintă mediul
în care aceste nevoi educative pot fi satisfăcute, prin valenţa formală a educaţiei. Educaţia formală are un
caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, fiind organizată, condusă şi supravegheată de un cadru
didactic. Educaţia formală vine ca o completare a educaţiei informale, oferită la vârste mici în cadrul
familiei, dar şi a educaţiei non-formale care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara grădiniţei
sau a familiei.
600
PROF.ÎNV.PRIMAR : TAMBA ADRIANA-ELENA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,VASILE NETEA ”
LOCALITATEA DEDA , JUDEȚUL MUREȘ
„Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preț ar trebui să fie copilul...Calitatea de om se naște
din iubire a cărei unică măsură este conștiința morală”. Ion Vulcănescu
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitatea de a răspunde întrebărilor copilului;
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copii, inclusiv în timpul jocului. Când
601
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog,
ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
Bibliografie:
602
PROFESOR ÎNV.PREȘCOLAR TĂNASE CATERINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ,,ȘTEFAN CEL MARE”
JUDEȚUL ARGEȘ
acasă.
Bibliografie:
603
EDUCAȚIA ÎNCEPE CU CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR TĂNASE DANIELA MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ FILIPEŞTI
Expresia ,,cei şapte ani de-acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp numită ,,culmea achiziţiilor”,
mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
Această perioadă de la naștere până la vârsta de 7 ani – moment în care copilul pășește într-un alt
grup, acela de învățare – este puternic influențată de educația primită în familie. Nu trebuie să trecem cu
vederea faptul că în acești ani părinții sunt primele modele ale copilului, iar acesta se simte mai apropiat
sentimental de mamă sau de tată. Astfel, începe să copieze anumite gesturi, atitudini și chiar
comportamente. Din păcate unii părinți nu sunt pe deplin conștienți de acest lucru și, uneori sancționează
anumite aspecte care nu le sunt pe plac din comportamentul copilului (dar care sunt copiate din
comportamentul său), alteori se distrează pe seama unor atitudini nu tocmai potrivite pentru un copil, ba
mai mult, încurajează continuarea acestora. Cunoscând aceste aspecte, este bine să înțelegem faptul că toți,
în calitate de părinți, suntem responsabili de succesul sau eșecul copilului atunci când va deveni membru
al societății.
De asemenea, copilul educat în primii ani de viață în familie într-o atmosferă armonioasă, liniștită și
în care primează respectul între părinți, dar și între părinți și cel mic va deveni un adult echilibrat, prietenos,
interesat de binele său și al celor din jur. Acest aspect este bine să fie luat în calcul cu atât mai mult în ziua
de astăzi, când, din păcate viața pitorească de familie a devenit un lux sau o situație tot mai rară ori nu i se
mai dă aceeași valoare morală. Și mă refer la faptul că, din cauza locurilor de muncă, de cele mai multe ori,
părinții fie că nu mai au timpul necesar, fie uită că sunt părinți. Copiii sunt lăsați pe un plan secundar în
grija altor rude sau se crede – total greșit – că dacă li se asigură acestora toate condițiile, datoria de părinte
este achitată. Nimic mai fals! Copiii au nevoie nu doar de bunuri materiale, ei au nevoie să fie în continuare
ascultați, ghidați, îndrumați (așa cum se întâmpla odată) de către părinți. La urma urmei, cine ar trebui să
fie cel mai bun sau cea mai bună prietenă a copilului, dacă nu acea persoană care în fragedă pruncie i-a fost
model?
Experiența didactică ne-a arătat de-a lungul timpului că există cel puțin zece reguli esențiale ce ar
trebui aplicate în creșterea și educarea copilului până la șapte ani. În primul rând, ar trebui învățat să se
poarte frumos, și asta se face cel mai bine prin puterea exemplului. De aici și proverbele ,,așa tată, așa fiu”
sau ,,așchia nu sare departe de trunchi”. Astfel, copilul devine oglinda familiei în care crește;
comportamentul său trebuie ghidat de reguli simple, dar clare și respectate până ce vor fi conștientizate
deplin.
Cele 10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani:
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin!
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu ,,palma la fund" și
604
7. Învață-l să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică si să-si controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
10. Iubește-l necondițonat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
etc.
,,Cei 7 ani de acasă” nu este numai o expresie folosită atunci cănd apreciem pozitiv sau negativ
comportamentul unei persoane, este temelia unei educații care asigură premisa unei dezvoltări armonioase
și complete ulterioare. Totuși cred că educația celor 7 ani de început nu se termină niciodată și formarea
unei personalități echilibrate este un proces continuu toată viața noastră.
Cei șapte ani de acasă reprezintă haina pe care o portă omul o viață intreagă și reprezintă prima
educație primită în sânul familiei care ghidează omul pe tot parcursul vieții. Fără drept de apel, această
expresie va dăinui chiar dacă societatea în care trăim evoluează continuu și educația copilului depășește
granițele familiei înaintea împlinirii acestei vârste.
„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe lângă
viață, daruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.”( Aristotel)
Bibliografie:
2. Dima Silvia, Cei şapte ani de acasă, Editura Didactică și Pedagogică, București,1999
605
PROFESOR ÎNV. PRIMAR TĂNASE GABRIELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI VITEAZUL” GALAŢI
Când este vorba despre educaţie, suntem tentaţi să privim înspre şcoală şi cadrele didactice ca factori
principali. Cu toate acestea, consider că important este rolul părinţilor de a-i forma şi influenţa pe copii mai
ales în primii ani de viaţă.
De ce este atât de importantă familia? Pentru că în familie copiii dobândesc mult mai repede şi mai
uşor cunoştinţe despre obiceiuri comportamentale, stil de viaţă, etc. Mai mult decât atât, părinţii au datoria
de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa, personalitatea şi simţul responsabil, înainte ca cei mici
să ajungă la şcoală.
Cred că anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii, când înveți
ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
Încă de la naştere, copilul este practic, dependent de membrii care formează familia, în special de
părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață. În această perioadă sunt dobândite
principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție
afectivă sau comportamentală vor fi resimţite în funcție de bazele oferite de familie. Aşadar, în acest mediu,
copilul are parte de primele lecţii de viață, părinții fiind cei care îi oferă un prim model de învățare. Relaţia
părinte-copil este deosebit de importantă deoarece ea duce la înrădăcinarea celor mai adecvate deprinderi
comportamentale.
Pări
nţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului
şi, de asemenea, să fie convinşi de o nouă educaţie ce trebuie dată copilului, pentru că vremurile în care
trăim sunt diferite de cele precedente. Nu mai este valabilă sintagma “pe vremea mea educaţia se făcea
aşa….”, de aceea părinţii trebuie să înţeleagă că al lor copil trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia copilului în “cei şapte ani de acasă” este prima cărămidă în ridicarea turnului personalităţii
copilului. Fără aceasta, copilul poate să greşească în acţiunile sale de mai târziu, se va acomoda cu mare
greutate în şcoală, dar mai ales în societate.
Meseria de părinte este grea. Părinţii trebuie să înţeleagă care este rolul lor în dezvoltarea copilului.
Copilul nu este educat doar atunci când vorbeşti cu el. Felul cum se îmbracă, cum vorbesc, cum se bucură
sau cum se întristează, cum se poartă cu prietenii, felul cum râd- toate au pentru copil o mare însemnătate.
Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton, orice subtilitate a gândurilor părinţilor ajunge
la copil pe căi pe care părinţii nu le observă. Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului. Familia este
adevăratul laborator de formare a persoanei. Încă din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur
gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este
cea cu familia. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea care îl înconjoară, primele norme
şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea
personalităţii, nu numai prin faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin
faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale.
606
PAȘII CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ -TEMELIA PENTRU O VIAȚĂ
P.Î.P JENICA TĂNASE

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.26 GALAȚI
Copilul este ca o oglindă care te ameţeşte puţin sau ca o fereastră. Totdeauna copilul te intimidează
ca şi când ştie el ce ştie. Nu te înşeli, pentru că spiritul lui este puternic, înainte ca tu să i-l piperniceşti.
Antoine de Saint-Exupery
În introducerea acestui material, voi prezenta metafora fluturelui ,material primit și susținut
in cadrul unui lectorat cu parinții clasei pregatitoare unde sunt învățătoare,alaturi de versurile
cunoscute ale poetului Nicolae Labiș-Dacă toate-acestea fi vor învățate
Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie încă, de la voi,
Primele îndemnuri, primele poveţe
Dorul de lumină, scârba de noroi.
Să iubească versul, să iubească struna,
Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu,
Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna
Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.
Dacă toate-acestea fi-vor învăţate,
Restul o să vină de la sine-apoi
Şi-au să se-nplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi!
Povestea fluturelui
“Într-o zi, un om văzu din întâmplare un cocon şi se opri să-l studieze. În mica lui gaură, omul observă
un fluture care se străduia să iasă. Rămase multe ore lângă cocon urmărind fluturele care părea că se află
pe punctul de a abandona, fără să poată ieşi prin gaura care rămânea mereu la fel de mică.
Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise coconul şi fluturele ieşi imediat. Totuşi,
trupul lui era slab şi amorţit, iar aripile mici şi fragile abia se mişcau. Omul continuă să-l observe, spunându-
şi că aripile fluturelui se vor deschide, dintr-o clipă în alta, şi că atunci insecta va putea să-şi ia zborul. Dar
nu se întâmplă nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu trupul lui slab şi aripile
chircite. Niciodată n-a putut să zboare.
Ceea ce omul nu a înţeles, în intenţia lui de a-l ajuta, este că trecerea prin orificiul coconului i-ar fi
permis fluturelui să facă efortul necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui aripilor, ceea ce i-
ar fi permis să zboare.
Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile, iar cei care îi înconjoară ştiu să le fie aproape,
păstrând însă distanţa potrivită.” (“Lectia fluturelui” adaptare după un text italian anonim)
Această poveste este o metaforă pentru părinți.
Uneori este bine să îți lași copilul să se descurce singur, așa va căpăta încredere în el, va învăța
și ce este reușita, dar și ce este eșecul. Va învăța cum să treacă peste lucrurile mai puțin placute, să
se mobilizeze, să nu se lase doborât, să aibă o gândire de învingător. Va învăța cum să se mobilizeze,
să treacă peste obstacole, să își dezvolte abilitățile de viață, să “zboare” și să aibă “aripi puternice”.
Încercați să nu vă faceți copilul să fie dependent de voi. Fiți alături de el și spuneți-i că îl
susțineți, încurajați-l să aibă inițiativă, să fie creativ, să se joace cu ceilalți copii, să se implice în
activități cu grade diferite de dificultate. Învățați-l să își dezvolte gândirea, creativitatea, să găsească
607
propriile soluții la problemele întâmpinate. Iubiți-vă, încurajați-vă copilul să își deschidă aripile și
să zboare!
Cu toate acestea, nu putem considera mai puțin lipsit de importanță bagajul informațional cu
care vine copilul din familie la școală.
Bagajul informational,bunele manière si regulile morale sunt chei către adaptarea copilului în
societate. Un copil care va fi deprins în familie parte din aceste principii fundamentale ,se va descurca mult
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă
Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.
Valeria Mahok
- ordine;
- igienă;
etc);
- altruismul;
- cooperarea;
608
Totul pleacă de la cei 7 ani de acasă…
1. Să fii Respectuos și Manierat
2. Să știi să Comunici: să știi să asculți și să știi cât si când să vorbești
3. Să Saluți
4. Să știi să Dăruiești
5. Să ai Încredere
6. Să iți Pese.
7. Să înveți că Viața este o Călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm.
(Sfaturi de la Catalin Anghel)
Bibliografie
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
www.didactic.ro
609
EDUCAȚIA DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR TĂNASE LUMINIȚA
Trăim într-o lume în care timpul parcă nu mai are răbdare. Facem totul pe fugă, cu superficialitate
uneori, alergăm prin viață. Oare, în această lume nebună, mai reușim să ne creștem copiii ținând cont de
regulile nescrise ale celor șapte ani de acasă? Mai este la modă să ai un copil politicos, educat, care să
dovedească respect față de oamenii și mediul din jurul său?
Spunem despre un copil că nu are cei șapte ani de acasă atunci când este nepoliticos, nepăsător, nu
respectă regulile de comportament civilizat. Arătăm cu degetul înspre el, deși nu este vina lui că a crescut
strâmb. Copilul este ca un burete (absoarbe tot ce i se transmite), ca o oglindă (reflectă comportamentul
celor din jur), ca o plastilină (poate fi modelat). În primii ani de viață, el petrece cel mai mult timp cu
familia, aceasta fiind cea care are cea mai mare influență asupra lui. Este perioada în care se conturează
viitorul adult. Unii părinți/ bunici consideră că puișorii sunt încă mici și că nu este necesar să salute, să
spună „Mulțumesc!” sau „Te rog!”. Nimic mai greșit! Acum este timpul să modelezi mintea și sufletul celui
căruia i-ai dat viață.
Unul dintre inamicii noștri este timpul. Creștem copiii în puținul timp ce ne rămâne după ce terminăm
job-ul/ job-urile. Nu mai apucăm să le explicăm pe îndelete care sunt normele de conduită care îi ajută să
se adapteze mai ușor în societate. Nu mai acordăm atât de multă atenție bunelor maniere, convinși fiind
noi, părinții, că școala trebuie să îi educe pe copii. Unii dintre părinți chiar așteaptă de la educator/ învățător
să facă ceea ce el nu a reușit. Să nu uităm, însă, că dascălii lucrează cu materialul clientului.
Deprinderile de autoservire și de igienă, limbajul corect, respectul, altruismul, cooperarea,
autocontrolul, recunoștința se învață în timp, printr-o atitudine pozitivă și prin puterea exemplului. Ele vor
fi mai ușor de asimilat dacă atmosfera din familie este caldă, bazată pe afecțiune, respect și încredere.
Învățarea bunelor maniere este un proces de durată, care implică multă răbdare și respectarea ritmului
de dezvoltare a copilului. Un copil de doi ani nu realizează ce e bine și ce e rău și nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi. Îi va fi greu să împartă jucăriile cu alt copil. De aceea, nu este potrivit să îl obligăm să
fie generos, deoarece nu este încă pregătit. Pe de altă parte, nu este indicat să îl lăsăm să facă ce vrea. Este
necesar să fixăm limite și să amânăm recompensa imediată pentru a-i cultiva rabdarea. Între trei și cinci
ani, copilul va deveni capabil sa împartă jucăriile și va distinge între bine și rău. Acum va înțelege valoarea
unei consecințe atunci când are un comportament greșit și va aprecia recompensa. Este o perioada mai
potrivită pentru a-l învăța regulile de comportament. Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie
să facă și ce nu. Regulile trebuie să fie clare, echilibrate, iar copilul are nevoie să fie informat dinainte care
sunt consecințele nerespectării lor. Orice comportament pozitiv trebuie întărit nu prin recompense materiale
(jucării, dulciuri), ci prin exprimarea bucuriei și mulțumirii. În același timp, părinții trebuie să fie flexibili
și să ierte micile greșeli ale copilului, deoarece și ei mai greșesc uneori.
Cei șapte ani de acasă sunt esențiali în formarea caracterului unui copil. Răspunderea noastră, a
adulților care le modelăm sufletele (părinți/ bunici/ dascăli), este mare, dar este direct proporțională cu
satisfacția pe care o avem când vedem că puiul de om pășește drept și demn prin viață.
610
ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIE
PROF. TANASE VALENTINA

G.P.N PINOCCHIO, SLOBOZIA, IALOMITA
Prin definiţie, familia este nucleul elementar realizat prin căsătorie,care uneşte soţii şi pe descendenţii
acestora(copiii) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă").
De-a lungul timpului viaţa în familie s-a schimbat, dar continuă să exercite o mare influenţă asupra
vieţii private a copiilor şi tinerilor.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral și estetic
Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca
mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului,
prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
primite în familie.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină
în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor
sociomoral. Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un
"grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune". În societatea
românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si familia extinsă.
Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indifernt dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu
ochii minţii şi le urmează.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi.
Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia.
În cadrul familiei moderne se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată din
trei generaţii cu familia formată din două generaţii. De aici putem conclude că bunicii participă din ce în ce
mai puţin la educaţia nepoţilor.
Alte influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel cresc
posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale şi sportive,
şi rezultă o schimbare în mentalitatea familiei.
Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinţi este şomer. Implicit, celălalt părinte se
ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un trai
modest. Situaţia familiilor în care ambii părinţi sunt fără loc de muncă este critică, deoarece cu doua ajutoare
de şomaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul
simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare.
Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
611
Climatul familial negativ este caracterizat prin lipsa de autoritate a mamei, rolul de părinte nu este
îndeplinit cu calm şi consecvenţă, părinţii ajung deseori la divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului,
copilului i se aplică pedepse corporale, este ameninţat şi admonestat.
Cauzele nerealizării şcolare (eşecul scolar sau insuccesul şcolar) sau a subrealizării determinate de
condiţiile de mediu familial sunt:
- Atitudinea de neacceptare a dorinţelor copilului de către părinţi (include respingerea,
supraprotecţia acestuia şi întreruperea sistematică a copilului în timpul jocului. Copilul respins este brutal,
singuratic, necomunicativ, certăreţ, etc.);
- Aşteptările exagerate şi presiunile către învăţare, fără a-i acorda încurajare şi suport afectiv;
- Atitudine severă faţă de copil (climat hiperautoritar), copilul devine apatic, indiferent, protestează,
se revoltă. Se conturează trei tipuri de copii: copilul-pitic-considerat fiinţă lipsită de valoare, care trebuie
să fie mereu certată, copilul-marionetă-care trebuie să fie foarte cuminte, să corespundă exigenţelor
părinţilor şi copilul-sălbatic, care are porniri neapărat urâte şi de aceea trebuie,,dresat’’ ;
Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca
mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului,
prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Ca o concluzie, modelele de conduită oferite de părinţi-pe care copiii le preiau prin imitaţie şi
învăţare-precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model
social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă,a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face
apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii,
precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral. Familia este partenerul
tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea şcolarizarea nu se
poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Bibliografie:
*** ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR, „Revistă dedicată cadrelor didactice, Editura Miniped
,,București, Nr.1-2 /2005
*** ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR’’, „Revistă dedicată cadrelor didactice, Editura Discipol,
București, Nr.1/2001
*** TRIBUNA INVĂŢĂMÂNTULUI , „Revistă naţională de informaţie şi atitudine, Nr.1015-1016,
7-20 septembrie 2009
612
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎN RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE
PROF. TĂNASE VICTORIȚA

– LICEUL TEORETIC ”IOAN PETRUȘ”, OTOPENI – ILFOV
Factorii cei mai importanți în educarea copiilor sunt familia și școala, între care trebuie să existe o
bună colaborare în permanență.
Pentru o funcționare eficientă a procesului instructiv-educativ, este nevoie și de sprijinul părinților,
însă aceștia petrec din ce în ce mai puțin timp cu copiii lor, fiind preocupați de treburile cotidiene, iar
rezultatele se observă nu numai sub aspect cognitiv, al asimilării de informații, ci și sub aspect
comportamental și emoțional. Din familie, copilul ar trebui să învețe primele deprinderi, cunoștințe, modele
comportamentale și tot aici să fie creat un suport psiho-afectiv necesar dezvoltării trăsăturilor de
personalitate, iar odată cu intrarea în școală, dezvoltarea copilului să se continue sub toate aspectele:
cognitiv, social, emoțional, fizic, estetic, iar copilul să parcurgă un proces organizat și controlat de instruire
și educație. Din păcate, în realitatea nostră actuală, multe din aceste aspecte s-au pierdut, părinții lăsându-
le în responsabilitatea școlii și, de aici, se nasc diverse situații conflictuale între copii, recurgând, cu
ușurință, la violență, atât verbală, cât și fizică și se îndepărtează tot mai mult de învățătură.
Familia trebuie să fie întotdeauna informată asupra parcursului școlar al copilului, să colaboreze cu
cadrul didactic în vederea înregistrării unui progres școlar semnificativ. Procesul instructiv-educativ se
realizează atât în școală, cât și acasă, continuându-se activitatea din clasă.
Părinții elevilor sunt des invitați la școală cu diferite ocazii: ședințe cu părinții (care pot fi organizate
lunar, astfel menținându-se o colaborare strânsă și eficientă între școală și familie), consultații săptămânale
(unde se poate discuta individual cu fiecare părinte), activități extrașcolare (ateliere de lucru, excursii,
serbări școlare, etc.).
Consider că toate cadrele didactice trebuie să fie deschise către inovație, să se perfecționeze și să-și
elaboreze în mod creativ lecțiile pentru ca acestea să fie cât mai atractive, stimulând dorința de cunoaștere,
de autodepășire și interesul elevilor, care este tot mai scăzut, locul acestuia fiind luat de utilizarea noilor
tehnologii și a internetului. Astfel, procesul de învățământ este eficient dacă un număr cât mai mare de elevi
realizează performanțe școlare prin stabilirea și atingerea obiectivelor operaționale de tip cognitiv, afectiv
și psihomotor la nivel de disciplină de învățământ. Performanță înseamnă, de asemenea, progresul școlar
înregistrat de elev pe o anumită perioadă de timp, în raport cu el însuși. Tratarea diferențiată contribuie la
atingerea performanțelor dorite de către fiecare elev.
Activitatea cadrelor didactice nu se reduce numai la cea de predare/evaluare, ci și de management și
gestionare a clasei de elevi. Cadrul didactic trebuie să fie în permanență în preajma elevilor săi, fiindu-le
totodată un model de urmat atunci când aceștia vor deveni adulți. Pentru gestionarea cu succes a situațiilor
întâlnite într-un colectiv de elevi, cadrele didactice trebuie să colaboreze cu familiile acestora, să îi motiveze
prin aprecieri verbale, laude cu scopul consolidării unor comportamente pozitive, să îi consilieze în
activitățile școlare și extrașcolare, prin sfaturi, exemple de bună practică, să îi îndrume către drumul
cunoașterii.
613
STUDIU DE CAZ - INADAPTAREA ȘCOLARĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR TĂNĂSESCU GEORGETA

LICEUL TEHNOLOGIC FIERBINȚI-TÂRG
SUBIECTUL: Ș. B., 7 ani, clasa pregătitoare

- elevul prezintă timiditate excesivă în timpul activităţilor, iar în timpul pauzelor are un comportament
antisocial: foloseşte limbaj vulgar, îşi jigneşte colegii şi uneori are un comportament violent faţă de aceştia.
- elevul înregistrează rezultate slabe, atingând cu greu standardele minimale de performanţă;
ISTORICUL EVOLUŢIEI PROBLEMEI:
Părinţii elevului lucrează in strainatate. Situaţia lui nu este tragică prin faptul că părinţii locuiesc în
alta tara, această situaţie existând de 4 ani, tragismul situaţiei îl reprezintă faptul că acest copil nu are modele
stabile pe care se poate baza.
DESCOPERIREA CAUZELOR GENERATOARE:
- fiind timid, educatoarea i-a indus o stare profundă de nesiguranţă şi neîncredere în propriile forţe
prin excluderea tacită din grup (evita să îl implice în activităţi pentru că, aşa cum relatau copiii “doamna
zicea că el nu ştie nimic”);
-copilul îşi întâlneşte părinţii de doua ori pe an, în timpul vacanţelor, însă şi atunci când asta se
întâmplă, copilul îşi petrece timpul tot cu bunicii;
- bunica are un comportament violent (agresează copilul verbal şi îl bruschează des)
Comportamentul:
- nu vorbeşte în clasă decât atunci când i se adresează în mod direct o întrebare şi de multe ori nu
răspunde nici atunci când este solicitat;
- răspunde ezitant, cu o voce nesigură, abia auzită, se înroşeşte la faţă şi evită să privească în ochi
învăţătoarea când i se cere să răspundă oral în faţa colegilor;
- când trebuie să lucreze individual în clasă nu-şi termină niciodată activitatea şi îşi deranjează colegii;
- Ș.B. are capacităţi intelectuale de nivel mediu.
CREAREA UNUI PROGRAM DE SCHIMBARE:
La şcoală va lua parte la discuţiile structurate şi nestructurate cu toţi colegii;
Va fi implicat în a-şi spune părerea la toate discuţiile din clasă alături de colegii săi;
I se vor da sarcini precise, fiind implicat în diverse acţiuni, pentru a fi resposbilizat;
Părinţii vor petrece timp de calitate cu copilul, li se va explica faptul că nu e de ajuns ca ei să fie în
aceeaşi casă cu copilul, ci ceea ce vor face cu copilul atunci când se întâlnesc;
Bunicii i se va explica faptul că, deşi e greu să ţii pasul cu un copil, trebuie să înţeleagă nevoile
afective ale copilului, nevoia de a fi înţeles şi apreciat.
Metode şi strategii
Conceperea şi punerea în practică a unor metode coerente de lucru cu el;
O strânsă legătură cu familia, astfel încât atunci când părinţii/ bunica au întrebări, au nevoie de sfaturi,
să simtă că au suport şi nu trec singuri prin această situaţie cu care se confruntă;
Ajutarea lui Ș.B. de a depăşi teama de a participa la ore, spunându-şi părerea în faţa colegilor săi,
printr-un sistem de sprijin şi încurajare din partea învăţătoarei;
I se va da ocazia să-şi măreasacă încrederea în sine şi să-şi îmbunătăţească aptitudinile în situaţiile în
care interacţionează cu grupul de elevi (clasa), prin responsabilizarea sa în competiţii, concursuri.
Se va cere ajutorul consilierului şcolar, dată fiind natura cronică a problemelor lui Ș.B.
APLICAREA PROGRAMULUI DE SCHIMBARE:
I se cere lui Ș.B. să răspundă zilnic de distribuirea cornului şi laptelui, pentru a intra în contact cu toţi
colegii;
Va fi încurajat permanent de către bunica sa, chiar pentru cele mai mărunte lucruri;
Se va elimina complet limbajul abuziv şi bruscarea copilului (alternativă: bunica va număra până la
10, în gând, înainte de a acţiona);
Va lucra o dată pe saptamână cu consilierul şcolii.
614
Participarea în clasă
Învăţătoarea îl va ajuta în fiecare zi să găsească răspunsul unei întrebări care va fi pusă în ziua
precedentă. Acest fapt are ca scop mărirea participării lui în clasă, micşorându-i teama de a răspunde în faţa
colegilor.
Rolul jucat de învăţătoare va scădea în funcţie de progresul înregistrat de elev, astfel încăt să-i permită
să participe sau să răspundă spontan la discuţiile din clasă.
Aptitudini sociale
În timpul activităţilor de grup, elevul va avea ca sarcină să dirijeze sau să coordoneze planul de acţiune
după o consultare cu învăţătoarea care îl va informa asupra lucrurilor pe care acesta va trebui să le spună şi
să le facă în rolul respectiv.
Şedinte de consiliere
O dată pe săptămână vor avea loc şedinţe de consiliere în cabinetul şcolar.
O dată pe lună va participa şi bunica
EVALUAREA PROGRAMULUI DE SCHIMBARE:
La interval de două săptămâni, apoi la o lună de la prima întâlnire au avut loc şedinţe cu Ș.B., bunica
şi consilierul şcolar.
Obiectivele pe termen scurt au fost realizate şi se observă progrese rapide în relaţiile spontane cu alte
persoane.
REZOLVAREA PROBLEMEI:
După o lună comportamentul elevului s-a schimbat: nu îşi mai jigneşte colegii deloc, a căpătat mai
multă încredere în el, se implică în activităţi, răspunzând fara teama eşecului.
615
CEI 7 ANI DE ACASĂ
COPIII RROMI /ȘCOALA ȘI FAMILIA
PROF. TĂNĂSOIU MONICA VASILA

C.S.E.I -TG.JIU/ GORJ
Spunem adesea ,,cei 7 ani de acasă ,, gândindu-ne la educaţia pe care copilul o primeşte în familie
(de la părinţi) , la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Afirmând că,
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în școală și societate.
Un copil educat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipseste aceasta
perioadî ,,cei 7 ani de acasă,,.
Etnia rromă este a doua minoritate ca proporție numerică în țara noastră.
Meseriile rromilor sunt plătite cu puțini bani și sunt din ce în ce mai puțin căutate (lăutari ,
argintari,fierari, spoitori, cărămidari,etc., aceste meserii fiind transmise din generație în generație , la care
se adaugă altele învățate în timpul cursurilor sau la locul de muncă cum ar fi :zidar, zugrav, tâmplar, șofer,
sudor,etc.
Integrarea preșcolarilor de etnie rroma în școala românească este de foarte multe greoaie , deoarece
părinții copiilor invocă " Nu-mi las copilul că e mic și îl fură cineva!"
dorinţelor sale.
Trebuie să se țină seama de la început de faptul ca rromii cu greu vor căpata încredere într-un cadru
didactic pentru a-și aduce copilul la gradiniță, de aceea se poarta discuții între cadru didactic și părinte din
care se rezulte o apropiere și cunoaștere a obiceiurilor și tradițiilor rrome.
Ȋn ciclul primar integrarea și adaptarea elevilor de etnie rromă are alte caracteristici.Dacă la grădiniță
majoritatea activitatilor se desfăsoară cu material intuitiv , fiind necesare foarte puține rechizite , la ciclul
primar este nevoie de un necesar de rechizite iar părintii de multe ori nu le pot procura pe fondul sarăciei.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă". Viaţa copilului
616
Sunt puține cazurile în care părinții elevilor rromi conștientizează importanța educației și își doresc
ca fii și fiicele lor să știe mai mult decât " citit și socotit".
Dacă la școală se imprimă o educație bună prin diverse activități obligatorii și opționale , acasă elevul
uită de regulile impuse , de normele de comportare și imită adulții din comunitate , în ziua urmatoare cadrul
didactic o ia de la capăt....
Lipsa igienei în locuințe , dar și odihnei , dificultăti în realizarea igienei personale , lipsa spațiului
care să asigure intimitate pentru tinerele cupluri au consecințe grave asupra socializării și educației copiilor
și adolescenților.
La ciclul gimnazial multe fete renunță la școală , fiind căsătorite de familii (așa impune tradiția ) ,
iar baieții continua să meargă la școală , foarte puțini fiind absolvenți de liceu
„Cei 7 ani de acasă" îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
Bibliografie:
617
PROF.ÎNV. PRIMAR, TĂRĂBÎC OTELIA FLORINA
toți cei care trăiesc în societate. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul
o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Educația primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de
dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani.
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului , furnizându-i primele repere de orientare în
lume , primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate , primele
sfaturi , norme și reguli de conduită. Creșterea și educarea copilului ,
ceea ce înseamnă “bun ” pentru el , se afla într-o dinamică permanentă de la o cultură la alta , de la o
perioadă la alta . Părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercită în viața copilului , să
cunoască că educația dată propriului copil este diferită de cele precedente , că societatea viitoare va fi
diferită de celelalte , iar copilul trebuie pregătit corespunzător . Începând cu primii ani de viață , copilul
preia de la părinți gesturi , atitudini , limbajul ,exemple de comportament pozitive ca : sârguința , cinstea ,
politețea , sociabilitatea , inițiative creatoare , dispoziție de colaborare . Toate acestea cer calm , înțelegere
, răbdare , dragoste față de copil . Nu frica , nu teama trebuie să-l determine pe copil să facă fapte bune .
Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită bazat pe egala respectare atât de copil cât și
de părinți . Dragostea de “bine ”, de adevăr, are nevoie mai ales de acțiune , de descoperire a virtuților de
către copil. Activismul precum și curiozitatea acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate ,
încurajate , înțelegând copilul ca pe o ființă autonomă. Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot
în familie prin pregătirea bunului gust al copilului față de ținuta și locuința sa .
Orice experiență de viață , orice relație afectivă vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie.
Familia reprezintă pentru copil , structura socio-afectivă de bază , principala structură protectoare necesară
existenței lui .
618
CEI 7 ANI DE ACASĂ – FUNDAMENTUL UNEI VIEȚI DE SUCCES
PROF. INV. PRIMAR. CORNELIA ȚARCĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ RACOVIȚA, JUD. SIBIU
Copilăria este cea mai prețioasă perioadă a vieții unui om, deoarece este etapa în care un individ se
formează., aceasta fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un
comportament normal sau deviant.
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Educația
primită în acești ani depinde de o serie de factori foarte importanți: relația afectivă dintre copii și părinți,
specificul de dezvoltare a copilului, precum și valorile pe care se bazează familia și pe care aceasta le
transmite copilului.
Încă de la o vârstă fragedă părinții au datoria de a-i însuși copilului un set de reguli de convietuire în
lume cum ar fi: să-i respecte pe cei din jur, să spună tot timpul adevărul, să–și recunoască greșelile și să se
corecteze,să învețe să aprecieze binele si frumosul, să-I ajute pe cei din jur, să dăruiască și să iubesscă
necondiționat ș.a.. Părinții trebuie să-i explice clar copilului ce are voie să facă si ce nu are voie, să
stabilească reguli realiste, echilibrate, să-I explice ce se va întâmpla dacă nu le respectă, care sunt beneficiile
atunci când le respectă, să-i explice cu răbdare atunci când copilul greșește sau încalcă norme de bună
purtare, insistând mereu până când acestea vor deveni obișnuințe de la care să nu se abată.când va crește..
Așa cum s-a arătat, politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt lucruri care se învaţă în sânul familiei .
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Când se spune despre un copil că are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, un copil
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui, dar și cu adulții, indiferent de împrejurări. Prin atitudinea
și comportamentul său, un copil bine crescut contribuie la realizarea unui mediu propice studiului și
disciplinei în școala în care învață
Astăzi, însă, realitatea de zi cu zi a familiilor este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintii trebuie să-și facă timp pentru
copii, să comunice cu e i- comunicarea fiind secretul unei relații solide între părinți și copii.
A- l învăța pe copil bunele maniere este un proces zilnic, care necesită multă răbdare si întelegere
din partea părinților, dar care va dura în timp. Bunele maniere îi modelează comportamentul copillului în
societate și constituie cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile
sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă.
Sunt de părere că cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației ,pe care părinții o oferă copilului
lor; acesti ani vor oglindi efortul și timpul petrecut cu copilul lor.
Cu siguranță, cei 7 ani de acasă reprezintă “fundația” pentru construcția unei vieți de succes.
Bibliografie:
• Ion Al. Dumitru –Consiliere psihopedagogică-baze teoretice și sugestii practice Ed .Polirom/ 2008
• Negovan, V - Introducere în Psihologia Educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti/ 2003
• Irina Petrea –Și tu poți fi supernanny cu copilul tău la școală, Editura Trei /2008
• www.didactic.ro
619
FAMILIA SI SCOALA ,PARTENERI IN EDUCATIA COPILULUI
G.P.P.”LUMEA COPIILOR”TOPOLOVENI
PROF.INV.PRESCOLAR TARTAU EUGENIA
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului. Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale
cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul
educaţional.Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul
copilului la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;
• agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
• educaţionale ;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
620
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
• prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
• organizarea unui colţ verde în şcoală ;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor ;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui ;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut ;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii ;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie : teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal , un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece : părinţii sunt parteneri ai şcolii , eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală ( comportament civilizat, demn, tolerant,
bazat pe cinste , corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de
cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
şcoala este orientarea şcolară şi profesională . Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
621
şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare. Un parteneriat familie – şcoală
este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Menirea şcolii nu
este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om .
Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. În acestă oră se urmăreşte
valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative.
Bibliografie: SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.
622
EDUCAȚIA ÎNCEPE DE ACASĂ
TAȘCĂU LILIANA
LICEUL CU PROGRAM SPORTIV, TG.JIU
Educația primită în familie are un rol foarte important în pregătirea copilului pentru viață. Copilăria
reprezintă o perioada inițiatică, în care își formează personalitatea, începe să cunoască și să descopere
lumea. Structura, stilul de viață și obiceiurile familiei influențează comportamentul copilului.
Părinții au un rol hotărâtor în modelarea caracterului minorului bine crescut. Buna-creștere înseamnă
însușirea manierelor, limbajului corect, a normelor și valorilor morale, transmise de către familie. Educația
este asigurată într-o atmosferă de înțelegere și respect, în care copilul simte că părinții îl iubesc și îl
protejează, ceea ce îl ajută sa aibă încredere în forțele proprii, să-și dezvolte stima de sine.
În cei șapte ani de acasă, copiii învață să devină autonomi, să socializeze prin joc cu ceilalți copii, să-
și exteriorizeze sentimentele. Respectul, răbdarea, autocontrolul, bunătatea, optimismul, comportamentul
în public și cu prietenii se deprind prin observarea exemplului pe care îl dau adulții. Unele însușiri dobândite
în copilărie, rămân pentru întreagă viață (capacitatea de a se mobiliza pentru rezolvarea diverselor sarcini,
generozitatea, altruismul etc.).
În familie, până la intrarea copilului în școală, se formează numeroase deprinderi de comportament.
Un copil bine crescut salută, răspunde la salut, știe să poarte o conversație, respectă regulile jocurilor și își
respectă partenerii, evaluează corect situațiile care prezintă un real pericol, îi ajută pe cei din jur, știe să
piardă dar și să câștige. Respectul față de părinți și de alți oameni, cinstea, decența în vorbire și atitudini
sunt trăsături la a căror formare familia își aduce o contribuție importantă. Urmând exemplul părinților și
cu ajutorul lor, copilul învață ceea ce se face și ceea ce nu se face în societate.
În anii preșcolari, copiii pun mare preț pe prietenie. Prin joc, cu ajutorul prietenilor, își asumă roluri,
învață să socializeze, să devină responsabili și mai independenți. De aceea, părinții trebuie să înțeleagă că
prieteniile copiilor sunt importante pentru dezvoltarea acestora și de aceea trebuie să-i încurajeze să lege
prietenii.
Familia este cea care-i formează copilului cele dintâi deprinderi de muncă. Pe măsură ce dezvoltarea
fizică ii permite, copilul este obișnuit să mănânce, să se îmbrace singur, să participe la diferite activități
casnice. El trebuie să știe că munca bine făcută înseamnă calitate, inițiativă, creativitate, receptivitate la nou
și răspundere. Foarte important în formarea atitudinii corecte a minorului față de muncă este exemplul
pozitiv oferit de părinți
De asemenea, familia contribuie la educația estetică a minorilor. Părinții și bunicii sunt cei care îi pun
pe copii în contact cu frumosul din jurul lor (culori, natura, oameni etc), facilitându-le accesul la modele
culturale, descoperindu-le și susținându-le pasiunile și talentul. Curățenia și ordinea din familie, mobilarea
și decorarea camerelor cu gust, contribuie la formarea simțului estetic al copilului.
Astăzi, personalitatea copilului nu este doar rezultatul eredității și al educației, ci și al factorilor care
țin de lumea exterioară ( climatul social, anturajul, mijloacele audiovizuale etc.). În condițiile în care copiii
merg la grădiniță și apoi la școală, mai devreme de șapte ani, educația nu este doar responsabilitatea
familiei. Totuși, rolul hotărâtor îi revine acesteia. Lipsa/ prezența bunei creșteri poate îngreuna sau favoriza
acțiunea educativă a școlii. Mediile educaționale confirmă și consolidează normele de comportament și
valorile deprinse deja de copii în familie.
Cei șapte ani de acasă reprezintă baza educației, condiția esențială pentru reușita în viață a copilului.
623
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE: TĂTARÎM MIHAELA

GRĂDINIȚA CĂSUȚA CU POVEȘTI PLOIEȘTI
- ordine;
- igienă;
etc);
- altruismul;
- cooperarea;
624
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
625
TĂTARU MIHAELA
ȘCOALA GIMN. ‚’MARIA ENESCU COSMOVICI’
MIHĂILENI JUD. BOTOȘANI
că „în familie și pe genunchii mamei se formează cee ace este mai valoros pe lume- omul de character”.
Educația făcută de primii educatori- părinții, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcție
copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil din familie. Familia are rolul de a asigura dezvoltatea
cadrullibertății collective, generale, că munca și respectful față de ceilalți constituie o obligație fundamental
trebuie să aștepte pasivi ca timpul și natura să le resolve. Părinții trebuie să intervină active, organizând,
modificărilor de character favorabile unei comportări superioare individuale și sociale. De aceea parinții
trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continua lărgire. Copilul trebuie
să fie active și adaptabil, iar părinții au datoria permanent de a-l face să progreseze, să se perfecționeze și
să-și mărească valoarea umană. Formarea personalității la copil este dependent de inteligența lui, de
gusturile și elanurile lui, de instructajul primit anterior.
începe șă perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. După vârsta de trei ani atenția și percepția
sunt mai active decât în trecut. Vorbirea devine mai completă. Copilul alcătuiește ușor propoziții. Părinții
trebuie să-l încurajeze și să-l îndemne să se supună unor obligațiuni individuale: să nu-și murdărească
hainele, să mănânce singur și pe cât se poate ordonat, să așeze după utilizare jucăriile la locul lor. Trebuie
să se familiarizeze cu persoanele care intră în casă. La trei ani, jocul este principal preocupare a copilului.
Prin jocuri, copilul se instruiește asupra modului de viață al adulților și vine în contact cu relațilie existente
în lume. La patru ani copilul frecventează grădinița de copii. Părinții trebuie să o ajute pe educatoare în
dirijarea formării personalității, deci a trăsăturilor morale și intelectuale. Comunică astfel dacă îi este sete
sau foame, dacă îi este somn ș.a. Unele din reflexe sunt necondiționate, altele condiționate. Când se întoarce
din plimbare recunoaște casele din vecinătate.La copilul mai mare apare nevoia de a comunica cu oamenii,
de a vorbii mereu, manifestându-și astfel sfera educațională și cea intelectuală. Trebuie să se țină cont de
emoțiile lui. La acești copii emoțiile sunt instabile. Ei trec repede de la plânsul cu lacrimi la râs.Voioșia
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care puiul de om
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
626
627
LICEUL TEHNOLOGIC BILTENI

PROF. TĂTARU NICOLETA
nevoile.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”
(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă
propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
sănătos.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
628
Cury)
Parintii inteligenti isi stimuleaza copiii sa-si invinga temerile si sa aiba atitudini blande;
Bibliografie:
629
PROF. TATU AURORA CLAUDIA

SCOALA GIMNAZIALA „GRIGORE MOISIL”PLOIESTI
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Daca învățăm să facem o reprezentare clară
si complexă a țelului pe care vrem să îl atingem atunci situațiile pot fi mai simplu de abordat. Greșelile nu
trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înțelegem copiii și să le acordăm
sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți mai buni și să preluăm exemple din propria
educație.
Cei sapte ani de acasa sunt pentru unii, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de
cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si cum iti poti ordona viata si stilul de viata
alaturi de cei dragi.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie
precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu
trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială,
corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului,
iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se concomitent
educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a
copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă,rolul exemplului este foarte
important.
Educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de cativa factori: relatia afectiva dintre copil şi
parinti, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite
copilului. Sunt parinti care muncesc de dimineata pana seara pentru copiii lor, dar sunt total straini fata de
nevoile reale ale acestora. Din dorinta de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, parintii ii condamna la o
viata inconjurata de lucruri scumpe si stralucitoare, dar fara adevarate valori. Cei sapte ani de acasa
reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor în prima parte a copilariei.
Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea
supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator
al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată.
630
Familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice,mintale şi
afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-și formeze, încetul cu
încetul, adevărata lui personalitate.
631
MAI ŞTIM SĂ FIM „PĂRINŢI”?
PROF. ÎNV. PRIMAR TĂUT ANCA DANIELA

LICEUL TEORETIC LUCIAN BLAGA, ORADEA
De cele mai multe ori, îmbrăcăm haina rolului de părinte cu oarecare nesiguranţă şi jenă, cu
surprindere sau teamă, sau chiar cu o tendinţă ostentativă de a-ţi valoriza „maturitatea”, „responsabilitatea”
sau „seriozitatea”. Bucurii reale sau bucurii mimate, îngrijorări supradimensionate şi false
indiferenţe…Atitudini, emoţii, vorbe…”Haina”, deşi nu este nouă, nu îţi vine ca turnată, ba îşi este prea
strâmtă, ba prea largă, ba îţi îngreunează mişcările, ba îşi dictează altele noi, şi o ţii tot aşa până când începe
să se muleze pe existenţa ta. Se pare că rolul de părinte, deşi este condiţionat instinctual, nu se asumă şi nu
se exercită de la sine, în toată plenitudinea şi eficienţa sa, ci el devine mai mult o faţetă, poate esenţială, a
fiecărei personalităţi umane, care are şansa de a aduce pe lume o altă fiinţă. Parentalitatea este una din
şansele împlinirii şi dezvoltării umane, este un continuu exerciţiu de a modela şi de a te automodela, în
conformitate cu dinamica vieţii.
Desigur că părintele anxios din primul an de viaţă al copilului va deveni cicălitorul şi hiperprotectivul
de mai târziu, chiar dacă în pragul adolescenţei copilului său, părintele va fi respins de către acesta. Părintele
imatur şi egocentric de la început va deveni hiperautoritarul şi hiperexigentul de mai târziu, care îşi va
prelungi şi dilata incomod eul în persoana copilului său. Părintele indiferent din primele zile ale sugarului,
fie că treptat se va lăsa cucerit de performanţele şi drăgălăşeniile omuleţului de lângă el, fie că îşi va
accentua răceala, frustrându-şi copilul de „vitamina” căldurii sale afective. Şi lista „rolurilor” de părinţi
poate continua…
A îndeplini, în bune condiţii, rolurile parentale este una dintre cele mai dificile, mai importante dar şi
mai nobile îndeletniciri umane. A fi părinte înseamnă să ai cunoştinţe, deprinderi şi capacităţi de relaţionare,
valori la care să aderi şi care să-şi regleze conduita, orientând-o într-o direcţie predominant pozitivă. Copilul
preia de la părinţii săi modul fundamental de a se raporta la viaţă şi la valorile ei, de a se implica în
raporturile cu ceilalţi şi cu sine însuşi, de a-şi lansa aspiraţiile şi de a-şi orienta motivaţiile, de a se cunoaşte,
evalua, acţiona, de a se autoregla şi autodezvolta. Cu siguranţă că el nu reproduce tiparele comportamentale,
atitudinale şi performanţiale ale părinţilor săi, în termeni de identitate, deşi, în cazul în care acestea
corespund unei linii armonice, producătoare de succes, sănătate şi satisfacţie, copilul tinde să şi le
interiorizeze, eventual să şi le îmbogăţească. Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o
moşteneşte de la părinţi este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi, asigurându-i
detenta realizării de sine şi a succesului, în general.
Revenind la profesiunea de părinte, trebuie să recunoaştem că, deşi, în zilele noastre, există mai multe
surse de învăţare pentru fiecare în parte, la nivel social, nu există încă un sistem coerent şi conştient de
training. Sursele pot fi diferite de la o persoană la alta, însă una din sursele comune este modul în care s-au
raportat la noi proprii noştri părinţi. Aşadar, putem accepta ideea că, încă din primele momente ale venirii
noastre pe lume, începem să „învăţăm” cum să ne purtăm în calitate de părinţi. Aceasta este una din sursele
care lasă urme adânci în toată fiinţa noastră şi, atunci când „ne vine rândul” să devenim părinţi; fără să
vrem sau fără să facem eforturi speciale, apare în prim plan experienţa de „fost elev” la „şcoala” privind
învăţarea profesiunii de părinte. Ne raportăm la această experienţă, fie pozitiv, preluând elementele bune,
fie negativ, în funcţie de devenirea noastră ulterioară.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe „orbita” vieţii o fiinţă puternică, adaptabilă, echilibrată şi, prin acestea, o fiinţă
predispusă la o anume fericire. Părintele nu poate şi nu are dreptul să se substituie copilului său, pe care
trebuie să-l perceapă de al bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula
şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane. A fi părinte înseamnă a produce în copilul
tău conştiinţa autonomiei şi libertăţii de sine orientate social pozitiv, a forţei şi bucuriei de a trăi şi de a
crea.
Copiii din zilele de azi, ca de fapt din toate zilele, sunt drăgălaşi, cuceritori, mult mai inteligenţi, dar
pot fi şi obositori. Educarea lor poate fi de asemenea o plăcere sau, dimpotrivă, un calvar. Un părinte poate
fi mai bun decât altul, dar toţi părinţii au nevoie de sfaturi şi sprijin. Părinţii consideră, în general, educaţia
ca fiind dificilă atunci când copilul lor prezintă un comportament care lor li se pare inacceptabil. În
asemenea situaţii, părinţii se supără, se simt neputincioşi, dezamăgiţi, frustraţi. Relaţia cu copiii se
632
caracterizează printr-un schimb de experienţă: părinţii influenţează copiii şi invers. Dacă părintele are o
impresie negativă despre copilul său şi nu se aşteaptă la „nimic bun” din partea lui, atunci copilul îşi va
crea aceeaşi impresie negativă despre sine şi despre tot ceea ce îl înconjoară. Iubirea pe care le-o purtăm
copiilor noştri, adesea inexplicabilă şi adânc infiltrată în propria fiinţă, nu justifică şi erorile noastre de
comportament şi de atitudine în raport cu ei. Dacă ar fi să medităm măcar într-un moment de sinceritate cu
noi înşine asupra rosturilor şi capacităţilor noastre de a fi buni părinţi, am ajunge poate la concluzia că avem
totuşi mare nevoie să mai învăţăm câte ceva în exercitarea parentalităţii, pentru a putea ţine pasul cu lumea
în care trăiesc copiii noştri.
Bibliografie:
Mitrofan I., art. De la părinţi la …viitori părinţi! din Revista Învăţământului preşcolar, nr. 1-2,
Bucureşti, 1990
Mitrofan N., art. Cine şi cum ne învaţă să ne comportăm în calitate de părinţi? din Revista
Învăţământului preşcolar, nr. 3-4, Bucureşti, 1998
633
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
PROF.DR. ŢEICU MARIANA

INV. CONSTANTIN MARINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ROMUL LADEA” ORAVIŢA
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină.
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de
importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu
bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la
biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă,
copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea.
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj
bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de
vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau
cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor
trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie
conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un
fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate
părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile.
Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise
în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii
Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două
sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu
are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și
„iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul
Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din
ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni
634
sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la
care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din:
România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în
fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu.
Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi
Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii
sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce
mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte
atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele
unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi
pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru
binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor
pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului,
modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai
întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-
ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze
anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor
caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul
de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau
un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale
vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii
părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile
copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de
împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în
Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei.
Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor
fapte importante, este de neînlocuit.
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa
duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând
lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
635
636
FAMILIA ȘI ȘCOALA – PARTENERIAT PENTRU UN VIITOR DE SUCCES
PROF. ȚENEA CODRUȚA ELENA
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează modul în care copilul se va raporta la societate.
Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă; părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un
tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu; părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care
oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în
raporturile sociale. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate
şi educaţie aleasă, astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model.
Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate.
Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si
estetic. Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor.
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia.
motiveze şi să-l ajute .
Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:
• prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
• organizarea unui colţ verde în şcoală ;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” – Boutin
şi During, 1994.
Bibliografie:
https://putereortodoxa.wordpress.com/2013/04/03/rolul-familiei-in-educatia-copilului-2/
https://edict.ro/familia-si-scoala-parteneri-in-educatia-copilului/
637
LICEUL TEORETIC ,, GABRIEL ȚEPELEA,, BOROD

PROF.ÎNV.PRIMAR MORONG ANAMARIA
PROF.INV. PREȘCOLAR ȚEPELE TEODRA ALINA
acasă.
dorinţelor sale.
638
Bibliografie:
639
DESPRE EDUCAȚIA LA ȘCOALĂ ȘI ACASĂ
PROF.ȚEPEȘ IULIANA
LICEUL TEORETIC ,, SALAMON ERNŐ”, GHEORGHENI, HARGHITA
Despre sintagma ,,cei 7 ani de acasă” tot auzim fie ca un reproș, fie ca un regret, fie ca un deziderat.
E perioada anterioară școlarității ( sau cel puțin era până cu noua reformă) în care copilul se află într-un
cadru nonformal, familial , care înseamnă o altă formă de educație ( nu mai puțin importantă, ci bazică)-
emoțională, de securitate fizică, de deprinderi alimentare și de igienă etc. Noțiunea de RESPECT cred că
este cel mai des amintită când vine vorba de acei 7 ani pe care îi ai sau nu. Totuși, e mult mai mult decât
atât. Familia ar trebui să fie o mică societate care funcționează cu reguli, consecințe, recunoaștere socială/în
acest caz familială, respect pentru fiecare membru. La școală , pe lângă latura cognitivă pe care și-o dezvoltă
copilul, el își dezvoltă (dacă are deja sau învață prin imitare dacă nu le are) deprinderile de bază formate în
familie.
Azi, copilul a ajuns mingea de ping-pong între părinți și profesori, ambii poli acuzând că nu face
celălalt ce ar trebui. Sunt și membru al școlii și părinte, de aceea încerc să abordez cu blândețe orice are
legătură cu cei doi poli.
Ne întrebăm de ce copiii de azi sunt mereu plictisiți și nerăbdători? Noi, părinții, suntem de vină!
Copiii de astăzi sunt într-o stare de agitație continuă. Vin la școală fără nicio dorință de a studia, sunt
neatenți și nu au pic de răbdare. De ce? Există mulți factori în stilul nostru modern de viață care contribuie
la acest lucru. După cum știm, creierul este maleabil. Prin intermediul lucrurilor care ne înconjoară putem
avea un creier puternic sau unul slab.În ciuda intențiilor noastre bune, putem să ducem pe o cale greșită
creierul copiilor noștri. Iată de ce:
Copiii primesc tot ce își doresc atunci când doresc
„Mi-e foame!!“ „Ok, imdiat vom opri la un fast-food“ „Mi-e sete!“ „Uite un automat cu răcoritoare,
ia-ți o sticlă cu suc.“ „M-am plictisit!“ „Ia telefonul meu și joacă-te!“Sigur ne regăsim cel puțin în una din
aceste situații. Capacitatea de a întârzia satisfacerea unei dorințe este unul dintre factorii-cheie pentru
reușita viitoare.
Avem cele mai bune intenții - să-l facem pe copilul nostru fericit. Din păcate, îl mulțumim în acest
moment și automat se va forma așa să îi fie satisfăcută nevoia instant. Nesatisfacerea imediată a unei nevoi
îi va provoca la școală o situație de presiune, stres pe care nu va ști să o controleze. Când copilul aude ,,nu",
reacționează nervos, deoarece parinții nu l-au învățat ce înseamnă să aștepti, să ai răbdare, să îți înfrângi
dorința de a obține imediat un lucru.
Au o interacțiune socială limitată
Suntem cu toții ocupați, motiv pentru care le oferim copiilor noștri dispozitive digitale și îi facem și
pe ei ,,ocupați". Cu ani în urmă, prin jocurile în aer liber își exersau abilitățile sociale și părinții aveau mai
mult timp să interacționeze cu copiii.
Se distrează încontinuu
Am creat o lume distractivă pentru copiii noștri. Pentru ei nu există momente plictisitoare. Trăim în
două lumi separate. Ei au lumea lor ,,distractivă" și noi avem lumea noastră ,,de muncă". De ce nu ne ajută
în bucătarie? De ce nu-și fac ordine în jucării? ,,Nu pot. Este prea greu. Prea plictisitor". Capacitatea de a
depune efort se învață prin aceste lucruri minore acasă.
El face regulile
,,Nu-i place să se culce devreme." ,,Nu mănâncă legume." Totuși, de când știu copiii mai bine cum
se cresc copiii? Dacă îi lăsăm să facă ce vor, atunci vor mânca doar chips-uri și pizza, se vor juca pe tabletă
și nu vor merge niciodată la culcare. Acestea au impact asupra activității lui de la școală- se va simți iritat,
neliniștit și va fi neatent.
Conceptul de ,,trebuie să fac" lipsește. Din nefericire, pentru a ne atinge obiectivele în viață, trebuie
să facem ceea ce avem nevoie, ceea ce nu este întotdeauna pe gustul nostru.
Ca dascăli încercăm să îi atragem pe copii hipnotic spre învățare și școală prin diferite metode
moderne, reformiste. De asemenea uzăm de multă răbdare și empatie pentru a respecta ritmul fiecărui copil.
Totuși, puțin se va atenua, transforma sau îmbunătăți atitudinea unui copil căruia nu i s-au dat de acasă
valori și limite. Îl vor ține o vreme în șah, în echilibru oarecare, dar atât. Nu putem să ,, păcălim” la infinit
640
prin metode de creare a motivației unui copil dacă el nu are acasă un pol de respect și limită. Mai exact, un
copil ce are acasă părinți permisivi, indeciși, superprotectivi este la fel de rănit sufletește ca și cel care acasă
este bătut, rușinat, pedepsit.
În loc de concluzie, e nevoie urgentă de o redefinire a responsabilității familiei/școlii.
641
ROLUL STRATEGIILOR INTERACTIVE ÎN EFICIENTIZAREA
PROCESULUI DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A DISCIPLINEI COMUNICARE ÎN
LIMBA ROMÂNĂ
PIP. ȚEPEȘ-CIUCAN LIVIA-MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 BICAZU ARDELEAN
Pe baza argumentelor teoretice şi a experienţei acumulate în activitatea didactică, am propus

realizarea unui studio aplicativ privind valorificarea eficientă a strategiilor didactice interactive în orele de
Comunicare în limba română.
În acest sens am avut în vedere câteva obiective, care au ghidat întregul demers:
 documentarea ştiinţifică psihopedagogică privind utilizarea eficientă a strategiilor didactice
interactive în ciclul primar;
 cunoaşterea nivelului de cunoştinţe, deprinderi, competenţe şi capacităţi ale elevilor la disciplina
Comunicare în română prin evaluarea iniţială;
 proiectarea şi desfăşurarea activităţilor pentru dezvoltarea exprimării orale şi în scris prin
integrarea eficientă a metodelor şi tehnicilor interactive de predare-învăţare specifice învăţământului primar
în acord cu programa şcolară;
 adoptarea unor decizii ameliorative în ce priveşte demersul didactic prin aplicarea unor metode
interactive;
 evaluarea rezultatelor obţinute şi a progreselor înregistrate pe linia formării unor deprinderi de
muncă intelectuală, ca urmare a folosirii metodelor interactive.
Pentru stabilirea nivelului de cunoştinţe dobândite la disciplina Comunicare în română, la începutul
studiului, pe parcursul efectuării lui cât şi la sfârşitul desfăşurării acestuia am utilizat metode ca: observaţia,
conversaţia, studiul produselor activităţii, testele docimologice, experimentul psihopedagogic . Prin
alicarea acestor metode am colectat date esenţiale cu privire la dezvoltarea capacităţii de stocare şi de
valorificare a cunoştinţelor în învăţământul primar, cât şi impactul pe care l-au avut metodele interactive
utilizate în experiment, schimbările care s-au produs la nivelul subiecţilor, în urma intervenţiei cercetării.
Pentru realizarea obiectivelor propuse în această lucrare s-a pornit de la următoarea ipoteză:
Ipoteza: Utilizarea sistematică a metodelor şi tehnicilor interactive, în activităţile de Comunicare
în limba română va contribui la îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale elevilor.
În cadrul şcolii elevul trebuie să fie deprins să devină un agent activ al propriei sale formări, un
coparticipant la actul de învăţare.
Şcoala adevărată este cea în care elevul se transformă din obiect al cunoaşterii în subiect al propriei
sale deveniri,aşa cum preciza N. Iorga: „Şcoala trebuie să te înveţe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun şi
cel mai aspru”.
Eşantionul, variabilele şi etapele cercetării
 Prezentarea eşantioanelor
Eşantionul de subiecţi-cercetare intrasubiecţi (tehnica eşantionului unic)
Eşantionul cuprinde un număr de 15 elevi (din care 9 fete).
Colectivul clasei I este relativ omogen majoritatea copiilor fiind normal dezvoltaţi atât fizic,cât şi
intelectual. Elevii sunt disciplinaţi, nu creează probleme în timpul orelor, sunt comunicativi şi sociabili, cu
un nivel normal de dezvoltare.
Eşantionul de conţinut- se referă la volumul conţinutului ştiinţific care face obiectul activităţii
instructiv-educative curente şi al programului formativ aplicat clasei.
Elevii se implică în rezolvarea diverselor sarcini, între ei stabilindu-se relaţii de colaborare.
Activitatea în grupe sau în perechi este folosit în permanenţă în cadrul activităţii instructiv –educative.
 Variabilele cercetării
Variabila independentă-se referă la utilizarea metodelor interactive pentru stimularea
randamentului învăţării: Metoda cadranelor, Cubul, Explozia stelară, Metoda Piramidei (Bulgărelui de
zăpadă), Harta conceptuală, în predarea Comunicării în limba română română la clasa I.
642
Variabila dependentă- se referă la performanţele şcolare şi comportamentale ale elevilor, deprinderi
de folosire a metodelor interactive ca instrumente de predare -învăţare –evaluare, care să aibă eficienţa
dorită, ca urmare a introducerii variabilei independente.
 Etapele cercetării
Cercetarea a cuprins trei etape:
1. Etapa constatativă, (perioada preexperimentală)- a constat în utilizarea mai multor metode şi
procedee de cunoaştere a particularităţilor psihice ale elevilor clasei.
Am aplicat teste de evaluare iniţială pentru a cunoaşte nivelul de cunoştinţe al elevilor, condiţiile în
care aceştia se pot integra în activitatea şcolară care urmează.
Cunoaşterea capacităţilor de învăţare ale elevilor, a nivelului de pregătire de la care pornesc şi
gradului în care stăpânesc cunoştinţele şi abilităţile necesare asimilării conţinutului etapei care urmează,
reprezintă o condiţie hotărâtoare pentru reuşita activităţii didactice.
Prelucrarea şi analiza rezultatelor mi-au dat posibilitatea formulării concluziilor cu privire la
colectivul de elevi, la fiecare elev în parte, cât şi a adoptării unor măsuri de sprijinire şi recuperare a unor
elevi.
2. Etapa formativ – ameliorativă, a cuprins proiectarea, organizarea şi desfăşurarea
demersului didactic la disciplina comunicare în limba română prin introducerea „factorului de
progres” (folosirea strategiilor diactice interactive), urmărindu-se antrenarea tuturor elevilor în procesul
propriei lor formări.
3. Etapa finală, evaluativă, (perioada postexperimentală)- în cadrul acesteia aplicându-se
probe de evaluare pentru a se stabili nivelul de pregătire al elevilor şi modul în care au evoluat de la
testele iniţiale.
În proiectarea şi organizarea activităţii instructiv educative de la clasa I am avut în vedere respectarea
cu stricteţe o câtorva criterii:
• particularităţile de vârstă ale elevilor aflaţi la debutul şcolarizării;
• particularităţile psihice ale subiecţilor;
• particularităţile metodice ale lecţiei de limbă şi literatură română;
• identificarea cu precizie a nivelului de pregătire a subiecţilor;
• selecţionarea structurilor operaţionale, precizarea modalităţilor de lucru şi a pauzelor;
• efectuarea exerciţiilor propuse, urmată imediat de repetarea acestora;
• aplicarea jocurilor didactice pentru destinderea atmosferei;
• metodele de instruire interactivă: explozia stelară, metoda cadranelor, harta conceptuală, cubul,
metoda bulgărelui de zăpadă;
• metodele de verificare şi apreciere: exersarea, intervenţia, observaţia, jocul didactic (strategii
euristice, problematizarea);
• forme de organizare: frontal, pe grupe sau perechi.
Prezint în continuare, în paralel, rezultatele obţinute de elevii clasei I la testatea iniţială şi la testarea
finală, urmând să evidenţiez progresul obţinut în urma derulăriiprogramului formativ. Reprezentate grafic
în paralel, rezultatele elevilor la cele două testări, histograma arată astfel:
Fig.IV.16. Histograma comparativă
Reprezentând grafic procentajele obţinute de subiecţii eşantionului la cele două testări: iniţială şi
finală obţinem următoarele histograme prezentate comparativ:
643
Din studierea comparativă a graficelor prezentate se constată că dacă, la testarea iniţială 1 elev a
obţinut calificativul Insuficient, 1 elev calificativul Suficient, 7 elevi calificativul Bine şi 6 elevi
calificativul F.bine, la testarea finală rezultatele înregistrate de elevi au cunoscut un progres evident: 10
elevi au obţinut calificativul F.bine, 5 elevi calificativul Bine, iar calificativele de Suficient şi Insuficient
nu au mai fost înregistrate.
Studiind procentajele pe calificative obţinute de elevii clasei I la cele două testări de referinţă obţinem
următoarea centralizare comparativă:
Testare iniţială
Eşantion calificativ
Nr. elevi Procente
6 40,00% FB
7 46,66% B
1 6,66% S
1 6.66% I
Testare finală
Eşantion calificativ
Nr. elevi Procente
10 66,66% FB
5 33,33% B
0 0% S
0 0% I
Putem astfel constata că în urma utilizării frecvente a strategiilor interactive, centrate pe elev,
procentajul la calificativul Insuficient şi Suficient de la testarea iniţială, în procent de 6.66% s-a redus până
la 0 %, procentajul la calificativul Bine s-a redus de la 46.66%, la 33.33%, în timp ce procentajul
calificativului F.bine a cunoscut o creştere semnificativă de la 40.00% la 66.66%.
S-a constatat o îmbunătăţire a rezultatelor, atât din punct de vedere al gradului de implicare activă
şi motivată din partea elevilor, cât şi a conştientizării regulilor învăţării eficiente. În rezolvarea exerciţiilor
elevii de implică individual, fără a mai fi tentaţi să preia răspunsul colegului de bancă. Acestă realizare
denotă faptul că elevii au devenit mult mai siguri pe cunoştinţele lor, înţeleg mai bine sarcinile
exerciţiilor şi se mobilizează mai bine în rezolvarea lor.
 Concluzie
Rezultatele obţinute în urma programului formative desfășurat devin argumente de validare a
ipotezei de la care am pornit, deci este posibil ca proiectând şi desfăşurând activităţile de Comunicare în
limba română, prin utilizarea sistematică a metodelor şi tehnicilor interactive să contribuim la
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale elevilor.
644
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR ȚEPIȘ MARIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GHEORGHE FRĂȚILĂ GLIMBOCA,
CARAȘ-SEVERIN
Adaptarea la viaţa de şcolar
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai
tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Deprinderi elementare
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Inadaptabilii
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
Atmosfera de acasă
645
Pauzele
Greşeli
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi inventeze
jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi
experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.
646
SUNTEM ARHITECȚII VIITORULUI COPIILOR NOȘTRI!
PROF.ÎNV.PREȘC. SIMONA TANASE

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ,,SF.SAVA”, IAȘI
În condițiile societății moderne în care trăim, s-a urmărit mereu creionarea unui profil al părintelui,
rolurile acestuia, calitatea relației cu copilul său… Familia ca întreg, ca ansamblu de interacțiuni sănătoase
reprezintă însă mai mult decât atât. Familia este un spațiu de educație, de înțelegere, de dezvoltare care
depășește forța fiecărui membru component în parte: astfel, degeaba fiecare din părinți se comportă bine cu
copilul dacă familia este disfuncțională, dacă există lipsă de coerență, de înțelegere, dacă nu există liniștea
necesară construcției educației de succes pentru copil.
Este necesar a fi scoși în evidență câțiva indicatori de care trebuie să ținem neapărat seama atunci
când vine vorba de timpul de calitate petrecut în familie și de eficiența acestuia în conturarea personalității
copilului.
Așadar, părinții trebuie să încerce să fie coerenți în educația copilului. O greșeală des întâlnită apare
atunci când părinții au viziuni diferite asupra educației celui mic. Acesta o să dezvolte o anumită
nesiguranță, stres dat de faptul că nu știe niciodată dacă ceea ce face și este apreciat de unul din părinți nu
o să fie criticat de celălalt părinte. Mai mult decât atât, copilul se poate – în mod greșit – considera vinovat
de certurile părinților care urmează unui comportament al său. În fapt părinții, deseori, au căutat doar um
motiv pentru a se certa din nou pentru că nu au răbdare și înțelegere unul față de celălalt;
De asemenea, pentru a crește unitatea familiei Sally Goldberg ne sugerează să elaborăm o declarație
a misiunii familiei noastre: la fel ca o companie care are o misiune scrisă, expusă cu mândrie, fiecare familie
trebuie să găsească o astfel de misiune care să îi unească pe toți: bunici, părinți, copii. Și este doar începutul:
putem adăuga acestei misiuni tot ceea ce este bun în familie, să facem un adevărat panou cu idei, gânduri,
chiar obiecte care amintesc de faptul că „familia noastră este cea mai bună!” Nu trebuie să lăsăm ca stresul
problemelor zilnice să ne facă să uităm toate aceste lucruri minunate care leagă și oferă unitate „echipei”
noastre.
Ar fi indicat să încercăm să folosim un card al bucuriei în familie. Când cineva este bucuros cardul
se încarcă cu credit (spre exemplu sub forma unor abțibilduri cu fețe vesele – le putem cumpăra de la orice
magazin), iar când cineva este supărat are voie să greșească pentru că „are credit” acumulat în alte zile.
Astfel o să ne iertăm mai ușor în familie. Atenție, este foarte important ca și copilul/copiii să beneficieze
de un card la fel ca părinții și această opțiune să nu se aplice selectiv (de exemplu părinții au obieceiul să
se conformeze la astfel de „jocuri” când sunt liniștiți și veseli, dar când sunt stresați tind să aplice o regulă
inechitabilă în care „eu sunt părintele aici!” este o formulă care arăta că ei pot să greșească sau pot să facă
lucruri fără să se supună regulilor jocului).
Este util să ne facem timp să ne jucăm cu copiii așa cum se joacă ei: cu jucăriile lor, să vedem desenele
animate la care ei se uită etc. Le cerem în fiecare clipă copiilor să se comporte bine/corect (aspect care
caracterizează mai degrabă un om matur decât un copil); poate că este util să vedem lumea și din cealaltă
parte a perspectivei.
Putem realiza lucruri care să ne unească: este bine chiar să avem o runtină de familie (spre exemplu
să mergem seara într-o plimbare obligatorie chiar dacă suntem obosit sau ocupați). De asemenea, puzzle-
uri sau alte activități pe care să le facem împreună și apoi să le afișăm undeva, la loc vizibil.
Sunt doar câteva sugestii – ele se pot optimiza permanent. Dacă par doar elemente
amuzante/neserioase trebuie să vă gândiți la următorul lucru: o atmosferă stresantă/tristă/dezamăgitoare în
familie își pune amprenta pe dezvoltarea copilului mai mult decât toată investiția ulterioară (jucării
cumpărate, cursuri extrașcolare plătite, vacanțe minunate…). Poate uneori este bine să gândim mai ludic,
să nu fim foarte serioși pentru că o viziune relaxată asupra vieții de zi cu zi oferă un climat de siguranță și
de coerență care o să ducă la o dezvoltare a încrederii în sine pentru copil.
Și nu uităm! Puteți astăzi să oferim copilului familia pe care o doream noi pentru propria persoană
atunci când eram mici?
îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
647
Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îi
vor ajuta să fie oameni respectuoși şi demni de respect la rândul lor deoarece: „Copilăria e o lume aparte;
pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de
armonie.” (Eugen Heroveanu).
Bibliografie:
Goldberg, Sally, 2009, 50 de activități interactive pentru dezvoltarea copilului, Colectia Psihologia
copilului & Parenting
Bonchis, Elena, 2011, Familia şi rolul ei în educarea copilului, Colectia Psihologia copilului &
Parenting
Gordon, Thomas, 2014, Părintele efficient, Editura TREI
648
EDUCAREA COPIILOR ÎN GÂNDIREA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
PROF. PLENICEANU TANIA

COLEGIUL NAȚIONAL ECONOMIC THEODOR COSTESCU
‘’ Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi
copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată.
Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume! ‘’ – Sfantul
Ioan Gura de Aur
În lumea antică, oamenii obișnuiau să își pedepsească fizic copiii foarte des și într-un mod adesea
brutal, fapt ce lăsa traume adânci în mintea acestora. Odată ajunși la maturitate, și aceștia își pedepseau
copiii în același mod. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur introduce mai multe trepte de educare a copilului
care are un comportament inadecvat: privirea aspră, cuvintele hotărâte, mustrarea fățișă. În plus, există
oricând și posibilitatea unei laude atunci când comportamentul respectiv a dispărut sau a unei răsplăți când
copilul s-a comportat foarte bine într-o situație în care, de obicei, reacționa greșit. Sfântul Ioan Gură de Aur
știa că, dacă va osândi aspru pedepsele corporale, nimeni nu îl va lua în serios. De aceea, încearcă o strategie
interesantă, și anume limitarea acestora prin alte metode eficiente de educare a copilului și prin prezentarea
lor drept o soluție ultimă, acolo unde toate celelalte au dat greș. Chiar și așa, pedepsele corporale trebuie
excluse sau limitate cât mai mult pentru a nu se ajunge la situația în care copilul se răzvrătește continuu și
nu mai au deloc efect. Iată textul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pune deci numaidecât copilului lege ca să
nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se bată. Când îl vezi că-ți
calcă legea, pedepsește-l, uneori printr-o căutătură aspră și severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar
alteori, prin cuvinte de mustrare; deșteaptă-i uneori ambiția prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decât
alții, alteori făgăduiește-i răsplată pentru o purtare bună. Nu-l bate mereu și fără socoteală, ca să nu-l
obișnuiești să fie crescut prin bătaie. Dacă se va obișnui să fie educat numai prin bătaie, va învăța să
disprețuiască bătaia. Iar dacă a învățat să disprețuiască bătaia, ai stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de
bătaie, dar să n-o primească. Să fie mișcat biciul, dar să nu cadă pe spatele copilului. Amenințările să nu
meargă până la faptă. Dar să nu creadă că se reduc numai la amenințări cuvintele tale. Amenințarea atunci
este bună, când este crezut că se va traduce în faptă. Căci, dacă cel ce a greșit îți află gândul, va disprețui și
amenințarea, și bătaia. Dimpotrivă, să se aștepte să fie pedepsit, dar să nu-l pedepsești, ca să nu se stingă
teama de pedeapsă, ci teama să rămână ca un foc plin de putere ce arde de peste tot toți spinii, sau ca o
cazma ascuțită ce sapă până în adânc. Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii blând. Firea
omenească are nevoie și de blândețe” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre slava deșartă și despre creșterea
copiilor”.
În lumea contemporană vedem mai bine cum metodele sugerate de Sfântul Ioan Gură de Aur au dat
roade, însă acum, în unele țări, se pare că s-a ajuns la extrema cealaltă, în care copiii sunt smulși de lângă
părinții lor cu pretextul că au primit o palmă la fund de la aceștia. Însă ce cântărește mai greu și
traumatizează mai mult: o palmă dată din dragoste de părinți sau ruperea copiilor de mediul în care au
crescut și de părinții care-i iubesc? Nu există cuvinte pentru o astfel de lipsă de discernământ și cruzime
sufletească.
Problema cea mai mare cu care se confruntă adesea părinții este că transmit propriilor copii o serie
de comportamente, atitudini și sfaturi pătimașe, care nu au nici o legătură cu viața duhovnicească. Sfântul
Ioan Gură de Aur este foarte aspru în cuvintele sale: „Lucrul cel mai cumplit nu-i numai că le dați şcopiilor
sfaturi potrivnice poruncilor lui Hristos, ci mai ales că înveșmântați viciul cu nume strălucitoare, anume:
numiți cultură și civilizație mergerea necontenită la cursele de cai și la spectacolele teatrale; spuneți că un
om este liber dacă este bogat; numiți mărinimie sufletească dărnicia făcută din dragostea de slavă și de
dragul laudelor mulțimii; numiți îndrăzneală semeția prostească; numiți dragoste de oameni mesele întinse
însoțite de chefuri și desfrânare; numiți om de curaj pe cel ce săvârșește nedreptăți și face rău. Apoi, ca și
cum n-ar fi de ajuns această înșelăciune, dați virtuților nume contrare lor: înțelepciunii îi spuneți mojicie,
blândeții - stânjeneală, dreptății - lașitate, smereniei - slugărnicie, renunțării la drepturile tale de dragul
liniștii și al păcii - slăbiciune. Dați virtuților aceste nume ca și cum v-ați teme ca nu cumva să scape de la
pieire copiii voștri dacă ar auzi de la alții adevăratul lor nume. Cel mai bun mijloc pentru îndepărtarea
păcatelor este de a da păcatelor numele lor adevărat și propriu lor” . Toate aceste exemple acționează
negativ asupra psihicului copilului, care devine nepregătit în fața ispitelor vieții cotidiene. De aceea, copiii
649
ajung să dezvolte tot felul de afecțiuni precum depresia și anxietatea, iar unii dau dovadă de comportamente
deviante și de o cruzime ieșită din comun, foarte aproape de tiparul psihopat descris în psihologia
contemporană. De vreme ce la baza valorilor au fost puse în ordine: iubirea de averi, slava deșartă și
nedreptatea, în timp ce virtuțile creștine sunt nesocotite de vreme ce îi fac pe oameni „slabi” după părerea
celor cuprinși de patimi, atunci rezultatul final nu ne poate mira în nici un fel.
Fiecare părinte are libertate în ceea ce privește educarea propriului copil, dar trebuie să fim conștienți
că această responsabilitate apasă asupra noastră și vom da socoteală în fața Dreptului Judecător. N-ar fi
oare mai bine să ne îndreptăm atenția și asupra Sfintei Scripturi și a vieților sfinților descriși aici în loc să
dăm ca exemple copiilor noștri tot felul de modele contemporane apărute peste noapte și care au o viață
îndoielnică? Iată un ultim sfat din partea Sfântului Ioan Gură de Aur, numai bun de folosit astăzi: „După ce
copilul a crescut mai mare, spune-i și întâmplări care să-i sădească în suflet mai multă frică de Dumnezeu.
Când mintea lui e încă fragedă, nu-i pune lui astfel de poveri, ca să nu se sperie. Dar când este de
cincisprezece ani și chiar mai mult, să audă relatări despre gheenă. Dar mai bine, când este de zece, opt ani
și mai puțin chiar, să audă în toată amănunțimea istoria potopului, a Sodomei, istorisirile despre cele
petrecute în Egipt, toate câte sunt pline cu pedepse trimise de Dumnezeu pentru oameni. Când crește mai
mare, să audă istorisiri din Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă. Îngrădește-i auzul
cu aceste relatări și cu altele nenumărate pe care le ai din propria ta experiență” (Sfântul Ioan Gură de Aur,
„Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor”).
650
PROF.ÎNV. PRIMAR ȚĂRAN ALINA FLORENTINA

SC. GIMNAZIALĂ GEORGE GÂRDA MANASTIUR
coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este
organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal
şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă
etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
modele de urmat.
651
652
EDUCATIA CENTRATA PE COPIL
ED. TARAN HINGAN FLOAREA NICULINA

SC.GIMNAZIALĂ,,O.C.TĂSLĂUANU,, BILBOR-HARGHITA
Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru
invită la o revalorizare a locului educaţiei în contextul vieţii contemporane. Pe de o parte, este din ce în ce
mai acută nevoia de a oferi individului instrumente reale de a se înţelege pe sine şi pe de altă parte, pentru
o mai bună convieţuire într-o lume complexă.
Educaţia diferenţiată şi personalizată a copiilor poate fi unul dintre răspunsurile şcolii la
problematica complexă anterior schiţată. Dacă pentru mult timp copilul trebuia să se adapteze grădiniţei
sau şcolii, în zilele noastre este din ce în ce mai evident că grădiniţa şi şcoala trebuie să se adapteze nevoilor
specifice şi particularităţilor copilului. Abordarea diferenţiată aduce în discuţie adaptarea învăţământului la
particularităţile psihofizice ale copilului, ceea ce presupune o foarte bună cunoaştere a copilului în ceea ce
priveşte temperamentul, priceperile şi deprinderile, interesele, potenţialul intelectual, trăsăturile de
personalitate, etc. Pe de altă parte, dincolo de aceste caracteristici individuale, educatorii trebuie să
cunoască „ereditatea socio-culturală“ pe care copilul o aduce din familie.
La nivelul sistemului educaţional, demersul didactic tradiţional dominant era caracterizat de predarea
frontală prin utilizarea aceloraşi metode de lucru şi sarcini pentru toţi copiii fără a se ţine seama de
particularităţile individuale. Această corelare necorespunzătoare între volumul, gradul de complexitate a
cunoştinţelor, metodele de învăţare şi particularităţile socio-emoţionale şi cognitive ale copiilor poate avea
drept consecinţă demotivarea şi apoi insuccesul şcolar şi chiar social, pe termen lung.
Respectarea diferenţelor individuale duce la crearea unor situaţii de învăţare care să permită copiilor
progresul pe căi diferite, pentru realizarea aceloraşi obiective. Definitor pentru progresul copiilor este
modul în care aceştia conectează informaţiile şi procesele psihice specifice învăţării. Implicarea unei
multitudini de procese psihice potenţează caracterul formativ al demersului educaţional şi creează condiţiile
favorabile pentru activitatea ulterioară de învăţare. Ca proces, învăţarea implică o serie de componente
psihice, diferite de la un copil la altul. Drept urmare, organizarea situaţiilor de învăţare urmează să asigure
condiţii favorabile activităţii de învăţare ca proces complex de informare şi formare, de asimilare a
cunoştinţelor şi dezvoltare a componentelor structurale ale personalităţii umane. Aceasta implică crearea
situaţiilor de învăţare care să determine o participare activă a copilului în procesul de învăţare prin
interacţiuni directe.
Teoria inteligenţelor multiple formulată de Gardner argumentează ceea ce se constată, de altfel, în
viaţa cotidiană: avem stiluri de învăţare distincte, ceea ce solicită o abordare diferită, individualizată, pe
durata întregului proces de educaţie şi formare. În sprijinul abordării diferenţiate a copiilor vin atât
„Convenţia Internaţională privind Drepturile Copilului“, cât şi „Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului“ şi Legea Învăţământului, dar şi alte documente elaborate de diverse forumuri internaţionale.
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului“ prevede că „învăţământul trebuie să urmărească dezvoltarea
deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale.
El trebuie să promoveze înţelegerea, toleranţa, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau
religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii“
(articolul 26, 2). Conform Legii Învăţământului, „statul promovează principiile învăţământului democratic
şi garantează dreptul la educaţia diferenţiată, pe baza pluralismului educaţional“ (articolul 5, 2). Toate
acestea exprimă dreptul recunoscut al fiecărui individ de a fi tratat în aşa fel, încât să se asigureo dezvoltare
armonioasă a personalităţii sale, în funcţie de dominantele sale de personalitate.
Învăţarea individualizată poate fi definită ca acţiune a cadrului didactic în direcţia proiectării şi
realizării activităţii didactice/ educative în funcţie de particularităţile biopsihosocioculturale ale fiecărui
Premise ale învăţării individualizate
1. Dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului.
2. În activitatea de învăţare, între copii există diferenţe semnificative de ritm, volum, profunzime şi
stil.
3. Egalitatea şanselor în ceea ce priveşte educaţia trebuie să se instituie prin recunoaşterea şi
respectarea diferenţelor de capacitate înnăscută şi dobândită.
653
4. Egalitatea accesului la educaţie presupune o şcoală adaptată posibilităţilor aptitudinale şi nevoilor
fiecăruia.
Încercaţi să vă reevaluaţi traiectoria personală de-a lungul şcolarităţii. Din cele 4 premise expuse mai
sus, alegeţi una care nu a fost respectată suficient în cazul dumneavoastră.
a. În ce fel consideraţi că v-a afectat acest lucru?
b. Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce recomandări aţi face cadrelor didactice, în virtutea
acestor lecţii învăţate din proprie experienţă?
c. Dumneavoastră, ca practicieni, ce strategii aplicaţi astfel încât aceste premise să se transpună în
practici educaţionale individualizate adecvate particularităţilor fiecărui copil?
d. Împărtăşiţi opiniile dumneavoastră colegilor şi discutaţi-le.AplicaţieCadre didactice
Sensuri majore ale conceptului de „educaţie centrată pe copil“
Centrarea procesului educaţional asupra copilului presupune preocuparea permanentă a educatorilor
pentru cunoaşterea copilului ca individualitate şi adaptarea programelor de formare la profilul individual al
subiectului supus educaţiei. (A. Glava, C. Glava, 2002). Fiecare copil reprezintă o provocare pentru
educatoare, de a găsi soluţii, de a răspunde nevoilor afective, de cunoaştere, de acţiune şi de afirmare a
individualităţii.
Centrarea pe copil poate fi considerată o cale de abordare a procesului educaţional ce are ca finalitate
valorificarea optimă a acestuia ca subiect al învăţării. Centrarea pe copil este o abordare complexă, ce
necesită construirea în timp real a unei experienţe de învăţare pozitive şi semnificative, într-o relaţie
democratică.
La modul dezirabil, o activitate educaţională este centrată pe copil dacă:
• se bazează pe cunoaşterea de către educator a caracteristicilor tuturor copiilor din grupă şi a
potenţialului real al acestora;
• valorifică superior acest potenţial;
• porneşte de la nevoile şi interesele specifice ale copilului;
• vizează dezvoltarea de competenţe şi asimilarea de conţinuturi specifice;
• implică activ copilul în planificarea, realizarea şi evaluarea activităţilor;
• reprezintă o experienţă de învăţare pozitivă;
• permite transferul la alte situaţii educaţionale formale sau nonformale
Strategiile de predare centrate pe copil au ca punct central facilitarea învăţării, a-l ajuta pe copil să se
dezvolte, să înregistreze progrese. De aceea, strategiile didactice se aleg şi în funcţie de caracteristicile
specifice ale fiecărui copil, de stilul de învăţare, profilul inteligenţelor multiple, dar şi de tipul de învăţare
adecvat.17 Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar.
1. Realizaţi următorul exerciţiu de mai multe ori, cu colegi diferiţi:Povestiţi unui coleg sau unei colege
despre un copil pe care îl cunoaşteţi foarte a. bine. Poate fi propriul copil sau o rudă apropiată. Colegul (a)
notează aspectele considerate semnificative.Sunteţi educatoare vă pregătiţi să primiţi în grupă un copil.
Elaboraţi o listă de b. întrebări referitoare la acel copil. Sunteţi consilier şcolar şi urmează să se transfere
un copil nou în grădiniţă. c. Elaboraţi o listă de întrebări referitoare la acel copil.Ce tipuri de informaţii
comune şi ce diferenţe semnificative identificaţi, comparând • tipurile de informaţii furnizate sau solicitate
în cele trei situaţii? Cum explicaţi aceste diferenţe?• Ce putem învăţa din asta?• Împărtăşiţi opiniile
dumneavoastră colegilor şi părinţilor copiilor din grădiniţă.
2. Ce putem face ca educatori pentru a evita apariţia sindromului „ochelari de cal“, care pune pe
seama copilului eşecurile în învăţare?
3. Daţi exemple de activităţi prin care facilitaţi copiilor interacţiunea cu mediul. La grupă, puteţi
dezvolta şi folosi instrumente simple, cu ajutorul cărora să culegeţi date referitoare la copii şi să monitorizaţi
procesul de învăţare, la nivel individual. Consultaţi-vă cu colegii pentru a analiza atât diferite instrumente,
cât şi observaţiile care reflectă cazuri variate.
Învăţarea prin cooperare
A învăţa să cooperezi reprezintă o competenţă socială indispensabilă în lumea actuală şi care trebuie
iniţiată de la cele mai fragede vârste. Indiferent de sintagma preferată – fie învăţarea prin cooperare,
colaborare, învăţare colaborativă – avem în vedere aceeaşi realitate, adică o situaţie de învăţare în care
copiii lucrează împreună, învaţă unii de la alţii şi se ajută unii pe alţii. În acest fel, prin interacţiunile din
interiorul grupului îşi îmbunătăţesc atât performanţele proprii, cât şi ale celorlalţi membri ai grupului.
654
Rezultatele cercetărilor arată că acei copii care au avut ocazia să înveţe prin cooperare, învaţă mai
repede şi mai bine, reţin mai uşor şi privesc cu mai multă plăcere învăţarea şcolară. Prin accentul pus
deopotrivă pe competenţe academice şi competenţe sociale, metodele de învăţare prin cooperare îi ajută pe
copii să relaţioneze şi să-şi dezvolte abilităţile de a lucra în echipă. Copiii se familiarizează cu diferite roluri.
În grupurile cooperative, fiecare copil are o responsabilitate specifică, fiecare copil trebuie să fie antrenat
în realizarea proiectului comun şi nici unul nu are voie să stea deoparte. Succesul grupului depinde de
succesul în muncă al fiecăruia.
Caracteristicile învăţării prin cooperare:
1.Scopul învăţării prin cooperare este de a face din fiecare membru al grupului o individualitate mai
puternică, prin valorificarea potenţialului fiecărui individ şi de a întări acest potenţial prin crearea de
contexte interactive reale.
2.Învăţarea prin cooperare ar trebui să funcţioneze continuu, ca şi matrice a modului de învăţare.
3.Deviza învăţării prin cooperare: învăţaţi împreună, aplicaţi singuri!
4.Învăţarea prin cooperare cere ca educatoarea să structureze grupul cu mare atenţie astfel încât copiii
să conştientizeze că:
a. reuşesc împreună;
b. îi ajută şi încurajează şi pe alţii să reuşească;
c. sunt responsabili pentru îndeplinirea muncii ce le revine; trebuie şi sunt capabili să-şi formeze
capacitatea de a relaţiona şi de a fi un membru util în
d. cadrul grupului; pot îmbunătăţi performanţa grupului, discutând despre modul de funcţionare a
grupului.
e. 18 Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii (P.R.E.T.)
Numeroase cercetări arată că învăţarea prin cooperare sporeşte randamentul procesului de învăţare,
îmbunătăţeşte memorarea şi creaţia, generează relaţii pozitive între copii, dezvoltă sănătatea psihică şi
respectul faţă de sine. De asemenea, este un act de descoperire şi reflecţie pentru copii şi educator, precum
şi o resursă importantă pentru acesta în proiectarea şi derularea procesului didactic. Cu toate acestea, este
nevoie să pregătim cu atenţie activităţile de învăţare şi să analizăm realist caracteristicile copiilor.
1. Referindu-vă la copiii preşcolari cu care lucraţi, sintetizaţi într-un tabel ca cel de mai jos atât
avantajele, cât şi posibilele dificultăţi în aplicarea învăţării prin cooperare. Confruntaţi răspunsurile cu cele
ale colegilor (care au experienţe diferite legate de această temă) şi consemnaţi-le în tabel.Avantaje
incontestabilePosibile dificultăţiComentarii, exemple2. Alegeţi din curriculum două sau trei obiective de
referinţă din domenii experienţiale diferite, corespunzătoare vârstei copiilor din grupă. Daţi exemplu de o
temă a activităţii potrivită pentru atingerea obiectivelor de referinţă propuse. Gândiţi-vă la exemple de
sarcini în grup, care necesită cooperarea copiilor pentru a fi rezolvate şi care solicită acele deprinderi,
abilităţi vizate de obiectivele de referinţă. Discutaţi cu colegele sau colegii exemplele găsite. Verificaţi în
ce măsură copiii au nevoie să coopereze pentru a realiza sarcinile, în ce a constat cooperarea lor şi în ce
măsură sarcinile propuse contribuie la atingerea obiectivelor. 3. Observaţi copiii în timpul jocurilor libere,
mai ales în timpul jocurilor simbolice. Observaţi-i cum cooperează pentru ca jocul să prindă viaţă. Se poate
numi această experienţă învăţare prin cooperare? Discutaţi cu colegele sau colegii argumente pro şi contra.
655
,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. INV. PREŞCOLAR: ŢĂRAN IULIANA-FLORINA

GRĂDINIŢA ,,VOINICEL”TOPLIŢA,JUD.HARGHITA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
656
PROF. ÎNV. PRIMAR ȚĂRAN OVIDIU TEODOR

SC. GIMNAZIALĂ GEORGE GÂRDA MANASTIUR
educatorii.
Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului sau.
De unde învață copilul tău?
Raspunsul la aceasta intrebare difera in functie de o serie de factori, majoritatea depinzand de
conceptiile parintilor despre educatie, formare si parenting. Indiferent de convingeri, experiente sau
atitudini, scopurile tuturor parintilor converg inspre acelasi rezultat: cu totii ne dorim copii bine pregatiti,
care sa-si gaseasca un loc cat mai bun intr-o lume din ce in ce mai competitiva in care orice cunostinta in
plus poate face diferenta.Unul dintre răspunsurile tradiționale cu privire la întrebarea de început este,
evident, școala.
modalitate de a-și depăși, odată, o condiție mizeră și singura speranta la o viata decenta.
657
COMPORTAREA CIVILIZATĂ A COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR TECŞA ANDA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3
CUGIR, JUD. ALBA
Copilul învaţă încă de mic că orice lucru are un loc al lui. Copilul are simţul ordinii dar la vârsta mică
încă nu o poate realiza. De aceea sunt necesare exerciţii pentru a deveni ordonat, ulterior el cerând şi altora
să facă ordine. E necesar să i se ofere prilejul să vadă că fiecare lucru are locul său şi îl găseşte mereu în
acelaşi loc. Poate fi antrenat să-şi ia lucrurile şi să răspundă la întrebări:” Unde ţinem jucăriile? În ce loc
stă mingea? Unde aruncăm hârtiile? Care e locul tău de joacă?”, fapt foarte important care îl ajută pe copil
să înţeleagă ordinea în spaţiu şi importanţa păstrării ei, ordinea exterioară ducând la ordine în gândire.
Pentru o viaţă disciplinată ordinea este esenţială, este mijlocul de luptă împotriva haosului. Pentru a
fi disciplinat, copilul are nevoie de ajutor. Acesta trebuie ajutat de mic să fie organizat în activităţile sale.
Întrebări precum „Ce faci acum?”, „Dar cum faci?” îl determină să gândească , să aleagă şi să anticipeze
activitatea . Totodată el îşi dezvoltă spiritul de organizare, adulţii constatând în ce măsură are nevoie de
ajutorul lor.
Prin însuşirea procedeelor de lucru se asigură disciplina copilului care ştie ce are de făcut şi astfel se
joacă sau lucrează liniştit. Se constată că acei copii consideraţi nedisciplinaţi nu ştiu cum să-şi îndeplinească
o sarcină.
Formarea unei comportări civilizate a copilului, adică să-şi îndeplinească obligaţiile când, unde şi
cum trebuie se bazează pe îndeplinirea a două condiţii: autoritatea părinţilor şi ascultarea copilului.
Autoritatea părinţilor serveşte în primul rând, la protejarea acestuia: nu-l lasă să greşească, să eşueze
sau să rişte. Copilul are nevoie şi acceptă autoritatea părinţilor, care îi oferă un sentiment de siguranţă.
Întrebări ca: Ce să fac? Când să mă duc? Cum este bine? dovedesc nevoia lui de a fi condus.
Însă autoritatea părinţilor trebuie să corespundă aspiraţiilor şi puterilor sale ca să poată profita de ea.
Autoritatea trebuie să fie bine gândită, aplicată cu blândeţe, înţelegere pentru nevoile şi dorinţele copilului
pentru a-l mânui cu pricepere şi cu bune rezultate.
Copilul înţeles şi bine condus are toate motivele să asculte. Fără ascultare nu poate fi ajutat să se
adapteze şi să se integreze normal în viaţă.
Ascultarea este modul de „a vrea” la fel cu părinţii. Uneori înseamnă îndeplinirea a ceea ce i s-a cerut,
alteori presupune stăpânirea de la o activitate neîngăduită.
Nu este de dorit o ascultare neîncetată, deoarece aceasta duce la obişnuinţa de a primi cu uşurinţă
sfaturi şi ordine de la oricine, indiferent dacă sunt bune sau nu.
Pentru a determina copilul să asculte e necesar să-i cerem puţin, ca să nu-i depăşească puterile. După
ce a reuşit să realizeze sarcina i se cere altceva, formulând alte cerinţe.
Pentru a-i uşura sarcina e bine să-i fie stârnite interesul şi plăcerea pentru activitate: „Ce plăcut e să
speli dinţii! Ce periuţă drăguţă! Ce bine este să te joci la locul tău! Nu dă nimeni peste tine!”
Copilul învaţă repede din ceea ce observă. Prin puterea exemplului îşi însuşeşte mentalitatea şi
manierele celor din jurul lui. Când părinţii sunt calmi, respectuoşi, ordonaţi şi copiii sunt asemănători.
Copilul nu are puterea de a înţelege singur cum trebuie să îndeplinească un lucru. De aceea e necesar
să i se organizeze cât mai bine orice fel de activitate şi să fie învăţat cum să facă orice lucru.
Dacă nu i se satisfac nevoile de mişcare, activitate şi dragoste copiii sunt nemulţumiţi, preocupaţi; iar
cei nemulţumiţi nu pot fi educaţi.
De asemenea, e foarte important să i se arate încredere în calităţile pe care vrem să i le formăm: „Mă
poţi uimi cu hărnicia ta!” Este necesar să ne identificăm cu interesele lui: acum stăm cuminţi; suntem gata
la timp; noi putem să ne stăpânim. I se pot crea ocazii pentru a-şi exersa puterea de stăpânire.
Un sprijin important ni-l oferă dispoziţia sa pentru efort: „mai încerc”; ambiţia sa „vreau să fac”;
idealurile lui: „eu doresc să fiu ca tata”.
Aprecierile pozitive şi negative trebuie folosite la timp. Copilul vede că ne interesăm de tot ce face şi
controlăm ceea ce face. E important să fie aprobat, încurajat, lăudat şi apreciat pentru tot ceea ce face bine
658
şi dezaprobat pentru ce nu face cum trebuie. Se vor evita pe cât posibil ironia, cearta în faţa altora şi cicăleala
care oboseşte.
Ceea ce interesează cel mai mult este arta de a-i cere să facă ceva.
Ordinele pot fi formulate sub formă de întrebare. „Nu crezi că este timpul de masă? Unde trebuie să
duci jucăriile? Nu ţi se pare că ai întrecut măsura?” Ordinele formulate astfel au ca urmare conformismul
copilului, de care trebuie să trecem pentru a-i dezvolta gândirea. De aceea ordinele vor cuprinde mici
explicaţii: „aşează paharul încet, să nu se spargă.”
Ceea ce li se interzice va avea formulări pozitive: „jucaţi-vă în curte, unde aveţi mai mult spaţiu”, în
loc de:” nu vă jucaţi pe hol”; „străduieşte-te să vorbeşti civilizat”, în loc de „nu striga”. Ordinele şi
interzicerile se vor formula cu blândeţe. Bunătatea reuşeşte mai mult, pe când răutatea revoltă. Inima
copilului poate fi câştigată cu dragoste care mobilizează, nu cu neîncredere care demobilizează.
Transformând îndemnurile şi ordinele în reguli acestea vor deveni călăuza copilului.
Ajutat şi îndrumat copilul îşi asumă sarcinile care-i revin, ascultă şi îndeplineşte ordinele dar are şi
iniţiative proprii în a se conduce singur păstrând conştient şi din iniţiativă proprie o purtare bună.
Comportarea civilizată a copilului se învaţă, nu este înnăscută sau însuşită spontan prin imitaţie.
BIBLIOGRAFIE
1. Coroi, V., Florescu, Magda, Ursache Maria, (1980), „7 ani de acasă”, Editura Medicală.
2. Poenaru, Michiela, (2013), „Cei şapte ani de acasă”, Editura Coresi.
659
IMPORTANŢA CELOR
PROF.INV. PRIMAR TECU PETRICA MARICELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.26, GALATI
JUD. GALATI
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei.
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Una din competenţele parentale importante
pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii
pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Familia reprezintă primul spaţiu
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, in diferite
grupuri.
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
pe care le iniţiază în mediul său
660
PROF. ÎNV. PRIMAR, TEODORESCU FELICIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ALUNU
acasă.
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor în prima
parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani
1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
etc.
Bibliografie:
661
ROLUL PARINȚILOR IN EDUCAȚIA COPILULUI
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR TEOMPA ELENA BLANCA

G.P.N. UNIREA
,, Familia reprezintă cea mai de preț comoară a noastră, este locul unde întotdeauna ne vom imți în
siguranță, iar părinții sunt cei care vor veghea la liniștea copiilor lor.” Familia este una din cele mai vechi
forme de comunitate umană ce asigură menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii , satisfacerea
nevoilor personale , asigurând sentimentul siguranţei , menţinerii şi dezvoltării personalităţii.
Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative
realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază
cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală
şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii
deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil
în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de
acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze
armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi
irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica
trăsăturile negative ale copilului. Cercetări recente asupra dezvoltării creierului uman au demonstrat ca
părinții sunt într-adevăr primii profesori ai copiilor lor. În primii trei ani de viață ai copilului - tot ceea ce
părinții fac sau nu fac în mod obișnuit se va regăsi mai târziu și în obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul
căruia i se citesc în mod curent povești va dovedi mai târziu un interes mai mare pentru citit. Din păcate
însa, nu prea mulți părinți își fac timp pentru a le citi copiilor povești în fiecare zi. Cei 7 ani de acasă
reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin
că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult.
şcoalaî Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea
supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator
al cerinţelor impuse de practica educaţional instituţionalizată . Familia este prima şcoală a copilului şi
contribuţia pe care o are la educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuia activitatea şcolii. Din perspectiva
sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un "grup social relativ
permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune".Familia îi dă copilului primele
informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv
necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Bibliografie:
• G. Berger – Omul modern si educatia sa, E.D.P., Bucuresti 1973
• Paul Popescu-Neveanu – Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1990
• R. Vincent – Cunoasterea copilului, E.D.P. Bucuresti, 1972
• Ursula Şchiopu şi Emil Verza - Psihologia vârstelor, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti - 1981
662
PROF. TEOMPA VASILE MARIN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DEMETRIU RADU”
RĂDEȘTI, JUDEȚUL ALBA
Ființa umană se naşte cu seminţele dezvoltării fizice, intelectuale şi morale. Pentru ca aceste forţe să
nu rămână nedezvoltate, să se dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanităţii, e nevoie de educaţie.
Educaţia este un fapt social şi individual în acelaşi timp. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de a produce
modificări pozitive neîntrerupte în fiinţa fiecărui om. Schimbările survenite în viaţa interioară a omului se
vor răsfrânge în mod firesc asupra grupului social din care face parte. Educaţia este, cu alte cuvinte, un
proces de desfăşurare, cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-
umană, în ansamblul său, se află în continuă devenire.
În zilele noastre, părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul
în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a
părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul
în care copilul îşi desfăşoară aceste activităţi.
Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială, în mod conştient, sistematic,
organizat, se realizează în instituţii de învăţământ.
Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie şi se defineşte ca
ansamblu al instituţiilor specializate în proiectarea şi realizarea funcţiilor educaţiei prin conţinuturi şi
metodologii specifice, organizate formal şi nonformal.
Procesul de învăţământ este un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către
educatori asupra educaţilor într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora
în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional. Este cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a
instruirii şi educaţiei, determinată de prezenţa educatorului ca persoană investită de societate şi pregătită în
mod special pentru conducerea acestui proces.
Procesul de învăţământ se organizează şi se conduce în baza unor norme, legi, teze, principii
descoperite în practică şi generalizate de experienţa pozitivă a practicii educaţionale.
Principiile nu sunt elaborate subiectiv, întâmplător, după dorinţele cuiva, ci pe temeiul cunoaşterii
legilor funcţionării normale a predării şi învăţării. Ele izvorăsc din logica didactică, adică din logica
organizării optime a învăţării. Învăţarea optimă presupune respectarea mai multor legi: legea organizării
percepţiei, legi ale memoriei, uitării, exerciţiului, cauzei şi efectului, întăririi, asociaţiei, interiorizării.
Fiecare principiu exprimă anumite cerinţe care răspund unor necesităţi psihologice şi pedagogice,
prin respectarea lor, procesul de învăţământ dobândeşte temei ştiinţific, metodic, este sistemic, armonios.
Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ar putea fi asimilat principiului
accesibilităţii şi exprimă cerinţa ca activităţile să corespundă vârstei şi particularităţii sau individualităţii
copilului. Preşcolarii se aseamănă între ei, dar fiecare are „istoria” lui, „drumul” lui concret. Personalitatea
fiecăruia se făureşte în joc, în scenarii organizate de educatoare, ţinându-se seama de stadiul de dezvoltare
atins de fiecare copil.
Copilul, luat ca entitate, e acela care „spune” educatoarei cum să-l ajute şi să-l îndrume în activitatea
de joc. Cunoscându-i bine individualitatea, educatoarea îl poate antrena diferenţiat în activităţile comune şi
libere. În acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau subsolicitarea, sunt
antrenaţi copiii cu lacune, cu dificultăţi, cu înclinaţii speciale, este favorizată capacitatea de învăţare, de
relaţionare, de cooperare şi competiţie.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie
cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii.
În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi
educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor educative
ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune. Calitatea acestei
legături este dependentă de existenţa nevoii de colaborare a părinţilor cu grădiniţa sau de stimularea acestei
663
nevoi de către educatoare, dar şi de competenţa şi responsabilitatea cu care educatoarea se angajează în
această relaţie de colaborare.
Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita
participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel
mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor.
Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă
principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului.
Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile
de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate
corespunzător de către grădiniţă.
Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci de
participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel
continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice şi eficinte.
Bibliografie:
Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Mateiaş, A., (2003), Pedagogia pentru învăţământul preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Tomşa, G., (coord.), (2005) , Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Coresi S.A., Bucureşti.
Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
664
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE „ CEI ŞAPTE ANI DE ACASA!”
PROF. STRAVA IOANA,

COLEGIUL NAŢIONAL “O. GOGA” MARGHITA
“Educaţia este cea mai puternică armă pe care o poţi folosi pentru a schimba lumea”(Nelson
Mandela)
“Educaţia este mijlocul prin care părinţii îşi transmit defectele proprii, copiilor lor”(Armand Carrel)
“Cea mai preţioasă moştenire pe care părinţii o pot lăsacopiilor este propria lor fericire”.(Thich Nhat
Hanh)
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte in familie,
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, cu
placere, îmi pare rău;ştie să se comporte frumos atât în familie, cât şi în public.
Totodată, se ştie că educaţia primită în cei 7 de acasă, după cum susţin unii psihologi, depinde de
câţiva factori precum: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe
care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Este confirmat de către studiile de specialitate că la baza formării unui comportament corespunzător
al copilului stă relaţia afectivă cu părinţii. Ca un copil să să se dezvolte armonios, să aibă încredere în sine,
are nevoie de dragostea şi înţelegerea părinţilor . Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această
idee de siguranţă îl face să accepte regulile impuse de către părinte.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu realizeaza ce
e bine si ce e rău, nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, dar totuşi e necesar să fixăm nişte limite : să îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De
la 3 la 5 ani, copilul începe este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor
în faţa comportamentului său , apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei; motiv
pentru care părintele trebuie să-şi exprime aprecierea sau nemulţumirea ,atunci când este cazul.Între 5 şi 7
ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă sau stă cu bunicii şi, pentru că nu va mai fi
tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltam mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur
– copii şi adulţi. Trebuie să fie încurajat să se exprime atât în familie , cât şi în public.Trebuie îcurajat să
spună dacă are o problemă, o nemulţumire, o bucurie…să fie încurajat să se descurce în diverse situaţii din
viaţă. Sunt de părere că cei mai mulţi părinţi greşesc atunci când nu îşi responsabilizează copilul, făcând
totul în locul lor pentru că îi consideră ca fiind prea mici.
Când vorbim de cei şapte ani de acasă trebuie să nu uităm că părinţii sunt modele pentru copil. Aşa
că părinţii înşişi trebuie să aibă grijă cum se comportă atât în familie , cât şi în societate şi ce anume transmit
copiilor, pentru că ,nu de fiecare data, sfatul dat copilului este ,neaparat, unul bun.Eu am remarcat ca fiecare
părinte îşi educă copilul în felul său şi că este foarte greu de făcut observaţii unui părinte…În aceasta idee,
eu consider că ,pentru a avea nişte copii cât mai bine crescuţi şi cât mai bine pregătiţi pentru societatea în
care trăim ,e necesară şi educarea părinţilor ; astfel, parentig-ul a început să aibă un impact pozitiv asupra
acestora , fiind un lucru bun. Din ce în ce tot mai mulţi părinţi apelează la cursuri de parenting pentru a
comunica mai uşor cu propriii copii,sau pentru a reuşi să gestioneze diverse situaţii de stress, în aşa fel încât
copilului să-I fie bine. Aşadar, este necesară educarea părinţilor pentru a-şi cunoaşte mai bine rolul în
familie şi pentru a nu transmite copiilor, inconştient, propriile defecte. Aceasta fiind capcana în care pot să
cadă foarte uşor, fără măcar să realizeze acest lucru.
În concluzie, ar fi bine să nu uităm faptul că “Familia este un factor important şi de răspundere al
educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.” ( A.S
Makarenko)
Bibliografie:
• Constantin Cucoş, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,2005,
ed.Polirom.
• Dolean Ioan, Meseria de a fi părinter, Ed. Aramis, Bucureşti,2002.
• Popescu Nicoleta, Cei şapte ani de acasă..., Ed.Pesăruş, Bucureşti,2014
665
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR: TEREBENȚIU MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 CHIȘCĂU
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, ramâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în
a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizțti prin
cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalti.
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
dorinţelor sale.
666
Bibliografie:
667
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. TERESCU MARIANA

GRADINITA P.P. NR.1 ORSOVA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
668
PROF. TERIȘ MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SLĂNIC-MOLDOVA, JUD. BACĂU
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori al unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștinșe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
etc.
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influentă asupra
lui.
acasă.
nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte
atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastra, cât și din cele negative.
Copiii, în “cei șapte ani de-acasă”, își formează deprinderi de autoservire, de igienă, de curățenie și
exprimarea propriilor nevoi, de exteriorizare a trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și
negative, de bune maniere și comportament, învață limbajul corect transmis (fără greșeli de pronunție,
topică ori dezacord între părțile de vorbire), învață să relaționeze cu ceilalți și să răspundă la diverse
provocări ale mediului înconjurător, să persevereze în realizarea unei sarcini.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții (spiritul de
competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc).
669
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA MICULUI CREŞTIN
TICLE CODRUTA – IOANA

SCOALA GIM. GH. LAZAR ZALAU
Familia este celula vieţii pe pământ, cel dintâi aşezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche
comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este
bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18)
Doctrina creştină, defineşte familia ca fiind o comunitate de viaţă şi de iubire. Ea este chemată să-şi
asume planul Lui Dumnezeu în condiţiile lumii noastre şi să-l realizeze. Familia ca instituţie socială, are
o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane Ea este unicul grup social în care legăturile
de dragoste capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii
ei. Relaţiile de rudenie sunt legături de sânge care se înfiinţează fie prin căsătorie. Familia constituie mediul
în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă.
Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central
de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza
structurării personalităţii individului.Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea
fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte
pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i
simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o
dezvoltare normală şi echilibrată. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele
acestora .
Cei ,,şapte ani de acasă’’.Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine,
frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste
dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu
îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor,
politicos, tolerant, responsabil.,Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să
fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de
fapt “copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar
din ziua nunţii părinţilor, adică din clipa zămislirii. Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii
trebuie să se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească
adesea, să ţină curăţenie în zilele rânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiasca
dragoste pentru toţi…După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună
creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la biserică,
să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i
smintească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în
faţa Lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor.De asemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de
părinţi şi naşi, cât mai ales de preotul satului, frica de Dumnezeu; trebuie sa ştie ce e dreapta credinţă,
omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de mici cu postul,
cu rugăciunea regulată, cu spovedania; cu mila faţă de cei lipsiţi şi respect faţă de cei lipsiţi şi respect faţă
de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea cărţilor bune, ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu
şi exemplul personal dat de tată şi de mamă sunt cele mai sigure căi şi mijloace de educare şi creştere
creştinească a copiilor.Prima datorie a părinţilor faţă de copii este aceea de a-i iubi. A doua datorie a
părinţilor faţă de copii este de a-i învăţa legea dumnezeiască. Părinţii au datoria de a-i învăţa pe copii dreapta
credinţă şi frica de Dumnezeu.De la începuturi şi până în prezent familia rămâne a fi dependentă de societate
în virtutea principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în
societate. Familia este, în esenţă, temelia acesteia. Din această perspectivă familia poate fi definită ca un
sistem în interiorul căruia elemente. In cazul nostru membrii familiei, se influienţează reciproc, dezvoltând
raporturi interumane complexe. Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de modul în care
reuşesc să relaţioneze şi să comunice toate aceste subsisteme.
670
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie.
Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu
s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o
va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.
propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos. ’’
(putereortodoxa.wordpress.com)
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”[1], respectiv a copilului.
.Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem
nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii care-l vor
răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii
care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat,
încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.[2]
„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre”.[3] Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În
educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă
mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul
contrar.”[4]
Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija
să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un
rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul
sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”.[5]
„Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima
lui, încă din pântece, imaginile viciului şi a patimilor.”[6] Comportamentul plin de afecţiune al mamei este
foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea
şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă
şi copil.”[7]
Atunci când cunun, le spun soţului şi soţiei: „relaţiile conjugale, respectul, dragostea, tandreţea şi
căldura sufletească – sunt 90% din educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să
vorbiţi mult”. (Ptotoiereul Valerian Krecetov)[8]
Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o
grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent,
agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că aceştia se
comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la
spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor
văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.”[9] Toate acesta îl pot marca
profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în
părinţi.”[10] Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi,
rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”[11].
671
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost
armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.”[12]
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în
mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane
în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva
crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la
nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte
cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor
(şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Lumea e condusă din camera copilului (Tholuck)[13]
După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia copiilor este
esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se
dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă
(în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă
în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic,
din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”[14]
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau
totul şi imită totul…”[15]
propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.
Bibliografie:
• Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
• Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos,
Ed. Bizantină, 2005;
• Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,
Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011;
• Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006;
• Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2009.
[1] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36.
[2] Idem, p. 36.
[3] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon
Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.
[4] Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru
părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74.
[5] Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006, p. 20.
[6] Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari
duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 28.
[8] Idem, p. 74.
672
[10] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon
Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.
[11] Ibidem.
[13]Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.
[14]Idem, p. 8-9.
[15]Idem, p. 15.
673
CEI 7 ANI DE ACASĂ
ED. ȚIFREA ANDREA- TEODORA

ȘC. GIMN. ,, SF. ANDREI”- SĂRMAȘ
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
674
FAMILIA INSTANȚĂ FUNDAMENTALĂ ÎN FORMAREA
PERSONALITĂȚII COPILULUI
PROF. ȚIGĂNETEA ANTIȚA

G.P.N. „CĂSUȚA POVEȘTILOR” VATRA DORNEI
Primul factor în educația copilului îl reprezintă familia, iar influența ei marchează evoluția copilului.
Pentru o influență socio-educațională corectă a familiei pentru copil, grădinița trebuie să coopereze cu
aceasta. Familia este considerată baza societății, expresia uniunii dintre un bărbat și o femeie, care
procreează și cresc copii. Societatea trebuie să ocrotească familia, deoarece reprezintă elementul natural și
fundamental al acesteia și al statului.
Familia de bază este cea oficială, legală și completă și este formată din părinți și copii. Există și
familii monoparentale, care în ultimul timp sunt tot mai des întâlnite. Adesea, acest tip de familie, unde un
singur părinte trebuie să facă față la toate cerințele, se confruntă uneori cu unele probleme cum ar fi: venit
scăzut și atenție insuficientă acordată copilului. De obicei, familia oferă copilului înțelegere, armonie,
protecție și tot ce are nevoie, atât din punct de vedere afectiv, cât și material.
Familia, ca element fundamental al societății, îndeplinește un sistem de funcții:
1.Funcția naturală(biologică) prin care familia asigură perpetuarea speciei ființei umane și de
asemenea preocuparea pentru siguranța fizică(adăpost, îmbrăcăminte, îngrijire), protejarea copilului și
sănătatea lui.
2. Funcția economică se referă la asigurarea bazei materiale de către părinți, prin folosirea veniturilor
în mod corect. Această funcție mai are în vedere și orientarea copiilor pe viitor spre o profesie sau meserie
și pregătirea acestora pentru viață. Statul contribuie și el la asigurarea educației, a sănătății și a protecției
sociale ale familiei, atingând în acest mod anumite elemente ale funcției economice.
3. Funcția de socializare constă în însușirea normelor de conduită care asigură transformarea
organismului biologic în ființă socială educabilă. Copiii trebuie să-și formeze deprinderi sociale, să
asimileze valori morale, învățarea socială fiind văzută ca un proces psihologic în cadrul căreia se
acumulează cunoștințe, norme, reguli, deprinderi comportamentale.
4. Funcția educativă are o influență deosebit de importantă în formarea personalității copilului.
Creșterea și educarea copiilor reprezintă responsabilități deosebit de importante ale familiei. De aceea, se
acordă o importanță deosebită educării „celor 7 ani de-acasă”. Se poate spune că această funcție durează pe
tot parcursul vieții, pentru că părinții îi consideră tot copii și când aceștia au ajuns adulți și și-au întemeiat
o familie, oferindu-le sprijinul lor.
„Construcția celor „7 ani de acasă ” este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem „noi” și cine suntem fiecare dintre noi. Ce știm să facem și ce putem face
fiecare, pentru a reuși să facem împreună. Rolul părinților este acela de a fi educatorii copilului lor.
Pentru o educație și socializare corectă a copilului, familia trebuie să-și îndeplinească în mod
corespunzător toate funcțiile. Pentru aceasta, familia trebuie să respecte anumite cerințe socio-educaționale:
asigurarea unui climat emoțional-afectiv echilibrat; implicarea copiilor în activitățile familiei, în funcție de
particularitățile de vârstă, pentru a nu-i oferi totul de-a gata; preocuparea părinților de a fi model pentru
proprii copii; cunoașterea de către părinți a obligațiilor care le au față de instituția de învățământ unde
frecventează copilul și respectarea acestora; să acorde copilului sprijin la învățătură prin supravegherea și
îndrumarea lui când are nevoie în efectuarea temelor; să-i acorde unele recompense; să-i acorde copilului
tot ce are nevoie în limita necesităților, fără a face exagerări; să-și exprime dragostea părintească la fel
pentru toți copiii din familie; să aibă o autoritate rațională, nici dragoste exagerată, dar nici prea exigenți;
familia să cunoască colegii și prietenii copilului și să-l învețe pe acesta să evite orice cunoștință
întâmplătoare, care poate avea influențe negative asupra lui. O educație eficientă este bazată pe convingere
și aduce mai multe satisfacții atât pentru copil, cât și pentru părinți.
Părinții sunt primii dascăli care au o mare responsabilitate pentru educația copiilor, deoarece aceștia
îi imită în tot și în toate. Copilul este oglinda fiecărui părinte. De aceea, pentru a se descurca mai bine în
educația copiilor, părinții trebuie să fie consiliați. Pentru aceasta trebuie să colaboreze cu grădinița, în
primul rând direct cu educatoarea, care pot să sprijine părinții în educarea copiilor.
675
Părinții trebuie să cunoască unele elemente referitoare la dezvoltarea copilului: să-l sprijine pentru
a-l ajuta să-și atingă maximum de potențial; să solicite ajutorul specialiștilor dacă observă întârzieri în
dezvoltarea copilului; să aibă așteptări realiste de la copil în funcție de vârstă și gradul lui de dezvoltare.
Bibliografie:
• Anghelescu, C., (1989), Elemente practice de psihologie a copilului, Bucureşti, Editura Medicală
• Catalano, H., (2004), Educaţie şi formare, Colecţia Ştiinţelor Educaţiei, Bistriţa, Editura Karma
• Cristina Boca și colaboratorii, Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă – M.E.C.T.- Unitatea
de Management al Proiectelor pentru Învățământul preuniversitar – PRET, București, Educația 2000+).
676
FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN FORMAREA
UNEI PERSONALITĂŢI DE SUCCES
G.P.P. ”LUMEA COPIILOR”TOPOLOVENI

PROF.INV.PRESCOLAR TINCA IONELA
Dezvoltarea personalităţii copilului are loc în prezenţa şi sub influenţa a trei mari grupe de factori
determinanţi , care se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii diferite,pun în valoare
anumite aspecte ale personalităţii.
Cele trei grupe mari de factori sunt :ereditatea,mediul şi educaţia. În actul de educare a copilului,
familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor,
educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familia şi pe genunchii
mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”.În familie, copilul îşi face pregătirea
pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce
etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei .Familia contribuie la satisfacerea
trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de
comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor
morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături afective care au
la bază căldura căminului şi înţelegerea.Familia are datoria de a facilita socializarea copilului şi adaptarea
acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană caracteristică omului şi absolut
necesară devenirii umane. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit,
educat,educaţia în familie precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent
de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă în vedere
educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele
dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia
fizică,urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai
important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă,
rolul exemplului este foarte important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre
lume şi viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor
corecta vorbirea,le vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent. Însuşirea vorbirii
de către copiii cu cei din jur. Părinţii trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor,semn sigur al
dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaştere,al curiozităţii lor cu privire la originea
lucrurilor din jur. În familie copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe,îşi formează primele reprezentări şi
dobândesc experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu pe copii să înţeleagă ce este „bine”şi ce
este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”.Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi,
iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile
de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost
crescut în familie,sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au
dat prin atitudinile şi faptele lorde conduită. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru
că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa
morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei. Ceea
ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre membrii
familiei,dragostea părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează
părinţii şi ceilalţi membri ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile
şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copii, le poartă de
grijă,muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor. Dar această dragoste nu trebuie să
fie oarbă. Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate
capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora.Experienţa educaţiei în familie
677
arată că acolo unde copii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat
părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele
încercări. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare că părinţii
concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar această dăruire afectivă pe deplin
explicabilă trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt datori să-i găsească copilului tovarăşi
de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, să-l silească să-şi petreacă timpul numai în preajma
lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Nici
un copil nu poate să crească sănătos, sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv şi
prin colectivul de copii.
Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă
presupune şi organizarea unor activităţi cu familia copiilor, nu fiindcă aceasta ar căuta să se sustragă de la
îndeplinirea atribuţiilor sale educative, ci şi pentru că de foarte multe ori nu ştie sau nu poate să se facă
acest lucru în condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă
pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia
copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată.
În acest sens ,am amenajat în grădiniţă un colţ al părinţilor în care am aşezat cărţi de specialitate
„Mama şi copilul”, „Mamă,învaţă să mă îngrijeşti!”, „Cum se produc schimbările în educaţia copilului”,
„Prevenirea violenţei în familie”, „Alcoolul-duşmanul familiei”, precum şi reviste culinare, de modă,etc.
Toate acestea au presupus o implicare activă a părinţilor alături de copii şi educatoare.
În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor
fizice,mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze
încetul cu încetul adevărata lui personalitate.
678
-IMPORTANȚI PENTRU DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A COPIILOR
TIPĂRESCU ANDRADA-BEATRICE
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DUMBRAVA DE JOS, MEHEDINȚI
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne referim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
Adaptarea copilului în societate ține de educaţia, bunele maniere, regulile morale însușite.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Părinţii
sunt modele pentru copil. La vârste fragede, copiii învață prin imitare. Degeaba îi spunem copilului să nu
mai ţipe prin casă, dacă el aude frecvent certuri în familie. Dezamăgirea părintelui, ignorarea dau rezultate
mai bune decât o ceartă sau o palmă. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, să îi
spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
parte a copilăriei.
Un copil politicos și amabil nu va trece niciodată neremarcat. Cadrele didactice au menirea de
a continua munca părinților și de a colabora cu aceștia pentru binele copiilor. Baza unei bune educații
trebuie deja să existe în momentul începerii școlii și cu ajutorul profesorilor să fie îmbunătățită.
O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea unor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie
să ne aşteptăm rândul la magazin, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor
de lângă noi.
679
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
TIPĂRESCU CRISTINA-GEORGIANA,
ȘCOALA PRIMARĂ LUNCȘOARA, JUDEȚ MEHEDINȚI
Normele de conduită se învață în familie. Școala nu poate, ulterior, decât să confirme și să

consolideze normele deja însușite din interacțiunea familială.
Ce înseamnă, cu adevărat, cei șapte ani de-acasă? Se referă la deprinderea principalelor reguli de
purtare, la înțelegerea normelor sociale de către copii, la modul de comportare în public, la necesitatea unui
salut, bunele maniere, toate acestea necesitând insuflare într-un mod corect. Orice părinte își dorește să se
poată mândri cu un copil bine educat!
Această expresie își are geneza în perioada în care instituționalizarea școlară avea loc aproximativ la
vârsta de șapte ani. Primii șapte ani sunt extrem de importanți în dezvoltarea copiilor, producându-se
schimbări esențiale. Se pun bazele unei viitoare relații sănătoase cu persoanele apropiate . Pe măsură ce
cresc, se creează autosuficiența și nevoia de independență. În această perioadă devin stabile pentru tot restul
vieții:
– altruismul;
– cooperarea;
Un copil devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendința
de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii.
Nu se poate tăgădui importanța celor șapte ani de acasă. Sunt relevanți pentru dezvoltarea unui copil
și, cel mai important, își pun amprenta și după ce această etapă s-a încheiat oficial. După timpul petrecut în
mediul educațional, elevul se întoarce acasă, unde are din nou parte de influența părinților. De aceea, trebuie
să existe o colaborare strânsă între aceste două entități pentru adaptarea socială a educabilului.
680
-BAZA UNEI DEZVOLTĂRI SĂNĂTOASE A COPIILOR ŞI A SUCCESULUI
ÎN VIAŢĂ
PROFESOR ÎNV. PRIMAR TIRALA PAULA ADINA

LICEUL TEORETIC GABRIEL ŢEPELEA BOROD
Suntem convinși că majoritatea părinților își doresc să crească copii sănătoși și fericiți. Dar, oare,
toți știu cu adevărat de ce are nevoie copilul lor pentru a crește astfel? Care sunt ingredientele care ne
asigură sănătatea și fericirea pe termen lung? Care sunt acele atu-uri pe care i le poate da familia și care îi
asigură succesul în viață? Într-o lume preponderent materialistă, cum este cea în care trăim, întrebarea este
firească.
Vorbind despre sănătate, iată ce spun unele din studiile recente.
Sociologul medical Aaron Antonovsky, după ce a desfășurat mai multe studii privind caracteristicile
personalităţii care ne ajută să rămânem sănătoși, a tras concluzia că cel mai important este simţul coerenţei
sinelui, fiind cel care asigură starea de sănătate. Acest simț al coerenței are trei componente principale:
comprehensiunea (înțelegerea), controlabilitatea şi semnificaţia.
Când avem o imagine a unei lumi comprehensibile, o percepem ca pe ceva care are sens, având o
anumită structură şi un anumit nivel de predictibilitate. Când credem că lumea poate fi controlabilă, ne
simţim capabili să răspundem în cea mai mare măsură cerinţelor vieţii, având încredere că, într-un mod sau
altul o să ne descurcăm în circumstanţele date. Semnificaţia pe care o dăm unei situaţii nu afectează numai
modul în care răspundem emoţional acelei situaţii ci afectează şi răspunsul psihologic, de asemenea. Când
avem un puternic simţ al coerenţei, avem tendinţa de a vedea provocările ca oportunităţi, în loc de
ameninţări, fapt care minimizează efectele stresului.
Cercetările lui Antonovski au indicat că, doar la simpla anticipare a unei experienţe pe care o
considerăm pozitivă, sau când ne gândim la ceva care ne facem să ne simţim bine, în organism apar
modificări pozitive.
În lucrarea sa “Mind as Healer, Mind as Slayer” (Mintea care vindecă, Mintea cirminală), Kenneth
Pelletier arată că un procent de 50% până la 80% din toate bolile au origini psihosomatice sau legate de
stres. În conformitate cu cele spuse de el, orice boală este rezultatul unei interacţiuni complexe între factori
de stres, fizic sau psihic, factori sociali, personalitatea individului şi inabilitatea acestuia de a se adapta în
mod adecvat la factorii care produc stresul.
Un studiu complex, desfășurat timp de 40 de ani la Harvard Institute, sub coordonarea
psihosociologului George Vaillant a ajuns la două concluzii importante:
1. În Statele Unite, astăzi, în topul maladiilor care cauzează cele mai frecvente solicitări de servicii
medicale, boli şi morţi premature este lipsa bucuriei de a trăi, a fericirii.
2. Singurul lucru care contează cu adevărat în ecuaţia fericirii sunt relaţiile noastre cu ceilalţi oameni.
Reţelele sociale din care facem parte, prietenii pe care îi avem, relaţiile de la locul de muncă, relaţiile
cu părinţii, mariajul, relaţia cu proprii noştri copii pot spune foarte multe despre cât de fericiţi suntem sau
putem fi.
Deci, pentru a fi sănătoşi, avem nevoie de simţul coerenţei sinelui şi de fericire.
Să vedem în ce măsură mediul social de azi poate asigura aceste două elemente de bază pentru copiii
noștri.
Fiecare om se naşte cu o „zestre”, un dat genetic care, aşa cum a demonstrat epigenetica, poate fi
modificat de condiţiile de mediu. Putem compara acest dat cu un kit de construcţie, în care ai materialul de
bază şi o serie modele ce pot fi realizate cu acest material. De-a lungul vieţii, fiecare persoană se
construieşte pe sine şi este, la rândul ei, modelată de mediul social în care se dezvoltă. Această construcţie
şi dezvoltare a personalităţii unui om nu este un scop în sine ci este o condiţie a realizării acelei misiuni
unice cu care se naşte fiecare din noi.
Pentru a face o comparaţie plastică, putem spune că omul este un vehicul-unicat, aflat la început în
perioada de construcţie şi testare, urmând apoi sa fie lansat într-o cursă lungă şi complexă, având mai multe
„porturi de escală” şi mai multe sarcini de îndeplinit, care, în general, concură la îndeplinirea unei misiuni
681
mai mari, importantă şi pentru om şi pentru societate. Atât perioada de construcţie cât şi cursa în sine şi
împlinirea fiecărei misiuni trebuie să îi aducă omului împlinire şi fericire. Altfel, aşa cum au arătat
cercetările, apar dezechilibrul şi bolile.
Elementele din mediul social care intervin în perioada copilăriei, perioada de „dezvoltare şi
testare” – Familia
În primii ani, care constituie perioada cea mai importantă de dezvoltare fizică şi de construcţie a
personalităţii şi inteligenţelor, elementele reprezentând mediul social care contribuie la modelarea unei
persoane sunt familia, şcoala, prietenii şi colegii, comunitatea apropiată, modelele şi valorile sociale si
imaginea despre lume, ca ansamblu, care ajunge la conştiinţa persoanei prin intermediul culturii şi
diferitelor medii de informaţie la care are acces. Este totodată, perioada în care se construieşte, sau nu,
simţul coerenţei şi primele modele ale relaţiilor cu ceilalţi. Şi totodată, perioada în care personalitatea, aflată
în perioada de construcţie, este supusă la primele teste.
Familia este unul din cele mai importante elemente sau, mai bine spus, sisteme care contribuie la
dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate.Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. Părinţii furnizează „zestrea genetică”, iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale,
intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau
obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia
este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Rolul familiei este foarte important în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, din punct de vedere
fizic, intelectual, emoţional, moral sau caracterial şi spiritual-estetic.
În ce priveşte dezvoltarea fizică a copilului, familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana,
îmbrăcămintea, trebuie să îi ferească de pericole, să le asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare,
odihnă, mişcare şi să le supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă.Familia stabileşte regimul de
viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formeaza primele deprinderi de igienă personală
şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea
organismului.Familia trebuie să se preocupe de dezvoltarea capacităţii motrice a copilului, prin asigurarea
unor activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport în aer liber.
Dezvoltarea motricităţii şi coordonării mişcărilor are un rol important şi în dezvoltarea activă a
emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele de învăţare, adaptare şi emancipare relativă.
Tot familia are grijă să adapteze toţi factorii sus-menţionaţi la nevoile specifice ale diferitelor faze de
dezvoltare, la vârsta şi solicitările specifice fiecărei etape şi activităţi. Asta, la modul ideal! Dacă părinţii
sunt realmente preocupaţi de toate aceste aspecte, dacă pot şi ştiu ce au de făcut! Pentru că, realitatea nu
corespunde acestui model ideal.
Există situaţii când părinţii fie nu au mijloacele materiale să îi asigure copilului condiţii optime de
dezvoltare fizică, fie nu sunt preocupaţi de toate aspectele dezvoltării copilului lor şi nici nu ştiu ce au de
făcut, sau toate acestea la un loc, fie lasă cele mai multe aspecte în sarcina altcuiva (bunici, bone, instituţii)
şi se mulţumesc doar să dea bani pentru rezolvarea problemelor, fără să monitorizeze situaţia (din lipsă de
timp, superficialitate etc.):
– Ce se întâmplă în aceste situaţii?
– Ce se întâmplă în situaţia când „modelul cultural” al familiei privind stilul de viaţă şi creşterea
corectă a copilului este unul greşit?
– Ce se întâmplă dacă, din grijă excesivă sau lipsă de preocupare, copilul nu este încurajat sau chiar
este împiedicat să facă mişcare şi să îşi dezvolte tonusul muscular şi motricitatea?
În dezvoltarea fizică (şi nu numai) a copilului apar întârzieri, disfuncţii, dezechilibre şi pot apărea
chiar boli. Creşte riscul accidentelor grave, pentru că organismul copilului obligat la o viaţă sedentară se
comportă, în cazul unei căzături de exemplu, precum cel al unei persoane vârstnice.
În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului, familia este în primul rând mediul în care işi
însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de
părinţi şi de restul familiei în această direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului şi
aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte,
mediul în care trăieşte, despre ocupaţiile oamenilor etc.).
682
Familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea trebuie
să le dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii trebuie să încerce să explice copiilor
sensul unor fenomene şi obiecte, pentru a le putea înţelege.
Copiii, dotaţi de mama natură cu o curiozitate insaţiabilă, pun cele mai multe întrebări în perioada
dintre 2 şi 6 ani, iar părinţii ar trebui să îi ajute să-şi însuşească un număr cât mai mare de cunostinţe,
răspunzând cât se poate de corect şi exact, într-un limbaj adecvat fiecărei vârste, pentru a-şi ajuta copiii să
facă lumea din jurul lor comprehensibilă.
La vârsta şcolară, familia ar trebui să dezvolte gustul copiilor pentru citit, pentru căutarea activă de
informaţie, să îi îndrume spre cărţile şi sursele de informaţie potrivite şi să îi ajute să sistematizeze
cunoştinţele, să le dezvolte gustul pentru experimentare, inovaţie, comunicare proactivă, să îi înveţe să
rezolve probleme şi să caute soluţii, să le încurajeze creativitatea şi multe altele.
Şi, din nou, vorbim la modul ideal!
– Câţi dintre copiii crescuţi în România au o familie care face sau a făcut cele descrise mai sus?
– Ce se întâmplă dacă părinţii nu ştiu ce au de făcut, nu sunt conştienţi de importanţa fiecărui aspect,
nu sunt preocupaţi sau sunt prea ocupaţi cu alte probleme şi lasă dezvoltarea intelectuală a copilului lor în
seama altora – bunici sau bone care nu întotdeauna ştiu sau nu au chef să se ocupe de aceste aspecte,
instituţii în care nu există o educaţie personalizată sau, cel mai rău, a televizorului sau străzii şi „mamei
întâmplarea”?
– Ce se întâmplă când curiozitatea naturală a copilului, care ştie inconştient că trebuie să acumuleze
informaţie, este blocată sistematic de replici ca „taci din gură şi nu mai întreba atâta” sau, şi mai grav „dacă
nu taci, te bat”?
În primii ani de viaţă, copilul continuă să asimileze informaţii la întâmplare, ca un burete, dar fără a
avea discernământul şi orientarea pe care ar trebui să i-o dea părinţii – lumea din jurul lui îi oferă informaţii
contradictorii, devenind greu de înţeles şi, uneori, ameninţătoare.
Copilul creşte ca o buruiană, procesele lui de gândire sunt haotice şi apelează la instinctele primare
de supravieţuire, pentru a se descurca şi a face faţă cerinţelor. Apoi, treptat, curiozitatea naturală dispare.
Copiii care cresc astfel, unii foarte inteligenţi, pot uneori face faţă cu brio în primii ani de şcoală
cerinţelor, dar, pe măsură ce cresc şi asimilarea cunoştinţelor cere din ce în ce mai mult interes şi motivaţie
şi procese de gândire sistematizate, elaborate, aceşti copii nu mai fac faţă şi încep să apară probleme,
inclusiv de sănătate – depresii, boli cauzate de stress.
Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie constituie, de asemenea
prima lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să
simtă faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi
recunoaşte o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele
şi temerile. Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde
atât reuşita lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă. Aceste „cursuri” de dezvoltare a inteligenţei
emoţionale nu se predau doar prin interacţiunea dintre copil şi părinţi sau din spusele şi actele părinţilor
faţă de copii, ci şi prin intermediul modelelor pe care, în primul rand, părinţii şi ceilalţi membrii ai familiei
(extinse) le oferă.
Unii părinţi sunt profesori emoţionali talentaţi, alţii, din nefericire cei mai mulţi, nu. Există
numeroase studii care arată că felul în care părinții îşi tratează copiii, fie că este vorba de o disciplinare
aspră sau de înţelegere, de reacţii empatice, de indiferenţă sau de căldură, are consecinţe profunde şi de
durată pentru viaţa emoţională a copilului.
Impactul părinţilor asupra dezvoltării emoţionale apare încă din perioada pre-natală (intrauterină) şi
este cel mai puternic în primii ani de viaţă.
– De ce este considerată inteligenţa emoţională importantă pentru dezvoltarea copilului şi reuşita lui
în viaţă?
Primii patru ani de viaţă acoperă o perioadă în care creierul copilului ajunge cam la două treimi din
dimensiunea sa la vârsta maturităţii şi evoluează în complexitate mai mult ca oricând.
Anumite cunoştinţe se fixează acum mai bine decât ulterior, este perioada propice dobândirii
cunoştinţelor emoţionale. De aceea, tot în această perioadă, stresul puternic poate afecta capacitatea de
învăţare a creierului, deci poate dăuna dezvoltării intelectului.
683
Un copil care nu se poate concentra, care e mai degrabă suspicios decât încrezător, care este trist sau
furios în loc să fie optimist, care este mai degrabă distrugător decât respectuos sau care este copleşit de
anxietate, preocupat de fantezii înspăimântătoare şi care, în general, se simte profund nefericit, un asemenea
copil are puţine posibilităţi în viaţă, puţine şanse de a se dezvolta şi evolua pe măsura cerinţelor sau
aşteptărilor sale. (Despre Educaţie în copilărie, F. Dolto). Cu alte cuvinte, putem spune că pierde startul
corect în viaţă şi cu greu va putea recupera acest handicap.
Un raport al Centrului Naţional American de Programe pentru Copiii Mici a subliniat faptul că
reuşita şcolară nu poate fi previzibilă în funcţie de anumite fapte ale copilului sau de capacitatea precoce
de a citi sau socoti, ci de înclinaţiile emoţionale şi sociale:
• siguranţa de sine şi interesul;
• să ştie ce tip de comportament se aşteaptă din partea lui şi cum să îşi stăpânească impulsurile greşite;
• să fie capabil să aştepte, să urmeze indicaţii şi să apeleze la ajutorul părinţilor sau profesorului;
• să-şi exprime nevoile atunci când se află în compania altor copii sau adulţilor.
Aproape toţi copiii cu rezultate slabe, scrie în raport, duc lipsă de unul sau de mai multe dintre aceste
elemente de inteligenţă emoţională (indiferent dacă au sau nu şi dificultăţi cognitive, cum ar fi disfuncţiile
de învăţare).
Disponibilitatea unui copil faţă de şcoală depinde în special de capacitatea de a şti cum să înveţe, iar
acest lucru are legătură directă cu inteligenţa emoţională, cu factorii reprezentativi ai acesteia: conştienţa
de sine, încrederea, curiozitatea, intenţia, autocontrolul, empatia, raportarea la ceilalţi, capacitatea de a
comunica, cooperarea.
În viziunea lui Daniel Goleman, autorul cărţii “Inteligenţa emoţională”, cele mai inadecvate tipare
emoţionale pe care le utilizează părinţii şi ulterior, prin extensie, educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt
următoarele:
• Ignorarea tuturor sentimentelor – părinţii/educatorii tratează supărarea emoţională a
copilului ca pe un lucru neînsemnat sau enervant, peste care de-abia aşteaptă să treacă; ei nu folosesc
aceste momente ca pe o şansă de apropiere faţă de copil, astfel încât să-l ajute să asimileze lecţii de
competenţă emoţională.
• Indulgenţa exagerată – părinţii observă reacţiile emoţionale ale copilului, însă consideră că este
indiferent cum depăşeşte copilul furtuna emoţională.
Ca şi cei care ignoră sentimentele copilului, aceşti părinţi rareori încearcă să îi prezinte copilului o
alternativă de reacţie emoţională şi să îi arate unde greşeşte, dacă este cazul. Ei se străduiesc să calmeze
toate supărările şi vor folosi tocmelile sau mita pentru a-i impiedica pe copii să fie trişti sau supăraţi. Uneori,
dacă cele două mijloace de mai sus nu au efect, intervin cu ajutorul corecţiei fizice, aceasta fiind, în anumite
cazuri, cea mai la îndemână.
• Manifestarea dispreţului, lipsa de respect faţă de sentimentele copilului. Părinţii care fac apel la
această metodă de „educaţie” fac parte, de obicei, din categoria celor care veşnic nu sunt de acord cu ce se
întamplă, care sunt aspri atât în comentarii cât şi în pedepse. Ei pot să interzică chiar orice manifestare a
supărării copilului şi să pedepsească şi cel mai mic semn de irascibilitate.
Există şi părinţi care sesizează ocazia oferită de emoţiile pozitive sau supărările copilului pentru a
acţiona ca un fel de antrenor emoţional sau de mentor. Ei iau în serios sentimentele copilului şi încearcă să
înţeleagă ce anume îi motivează sau îi nemulţumeşte şi îl ajută pe copil să se cunoască mai bine şi să
găsească căi pozitive de calmare a sentimentelor negative. Pe măsură ce copiii cresc, lecţiile emoţionale
pentru care sunt pregatiţi şi de care au nevoie se modifică. Lecţiile de empatie încep din prima copilărie cu
părinţii care se adaptează sentimentelor copilului lor. Chiar dacă unele aptitudini emoţionale sunt întărite
de educatori, prieteni, de-a lungul anilor, părinţii îşi pot ajuta cel mai mult copiii, deprinzându-i cu toate
formele de inteligenţă emoţională: să înveţe să recunoască, să stăpânească şi să-şi domolească sentimentele;
să aibă o reacţie de empatie, să ştie cum să trateze sentimentele ce apar în cadrul relaţiilor interumane.
Problema, ca şi în cazul dezvoltării celorlalte inteligenţe, este că părinţii sau educatorii, pentru a putea să
fie antrenori eficienţi trebuie, la rândul lor, să aibă un set minim de inteligenţă emoţională.
Dar asta nu este singura problemă. O altă problemă o reprezintă societatea pe care am creat-o.
Un studiu făcut la începutul anilor 90’ în SUA, a dezvăluit că, în medie, valoarea indicatorilor de bază
ai inteligenţei emoţionale a copiilor a scăzut îngrijorător. Au devenit mai impulsivi şi mai neascultători,
mai îngrijoraţi şi mai temători, mai singuri şi mai trişti, mai iritabili şi mai violenţi. Nivelul a 42 de indicatori
684
a scăzut foarte mult, raportat la studii anterioare; rata violenţei, a sinuciderilor, a violurilor, în rândul
adolescenţilor, a înregistrat un salt neobişnuit.
Care este motivul acestei degradări a calităţilor esenţiale ale caracterului? Copiii din ziua de astăzi
sunt prada uşoară a două forţe care au monopolizat scena lumii: forţa tehnologică şi cea economică.
Generaţia actuală de părinţi este nevoită să muncească mai mult pentru a-şi menţine un standard de
viaţă decent; asta nu înseamnă că ne iubim copiii mai puţin, ci că avem mai puţin timp liber pentru a ne
petrece timpul cu ei decât au avut, poate, părinţii noştri. În ceea ce priveşte aspectul tehnologic, spune
Goleman, copiii mai mici sau mai mari, traversează o experienţă fără precedent: numeroase ore din viaţă şi
le petrec cu ochii lipiţi de televizor sau de un monitor.
Ei preferă să se uite la televizor sau să se distreze cu ultimul joc video de pe piaţă, decât să se joace
cu alţi copii. Astfel, comunicarea emoţională a devenit deficitară. Aptitudinile fundamentale de viaţă,
transmise de la o generaţie la alta, se pierd şi nu mai pot fi însuşite.
Pentru educaţie morală şi formarea caracterului, familia este de asemenea, primul mediu în care
copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de comportamant:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important pentru
copil.
Părinţii ar trebui să le spună copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e
frumos şi ce e urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat.
Ceea ce învaţă în familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului
său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun
coleg şi prieten.
Dar ce se întâmplă în cazul în care familia nu se preocupă suficient de această latură a educaţiei în
primii ani de viaţă (cei şapte ani de acasă), preferând fie o disciplinare rigidă fie să răsfeţe excesiv copilulul,
mergând pe ideea că are timp să înveţe lucrurile astea mai târziu, la şcoală, sau, mai rău, combinând
aleatoriu răsfăţul cu pedeapsele corporale sau emoţionale, fără a-i explica copilului nimic? Sau, ce se
întâmplă când între discursul părinţilor şi modelul lor personal există discrepanţe majore?
Copilul nu poate discerne şi nu se poate adapta corect la diversele situaţii de viaţă, îşi formează
deprinderi greşite şi este afectat pe plan emoţional pe termen lung.
Unui copil fără o educaţie moral-caracterială corectă îi va fi foarte greu să ajungă la acea coerenţă a
sinelui de care vorbea Antonovsky. Îi vor lipsi atât comprehensibilitatea, controlul cât şi semnificaţia. Prin
urmare, oricâte bunuri materiale îi vor pune părinţii la dispoziţie, nu va izbuti să fie fericit şi, deci, rezistent
la boli.
Educaţia artistic-estetică şi înţelegerea valenţelor spirituale ale umanităţii trebuie să vină în
completarea celorlalte tipuri de educaţie, pentru a stimula creativitatea copilului şi a-l ajuta să treacă de la
o înţelegere a lumii axată pe propriile nevoi şi plăceri la o înţelegere mai completă a lumii, a universului şi
a resorturilor profunde care guvernează viaţa, în anasamblul ei şi societatea umană.
Părinţii ar trebui să fie aceia care realizează primul contact al copilului cu o viziune asupra sensului
vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional (valori culturale, tradiţii, obiceiuri etc.),
cu operele de artă şi îl încurajează să îşi manifeste creativitatea artistică, tehnică sau ştiinţifică.
Şi, la fel ca şi până acum, problema constă în nivelul cultural şi de înţelegere al părinţilor faţă de
importanţa acestor aspecte în formarea copilului şi stimularea dezvoltării creativităţii şi a inteligenţei
spirituale.
Aşa cum am arătat mai sus, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu
numai în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă.
Există mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din
nefericire, nu toate familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.
Dacă între membrii unei familii nu există relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, dacă membrii
familiei (nucleare sau lărgite) nu trăiesc în armonie, nu duc o viaţă cinstită, onestă, dacă opiniile celor doi
părinţi, şi ale celorlalte persoane care au în grijă copilul, referitoare la educaţia copilului nu sunt
convergente, dacă unul sau ambii părinţi nu constituie un bun exemplu, dezvoltarea copilului are de suferit.
Lipsa interesului sau concepţiile învechite despre modul de educaţie al copiilor, lipsa sau excesul de
autoritate, lipsa dragostei sau a manifestării corecte a afecţiunii faţă de copil, fenomenele de violenţă în
685
familie, situaţiile conflictuale, divorţurile din ce în ce mai frecvente şi multe alte disfuncţii apărute în cadrul
familial pot duce la apariţia unor probleme în dezvoltarea copilului şi constituie una din cauzele incidenţei
crescute a îmbolnăvirilor şi accidentelor în rândul copiilor.
Din nefericire, în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor economice, evoluţiei
tehnologiei cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la
capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând apoi, uneori în întregime, această responsabilitate
sistemului educativ – grădiniţei, şcolii.
686
„CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ“- NECESARI PENTRU DEZVOLTAREA
ORICĂREI PERSOANE
PROF. ANA TIRLA
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg
„de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti
factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la
lumea din jur.
Primii ani din viaţă influenţează comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a
viitorului adult. Potrivit psihologului Adina Mesaros, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat
după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este
forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În
momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică
specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie
baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia
de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Tot acum, se dezvoltă limbajul, fiind foarte important ca mama
să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor.
Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm? După vârsta de un an apar şi crizele
de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va
face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze
această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va
primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza, spun psihologii. Specialistul atrage atenţia că,
după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe
termen lung.
După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care,
prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează
cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec)
care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea
fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau
dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi.
Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt
cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi
să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a
putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună
tuturor «tu».
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal
prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie
ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care
să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială
Creşterea copiilor este un domeniu la care toată lumea crede că se pricepe şi un mod sigur de a intra
în conflict cu o mamă sau un tătic grijuliu, chiar dacă-ţi sînt prieteni, e să le pui la îndoială deciziile.
687
Dar dacă eşti un părinte care uneori recunoaşte că nu ştie anumite lucruri, unde poţi găsi ajutor?
Dintre numeroasele soluţii, una o reprezintă cărţile pentru copii. Există, desigur, şi cărţi destinate părinţilor,
în care se tratează mai sumar sau în detaliu diverse probleme şi se oferă soluţii. Dar, pentru că în educaţie
este mult mai eficientă interacţiunea, rezolvarea în comun a problemelor, cărţile care tratează probleme de
educaţie, dar sînt special concepute pentru copii, nu pentru părinţi, sînt de multe ori mai folositoare.
Desigur, nu trebuie dată cărţilor educative pentru copii mai multă importanţă decît e cazul. În
educarea propriilor copii, fiecare părinte trebuie să găsească modul cel mai potrivit de a discuta şi rezolva,
cînd e posibil, problemele apărute. Este indiscutabil însă că o poveste, mai scurtă sau mai lungă, ilustrată
sau nu, poate fi de multe ori un ajutor care favorizează apropierea şi comunicarea dintre copil şi părinte. Ca
părinţi, nu întotdeauna ne găsim cuvintele, nu avem mereu răbdarea necesară, poate nici nu înţelegem
uneori ce se întîmplă cu adevărat cu copilul nostru. Mai ales în situaţii de stres sau de conflict, şi mai ales
la vîrste mici, o carte prin care putem să-i arătăm copilului că nu e primul care întîmpină o anume problemă
şi că există soluţii poate aduce liniştea şi speranţa – şi, în final, rezolvarea dorită.
Trebuie să ne întrebăm, ca părinţi, ce vrem să facem din copiii noştri prin educaţia pe care le-o
oferim: adulţi plini de cunoştinţe asimilate mecanic, dar fără capacitatea de a gîndi singuri, prizonieri ai
publicităţii comerciale şi politice – sau cetăţeni adevăraţi, adică politicoşi, toleranţi, optimişti, încrezători
în forţele lor şi capabili să judece singuri, cu alte cuvinte, oameni liberi.
Bibliografie:
1. Alex Calin, in Dilema veche, nr.457, noiembrie 2012
2. https://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-
marcheaza-totdeauna-explicatiile-psihologilor
688
ORICE OM MARE A FOST COPIL
PROF. TȊRŞOGOIU ALINA MARILENA,

GRĂDINIȚA P.P. ”ELENA FARAGO”, CRAIOVA
pentru a reuşi să facem împreună. Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când
se termină rolul de educator al părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de
la copilul nostru? Când
putem spune:“iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca
părinţi?
Ni se poate întampla şi nouă, părinţilor, să fim în dificultate: ce hotarâri luăm, cât trebuie să îi ocupăm
timpul copilului nostru, cum determinăm nevoia de ajutor a copilului şi când îl lăsăm să îşi gestioneze
singur eşecurile şi bucuriile? Gădiniţa şi educatorii ne pot susţine în devenirea noastră ca părinţi? Avem
nevoie de ajutor, dar nu ştim cui să ne adresăm? O parte din răspunsurile la aceste întrebări dorim să le
regăsim în acest volum. Restul răspunsurilor la întrebările în legătură cu dezvoltarea integrată a copilului
vor rămâne să fie descoperite în cadrul unei relaţii de respect reciproc şi parteneriat care se leagă între
părinţi şi educatori, după ce vom citi aceste pagini. În fond, realitatea zilelor petrecute alături de copii ne
ajutăm să ne dezvoltăm ca părinţi şi ca profesionişti!
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei,
cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare.
Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme
mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe,
achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi
cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi
calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici.
Noţiunea de etapă de dezvoltare defineşte totalitatea trăsăturilor specifice unei anumite etape de
viaţă comune pentru copiii de aceeaşi vârstă. În evoluţia lor, pe măsură ce cresc şi se dezvoltă, copiii cunosc
lumea prin simţurile şi corpul lor. Au nevoie de explorări repetate ale mediului ambiant, de timp pentru
integrarea informaţiilor. Respectul faţă de copil se demonstrează adesea prin recunoaşterea
nevoilor, competenţelor, abilităţilor şi comportamentelor sale de către cei care fac parte în mod
constant din mediul său de dezvoltare: părinţi, bunici, sisteme colective de educaţie, societate Dezvoltarea
umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul
pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri
nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa
primilor ani în dezvoltarea omului.
Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult
competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să
fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate. Pentru a
ne asigura că înţelegem cât de importanţi sunt pentru dezvoltarea omului primii ani de viaţă, vom încerca
în cele ce urmează să detaliem câteva concepte care fac parte din limbajul cotidian, pe care le folosim fără
a bănui care este importanţa lor.
Alexandru Hudiţean “Educaţia interculturală – o abordare interdisciplinară” Editura Universităţii
“Lucian Blaga” Sibiu, 2005
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Institutul de Ştiinţe al Educaţiei, Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii “Participarea la educaţie a copiilor romi, probleme, soluţii, actori”
689
PLEDOARIE
PENTRU OBLIGATIVITATEA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREȘCOLAR
PROFESOR PSIHOPEDAGOG TÎRZIU CLAUDIA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ” PRIMĂVARA” REȘIȚA
JUD. CARAȘ - SEVERIN
Copilul, definit ca un univers fără granițe, trebuie să se afle necondiționat în atenția permanentă a
părinților, tocmai pentru a putea preveni orice factor de risc care ar putea afecta personalitatea în devenire
a acestuia.
Cu cât familia este mai conștientă că evoluția copilului este într-o relație directă cu nivelul de
stimulare care acționează asupra ariilor sale de dezvoltare ( proces ce are loc în intervalul de vârstă de la 0
la 7 ani), cu atât rezultatele școlare ulterioare vor fi asigurate de succes.
Dacă considerăm, în mod plastic, creierul copilului ca pe un dispozitiv cu multe, multe sertărașe,
fiecare din ele reprezentând câte o zonă responsabilă cu procesele de dezvoltare ale individului , atunci ne
putem formula o reprezentare despre ceea ce înseamnă sistemul de funcționare al organismului uman. . Ca
să înțelegem și mai bine, se impune să știm că ” creierul stâng fiind sediul centrilor limbajului se numeşte
emisfer dominant, major, aria vorbirii aflându-se în creierul stâng, lobul frontal ; emisfera dreaptă are
alte funcţii cognitive.dominanţa pentru limbaj şi preferinţa manuală dreaptă sunt genetice, emisfera stângă
este abstractă, mult mai bine organizată, funcţiile cognitive mai concrete; identifici un obiect cu emisfera
dreaptă şi îl denumeşti cu emisfera stângă. În creier, căile se încrucişează: o tulburare pe stânga creierului
dă naştere unei tulburări de comportament pe partea dreaptă. Funcţiile complexe ale creierului uman nu
pot fi suplinite de nici o inteligenţă artificială (nu pot fi suplinite emoţiile, sentimentele - circuitul emoţiei
umane se suprapune cu circuitul memoriei)”. În concluzie, raportându-ne la cursul profesorului Deme
Sanda putem descifra cum și de ce trebuie să administrăm stimuli adecvați fiecărei zone de dezvoltare pe
care vrem s-o activăm.
Trebuie să fim conștienți de faptul că, dacă în intervalul de la 0 la 7 ani rămân sertare neaccesate,
acestea vor fi definitiv închise, asupra lor ”școala” nemaiputând interveni în mod eficient niciodată.
Iată de ce intervenția timpurie este fundamentală, la această vârstă achizițiile realizându-se fără
dificultate, creierul copilului fiind ca un burete pregătit să absoarbă toate informațiile exercitate asupra lui.
Afirmăm, cu convingere, că este vârsta favorabilă în care creierul ”învață” să producă conexiuni în funcție
de ”modelele” care i se oferă. Aici își are rădăcina și sintagma
” cei șapte ani de acasă” , unde societatea de ”ieri” își proteja copiii, lăsând mamele să stea acasă
pentru a-i crește și educa.Tot din această perspectivă am moștenit judecăți de valoare , de tipul
” așa a văzut, așa face” , sau ”așa mamă, așa copil”, perioadă în care, modele familiale au fost
imprimate de către mamele care și-au luat rolul în serios, preocupându-se în principal de educația copilului,
la rându-le după tiparele moștenite, în funcție de mediul de viață din care proveneau. Dinamica societății
actuale a modificat în totalitate această paradigmă, schimbându-se în egală măsură atât nevoile cât și
valorile cu care se confruntă familiile de azi. Au apărut generațiile de copii tributare tehnicii electronice și
sistemelor informatice de ultimă generație, în care copilul de 2 ani accesează cu mai multă abilitate decât
un adult telefonul și tableta, în căutare de efecte vizuale și sonore de senzație, aparatură pusă la dispoziția
lor și din criza de timp cu care se confruntă părinții acestora. Abilitățile digitale astfel câștigate s-au
dezvoltat în detrimentul timpului fizic afectat relaționării și comunicării, eliminând nevoile de exprimare a
trăirilor afective, posibilitatea de a stabili contacte interumane, de a explora/cunoaște mediul din
proximitatea imediată, de a stabili noi conexiuni care să conducă la noi experiențe de învățare. Dezvoltarea
aleatorie și inegală asigurată de mijloacele TIC poate fi organizată și suplimentată numai de specialiștii din
domeniu, care sunt singurii în măsură să armonizeze deficitele evaluate.
Întâlnim noi concepte, clasificări, categorizări ale comportamentelor copiilor, generate de criza de
timp, criza locurilor de muncă, criza de bani, criza de atenție provenită din cauza numărului în creștere de
familii monoparentale. Și toate aceste fenomene sociale amplificate și de lipsa de preocupare pentru și
despre cum să intervii, în mod eficient, în stimularea și dezvoltarea propriului tău copil.
690
În consecință, facem un apel către actualii legiuitori, în puterea cărora stă posibilitatea de decizie,
pentru alegerea celui mai bun traseu de dezvoltare al propriilor noștri copii, la imperativele unei societăți a
cunoașterii care să permită compatibilizarea învățământului actual la standardele educaționale europene.
691
IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA
ÎNV. TISMĂNARI DANIELA

ȘCOALA PRIMARĂ URSENI, JUD. TIMIȘ
Fiecare copil este unic si are nevoi specific si particulare. Copilul este o persoana, cu identitate proprie
si cu capacitatea de a invata. Invatarea incepe chiar dupa nastere si are loc pe tot parcursul vietii, fie ca se
realizeaza intr-un mediu formal, nonformal sau informal.
Cei 7 ani de acasa isi pun accentul pe ceea ce devine un copil la maturitate. In decursul celor 7 ani de
acasa, cel mai important rol in formarea copiilor il au parintii. Acestia pot influenta, prin actiunea lor directa,
mediul in care creste copilul. Mediul este format din toti factorii cu care copilul interactioneaza in timpul
dezvoltatii sale, atat direct cat si indirect. Un mediu favorabil va accentua modul de folosire a potentialului
nervos, avand ca rezultat direct dezvoltarea psihica.
Este foarte importanta implicarea parintilor in formarea propriilor copii, atat in timpul scolaritatii dar
si in timpul prescolaritatii. Familia raspunde de trebuintele elementare ale copilului (resurse materiale,
siguranta, dragoste, nevoia de apartenenta si de importanta) si este responsabila sa-i asigure un mediu
propice cresterii si dezvoltarii, atat din punt de vedere intelectual, cat si moral. Educatia pe care copiii o
primesc in timpul celor 7 ani de acasa (in prescolaritate) se refera atat la formarea morala, deci caracterul,
personalitatea, comportamentul, dar si la cunostintele, aptitudinile si capacitatile pe care acestia si le
formeaza, atat la gradinita, cat si acasa, cu implicarea parintilor.
Daca unui copil nu i se satisface nevoia de confort fizic si afectiv, va dezvolta sentimentul de
neincredere in mediu si in propria persoana dar si teama de viitor. Familia este datoare sa sustina si sa
incurajeze copilul, sa il indrume spre ceea ce este bine si sa il invete sa deosebeasca binele de rau. Din
familie copilul invata reguli de conduita, de viata sanatoasa si de igiena si primeste primele informatii
despre lume. Membrii familiei constituie modele de comportament, influentand astfel comportamentul
viitor al copilului. Parintii trebuie sa fie constienti de influenta pe care o au asupra copilului, pentru ca
acesta invata prin imitare, copiind gesturi, cuvinte, comportamente.
Parintii ar trebui sa fie interesati in principal de pastrarea sanatatii fizice si psihice a copilului,
asigurandu-i un orar adecvat care sa cuprinda ore de odihna, masa, joaca, etc. De asemenea parintii trebuie
sa fie interesati de dezvoltarea intelectuala a copilului, facilitand participarea acestuia la activitati si jocuri
educative, interactive si attractive penrtu copil, care sa-i dezvolte
acestuia memoria si sa-i stimuleze intelectul. Este cunoscut faptul ca nivelul de dezvoltare superioara,
abilitatile si aptitudinile dobandite in perioada prescolaritatii in ce priveste matematica, vor influenta
dezvoltarea acestuia in timpul scolaritatii, de aceea modul in care parintii vor acorda atentie si acestui aspect
se va vedea in dezvoltarea viitorului elev.
Cei 7 ani de acasa reprezinta perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o persoana,
cu propriile sale aptitudini, preferinte, cu propria personalitate, cu vise si idealuri. Felul in care ne crestem
si educam copiii, mai ales la varste fragede, va influenta decisiv devenirea lor ca fiinte umane complexe,
educate.
692
CEI 7 ANI DE ACASA: NORME/VALORI ESENȚIALE
DE PROFESOR IN INVAȚAMANTUL PREȘCOLAR TIȚA TOMESCU

ȘCOALA GIMNAZIALA ECATERINA TEODOROIU
/ GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR . 33 DIN ORAȘUL BRAILA
Este adevărat că această formulare nu prea mai există! Când facem referire la cei 7 ani de-acasă, de
fapt facem referire la perioada de dinainte de a frecventa un copil școala! Acum se merge la clasa
pregătiroare de la șase ani și mulți copii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult
mai fragede: frecventeză creșa, grădinița! Rămâne de fapt ideea de la baza acestei expresii: perioada de
formare a normelor de conduită care se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior
decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
forme educaţionale de mici. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
Responsabilitatea este aruncată pe umerii părinților?
ani de-acasă”.
Educația primită în familie
693
Este clar că atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
acasă.
dorinţelor sale.
Pentru mine cei 7 ani de acasa insemnă mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pee care
un copil trebuie, să le învețe de la părinți, până să meargă la școală., dar care desigur că părinții le
tot repetă până se fac mari:
1.să asculți pe cineva când iți vorbește;
2. să nu vorbești cu gura plină;
3. să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de undeva;
4. să spui adevărul;
694
5. să nu fii agresiv;
6. să dai bună ziua/la revedere;
7.să iți asumi responsabilitatea pt ce faci;
8.s respecți pe cei din jur;
9. să nu scuipi pe stradă;
10. să nu vorbești urât;
11. să nu te întinzi pe masă când mănânci;
12. să nu te urci cu picioarele încălțate în pat;
13.să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi);
14.să spui mulțumesc;
15. să te spelli pe dinți seara/dimineața;
16 să nu te scobești în dinți/ori alte părți... când vb cu cineva.
BIBLIOGRAFIE
695
SĂ VORBIM DESPRE CEI 7 ANI DE-ACASĂ
PROF. TIULEA SONEA-VIOLETA
Când vorbim despre “cei 7 ani de-acasă”, ne gândim automat la perioada petrecută de copil în familie,
apoi la grădiniţă. Primele reguli de politeţe sunt învăţate de copii de la părinţi, de la bunici, apoi de la
educatoare, învăţătoare sau de la alte cadre didactice care interacţionează cu copilul. Atunci când spunem
despre un copil că are „cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Toate aceste aspecte sunt
induse de familia copilului şi de oamenii din jurul lui, mai ales până la varsta de 3 ani. Copiii vor prelua
din familia lor comportamentul parinţilor, limbajul părinţilor şi modul lor de a se exprima verbal. Este vital
ca aceştia să crească într-un mediu prielnic şi să aibă parte doar de exemple pozitive în jurul lor.
Ştim foarte bine că elevii noştri provin din medii diferite, cu părinţi care au mentalităţi diferite, dar
care oferă copiilor lor şi condiţii materiale diferite. Ce ne facem când observăm că unii părinţi nu aplică
aceleaşi reguli pe care noi le aplicăm? Facem o „ şcoală a părinţilor” sau aplicăm diferite metode de a-i
atrage pe acei părinţi să înveţe în acelaşi timp cu copilul. Iată câteva reguli de bază pe care ar trebui să le
aplice părinţii:
1. Ajută-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele mereu şi fără ruşine, aşa va reuşi să rezolve micile
conflicte cu ceilalţi copii pe o cale amiabilă.
2. Pregăteşte-l să spună mereu adevărul, iar aici, cu siguranţă, noi părinţii ne putem pune amprenta,
fiindu-i un exemplu pozitiv.
3. Comunicarea - o relaţie solidă între copil şi părinte se formează doar prin comunicare.
4. Bunele maniere. Aici putem din nou să ne gândim la noi, părinţii, cei care suntem exemplul lor de
zi cu zi. Noi trebuie să avem bune maniere, atât cu oamenii din jurul nostru, cât şi cu al nostru copil.
5. Cu siguranţă vom avea nevoie şi de câteva reguli de familie pe care va trebui să le impunem în faţa
celor mici, astfel limitând anumite greşeli de comportament din viaţa lor.
6. Nu trebuie să abuzăm de copilul nostru în nici un fel, ba din contra trebuie să fim alături de el
emoţional şi trebuie sa evităm acea „ bătaie ruptă din cer” care de fapt este foarte negativă în educarea
copilului nostru.
7. Nu vorbi superior . Decât să îi jignim şi să le vorbim pe un ton foarte puternic este de preferat să
stăm în faţa copilului în genunchi, pentru a fi de aceeaşi statură cu el şi să -i explicăm totul uşor şi cu o
voce calmă. Astfel, el nu se va simţi inferior şi va putea să te înţeleagă mult mai bine.
Dacă ne întrebăm care ar fi cele mai eficiente modalităţi de a- l îvăţa pe copil anumite lucruri, cred
că puterea exemplului este cea mai potrivită. În primii ani de viaţă, copilul imită foarte mult. EXEMPLUL
pe care-l dau părinţii este foarte important, de aceea tot ceea ce fac sau vorbesc va fi copiat în mare parte
de copil.
O altă modalitate importantă este EXPLICAŢIA.TREBUIE să explicăm copiilor, de la 2-3 ani, ce
este bine să facă, de ce trebuie sau nu să facă
anumite lucruri, cum trebuie să vorbească în anumite situaţii, iar pentru toate acestea să ne facem
timp.
O componentă importantă în evoluţia copilului este comportamentul lui, de aceea OBSERVAREA
acţiunilor sau activităţilor zilnice trebuie să fie un scop important, pentru a-l descoperi şi pentru a-l corecta.
Petrecerea timpului liber cu copilul acasă, dar şi în parc, la magazin sau pe stradă, ne oferă prilejuri de a
observa, apoi de-a analiza şi chiar de a discuta despre comportamentele pozitive sau negative, de-a scoate
în evidenţă mai ales acele comportamente pozitive.
Desigur, “ cei 7 ani de-acasă” se consolidează şi la grădiniţă, aportul doamnei educatoare fiind foarte
important, de aceea relaţia de comunicare şi colaborare trebuie să fie susţinută şi continuă. Părinţii trebuie
să se intereseze mereu de comportamentul şi evoluţia copilului, pentru a corecta anumite derapaje care pot
apărea, datorită faptului că într-o colectivitate activităţile nu mai seamănă cu activităţile familiale, apar noi
reguli care prduc schimbări majore.
696
Bibliografie:
GÎGĂ MICHIELA - “ Cei şapte ani de acasă-codul bunelor manierepentru copii”, Ed. Coresi
SUZANNE VALLIERES -“Trucuri psihologice pentru părinţi. Cum să ne educăm copilul (3-6
ani)”, Editura Polirom
697
START ÎN EDUCAŢIA COPILULUI- CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR TOADER CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ MIRCEA CEL BĂTRÂN”
TURNU MĂGURELE/ TELEORMAN
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Este considerata a fi perioada
cu impact maxim asupra modului in care copilul percepe lumea şi valorile umane ale societatii din care face
parte. Rolul părinţilor este esential în aceşti ani, pentru ca ei sunt cei care pun bazele sistemului de norme
si valori. Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe.
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune „bună ziua”, „te rog”,
„mulţumesc”, „la revedere”, iar copilul învaţă prin imitaţie.
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea,
acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu. A-l învăţa bunele maniere este
însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma
copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. Pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi,
este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar
trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de
aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon, să se exprime, să termine ce are
de spus . Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
ceartă sau o palmă. Metoda recompensei cu o masă sau câteva ore de joacă la un restaurant de tip fast-food
este un mod de retribuţie extrem de periculoasă pe care tot mai mulţi părinţi o aplică şi care le poate afecta
copiilor tot restul vieţii.
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Pentru a funcţiona adecvat, regulile
trebuie să fie autentice (adică în acord cu principiile şi valorile după care se ghidează părinţii), clare (să fie
transmise cât mai accesibil copilului), flexibile, respectate întotdeauna şi în primul rând de către părinţi
deoarece învăţarea specifică copilului este imitaţia. De asemenea, ele trebuie abordate şi aplicate în mod
unitar de către părinţi, altfel bulverseazaă copilul şi nu au efectul scontat.
Limitele sunt cele care stabilesc ce este şi ce nu este permis, ce aşteptări are părintele de la copil şi
ce consecinţe apar când sunt încălcate. Ele reprezintă baza unei dezvoltări afective şi mentale sănătoase
pentru copil. Ele stabilesc un program de viaţă care este indicat să fie flexibil, dar totuşi existent şi au rolul
de a securiza copilul încă de la cea mai fragedă vârstă. Împărţirea clară şi pe terment lung a rolurilor de
„autoritar” şi „afectiv” este o altă strategie de creştere a copilului încadrată la greşeli de către psihologi. În
acest joc, unul dintre părinţi este educatorul, cel care impune reguli strice şi pedepseşte, iar celălalt este
698
părintele afectuos, care oferă cadouri drept compensaţie şi este refugiul copilului atunci când se simte
nedreptăţit. Copilul va descoase strategia pe termen lung şi va învăţa să manipuleze situaţia în aşa fel încât
cel „bun” să câştige mereu.
Ca educatori, este important să-i susţinem pe părinţi în demersurile lor educative, să ştim să-i
orientăm în eforturile lor de a avea un copil fericit. Ca părinţi, este important să ştim ce hotărâri luăm pentru
copilul nostru, cum şi cu ce ocupăm timpul copilului, când să-l ajutăm şi când să-l lăsăm să se descurce
singur.
Bibliografie:
699
PROF. INV. PRIMAR MARIA TOADER

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1
BUGHEA DE JOS, ARGEŞ
Când se nasc, copiii sunt pe deplin umani: sunt sociali, sensibili și empatici. Aceste calități nu sunt
învățate, ci înnăscute. Și totuși, „ pentru ca aceste calități să se dezvolte, copiii trebuie să fie crescuți de
adulți care se comportă în moduri ce respectă și modelează comportamentul social și uman“, afirmă
terapeutul danez Jesper Juul în cartea sa Copilul tău competent. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil
să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un
lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său (mă ignoră sau îmi acordă atenţie),
apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul
pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de
membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este
obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă
cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi
mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o
conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să
intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să
termine ce are de spus şi nu trebuie sa I se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că
eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe
copilul . Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună “Mulţumesc!”, tatăl nu va trece cu
greşelile involuntare. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, ne gândim la
un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună :”Mulţumesc!” , “Te rog! ”, care se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent
certuri între părinţi. Este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus “Mulţumesc! “la magazin dacă în
familie nu aude niciodată acest cuvânt Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta
respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu
colegii, cu prietenii, cu veciniI…
Copiii sunt persoane adevărate, chiar dacă sunt noi pe lume. Ei trebuie tratați mereu cu respect și
înțelegere, ca orice altă ființă umană. Lumea modernă în care avem privilegiul să trăim încearcă să schimbe
vechile modele de educare, bazate pe o structură ierarhică, autoritară și violentă. Acesta este momentul în
care părinții simt nevoia unui nou model, în care elementele centrale ale vieții de familie sunt demnitatea
egală și reciprocitatea între părinți și copii. Părinții (de fapt, adulții în general) ar trebui să țină cont de
competența emoțională a copiilor și de feedbackul sincer pe care îl primesc în mod constant de la aceștia.
O altă condiție necesară pentru dezvoltarea copiilor este deprinderea, cu ajutorul părinților, a unui limbaj
personal în care să-și exprime sentimentele și nevoile.
700
Familia este deci constructorul care clădeşte personalitatea copilului, punându-şi amprenta decisiv
pe felul în care, viitorul adult se va comporta în societate.
701
COPII ECHILIBRAȚI, PĂRINȚI MINUNAȚI
PROF. PSIHOLOG TOBĂ HANNELORE ROXANA,

CSEI DROBETA TURNU SEVERIN
Educația timpurie reprezintă totalitatea experiențelor individual realizate și social existente sau
organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viața, cu rol de a proteja, crește și dezvoltă ființa
umană prin înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate
și demnitate proprie. Ea asigura fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale,
spirituale și culturale complexe. Ceea ce învață copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumatate decât
vor învăța tot restul vieții.
Educația timpurie se referă, strict la momentele de învățare ale copilului cu vârsta până la 3 ani, în
conceptul românesc. Educația timpurie, în sensul mai larg, înseamnă dezvoltarea timpurie a copilului,
presupune învățare, îngrijire și protecție.
La naștere copilul intră într-o societate, ale cărei reguli și limite, el trebuie să le
învețe. El intră într-o comunitate care are deja stabilite convenții și un ghid stabilit.
Din prima clipă copilul interacționeaza cu oamenii din jurul său. Membrii familiei sale
sunt prima societate și el invață să se adapteze la ea. Un copil ajunge la o concluzie vis-
a-vis de relații, observându-le pe cele din jurul lui. El este mai mult decât un produs al
factorilor ereditari și a mediului; interpretarea lui subiectivă a tot ce se intampla către
el și în jurul lui, îi dă un scop acțiunilor lui. Are abilitatea să interpreteze și să tragă
concluzii. Copilul învață foarte repede să-și schimbe atitudinea față de cei din jurul
său, în avantajul său. Foarte curând el percepe răspunsul la ceea ce face. Dacă plânge,
zâmbește sau este pasiv, el observă tipurile de atitudini din jurul lui. Învață foarte
repede care din răspunsuri îi place, și cu care din indivizi poate obține o anume
atitudine.
Părinții oferă atmosfera unei prime societăți pe care copilul o experimentează.
Conceptele lui față de oameni și viața sociala vin din relațiile cu părinții. Își dezvoltă
atitudinile față de convențiile sociale în familia sa. Părinții îi aduc influențele
comunității. Ei sunt exemple de relatții inter-umane. De la ei învata cum oameni se
comportă. Familiile competitive, stimulează competitivitatea în copiii săi; familiile
cooperante, promovează un patren diferit pentru fiecare copil. Oricum, paternul
familiei nu este determinatnt pentru comportamentul familiei. De fapt, paternul
familial poate permite chiar un comportament total opus pentru unii copii.
Fiecare copil are poziția sa în familie și din acest motiv percep evenimentele din
familie diferit. Locul copilului față de frații săi joacă un rol important în dezvoltarea
caracterului. Competiția dintre frați duce la diferente fundamentale între
personalitățile lor. Este vorba de constelația familiei. Avem în primul rând ordinea
nașterii: cel mai mare, al doilea născut, copilul de mijloc, mezinul sau copilul unic.
Fiecare are linia sa de mișcare, drumul sau, conceptele și atitudinile sale, care duc la o
evaluare diferită a situațiilor din familie și care nu duc, neapărat, la același
comportament.
Absența unuia dintre părinți poate schimba așteptarile pe care le avem bazate
doar pe poziția în familie.
Părinții au un rol foarte important în dezvoltarea copilului. Copilul decide ce să ia și cum să
interpreteze ceea ce părinții îi oferă ca model. Ei își decid percepțiile. Sunt ființe creative care își fac singuri
traducerile lor a ceea ce vad, aud sau experimetează. Fiecare copil percepe familia și frații într-un mod
702
diferit, și pentru fiecare acela este adevărul. Nu putem să ne rescriem istoria familiei, dar de multe ori o
putem reinterpreta, atunci când fapte, evenimente necunoscute sau uitate sunt introduse.
Fiecare copil își formează un stil al vieții în funcție de ce a trăit, ce a văzut și ce a auzit în copilărie.
Adler Alfred spunea că “Odatã ce stilul vieții s-a format, el nu se poate schimba decât dacã persoana
respectivã înțelege cu adevãrat greşeala care a facut-o în utilizarea mediului sãu şi a ereditãții sale.”
Principiile adleriene de creștere a copiilor ajută mult părinții să poată avea o relație echilibrată cu
aceștia, să învețe forme de educație ce nu implică recompensa și pedeapsa, să învețe să încurajeze copiii,
să deschidă și să păstreze între ei canalele eficiente de comunicare. Acestea sunt :
1. Încurajați copilul.
2. Evitați pedeapsa și recompensa (Eșecul folosirii pedeapsei și al recompensei ca metodă de
educare).
3. Uilizați consecința logică și naturală.
4. Fiți fermi fără a domina.
5. Respectați copilul.
6. Induceți respectul pentru ordine.
7. Induceți respectul pentru drepturile celorlalți.
8. Eliminați critica și minimalizați greșelile.
9. Mentineți rutina.
10. Oferiți-vă timp pentru antrenament (educare).
11. Câstigați cooperarea.
12. Evitați să dați atenție exagerată evenimentelor.
13. Faceți un pas lateral (înapoi) în lupta pentru putere (evitați confruntările de putere).
14. Retrageti-vă din conflict.
15. Actionați ! Țineți-vă gura închisă.
16. Nu alungați muște (exasperați de comportamentele deranjante înclinam adeseori să încheiem
conflictul cu comenzi de genul "nu fă asta" "oprește-te" "nu, nu" "grăbește-te" "fii cuminte" "fii liniștit").
17. Aveți curajul de a refuza, de a spune "nu".
18. Evitați primul impuls – faceți ceea ce este mai puțin așteptat să faceți.
19. Stapaniți-vă supra-protecția.
20. Stimulați independența. "Să nu faci niciodată ceva pentru copilul tău din ceea ce poate face
singur".
21. Stați deoparte în timpul certurilor dintre copii.
22. Nu vă lasați conduși de frică.
23. Vedeți-vă de treburile dvs (sunt multe situații în care nu trebuie să interveniți.
24. Evitați capcanele milei.
25. Cereți de la copii acțiuni rezonabile ce presupun rezolvare pe o perioada mai mare de timp și nu
"acum și aici".
26. Tineți-vă de cuvânt – fiți consistenți.
27. Puneți-i pe toți în aceeași barca, considerații egali între ei și priviți-i ca egali.
28. Ascultați.
29. Țineți cont de tonul vocii dvs.
30. Luați-o mai încet, sau încetul cu încetul.
31. Nu încurajați "obiceiuri proaste".
32. Distrați-vă împreună.
33. Vorbiți cu ei, nu lor.
34. Înființați un consiliu de familie.
703
CEI 7 ANI DE ACASA
EDUCATOARE TOCARIUC IRINA GEORGIANA
acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenta următoarea întâmplare: Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
704
705
STUDIU PRIVIND IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE
TODIRICĂ MARIA-SIMONA, PROFESOR

COLEGIUL TEHNIC „GRIGORE COBĂLCESCU” MOINEŞTI
Familia reprezintă mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să
consolideze normele deja deprinse din familie. Pe umerii părinţilor este aruncată o responsabilitate majoră,
pentru că de aceştia depinde, în primul rând, ca adolescentul să-şi asume comportamentele unei bune
creşteri.
Ce înseamnă un copil „bine crescut”? Un copil care ştie cum să se comporte în societate şi cu prietenii,
înţelege normele sociale, învăţând de la părinţi ce au voie şi ce nu au voie să facă în societate, foloseşte
expresiile: „te rog”, „mulţumesc”, „cu plăcere”, îşi recunoaşte greşelile şi ştie când să ceară iertare, ştie să
spună adevărul şi nu este agresiv fizic sau verbal. Uneori, chiar dacă părinţii se străduiesc să insufle copiilor
aceste comportamente, pare că totul e în zadar, pentru că anturajul îşi pune amprenta asupra acestora destul
de mult, devin rebeli şi nu mai ţin cont de educaţia primită în familie. Şi atunci, unde este problema - în
familie, şcoală sau societate? Unii pot consideră că cei 7 ani de casă nu au relevanţă, pentru că de mici,
copiii sunt incluşi într-o anumită formă de educaţie şi trebuie să înveţe comportamentele sănătoase de aici
iar când apare o problemă, părinţii nu au nicio vină, ei nu sunt responsabili şi dau vina pe toţi ceilalţi.
Consider că părinţii au un rol esenţial în educaţia copilului pentru că ei imită aproape inconştient
comportamentul acestora. În urma chestionarului adresat copiilor şi a observării comportamentului
acestora, am ajuns la concluzia că 80% din elevii care provin din familii destrămate, familii cu părinţi
violenţi sau care consumă băuturi alcoolice, manifestă comportamente nesănătoase, au tendinţa să fie
violenţi atât fizic cât mai ales verbal cu colegii, consumă destul de des băuturi alcoolice, comportamente
pe care le consideră normale pentru că aşa au văzut în familie. Din păcate, tot mai mulţi elevi ascund în
spatele atitudinii „rebele” o situaţie deosebită în familie, care se reflectă în comportamentul acestora şi chiar
dacă au primit sfaturi bune de la părinţi uită de acestea.
În unele situaţii, elevii primesc, material tot ce au nevoie din partea familiei, însă părinţii nu se înţeleg,
se ceartă mereu în faţa copiilor, nu sunt coerenţi în educaţia acestora, îi pedepsesc fără motiv, uneori sunt
prea indulgenţi, alteori prea exigenţi. Aceste cazuri fac să apară manifestări de violenţă din partea copiilor
sau nu sunt încrezători în forţele proprii.
Dacă elevii au crescut într-un mediu sănătos, au primit atenţie şi dragoste din partea părinţilor, au fost
încurajaţi şi susţinuţi, manifestă un comportament normal, eventual cu mici influenţe din partea anturajului.
În concluzie, rolul esenţial în formarea şi educarea copiilor revine părinţilor. Valori precum
onestitatea, curajul, toleranţa, cinstea, bunătatea, credinţa, dragostea, respectul sunt cultivate mai întâi în
familie şi abia apoi în şcoală.
Bibliografie:
http://www.desprecopii.com
706
CEI 7 ANI DE- ACASĂ ÎN REUŞITA ŞCOLARĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR: TODOR ALINA

ŞC. GIM. ,,M. POMPILIU,, ŞTEI, BIHOR
„Cei 7 ani de-acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
707
EDUCATOARE TODOR GABRIELA

GRĂDINIȚA P.N.6 MAL – OȚELU ROȘU
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Copilul primește primele
sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă,
în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Familia, grădinița, școala și societatea joacă un rol important în educatia și formarea copilului. Ca
primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Familia este prima şcoală de omenie”. şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru
formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică,
în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
Ce pot fi învățați și ce pot invața copiii în cei șapte ani?
- ordine;
- igienă;
- modul de a relaționa cu ceilalți
- perseverența în realizarea unei sarcini;
708
PROIECT DE ACTIVITĂŢI EXTRACURRICULARE
FAMILIA MEA
PROF. ÎNV. PRIMAR TODORAN MARIA
SCOP: Crearea şi dezvoltarea unor relaţii de colaborare, cooperare şi cunoaştere reciprocă între
şcoală-familie-comunitate
JUSTIFICARE: Omul este o fiinţă care nu poate trăi izolat. De-a lungul vieţii, el face parte din diferite
grupuri. Primul grup este familia. Orice copil are dreptul la o familie.
În familie copilul învaţă să stabilească relaţii cu cei din jur, tot aici începând prima etapă din educaţia
lui. Al doilea grup, la fel de important în viaţa copilului, este grupul şcolar din care copilul face parte
începând de la o vârstă fragedă. Aici se continuă procesul educativ specializat, asigurându-i-se
copilului(tânărului) o educaţie aleasă şi o bună pregătire pentru viaţă. Şcoala poate avea succes în
demersurile sale educaţionale numai dacă realizează raporturi de colaborare şi cooperare cu familia şi acest
lucru se poate realiza doar printr-o bună cunoaştere între cele două instituţii în cauză. Familia şi Şcoala fac
parte dintr-o ,,familie’’ mult mai mare şi anume Comunitatea. Fără o legătură strânsă de colaborare,
cooperare şi cunoaştere între Familie-Şcoală-Comunitate nu se poate realiza cu succes procesul educativ al
tinerei generaţii. Comunitatea locală are rolul unui observator obiectiv care poate să sprijine şcoala şi
familia în demersurile lor educative.
Acest proiect are rolul de a realiza o mai strânsă colaborare între cei trei factori mai sus menţionaţi
pentru îndeplinirea cu mai mult succes a sarcinilor educative pentru tânăra generaţie.
OBIECTIVE:
- Implicarea părinţilor şi a comunităţii locale în viaţa şcolii;
- Dezvoltarea abilităţilor de comunicare ale elevilor;
- Stimularea interesului pentru cunoaşterea elevilor;
- Dezvoltarea creativităţii elevilor;
- Educarea moral-civică a elevilor;
DURATA: SEPTEMBRIE 2018– IUNIE 2019
GRUPURI ŢINTĂ: Elevii clasei aIII-a, Şc. Gim. Certeju de Sus
Cadre didactice coordonatoare prof. Todoran Maria
Părinţi ai elevilor
Reprezentanţi ai comunităţii locale
COORDONATOR PROIECT: prof.Todoran Maria
ACTIVITĂŢI: - Întâlniri protocolare
- Consultări cu părinţii, elevii, reprezentanţii comunităţii locale
ÎNTÂLNIRI DE LUCRU: - Întocmirea portofoliului proiectului;
- Perfecţionarea programului de activităţi comune;
ACTIVITĂŢI SPECIFICE: - În domeniul educativ – lecţii, ateliere de lucru,
lectorate cu părinţii, întâlniri cu reprezentanţii comunităţii
locale pe diferite teme de lucru;
- În domeniul cultural – serbări, serate, expoziţii,
vizite, carnaval, concursuri, parteneriate educative
cu diferite instituţii;
- În domeniul sportiv-ecologic-turistic – drumeţii, excursii,
întreceri, acţiuni de ecologizare a unor spaţii
REZULTATE: - Documente de protocol, referate, proiecte didactice, fişe de lucru, chestionare,
materiale promoţionale, CD-uri, albume foto, ateliere de creaţie, portofolii;
709
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢILOR PROIECTULUI
ACTIVITATEA PERIOADA PARTICIPANŢI
PROPUSĂ
1.Familia şi responsabilităţile ei în 22.09-15.11.2018 Elevii si prof.Todoran Maria
adaptarea copilului la cerinţele şcolare . Părinţi
Prevenirea eşecului şcolar (şedinţe cu Şc.Gim.Certeju de Sus
părinţii, lectorate)
2. Concurs ,,Costume de Halloween’’ 31.10.2018 Elevii , profesorii, părinţii
3.Organizarea judicioasă a regimului de
muncă a copilului în familie – lectorate cu 1.11-23.12
părinţii
4.Ziua Naţională a României
Prezentare de costume populare 30.11.2018
5.Semnificaţia sărbătorii Crăciunului Părinţi, elevi, profesori
22.12.2018
6..Lectorate cu părinţii pe tema ,,Legătura
directă dintre familie şi şcoală’’în scopul
obţinerii unor rezultate cât mai bune la 16.01-20.01.19 Cadre didactice participante la
învăţătură şi în comportare proiect, elevi, părinţi
7.Necesitatea parteneriatului şcoală-

familie – şedinţă cu părinţii, alcătuirea unui
program de activităţi comune elevi-cadre Elevii şi cadrele didactice de la
didactice-părinţi, discuţii în legătură cu Şc.Gim.Certeju de Sus
activitatea Centrului de Zi – Certeju de părinţi
Sus, consilierea părinţilor în legătură cu
înscrierea copiilor la centru
Concurs de poezii pentru mama
8. ,,Corp sănătos, minte sănătoasă, stil de 14.02.2019-

viaţă sănătos’’ Elevi, părinţi şi cadre didactice
Vizite în cadrul dispensarului comunal, 8.03.2019 Asistent medical
activităţi comune pe tema dată, portofolii, 8.04.2019
postere, afişe;
9. Ziua Pământului Activităţi de
ecologizare a spaţiului din jurul şcolii,
plantarea unor pomi, flori;
10.,,Hristos a înviat!’’ 18.04-2019
Activităţi tradiţionale pentru Paşte Elevi, cadre didactice, părinţi,
11.9 Mai – Ziua Europei reprezentanţi ai Primăriei
Concurs ,,Cine ştie mai multe despre
Europa’’, desene
12.Întâlniri între elevii participanţi la Mai 2019 Cadre didactice, elevi
proiect – schimb de experienţă între şcoli
13.1 Iunie – Ziua Internaţională a Copilului
– carnaval, concursuri sportive 01.06.2019
14.10 Iunie – Ziua Internaţională a 8.06.2019 Cadre didactice, elevi
Familiei
Dezbatere-lectorat pe tema,,Copii fericiţi-
familii fericite!’’expoziţii de lucrări ale
elevilor, fotografii Cadre didactice, elevi, părănţi,
reprezentanţi ai Primăriei şi ai
Poliţiei
710
Părinţi, elevi, cadre didactice
15.Festivitatea de încheiere a anului şcolar iunie.2019

– serbări şi premierea elevilor
711
CUVINTELE MELE SUNT DE PRISOS.
CE SPUN ELEVII MEI DESPRE CEI 7 ANI DE ACASA
INOCMIT DE:
PROF. TODORESCU SILVIA,
ING. MATIU NORICA,
PROF. DR. HOGEA COSMIN,
LICEUL TEHNOLOGIC DE VEST, TIMISOARA
Cristina:Pe mine m-a crescut bunica.Ea m-a invatat sa ma comport frumos cu fiecare persoana pe
care o intalnesc,sa salut,sa-i respect pe cei din jur, sa respecti batranii,sa nu lovesti, sa nu lovesti o femeie,sa
nu jinesti,sa nu jignesti o femeie,…dar astea toate, depind de educatia primita de la PARINTI.
Vlad:Pentru mine,cei sapte ani de acasa inseamna sa avem respect unii fata de altii,sa ne ajutam
reciproc.Am perdut mult din cauza ca nu am avut un tata langa mine,dar,am reusit timp de 10 ani sa ma
descurc doar cu mama,pecare o iubesc,sa am respect fata de altii,etc.
Alexandru:Primii 7 ani din viata sunt cei mai importanti. Nu e usor sa fii un om bun ,dare e u am
icercat sa fiu un om bun si respectuos,chear daca am mai si gresit uneori ,si am suparat-o pe mama.Singurul
lucru pecare il regret esteca tatal meu ne-a parasit,dar am avut-o pe mama si-I multumesc.
Robert:Cei 7 ani de acasa sunt foarte important pentru formarea caracterului,a respectului, a
umanitatii.Din pacate,unii oameni nu inteleg cat de necesari sunt cei 7 ani de acasa.
Beatrice:In opinia mea, cei 7 ani de acasa reprezinta:sa ne respectam reciproc-dacarespecti,esti
respectat,sa salutam respectuos parinii,bunicii,profesorii,oamenii,sa nu furam, sa nu fim nesimtiti,sa privim
cu seriozitate toate lucrurile.Adultii sunt un exemplu foarte bun,care,dintr-un copil imatur,te ajuta sa deii
matur, cu capul pe umeri.
---Dupa parerea mea,cei 7 ani de acasa ar trebui sa- i aibe orice om depe pamant.Fara cei 7 ani
deacasa nu vei avea prieteni, nu te vei putea integra in socieate.
Goran:In opinia mea, cei 7 ani de acasa formeaza caractrul omului, bun sau rau.Daca parintii te-au
educat cum terbuie in cei 7 ani de acasa,tu ca om o sa stii cum sa te comporti, sa fi om bun.Un copil care
vede acasa,la parintii lui un comportament rau,nu are cum sa invete ce este bunul simt, respectul,nu are
cum sa devina un om educat.
Denis:In opinia mea este extreme de important sa ai cei 7 ani de acasa. In primul rand,am sa incep
cu limbajul ,care este foarte important in societate,deoarece felul limbajului tau iti poate defini caracterul.Sa
ai un limbaj decent,trebuie sa ai bun simt ,care este la fel de important ca si
limbajul,respectul,comportamentul,etc.Vreau sa spun ca fara cei 7 ani de acasa este foarte greu sa fi
cIneva,sau sa fi respectat de cei din jur.
Robert: Parerea mea este ca trebuie sa fim sinceri,sa nu mintim,sa fim loiali,,sa fim cuminti, sa
ascultam de parinti si de oamenii maturI.In primii ani de viatA ,parintii si familia ne invata ce e bine si ce
e rau.Eu nu fac tot timpul ce m-au invatat parintii dar, macar stiu ce sa fac, cand sa fac si unde sa fac.Tatal
meu lucreaza de dimineata pana seara si e fericit cand ne vede si noi la fel.Chear daca nu sunt un
rasfatat,multumesc parintilor mei,dar,mai ales,multumesc lui Dumnezeu,ca fara el nu faci mai nimic.
Denis:Parerea mea este ca trebuie sa fim sinceri, sa nu mintim,sa nu ne batem joc.Parintii mei au
avut grija sa ma invete cum sa ma comport cu oamenii si,in plus,au avut incredere in tot ce fac si m-au
sustinut.
Daniel;in opinia mea,cei 7 ai de acasa sunt cei mai importanti din viata unui copil.De mic trebuie sa
primeasca o crestere buna,sa respecti, cum sa te compori,,sa nu fi rauacios, sa nu te bati.Parintii trebuie sa
se gandeasc,ca daca nu vei primi educatie buna,nu vei fi respectat si nici iubit de oamenii din jur.
Ana: Sa fim politicosi,sa ajutam oamenii batrani,sa nu injuram,sa nu mancam urat,sa ne iubim
parintii,sa ascultam de parinti,sa nu uram ,sa fim responsabili,buni si iubitori cu oamenii si parintii.
Larisa:parintii ne-au educat de mici sa fim cuminti.Profesorii trebuie sa fie respectati de noi,dar si
noi trebuie sa luam seama la ce ne invata profesorii si sa fim atenti la ore.
712
Relu:Inainte de a merge la scoala, parintii –i invata pe copiii lor.Am cei 7 ani de acasa,de la bunici.Eu
nu am avut parintii aproape,uneori imi ete dor de ei,dar tot ii iubesc.Cand se cearta,inauntru simt ca imi
plange inima.
Marius:Eu am fost crescut doar de mama si de bunici.Ei m-au invatat ce sunt cei 7 ani de acasa.
Daniela:Cei 7 ani deacasa inseamna educatia primita de la parinti:cum sa te comporti,sa ai bune
maniere,sa ai bun simt si respect,sa tecomorti civilizat si la scoala,sa-ti respecti colegii si profesorii, sa ai o
imbracaminte adecvata, etc.
Larisa:In primul rand,trebuiesa fi crescut intr-o familie respectuoasa ,de parinti si bunici.In ziua de
azi, din catevedem si pestrada,nu mai prea sunt copii educati,au un comportament si un limbaj
vulgar,DEOARECE FAMILIA NU S-A OCUPAT DE EI. Copilul nu trebuie sajudece,daca o fata nu are
hainede firma,dacacopilul doreste sa invete-“e tocilar”,nu trebuie sa radem de el,pentruca el doreste un
viitor mai bun, nu sa lucreze pe un salar denimic,.Copilul trebuie sa invete ca nu ai de toate in fiecare zi,ci
trebuie sa inveti pentru ca mai tarziu,copiii tai sa nu duca lipsuri.Copii trebuiesa asculte de batrani pentruca
acestia au trecut prin multe in viata.Sa fie darnici, sa nu fie egoisti.Cel mai mult conteaza atmosfera de
acasa.
Daniel:Cei 7 ani de acasa inseamna educatia primita de copii in primii ani de viata.El invata cum sa
se comporte acasa. Si in societate,sa fie respectuos,sa aiba un vocabulary decent.
Denisa:Parintii sunt modele pentru copiii lor.Degeaba –i spui copilului sa nu tipe prin casa,daca el
aude fecvent certuri si tipete,sau,este ineficient sa atragi atentia ca nu a spus multumesc ,cand a primit
ceva,daca in familie nu aude niciodata acest cuvant.
713
DIPLOMA CELOR „ ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF.ÎNV.PRIMAR: ŢOGOE PETRA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ ACAD. MARIN VOICULESCU”, GIURGIU
„ Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” (Valeria Mahok)
Se spune că primul pas spre o bună dezvoltare a copilului începe imediat după naştere, atunci când
este nevoie de satisfacerea nevoilor imediate ale acestuia. Când copilul plânge, face acest lucru pentru că
are nevoie ca adultul, în special mama, să îi satisfacă anumite nevoi. Lucrul cel mai dificil este acela de a
identifica nevoile imediate, iar dacă nu reuşim să facem acest lucru destul de repede, intrăm în panică şi ni
se pare că nu suntem nişte părinţi aşa de buni. Depinde de noi să controlăm aceste situaţii, deoarece ele pun
baza relaţiilor ulterioare cu copilul. Dacă nu vom şti să gestionăm corect această satisfacere a nevoilor
copilului, copilul va fi cel care va „dicta” cumva, iar noi vom fi simpli executanţi în îndeplinirea cerinţelor
lui, nu a nevoilor. De multe ori se spune că atunci când este mic, copilul nu trebuie ţinut în braţe pentru că
„se învaţă aşa”. Specialiştii au demonstrat că plimbatul copiilor în braţe satisface dorinţa acestuia de a
cerceta mediul înconjurător, de a face noi descoperiri, de a crea legături cu cei din jur. Aşa că, nu trebuie
refuzată această dorinţă a copilului, deoarece este chiar o nevoie a acestuia.
Când copilul începe să meargă în picioare şi începe să cerceteze sertarele, dulapurile, să tragă
obiectele care i se par interesante , dar la care nu poate ajunge, părinţii sunt disperaţi că acesta poate păţi
ceva, se poate lovi şi atunci încep să îi interzică aceste lucruri, în loc să îi satisfacă acea curiozitate, care,
de fapt, este o altă nevoie a copilului de a cunoaşte. Datoria părintelui este aceea de a asigura securitatea
copilului, dar nu trebuie înţeleasă ideea de a interzice copilului să descopere ce e în jur. E bine ca părintele
să deschidă cu răbdare acele sertare sau dulapuri şi să îi explice copilului de ce sunt închise şi de ce nu
trebuie să umble la la ele. În loc să fie certaţi sau pedepsiţi, copiilor trebuie să li se explice anumite lucruri
pe înţelesul lor, pentru că altfel nu vor înţelege de ce au fost pedepsiţi.
Încă de mic, copilul trebuie obişnuit cu un program care trebuie respectat, chiar dacă acestuia nu îi
convine. Deseori, părinţii se lasă înduplecaţi de rugămintea „fierbinte” a copilului, de lacrimile acestuia,
astfel că, acceptând „doar o dată”, se văd în postura în care nu mai pot controla situaţia. Crizele de
personalitate ale copilului trebuie controlate cu răbdare, părintele nu trebuie să cedeze unor astfel de scene,
care se derulează de cele mai multe ori în public. Nu este un părinte bun acela care pretinde că „ nu îi refuză
nimic copilului”. Un părinte responsabil este acel care ştie să spună NU, atunci când este cazul. Specialiştii
spun că, dacă aceste crize trec de un an şi jumătate-doi, deja putem spune că avem de-a face cu un copil
răsfăţat.
Este foarte important ca părintele să comunice permanent cu copilul şi să îi satisfacă nevoia de
cunoaştere. Din păcate, în ultima perioadă, datoria de părinte a fost lăsată în baza telefoanelor mobile, a
televizorului sau a calculatorului. În loc să vorbească cu copilul, să îi citească poveşti, părintele îi dă
copilului telecomanda sau telefonul şi e foarte încântat de felul cum reacţionează copilul când primeşte
aceste obiecte.
Dacă în trecut copilul petrecea o mai lungă perioadă de timp doar în familie, acum noi, factorii
educaţionali, avem posibilitatea să intervenim în schimbarea definiţiei a ceea ce înseamnă „ cei şapte ani
de acasă”. Putem să îi îndrumăm pe părinţi să îndrepte lucrurile greşite pe care le fac în educarea copiilor,
să nu se mai bazeze doar pe experienţa membrilor familiei care pretind că „aşa au fost crescuţi şi ei şi totul
a fost bine”. Valorile familiei trebuie menţinute, dar şi corectate cu ceea ce ştiinţa, cercetarea au demonstrat
că a fost greşit în trecut. Copilul intră acum mai devreme în contact cu lumea înconjurătoare, astfel că de la
un an şi jumătate-doi începe să frecventeze cursurile educaţiei formale, informale, nonformale, ceea ce
înseamnă că noi, ca formatori, putem interveni la timp pentru a corecta ceea ce se înţelege încă greşit despre
educaţia în familie.
Dacă în familie copilul putea „păcăli” pe unul dintre membrii familiei să cedeze rugăminţilor, noi
avem capacitatea de a respecta reguli şi de a-i învăţa şi pe cei mici să le respecte. Dacă până acum membrii
familiei încercau să vorbească „ pe limba bebeluşilor”, copii aud şi un altfel de limbaj, care dublează
limbajul acestora şi vor începe cu uşurinţă să folosească un limbaj corect, fără a mai fi nevoie să fie corectat
la vârsta micii şcolarităţi.
714
Se ştie că jocul e cel mai uşoară metodă prin care copilul învaţă. Nu trebuie uitat acest lucru, din
contră, jocul şi jucăriile nu trebuie să lipsească din viaţa niciunui copil. Prin intermediul jucăriilor, copilul
învaţă să interacţioneze, învaţă să devină responsabil, prin grija pe care trebuie să le-o acorde acestora.
Jocul de rol este, de asemenea, foarte important. De la cea mai fragedă vârstă, copiii devin conştienţi de
identitatea sexuală, aşa că acum putem exploata acest fenomen, punând accent pe activităţi specifice.
Fetiţele pot primi cărucioare şi păpuşi, pentru a plimba şi ele căruciorul cum plimbă mama, băieţii pot primi
maşinuţe sau jocuri de construcţie pentru a imita meseria tatălui, lucruri extrem de importante pentru
dezvoltarea intelectuală şi socială a copilului.
Pentru că acum copilul petrece mai mult timp în diverse instituţii până la vârsta de 7 ani, poate fi
obişnui mai devreme cu anumite activităţi zilnice cum ar fi: trezitul de dimineaţă, spălatul pe faţă, pe dinţi,
pieptănatul, îmbrăcatul etc. Obişnuit cu aceste activităţi, nu va mai fi pentru el o corvoadă trezitul de
dimineaţă pentru a merge la şcoală, cu tot ceea ce implică această activitate. În această perioadă, copilul
învaţă foarte mult prin imitaţie, de aceea este foarte important ca cei din jurul lui să se comporte astfel încât
acesta să ştie că trebuie să salute, să asculte, să respecte reguli, să nu ridice tonul, să se adreseze folosind
anumite formule de adresare, în funcţie de persoană sau de situaţie, formule de solicitare, de mulţumire etc.
Dacă cei din jur nu acordă atenţie acestor amănunte şi se comportă faţă de copil ca şi când acesta e prea
mic şi oricum nu înţelege, copilul va face aceleaşi greşeli pe care le face adultul, fără să ştie că sunt greşeli.
Dacă adultul va trece strada în fugă prin zone interzise, când copilul va fi singur, tot aşa va face şi el, dacă
adultul va ridica tonul în faţa copilului, la fel va face şi copilul, dacă adultul va avea un limbaj
necorespunzător faţă de cei din jur, la fel va avea şi copilul, de aceea se spune că „politeţea este oglinda
familiei”. Cel puţin aceste lucruri ar trebui să le ştie un copil de acasă: să se spele, să se îmbrace, să fie
politicos, să respecte regulile, să comunice. Dacă până la vârsta de 6-7 ani va şti aceste lucruri, se va adapta
uşor oricărei situaţii, îşi va putea controla emoţiile, va putea comunica cu uşurinţă şi va fi actor principal al
propriei formări.
Copilul trebuie să înţeleagă că în familie are stabilitate, găseşte un sprijin atunci când are nevoie,
poate să comunice orice, fără teama de pedeapsă, poate găsi afecţiune, dragoste. înţelegere. Dacă va fi
pedepsit pentru orice lucru considerat nepotrivit, copilul îşi va pierde încrederea şi nu va mai putea să
comunice.
În concluzie, putem spune că un copil primeşte „diploma celor şapte ani de acasă”, dacă este capabil
să se adapteze oricărei situaţii cotidiene, respectând reguli, norme de comportament, acesta fiind
„calificativul părinţilor” care au reuşit să identifice la timp nevoile copilului şi să i le îndeplinească.
715
FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN FORMAREA COPILULUI
GRADINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT ,,PALATUL FERMECAT,, ARAD

PROF. TOLAN ALICE CAROLINA
În accepţiunea cea mai largă a termenului, "copil bun" reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive
structurate în dinamica comportamentului : sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe,
dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv
numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula "e bine să faci aşa !" şi - mai ales -
"nu e bine ce faci !". Dar, copilul se întreabă de fiecare dată "de ce nu este bine?" .Curent, la această între-
bare părinţii răspund : "nu am timp să discut, aşa am zis, aşa faci, dacă nu faci aşa ai s-o păţeşti ! ".
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie
ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Interdicţia de a
nu se juca pe stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu măsuri concrete evidente, creându-
se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directă chiar a părinţilor.
Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le dau
liniştea şi siguranţa. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice
natura greşelilor săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă
blocaje psihice şi dezadaptare socială.Dragostea de adevăr nu poate fi cultivată de către părinţii care
instalează copiilor frica de pedeapsă. De asemenea, să se ştie că drumul spre adevăr nu are trepte: este sau
nu este adevăr, este ori nu este minciună sfruntată ?
Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă
şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe,
ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturităţii sale.
Transformarea individului în persoană adică în individ cu status social” este întâi de toate opera
familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei : una este legată de
faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia e calea
prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a
copilului.
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie. Între factorii educaţiei, familia a fost şi
este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe
în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" .
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: "Nu trebuie să faceţi în faţa
copilului nimic din ce nu vreţi să imite".
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din familia sa este cea mai
sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat,
conflictual, instabil, copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este,
fie o puternică motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie
antisocială ca expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur.
Încă de când copilul formulează primele propoziţii simte nevoia să transmită părinţilor
"evenimentele" din viaţa sa. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia
sufletească nici timpul necesar să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat,
respins în aşteptările sale. Va căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape
de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine
confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce
şi unui respect necondiţionat.
Pentru o bună educaţie a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala.
Stabilirea unui program comun de educaţie în grădiniţă şi în familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei în
716
familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca educativă din grădiniţă sunt condiţii de
asigurare a unei unităţi de vederi a grădiniţei şi familiei. De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor
reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile şi convingerile "creionate" acum constituie
baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi
ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu fidelitate de către copii.
"Începeţi dar prin a vă cunoaşte copiii"( Jean Jacques Rousseau) se află şi astăzi la temelia educaţiei.
Bibliografie:
717
ROLUL CELOR 7 ANI DE ACASĂ
TOMA CARMEN MARIA

GRADINITA NR.1 OCNITA
și diverse.
718
Bibliografie:
3.Didactica.ro
4. Surse net
719
DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
EDUCATOARE, TOMACU MARIA

ȘCOALA GIMNAZILĂ ,,EPISCOP DOCTOR PARTENIE CIOPRON”
PĂLTINIȘ
Mediul familial formează temelia individualităţii omului încă de la vârstă fragedă. Climatul familial
îşi pune amprenta pe personalitatea sa. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece
copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala, alte instituții educaționale pot ulterior
să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său
sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul
în mediul familial şi până la conduita celui mic în societate. În afară de satisfacerea trebuințelor de ordin
material – hrană, somn, condiții de locuit, îmbrăcăminte etc, copilul are nevoie de un climat familial în care
dragostea să fie pe primul loc. Îngrijirea copilului fără sentimente, cu răceală, poate chiar indiferență, nu
poate satisface trebuințele copilului, așa cum nici o dragoste prea zgomotoasă și afișată în orice loc – a
părinților pentru copii- nu va duce la rezultate pozitive. Copilul tratat astfel va crede că totul i se cuvine,
poate deveni chiar un mic tiran și, cu siguranță, va căpăta trăsături negative de caracter: egoism, lipsă de
respect, vehemență etc. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,
cel mai adesea prin imitare și nu printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială
în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu
pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă
pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de
mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie
– „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau copilului. A fi bine-
crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Evident există generalizări. Printre principalele atuuri, să le spunem așa, care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” am putea enumera:
- Salutul- ca prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care cel mic nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă, firesc, cu formulele de ,,buna ziua”, ,,bună
seara”, ,,bună dimineața”, ,, la revedere” etc.
- Modul cum se comportă în public: un copil ,,bine crescut” știe să răspundă la întrebări, să susțină
o conversație, să-și aștepte rândul fără a intrerupe o conversație;
- Modul cum se comportă cu prietenii, pentru că manierele nu se manifestă doar în preajma adulților.
Jucându-se, copilul capătă experiențe noi ce aduc acestuia destindere și voie bună, pregătindu-l astfel pentru
rolul de adult de mai târziu; jucându-se copilul învață, testează, exesează comportante corecte, învață să
respecte partenerii, respectă reguli adecvate vârstei.
- Manierele în timpul servirii mesei- care presupn folosirea corectă a tacâmurilor, respectul pentru
cei prezenți la masă, pentru cel care servește masa, sunt aspecte ce țin de buna creștere a copilului, de
respectarea câtorva reguli elementare, de o educație corectă;
- Înțelegerea și respectarea normelor sociale – copilul deprinde cu ajutorul părinților ceea ce este
permis și ce nu și ajunge să conștientizeze și să respecte aceste reguli prin imitație și suficientă practică.
Sunt reguli nescrise ale lumii în care trăim și a căror respectare duce la respectarea drepturilor celorlalți,
fără a le încălca doar pentru că dorim să ne afirmăm drepturile noastre, de exemplu, așteptarea rândului la
magazin, la jucăriile din parc, folosirea formulelor de politețe, respectarea valorilor noastre și ale celor de
lângă noi.
- Recunoașterea greșelilor, eprimarea sinceră a regretului, sunt semne de respect și demnitate care se
învață de la părinți – sfaturi, dar și din comportamentul acestora.
- Manifestarea tactului și a toleranței se învață tot în familie – să nu râdă de defectul fizic al cuiva,
de slăbiciunea aproapelui, va conștientiza că e un râs care jignește, care face pe celălalt să sufere și că
trebuie să evite astfel de situații. Sunt elemente de comportament care se învață prin încercări, eșecuri,
reușite, după ani de experiență. Cu toate acestea, rezultatele pozitive pot părea uneori a fi departe de
720
așteptările părinților, poate părea că totul e în zadar, că toate lecțiile nu au lăsat urme semnificative în
comportamentul copilului, însă perseverența, exemplul personal, eforturile susținute vor duce la rezultatele
mult așteptate.
Educația, bunele maniere, regulile de comportare, reprezintă cheia adaptării cu succes a copilului în
societate, a relațiilor bune cu cei din jurul său – iată rolul celor ,,șapte ani de-acasă”. Educația primită acasă
– și care va avea efecte pozitive asupra copilului - depinde de relația afectivă dintre membrii familiei, de
specificul dezvoltării copilului, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului dar
și perseverează până ce acesta le cunoaște, le conștientizează și le respectă. ,, Dragostea cu care părinții își
înconjoară copilului îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe” afirma psihologul
Oana - Maria Udrea. Copilul se simte protejat, îngrijit, în siguranță atunci cînd este iubit, prin urmare va
manifesta deschidere către a-și însuși și respecta regului de comportament, percepîndu-le în mod pozitiv,
simțind că părinții îi acordă atenție, interes, preocupare.
În funcție de vârsta copilului părinții pot fixa limite, copilul trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea,
amânarea dorințelor. Chiar dacă acesta nu e suficient de matur să știe ce e bine și ce e rău, asta nu înseamnă
că poate fi lăsat să facă orice. La o vârstă fragedă poate învăța formule de politețe – imitația are un rol
important – poate învăța să împartă jucăriile, să aprecieze recompensele, să conștientizeze semnificația
pedepsei, să observe reacțiile părinților în fața comportamentului său – ignorare, acordarea atenției,
aprobare, dezaprobare etc. Treptat copilul va învăța bunele maniere - care este un proces de durată și care
va avea rezultate bune dacă vor fi valorificate ocaziile din cadrul familiei: servirea mesei cu membrii
acesteia, mersul la cumpărături, în vizite la prieteni, la bunici - reale ocazii de însușire a bunelor maniere.
Odată cu creșterea copiilor, spre 5 - 6 ani, acestora li se va dezvolta mai mult capacitatea de a conversa cu
adulții și copiii, să-și spună punctul de vedere și să-l susțină în discuțiile cu cei de vârsta lui. Copilul trebuie
încurajat să se exprime, va fi ascultat fără a fi întrerupt și, mai ales, nu va fi admonestat în public – ar putea
fi inhibat, s-ar simți umilit. Pentru o educație de calitate părinții sunt modele pentru copii. Degeaba li se va
spune acestora ce e bine, cum e bine , dacă comportamentul părinților nu reliefează regula transmisă.
Explicându-i-se clar copilului ce are voie să facă și ce nu, stabilindu-se reguli realiste, echilibrate,
atenționându-l ce se poate întâmpla dacă regulile nu se respectă, consecvența ambilor părinți, înțelegerea și
acceptarea greșelilor involuntare ale copilului de către părinți, vor duce la rezultate pozitive privind educația
pentru viață a acestuia, bază a unui individ bine adaptat, a unui adult corect cu semenii, a unui adult ce are
,,cei șapte ani de-acasă”.
721
PRIMII 7 ANI-
PERIOADA CEA MAI IMPORTANTA A EDUCATIEI
PROF. TOMESCU ADRIANA

LICEUL TEHNOLOGIC PETRE MITROI BILED-TIMIS
consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de
proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi
până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
2 scenarii posibile
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să
recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe
porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat
pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare
– uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei
şapte ani de-acasă”.
ani de-acasă”.
722
723
« FAMILIA – FACTOR DE BAZĂ ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
COPILULUI »
G.P.P.”LUMEA COPIILOR „TOPOLOVENI

PROF.INV.PRESCOLAR TOMESCU OANA ELIZA
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor principal în formarea personalităţii
copilului.
Loaisel afirmă că: „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -
omul de caracter”.
De modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă depinde
comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. Părinţii trebuie să mediteze la rolul important pe care-l
au în formarea personalităţii acestuia. Se spune, şi pe bună dreptate, că familia este prima şcoală a copilului
în care învaţă cum să se comporte în viaţă şi în societate.
Acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie continue, raţionale, şi să ţină cont de
dezvoltarea fizică şi psihică a copilului.
În familie copilul se bucură de un climat afectiv sporit care-i conferă mai multă siguranţă. Climatul
de căldura din familie, preocuparea părinţilor de a le oferi copiilor condiţii cât mai bune de viaţă constituie
un factor important al educaţiei. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii sunt de ataşament, de
încredere reciprocă ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinţii trebuie să comunice permanent
eu copiii şi nu doar prin vorbe ci şi prin componente neverbale, afectiv-emoţionale, gesturi vizibile.
O privire încruntată din partea părinţilor îl poate face pe copil să se izoleze, să se teamă, în schimb o
privire caldă, tandră care însoţeşte mesajul verbal îl face pe copil să capete mai multă încredere în el.
Copilul face multe năzdravănii, însă părinţii trebuie să ştie când şi cum să-l oprească atunci când
efectul acestora dăunează atât lui cât şi celor din jur. Părintele este un model de viaţă pentru copil. J.Look
spunea: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă
sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală, când aţi comis-o, el cu siguranţă că se va
apăra, invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa măsură la adăpostul acestui exemplu încât
greu vă veţi atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala respectivă” .
Autoritatea în familie trebuie manifestată cu calm şi cu măsură, exagerările fiind de multe ori
dăunătoare. Există familii în care tatăl este autoritatea supremă, iar mama întăreşte acest lucru în faţa
copilului ori de câte ori acesta face ceva rău. În aceste familii, copilul este traumatizat, trăieşte cu spaimă,
cu teama de a fi pedepsit. De aceea consecinţele nu întârzie să apară, punându-şi amprenta asupra
personalităţii copilului. El va deveni timid, izolat, fără încredere în forţele proprii. Mai târziu, când scapă
de sub tutela părinţilor, se vor comporta diametral opus: vor fi agresivi, se vor revolta. În alte familii
climatul afectiv exagerat face ca copilul să devină egoist, să simtă că lui trebuie să i se ofere totul de-a gata,
el nu mai este supus unui efort fizic şi intelectual. De aceea în relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să existe
un simţ al măsurii. Părinţii trebuie să cunoască foarte bine personalitatea copilului pentru a şti ce fel de
atitudine să adopte în relaţiile cu el. Ei trebuie să fie mereu consecvenţi în ceea ce cer copilului şi dorinţa
acestuia.
Nu toţi părinţii manifestă înţelegere faţă de nevoile copilului. De mic, copilul simte
nevoia să fie în centrul atenţiei. El vrea să fie ascultat atunci când relatează cum şi-a
petrecut o zi la grădiniţă sau la joacă; să picteze împreună cu părinţii ceea ce l-a
impresionat; să asculte o poveste sau chiar să fie un mic actor alături de părinţi. De multe
ori părinţii, pe motiv că sunt obosiţi, nu dispun de timp pentru copii şi le refuză aceste
plăceri. În astfel de cazuri copilul se simte neglijat, respins şi se închide într-o lume a lui.
Părintele trebuie să lase deoparte problemele ce-l preocupă sau oboseala şi tandru,
surâzător să se apropie de sufletul copilului să-l facă să simtă că este şi el o mică stea în
constelaţia familiei.
Mijloacele cele mai accesibile pe care părinţii le pot utiliza în munca educativă sunt
jocul şi jucăria.
724
Pentru copil aproape orice activitate este joc. A-l opri pe copil din joc înseamnă a-i
frâna dezvoltarea fizică şi psihică. Jocul constituie o modalitate deosebit de importantă de
modelare a viitoarei personalităţi. La copil, scrie Cleparède: “jocul reprezintă munca,
binele, datoria, idealul de viaţă. Este singura atmosferă în care fiinţa sa poate respira şi prin
urmare poate acţiona”. Tot Cleparède arată că, ”jocul are rolul de a acţiona la copil, nu
instincte, ci funcţii motrice sau mentale”.
A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil. „Copilăria
serveşte pentru joc şi pentru imitaţie” spune Cleparède.
Un copil care nu ştie să se joace este un „mic bătrân”.
Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Să presupunem că, deodată, copiii ar
înceta să se mai joace. Atunci n-am mai avea în preajma noastră această lume a copiilor, care ne bucurii şi
griji, ci un popor trist şi primitiv. “Căci sufletu1 şi inteligenţa devin mari prin joc” spune Jean Chateau.
Copilul trebuie lăsat să se joace cu jucării accesibile vârstei lui. În jocurile sale copilul preia sarcini
ale adultului. Prin aceste jocuri copilul îşi îmbogăţeşte bagajul de cunoştinţe, îşi dezvoltă priceperi şi
deprinderi, învaţă să respecte nişte reguli. Jocurile trebuie să fie îndrumate de un adult fără a stingheri
spontaneitatea copilului. După expresia lui Pasos, familiile sunt „fabrici” care produc personalităţi umane.
Familia este cea care îl introduce încet pe copil în viaţa de zi cu zi, îl pune în contact cu lumea
înconjurătoare, îi oferă modele umane pe care copilul să le urmeze sau să le respingă. Familia este o rampă
de lansare pentru copil. De la părinţi, copilul învaţă primul abecedar al muncii. Tot părinţii sunt cei care le
dezvoltă voinţa, perseverenţa, spiritul de iniţiativă, curajul - trăsături care marchează personalitatea
copilului.
A.S.Makarenko spunea: „Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl
povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre chiar şi atunci când nu sunteţi acasă.
Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi, cum vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii şi
duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul - toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte
cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu
le observaţi”.
Atitudinea părinţilor în munca educativă este hotărâtoare pentru formarea viitoarei personalităţi.
Familia trebuie să fie deschisă noului, să-l facă pe copil să pătrundă în noua civilizaţie înarmat cu multe
cunoştinţe.
Evoluţia rapidă a vieţii sociale de astăzi, face ca educaţia fără competenţă să nu fie educaţie. Părintele
este primul educator al copilului. Dacă acesta nu-şi ia rolul în serios vor exista lacune în educaţia copilului
care-i va marca dezvoltarea personalităţii.
Există foarte multe materiale puse la dispoziţia părinţilor, există cabinete de consiliere a părinţilor,
de pregătire a acestora pentru ,,meseria” de părinte - educator. Pe plan naţional se derulează o serie de
programe pentru educarea părinţilor. Aceste programe vin în sprijinul celor care întâmpină greutăţi în
educarea copiilor. Prin tematicile dezbătute se urmăreşte conştientizarea de către părinţi a rolului pe care-l
au în formarea personalităţii copiilor lor.
Trăim într-o lume modernă, iar părinţii nu vor să-şi marginalizeze copiii. Totuşi trebuie să ţină seama
şi de influenţele negative ale lumii moderne. Computerul, desenele animate, televizorul, alimentele
procesate folosite în exces duc la îmbolnăvirea copiilor de depresii şi anxietate.
De aceea trebuie să ştie cum să dozeze folosirea acestora de către copii pentru ca influenţa acestora
să nu se răsfrângă negativ în dezvoltarea personalităţii lor. Folosind alte mijloace mai plăcute şi utile copiii
pot beneficia în mod sănătos de o educaţie potrivită vârstei lor.
,,Bucuria de a avea copii să o legăm de datoria de a-i forma ca oameni de valoare!”.
„Omul este rodul educaţiei pe care o primeşte” Helvetius
„Cruzimea naşte cruzime, şi blândeţea, blândeţe.
Copiii cărora nu li se arată dragoste, ajung să nu mai iubească”. H.Spencer
725
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. TOMESCU RAMONA

GRADINITA NR.1 CU P.P. ORSOVA
acasă.
dorinţelor sale.
726
DE UNDE ÎNVAȚĂ COPILUL TĂU?
TOMESCU ROXANA
Dacă cei şapte ani de acasă sunt compromişi, drumurile vieţii vor avea numai bolovani şi pietriş.
(aforism de Valeria Mahok)
De unde învață copilul tău?
Răspunsul la această întrebare diferă în funcție de o serie de factori, majoritatea depinzând de
concepțiile părintilor despre educație, formare și parenting. Indiferent de convingeri, experiențe sau
atitudini, scopurile tuturor părinților converg înspre același rezultat: cu toții ne dorim copii bine pregătiți,
care să-și găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce în ce mai competitivă în care orice cunoștință în
plus poate face diferența.Unul dintre răspunsurile tradiționale cu privire la întrebarea de început este,
evident, școala.
modalitate de a-și depăși, odată, o condiție mizeră și singura speranță la o viață decentă.
La oraş (şi mai puţin la sat), în mod ideal, copilul creşte în familie pînă la 3 ani, după care trebuie
înscris la grădiniţă. Educaţia preşcolară începe aşadar mult mai devreme decît în trecut şi are un rol foarte
important pentru evoluţia şcolară ulterioară. Dar, în condiţiile în care concediul mamelor este de doar doi
ani, cum se acoperă anul de tranziţie? Cine are grijă de micuţul care se află în plin proces de descoperire a
lumii? Răspunsul nu mai este neapărat „bunica“, fiindcă modelul tradiţional de familie e tot mai desuet, ci
mai curînd „bona“. Or, bona nu e responsabilă de viaţa interioară a celui mic, nu trebuie să fie cultivată,
nici empatică, ci doar atentă la cele exterioare: igiena, mese regulate, plimbarea în parc etc. Serviciile bonei
de obicei nu se sfîrşesc odată cu începerea grădiniţei, copiii avînd parte de ceea ce se numeşte „program
scurt“. (În alte ţări europene nu există decît program lung, adică în acord cu orele de muncă ale părinţilor.
În Germania, de pildă, şcolile şi grădiniţele se deschid la ora 6 dimineaţa – deşi programul de predare începe
după ora 8 – şi se închid la 18. Părinţii nu trebuie să cheltuiască suplimentar şi să recurgă la cine ştie ce
supraveghetori pentru a-şi creşte copiii adecvat.)
În configuraţia descrisă pînă acum, a creşte şi a educa un copil în România nu e deloc uşor. Dar doi?
Dar trei? Cum poţi fi excepţia de la regula – consemnată în statistici – care arată că ocupaţiile principale
ale copilului de azi sînt televizorul şi computerul? Prin urmare, parte a educaţiei lui vine prin canale agresive
de desene animate, posturi de televiziune indecente, ziare cu imagini obscene, jocuri video sau filme cu
grad ridicat de violenţă. Lumea adulţilor de azi este urîtă, destructurată şi deloc atentă să-şi apere copiii. Iar
cei şapte ani de acasă sînt, fără nici o îndoială, istorie.
Cei şapte ani de acasă sînt asociaţi bazei unei educaţii pentru că ei ar trebui să producă un model
stabil de relaţie şi de siguranţă, iar această relaţie să fie mediată prin cuvinte. Am pierdut cu toţii aceste
cuvinte, lipsesc din obişnuinţa noastră în a cerceta ce ni se întîmplă şi ce se întîmplă cu copilul. Părinţii
preferă pedeapsa, tăcerea, oprobriul, reproşul sau orice altceva, mai puţin cuvintele. Dar efectul cuvintelor
este neîntîrziat şi produce o reacţie imediată a copilului. Pentru că dacă ne gîndim la o semnificaţie a celor
şapte ani de acasă, aceasta constă în a-l învăţa pe copil să creeze legături.
Şcoala este un alt vector de educaţie, care ar trebui să limiteze şi să echilibreze întrucîtva aceste
tendinţe. În general însă, din foarte multe motive care ţin nu doar de puţinii bani care susţin învăţămîntul,
ci şi de structura lui generală, de la programe supraîncărcate la profesori demotivaţi, prestigiul şcolii e şi el
tot mai scăzut. Iar instituţia în sine pare tot mai anacronică şi mai puţin atrăgătoare.
727
Bibliografie:
4. https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/cine-ne-mai-educa
5. https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-generatie-inteligenta-dar-saraca-
emotional
728
IMPORTANȚA CELOR
PROF.ÎNV.PRIMAR TOMOIAGĂ SINORICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ,, DRAGOŞ VODĂ” MOISEI
responsabilitate. N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în
centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac,
inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu
există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
Important este să aibă credinţă în Dumnezeu.
Ce sunt cei 7 ani de acasă ? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece
copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse
din familie.
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are
loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de
vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste
activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască
programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că
există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de
comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui
regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera
cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această
sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se
informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi
utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum
decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se
poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
729
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi
activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte
foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul
frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute
la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot
felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea
exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca
în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot
atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată
asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei
mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele,
de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn
cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici
amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă
de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul
în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a
dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne
purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment
dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră,
cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi
că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza
toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord
dintre părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în
realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile
dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul,
cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu –
un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va
avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte
din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
730
Bibliografie:
Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004, Vrăsmaş
Ecaterina Adina,
Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu,
Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002, Ciofu Carmen,
Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
www.copii.ro
www.scribd.com
www.didactic.ro
731
PROF. ÎNV. PRIMAR TOMUŞ ADRIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „SFÂNTA VARVARA” ANINOASA
acasă.
Unele din însusirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
732
Un proverb spune: ,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
Bibliografie:
www.didactic.ro
733
IMPORTANŢA CELOR
INV.GR.I ṬONCU MARICELA-CERASELA

ⱾCOALA GIMNAZIALᾸ,,N.GH.LUPU,, ARSURA, JUD. VASLUI
Cury)
nevoile.
734
sănătos.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei
Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat
. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire.
Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere.
Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte
iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros-
nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie,
singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat
o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi
năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să
pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Bibliografie:
1.Băban Adriana- Consiliere educaţională, Editura Ardealului, Cluj-Napoca, 2001;
2.Vrăsmaş Ecaterina- Consilierea şi educatia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
3.Vrăsmaş Traian- Învăţământul integrat, Editura Aramis, BUcureşti, 2001;
4.Vlady Flo- Elemente de motivaţie, atitudine şi comportament uman, Editura Flomarco, Bucureşti,
2001
735
BUNELE MANIERE-CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘC. TONIȚĂ CONSTANDA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR.2 ,BÂRLAD,JUD. VASLUI
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
acasă.
Salutul este primul semn al politeții.
Formulele de politețe cele mai des folosite sunt:,,Bună ziua!,Bună dimineața”,,,Bună seara”,iar între
colegi și prieteni ,,bună”și ,,salut”
Copiii trebuie să știe că:trebuie să salute orice persoană cunoscută indiferent de locul unde o
întânlește;să salute întotdeauna pe cei aflați într-o încăpere la intrare sau la ieșire;când se alătură unui grup
salută primii;întotdeauna salută cel care merge pe cel care stă;a saluta este o dovadă de politețe a aștepta să
saluți este o dovadă de impolitețe;salutul să fie întotdeauna însoțit de un zâmbet;când salută nu țin mâinile
în buzunare;salutul prin înclinarea capului se poate face atunci cand sutem la o distanță față de persoana pe
care vrem să o salutăm.
Copilul trebuie să știe să se ferească ca cineva să spună,,Bună ziua căciulă că stăpânul n-are gură”.
736
BIBLIOGRAFIE
737
-STUDIU DE SPECIALITATE
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR TOPALĂ ADINA-IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.12, STRUCTURA GRĂDINIȚA P.P. CFR,
TIMIȘOARA
Cei șapte ani de acasă sunt cei mai importanți ani din educația unui copil. În primii ani de viață se
pun bazele educației. Încă de demult se spunea, N-ai cei șapte ani de acasă !, asta înseamnă că baza
educației se pune în familie. Familia este responsabilă de educația copiilor, viitori adulți, învățământul doar
șlefuiește ceea ce părinții au creeat.
În colectivitate copilul își întărește anumite comportamente pe care le-a învățat de acasă. Întradevăr,
educarea viitorului adult se va face la grădiniță, școală, etc, dar în familie copilul învață să meargă, să
vorbească, să reacționeze la anumite situații.
La grădiniță, copilul învață să se joace cu cei din jur, învață să împartă jucării, învață să întreprindă
diverse activități. Tot la grădiniță, copilul își însușește anumite comportamente și deprinderi. Spre exemplu,
copilul învață să salute, să-și sufle nasul, etc.
Revenind la educația de bază, cei șapte ani de acasă reprezintă fundamentele educației copilului ca
viitor adult. Familia împreună cu grădinița trebuie să păstreze o legătura puternică, trebuie să facă o echipă
și împreună să formeze un viitor adult, sănătos din toate punctele de vedere, un adult puternic și responsabil,
asumat și corect, conștient de faptele sale.
Familia, mama, tata, bunicii, frații și surorile, pot influența educația copilului mic. De aceea este
foarte bine, ca mama împreună cu tatăl copilului, să aibă un set de reguli, pe care, copilul să le respecte,
acele reguli fiind respectate și de restul familiei. Se știe că bunicii sunt mult mai îngăduitori cu nepoții,
acest fapt, nu este unul neapărat sănătos. Copilul nerespectănd anumite reguli în prezența bunicilor, poate
afecta relație copilului cu părinții. De aceea, părinții trebuie să le explice bunicilor regulile, iar aceștia
împreună cu copilul să le respecte. Răsfățul nu educă, prin răsfăț copilul uită de reguli, poate deveni chiar
și agresiv.
Mama este ființa cea mai dragă, mama îl îndrumă pe copil în viață, mama este cea care îl poartă în
pântec iar legătura dintre aceste două ființe nu poate fi ruptă niciodată, infiferent de cate greutăți apar în
viața celor doi. Mama este cea care îl învață pe copil primii pași prin casa dar și primii pași în viață, ea îl
călăuzește pe copil câte zile va trăi pe pământ.
Consider că, mama este pesoana cea mai importantă din viața unui om, ea trebuie să fie atentă la
educația copilului ei , pentru că ea este responsabilă de cei șapte ani de acasă ai copilului.
Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
2. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.
738
PĂRINȚII, DEMIURGI AI PRIMILOR PAȘI
RAMONA ŢOPANĂ
CN AL. VLAHUTA RM. SARAT
Familia reprezintă un factor decisiv în dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane, constituind prima
instituție de educație morală cu o atmosferă prielnică.
În opinia mea, această prețioasă comoară divină semnifică atât puterea interioară a unui individ, cât
și slăbiciunea acestuia, a cărei profunzime reușește să îl înfrunte pe tot parcursul vieții.
În primul rând, precum renumita Prințesă Diana afirmă, familia este cel mai important lucru.
Educația copiilor începe aici, Makarenko menționând că ea este un factor substanțial și de răspundere al
educației, părinții fiind răspunzători de aceasta în fața societății, a fericirii și a vieții descendenților. Samuel
Smiles susține că ”femeia, mai mult decât oricine, îl educă pe copil către omenie. Tatăl este creierul, dar
femeia este inma omenirii.” Ei devin în acest mod mentori și inspiratori, neexistând niciun om care să se fi
dezvoltat de unul singur. Neofitul, aflat pentru moment în mijlocul naturii paradisiace, neavând contact cu
nuanțele gri și monotone ale lumii din exterior, este îndrumat spre viitoarea sa trecere eternă prin viață. Lui
îi este configurată dorința de căutare a menirii, dar și a bucuriei, evitând, în mod metaforic, un posibil
”clopot de sticlă”, provocator de solitudine. Relația parentală cântărește un important rol, care îi conturează
”eroului cotidian” în cufărul rațiunii impulsul de a continua să creadă, atunci este situația, în cocretizarea,
deși durabilă, a lucrurilor, simplificându-i cu promptitudine din bocetul lăuntric. Nașterea termenului de
catharsis -purificare- este datorată sentimentului filial, descendentul fiind inițiat spre a porni precaut în
goana zilnică spre necunoscutul magistral. Astfel, curgerea individului prin viață este presărată cu o
inexorabilă lepădare față de gândurile de manieră neplăcută, cu toate acestea, ireversibilitatea timpului
acordându-i o latură aprehensivă ”neobositului căutător”. Și, asemenea poetului Lucian Blaga, sfârșind prin
a menționa: „Oprește, Doamne, ceasornicul prin care ne măsori destrămarea”. În ciuda acestor afirmații
pline de sentimentalism la adresa celor care ne făuresc viața, este bine știut, însă, și faptul că, în anumite
situații, cei doi ajung să abordeze severitatea. Altfel spus, ei consideră că strictețea se va transforma într-o
garanție pentru un viitor de succes al copiilor. Firește că, stilul autoritar nu este în totalitate greșit, dar, de
cele mai multe ori, el depășește limitele normale, părinții nemaireușind să modeleze din acest fraged aluat
un om închinat binelui. Cel mai mult contează exemplul personal și atmosfera în care este crescut, având
nevoie să fie încurajat, motivat, lăudat și apreciat, însă existând și un echilibru: ”Copiii nu își amintesc ceea
ce încerci să îi înveți, își amintesc ceea ce ești”, spune Jim Henson, creatorul păpușilor Muppets. Spre
exemplu, pentru a-i aduce zâmbetul pe buze fiicei sale paralizate și mute, pasionată cu toate acestea de
sport, tatăl, Rick van Beek, a participat cu aceasta la triatlon. Acest lucru demonstrează faptul că părinții
ajung să decurgă la fapte inimaginabile pentru fericirea copiilor.
Pe de altă parte, făcând o paralelă la semnificația noțiunii ”cei 7 ani de acasă”, în oarecare măsură,
oamenii vor răspunde similar, prin: ”copil bine crescut, care știe să salute, să spună ”mulțumesc”, ”te rog”,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.” Fără îndoială, aceste afirmații au o statornică
doză de adevăr, educația, bunele maniere și regulile morale reprezentând cheia adaptării copilului în
societate. Dar, educația primită în cei 7 ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre părinți
și copii, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Mai precis, baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca
regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceştia.Însuși el consideră că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de
ceea ce face, fapt ce îi aduce satisfacție interioară. Din acest motiv, copiii au nevoie mai mult de modele
decât de critici. Cu siguranță, există și cazuri triste, când aducătorii de viață nu pot sau, chiar mai grav,
refuză să le arate fiilor calea cea dreaptă spre vâltorile realității. De exemplu, în 2004 a fost descoperit un
băiat care a fost crescut de câini de la vârsta de 3 luni. Acesta a trăit 7 ani într-o regiune din Siberia, după
ce mama l-a abandonat, iar tatăl său invalid nu a mai reușit să îl îngrijească. În plus, Sfântul Apostol Pavel
a denumit familia creștină drept ”biserica din casă”, de aceea ar trebui ca armonia și căldura iubirii să nu
fie înlăturate de asprimea deznădejdii umane. Precum susține Aristotel, ”educația este cea mai bună
asigurare pentru bătrânețe”. Din acest motiv, părinții joacă un rol primordial în alegerile copiilor, în a gândi
739
cutezător, ceea ce înseamnă deschiderea orizontului și atingerea de noi posibilități în viețile lor, căci, ”să
fii de folos în lume este singura cale spre fericire”, după spusele renumitului Hans Christian Andersen. Ei
se pot defini drept ziditori pentru veșnicie, pregătindu-i pe cei din sângele lor în înfruntarea greutăților
realității, întrucât, asemenea lui Charles Dickens, ”viața este o serie continuă de despărțiri.” Nu în ultimul
rând, educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum
trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru
a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii
sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu dau dovada unei educaţii straşnice, în familie.
Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi
maturi, mult prea ocupaţi. Nu se poate vorbi despre educaţia copiilor dacă părinţii nu au fost, la rândul lor,
inițiați astfel. Se justifică, în acest mod, proverbul ”Așchia nu sare departe de trunchi”.
În concluzie, cei 7 ani de acasă sunt precum o temelie la un cămin, cu cât este mai solidă, cu atât este
mai rezistentă. Iar unui individ care nu dispune de aceste învățături fundamentale i se atribuie faptul că îi
lipsește credința în familie. Așadar, relația dintre părinți și copil care este întreținută de un imuabil sentiment
afectiv, poate, în orice situație, îngropa aspectele de manieră neplăcută ce apar pe parcurs din exterior.
740
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ!
PROF. TRĂILĂ CORNELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.5 ALEXANDRIA
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. ” Eric Berne
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea
spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în
mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil.
Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau
este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus,, mulţumesc” la magazin dacă în familie nu aude niciodată
acest cuvânt.
Mulţi părinţi, pornind de la premisa că viaţa este grea, se simt obligaţi să-şi pregătească micuţul ca
să poată face faţă oricăror provocări, de parcă ar trebui să-l „înarmeze" cât mai repede pentru această luptă
necruţătoare care-l aşteaptă: viaţa. Această temere, deşi întemeiată într-o oarecare măsură, devine uneori
exagerată, acest lucru se întâmplă cel mai adesea în cazul părinţilor nemulţumiţi de soarta lor. Părinţii se
tem: că micuţul „nu va reuşi în viaţă", că „va da greş", că „nu va şti să se apere", că „nu va şti să lupte", că-
şi „va compromite viitorul" şi, mai ales, că „va rămâne în urma celorlalţi". Prin urmare, şcoala devine o
cursă cu obstacole în care copilul nu poate ţine pasul. Fiecare etapă devine o posibilă dramă.
Tenacitatea, combativitatea, dorinţa de a munci şi de a reuşi sunt, desigur, un motor extraordinar,
menit să ne ajute să reuşim în viaţă. Cu toate acestea, încrederea în sine şi plăcerea de a face ceva pot fi,
cel mai adesea, la fel de folositoare, dacă nu chiar de şi mai mare folos. Oare cel mai important lucru nu
este ca micuţul să descopere că-şi doreşte să meargă înainte şi să se arunce în vâltoarea vieţii? De ce să
devină un soldat resemnat, care se luptă pentru că asta îi este datoria, nu pentru că este curajos?
Este foarte important ca un părinte să-i dea copilului posibilitatea să-şi dezvolte aptitudinile. Sportul,
muzica, arta sunt domenii în care copilul îşi poate dezvolta talentul.
Un prilej extraordinar pentru a putea pătrunde în lumea copiilor este oferit de mesele petrecute
împreună:ele reprezintă un moment în care întrerupem alte activităţi şi ne regăsim laolaltă. Această
dimensiune preţioasă merită să fie păstrată, căci ea ne oferă ocazia să ne ascultăm unii pe alţii: masa este,
prin excelenţă, momentul în care se creează cu adevărat legăturile în sânul familiei.
Când părinţii le oferă copiilor empatie şi îi ajută să facă faţă sentimentelor negative precum furia,
tristeţea şi frica, părinţii clădesc punţi spre loialitate şi afecţiune. În acest context - deşi respectivii adulţi
stabilesc eficient limite pentru copii - comportamentele indezirabile nu mai constituie o preocupare majoră
acolo. Conformarea, ascultarea şi responsabilitatea vin dintr-un sentiment de iubire şi conectare, pe care
copiii îl resimt în interiorul propriei familii.
Prin „sursa puterii", eu înţeleg acel unic element din cadrul relaţiei părinte-copil care face posibil ca
părintele să-i impună copilului limite privind comportamentele inadecvate. Din când în când, toţi copiii au
nevoie şi îşi doresc să ştie cum le este (sau nu) permis să se comporte faţă de alţi oameni. Pentru unii părinţi,
sursa puterii lor vine din ameninţare, umilire sau bătaie. Alţii, care sunt ultrapermisivi, trăiesc cu senzaţia
că n-au nicio putere asupra copilului. Însă pentru părinţii care sunt antrenori emoţionali, sursa puterii e
legătura emoţională dintre părinte şi copil.
741
Deoarece respectul şi afecţiunea sunt atât de importante în această ecuaţie, e uşor de înţeles de ce
este crucial să evitaţi comentariile depreciative şi umilinţele, atunci când se corectează un comportament al
copilului. Un copil care tocmai a fost plesnit sau numit „meschin" sau „idiot", foarte probabil, va fi mai
interesat să se răzbune pe părinte, decât să-l mulţumească.
De-a lungul acestui proces transformaţional, este necesar să păstrăm în minte aceste două principii
ale lui Haim Ginott:
1. Toate sentimentele sunt permise; dar nu sunt permise toate comportamentele.
2. Relaţia părinte-copil nu înseamnă democraţie; părintele decide ce comportamente sunt permise.
Creşterea copiilor în aşa fel încât să devină nişte adulţi responsabili, fericiţi şi sănătoşi în plan
emoţional este o misiune extrem de importantă. Părinţii tind să îşi concentreze atenţia asupra momentelor
de criză, când se întreabă ce anume să spună sau cum să îi dea copilului o lecţie. Ceea ce nu realizează însă
este că multe dintre acele crize pot fi prevenite prin consolidarea relaţiei cu copilul.
Când cei mici simt că există o legătură între ei şi părinte, când se simt ocrotiţi şi au încredere că
părintele deţine controlul şi că le poate satisface nevoile, se liniştesc şi fac faţă mai uşor provocărilor şi
dezamăgirilor. Numărul situaţiilor de criză scade, iar viaţa devine mai frumoasă. Şi, spre uimirea lui,
părintele descoperă că a ajuns în mod intuitiv să ştie exact ce să spună sau ce să facă în momentul în care
chiar apare o situaţie de criză în viaţa copilului.
Fără îndoială, pentru a crea acea relaţie solidă şi reconfortantă cu un copil este necesar ca părintele
să îşi gestioneze propriile emoţii. Nimic nu erodează mai mult legătura dintre părinte şi copil decât accesele
de furie ale părintelui sau învinovăţirea copilului pentru sentimentele copleşitoare ale mamei ori ale tatălui.
Acesta este capitolul care le dă bătăi de cap multora dintre părinţii care încearcă să îşi îmbunătăţească stilul
de parenting.
Bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul
multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, în primul rând. Iar
eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Bibliografie:
 Parenting: cum să creştem copii inteligenţi emoţional -John Gottman, Joan DeClaire
 Editura-Pagina de Psihologie
 Părinţi de nota 10- Jean Epstein, Cecile Desmazieres Berlie Editura-Trei
742
IMPORTANŢA CELOR
TRĂISTARU ADRIANA,
LICEUL GEORGE ȚĂRNEA , BĂBENI , JUD.VÂLCEA
nevoile.
sănătos.
743
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
744
STUDIU PRIVIND EFICIENȚA METODELOR BAZATE PE ACTIUNE ÎN
CEEA CE PRIVEȘTE REALIZAREA OBIECTIVELOR LA DOMENIILE
EXPERIENȚIALE DȘ, DOS, DLC
PROF.INV.PRIMAR PRESCOLAR TRĂISTARU MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC PETRE IONESCU MUSCEL
LOC. DOMNEȘTI
JUD.ARGEȘ
Modernizarea procesului instructiv din gradiniţă implică mai multe componente:proiectarea

didactică, tehnici şi instrumente de cunoaştere şi evaluare a copiilor, parteneriate educaţionale, activităţi
extracurriculare, o metodologie didactică activă Odată cu evoluția societății, educația și-a multiplicat
necontenit formele de organizare. Factorilor educativi tradiționali li s-au adăugat alții noi precum biserica,
instituțiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toți aceia care asigură educația
nonformală. În eforturile de modernizare a invățământului românesc în grădință și școli se promovează
strategii noi în acord cu tendințele actuale europene care să schimbe mentalitatea privind concepția copilului
ca membru al Comunității Europene. Pregătirea specialiștilor- cadre didactice, părinți, în contextul
standardelor internaționale, respectând în același timp și metodele tradiționale, aplicarea unor strategii
curriculare specifice, programe și proiecte noi puse în prim plan prin respectarea drepturilor copilului, va
duce la realizarea activităților educative la standarde actuale. Programele învățământului preșcolar oferă
posibilitatea cât și libertatea ca educaroarele să-și aleagă tipurile de activitate, metodele, conținuturile în
deplin acord cu nivelulde vârstă al copiilor, de interesul lor, de dorința de cunoaștere a fiecăruia. În
consecință folosirea materialului intuitiv în procesul de predare, învățare, repetare, consolidare sau
verificare a cunoștințelor, este foarte importantă atât în învățământul tradițional cât și în cel modern.
OBIECTIVELE CERCETĂRII 1. Identificarea eficienţei metodelor bazate pe actiune faţă de
metodele tradiţionale (analiză comparativă) 2. Identificarea valenţelor formative ale bazate pe actiune în
ciclul preșcolar
IPOTEZA CERCETĂRII: Dacă în activitatea instructiv–educativă din grădiniţă se aplică metode
bazate pe actiune, atunci activitatea va fi mai eficientă în ceea ce priveşte nivelul de învăţare al copiilor.
METODOLOGIA CERCETĂRII
Design experimental
Locul desfăşurării: Grădiniţa cu program normal
Lunile martie – aprilie 2018
Conţinutul:
1. Proiect tematic „Ne pregatim de Paste”;
2. Tema – „ Suntem prietenii iepurasului” Forma de activitate:
Activitate integrată ADP+ALA+ADE
3. DS -activitate matematică: „Suntem prietenii iepurașului”
4. DOS -activitate practică:”Coșul cu ouă de Paște”
2. Proiect tematic „În lumea poveștilor”;
Tema – „ Personajele din povești”
Forma de activitate: ALA + ADE DLC -Educarea limbajului „Trăistuța cu povești” -joc didactic
DOS -Activitate practică„Personaje din povesti „ -confecționare album Etapele experimentului -
Utilizarea testelor de evaluare iniţială. S-au evaluat cunoştinţele copiilor despre povestile studiate si despre
numerele naturale de la 1 la 10
Predarea/învăţarea conţinuturilor
Nivel de vîrstă Nr. subiecţi Frecvenţa 5 ani 3 27% 6 ani 8 73%
2.a) Predarea/învăţarea în ambient tradiţional a proiectului tematic „Ne pregătim de Paște și „În lumea
poveștilor”
2.b) Predarea/învăţarea cu metode active, observarea, algoritmizarea, problematizarea lucrarile
practice, a proiectelor tematice „Ne pregătim de Paște“ și „În lumea poveștilor” Descrieri: Prin metodele
active, copiii îşi exersează capacitatea de a selecta, combina, învăţa lucruri de care vor avea nevoie în viaţa
745
de şcolar şi de adult. Efortul copiilor trebuie sa fie unul intelectual, de exersare a proceselor psihice şi de
cunoaştere, de abordare a altor demersuri intelectuale interdisciplinare decât cele clasice, prin studiul
mediului concret şi prin corelaţiile elaborate interactiv în care copiii îşi asumă responsabilitatea, formulează
şi verifică soluţii, elaborează sinteze în activităţi de grup, intergrup, individual, în perechi. Ideile, soluţiile
grupului au încărcătură afectivă şi originalitate, atunci când se respectă principiul flexibilităţii. La predarea
învăţarea continuturilor pe tema Suntem prietenii iepurasului (DS +DOS) s-au folosit metode active ca:
exercițiul, problematizarea. Aceste metode ajută copii să-si fixeze cunoştinţele, să evidenţieze asemănări si
deosebiri în cazul a doua numere, să descopere soluții pentru situatiile create, să exerseze operațiile gândirii.
1. Fiecare copil primeste 10 jetoane în formate de iepurași având scris pe ei cifrele de la 1 la 10. Copiii
trebuie să așeze cifrele în ordine crescatoare apoi descrescatoare
2. Se arată o cifră, copiii trebuie să așeze atâtea ouă cât arată cifra, apoi se arată un jeton, copiii
numără elmentele de pe jeton și spun cifra care corespunde numarului de elemente.
3. Descoperă greșeala strecurată intenționat în șirul de numere.
4. Rezolvarea problemelor ilustrate După parcurgerea cu succes a probelor, copiii vor putea păstra
materialul mărunt utilizat.În plus iepurașul oferă fiecarui copil câte un coșuleț decupat din hârtie colorată.
Cu aceste elemente pregătesc o surpriză iepurașului. Pentru tema „În lumea poveștilor” (DLC +DOS ) s-au
folosit bazate pe actiune ca conversația euristică, jocul de simulare, lucrarea practică . S-a pornit de la ideea
de joc. Un copil atins cu bagheta fermecata va lua din traistută o imagine, un jeton, il recunoaște și
denumește din ce poveste face parte, iar personajele alese vor fi așezate la panou în dreptul celor două
fețe:veselă pentru personaje bune și tristă pentru personaje rele. Alți copii vor alege personaje după unele
versuri ghicitori.Prin metode active copiii găsesc răspunsuri inedite la întrebări despre faptele personajelor
și vor interpreta jocuri de rol..
La final, cu materialele trimise de Zâna Poveșilor, vor realiza albume cu personajele lor preferate.
Conţinuturile au fost predate prin activităţi integrate si s-au folosit mijloace moderne ca suport. Toate
metodele active stimulează creativitatea, comunicarea, activizarea tuturor copiilor şi formarea de capacităţi
ca: spiritul critic constructiv, independenţă în gândire şi acţiune, găsirea unor idei creative, îndrăzneţe de
rezolvarea a sarcinilor de învăţare. Fiind prezentate ca nişte jocuri de învăţare, de cooperare, distractive, nu
de concentrare, metodele active învaţă copiii să rezolve probleme cu care se confruntă, să ia decizii în grup
şi să aplaneze conflictele. Situaţiile de învăţare, rezolvate prin metode bazate pe actiune dezvoltă copiilor
gândirea democratică deoarece ei exersează gândirea critică şi înţeleg că atunci când analizează un personaj,
comportamentul unui copil, o faptă, o idee, un eveniment, ei critică comportamentul, ideea, fapta şi nu
critică personajul din poveste sau copilul, adultul. CONCLUZII
a) învãţarea în învãmântul tradiţional
• memorarea şi reproducerea (cât mai fidelă) a cunostinţelor transmise de cadrul didactic
• competiţia între copii cu scop de ierarhizare;
Avantaje:
• stimulează efortul şi productivitatea individului; promovează norme şi aspiraţii mai înalte;
• micşorează distanţa dintre capacitate şi realizări; pregăteşte copiii pentru viaţă, care este foarte
competitivă Limite:
• generează conflicte şi comportamente agresive; interacţiune slabă între colegi;
• lipsa de comunicare; lipsa încrederii în ceilalţi;
• amplifică anxietatea copiilor, teama de eşec; egoism;
• Activitatea individuala are şi avantaje dar şi limite
Avantaje: cultivă independenţa copiilor şi responsabilitatea pentru ceea ce fac; se desfasoară sub
forma realizării unor sarcini de către fiecare copil, independent de colegii săi, cu sau fără ajutor din partea
cadrului didactic; învăţământul individualizat este adaptat particularităţilor fizice şi psihice ale fiecarui
copil urmăreşte progresul copilului prin propria lui activitate.
Limite: grad redus al interacţiunilor între copii; independenţa scopurilor copiilor; slaba exploatare de
către cadrul didactic a resurselor grupului; succesul sau eşecul unui copil nu îi afecteazã pe ceilalti membri
ai grupei; nu creează motivaţie deosebită pentru învăţare; nu ajută la formarea abilităţilor de comunicare;
b) învăţarea în alternativa moderna
• apel la experienţa proprie;
• promoveazã învaţarea prin colaborare;
746
• pune accentul pe dezvoltarea gândirii în confruntarea cu alţii. Cooperarea-activitatea pe grupe
Avantaje:
• stimuleazã interacţiunea dintre copii; genereazã sentimente de acceptare şi simpatie;
• încurajeazã comportamentele de facilitate a succesului celorlalţi; creşterea stimei de sine;
• încredere în forţele proprii; diminuarea anxietãţii faţă de şcoală;
• intensificarea atitudinilor pozitive faţă de educatoare
Limite:
• munca în grup, prin colaborare, nu pregateşte copii pentru viaţă,
• metodele active aplicate în activitatea pe grup sunt mari consumatoare de timp şi necesită
experienţă din partea cadrului didactic;
• lipseşte materialul didactic necesar;
• copiilor le trebuie timp ca să se familiarizeze cu acest nou tip de învăţare;
• e nevoie de eforturi şi încurajări repetate pentru a-i convinge că se aşteaptă altceva de la ei.
Activitatea de învăţare în grup se defineşte ca o metodă în care sarcinile sunt executate de grupuri
mici de copii, grupuri care sunt autoconstituite şi care se autodirijează. Este folosită cu succes în cadrul
alternativei moderne, fără a neglija însă munca individuală, ci doar privind-o pe aceasta ca o componentă
a muncii în echipă. Dacă la tradiţional elevii erau selectaţi în funcţie de capacităţile intelectuale, aici apar
grupuri unde toţi elevii pot lucra împreună, urmând ca fiecare membru al grupului nu numai să-şi
îmbunătăţească situaţia, dar şi să contribuie la creşterea performanţei grupului din care face parte Şcoala
tradiţională desparte principial educaţia şcolară de cea din familie. În mod tradiţional părinţii erau solicitaţi
doar la susţinerea materială şi administrativă a clasei. Grădiniţa îşi rezervă dictatul asupra metodelor de
educaţie teoretică, părinţii fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecţiilor. Pe de altă parte educaţia
morală şi a comportamentelor este atribuita familiei. Se comunică doar rezultatele unor evaluări - adesea
din perspectivă unilaterală. Didactica modernă consideră părinţii ca primii învăţători ai copilului, parte din
procesul de învăţământ. Părinţii sunt invitaţi să participe efectiv la clasă, la procesul de educaţie, bineînţeles
sub auspiciile unei colaborări cu educatorul. Prezenţa unui părinte în clasă este un fapt firesc, nici festiv,
nici perturbator.
Bibliografie:
1. Bontaș Ioan -Tratat de pedagogie, editura BIC ALL, București, 2007.
2. Bruner J.J., "Pentru o teorie a instruirii", Editura Didacticăsi Pedagogica, Bucureşti, 1970. Cerghit
I., "Didactica", Editura P.R.A., Bucureşti, 1994.
3. Cerghit I., "Metode de invăţămant", Editura Didactică si Pedagogica, Bucureşti 1980. Claparede
Ed., "Educaţia funcţională", Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1973 Curriculum pentru
învățământ preșcolar, 3-6/7aniMECT, 2008.
4. Dottreus Robert, "A educa şi a instrui", Editura Didactică si Pedagogica, Bucureşti, 1970.
5. Ezechil Liliana, Păişi Lăzărescu Mihaela (2011), Laborator preşcolar, editura V&I Integral
Bucureşti
747
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR TRANDAFIR FLORENTINA

ŞCOALA GIMNAZIALA “I.S.STURDZA “,ŞĂUCEŞTI
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
748
ÎNVĂȚĂMĂNTUL ŞI FAMILIA – PILONII DE REZISTENŢĂ AI
EDUCAŢIEI
PROF. TREMURICI LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ LIVIU REBREANU, BUCUREȘTI
Copilul intră în mediul şcolar cu o serie de deprinderi şi capacităţi deja formate

în familie. Un rol important în viaţa elevilor îl au atât părinţii, cât şi cadrul didactic,
şcoala. Aceştia sunt pilonii de rezistenţă ai educaţiei, iar între ei se află copilul, subiect
şi obiect al educaţiei.
Odată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două lumi diferite: una a familiei,
colorată încă de afectivitatea primei copilării, cealaltă a şcolii, încărcată de noi
exigenţe. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o
bună măsură integrarea copilului în activitatea şcolară şi în viaţa socială. Cunoaşterea
de către învăţător a copiilor încredinţaţi spre educare, ca şi a părinţilor acestora
reprezintă premisa reuşitei activităţii instructiv-educative. Educaţia este o acţiune în
care parteneri sunt şcoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între toţi factorii
educaţionali, în primul rând între şcoală şi familie este necesară. Numeroase cercetări
la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă aspectul
determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală în ceea ce priveşte educaţia
copiilor. Această recunoaştere a importanţei părinţilor în cadrul succesului şcolar al
tinerilor a determinat o serie de autori să sublinieze, de câţiva ani încoace, necesitatea
întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul actual, aceste legături
par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar, iar în
ceea ce-i priveşte, mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale,
profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre
educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Această colaborare
sporeşte eficacitatea serviciilor educative oferite de şcoală şi contribuie la dezvoltarea
identităţilor, în perspectivele interculturale şi respectul pentru diferenţă.
Activitatea didactică de bună calitate constituie un suport pentru progresul
constant al copilului în plan psihic şi social. Copilul îşi va dezvolta potenţialul nativ în
masura în care şcoala va reuşi să îl identifice corect, să îl cultive, dar nu va omite să se
implice în modelarea influenţelor care nu aparţin orei de curs. Şcoala nu-şi poate
realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaşte condiţiile familiale de muncă şi viaţă ale
copiilor. Este sarcina fiecărui cadru didactic de a face o evaluare a situaţiei sociale şi
familiale a elevilor săi. Această cunoaştere duce la abordarea realistă a copilului, a
capacităţilor sale. Formularea unor cerinţe dificile în momente dificile din viaţa sa sau
chiar pedepsirea, evaluarea negativă a performanţelor sale în anumite momente care
au la bază evenimente negative din viaţa familială, pot naşte în copil un sentiment de
neputinţă şi negativism faţă de cerinţele şcolii în general. Cunoaşterea situaţiei
familiale este importantă pentru înţelegerea sa, a comportamentului şi a modului de a
reacţiona la diferite cerinţe şi sarcini şcolare. Lipsa de interes a unor părinţi,
evenimente negative în familie precum cearta dintre părinţi, favorizarea unuia dintre
fraţi, consumul de alcool al unuia dintre părinţi, obligarea copiilor de a munci
(fenomen des întâlnit în mediul rural) pot duce la scăderea interesului copilului faţă
749
de şcoală, lipsa de concentrare la lecţii sau alte comportamente neacceptate în mediul
şcolar. Necunoaşterea acestora de către cadrul didactic influenţează negativ atitudinea
şi raportarea sa la atitudinea şi comportamentul elevului, confundarea lor cu lipsa de
interes generală faţă de şcoală sau incapacitatea copilului de a însuşi informaţii, ceea
ce poate duce la insucces şcolar.
Cea mai bună modalitate prin care cadrul didactic poate cunoaşte situaţia
familială a copilului şi cea extraşcolară în general, este cea de a atrage părinţii într-un
parteneriat eficient. Pentru ca acest parteneriat să fie eficient trebuie respectate
anumite condiţii: părinţii să fie percepuţi de către cadrele didactice ca persoane active
şi valoroase pentru educarea copiilor; părinţii să fie implicaţi şi să se implice în mod
concret în luarea de decizii referitoare la activităţile extraşcolare, la modificarea
programului, la stabilirea disciplinelor optionale; responsabilitatea pentru evoluţia
copilului să fie impărţită între şcoală şi familie, împiedicând astfel preluarea de către
cadrul didactic a responsabilităţilor părinţilor în relaţie cu copiii lor; menţinerea
permanentă a legăturii cu părinţii, nu doar în momentele în care copiii întâmpină
dificultăţi.
Percepţiile părinţilor şi cele ale cadrelor didactice sunt adesea diferite. De exemplu, atunci când
părinţii nu vin la întâlniri, învăţătorul este determinat să califice acest fapt ca o lipsă de interes, în timp ce
părinţii, din cauza unor diverse motive (mai au alţi copii acasă, incompatibilitatea orei cu programul lor de
muncă) nu pot într-adevăr să participe la aceste întâlniri. În ceea ce-i priveşte pe părinţi, aceştia mărturisesc
că nu se simt prea confortabil în cadrul unor astfel de întâlniri. Ei nu percep şcoala şi informaţiile pe care
le primesc în acelaşi mod ca şi învăţătorul. Astfel, unii părinţi percep şcoala ca fiind singura responsabilă
pentru educaţia copiilor, iar alţii nu acordă o valoare prea mare şcolii şi activităţilor care se petrec în cadrul
ei.
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie să ia forme
diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre mai
mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual
şi pot să participe la un eveniment special.
Printre modalităţile de menţinere a legăturii cu familia în scopul ameliorării relaţiilor dintre familie
si cadrul didactic, al stimulării schimbului de informaţii se numără următoarele: vizite la familii (eventual
după o planificare pentru a putea acoperi întreaga clasă, dar şi ad-hoc în funcţie de problemele apărute);
organizarea de întâlniri periodice cu părinţii pentru a-i informa în legătură cu modalităţile de disciplinare
eficientă a copilului, particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor identificate de către învăţător (se
recomandă ca remarcile legate de fiecare copil să se facă în întâlniri individuale cu fiecare părinte în parte
sau şi în grup, în cazul aceleiaşi problematici, doar cu acordul prealabil al părinţilor, pentru a nu leza
demnitatea copiilor dar şi a părinţilor), drepturile copiilor; invitarea de specialişti pentru discutarea unor
aspecte de interes pentru părinţi (de amintit rolul important al consilierului şcolar, care în prezent nu există
în fiecare unitate şcolară în medierea relaţiilor dintre familie şi şcoală); implicarea părinţilor în activităţi de
obţinere de fonduri sau activităţi directe (zugrăvire, reparaţii, etc.); organizarea de activităţi distractive şi
implicarea lor în luarea unor decizii în cadrul şcolii sau al clasei; aplicarea periodică de chestionare privind
diferite teme de interes pentru învăţător; derularea de parteneriate educaţionale. Activităţile care pot fi
propuse părinţilor trebuie să fie multiple, variate şi să corespundă nevoilor şi posibilităţilor lor. În faţa unui
eşec sau a unei slabe participări, trebuie identificaţi factorii care împiedică participarea parentală şi apoi să
se elaboreze un program care să corespundă mai bine nevoilor reale şi disponibilităţilor familiilor.
750
SUNT COPIL CIVILIZAT
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR TRIF MARIANA GABRIELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.3
ȘIMLEU SILVANIEI, JUD. SĂLAJ
acasă.
dorinţelor sale.
„Cei 7 ani de acasă”, îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
751
Bibliografie:
●Opre, Adrian ,2006, Curs de Psihoterapie-Inteligenţa emoţionalǎ, Facultatea de Psihologie-Credis,
Master anul I„Consiliere şcolarǎ”, Bucureşti
●Vernon,Ann, 2006, Educaţie raţional-emotivǎ şi comportamentalǎ(clasele I-IV), Editura ASCR,
Cluj- Napoca
752
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ, VITALI ÎN FORMAREA CARACTERULUI
COPILULUI
PROF. ÎNV. PRIMAR TROFOR MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GENERAL NICOLAE ŞOVA” PODURI, BACĂU
Importanţa pe care o are educaţia în formarea omului, care nu e niciun produs exclusiv al eredităţii,
nici al factorilor exteriori este de netăguit. Comenius spunea că „omul ca să devină om trebuie format”.
Dacă din punct de vedere fizic omul se dezvoltă încetul cu încetul, creşterea intelectuală şi spirituală
este progresivă. Psihologia contemporană face referire la o teorie a stadiilor în care orice deficienţă care
apare într-una din vârste se resimte în cealaltă. Vârstele sunt oarecum cicluri închise, dar nu independente
una de alta. O copilărie dezvoltată în plenitudinea tuturor posibilităţilor ei ne va da o adolescenţă viguroasă
şi aceasta la rândul ei trece în formarea unei personalităţi care este de fapt scopul imanent al educaţiei.
Ipoteza fundamentală a lui William Kay este că, pe măsura evoluţiei de la copilărie la adolescenţă, se
conturează o schemă generală a dezvoltării morale; în acest sens se disting stadii clar definite; fiecărui
stadiu îi sunt specifice tipuri specifice de control; aceste tipuri de control pot fi interpretate în termeni de
judecată morală, relaţii sociale, structuri de personalitate sau sancţiuni morale. Cât priveşte timpul când
trebuie să înceapă educaţia, acelaşi Comenius spune: „De timpuriu trebuie deschise simţurile omului spre
contemplarea lucrurilor, pentru că are multe de învăţat, de cercetat şi de năzuit”. 6
Pentru copil, familia este prima şcoală a vieţii. Ea este punctul de plecare, prima şi cea mai importantă
etapă, a cărei înrâuire se resimte puternic asupra întregii dezvoltări ulterioare a personalităţii copiilor. Ea
are cuvântul hotărâtor şi în punerea bazelor caracterului. Responsabilitaţile pe care le avem faţă de copiii
noştri nu înseamnă doar preocuparea pentru binele lor fizic. Trebuie să ştim că „există o vreme limitată
când fereastra sufletului lor este deschisă spre noi. Este vremea când le putem modela conştiinţa şi în care
le putem transmite respectul pentru adevăratele valori ale vieţii. Dacă nu acţionăm în anii copilăriei, va fi
în zadar mai târziu. Pe copii îi câştigăm sau îi pierdem în anii copilăriei.” 7 Perioada preşcolară, vârsta la
care copiii petrec cea mai mare parte din timp în familie, este şi vârsta la care aceştia se caracterizează
printr-o mare „impresionabilitate, prin imitaţie, când acţiunea educativă nu întâmpină o rezistenţă
conştientă, când se pun bazele unui mare număr de deprinderi, înclinaţii şi interese, care joacă un rol de
seamă în înfăţişarea psihică a omului. Aceasta este vârsta în care impresiile sunt atât de puternice, încât de
multe ori rămân întipărite în memorie pentru toată viaţa. La fel, multe scăderi ale caracterului (capriciul,
încăpăţânarea, obrăznicia, indisciplina) îşi au rădăcinile în erorile educaţiei tocmai în perioada preşcolară,
în special prin exemplele rele pe care le dau adulţii câteodată copiilor”.
Spre deosebire de educaţia din şcoală, în care predomină metodele verbale, specificul educaţiei în
familie constă mai ales în folosirea mijloacelor non-verbale. Mai mult decât cuvintele, educaţia în familie
este dată de exemplele personale ale membrilor, relaţiile dintre părinţi şi copii, precum şi relaţiile dintre
ceilalţi membri. Exemplul are o importanţă covârşitoare asupra formării caracterului, deoarece copilul este
în contact permanent cu el. Modul în care se comportă părinţii unul cu altul, faţă de copiii lor, faţă de
semeni, atitudinea faţă de profesie, faţă de munca pe care o desfăşoară, faţă de colectivul de muncă, modul
în care se îmbracă, se distrează, se preocupă de ridicarea nivelului ideologic, cultural şi profesional,
concepţia despre lume şi viaţă, optimismul de care dau dovadă, încrederea în viaţă, entuziasmul sau
blazarea, dar mai ales ţinuta lor morală îşi pun amprenta asupra evoluţiei ulterioare a copilului, îi
influenţează direct şi intens formarea caracterului. Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere
moral este chiar modul în care trăim. Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai
puternic decât cuvintele. Copilul observă şi înregistrează toate actele ce se petrec în cercul vieţii sale şi le
imită cu fidelitate şi încredere.
De aceea suntem datori, părinţi şi educatori deopotivă, să urmărim cu abnegaţie şi responsabilitate
„traseul” pe care se înscrie fiecare suflet de copil şi să-l modelăm cu dragoste spre desăvârşirea sa ca om şi
viitor părinte.
6
J.A. Comenius, Didactica Magna, cap. XXXIII, cit de M. Bulacu, Îndrumarea tineretului către Hristos, p. 43
7
Dr. Maria Goron, Viaţă, dragoste, căsătorie, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, p.46
753
PROF. TROTEA RAMONA MIHAELA

COLEGIUL ECONOMIC VIRGIL MADGEARU,
TG-JIU, GORJ
„Cei șapte ani de acasă”… . Există oare cineva care să nu fi auzit această expresie cel puțin o dată în
viață?... Nu cred! Expresia este una răspândită în societatea noastră, iar pentru învățământ este un motto
semnificativ.
Dar ce înseamnă „cei șapte ani de acasă”? A avea „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care
copilul o primeşte în primii șapte ani de viață de la părinţi(familie) și devine o condiție esențială pentru a
se integra cu succes în școală și a izbândi în viață. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
Din păcate valoarea acestei expresii s-a degradat în timp din mai multe cauze.
Includerea copiilor în diverse forme educaționale de la vârste mult mai fragede este una dintre
cauzele majore. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele
deja deprinse din familie.
O altă cauză ar fi aceea că mulți dintre părinți nu mai acordă atenția necesară copiilor proprii. Atenția
sporită din primele zile de viață se diminuează vizibil, locul copilului fiind luat de problemele de zi cu zi,
de oboseală, de orele suplimentare efectuate pentru un venit mai bun, de serviciul din străinătate, de gadget-
urile din ce în ce mai performante ș.a. . Când copilul începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel
responsabil pentru ghidarea pașilor ce trebuie urmați, lipsa acestuia duce la perceperea eronată a ceea ce îl
înconjoară.
Acești șapte ani de acasă ne împresoară când ieșim pe ușa casei și trebuie să îi arătăm în societate la
tot pasul, când salutăm, când mulțumim, când știm să ne comportăm în public, când știm să ne comportăm
cu prietenii, când ne putem evalua obiectiv poziția în raport cu o situație, când știm să ne susținem
părerile și să ne apărăm interesele fără a deranja pe cei din jur, când suntem atenți și implicați în
ceea ce se întâmplă în jur, ca să putem evita situațiile cu potențial periculos și să putem oferi un
ajutor la timp cuiva, când știm să pierdem(să ne focalizăm frustrarea spre ceva constructiv) dar și să
câștigăm cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut) ș.a.. Acești ani i-am primit la vremea noastră și
ar trebui să-i dăm mai departe.
Educația este o haină de calitate pe care un om o poate îmbrăca; această haină a fost cumpărată din
banii strânși în cei șapte ani de acasă.
754
CEI 7 ANI DE ACASĂ
TROTUSANU MARIA
SCOALA GIMNAZIALA NR.1 OITUZ
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
755
COPILĂRIA DE IERI ,COPILĂRIA DE AZI
PROF.TUCULIA FLORICA
LICEUL TEORETIC „EFTIMIE MURGU”,BOZOVICI
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. În perioada de copilărie ne bucurăm de toate micile
plăceri ale vieţii, deşi nu conştientizăm acest lucru. Acesta este motivul pentru care copilăria nu trebuie să
îşi piardă niciodată semnificaţia, mai ales că este cea mai pură şi mai distractivă perioadă a vieţii.
Conform sondajelor de opinie şi a cercetătorilor, oamenii consideră, în proporţie de 90%, că perioada
de copilărie din ziua de astăzi, nu se mai seamănă aproape deloc cu cea a anilor trecuţi. Este adevărat că
am evoluat odată cu tehnologia şi la fel se întâmplă şi cu obiceiurile copiilor. Având în vedere că
adolescenţii zilei de astăzi au crescut odată cu tehnologia, nu pot fi comparaţi cu adolescenţii zilei de ieri.
Am putea spune că în ziua de astăzi copilăria este destul de agresivă, având în vedere tehnologia care
nu lasă copiilor şansa de a trăi perioada frumoasă şi intensă a copilărie. De fapt, toate aceste lucruri moderne
atrag atenţia prea mult copiilor şi astfel ajung să îşi piardă cea mai frumoasă perioadă a vieţii în faţa
calculatorului, a tabletei etc.. Trebuie să fie semnalat şi faptul că în ziua de astăzi, evoluţia prematură a
copiilor duce la îmbolnăvirea acestora. Calculatorul, reţelele de socializare sau jocurile nu fac decât să
afecteze copiii, atât la nivel emoţional, cât şi la nivel fizic. Specialiştii demonstrează faptul că spre deosebire
de copiii anilor ’80, micuţii nu se mai dezvoltă la fel de mult. Mişcarea, sportul şi activitatea sunt direct
răspunzătoare de aceste lucruri.
Nefericirea face ca aceşti copii să nu se bucure de cea mai pură şi mai frumoasă perioadă a vieţii şi
astfel ajung la maturitate fără să aibă foarte multe amintiri.
Totuşi, copilăria atât de inocentă şi pură a fost înlocuită cu o copilărie nesemnificativă pentru copiii
din zilele noastre. În urmă cu aproximativ 20-30 de ani, copiii se bucurau atunci când primeau o jucărie,
mâncau ciocolată sau fructe, preţuind foarte mult aceste lucruri considerate a fi banale pentru copii zilelor
noastre.
De asemenea, trebuie să tragem un semnal de alarmă şi asupra faptului că adolescenţii nu mai citesc.
Internetul oferă orice informaţie, iar rapiditatea cu care se poate accesa o informaţie de orice fel îi face pe
adolescenţi să renunţe la tradiţionalele cărţi pentru a afla diferite lucruri. Ştim cu toţii că lectura formează
vocabularul şi îl îmbunătăţeşte semnificativ.
Astfel, este foarte important ca fiecare părinte să îşi îndemne copilul să facă lucrurile copilăriei sale.
Copilul se va dezvolta armonios, iar copilăria va fi plină de amintiri memorabile.
Ca şi ieri, azi copiii au nevoie de puţin pentru a fi fericiţi, doar ca acel puţin trebuie în mod necesar
să conţină timp petrecut alături de părinţi.
Şi ieri, ca şi azi, părinţii trebuie să îşi împartă timpul lor între copii şi profesie. Dar dacă ieri mama
mergea zilnic la serviciu pentru opt ore, azi mama este plecată la serviciul pentru luni de zile sau poate ani.
Şi ieri, ca şi azi, copilul are nevoie de joc. Ieri îşi satisfăcea nevoia de joc ieşind în faţa blocului sau
pe uliţa unde se întalnea cu o mulţime de alţi copii alături de care alergau, se jucau şi învăţau propriu-zis să
interacţioneze şi să comunice veritabil cu oamenii, azi copiii încearcă să îşi satisfacă nevoia de joc apeland
la tablete sau telefoane.
Şi ieri, ca şi azi, copiii iubesc jucăriile. Ieri parintii puteau cumpara din magazine jucării relative
simple şi nu foarte diversificate. Azi copiii găsesc în magazine on-line sau reale tot felul de jucarii, în
neînchipuit de multe forme de prezentare, dar jucăriile de azi sunt incomparabil mai putin iubite decat
jucăriile de ieri.
756
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ!
PROF. ÎNV. PRIMAR : TUDOR ANDREEA COSMINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 126, SECTOR 5, BUCUREŞTI
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de
Saint-Exupery
De cele multe ori, în general în situaţiile în care ne deranjează atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corespunzător, nu este politicos – „nu are cei sapte
ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie propice ori nu şi-a însuşit diverse
norme ori reguli de politeţe.
Această expresie cuprinde tot bagajul de cunoştinte, deprinderi, comportamente şi atitudini asimilate
în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată „culmea achiziţiilor”, se consideră
fiind una dintre perioadele intense de dezvoltare psihică, deoarece copilul are o foarte mare capacitate de
acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit şi dornic să primească informaţii. Din această cauză, este foarte important modul
în care sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra acestuia.
Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata lui, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate
de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Ȋn
acest fel, el se va identifica ori cu mama ori cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasă,
aşa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanta între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este suficient doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionam la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat.
Ȋnsă vor trebui impuse anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, în aşa
fel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât
şi din cele negative.
Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea
în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
– ordine;
– igienă;
– curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative;
– bune maniere şi comportament;
– limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire);
– modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
etc);
– consecvenţa în realizarea unei sarcini;
– concentrare a atenţiei;
– perseverenta în realizarea uneri sarcini;
757
– alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
– spiritul de competiţie;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
Iar altele vor influenţa dezvoltarea ulterioară – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit
destul de des se va adapta cu greu într-un grup, va fi tentat de a încălca normele ori nu va avea încredere în
forţele proprii.
Ȋnainte de a judeca o persoană şi de a-l eticheta, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în
spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalţi.
758
EDUCAȚIA VINE ȘI SE CONTINUA ACASĂ
PROF. ÎNV. PEȘCOLAR TUDORACHE CORINA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BROȘTENI ANINOASA
Chiar de suntem preșcolari, sunt cei mai frumoși ani, dar și cei mai grei din viața părinților dar și din
perspectiva educației și dezvoltări caracterului copilului. În mainile noastre a cadrelor didactice stau toată
munca și iubirea, noi trebuie să modelăm, să șlefuim, să ne jucăm frumos cu caracterul fiecăruia. Din primii
ani de grădiniță dacă avem răbdare, iubire și încredințarea că se va continua pe tot parcursul anilor de
învățământ și cu ajutorul părinților totul va fi foarte bine, dar nu avem nicio certitudine și nici măcar sprijin
familial de fiecare dată, pentru că acolo unde sunt probleme la copil sunt probleme și în familie în cele mai
multe cazuri.
Sunt educatoare la o grădiniță din mediul rural. Am să vă împărtășesc o altfel de poveste. Am avut la
grupă un copil foarte energic, înjura, bătea, nu ierta nimic, era de grupă mijlocie, provenea dintr-o familie
bună, dar tatăl lucra și venea la sfărșit de săptămână.
Într-o zi ne-am jucat cu mingea. A dat mingea printr-o mizerie și apoi într-un copil, copilul o aruncat
și el mingea în el, el s-a supărat și a plecat acasă, casa era aproape. A venit mama la gradiniță fără el puțin
supărată pentru că el acasă a mințit. Împreună cu copiii am povestit cele întâmplate, mama a început să
plângă, pentru că și acasă copilul făcea probleme.
Manifestări comportamentale
Copilui nu are prieteni, nu socializează cu colegii din grupă;
- răspunde ezitant, cu o voce nesigură, abia auzită, se înroşeşte la faţă şi evită să privească în ochi
educatoarea când i se cere să vorbească în faţa colegilor;
- când trebuie să lucreze individual nu - şi termină niciodată activitatea, nu stă liniştit şi îşi deranjează
colegii;
- doreşte să afle cât mai multe lucruri despre animale, atăt îl interesează;
- reacţionează pozitiv dacă este lăudat, dar se supără foarte tare dacă este certat în faţa altora, dorind
să se răzbune pe cei care au asistat la discuţii;
- pare jenat dacă este lăudat sau certat în faţa altora;
- are puţini prieteni, dar și cei care acceptă să se joace cu el trebuie să facă ce spune el și mai de
fiecare data fac lucruri negative;
- ceilalţi îl ocolesc, pentru că are de multe ori, un comportament violent.
Măsuri comportamentale
Am stat și m-am gândit, nu avea un inteligent foatre dezvoltat dar nu era nici mediocru, în schimb îi
plăceau animalele. Am încercat să-i modelez comportamentul de adaptare în grădiniță, de socializare, i-am
propus să se facă fermier. Împreună cu el și copiii am amenajat o mică fermă în grădiniță. În fiecare zi când
era cuminte, lua parte la activități, nu bătea, nu ciupea, nu punea piedică la nimeni primea în ferma lui un
animaluț, fie colorant de el, decupat și pus în fermă, fie mulaj, dacă nu îndeplinea regulile nu primea niciun
animăluț și chiar i se lua din fermă unul.
În prima zi a fost foarte încântat și a respectat regulile, în ziua în care a greșit la sfârșitul zilei a trebuit
să respectăm regulile și să trecem la fapte. Nu vă gândiți că a fost ușor să luăm din fermă un animăluț,
plânsete, tăvălituri pe jos, dat din picioare, credea că nu se întâmplă acest lucru, a testat terenul, dar ca să
reușim trebuie să fim fermi și categorici. Am stat de vorbă cu el i-am explicat cum stă treaba. Să stiți că din
acea zi copilul a fost nemaipomenit de cuminte, mama înțelegătoare a continuat și ea acasă și a fost o
mulțumire din patea tuturor.
Avem nevoie de aceste sfaturi, eu acest caz l-am întâmpinat cu ceva ani în urmă, era la televizor
emisiunea ,,Super Neni”, acum este mai greu, a apărut această tehnologie și copiii pot spune că din cauza
părinților au devenit dependent de această tehnologie. Ca să stea copilul cuminte și părinții liniștiți îl lasă
la tot felul de desene, jocuri, tabletă, youtube, dacă le spui la ședință îți răspunde că ce să facă decăt sa-I
terorizeze mai bine fac ce spun copiii, ,,Vai de părinții care nu ascultă de copii”.
759
STUDIU DE CAZ
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR VIEZURE ISABELLE ELENA,

PROFESOR PSIHOPEDAGOG TUDOROIU ALEXANDRA ANAMARIA
CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ BĂBENI ,
JUDEȚUL VÂLCEA
1.Date despre subiect:

C.A. este elev în clasa a IV-a, are vârsta de 10 ani și provine dintr-o familie disfuncională parintii
sunt despartiti si fiecare din ei si-a refacut viata, s-au recasatorit, C.A fiind crescut de bunica maternă.
Relațiile intrafamiliale sunt disfuncționale, bunica maternă și mama judecandu-se pentru tutelă/custodie,
mama este diagnosticată cu schizofrenie, bunica materna este foarte exigentă și recurge de multe ori la
violența fizică pentru a-l stăpâni. Elevul a venit prin pretransfer din învățământul de masă în învățământul
special datorita comportamentului problematic manifestat și acolo.
2.Date despre problema identificată ( operaționalizat):
C.A. prezintă un comportament foarte agresiv verbal și fizic atât față de colegi cât și față de cadrele
didactice, este foarte negativist și refuză de cele mai multe ori sarcinile școlare, vrea să fie mereu în centrul
atenției. De altfel manifestă o rezistență foarte scazută la frustrari de orice fel.
3.Date despre cauze:
C.A este diagnosticat cu dificultăți de învațare și tulburari de comportament
4. Stabilirea obiectivelor:
- pe termen lung: Diminuarea negativismului și a agresivității, capacitatea de a înțelege propriile
emoții și pe ale celor din jur.
- pe termen scurt: Identificarea problemei de către copil, găsirea unor soluții împreună cu profesorul,
întelegerea regulilor sociale, stârnirea interesului pentru rezolvarea sarcinilor școlare
5. Alegerea unei tehnici inspirate din teoriile narative
Tehnica pungii de gunoi (Heidi Gerald Kaduson)
6. Adaptarea tehnicii la specificul cazului
Deoarece C.A. nu reușește să-și expună verbal problemele și încărcătura emoțională cauzată de
acestea am folosit „Tehnica pungii de gunoi” pentru a-l ajuta pe copil să se elibereze de problemele lui cu
ajutorul jocului; ajutat de profesor a reușit să identifice majoritatea acestora și împreună să găsească soluții
pentru a le rezolva.
7. Modalități de evaluare a reușitei intervenției ( raportare la obiective)
C.A. a reușit să-și conștientizeze problemele și modalitățile de rezolvare ale acestora. A reușit să
înteleagă că agresivitatea lui le face rau persoanelor din jur care au la rândul lor emoții și sentimente și a
reusit să aibă o rezistență mai mare la frustrari. Comportamentul problematic a început să se diminueze și
să se manifeste mai rar.
760
IMPORTANṬA CELOR ṢAPTE ANI DE-ACASA
PROF. INV. PRESC. TUDOSE ALEXANDRA NICOLETA
Copilul este fiinta miraculoasa plasata in centrul Universului. Este frumusetea si gingasia suprema a
Pmantului, sunetul cristalin al Vazduhului si stralucirea candida a unei raze topita din Soare.
Familia intinde copilului punti sigure catre orizontul cunoasterii, desfereca taine si seamana iubire.
Lumea din jurul micutilor este enigmatica, plina de mistere pe care nu le pot dezlega. Ei penduleaza intre
real si mistic, intre siguranta si teama. Important este ca adultii implicati in educatia copiilor sa coboare la
nivelul acestora de percepere si interpretare a mediului inconjurator, influentand pozitiv evolutia acestora.
Mental, copiii absorba informatie corecta, utila cu impactul asupra lor in plan formativ. Mesajul
perceput de copii se concretizeaza treptat in gesturi si atitudini imitative. In microuniversul magic al
copilului, personajele create de el se comporta ca atare. Va folosi un limbaj si o tonalitate pe care le-a auzit,
deoarece, in lumea infantila viata se invata prin imitatie. In cadrul mediului familial, se accentueaza primele
experiente de viata, cat si comportamentul raportat la aspectul fiziologic. Dar, foarte important este ca
parintele sa transmita micutului sentimentul de afectiune. Afectivitatea indusa are efect de domino. Copilul
iubit va sti sa iubeasca. Copilului fiinta sensibila si delicata i se face cunostinta cu natura, cu frumusetile si
beneficiile ei. De priceperea parintilor in a-asi lua in serios acest rol va depinde capacitatea si adaptabilitatea
copiilor la cerintele vietii reale. Pilotarea procesului de integrare corecta, graduala a copiilor in mediul lor
inconjurator, impune, din partea parintilor, anumite calitati: rabdare, delicatete, putere de introspectie in
sufletele micutilor, priceperea de a sti sa empatizeze cu ei, sa-i inteleaga, sa-i ghideze, sa-i corecteze.
Copilul invata sa aprecieze frumosul, sa fie bun, generos, perseverent, atribute care ii vor servi tot
restul vietii. Comunicarea parinte-copil presupune o continua interrelationare intre cele doua parti. Incepe
inca din faza in care copilul este doar un bebelus, printr-o comunicare pe cale senzoriala ( prin simple
atingeri, adresari pe un ton linistitor, cantece de leagan). Se continua cu antrenarea copilului in mici jocuri,
cu familiarizarea acestuia cu mediul din imediata apropiere. Scos in natura, va simti adierea vantului, va fi
fascinat de miscarea frunzelor din copac sau de diversitatea de culori ale florilor din gradina. Contactul cu
alti membri ai familiei il stimuleaza sa interactioneze, sa socializeze. Micutul devine din ce in ce mai curios
sa cunoasca. Cerceteaza instinctual folosindu-se de simturi; mai intai experimenteaza gustativ-olfactiv, apoi
devine fascinat de sunetele ritmice si melodioase puse la dispozitie. Odata ce parintele aduce copilul intr-
un loc nou, orizontul de cunoastere al acestuia se extinde. Devine interesat din ce in ce mai mult de alte
lucruri.
In contextul comunicarii orale dintre parinte-copil, micutul cere tot mai multe explicatii despre
lucrurile din jur. Binecunoscutul „de ce?” confirma nevoia sa de a intelege. Ajuns la un anumit stadiu de
gandire, copilul, dupa cercetare, actioneaza in functie de informatia primita. Va imita modul de actionare
al adultului. O comunicae permanenta si corecta cu parintii il va multumi pe copil. El primeste mai multe
informatii complete, clare si la nivelul sau de intelegere. Un copil tratat cu respect si cu afectivitate se simte
pe deplin un membru al familiei sale.
Parintii sunt modele pentru copii. In interiorul familiei, copilul dobandeste un limbaj decent, un
comportament corect, isi dezvolta gandirea, deprinderile si aptitudinile native. Plimbarile, drumetiile,
jocurile in aer liber initiate de parintii responsabili devin factori prielnici ai dezvoltarii mentale si fizice ale
copiilor. Activitatile sportive aduc un mare aport in dezvoltarea sanatoasa a copiilor.
Timpul alocat de catre parinti exclusiv copiilor are o foarte mare importanta. Copilul se deschide cu
bucurie catre parinte sau cand constata ca preocuparile sale sunt luate in seama, cand dorintele si
ingrijorarile sale sunt ascultate. Parintele este cel care intelege si incurajeaza copilul. El se apleaca cu mare
atentie asupra structurii fragile a micutului nesigur, pentru a-i intari sentimentul de incredere in sine, in
puterea lui de a-si rezolva micile sarcini, cat si pentru a-i anihila indoielile, grijile, temerile si fricile de nou.
Prin aducerea in mod frecvent a copilului in parcuri si locuri de joaca, energiile lui psihice sunt influentate
intr-un mod pozitiv. Este un cadru prielnic in care copilul isi face noi prieteni cu care va comunica la un
nivel adecvat al limbajului si al preocuparilor. Copiii vor socializa si vor interrelationa cu o bucurie naturala.
In acelasi scop al invatarii, dar si pentru a-i asigura copilului un anumit grad de instruire si educatie,
parintele dispune de posibilitatea de a continua si dezvolta traseul educational. Prin integrarea copilului in
gradinita, el evolueaza, invata sa gestioneze situatii, sa-si dobandeasca o anumita autonomie actionala.
761
Copilul invata sa se adapteze acestei schimbari, sa se integreze intr-un colectiv, sa accepte bucuros joaca si
sa lucreze in echipa. Insa copilul nu are forta de a-si gestiona toate situatiile in fata carora se afla pus. Atunci
parintele reactioneaza cu toleranta echilibrata la micile greseli ale copilului. Tot el trebuie sa gestioneze
corect situatiile prin care micutul ar putea acumula frustrari ( pedepse, atentie si timp acordate diferit altui
frate, cadouri diferentiate, obisnuinta unor parinti de a povesti altora mai mult despre celalalt copil,
evidentiindu-i calitatile). Copilul plin de candoare simte nevoia sa-si impartaseasca iubirea pentru parinti,
dar sa i se si raspunda la fel si sa poarte discutii suficiente cu ei. In aceste circumstante, copilul se simte
echilibrat emotional si sigur in climatul cald al familiei, unde viata decurge in firescul lucrurilor.
Familia, se spune, ca este nucleul societatii si am adauga ca ea constituie fundamentul pe care se
cladeste personalitatea individului. Din familie copilul vine cu un bagaj emotional si informational
constructiv. Familia trebuie sa fie pentru fiecare copil primul sistem educational formativ-competent. Ea
are o influenta puternica asupra copilului si induce un impact pozitiv pe termen lung.
762
IMPORTANȚA CELOR
INV.PROF.PREȘCOLAR MORAR CRISTINA ADRIANA

LICEUL TEHNOLOGIC „ȚARA MOȚILOR” ALBAC, ALBA
G.P.N.CIONEȘTI
importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
tinerilor.
fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate
părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu.
763
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni
sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la
care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din:
România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în
fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu.
Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi
Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii
sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce
mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte
atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele
unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi
pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru
binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor
pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului,
modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai
întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-
ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze
anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor
caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu
lux de amănunte)!
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii
părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile
copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de
împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în
Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei.
Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor
fapte importante, este de neînlocuit.
764
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa
duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând
lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Bibliografie:
765
PROF. ŢUICU DANIELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “CONSTANTIN BRÂNCUŞI”
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai târziu în viaţă.
acasă.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, Copilul care se simte apreciat de părinţi
Până la trei ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de doi ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit
să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de doi ani
nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la trei ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi
al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi
ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între cinci şi șapte ani, copilul devine tot mai
independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de
părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi.
Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu
copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se
exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din
gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să
inhibe copilul.
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face
o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
766
Așadar, consider că cei șapte ani petrecuți acasă în familie își pun amprenta asupra existenței
copilului, fiind o adevărată carte de vizită care-l recomandă în conturarea unei personalități punerrnice și
creatoare și în formarea și perfecționarea unei cariere.
BibliografieȘ
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
767
CEI 7 ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE: TERBEA ANA
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
768
TERME ALEXANDRA,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SĂLIȘTE DE VAȘCĂU, JUDEȚUL BIHOR
"Cei şapte ani de acasă“ reprezintă cu siguranță o expresie de valoare în societatea românească. A
avea cei şapte ani de acasă însemna, pânã nu de mult, educaţia primită în familie şi devenea condiţia
esenţială pentru a avea succes la şcoală şi pentru a reuşi mai târziu în viaţă.
Civilizaţia actuală este, pînă la urmă, o consecinţă a educaţiei şi a omului educat.
Cei șapte ani de acasă înglobează educația primită acasă, valorile morale cele mai de preț sădinte în
fiecare dintre noi de primii noștri dascăli, părinții. Politeţea este o valoare, respectul faţă de celălalt la fel,
limbajul şi comportamentul adecvate contează, iar a-ţi face bine treaba (fie că îți faci temele, dirijezi
circulația sau vinzi în supermarket) este un principiu de bază al societății civilizate. Cu siguranță toate
acestea, se vor reflecta, în timp, inclusiv în conturile din bancă. Este foarte adevărat că nu prea mai există
cei şapte ani de-acasa, motivul poate fi şi includerea copiiilor în sistemul educațional mult prea timpuriu,
însă rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață prima dată în familie. Ca părinte
nu poți da vina pe şcoala că nu ți-a învățat copilul ceea ce nu l-ai învățat tu acasă. Școala este locul unde se
învață discipline precum matematica, limba română, limbile străine, biologie, istorie, geografie etc.
Acasă învățăm să fim oameni, să respectăm, să avem răbdare, să ascultăm, să fim sinceri și buni și
multe altele.
Așadar școala nu poate decât să confirme și să consolideze valorile sădite de familie.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament
social corect. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani ? În cei șapte ani copiii pot învăța ordinea, igiena,
curățenia. Pot învăța să își exprime propriile nevoi, să își exteriorizeze trăirile, sentimentele și emoțiile de
orice fel. Acasă copiii învață bunele maniere sau cum să relaționeze cu ceilalți , să se concentreze asupra
unui lucru, să fie perseverenți, și nu în ultimul rând să fie buni cu cei din jurul lor.
Cu siguranță unele din lecțiile învățate în cei șapte ani devin piloni puternici pe care se vor sprijini
pentru tot restul vieții. Așa că dragi părinți, copiii sunt oglinda voastră. Ei vor reflecta întotdeauna imaginea
pe care au văzut-o încă din primele zile de viață. Nu lăsați totul pe umerii școlii, învățați-i acasă valorile
morale fundamentale și purtați-vă cu ei așa cum ați vrea ca și alții să se poarte cu voi!
769
ŢERMURE ALEXANDRINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NIMIGEA DE JOS
JUD. BISTRIŢA-NĂSĂUD
sufletului omenesc.
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi
şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi
tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
acasă”.
prietenii? etc.
suntem părinţi.
770
771
ROLUL FAMILIEI ÎN VIAŢA COPIILOR
ÎNV. TIBORI RAVECA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 25 SIBIU
copil şi mediul social şi are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie.Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. Aici
învăţăm să ne recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim
aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi, pentru
prima copilărie, este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Cei
,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit
despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii
iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună
adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre,
acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are
Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a
deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va
căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită sau dimpotrivă, acesta evoluează
la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai
fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. În familie se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul
de sine.
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta nu înseamnă că orice copil
care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la eşec. Se pare că aceasta depinde de puterea de
autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu
tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze,
dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă în familie va avea de suferit la maturitate, sau poate toată
viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale,
complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o
consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa
sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte
părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere
afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este
una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune,
sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’
(ortodoxia.md)
Concluzionând, putem spune că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
772
personalitate sau un pungaş mărunt.”
putereortodoxa.wordpress.com
773
,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”-
O INVESTIȚIE PE TERMEN LUNG
PROF. TIMAR MARIANA

LICEUL TEORETIC ,,PETRU MAIOR” OCNA MUREȘ
JUD. ALBA
Familia este o unitate socială care implică o instituție larg răspândită. Putem spune o instituție
universală, exprimată de-a lungul timpului în diferite forme concrete. Multe din aceste forme au dispărut,
altele le-au luat locul, dar familia a rămas o permanență în devenirea familiei. Dintre funcțiile pe care le-a
avut în trecut familia, funcția pe care o păstrează și astăzi este cea de socializare și educare a copiilor,
funcție care este împărțită cu alte instituții.
De când ne naștem avem nevoi, precum iubire, protecție. Aceste valori sunt asigurate de familie.
Pentru a ne dezvolta armonios e nevoie și de educație. Primele ,,lecții” trebuie predate de familie, în primii
noștri ani de viață. Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educația primită de acesta în primii
șapte ani, fiind factor determinant în dezvoltarea sa ulterioară. Preocuparea părinților trebuie să fie focusată
pe păstrarea sănătății, creșterea normală și călirea organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar
dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de
somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar copilul nu are nevoienumai de adăpost, hrană și haine, familia și
căminul reprezintă pentru copil și ,,școala primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale
tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om întreg , ca persoană cu statut social.
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, furnizându-i primele repere de orientare în
lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și societate, primele sfaturi
și norme de conduită. Preluăm de la părinți gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportamente positive,
ca: sârguința, cinstea, politețea, bunătatea, blândețea, sociabilitatea, inițiativa creatoare, dispoziția de
colaborare.Toate acestea cer calm, armonie, înțelegere, răbdare, dragoste de copil. Copilul nu trebuie să
săvârșească fapte bune de frică. Pentru a descoperi binele este necesar un cod de conduită bazat pe respect
reciproc între copii și părinți. Pentru a descoperi ,,binele” este important să satisfacem nevoia ce cunoaștere,
de curiozitate a copilului și e bine să nu le interzicem să descopere singuri anumite lucruri. Curiozitatea și
activismul copilului trebuie stimulate, încurajate, înțelegând copilul ca pe o ființă autonomă.
Dragostea pentru frumos este cultivată tot în familie prin pregătirea bunului gust al copilului față de
ținuta și locuința sa, acest lucru fiindu-i favorabil în stabilirea unor relații armonioase cu cei din jur. Tot în
familie se învață limbajul plăcut, armonios care este cartea de vizită a fiecărei persoane. Se spune că orice
persoană îți creează o anumită impresie la prima vedere, însă doar în momentul în care își deschide gura, îi
poți vedea adevărata față, spune cine este, afli tot ce trebuie despre ea: o persoană educată sau needucată.
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. În lucrarea sa ,, Părinți stăluciți, profesori
fascinanți” , Dr. Augusto Cury spunea: “Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile
copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli,
televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor
străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile
cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să
înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” Dr. Augusto Cury ne
spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta
ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie transformate ele de către "părinţii
inteligenţi":
774
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată.
Așadar, pentru a avea ,, bun simț”, a fie ducat, a fi civilizat, nu ai nevoie de studii superioare, ci de
,,cei șapte ani de acasă”, de părinți adevărați care cred că adevărata investiție de valoare, făcută într-o viață
de om, sunt proprii copii.
775
STUDIU PRIVIND IMPLICAREA FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI
PROF. ÎNV. PREŞC. TIMARU MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,AL. PIRU”, MĂRGINENI ,BACĂU
Acest studiu abordează calitatea implicării familiei în educaţia copilului şi relaţia pe care familia o
are cu şcoala în general. În mod cert principalii responsabili pentru calitatea actului educativ sunt cadrele
didactice, însă mulţi părinţi îşi neglijează rolul foarte important pe care îl au în educaţia propriului copil şi
de aceea consider că se impune studierea amănunţită a modului de implicare al părinţilor, cât şi relaţia, care
ar trebui să fie una de colaborare cu şcoala.
1. Tema: Implicarea familiei în educaţia copilului
2. Concepte fundamentale:
a) modelul cultural
b) comportament
3. Eşantionul:
- 15 elevi
- 15 părinţi.
4. Obiectivele cercetării
- obiective generale:· identificarea metodelor prin care familia înţelege nevoia comunicării cu şcoala
- obiective specifice:
- cunoaşterea opiniilor părinţilor privind educaţia copilului în grădiniţă şi gradul de implicare al şcolii
în dezvoltarea relaţiei familie-şcoală;
- cunoaşterea opiniilor preşcolarilor faţă de implicarea familiei în educaţia lor;
- elaborarea, pe baza concluziilor obţinute, a unui program concret pentru o mai bună colaborarea
între familie şi şcoală.
5. Ipoteze de lucru:
- dacă familia are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor educative, dacă este pregătită să activeze
constant ca un factor educativ;
- dacă şcoala nu este eficientă în colaborarea cu familia atunci copilul profită de aceste neglijenţe ale
şcolii;
- în funcţie de interesul părinţilor faţă şcoală şi faţă de educaţia pe care o primesc copiii lor se
manifestă şi interesul copilului faţă de şcoală.
6. Dimensiuni:
- implicarea familiei în educaţia copilului
- supravegherea mai atentă a copilului;
- raportarea comportamentului la ceilalţi membrii ai colectivului şcolar;
- cunoaşterea normelor de disciplină;
- acceptarea acestora;
- cunoaşterea situaţiei familiale a copilului;
- înţelegerea nevoilor şi a comportamentului acestuia;
- comunicarea eficientă între cele două părţi: părinţi şi şcoală;
- aprecierea nevoilor copilului;
- acceptarea şi respectarea poziţiei acestuia faţă de comunitatea sau grupul din care face parte;
7. Atitudini
Pozitive: - supunere, adaptare, acceptare, satisfacţie, înţelegere, conformism.
Negative: - nesupunere, absenteism, respingere,antipatie, necomunicare, izolare.
8. Eşalonarea pe etape:
- studiul şi documentarea psiho-pedagogică privind „Relaţia familie-şcoală”;
- investigarea opiniilor copiilor şi părinţilor;
- centralizarea şi elaborarea opiniilor;
- întocmirea şi realizarea programului de acţiuni.
776
Concluzii:
Comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Pot fi angajaţi în discuţii
şi bunicii, unchii, mătuşile, fraţii, surorile şi prietenii apropiaţi ai familiei. Important este ca fiecare copil
să aibă un adult interesat de progresul său şcolar.
Vom prezenta câteva beneficii ale comunicării, avantaje pentru toţi cei angajaţi în acest proces.
Părinţii:
• să îşi pregătească copiii pentru a învăţa, să le prezinte grădiniţa ca fiind interesantă şi importantă şi
să le precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroşi;
• să discute cu educatorul copiilor lor, să stabilească o relaţie adecvată cu el;
• să participe la evenimentele din şcoală: şedinţele, evenimentele sportive şi jocurile în şcoală;
• să cunoască orarul copilului şi regulile din grupă;
• să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la grădiniţă;
• să creeze acasă un mediu bun;
• să observe şi să asculte;
• să ceară şi sfatul educatoarei;
• să le ofere informaţii utile profesorilor, schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi divorţul, boala
părinţilor sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de concentrare în învăţare;
• să se ofere voluntari;
• să aibă expectaţii ridicate şi să-i laude adesea pe copii;
• să stabilească obiceiuri bune de învăţare, să-i ajute pe copii să îşi planifice activităţile şi să le
dezvolte interesul în diverse domenii;
Profesorii:
• să-i determine pe părinţi să înţeleagă că uşa le este deschisă şi că întotdeauna vor fi bine primiţi,
dacă doresc să intre în sala de grupă şi să-i vadă pe copii la lucru;
• să menţină fluxul comunicaţional pozitiv;
• să caute oportunităţi pentru discuţii informale, să participe la evenimentele comunităţii;
• să înveţe despre cultura, viaţa, locul de muncă al celor din familii, pentru a realiza impactul tuturor
acestora asupra copiilor, să fie receptivi la alţi membri ai familiei sau prieteni apropiaţi ai acestora, care
sunt interesaţi de educaţia copiilor;
• să descrie părinţilor modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse;
• să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să înţeleagă motivele
pentru care profesorul crede că preşcolarul va avea succes;
• să ceară părinţilor să se înscrie ca voluntari;
• să-i informeze pe părinţi în legătură cu probleme curente ale învăţământului;
• să participe la organizaţiile care sprijină colaborarea profesor - părinte;
• să-i ajute pe părinţi să înţeleagă importanţa sprijinului lor, să mulţumească acestora pentru implicare
şi să explice care vor fi avantajele acţiunilor lor pentru copil şi pentru şcoală.
777
IMPORTANŢA CELOR
EDUCATOARE: TIRON GINA-LĂCRIMIOARA
Levine).
. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
acasă.
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului".
Cury)
778
Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde. Părinţii buni
oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
779
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR TIRON SUSANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.200, BUCUREȘTI
Dacă e să vorbim despre cei 7 ani de acasă, cu siguranță ne referim la educația pe care copilul o
primește de la părinți.Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii urmează diferite
forme de educație începând cu cele mai fragede vârste. Însă ideea de bază a acestei expresii rămâne valabilă
și anume că regulile de conduită trebuie învățate din familie. Astfel părinții sunt cei care au datoria de a
deprinde copilul cu principalele reguli de comportare. Acest lucru se face cu precădere prin imitare. La
această vârstă nu se poate vorbi de un comportament conștient.
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Familia este cea care are datoria morală de a învăța copilul să
salute. Salutul este prima normă de comportament care se învață. Începe prin banalul salut realizat prin
scuturarea mâinii și ajunge până la complexul ,,Bună ziua!” Tot în această perioadă se învață și normele de
manifestare și comportare în public.Copilul trebuie să învețe cum să răspundă la întrebări, când trebuie să
intervină într-o discuție și un lucru foarte important, să învețe să asculte.Aceste comportamente nu trebuie
să le manifeste doar în prezența adulților, ele trebuiesc exersate în compania copiilor de diferite vârste. Ei
trebuie învățați să-și respecte partenerii de joacă și de dialog. Un alt lucru important cu care copilul trebuie
deprins încă din familie este și utilizarea așa ziselor cuvinte magice ,, Te rog!, Multumesc! Cu plăcere!. De
asemenea copilul tebuie învățat să-și recunoască greșelile și să și le asume.
O bună creștere presupune, obligatoriu, formarea deprinderilor de a servi masa.
Un copil bine crescut învață de la părinți că a râde de slăbiciunile sau dizabilitățile unei persoane este
total greșit.Va face diferența, odată ce va crește, între râsul sănătos și spiritul de glumă și râsul care jignește,
care deschide rani emoționale. Deprins cu acest lucru, cu timpul, copilul va învăța să îl evite pe cel din
urmă. De asemenea este important să deprindem copilulsă-și susțină punctul de vedere într-un mod
politicos, să fie atent la ce se întâmplă în jur.Un alt lucru important ce trebuie învățat este să piardă. Copilul
trebuie ajutat să-și focalizeze frustrările nereușitei spre ceva constructiv. Iar dacă e câștigător trebuie învățat
să o facă cu eleganță, fără a umili învinsul.
Procesul educativ al copilului trebuie să continue ceea ce a ănvățat în familie și trebuie condus cu
grijă şi caldă afecţiune, ținându-se cont de particularitățile de vârstă și individuale, evitându-se prezentarea
unor lucruri ce sunt peste puterea lui de înțelegere, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte
După ce ajunge la vârsta preşcolară și școlară, educaţia copilului se împarte între familie şi cadrele
didactice cu care copilul intră în contact. Aceștia din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat
780
familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l
ajute pe copil să înțeleagă și să-și lămurească unele neclarități.
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează pentru viaţă într-un
univers pe care-l creează părinţii.
Bibliografie:
781
PRINCIPIILE ŞI VALORILE CREŞTINE – ELEMENTE DE BAZĂ ÎN
EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. TIRPE MARIA-EVA

LICEUL ORTODOX „EPISCOP ROMAN CIOROGARIU”, ORADEA
Interrelaţiile care se stabilesc în clasa de elevi poartă amprenta vieţii sociale în ansamblul ei, şi a vieţii
şcolare şi familiale din mediul de cultură al elevului. Există numeroase caracteristici particularizate,
specifice, dar şi elemente universale reprezentate de principiile şi valorile morale creştine, pilonii întregii
vieţi morale, propovăduite de însuşi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, şi regăsite în Sfânta Scriptură şi în
zestrea scrierilor bisericeşti.
Unul dintre principiile care stau la baza relaţiilor dintre elevi este principiul egalităţii, principiu care
se cere cultivat în familie de la cea mai fragedă vârstă. În lumina Evangheliei, egalitatea, asemenea
respectului, decurge din însăşi demnitatea personală, intrinsecă a fiecărui om, o demnitate egală care trece,
sau ar trebui să treacă, barierele discriminării bazate pe diferenţa de sex, rasă, culoare, condiţie socială,
limbă sau religie.
Diferenţele dintre membrii societăţii, înţelegând aici şi membrii unei clase de elevi, aparţin Planului
lui Dumnezeu. Apar astfel diferenţe legate de vârstă, de capacităţile şi aptitudiniiliele fizice, intelectuale
sau morale de distribuţia bogăţiilor. Unii au parte de haruri şi daruri de virtute, alţii de spiritualitate, alţii de
daruri vremelnice, toate împărţite într-o uriaşă diversitate. Nicio persoană nu primeşte totul. Referindu-se
la cele afirmate mai înainte, Filaret, Mitropolitul Moscovei, îi învaţă astfel pe cei nemulţumiţi: „E păcat să
zici că eşti fără nici un talant; pentru că Dumnezeu îi dă fiecărui om un talant – adică, atâtea puteri şi
mijloace câte pot încăpea în natura lui şi câte sunt necesare pentru atingerea scopului suprem.”
Aşa cum arată Evanghelia, talanţii nu sunt distribuiţi în mod egal. De ce? Tocmai pentru că Dumnezeu
voieşte ca oamenii, inclusiv copiii să aibă nevoie unii de alţii, prin harurile şi darurile primite să slujească
unul altuia, să fie obligaţi la caritate unii faţă de alţii. Diferenţele obligă la mărinimie, bunăvoinţă şi la
împărtăşire. Astfel se oferă posibilitatea îmbogăţirii reciproce. Şi câte astfel de oportunităţi se oferă în clasa
de elevi!
Un alt principiu este cel al solidarităţii, enunţat şi sub numele de „caritate socială” sau „prietenie”,
fiind o exigenţă de ordin moral.
Solidaritatea se manifestă în general în situaţii limită: boli, accidente, calamităţi naturale,
„cataclisme” familiale. Ea are, sau ar trebui să aibă, un caracter obligatoriu şi presupune eforturi din partea
tuturor în împărtăşirea bunurilor materiale dar şi ale celor spirituale.
Necesitatea îndatoririi de a ajuta pe celălalt, de a-l sluji în mod activ în orice privinţă, este clarificat
de însuşi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care spune: „Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti
fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut”. (Mt 25, 40)
Încă de mici, copiii pot fi învăţaţi de părinţi şi de şcoală, deopotrivă, cum sa facă bine altora şi cum
să procedeze atunci când sunt ei ajutaţi. Semnificative sunt, în acest sens, învăţăturile Mitropolitului
Moscovei, Filaret:
„Fii asemenea unui pârâiaş care adapă cu umezeala sa şi pe cei buni şi pe cei răi, fă bine tuturor ca
pârâiaşul, dar să nu faci zgomot asemenea lui, în jurul binefacerilor tale.
Când vorbeşti despre binele primit de la alţii aseamănă-te cu trâmbiţa; sună despre el. Când e vorba
despre binele făcut de tine aproapelui, fii asemenea mormântului, taci.
Adu-ţi aminte întotdeauna de binefacerea pe care ai primit-o, iar binefacerea pe care o faci altora s-o
dai numaidecât uitării.”
Bibliografie:
Joiţa E., Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, 2003
***, Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 1997
782
PROF. TITA MIHAELA ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ VÎNJU MARE,JUD.MEHEDINŢI
și diverse.
acasă.
Dacă familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel sentiment
de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar
va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul, familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi
arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l
înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
783
Bibliografie:
784
AUTOR- TIȚA OCTAVIA-MĂDĂLINA
Educația unui copil, presupune implicarea profundă a părinților în creșterea, formarea și dezvoltarea
acestuia.
Educația nu începe odată cu integrarea copilului în mediul preșcolar sau școlar, există o zicala care
spune că << Educația copilului începe din fașă>>. Atunci când copilul începe să frecventeze grădinița,
cadrul didactic continuă și modelează comportamentul și caracterul copilului, ce este deja format. Părinții
devin modelul pe care copilul îl urmează, ce văd în cadrul mediului familial vor considea corect și potrivit,
vor copia gesturi, fapte, atitudini, mizând pe siguranța că așa este normal să decurgă lucrurile. Această este
normalitatea în care ei s-au născut și au crescut. Părinții sunt cei care trebuie să țină seama de
comportamentul ce îl adopta în fața copilului și nu numai, de modul lor de a reacționa și de a se exprima,
întrucât toate acestea reprezintă baza pe care se dezvoltă ulterior caracterul copiilor. Deși temperamentul
este înnăscut și are propriile caracteristici, acesta poate fi modelat într-o oarecare măsură, iar părinții pot
realiza acest lucru și pot influența oarecum personalitatea celui mic, numai în situația în care reușesc să îi
creeze un mediu familial liniștit, armonios, în care să predomine un climat afectiv potrivit. Temperamentul
este înnăscut, însă caracterul se dobândește. Aici putem face referire la cei șapte ani de acasă. De la cea mai
fragedă vârstă, părinții au datoria de a investi timp, afectivitate și răbdare pentru a putea forma ce își doresc
din propriul copil. Datoria unui părinte este de a-l orienta pe copil să devină ce trebuie să devină în societate,
să se comporte adecvat și să fie deschis pentru a dezvolta variate relații sociale. După cum bine știm, cei
șapte ani, de acasă sunt esențiali în formarea unui individ. Lucrurile ce sunt însușite în acest interval de
timp, vor fi ulterior de neclintit, nu vor putea fi schimbate, întrucât reprezintă temelia în evoluția ulterioară
a omului. Ce a fost întipărit și asimilat în acești șapte ani reprezintă fundamentul personalității umane. In
debutul vieții, <<educația>> începe prin imităție. Cei mici nu au capacitatea și abilitatea de a înțelege exact
ceea ce li se transmite, dar vor imita acțiunile adulților din jurul lor. Pentru adulți este o responsabilitate
foarte mare, deoarece trebuie să ofere o atenție sporită acestui aspect, altfel, mai târziu, se vor crampona de
lacune comportamentale existente în personalitatea copiilor lor pe care nu le vor mai putea remedia cu
ușurință. Când copilul crește, evoluează și devine apt să înțeleagă mesajele ce i se transmit, educația se
realizează mai mai ușor. Deși sunt momente în care transmitem varianta potrivită, copilul tinde să ajungă
la varianta nepotrivită. Cel mai important lucru, ce ne va fi de folos este să apelăm la răbdare de fiecare
dată. Chiar dacă a greșit și azi și mâine și în ziua următoare, ii vom explica cu tact și răbdare, până când
vom reuși să atingem rezultatul dorit. Copiii au nevoie de atenție, sunt atât de fragili, încât dacă ne revărsăm
furia asupra lor, riscăm să ii transformăm în niște <<plante>> cu înfățișare omenească. Nu trebuie să ii
traumatizam pentru a-i educa și pentru a-i ajuta să înțeleagă și să distingă binele de rău. Totul stă în mâinile
noastre, noi adulții alături de care își petrec timpul. Nu trebuie să evităm să le împărtășim anumite lucruri
și informații sau să trecem cu vederea anumite aspecte legându-ne de faptul că este mic, va învața mai
târziu. De exemplu- Atunci când a ajuns la grădiniță, este important să o salute pe doamna educatoare și să
își salute colegii, poate nu reușim să realizăm acest lucru din prima sau a doua zi, dar dacă vom insista și ii
vom aminti asta, cu siguranță ulterior v-a știi ce are de făcut, chiar dacă are 3 ani sau 6. La educație și
evoluție trebuie să începem să lucrăm din momentul în care copilul a pășit în această lume. Bineînțeles, nu
putem ridică pretenii sporite, dar limitele trebuie aplicate încă de la debutul vieții, dacă ne dorim ca pruncul
nostru să posede normele de civilizație, sociale și morale, ce ii vor fi necesare pe durata întregii vieți. De
fiecare dată ne lovim de fraza << Cei șapte ani de acasă>>. Da, pentru că cei șapte ani de acasă sunt esențiali.
Educatorii vor fi cei care vor continua ceea ce am început să dezvoltăm noi, nu vor putea face minuni dacă
micuțul este total dezorientat și nu are acea baza pe care putem clădi, adăugând cărămidă peste cărămidă.
Informațiile, regulile, atitudinile trebuie puse la dispoziția copilului în timp, deoarece nimeni nu este capabil
să asimileze și să interiorize o vastitate de lucruri într-un timp record, creierul nostru este construit în așa
fel încât are nevoie de timp pentru a procesa ceea ce primește, nu functioneaza precum un computer.
Concluzionand, aș putea spune că cei șapte ani sunt cei mai importanți. Dacă un individ nu posedă
cunoștințele, informațiile, atitudinile ce trebuia să fie însușite în această perioada, este greu să putem
remedia, să putem completa lipsurile sau să-i schimbăm viziunea despre tot ce il înconjoară. Cu asta a
crescut, asta va consideră că este portivit și oportun.
785
CUM SĂ NE PREGĂTIM COPIII PENTRU VIAȚĂ
PROF. ÎNV. PRIM TITIRE VIORICA
Psihologul Richard Weissbourd oferă părinţilor câteva recomandări despre cum îşi pot face copiii
mai buni şi mai respectuoşi cu oamenii din jur. „Copiii nu se nasc buni sau răi şi nu ar trebui să renunţăm
niciodată la educarea lor. În fiecare etapă a copilăriei, ei au nevoie de adulţi care să-i ajute să devină buni,
respectuoşi şi responsabili în comunitatea în care trăiesc“, spune specialistul american.
1. Grija pentru ceilalţi trebuie să devină o prioritate
De ce? Majoritatea părinţilor pun pe primul loc fericirea şi realizările copiilor, în detrimentul grijii
pentru ceilalţi. Însă, copiii trebuie să-şi adapteze nevoile la cele ale oamenilor din jur, indiferent că este
vorba doar de o pasă a mingii sau despre a lua partea unui coleg care este agresat.
Cum? Copiii trebuie să audă de la părinţi că este important să te preocupe oamenii din jur. În loc să-
i spuneţi copilului: „Cel mai important lucru este să fii fericit“, încercaţi să-i spuneţi: „Cel mai important
lucru este să fii bun“. Dacă aveţi copii cu vârste mai mari, aveţi grijă ca el să se adreseze respectuos
oamenilor din jur, chiar şi atunci când sunt obotiţi sau nervoşi. Întrebaţi periodic învăţătorul/profesorii cum
se poartă copilul cu colegii la şcoală.
O situaţie concretă în care îl puteţi învăţa ce înseamnă empatia: când copilul vrea să iasă din echipa
de fotbal a şcolii sau din trupa în care a cântat, părinţii ar trebui să-i atragă atenţia asupra obligaţiilor pe
care le are faţă de grup şi să-l încurajeze să găsească soluţii pentru a nu afecta grupul respectiv.
2. Oferiţi copilului ocazii în care să-şi exerseze empatia
De ce? Copii deprind mai uşor empatia şi grija faţă de ceilalţi exersându-le constant, spune psihologul
Richard Weissbourd.
Cum? Această calitate se deprinde la fel ca abilitatea de a cânta la un instrument. Repetiţiile zilnice
– indiferent că este vorba despre a ajuta un coleg la teme sau a avea o îndatorire la şcoală – vor ajuta copiii
să fie mai atenţi la nevoile celor din jur şi să se implice în comunitate.
Nu oferiţi copilului recompense ori de câte ori ajută la strângerea mesei. El trebuie să ştie că are
câteva responsabilităţi în casă. Răsplătiţi-l numai când face gesturi cu adevărat remarcabile. Comentaţi cu
copiii gesturile frumoase, caritabile pe care le vedeţi la televizor şi discutaţi despre actele de nedreptate la
care asistaţi.
3. Extindeţi preocupările copilului
De ce? Copiilor le pasă, de regulă, de numai câteva persoane din familie sau de câţiva prieteni. O
provocare pentru părinţi este să le atragă atenţia celor mici asupra oamenilor din afara acestui cerc restrâns,
cum ar fi colegul nou de clasă, cineva care locuieşte la distanţă sau o persoană care nu vorbeşte aceeaşi
limbă ca el.
Cum? Copii trebuie să înţeleagă dintr-o perspectivă mai largă oamenii cu care interacţionează zilnic,
inclusiv pe cei vulnerabili. Ei trebuie să vadă că deciziile lor afectează comunitatea din care fac parte, dar
trebuie să devină preocupaţi şi de oamenii din afara comunităţii lor sau dintr-o altă cultură.
Aveţi grijă ca cel mic să fie prietenos şi recunoscător cu toţi oamenii din viaţa lor, inclusiv cu şoferul
de autobuz sau cu chelnerul. Încurajaţi copilul să-i pese de oamenii vulnerabili. Folosiţi-vă de o poveste din
ziare sau de la televizor pentru a vă face copilul să se gândească la copiii mai puţin norocoşi din altă ţară.
4. Fiţi mentori pentru copil
De ce? Copiii învaţă valorile morale privind la adulţii pe care-i respectă. De asemenea, ei învaţă
aceste valori analizând dileme etice împreună cu părinţii, cum ar fi: „Ar trebui să-mi invit noul vecin la ziua
mea în condiţiile în care prietena mea cea mai bună nu îl place?“.
Cum? A fi un model pentru copii înseamnă că trebuie să exersaţi şi dvs. compasiunea. Nu trebuie să
fiţi perfect în permanenţă, este chiar recomandat să vă recunoaşteţi greşelile şi neajunsurile în faţa copilului.
Trebuie, de asemenea, să învăţaţi să ascultaţi şi perspectiva acestuia.
Puteţi face muncă voluntară cel puţin o dată pe lună şi va fi ideal dacă implicaţi în acelaşi timp copilul
în această activitate.
5. Învăţaţi copilul să-şi controleze emoţiile negative
De ce? Adesea, preocuparea pentru ceilalţi este umbriă de sentimente negative precum furia, ruşinea
sau invidia.
786
Cum? Trebuie să-i învăţai pe cei mici că aceste emoţii sunt normale, dar modul în care le gestionează
nu este tocmai în regulă. Copiii au nevoie de ajutorul nostru pentru a putea gestiona aceste emoţii într-o
manieră constructivă.
Iată o metodă simplă de a vă ajurta copilul să se calmeze: rugaţi-l să se oprească din ce face sau spune,
să inspire profund pe nas şi să expire pe gură până numără la cinci. Exersaţi această metodă când copilul
este calm, iar dacă se enervează, amintiţi-i tehnica şi puneţi-o în practică împreună. După o vreme, va începe
să o facă singur exerciţiul de respiraţie şi va fi capabil să-şi exprime sentimentele într-o manieră potrivită.
Specialistii in psihologia copilului au afirmat ca parintii nu acorda importanta necesara educatiei
copilului. Un tanar are nevoie sa isi cunoasca propria personalitate si sa fie constient de pozitia pe care o
ocupa in societate. Prin intelegerea exacta a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil parintele
poate sa controleze modul in care acesta isi formeaza personalitatea.
Parintii trebuie sa raspunda nevoilor copiilor, in special cele emotionale, care se concretizeaza in
dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare.
A acorda atentia necesara unui copil de doi ani presupune mai multe eforturi din partea parintelui.
Acesta trebuie sa ii cunoasca bine comportamentul si sa ii inteleaga starile. Fie ca este obosit sau ii
este foame, s-a lovit sau are nevoie de atentie, bebelusul are nevoie de ingrijire continua.
Pentru a putea percepe sentimentele copilului, parintele trebuie sa fie capabil sa transmita propriile
lui emotii. Uneori este greu sa intelegem dorintele celor mici si explicatiile lor nu ne lamuresc. O analiza
mai atenta a situatiei, a mediului in care traiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interactioneaza
ne poate lamuri. Chiar daca sunt sinceri, acestia trebuie sa fie stimulati sa-si marturiseasca gandurile.
Educatia copilului este o provocare pentru orice parinte. Daca invatam sa facem o reprezentare clara
si complexa a telului pe care vrem sa il atingem atunci situatiile pot fi mai simplu de abordat. Greselile nu
trebuie sa ne descurajeze. Mai devreme sau mai tarziu vom ajunge sa ne intelegem copiii si sa le acordam
sprijinul necesar. Experienta ne ajuta sa devenim parinti mai buni si sa preluam exemple din propria
educatie.
Lumea nu este perfecta si nici noi nu suntem parinti perfecti. Trebuie sa avem grija sa nu transmitem
frustrarile si nemultumirile noastre. Defectele noastre trebuie sa fie exemple negative pentru copil iar
calitatile noastre sa constituie un model demn de urmat. Ideea principala este sa determinam sursa
nemultumirilor care ne afecteaza si sa ne controlam atitudinea. Echilibrul este trasatura perfecta care
defineste educatia copilului.
Dilema cu privire la cat de corect este realizata educatia unui tanar a fost dezbatuta de foarte multi
psihologi. Parerea comuna este aceea ca fiecare cuplu trebuie sa aplice metodele care se potrivesc
personalitatii copilului. Nu exista o lege stricta ci doar sfaturi care trebuie mai intai analizate si apoi aplicate.
Familia promoveaza diferite valori care sunt transmise celor mici si care, la randul lor, le vor transmite
familiei pe care si-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de parinti ideali; ei isi doresc ca acestia sa le reflecte
dorintele si sa le inteleaga nemultumirile, sa ii ajute cand sunt nelamuriti si sa ii aprecieze atunci cand
merita. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legaturi sincere intre parinti si copii si ii ajuta sa se
cunoasca mai bine.
Este esential sa constientizam ca esecurile noastre constituie un motiv de a ii incuraja pe tineri sa
lupte pentru atingerea telurilor si sa nu isi paraseasca niciodata idealurile. In ciuda eforturilor noastre, exista
situatii care ne depasesc dar care ne ajuta sa realizam ca, uneori , dezamagirile ne transforma in oameni mai
puternici. Mediul pe care il asiguram copiilor nostri este oglindirea dorintelor si aspiratiilor noastre.
Parintii trebuie sa se concentreze asupra modului in care se desfasoara comunicarea in familie, asupra
felului in care copilul isi manifesta interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se
aplica in casa. Trebuie sa isi lase nemultumirile deoparte atunci cand discuta cu fiii lor si sa isi canalizeze
intreaga atentie asupra lor. Orice cuvant spus acestora transmite nu doar ideile parintilor ci si sentimentele
lor
Atasamentul si autoidentificarea
Abilitatea de a ne asuma rolul de parinti depinde nu doar de copil, ci si de gradul de dezvoltare si
intelegere a legaturilor sentimentale pe care le-am trait in propria noastra familie. Abilitatea de a te atasa
de copilul tau depinde foarte mult de temperamentul si personalitatea lui si de gradul de acceptare a
787
defectelor si calitatilor lui. Educarea unui tanar presupune identificarea cu acesta si, mai tarziu, la
adolescenta, empatia in ceea ce priveste situatiile in care se implica si lumea pe care si-o creeaza.
Este o dorinta a celor mai multi dintre noi ca intamplarile nefericite prin care am trecut cand eram
tineri sa nu se repete in cazul copiilor nostri. Din acest motiv, deseori, tindem sa exageram cu grija pentru
cei mici si sa ii sufocam cu dragostea noastra; psihologii considera ca este o modalitate de a ne vindeca
ranile din trecut.
Proiectarea experientelor din copilarie asupra tinerilor este o greseala frecventa si se explica prin
dificultatea parintilor de a se detasa de acestia si de a distinge situatiile. Exista o forta subliminala care ne
impinge sa retraim intamplarile prin copiii nostri si sa alegem, de aceasta data, solutia potrivita. Incercarea
noastra de a ne vindeca ranile trecutului poate sa induca acest sentiment de frustrare copilului nostru, doar
pentru ca "pare sa fie o situatie asemanatoare". In astfel de cazuri, parintii nu iau in considerare faptul ca
tinerii sunt persoane complet diferite si care trec prin experiente distincte.
Repetarea greselilor pe care le-au facut parintii nostri este o trasatura a majoritatii. Vechea zicala, "ce
a fost bine pentru mine e bine si pentru tine", reflecta atitudinea eronata de a transmite generatiilor
urmatoare o educatie nu tocmai potrivita. Daca nu suntem capabili sa realizam greselile in propria noastra
educatie, atunci nu vom fi capabili sa ne educam corect copiii. Exista atat de multe cazuri in care parintii
se concentreaza asupra propiilor frustrari si uita sa analizeze, obiectiv, situatiile in care se afla copiii
acestora. Lipsiti de un sprijin puternic, acestia se interiorizeaza, isi pierd increderea si preiau nemultumirile
celor mari.
Un exemplu concludent este nemultumirea unei mame de 35 de ani cu privire la comportamentul
fiului ei. Desi petrecea foarte mult timp cu acesta, de fiecare data cand trebuia sa plece copilul se intrista
foarte tare, era agitat si nemultumit. Femeia nu putea sa plece fara sa ofere explicatii indelungate si fara sa
il convinga de faptul ca nu va lipsi mult. Copilul plangea atunci cand mama lui nu dormea cu el in camera
si era agitat in timpul somnului. Jucariile sau alte moduri de a il calma nu reuseau sa il convinga sa doarma
singur. Parintii erau disperati si nu stiau cum sa raspunda cat mai bine dorintelor copilului. Indiferent de ce
faceau, baiatul nu accepta sa doarma fara unul din ei, plangea si tipa in fiecare seara inainte de culcare.
Femeia trecuse prin experiente care i-au marcat viata. In copilarie, parintii o lasau sa se descurce
singura, unicul lor sprijin fiind suma de bani zilnica pe care o primea ca sa isi cumpere de mancare. De la
varsta de 10 ani a fost nevoita sa isi cumpere singura haine si alte lucruri de care avea nevoie; parintii ii
ofereau doar sprijin material. Fiind mereu prea ocupati sa o asculte, aceasta a crescut aproape singura. Desi
i se spunea ca este iubita si i se ofereau cadouri, ea nu simtea ca apartine unei familii. Mai tarziu, in
adolescenta, a suferit numeroase caderi nervoase datorate nemultumirii pe care o simtea prin faptul ca nu
era ascultata si ingrijita. Nevoita sa se descurce prin propriile forte de la o varsta frageda, femeia a trait
mereu cu un sentiment de tristete si revolta pentru faptul ca nu i se acorda minimul de atentie de care avea
nevoie. La maturitate, femeia si-a imbunatatit considerabil relatia cu familia ei.
In ciuda acestor experiente, aceasta mama nu a realizat ca si-a proiectat nevoile nesatisfacute din
copilarie asupra fiului ei. A recurs la sedinte de consiliere pentru baiatul ei, ingrijorata de faptul ca problema
nu poate fi rezolvata in alt mod.
Psihologul, spre uimirea ei, a asigurat-o ca baietelul este capabil sa fie independent. Reusea sa
indeplineasca diferite cerinte fara mari eforturi, avea un spirit de orientare foarte dezvoltat si era apt sa
interactioneze cu oameni de toate varstele. Baiatul nu avea nici o teama ca este abandonat. Femeia a realizat
ca era atat de stresata ca nu poate satisface nevoile fiului ei incat i-a transferat acestuia starea de incordare
si l-a invatat, fara sa vrea, ca singura metoda de a obtine ceva este sa ceara fara sa accepte refuzul. Intr-un
anumit fel, aceasta i-a transmis ideea ca nu trebuie lasat sa doarma singur sau sa ramana singur. Din acest
motiv, legatura dintre mama si fiu s-a transformat intr-o necesitate, o incercare de a invinge teama, o solutie
pentru stabilitate emotionala.
Problema s-a agravat pe masura ce baiatul a crescut. Ajuns la varsta adolescentei, acesta se confrunta
cu nevoia de a fi independent si, in opozitie, dependenta de prezenta mamei. Atat mama cat si copilul erau
confuzi in ceea ce priveste separarea normala si ideea de abandon. Tatal, neavand un rol primar in ingrijirea
copilului, nu a reusit sa intervina in relatia celor doi si sa tempereze nevoia mamei de a-si proteja fiul si
nevoia fiului de a fi protejat. Dupa cativa ani, prin eforturile intregii familii, baiatul a invatat ca parintii nu
trebuie sa raspunda cerintelor lui pentru ca este capabil sa se descurce singur. Intr-un final a reusit sa doarma
singur si sa accepte ideea ca nu va fi abandonat.
788
Atasamentul fata de baiat si grija exagerata de a-i indeplini toate dorintele l-a determinat pe acesta sa
isi manifeste o continua nevoie de satisfacere a dorintelor, contrariul inducandu-i o stare de teama dusa la
extrem. Baietelul avea nevoie de atentie si sprijin dar, din cauza temerilor mamei, nu putea sa distinga
momentele in care era necesar sa fie lasat singur de acelea in care dorea sa fie singur. Cu ajutorul unui
consilier, mama a inteles ca modul in care isi invata copilul este gresit si ca educatia acestuia va avea de
suferit. Cuplul si-a regasit echilibrul prin faptul ca si-a ajutat fiul sa devina independent. Tatal a inteles ca
trebuie sa se implice mai mult in relatia cu fiul sau, iar mama si-a depasit frustrarile din copilarie.
Indiferent daca alegem ajutorul unui specialist sau nu, cei mai multi dintre noi am trecut prin momente
in care am identificat propriile noastre nevoi cu cele ale copilului nostru. Nu este o dovada de slabiciune sa
cerem ajutor ci este o dorinta instinctuala de a depinde de ceilalti. Intrebarile urmatoare va pot ajuta sa
reflectati asupra modului in care va educati copilul si starilor pe care le transmiteti, fara sa vreti, acestuia.
In acest fel, veti fi capabili sa faceti diferenta intre nevoia de a vindeca propriile rani si nevoia de a va ajuta
copilul sa se vindece.
• Aveti indoieli in ceea ce priveste sentimentele copilului dumneavoastra?
• Situatia lui va aminteste de intamplari din copilaria dumneavoastra? Daca da, modul in care
gandeste si simte sunt identice?
• Intamplarea pe care ati trait-o este la fel de grava ca cea prin care trece copilul dumneavoastra? Sau
este foarte dificil de comparat? Sunteti obiectiv in judecarea situatiei sau va bazati pe propriile sentimente?
• Cat de importanta este experienta pentru copilul dumneavoastra si ce puteti face sa il ajutati?
• Care sunt diferentele intre intamplarile prin care ati trecut? Cum influenteaza temperamentul
dumneavoastra modul in care abordati situatia si cum influenteaza temperamentul copilului?
Prin comparatia obiectiva intre situatia cu care se confrunta copilul si cea din copilaria
dumneavoastra, prin judecarea reactiilor si a modului de gandire, prin identificarea persoanelor care pot
interveni in rezolvarea problemelor, puteti sa va ajutati eficient copilul si sa il invatati sa detina controlul
asupra situatiei.
Studii asupra abuzurilor au demonstrat ca parintii care sunt constienti de ranile psihice provocate in
copilarie tind sa isi schimbe comportamentul atunci cand au copii. Parintii trebuie sa isi invinga frustrarile
si sa abordeze obiectiv educatia copiilor. Nevoile tinerilor pot sa fie uneori gresit intelese si sa ii transforme
in persoane dependente de parinti. Gasirea unei modalitati de a conferi echilibrul intre ceea ce simtiti si
ceea ce trebuie sa faceti poate fi un tel dificil de atins, dar nu imposibil.
Empatia si reflectarea sentimentelor
Copiii au nevoie de reflectarea corecta a sentimentelor, nu doar pentru a intelege definirea lor, ci
pentru a isi cunoaste propria personalitate. Pentru a contribui cat mai corect la dezvoltarea lor, parintii
trebuie sa le impartaseasca sentimentele. Fie ca este vorba de entuziasm sau tristete, nervozitate sau
resemnare, reflectarea emotiilor contribuie la educatia acestuia.
Atunci cand trec prin perioade de stres si schimbari, cand intampina o greutate sau sunt dezamagiti,
tinerii au nevoie de cineva care sa le inteleaga sentimentele si sa le transmita ideea ca totul face parte din
cursul normal al vietii. Prin definirea si reprezentarea acestor sentimente un copil devine constient de
persoana lui si de locul pe care il ocupa in societate.
Este foarte important sa il invatam ca sentimentul de ura poate fi exprimat si tolerat. Cand cineva isi
manifesta ura, orice persoana tinde instinctual sa se apere. Daca intelegeti ca acest sentiment este normal,
in cazul in care se incadreaza in limite, atunci veti fi capabili sa va faceti copilul sa inteleaga puterea de a
tolera si de a iubi. Prin absorbirea urii copilului dumneavoastra va educati copilul sa controleze acest
sentiment, sa il inteleaga si sa adopte o atitudine pozitiva fata de cei care o manifesta.
In cazul adolescentilor, o implicare mai mare in intelegerea nevoilor si sentimentelor acestora va ajuta
sa il determinati sa isi impartaseasca nemultumirile, sa ceara ajutor atunci cand cred ca nu se descurca si sa
adopte o atitudine pozitiva fata de propunerile dumneavoastra.
Atasamentul fata de ceilalti
Pentru a fi capabil sa interactionezi cu ceilalti este necesar nu doar sa supravietuiesti, ci sa traiesti
intr-un mod care sa iti asigure fericirea si multumirea ca existi. Este important a invata un copil valoarea
relatiilor interumane si importanta interactionarii cu ceilalti. Parintii trebuie sa le prezinte copiilor
avantajele intemeierii unei familii si influenta celor pe care ii iubeste asupra modului in care gandeste si se
dezvolta.
789
Baietii si fetele trebuie sa beneficieze de o educatie care sa le permita sa inteleaga importanta
sentimentului de iubire. Prin sentimentele pe care le transmit acestora parintii, copiii vor invata sa simta si
sa transmita la randul lor emotiile. Nu doar parintii trebuie sa aiba grija de copil, acesta trebuie sa fie lasat
sa isi manifeste propria grija fata de ei. Permitand tanarului sa ofere, acesta va invata sa aprecieze ceea ce
i se ofera.
Nu exista parinti perfecti asa cum nu exista copii perfecti. In fiecare interactiune a noastra cu ceilalti
putem sa adoptam atitudinea gresita. Cautarea unui echilibru si incercarea de a fi cat mai buni in ceea ce
facem ne poate asigura succesul in educatia copilului.
www.copilul.ro
Sursa: https://www.curentul.info/
790
PROF.INV.PREŞC.: TIVU MARINELA- GPP NR.23, PLOIEŞTI
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare și de însușire a diverselor
- deprinderi de autoservire; ordine; igienă; curățenie și exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea
trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative; bune maniere și comportament în diverse situații;
limbaj corect transmis; modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc); consecvența în realizarea unei sarcini; concentrarea atenției; perseverența în
realizarea unei sarcini; alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
- spiritul de competiție; altruismul; cooperarea; atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea) toate însă cu
A avea ,,cei 7 ani de acasă’’ înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Va trebui să
ţinem cont de: Cum salutăm? Pe cine saltăm? Cum ne îmbrăcăm? Cum ne comportăm acasă? Dar la
grădiniţă/ şcoală? Cum ne comportăm într-o vizită? Cum mancăm? Cum facem cadouri? Cum ne
compotrăm la teatru, cinematograf, autobuz, avion? şi multe altele.
Salutul este primul semn al politeţii. Să ne ferim să ne spună cineva, vreodată, ,,Bună ziua, căciulă.
Că stăpanul n-are gura!’’
Pe cine salutăm?
• Salutăm orice persoană cunoscută, indiferent de locul în care o întanlim: pe stradă, la piaţă, în
magazin, în parc etc.
• Salutăm chiar dacă nu suntem siguri că persoana căreia îi adresăm salutul ne-a văzut.
• Salutăm întotdeauna la intrarea sau ieşirea din lift, în compartimentele de tren, stewardesele care
ne întampină la urcarea într-un avion, vanzătorii din magazinele mici.
Cine salută primul?
• Băieţii salută primii fetele; bărbaţii salută primii femeile; copiii şi persoanele mai tinere salută
persoanele mai învarstă.
• Cand intrăm într-o încăpere, îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo.
• Cand ne alăturăm unui grup, salutăm primii. După ce salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt
antrenaţi membrii grupului.
• Intotdeauna salută cel care merge pe cel care stă pe loc, cel care este intr-o maşină pe cel care este
pieton.
Dar...
791
• Nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o
dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este impoliteţe.
Cum salutăm?
• Intotdeauna salutul trebuie să fie însoţit de un zambet.
• Cand salutăm, trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat.
• Nu salutăm ţinand mainile în buzunare şi nici cu gura plină.
• Nu salutăm făcand gesturi ample, nefireşti cu mainile.
• Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap, cand salută.
Formulele de salut cel mai des folosite sunt: ,,Bună dimineaţa’’ (pană la ora 11 a zilei), ,,Bună
ziua’’(după ora 11, pană la lăsarea serii), ,,Bună seara’’(după lăsarea serii). Intre prieteni şi colegi se
folosesc de regulă: ,,Bună!’’ şi ,,Salut!’’
Dacă cineva ne atrage atenţia: ,,Te-am salutat ieri, dar nu mi-ai raspuns la salut!’’ ne cerem scuze
politicos, spunand ,,Te rog să mă scuzi, dar nu te-am observat’’
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
5. M. Gîgă, Cei şapte ani de acasă- Codul bunelor maniere, Coresi, 1999
792
IMPORTANȚA CELOR
ȊNV.PROF.PRIMAR TODICA BALA GEORGETA ANCA

ŞCOALA PRIMARĂ NR. 2 STÂNCEŞTI
Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii
în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
acasă.
dorinţelor sale.
793
Bibliografie:
794
TODOR ILEANA
Motto:
„Felul in care parintii il trateaza pe copil formeaza la acesta un anumit mod de a concepe lumea„
Alfred Adler
Venind pe lume, copilul ajunge intr-un mediu familial care are deja o istorie si valori proprii. In
general,traieste cu parintii lui, care sunt impreuna sau separati,in armonie sau in conflict, cu frati si surori,
toti diferiti unii de altii. Fiecare membru al familiei poarta in el propriile amintiri, bucurii si dezamagiri care
ii influenteaza pe ceilalti. Prin acest joc de interactiuni copilul se construieste si acumuleaza la randul lui
experientele cele mai diverse, mai mult sau mai putin pozitive, mai mult sau mai putin traumatizante. Cu
acest prim bagaj se indreapta spre scoala.
Chiar daca pana la varsta de sapte ani, copilul urmeaza si alte forme de educatie (gradinita) , educatia
primita in familie va avea rolul hotarator.
Benjamin Franklin a spus odata : ”Daca prima lectie a copilului tau va fi ascultarea, cea de-a doua va
fi cea pe care o vei dori tu” Fiecare copil are nevoi si dorinte unice, precum si o personalitate unica. Atunci
cand respecti un copil, pentru ca este o persoana unica, si ,tinand seama de trasaturile legate de varsta, il
instruiesti in cadrul acestor parametri, lectia ascultarii poate fi invatata mult mai usor. Multi parinti reusesc
sa-si educe copiii daca:
-constituie un model demn de urmat ;
-formeaza un front comun cu mama-tata;
-au o atitudine previzibila si ferma fata de reguli;
-sunt sinceri si afectuosi cu copiii lor;
Copilul se conformeaza mai usor fata de parinte ce ii explica scopul actiunilor sau al regulilor, in
momentul in care intelege acest scop ,decat fata de unul dominator , tiran ce-l ameninta si il bate. Uneori
sentimentul de vinovatie este asa de puternic ca pedeapsa il linisteste. De aceea cei care nu isi cearta
niciodata copiii, comit o grava eroare educationala. La fel de grav este sa ii pedepsesti azi pentru ceva si
maine sa ii permiti acel ceva. Copilul trebuie sa inteleaga ce e bine si ce e rau.
Una dintre legile fundamentale ale educatiei este aceea ca daca copiii stiu cu ce pot sa ii scoata din
sarite pe parinti, o vor face. Nu pentru ca ar vrea sa ii persecute , ci pentru a atrage atentia asupra lor, pentru
a castiga o lupta pentru putere sau pentru a simti dulcele gust al razbunarii. Parintii trebuie sa reactioneze
cu calm si realism. Trebuie sa fie hotarati. Sa explice motivul pentru care comportamntul respectiv este
interzis si sa prezinte pedepsele ce urmeaza a fi aplicate in cazul repetarii lui. Nu trebuie insistat prea mult
pe comportamentul negativ.
Exista o tehnica de soc pozitiva : atunci cand copiii se asteapta ca parintii sa fie nervosi , acestia sa
le zambeasca si sa-i ierte cu buna stiinta . Atunci cand ei se asteapta sa primeasca bataie, sa fie luati pe
genunchi si, in loc sa fie admonestati ,sa fie stransi in brate , sa li se solicite ajutorul in rezolvarea unor
treburi casnice. Vor fi extrem de placut surprinsi de efectul unui asemenea comportament din partea
parintilor.
Ca membri ai familiei si ca cetateni , copiii au anumite responsabilitati. Trebuie sa fie respectate
drepturile copilului ,dar nu trebuie lasati sa le calce pe ale parintilor. Motivarea, incurajarea , calauzirea si
influentarea il vor face pe copil sa se supuna cu bunavointa cererilor parintilor, in loc sa se impotriveasca
la tot ce spun parintii sau sa actioneze intr-un spirit de razvratire.
Un echilibru intre dragoste si autoritate va avea intotdeauna un rezultat pozitiv.
Bibliografie:
Adrian Orban ”Daca iti pasa de copilul tau”
Marie-Claude Beliveau ”Necazurile micului scolar”
Kay Kuzma ”Ascultarea de bunavoie”
795
POVEȘTILE TERAPEUTICE
PROF. ÎNV PRIMAR TODORUȚ DELIA

LICEUL TEORETIC „O.C. TĂSLĂUANU” TOPLIŢA,
JUDEŢUL HARGHITA
Îmi amintesc copilăria mea cu poveștile de seară. Mă linișteau și îmi umpleau sufletul și mintea de
idei,de speranțe și de vise. Apoi, poveștile continuau să lucreze și în timpul nopții, pe timp de visare, iar
dimineața mă trezeam mai veselă.
Cred că poveștile au avut dintotdeauna un rol vindecător, poate de aceea au fost atât de îndrăgite de
copii și de adulți. La finalul lor,conștient sau inconștient ne-am simțit cu toții mai ușori și mai puțin apăsați
de ceea ce simțeam înainte.
Prin intermediul unei povești terapeutice putem ajunge să căpătăm mai multă încredere în noi înșine,
putem rezolva problema cu somnul la copii, frica de medic, rezistența împotriva consumului unui
aliment,putem dezamorsa un conflict sau chiar vindeca o frică. Poveștile terapeutice ne sunt de folos când
sesizăm la copilul nostru stări de tristețe sau neliniște și nu reușim să le identificăm cauza. O astfel de
poveste poate provoca o discuție și poate debloca momentul dificil al copilului.
Se pot utiliza povești sau fabule scrise de autori celebri și specializați sau le putem crea noi pentru
ei. Dacă alegem să compunem noi povești e important să creăm un personaj care are aceeași problemă cu
a copilului nostru, să fim cât mai amuzanți, în niciun caz gravi sau amenințători. Clar, e nevoie de un plan,
ce vrem să obținem cu povestea și prin ce mesaje credem că am putea ajunge la sufletul și mintea copilului.
E nevoie de responsabilitate cu subiectul și de tact. Ne cunoaștem copilul și știm ce tip de poveste și ce gen
de personaj i-ar plăcea acestuia mai mult. E important să fie o potrivire și povestea să pară cât mai reală.
Se poate repeta povestea înainte, cu alt copil sau cu un prieten, apoi se ajustează în funcție de reacțiile
lor. În timp ce spunem povestea celui mic, pentru că este interactivă, ne putem adapta din mers, fără
rigiditate. Implicarea copilului e cea mai importantă pentru atingerea obiectivului poveștii terapeutice.
În general, toate poveștile,legendele și fabulele lumii conțin o paletă largă de situații prin care trec
personajele. Ele reprezintă tot atâtea exemple de probleme care pot fi întâmpinate și depățite de copii,
încercări, probleme sufletești, accidente ș.a.
Basmele lui Petre Ispirescu, ale Fraților Grimm sau Christian Andersen, ne oferă pilde minunate,
exemple de cum ne putem găsi bucuria în situații de zi cu zi.
,,Iepurașul care voia să doarmă” de Carl Forssen Ehrlin, este o poveste minunată care ne ajută să
colaborăm cu cel mic pentru a adormi mai ușor.
,,Cenușăreasa”- o poveste minunată pentru un copil care se poate confrunta cu o stare de melancolie,
tristețe sau chiar depresie.
,,Prâslea cel Voinic și merele de aur”, o poveste specială pentru un copil care nu se simte apreciat de
cei din jur și căruia îi lipsește mama și suportul ei. Cu ajutorul ei poate căpăta curaj și poate învăța că nu
are importanță cât ești de mic, dacă ești neînfricat.
,,Croitorașul cel viteaz” – o altă poveste despre curaj și despre a înfrunta viața de zi cu zi, cu toate
dificultățile ei și cu oameni mari, care pot părea niște uriași amenințători.
Rolul poveștilor este unul ce greu poate fi măsurat și explicat în câteva cuvinte - ele ajută
comunicarea, relaționarea copil-adult, sprijină exprimarea emoțiilor, oferă posibile soluții problemelor,
prezintă modele de comportament și multe alte beneficii .
Bibliografie:
Cherechianu Diana,Natalia Coroiu - ,,Poveștile terapeutice vin să ne învețe” , Editura Diana, 2012
796
NORME DE COMPORTARE ÎN FAMILIE ȘI LȘA GRĂDINIȚĂ
PROF.ÎN ÎNV. PRIMAR ȘI PREȘCOLAR:

TODUȚ MARIA
Sintagma,, cei șapte anide-acasă,,se referă la educația pe care copilul o primește de la părinți,la un
cpil bine crescut,mai precis la dobândirea unor deprinderi(igienico-sanitare,de autoservire,deprinderi de
comportare civilizată și de politețe,deprinderi de ordine și curătenie) .Vorbim de cei șapte ani de acasă
deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia,în spwecial până la vârsta de trei ani,iar membrii
ei au cea mai mare influențăasupra lui.Formarea oricărei deprinderi necesită din partea părinților și a
educatoarelor răbdare și,mai ales,un echilibru între severitate ,toleranță și timp.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor,oglinda educației pe care o oferă părinții
copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public,,Nici o altă instituție ,orcât de calificată ,nu este atât
de direct sensibilă la exprimarea trebuințelor,la manifestarea slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare
al copilului,fiincă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod atăt de direct și atât de vital
ca tatăl și mama....,,(P. Osterrieth)
În procesul educativ de formare a deprinderilor se conturează mai multe etape de care părinții,ca și
educatoarele ,trebuie să țină seama
Prima etapă constă în familiarizarea copilului cu obiectele necesare și cu denumirea
lor(săpun,prosop,lighian,spălător etc.)Acum se formează imaginea globalăasupra acțiunii.
În etapa a doua ,se explică și se demonsrează operațiile în ordinea lor firească,se demonstrează fiecare
mișcare în parte ,iar copilul o imită
Cea de a treia etapă o constituie formarea și consolidarea propriu-zisă a deprinderii.Copiilor le este
cerut să execute operațiile în succesiunea lor,dar sub supravegherea adultului.
În etapa a patra deprinderile se automatizează,copilul execută operațiile corect,cu minimum de
energie,deprinderea este formată când toate operațiile se desfășoară normal,fără consum mare de energie și
de timp.Fiecare părinte sau educatoare trebuie să cunoască bine etapele de formare a deprinderilor,acestea
corespund stadiilor dezvoltării psihoindividuale a copiilor.Activitatea fundamentală a copilului în grădiniță
este jocul,de aceea,la această vârstă multe deprinderi se pot forma în timpul și cu ajutorul jocului.În vederea
consolidării deprinderilor,se pot folosi :povestiri,poezii,lecturi după imagini,jocuri și ghicitori.Povestirea
are un rol deosebit în stimularea imaginatiei și sensibilității copiilor.
Observarea constituie o altă modalitate de formare și consolidare a deprinderilor,atât în familie cât
și la grădinită.Sefolosesc căi și modalități adecvatei vârstei și posibilităților lor de întelegere,astfel încât
copiii să participe cu interes la orice activitate.Modul în care adultul dirijează interesul,curiozitatea și
spiritul de investigatie caracteristice copilului este determinant.Pentru formarea deprinderii de ordine și
curățenie,este necesar ca părinții și ceilalți adulți din familie să constituie un model de urmat .
Deprinderile de comportare civilizată și politețe sunt aspecte de bază în procesul instructiv-
educativ,preșcolarii,mai târziu școlari participă la diferite activități în mod organizat ,ei trebuie să acționeze
conform sarcinilor primite din partea educatoarei și să respecte disciplina ,dacă deprinderea de a fi
disciplinat nu s-a format la vârsta preșcolară,mai târziu va fi mai greu ,copilul va fi permament neadaptat,nu
va răspunde cu ușurință cerințelor impuse de diferite activități.
,,Politețea este cheia de aur care deschide toate ușile,,și de aceea,este important ca această deprindere
să se formeze de la cea mai fragedă vârstă(antepreșcolară și preșcolară).
Pentru a fi numit politicos copilul este învățat să:folosească formule de salut adecvate,să spună
mulțumesc,te rog,,să răspundă la telefon,să pună mâna la gură când tușește,să-și ceară scuze când a greșit,să
ajute pe alții la nevoie,să folosească un ton moderat ,o atitudine plăcută în relațiile cu ceilalți etc.
Întrucât formarea și consolidarea deprinderilor se dezvoltă în timp,este bine ca părinții si educatoarea
să insiste până la transformarea acestora în obișnuință.Pe întreaga perioadă se vor manifesta unitate de
vederi în cerințe,perseverență,răbdare,înțelegere,dar și exigență.Procedând astfel,copilul de mic ,se
deprinde cu o bună purtare .Aceasta este ,,cartea de vizită a familiei,,
Educația,bunele maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.Un copil
bine educat,manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur,va fi sociabil ,se va integra cu
797
ușurință într-un colectiv de copii,dar și adulți .Educația primită în cei șapte ani de-acasă depinde de relația
afectivă dintre părinți și copil,de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Bibliografie:
Consiliere parentală în grădiniță,Ed.Diana ,Mariana Dumitrescu,Nela Bărbulescu
Revista înv. Preșcolar și primar 3-4 ,2013 ,Ed.Arlequin București;
Proiectul pentru reforma educației timpurii ,2008 București
798
CEI SAPTE ANI DE ACASA !
PROF. INV. PRIMAR TOKES EMILIA EMANUELA
’’Eu sunt copil. Tu tii in mainile tale destinul meu.

Tu determini in cea mai mare masura, daca voi reusi sau esua in viata
Da-mi, te rog, acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire.
Educa-ma , te rog, ca sa pot fi o binecuvantare pentru lume…’’
Problema educatiei este abordata astazi in stransa legatura cu problematica lumii contemporane,
lume caracterizata prin importante transformari, prin cerinte si aspiratii specifice, prin schimbari de toate
felurile. Copilul trebuie sa aiba o educatie unitara in familie, coerenta, iar implicarea acestui deziderat rezida
in stransa legatura cu mediul sau educational. Acest lucru impune ca parintii sa fie parteneri egali in educatia
copilului.
’’Meseria’’ de parinte este grea. In conditiile unei atmosfere familiale echilibrate si prielnice
dezvoltarii copilului, familia este ,in primul rand, cadrul existentei biofizice al acestei dezvoltari. Este
necesar un regim igenico-sanitar dezvoltarii fizice sanatoase si armonioase asigurandu-i un program zilnic
care sa respecte ore de somn, de alimentare, de activitati ludice, de joc, plimbari in aer liber, excluzandu-
se suprasolicitarea fizica si mai ales emotionala.
Termenul de copil bun reprezinta in fapt suma trasaturilor pozitive structurate in dinamica
comportamentului: sarbuinta, cinste, initiativa creatoare, politete, sociabilitate, dispozitie de colaborare,
toate acestea dobandindu-se intr-un mediu familial corespunzator; dupa cum si un parinte bun insesmna:
rebdare, calm, intelegere, dragoste fata de copil. Participarea afectiva a parintilor la necazurile copiilor, la
evenimentele din viata lor, le dau linistea si siguranta. Nu frica, nu teama trebuie sa-l determine pe copil la
actiune; este bine sa li se explice natura greselilor savarsite, gravitatea acestora si nu sa se apeleze la masuri
unilaterale care sa produca blocaje psihice.
Calitatea educatiei a celor sapte ani de acasa depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor, dar si
al celorlalti membrii ai familiei, care vin in contact cu copiii, in special sub aspectul moral comportamental.
Din punct de vedere intelectual, familia este primul loc unde incepe educatia. Aici copiii incep sa-si formeze
vocabularul si modul de a se comporta cu cei din apropiere, mai intai, invatand primele expresii si moduri
de manifestare care le vor servi in educatia ulterioara sau ,din potriva, acelea de care vor scapa cu greu sau
deloc. Ei sunt foarte receptivi la tot ceea ce vad si aud, familia fiind foarte atenta la cum se manifesta in
prezenta lor. Pana la trei ani copilulinvata ceea ce este bine si ce este rau, dar aceasta o face in mare parte
datorita imitatiei reproducand comportamentele adultului.
Mediul familial este primul mediu educativ si socialiator pe care il cumoaste copilul si a carui
influenta in marceaza esential. De aici si proverbul: ’’Cei sapte ani de acasa se cunosc din familie ’’.
Educatia copilului se realizeaza prin intermediul procesului instructiv-educativ, cat si in cadrul activitatilor
extrascolare, dar rolul cel mai importat il are tot familia.
Iubirea unui parinte pentru copilul sau este inexplicabila. Relatia parinte copil trebuie sa fie una
pozitiva si mereu bazata pe incredere. Pentru o buna educatie a copilului este necesara conlucrarea familiei
cu scoala, aceasta fiind permaneneta. De retinut faptul ca ’’ce modelam astazi pe bancile scolii sunt viitorii
de maine adulti’’.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei sapte ani de acasa deoarece copiii sunt inclusi in diverse forme
educationale de la varste foarte fragede. Scoala si alte medii educationale nu pot lterior decat sa confirme
si sa consolideze normele deja sprinse in familie. Acestea le putem regasi printr-un comportament adecvat
in public, prin formulele de salut folosite, prin comprtamentul cu alti prieteni, intelegerea unor norme
sociale, manierele de masa, recunoasterea greselilor, tact si toleranta; bineinteles aceste deprinderi mai sus
mentionate pot esua sau pot da rezultate, pot exista devieri de la comportamentul pe care dorim sa-l insuflam
copilului nostru.
Un copil cu cei sapte ani de acasa ar insemna astfel:
• Sa asculti pe cineva cand iti vorbeste;
• Sa nu vorbesti cu gura plina;
• Sa te speli pe maini;
799
• Sa spui adevarul;
• Sa nu fii agresiv;
• Sa dai ’’buna ziua’’
Iar exemplele ar putea continua.
Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau in evolutie.
800
EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎNAINTE DE GRĂDINIȚĂ
EDUCATOARE: MIHĂILĂ IRINA PAULA

PROFESOR ÎNV. PREŞCOLAR: TOMA AURICA
GRĂDINIŢA NR. 185, SECTOR 5, BUCUREŞTI
Stim că educația unui copil nu începe la grădiniță. Ci de când s-a născut. Știm pe de altă parte ca îi
vrem fericiți, capabili să-și atinga scopurile, apți să-și înfringă temerile sau barierele. Cum să-i ajutăm să
ajungă maturi responsabili cu viața lor? De când incepem să le influențăm viața?
Când vine vorba despre educație, tendința este de a privi înspre școală și cadrele didactice ca factori
principali de influență. Cu toate acestea, specialiștii în educație pun accent pe rolul părinților de a-i forma
și influența pe copii încă din primii ani de viață, de când încep să învețe respectul față de sine. Ulterior,
valori precum onestitate, curaj, toleranță, cinste, bunătate sau spirit civic sunt cultivate întâi în familie și
abia apoi în grădiniță.
Când vine vorba despre copii, avem – în 9 cazuri din 10 - două direcții de discuție: educația în sens
pur pedagogic și dezvoltarea psiho-emoțională. Pendulând grațios între „cum a fost azi la școală“ și „puișor,
nu te cert, vreau doar să discutăm“, părinții de astăzi lovesc aprig în stilul de parenting al anilor ’80 și
privesc blând către un viitor pe care îl construiesc zilnic.
Deși când vine vorba despre educație tendința este de a privi înspre școală și cadre didactice ca factori
principali de influență, specialiștii în educație sunt de părere că rolul părinților de a-i forma și influența pe
copii este la fel de important precum cel al instituțiilor de învățământ. În acest context, apare o întrebare
legitimă: care sunt acele valori pe care părinții ar fi bine să le transmită copiilor și pe care școala să continue
să le dezvolte la rândul ei?
Încercând să-și imagineze viitorul copiilor lor, părinții ar trebui să conștientizeze cât de important
este rolul lor în prezent. Vorbindu-le celor mici, folosind cuvinte și expresii adaptate vârstei, oferindu-le
exemple din aria lor de cunoaștere pentru a-i ajuta să înțeleagă anumite noțiuni sau fenomene, citindu-le
sau citind ei înșiși pentru a induce pofta pentru lectură, ascultând muzică clasică, mergând la teatru pentru
copii sau chiar la expoziții de artă, discutând cu copiii, ascultându-le problemele, explicându-le și, nu în
ultimul rând, asigurându-i prin tot ceea ce fac de iubire necondiționată - părinții asigură un cămin propice
dezvoltării armonioase a celor mici, dar și o relație solidă cu aceștia.
În acest fel, investind, în primul rând, timp în această relație, părinții îi pot învăța încă din primii ani
valori ce le vor servi copiilor pe durata întregii vieți: respectul față de propria persoană și pentru cei din jur,
onestitatea, corectitudinea, generozitatea, cultura muncii bine făcute și a efortului susținut, curajul sau
spiritul civic – toate îi vor ajuta să devină adulții ce vor putea pune bazele unei societăți cu adevărat
funcționale.
În ceea ce-i privește pe copii, „spiritul civic înseamnă reguli și comportamente moral-civice pe care
le respecți în acțiuni mici de zi cu zi (ca de exemplu: arunci gunoiul în coșul de gunoi, nu pe stradă) și mai
ales în acțiuni mari (când acționezi și susții, prin ceea ce spui și faci, valorile în care crezi).
Primul mediu social în care un copil se dezvoltă este familia. În prima perioada a viețîi, lumea unui
copil se restrânge la casă și interacțiunea este cea cu membrii familiei. Odată cu vârstă, copilul se deschide
social către un nou mediu, cel al școlii, care poate începe cu grădiniță sau cu clasa întâi.
Această perioada este foarte importantă în viață unui copil.
Cu cât un copil învață mai repede să socializeze și să respecte regulile unei conviețuiri armonioase
într-un grup social, cu atât va fi mai ușor în lume, și pentru el, și pentru ceilalți, atunci când va fi un adult.
Grădiniță este ideală pentru realizarea unor schimbări la nivel de interacțiune de grup. Această îl ajută
să comunice mai bine cu cei care îi sunt egali. Mulți copii nu știu să se poarte cu ceilalți copii atunci când
ajung la grădiniță. Nu știu să comunice decât cu adulțîi, lângă care obțîn multă afecțiune și tendința de a fi
mereu în centrul atenției acestora. Odată ajuns la grădiniță, copilul învață surprizele relațiilor sociale, învață
să asculte și să se facă ascultat de un alt copil. Această comunicare ii face altruiști și deschiși către ceilalți
într-un mod semnificativ îmbunătățit, față de un copil care este crescut fără a interacționa cu cei de vârstă
lui și obișnuit să obțină lucrurile de care are nevoie de la adulții din preajmă.
801
Grădiniță îl ajută să își facă prieteni care nu sunt parte din familia să și să se simtă bine alături de ei.
Copiii de aceeași vârstă își împărtășesc aceleași curiozități, descoperă lumea împreună și leagă uneori cele
mai trainice prietenii din existența lor, bazate pe încredere și afecțiune, fără interese sociale.
Grădiniţa introduce copilul într-o colectivitate care începe prin a fi un grup neorganizat şi are menirea
de a contribui la dezvoltarea lui psihică şi mai ales la dezvoltarea identităţii şi a identificării cu modele
sociale mai complexe şi mai socializate. Deoarece în grădiniţă există tutela educatoarei şi a grupului de
educatoare şi un regim de viaţă şi de instruire ce se adresează tuturor la fel, deci egal, sistemul de adaptare
a copilului la viaţa de grădiniţă trebuie să se modifice, fapt ce depinde mult şi de tactul pedagogic al
educatoarei. Perioada de adaptare , de trecere a copilului de la atmosfera de familie la cea din grădiniţă şi
apoi din şcoală nu se petrece la fel pentru fiecare copil. Educatoarea este o mijlocitoare nu numai între copil
şi familie, ci şi între copil şi copil sau între copil şi mediul înconjurător. În timp, în grupul de grădiniţă se
vor formă treptat interrelaţii sociale de vecinătate şi de simpatie.
dimpotrivă, una realăşi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu).
Bibliografie:
1. Step by step – IOMC – UNICEF, Educaţia timpurie în România ,Vanemmonde, 2004
802
FAMILIA-CENTRUL UNIVERSULUI COPILULUI
PROF. ÎNV. PREȘC. TOMESCU GICA

G.P.P. ,,RAZĂ DE SOARE”URZICENI
Familia există din cele mai vechi timpuri, iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul
educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei. Cele două
sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt, implicând asumarea unei funcţii afective atât în
raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii.
A.S.Makarenko, fiind convins de rolul exemplului în educaţie – ca şi de înclinaţia copilului pentru
imitaţie – se adresează părinţilor astfel: “Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el,
când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu
sunteţi acasă.
Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaşi, cum vă purtaţi cu prietenii şi
duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate.
Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge
la el pe căi pe care voi nu le observaţi.”
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius,
care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase
ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât
de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare
a persoanei. Noi, adulţii, suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem
aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost.
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului
primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul
socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea
este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează
comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni
mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum şi climatul
socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile
educative la casre se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.
“Atâta timp cât tatăl şi mama nu-şi vor pleca fruntea în faţa măreţiei copilului; atâta timp cât nu vor
înţelege că vorba COPIL nu este decât o altă expresie pentru ideea de MAIESTATE; atâta timp cât nu vor
simţi că în braţele lor doarme viitorul însuşi sub înfăţişarea copilului, că la picioarele lor se joacă istoria,
nu-şi vor da seama că au tot atât de puţin dreptul şi puterea de a dicta legi acestei noi fiinţe, pe cât n-au
puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor…” (Ellen Key)
Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea
părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria modalitate de a
oferi şi de a primi iubire. Când copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format decât atunci
când simte că rezervorul său emoţional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna necondiţionată. Iubirea
necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi ajută părinţii să-
şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul.Iubirea necondiţionată înseamnă a iubi copilul
indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face. Familia trebuie să
asigure adăpost, hrană, haine, să-şi asume şi răspunderea formării lor mentale şi sentimentale.
Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoţional şi va deveni un handicapat pe viaţă; baza
emoţională se construieşte în primele 18 luni de viaţă. “Hrana” necesară sănătăţii emoţionale constă în
803
mângâierile fizice, vorbele bune şi îngrijirea tandră. Fundamentul iubirii aşezat în primii ani de viaţă
afectează capacitatea copilului de a învăţa şi determină în mare parte momentul în care va fi capabil să
sesizeze şi un alt tipă de informaţii.
Copilul trebuie să atingă un nivel emoţional necesar de maturitate, înainte de a fi capabil să înveţe în
mod eficient la nivelul vârstei sale. Dacă iubirea va fi alimentată aşa cum se cuvine, copilul va înflori şi va
binecuvânta lumea prin frumuseţea sa; fără iubire va deveni o floare veştejită, însetată.
Există cinci modalităţi în care copiii exprimă și înţeleg iubirea: mângâierile fizice, cuvintele de
încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile.
Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii. Copiii care sunt ţinuţi în braţe, sunt
îmbrăţişaţi, sărutaţi, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional, decât cei care sunt lăsaţi multă
vreme fără un contact fizic. Ţinutul în braţe în timp ce i se citeşte o poveste, devine amintire pentru tot
restul vieţii.
Cuvintele de încurajare, “balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul
valorii de sine şi al siguranţei, căci “în voia limbii este viaţa şi moartea”(proverb ebraic). Tonul vocii,
blândeţea, atmosfera afectuoasă , toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire. Cuvintele de laudă,
de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil şi o mânie stăpânită vor aduce oricând un câştig însutit.
Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative.
Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului. În multe case, copiilor
le este mai greu fără televizor decât fără taţi. Cu cât legătura emoţională dintre copil şi tată este mai
puternică, cu atît scade posibilitatea de a se ajunge la un comportament ce presupune delincvenţă. Timpul
acordat trebuie să presupună şi un contact vizual plăcut şi plin de afecţiune. A privi copilul în ochi este o
modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată inima către sufletul copilului. Nu trebuie lăsat
copilul să creadă că i se oferă iubire pentru că a făcut ceva pe plac în momentul acela, trebuie să i se ofere
iubire în mod consecvent, orice ar fi, indiferent de comportamentul lui sau de orice alte împrejurări.
Timpul acordat înseamnă a desfăşura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul,
împărtăşind gândurile şi sentimentele. Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna.
Darurile sunt o formă de recunoştinţă sau de stimulare. “Cel mai frumos dar pe care îl puteţi oferi
copilului este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală şi intelectuală.” (Sherill şi Prudence Tippins)
Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bună voie. Serviciile cu compasiune şi iubire sunt
caracteristice părinţilor cu vocaţie. A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ceea ce îşi doreşte.
Pentru a fi un părinte bun, trebuie:
 să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de dumneavoastră;
 să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de ceilalţi;
 să ascultaţi cu atenţie care sunt cele mai dese rugăminţi ale copilului dumneavoastră;
 să observe care sunt lucrurile de care se plânge cel mai adesea;
 să-i oferiţi copilului posibilitatea de a alege.
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă, aceea
de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă.
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.
Bibliografie:
1.Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Ed. Didactica Publishing House.
2. A.S.Makarenko- Carte pentru părinţi ,E.D.S.P.,Bucureşti , 1961
804
COPII EDUCAȚI –PĂRINȚI IMPLICAȚI
EDUCATOARE: TOMESCU MARIA

GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL PETREȘTI, JUD. ALBA
,,Manners make man” (Comportamentul il face pe om) – este celebra inscripţie gravată pe faţada
clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea cea mai de preţ pe care
trebuie să o aibă fiecare om, aceea de a fi manierat.
Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai mult
valorile tradiţionale. Continuă să trăim într-o lume în care în discoteci tinerii dansează pe mese, alţii pornesc
noaptea pe motociclete cu casetofoane date la maxim de unde răsună o muzică neplăcută, raşi în cap sau cu
plete, o lume în care tânărul nu mai oferă locul în autobuz celui mai învârstră ci, din contră îl împinge la
urcare pentru a-şi croii primul loc, etc. – o lume pe care noi nu o înţelegem şi care ne dă senzaţia că
înnebunim pe zi ce trece.
În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? Răspunsul este unul singur:
buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru ca ea îl face pe om să se respecte în primul
rând pe sine ca apoi să-i poată respecta pe cei din jur.
Alterarea comportamentului îşi află rădăcinile tot mai mult în etapa de vârstră preşcolară. O tot mai
mare libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea părinţilor, par să fie
cauzele cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la copil.
,,Faptul ca aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu vă face pianist” (Mihai
Levine)
Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi atunci când numele tău este înscris pe
certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi devenim cu fiecare moment
petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne
este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care „îşi
creşte” părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se dezvoltă în funcţie de celălalt.
Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii
fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre
copil: ,,este mic, ce înţelege el?!” Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin
pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe
măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său
protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. De exemplu: pentru a putea merge, sugarul are nevoie
de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are nevoie de încrederea că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în
siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni. Treptat, copilul va învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna
care îl sprijină.
protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul
comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalităţilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în
devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează
constant încă din prima zi a vieţii, familia este modelul pe care copilul îl imită. Modul de viaţă al familiei
este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei, comunicarea
intrafamilială influienţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui.
Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom constata
că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise, agresive şi
imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine
şi supuneri necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate
comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli. Imaginea ideală a părintelui bun cuprinde
calităţi dificil de atins.
celor ,,cei 7 ani de-acasă”. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial
805
are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi
de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care aceasta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi
asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de
explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor
de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi
regulilor sociale, diferite de cele din familie.
Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din
familie, de contexte de învăţare diverse şi structurate. Îl vedeţi când mergeţi cu el în parc cum se
îndepărtează tot mai mult de părinţi, cum se alătură altor copii la groapa de nisip, chiar dacă nu îşi împarte
încă jucăriile cu ei. Degeaba este chemat, el îşi doreşte să petreacă și mai mult timp acolo, alături de ceilalţi
copii.
Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor ,,pe cont propriu”, alături de alţi copii, în
grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia
rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când doreşte să ajungă la o jucărie) în situaţia în care
trebuie să îndeplinească sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze.
Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a
educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă
şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formala completează educaţia informală, oferită la vârste
mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara
grădiniţei şi familiei.
În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare
pentru copil, pornind de la activităţile integrate centrate pe anumite obiective şi conţinuturi, până la
momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia
copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi
experienţele acumulate prin activităţile integrate.
Participarea copilului la activităţile organizate in grădiniţă permite identificarea timpurie a
dezvoltărilor atipice.
Bibliografie:
1. PRET – Să construim împreună cei 7 ani… de-acasă
2. Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Ed. D.P.H. București
3. Revista Învăţământului preşcolar, Ed. Arlequin, nr.. 1-2/2010 nr. 3-4/2011
806
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR TOTH BIANCA FIRUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ,,.G.D.TEUTSCH,, AGNITA JUD.SIBIU
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părintii o ofera copiilor în prima
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu consta numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei
7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp.
10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și
concentrează-te pe disciplină pozitivă!
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică
și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine!
Copilul imita ceea ce vede și aude în jurul lui!
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, îmbrățișări
etc.
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
807
Bibliografie:
808
ROLUL CELOR 7 ANI DE ACASĂ ÎN FORMAREA
UNUI ADULT DE SUCCES
PROF. ÎNV. PRIMAR TRĂISTARU RAMONA – DIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „CALISTRAT HOGAŞ” ROMAN
„Cei 7 ani de acasă” reflectă educaţia oferită de părinţi în perioada copilărei timpurii, setul de valori
(norme, reguli, principii esenţiale de viaţă) pe care copilul le deprinde în familie, cu scopul de a facilita
integrarea ulterioară socială a acestuia. Deşi copiii sunt incluşi în diferite forme ale educaţiei de la vârste
mult mai fragede, rămâne însă ideea de la baza aceste expresii: normele de conduită se învaţă în familie.
Ulterior, mediul educaţional nu poate decât să consolideze normele deja deprinse din familie.
În perioada primilor 7 ani de viaţă, copilul dovedeşte o capacitate imensă de acumulare de informaţii,
de însuşire a diverselor comportamente şi atitudini. De aceea, este importantă modalitatea de transmitere a
acestor informaţii.
În însuşirea normelor, o metodă extrem de eficientă este exemplul personal. Dacă îşi va vedea tatăl
cedând locul unui vârstnic, în autobuz, copilul va învăţa ca aşa este normal. Dacă îşi va vedea mama
respectând şi salutând vecina de alături, va învăţa să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă adulţii din familie vor
vorbi pe un ton calm, şi copilul va face acelaşi lucu. Copilul poate fi obişnuit de la vârste fragede să audă,
apoi să folosească aşa – numitele „cuvinte magice”: te rog, mulţumesc, mă scuzaţi, bună ziua. Fiind
obişnuit de mic cu bunele maniere, pe măsură ce creşte, acestea vor deveni fireşti şi vor completa armonios
personalitatea.
Până la vârsta de 7 ani se pun bazele deprinderilor de comportament civilizat. Copilul îşi însuşeşte
deprinderi de igienă, curăţenie, autoservire, limbaj corect. Este perioada propice însuşirii respectului pentru
ceilalţi şi pentru mediul înconjurător, al altruismului, autocontrolului, cooperării, spirirului de echipă.
Recunoştinţa este un alt element care poate fi educat. De la a mulţumi pentru un cadou primit la aniversare,
până la mici gesturi de apreciere faţă de colegi, copilul învaţă în familie că recunoştinţa şi deschiderea faţă
de ceilalţi duc la împlinire pe plan personal.
Educaţia de care au parte cei mici în familie, din primii ani de acasă este cea care defineşte în mare
parte viitorul adult. Un copil ce are cei 7 ani de acasă va deveni un adult responsabil, asumat, politicos,
manierat, cu o conduită adecvată indiferent de situaţie, atât în sfera socială, cât şi în cea familială. Acesta
va şti cum să se comporte la şcoală, cum să se prezinte la un interviu pentru un loc de muncă, cum să îşi
facă prieteni, dar mai ales, cum să şi-i menţină. Va deveni un adult pregătit pentru inserţie socială şi succes.
Bibliografie:
• www.itsybitsy.ro
• https://www.copilul.ro/.../Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.ht...
• https://www.clickpentrufemei.ro/.../cat-conteaza-azi-cei-7-ani-de-ac...
• https://www.csid.ro/family/.../regulile-celor-7-ani-de-acasa-745036...
809
CEI 7 ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE TRIF ANA MARIA

G.P.N. SANCEL/ ALBA
Este adevărat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
ani de-acasă”.
valorile noastre şi ale celor de aproape.
810
811
,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. HANELORE-LAURA MUNTEAN

ED. FLAVIA-LUISA TRIF
GRĂDINIȚA P.P. ”FURNICUȚA” ARAD
”Educaţia începe acasă. Nu poţi da vina pe şcoală că nu ţi-a învăţat copilul ceea ce nu l-ai învăţat
tu.” (Geoffrey Holder)
Este adevarat ca nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
consolideze normele deja deprinse din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim, dar cumva obligatoriu, în care trebuie
să se încadreze odraslele noastre.
Tot la capitolul părinti, felul în care i se vorbește și felul în care este ascultat, îl va învăța cum să facă
și el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă.
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
copilului.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Cury)
812
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”,
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse. Ea este prima
instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este
„cea mai necesară şcoală de omenie”.
813
LICEUL TEHNOLOGIC TRANSILVANIA DEVA

PROF. ÎNV. PRIMAR, TRIF GABRIELA VERONICA
și diverse.
sănătos.
- ordine;
- igienă;
814
Bibliografie:
815
SCENETA DEDICATA DE ZIUA MAMEI
,,DIN SUFLET PENTRU MAMA”
GRADINITA PP NR.7 DEVA-STRUCTURA GRADINITA PN NR.3 DEVA

PROF. TRIFAN MARIA ROZALIA
Personaje costumate: 3 Primăvara: Sunt o stea când sunt deschisă,

prezentatori, primăvara, Eu mă duc acum la uşa În mai multe culori cresc
ghiocelul, vioreaua, narcisa, Florilor, să bat uşor. Şi de-aceea mă mândresc.
zambila, brânduşa, laleaua, Au dormit destul o iarnă,
iepuraşul, 2 fluturi, grădinarul, Să le scot din somnul lor. Cântec: „Înfloresc
un băieţel, florăreasa. grădinile”
Ghiocelul:
Prezentator 1 Am căpşorul clopoţel Toma:
Ce de lume adunată Alb, lucios şi mititel Florilor, eu sunt Toma
Plină este sala toată Şi mă cheamă ghiocel. Şi vreau nişte ghiocei,
Multe mame au venit Primăvara când apare Să-i dau mamei mele-n dar.
Şi frumos azi s-au gătit Şi răsare mândrul soare, Un buchet aş vrea măcar!
Eu le zic de ziua lor: Ghiocelu-i prima floare
„La mulţi ani, mămicilor!” Din zăpadă când răsare. Iepuraşul:
Dragă Toma, nu se poate,
Prezentator 2 Vioreaua: Florile-s frumoase toate.
Noi multe am învăţat Viorea eu mă numesc De iei prea mulţi ghiocei
Şi cu drag v-am aşteptat Şi tot prin pădure cresc. Noi rămânem fără ei.
Cântece şi poezii Am flori mândre, albăstrii
Am repetat zi de zi. Pentru voi, iubiţi copii. Fluturele 1:
Vrem acum să ne-ascultaţi Eu vestesc în toată ţara Fugi, te spun la grădinar
Şi să ne aplaudaţi. Că soseşte primăvara. Că ai vrut să rupi o floare,
De a mamei sărbătoare.
Primăvara: Narcisa: Eu sunt paznic printre flori,
Eu sunt fiica cea mai tânără şi Eu sunt galbena narcisă, Nu te las să rupi, dispari!
mai frumoasă a anului. Pe Frumoasă şi jucăuşă.
mine mă mângâie soarele cu Primăvara dacă vine, Fluturele 2:
razele lui călduţe şi luminoase. Mă aduce şi pe mine. Hai la grădinar de-n dată
Eu trezesc la viaţă întreaga Să-i spunem ce s-a-ntâmplat.
natură. Aduc copiilor Zambila: - Scumpul nostru grădinar,
mărţişoare şi ghiocei. Câtă Sunt zambila minunată Cred că nici nu ai habar
frumuseţe, câtă viaţă şi veselie Şi de toţi sunt lăudată. Că acest băiat, Toma,
este peste tot! Am o rochiţă rozie, Vrea să rupă ghiocei.
Aşa cum îmi place mie.
Cântec: „Vine, vine Grădinarul:
primăvara” Brânduşa: Zi de zi eu mă trezesc
În grădină locuiesc, Florile să le-ngrijesc.
Prezentator 3 Parfum dulce răspândesc, Uite, am şi stropitoare,
Bună dimineaţa, Primăvară, Violetă-i rochia mea Să ud fiecare floare.
Bine-ai venit din nou la noi Cu-n clopot ar semăna. Toma, un bucheţel ţi-oi da
Tu ne aduci lumină-n ţară Pe câmpii apar deodată Cu drag, pentru mama ta.
Un cer senin şi calde ploi. Şi sunt foarte căutată.
Cântă cucu-n dumbrăvioară Florăreasa:
Pe copacul înflorit, Laleaua: Cine doreşte? Cine pofteşte?
Salutare, primăvară, Laleaua eu mă numesc Flori de primăvară
Timp frumos, bine-ai venit! Şi tot în grădină cresc. Abia ieşite-afară.
Frumoasă-s când sunt închisă, Flori frumoase, parfumate,
816
De toată lumea căutate. Un copil: Dar din întreg Când zâmbeşte mama
Ghiocei şi chiar lalele, pământul mea.
Brânduşe şi viorele, Cât ochii îl cuprind
Zambile şi albăstrele, O floare am cules Cântec: „Cântec pentru
Fiindcă azi e ziua lor, Cu drag eu ţi-o întind. mama”
E ziua mămicilor. Un copil: Învaţă-mă ce-i bine
Fereşte-mă de rău Un copil: Dac-am crescut şi
Toţi copiii: Nu-i copil în Iar eu voi creşte mare azi învăţ
lumea-ntreagă Şi bun, de dragul tău. Despre pământ şi stele,
Care astăzi să nu spună: Măicuţei dragi îi mulţumesc
„Mama mea e cea mai dragă, Un copil: E ziua ta, mămico Şi-nvăţătoarei mele.
Mama mea e cea mai bună!” Te-aştept cu flori pe masă
Şi-un dar micuţ te-aşteaptă Un copil: Dacă ştiu astăzi să
Cântec: „Mama - de dragul Când ai să vii acasă. mă port
tău” Şi ştiu la vorbă seama,
Cântec: „Lângă tine mama E pentru că m-au sfătuit
Un copil: Nici în lume, nici mea” Şi doamna mea şi mama.
sub soare,
Mama n-are-asemănare Un copil: Am să-ţi sărut Un copil: De-aceea azi, când
Viaţa şi-ar da pentru mine, obrajii câmpul tot
Doar să vadă că mi-e bine. La piept când mă vei ţine Îmbracă haină nouă,
Şi mâinile ce nu au Le-mbrăţişez şi le sărut
Un copil: Spun şi eu măicuţei Odihnă pentru mine. Cu drag, pe amândouă.
mele
Şi voi spune totdeauna: Un copil: Zile lungi şi voie Un copil: „La mulţi ani!” şi
„Mamă, tu eşti numai una, bună numai bine
Cum e luna între stele” Îţi doresc eu mult Eu aşa promit să cresc,
Şi mă rog de flori să-ţi spună Ca să vă mândriţi cu mine,
Un copil: Glasul ei răsună Să mă ierţi, măicuţă bună N-am să vă dezamăgesc!
dulce, Că nu ştiu mai mult.
Eu un cântec îl socot, Toţi copiii: E ziua femeii, e
Când mă strânge mama-n Un copil: O zână bună eşti tu, ziua ta, mamă!
braţe, mamă, E ziua chipului ce-l port în
Eu mă fac micuţ de tot. Sunt mic şi multe nu-nţeleg, ramă.
Dar cu răbdare dragă mamă, Scoateţi afară toate florile din
Un copil: Sunt mic, măicuţă M-ajuţi cuvinte să dezleg. glastre
dragă, Că-i ziua femeii, e ziua
Dar tare te iubesc Un copil: Cerul e senin de mamelor noastre.
Încât întreg pământul parcă-i
Aş vrea să-ţi dăruiesc. Floare de „nu mă uita”, Cântec: „Flori pentru
Primăvara-i mai mama”
frumoasă
817
,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”-EDUCAȚIA PĂRINȚILOR
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, TRIFU ADRIANA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.2 BÂRLAD,VASLUI
După cum bine se știe, familia reprezintă factorul primordial în educarea unui copil și educația începe
în familie, de aceea legătura dintre grădiniță și școală va trebui să se întrepătrundă cu mediul familial.
Întâlnim multe cazuri în care, cu o condamnabilă neglijență, părinții își trimit copiii nedisciplinați la
grădiniță pentru a primi educația pe care ei ar fi trebuit să le-o dea acasă.
Dragostea, familia, școala sunt esențe indispensabile în viața fiecărui om. Ca primă verigă a
sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Este foarte importantă educația din
copilărie deoarece individual ia primele impresii din mediul înconjurător, din familie.
Tot din mediul familial copilul absoarbe ca un burete conduitele și obiceiurile celor din jur. Copilul
va repeta și va imita persoanele semnificative din viața sa, va avea aceleași păreri, idei, concepții.Calitatea
educației primite în familie depinde îndeosebi de nivelul de educație al părinților și al familiei ce vine în
contact cu copilul, în special sub aspect moral și comportamental.
Împreună cu părinții, educatoarele vor stabili o strategie și o atitudine comună în ceea ce privește
modul de a trata copilul, care să-i ofere acestuia toate atuurile pentru dezvoltarea viitoare,să-l ferească de
conflicte, frustări și confuzii.
Câteva principii generale de care părinții trebuie să țină seama sunt schițate în cele ce urmează:
1. Iubește-ți și acceptă copilul așa cum este!
Fii cald, iubitor și sensibil. Prima și cea mai importantă nevoie a copilului este aceea de a fi iubit.
Fiecare copil este asemenea unui vas gol ce așteaptă umplut… cu iubire. De aceia doar atunci când vasul
este ,, plin “ copilul poate începe să dăruiască, la rândul lui dragoste.
2. Respectă-ți copilul!
Respectă-ți copilul și nu-i răni sentimentele, nu-l dezaproba și nu-l jigni, nu râde niciodată de el, dar
râzi cât mai des cu el. Respectă-l așa cum aștepți să fii respectat!
3. Fii un exemplu bun pentru copilul tău!
Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite.
4. Implică-te în viața lui!
Cu cât te implici mai mult în viețile copiilor, în creșterea și educarea lor, cu atât se vor simți mai puși
în valoare și vor fi mai dispuși să îți răspundă pozitiv.
5. Comunică cu el!
Comunicarea implică nu numai un limbaj oral, ci și cel non-verbal, ,,limbajul corpului”, în care
mesajele sunt transmise prin timbrul vocii, expresia mimico-facială, gesturi, poziția corpului.
6. Lasă-l să se joace și să experimenteze!
Copilul acceptă numai experiențele pe care le face singur. Lasă copilul să experimenteze, creându-i
un mediu securizant, dar nu exagera.
7. Folosește disciplina în educație!
Folosiți disciplina în scopul de a educa. Nu sunt permise sub nici un motiv, pedepsele fizice ori acelea
care să-i îngrădească dezvoltarea fizică, psihică sau care îi afectează starea emoțională.
8. Crește un copil sănătos!
Un părinte bun va fi preocupat de sănătatea fizică, psihică și intelectuală a propriului copil și va
acționa în consecință.
9. Alege calitatea pentru copilul tău!
O imagine de calitate este esențială pentru dezvoltarea copilului. Calitatea trebuie să se reflecte în
alegerea mediului de viață, în oferirea hranei, în alegerea serviciilor de calitate și alegerea celei mai potrivite
forme de educație.
10. Există și un ,,NU” pentru părinți!
Nu îți subaprecia copilul!
Nu folosi amenințări!
Nu obliga un copil mic să promită!
Nu lăsa televizorul să educe copilul!
818
Nu îl răsfăța exagerat!
Nu-l minți niciodată!
Nu da copilului ordine!
Nu cere respectarea unor reguli inadegvate vârstei!
• Ecaterina Adina, Vrăsmaș, Educația copilului preșcolar, Editura Pro Humanitate, București,1999;
• Revista învățământul preșcolar, nr. 3,4 /2007
819
CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ
PROF. ÎNV.PRIMAR TRIFU MARIA CORINA

LICEUL DE ARTE ,, SIGISMUND TODUŢĂ” DEVA
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de
câţiva factori:
relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil
a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil
să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un
lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),
apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul
pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familia. Masa alături de
membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este
obişnuit cu bunele maniere.
Părinţii sunt modele pentru copil.Valorile pe care se bazează familia au un rol foarte important.
Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este
820
ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest
cuvânt.
În opinia mea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
Să nu uităm că şi noi adulţii greşim uneori, darămite copiii.
821
AUTOR: ED. TRIPA ALEXANDRA

GRADINITA PP PLANETA PITICILOR
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: cum ar fi relatia afectiva dintre copil
si parinti, valorile pe care familia copilului se bazeaza si educatia lor si specificul de dezvoltare a copilului.
Educatia celor 7 ani de acasa incepe inca de la nastere. Tocmai de la nastere se formeaza relatia
afectiva dintre copii si parinti (in special mama).
Dorinta permanenta a copilul de a fi luat in brate nu este doar un moft si este indicat ca parintele sa
satisfaca aceasta nevoie a copilului. La doar cateva luni de viata, copilul nu este capabil sa exploreze singur
mediul inconjurator si de aceea are nevoie de bratele mamei (tatalui sau alte rude).
Nevoia de autonomie a copilului apare in jurul varstei de 9 luni, o nevoie care din nou ar fi bine sa
fie incurajata de parinti si nu ingradita. Copilul doreste sa mearga singur, sa exploreze mediul inconjurator
(dulap, sertare etc). Tot la o varsta asa frageda se dezvolta si limbajul, de aceea este nevoie ca parintii sa ii
vorbeasca cat mai mult. Chiar daca exista tendinta de a “vorbi pe limba bebelusilor” este indicat ca acest
limbaj sa fie dublat si cu expresii corecte (ex: “hai sa papam” / “hai sa mancam”)
In jurul varstei de 3 ani, copii incep sa imite ceea ce vad la adulti, de aceea conteaza foarte mult
exemplul pe care parintele il ofera copilului.
Din pacate daca un copil are doar exemple negative de la varste fragede, pe parcurs va fi mult mai
greu sa se dezvete de obiceiurile invatate gresit.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri
(trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile
dezirabile.
relaţionare socială.
822
7 …DE ACASĂ PENTRU …VIAŢĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR TRIPON ANUŢA-RODICA

LICEUL TEHNOLOGIC „MATEI CORVIN” HUNEDOARA
Premisa: Educația începe acasă, sub atenta supraveghere a părinților, a bunicilor sau a adulţilor
responsabili de copil; este un proces continuu, care vizează formarea și pregătirea copilului nu doar pentru
momentul colectivităţii şcolare, ci şi pentru viață. Educaţia durează o viaţă.
Așadar...1(+6 ani de) Dragoste. Indubitabil, este „hrana” care crește sufletul copilului. Cel iubit, nu
pentru că „merită”, ci pur și simplu pentru că există, are mai multe șanse să își atingă potențialul maxim. Și
o va face nu pentru că trebuie, ci pentru că vrea. Iubirea necondiţionată naște și iubire sănătoasă de sine, și
iubire de semeni. Necesare în colectivitate? Evident! Şi ce matematică ciudată are dragostea: cu cât dăruieşti
mai multă, cu atât ea creşte mai mult, şi mai mult . Ajunge …pentru o viaţă…
2 (+5 ani de) Joc. Individual, în perechi, în grupe, important e să aibă o pondere mare în primii ani
din viața copilului. Ludicul stimulează cunoaşterea, dezvoltă inteligenţa, imaginaţia, creativitatea, gândirea
critică, prin joc de rol, capacitatea de explorare a mediului înconjurător, contribuie chiar și la dezvoltarea
fizică, emoţională și psihică. Pe lângă toate acestea, este distractiv. Iar copiii „înfloresc” într-o atmosferă
de voie-bună. Consecinţa pentru un copil care se joacă acasă? Probabil va avea performanțe şcolare înalte…
De dorit! Va fi fericit şi se va purta (juca) frumos cu toţi şi cu toate …toată viaţa…
3 (+4 ani de) Răbdare. „Roma nu a fost construită într-o zi.” Orice lucru de însemnătate cere timp.
Așa cum creșterea fizică a copilului nu are loc peste noapte, tot așa şi evoluţia cognitivă, comportamentală,
psihică, emoţională va fi un proces de durată. Răbdare, deci! …„Dar puneau cărămizi în fiecare oră.” (John
Heywood) Prin urmare, adăugaţi perseverenţă, tenacitate, stăruinţă. Succes, părinților! Răbdare în timp…
Timp cu răbdare… Avem la dispoziţie …întreaga viaţă…
4 (+3 ani de) Informație. Copiii sunt niște „bureţi” capabili să absoarbă o cantitate enormă de
informații în primii ani de viață, atunci când creierul lor e în plină formare şi dezvoltare. Au nevoie de
comunicare constantă și neîntreruptă. Acesta e motivul pentru care este important ca părinții să ofere
stimularea intelectuală necesară micuţilor. De menționat, totuși, însemnătatea adevărului transmis. Le
datorăm copiilor adevărul. Nu informații trunchiate, nu voalate, din dorința de a-i proteja, în special atunci
când ei solicită o informație. Oricât de greu ar fi, nu e drept să subestimăm capacitatea copiilor de a face
faţă realităţii, cu atât mai mult cu cât îi vor da piept cândva fără a mai putea fi protejaţi de către părinți.
Copiii expuşi adevărului vor gestiona mai eficient situaţiile dificile, complexe sau chiar neplăcute care apar
într-un colectiv. Să nu uităm că adevărul e informaţie, iar amândouă sunt …viaţă…
5(+2 ani de) Bună purtare / Bune maniere. Puterea exemplului este de necontestat. Nu degeaba
auzim adesea: „Copilul face nu ce i se spune, ci ceea ce vede.” Familia în care se practică zilnic
„Mulţumesc” și „Te rog” şi „Îmi pare rău” va modela în copil un comportament politicos, respectuos, civic,
sănătos și necesar în interacțiunea şcolară, faţă de cadrul didactic și în relație cu colegii. Cu siguranță nu va
trece neobservat! Şi e aşa de apreciat în …viaţă…
6 (+1 ani de) Apartenență. Pentru a-și construi propria identitate, copilul trebuie să știe, să înțeleagă
şi să simtă că aparține unei familii. Rolul familiei, în acest scop, este de a-i transmite și a-i împărtăşi valorile
și credinţele, și de a-l investi pe copil ca membru activ, cu drepturi depline, precum și cu responsabilități.
Acest lucru îi va facilita o integrare mai lină în colectivitate. Ca să fim întregi, compleţi, avem nevoie unii
de alţii …în viaţă…
7(+0 ani de) Reguli de convieţuire socială. Familia este prima micro-societate cu care copilul are
contact permanent în prima parte a vieții. Și familia, la fel ca societatea, funcționează cel mai eficient atunci
când este guvernată de rânduială, ordine, linie de conduită. Copiii au nevoie de aceste norme, adaptate
vârstei, deoarece dezvoltarea propice a oricărui copil poate avea loc doar într-un cadru foarte bine trasat de
limite clare și concise. Deși nu garantat, rata succesului de integrare în colectivitate crește considerabil
atunci când copilul știe care îi sunt responsabilităţile, drepturile și ce anume se așteaptă de la el. Drepturi
Da, cu siguranţă! Însă doar când acceptăm şi obligaţiile care vin la pachet cu drepturile vom avea cu
adevărat, împreună cu dragii noştri şi cu cei printre care trăim, fericire deplină …toată viaţa.
…De ar fi „…de 70 de ori câte 7…”!!! Atunci … VIAŢĂ!
823
CEI 7 ANI DE ACASĂ - STARTUL COPILULUI PENTRU VIAŢĂ
-REFERAT-
GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 18, IAŞI

EDUCATOARE: TROFIN ANIŞOARA ADINA
Educaţia copilului nu se rezumă doar la câte informaţii/poezii sau cuvinte a memorat acesta ci
înseamnă un cumul de experienţe pe care cel mic le-a dobândit în cadrul familiei sau în medii educaţionale
diferite (creşă, grădiniţă, şcoală). Mulţi pedagogi şi psihologi afirmă că normele de conduită se învaţă din
familie şi până la o vreme a fost aşa; de când cei mai mulţi părinţi au ales să îşi înscrie copiii la creşe imediat
după ce aceştia au împlinit cârsta de 2 ani, au apărut unele schimbări datorate faptului că cei mai mulţi
dintre părinţi plasează responsabilitatea pregătirii copilului pentru viaţă, creşei/grădiniţei.
Auzim zilnic sintagme precum ,,copil educat”, ,,copil needucat”, ,,copil fără cei şapte ani de acasă”,
etc. dar acestea sunt înţelese în mod diferit de noi toţi. Ce înseamnă ,,copil educat”? Cei care folosesc
această sintagmă se referă la acei copii care ştiu să scrie, să citească, să numere până la 1000/ 1000 000 şi
să socotească de la vârste fragede, sau mai degrabă se referă la acei copii care şi-au însuşit reguli de conduită
morală şi etică şi ştiu să se comporte frumos, civilizat în societate?
Trăim vremuri în care noua generaţie de copii se comportă puţin diferit de cum o făceam noi când
eram de vârsta lor. Acest fapt se datorează lipsei de timp de calitate petrecut împreună cu părinţii, care sunt
din ce în ce mai ocupaţi şi mai preocupaţi de carieră şi de grijile zilei de mâine. Unii părinţi uită adesea că
ei sunt cei care trebuie să îl formeze pe copil, să îl pregătească pentru integrarea în societate şi pentru viaţă.
Familia trebuie să fie mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare şi mai apoi printr-un comportament conştient, iar etapa copilăriei timpurii este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Educaţia pe care cei mici o primesc acasă, în primii şapte ani de viaţă e importantă şi reprezintă startul
educaţiei pe care aceştia o vor dobândi pe toată durata vieţii. În copilărie se pun bazele pentru dezvoltarea
psiho-socio-individuală a copilului cu sprijinul părinţilor/familiei, al grădiniţei şi al celorlalţi factori
educaţionali din mediul social apropiat copilului. Implicarea, atenţia şi sprijinul familiei sunt esenţiale
pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a copilului. În această primă parte a vieţii, copilul are mare
nevoie de părinţi pentru a-l ajuta să înţeleagă lumea , să înţeleagă care este rolul lui în familie şi societate,
care îi sunt responsabilităţile şi drepturile, cum trebuie să se comporte în anumite situaţii, etc.
Noua generaţie de părinţi ar trebui să petreacă mai mult timp liber de calitate împreună cu ai lor copii,
timp în care să desfăşoare diverse activităţi menite să îi înveţte pe copii norme de conduită morală (de bază),
deprinderi de autoservire, de ordine şi igienă personală, de comportament pentru când acesta se va afla în
situaţia de a relaţiona cu ceilalţi covărsnici şi adulţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător, activităţi care să îi ajute să îşi formeze şi să îşi dezvolte vocabularul, etc.
Copilul este o binecuvântare care implică o serie lungă de responsabilităţi pentru părinte, pe toată
durata vieţii. Părintele este dator să se implice în creşterea, educarea şi dezvoltarea armonisoasă a copilului
său.
Bibliografie:
 Bernard N., 2015, Cum să ne comportăm cu copiii în funcţie de temperamentul lor, Editura
Orizonturi, Bucureşti.
 Ciofu Carmen, 1998, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea.
 Vrăsmaş Ecaterina Adina, 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
824
ACTIVITATE APLICATIVĂ: ,,DIN SUFLET PENTRU MAMA!’’
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 18, IAȘI

GRUPA MIJLOCIE A - ,,ISTEȚEL’’
EDUCATOARE: TROFIN ANIȘOARA ADINA
DATA: 5.03.2019
Tipul activității: Activitate practică (aplicație)

Subiectul activității: ,,Dar de suflet pentru mama mea’’
Obiective:
- să vorbească despre importanța sărbătoririi acestei zile (8 martie);
- să își exprime sentimentele de iubire, recunoștință și mulțumire față de mama, prin crearea unui dar
simbolic (felicitare);
- să realizeze o felicitare folosind materiale flexibile (carton, hârtie), textile (fire de ață) și materiale
din natură (coji de nucă, semințe) prin tehnica colajului/aplicației;
Desfășurarea activității:
Activitatea a fost parte integrată dintr-o activitate dedicată zilei de 8 martie. Cu prilejul zilei de 8
martie, am desfășurat o activitate structurată în 3 părți: 1. Discuție despre mama și rolul ei în viața noastră;
2. Activitate practică – confecționarea felicitării pentru mama, simbol al iubirii și recunoștintei copiilor față
de mame; 3. Moment artistic în care fiecare copil a transmis un gând frumos mamei lui, însoțit de câteva
cântecele pe aceeasi temă.
Întreaga activitate a fost filmată și urmează să ajungă la mamele ,,Istețeilor’’ pe data de 8 martie 2019.
825
Activitatea practică a constat în confecționarea unui dar simbolic, încărcat de iubire și recunoștință
(felicitarea), folosind materiale pe care le avem la îndemână ( materiale din natură, hârtie colorată, carton,
etc.) prin tehnica colajului.
826
EDUCAȚIA PÂNĂ LA 7 ANI
PROF. TROI ILEANA

ȘC. GIMN. „ALEXANDRU ȘTEFULESCU” TÂRGU JIU
În România copiii sunt incluşi încă de la o vârstă fragedă în sistemul de învățământ organizat de către
stat, însă acest sistem educațional este bazat pe dezvoltarea inteligenței cognitive a copilului încă de la
grădiniță. De aceea părinții ar trebuie ca să petreacă cât mai mult timp alături de copil pentru a-l ajuta să își
dezvolte mai întâi funcțiile emoționale, căci până la vârsta de 7 ani este mult mai important ca un copil să
iși dezvolte empatia și altruismul, să aibă curaj, să fie tolerant, să își controleze anxietatea și timiditatea, să
se joace cu alți copii, să aibă respect față de semeni. Din păcate foarte mulți părinți își educă greșit copii
învățându-i să se arate mai superiori decât ceilalți, să obțină note mai mari decât toți colegii, să își aleagă
prieteni dintre copii ai căror părinți sunt bogați sau influenți în societate.
Putem spune deci că normele de conduită trebuie insuflate copiilor în familie, până la vârsta de șapte
ani. Doar în mediul familial poate fi deprins cu principalele reguli de conviețuire, căci această perioadă a
copilăriei este esenţială în dobândirea normelor comportamentale iar mai tîrziu, când merge la școală, își
va putea fixa și consolida normele deprinse în familie.
Pentru ca părinții să aibă un copil „bine crescut” este necesar să parcurgă alături de copil următoarele
etape:
Învățarea primelor formule sau gesturi de politețe. După vârsta de 1 an, aceasta trebuie să fie
prima regulă de conduită ce poate fi inițial realizată cu mâna sau capul iar mai apoi prin rostirea
unor cuvinte precum „Bună ziua”, „Salut”, „La revedere”, etc.
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”.
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi.
Bibliografie:
827
PROFESOR ÎNV. PRIMAR TUDORACHE AMELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ACADEMICIAN MARIN VOICULESCU”,
GIURGIU
În contextul perioadei pe care o traversăm, tema propusă este de actualitate și foarte importantă. ,,Cei
șapte ani de acasă” reprezintă perioada în care copilul asimilează principalele valori pe care le ,,afișează”
în lume, alături de însușirea unui vocabular, formarea unor deprinderi de bază.
,,Cei șapte ani”, când se presupunea că ,,puiul” era cu familia, s-au redus la mult mai puțin…Părinții
au o mare responsabilitate în ceea ce privește educarea copiilor, dar, tumultul vieții și nevoile mereu
crescute și de toate felurile, fac ca sarcina educării copiilor să cadă și in grija bunicilor, fraților, instituțiilor
abilitate.
La vârsta mică, predomină imitația. Gesturile, acțiunile, vorbele adulților sunt foarte ușor copiate. De
aceea, educația se face prin fapte, prin acțiuni concrete care să-l ghideze pe micul ,,învățăcel” în mediul
familial. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Noțiunea de ,,Cei șapte ani de acasă” s-a adaptat timpurilor traversate. Se punea accent pe însușirea
unui vocabular care să-i permită copilului să se descurce în societate. Acum, alături de acest fapt, copilul
trebuie să se integreze, să comunice in funcție de nevoi și rezonanțe, să folosească mijloace noi de
comunicare și socializare. Un simplu salut poate fi insoțit de gesturi sau formule noi care să arate un alt
nivel de comunicare. Alături de adulți și de cei de seama lui, copilul trebuie să dovedească insușirea
normelor de comportament: salutul, adresarea întrebărilor, răbdarea in primirea unor răspunsuri sau
lămuriri. Jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
Respectarea regulilor nescrise reprezintă o piatră de încercare în educarea copiilor. Cuvinte și expresii
simple precum ,, Multumesc”, ,,Te rog”, ,,Cu plăcere” fac parte din bagajul celor șapte ani de acasă.
Recunoașterea faptelor nepotrivite, a greșelilor și îndreptarea lor reprezintă un alt aspect ce ține de bagajul
comportamental. Felul în care un copil invață să mănânce, să- i privească pe cei bătrâni, pe cei cu dizabilități
arată ce informații a primit și ce comportamente ale părinților a văzut în familie. Valorile simple, dar atât
de importante se dobândesc în frageda pruncie. Odată însușite și conștientizate, rămân în conduita
adolescentului și adultului de mai târziu.
Suntem nemulțumiți de aroganța sau proasta creștere a unora, atunci când așteptăm la rând, suntem
la teatru, participăm la o activitate sau, pur și simplu, ne aflăm pe stradă. Vorbitul cu voce tare, râsul fără
noimă, aruncatul resturilor pe jos, gesturile obscene sunt comportamente dobândite prin imitație, care n-au
fost corectate și luate de,,bune” . Dacă fiecare părinte și-ar educa pruncul în spiritul corectitudinii și
respectării valorilor morale…atunci am trăi într-o societate frumoasă, fără derapaje și infracționalitate , cu
înțelegere și armonie.
828
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF. INV. PRESCOLAR TUDORACHE CORNELIA

GRADINITA NR.1 VOLUNTARI
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
În mod firesc, orice părinte se întreabă: ”Sunt un părinte bun pentru copilul meu?” sau ”Ce înseamnă
să fii un părinte bun?”
Educatia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilațti.
Când copilul este pregătit să primească informații este foarte important modul în care vor fi transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii:
spiritul de competiție; altruismul; cooperarea; atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani
deacasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente si atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Familia asigură copiilor sentimentul siguranței și îi ajută să depășească obstacolele inerente vieții,
este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient le ”văd” cu ochii minții și le urmează.
școală.
Câteva din metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale sunt:
Să fim noi un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce
zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părintelui decât spre a-l
asculta cu sfințenie atunci când spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă
la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, trebuie sa fim noi primii care aruncă
mereu ambalajele la coș. Sa cedăm locul nostru în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă ne dorim ca cel
mic să procedeze la fel.
Să-i obișnuim cu regulile. subtil!
Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi strârnim
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie
să îi interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm consecințele
acțiunilor lui. Dacă pune mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, se frige și face buba și va avea nevoie de
medicamente pentru a se face bine sau dacă se va sui acum în copac poate să cadă și să se juleașcă și o
să îi curgă sânge sună mult mai bine decât : Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Am
fi suprinși cât de inteligeți sunt copiii la o vârstă fragedă.
829
Să-i învațăm despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicăm celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii
nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate
cu ei în mod corespunzător.
Să le explicăm despre bunele maniere în public
Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra noastră într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar plăcea
să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Să-i spunem că dacă îl nemulțumește ceva țipetele
și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Trebuie să descoperim ce îl supără și să căutăm
soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când cel mic face
crize de nervi în public.
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
830
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎN
EVOLUȚIA COPILULUI
ÎNV. TUDORACHE DANIELA

ȘC. GIMNAZIALĂ UNIREA,
STRUCTURA VALEA CÂNEPII
JUD. BRĂILA
Expresia ”cei șapte ani de acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă psihologii susțin că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, definește în bună măsură viitorul adult. Deci, „cei șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în
care s-a dezvoltat copilul, credințele lui, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Unii autori spun că aproape 95% din informația noastră este cea pe care am obținut-o până la șapte
ani, deoarece până la această vârstă copilul își dezvoltă creierul. Acesta este ca un burete care absoarbe, dar
fiind la o vârstă fără discernământ, el absoarbe tot: și binele și răul. De aceea, părinții au obligația de a
contribui în mod pozitiv la educația copilului prin informațiile pe care i le oferă, dar mai ales prin
comportamentul și atitudinile lor de zi cu zi față de diverse situații de viață. Această perioadă este , deci,
piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde cum te integrezi în societate, cum vei fi agreat de
cei din jur, cum îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.
O importanță vitală în dezvoltarea armonioasă a copilului, încă de la naștere, o are mama, mai bine
zis protecția și grija mamei față de copil. Aceasta are rolul de a-i satisface toate nevoile care apar pe
parcursul vieții, începând cu nevoia de comunicare manifestată chiar de la naștere - plânsul bebelușului,
continuând cu nevoia de afecțiune - ținutul în brațe cât mai mult, care de multe ori pare a fi un moft, cu cea
de explorare - când este tentat să caute în toate colțurile și sertarele camerei, nevoia de autonomie,
independență – care îl face să insiste până când i se dă voie să se descurce singur într-o anume situație, iar
dacă i se refuză va fi tentat să facă acel lucru pe furiș, etc. Dacă aceste nevoi nu-i sunt satisfăcute, apar
frustrările atât la copil, cât și la mamă.
Un copil care trăiește într-un mediu ostil, unde părinții nu-l agreează, nu-l acceptă, nu-l apreciază ci,
din contră, îi subliniază eșecurile, îl compară mereu cu alții în defavoarea lui, se poartă urât cu el, devine
un copil care înțelege că lumea este ostilă. Atunci și el își creează o contrareacție. Acest tip de copil face
parte din cei cu un mare potențial infracțional de mai târziu. Deci, copilul are nevoie de un climat familial
echilibrat în care să se simtă în siguranță și de o comunicare eficientă cu părinții săi. Acest lucru este posibil
dacă părinții sunt atenți la nevoile copilului, se preocupă de educația lui, dacă dau dovadă de înțelegere,
sunt afectuoși și calmi și participă la evenimentele importante din viața lui. De asemenea, este necesar ca
părinții să fie fermi, să stabilească limite, să nu lase copilul să facă tot ceea ce dorește, aspecte ce pot fi
îndeplinite printr-o comunicare adecvată, verbală și nonverbală – gesturi, mimică, tonul vocii, postură, în
relația părinte - copil.
Printre nevoile importante ale copilului se află și nevoile emoționale. De multe ori acestea sunt
neglijate, deoarece părinții tind să se axeze doar pe satisfacerea nevoilor de bază ale acestuia. O dezvoltare
armonioasă din punct de vedere emoțional va ajuta la formarea unei personalități puternice, a unui individ
sigur pe sine, încrezător în viață, care nu renunță la primul eșec. Pentru aceasta, familia are datoria de a-l
învăța pe copil:
- respectul: copilul are nevoie de respectul și de valorizarea celorlalți;
- sinceritatea: minciunile sau adevărul spus pe jumătate îl face confuz și îi dezvoltă un stil de
comunicare bazat pe nesinceritate;
- acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat de părinții lui indiferent de succesul sau insuccesul
acțiunilor sale;
- dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinților săi atât în momentele fericite, cât și în cele
triste;
- răbdarea: copiii au nevoie de mai mult timp și explicații pentru a finaliza o acțiune, un gând decât
adulții;
831
- timpul: părintele este dator să-i ofere copilului compania și atenția sa exclusivă în anumite momente
din zi;
- corectitudinea: este important ca cei mici să cunoască regulile, să participe chiar la elaborarea lor,
iar aplicarea acestora să fie corectă și constantă;
- înțelegerea: relațiile, în general, sunt bazate pe înțelegere, deci și copilul are nevoie să fie ascultat
și înțeles de către părinții săi.
În concluzie, familia a fost și este considerată factorul cel mai important în dezvoltarea individului,
deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie. ”Cuibul părintesc” este locul din care
pornește pe drumul vieții copilul, având ca zestre principală prima educație, ”cei șapte ani de acasă” .
Bibliografie:
2. Vrăsmas Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
832
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR TUDORIE VIORICA

G.P.P.”BOBOCEI DIN MICRO III”,BUZĂU
Expresia ”cei șapte ani de acasă” este cunoscută pentru folosirea ei în a denumi educația primită de
copil în familie, în primii săi ani de viață dar și pentru evidențierea rolului principal pe care aceasta, familia,
îl are în dezvoltarea și devenirea acestuia.
Primul mediu cu care copilul vine în contact este cel al familiei, aceasta fiind considerată factor
prioritar şi primordial al educaţiei, ponderea familiei ca factor educaţional scăzând pe măsură ce acesta
creşte şi înaintează pe treptele superioare ale vieţii. Rolurile îndeplinite de părinţi, afective şi
comunicaţionale, crează condiţiile pentru acţiunea ulterioară a educatorilor, ale celor ce vor influenţa
decisiv dezvoltarea copilului. Odată depăşit spaţiul restrâns al familiei şi al casei, copilul face cunoştinţă
cu o realitate nouă, descoperind o lume interesantă şi complexă pe care vrea să o cunoască şi să o
transforme. Intrarea în acest spaţiu nou va duce, în timp, la câştigarea autonomiei în cunoaştere şi a
iniţiativei şi la descoperirea de sine în raport cu ceilalţi.
Grădiniţa, lumea nou descoperită de acesta, este prima experienţă a vieţii în societate a unui copil,
ea constituind un cadru nou atât prin activităţile diverse şi interesante pe care le propune, prin mediul
educaţional special adaptat vârstei cât şi prin climatul specific dat de contactul cu alţi copii de aceiaşi vârstă.
Relaţionarea dintre familie şi grădiniţă devine foarte importantă pentru optimizarea dezvoltării
plenare; acestea trebuie să facă front comun în ceea ce priveşte modul de acţiune educaţională,
completându-se reciproc, deoarece numai dacă se va merge pe acelaşi făgaş, roadele educaţiei şi dezvoltarea
copilului vor fi pe măsura aşteptărilor, reuşind să ajungă la acel nivel de dezvoltare socio-emoţională care
să-i asigure o bună relaţionare cu ceilalţi, să recunoască ceea simte pentru a identifica emoţiile şi la alţii, să
aibă o imagine corectă despre sine şi mai târziu, o adaptare cu succes la mediul şi cerinţele şcolare.
Dacă la început copilul îşi exprimă emoţiile liber, în mod exploziv, cu timpul el începe să înţeleagă
regulile din jur şi să ia în considerare şi dorinţele ori sentimentele celorlalţi. Adulţii sunt cei care-l vor ajuta
să-şi formeze o părere sănătoasă despre sine, să se simtă parte importantă în societatea din care face parte
şi să trateze pe toţi ca fiind de aceiaşi valoare, toate acestea petrecându-se în timp şi în mod firesc. Susţinerea
copilului prin încurajări şi manifestările dragostei de către părinţi, completate de timpul petrecut împreună,
prezenţa activă în viaţa acestuia oferind model de reacţie şi echilibru, toate acestea nu pot aduce decât
influenţe benefice în conduitele copilului . Familia este primul şi cel mai continuu grup social pentru copil,
este generatorul celor mai rezistente relaţii, aici copilul învăţând vorbirea şi gestica, modul de comunicare
specific familiei, ia contact cu elementele cheie ale culturii, socializarea producându-se în situaţii concrete
care duc la educaţie morală şi la învăţare cognitivă.
Familia este cea care asigură identitatea socială iniţială a copiilor în funcţie de sex, clasă socială,
rasă, religie. În funcţie de clasa socială căreia aparţine familia, relaţiile dintre părinţi şi copii sunt diferite,
datorită valorilor distincte pe care părinţii le transmit copiilor lor.
Între doi şi patru ani se petrece ,,interiorizarea imaginii parentale”, un element al socializării morale.
Dacă respectarea normelor şi a consemnelor impuse de părinţi se realiza doar în prezenţa lor efectivă, după
această vârstă copiii îşi reprezintă părinţii în absenţa lor şi asociază imaginii interiorizate a acestora şi
consemnele impuse de ei, începând astfel să le respecte parţial şi în lipsa lor. Astfel se constituie constiinţa
morală primară, care acţionează ca o voce dinlăuntru şi îndeplineşte un dublu rol: reglarea conduitelor şi
securitatea afectivă a copilului. Specialiştii consideră această achiziţie de mare valoare şi că aceasta
constituie fudamentul moralităţii ulterioare a copilului. Părinţii sunt văzuţi de copii ca adulţi buni, generoşi,
puternici, drepţi, securizanţi şi reale modele de urmat.
Cercetările în acest domeniu, realizate recent, arată că autoritatea se poate întemeia, fie pe seama
represiunii şi a violenţei, în acest caz avem de-a face cu o autoritate represivă şi formală, fie pe prestigiu,
competenţă ştiinţifică, profesională şi morală a părinţilor, pe ştiinţa acestora de a se purta cu copiii, de a
stabili contacte relaţionale, de a cere şi impune. În acest caz avem de-a face cu autoritatea reală, funcţională
şi educativă.
Educaţia represivă şi educaţia participativă în familie sunt metodele folosite în mod implicit de
părinţi pentru socializarea copiilor şi diferă în funcţie de numeroase dimensiuni. În marea lor diversitate,
833
strategiile mai mult sau mai puţin empirice utilizate în familie pentru educarea copiilor se pot restrânge la
cele două mari categorii de mai sus.
Manifestarea cea mai evidentă a unei socializări participative şi forma principală de exprimare a
acesteia este afecţiunea parentală, atitudinea pozitivă, de apropiere a părinţilor faţă de copil. Afecţiunea
parentală favorizează socializarea din familie și este centrată pe nevoile şi trebuinţele fireşti ale copilului.
În cadrul socializării participative comunicarea ia forma dialogului autentic. Copilul este liber să-şi exprime
ideile şi dorinţele ; comportamentele şi atitudinile sale independente sunt încurajate, iar corectarea
comportamentelor indezirabile este dirijată de părinţi prin dialog responsabil, raţional şi lucid cu copilul,
care este astfel implicat în procesul propriei sale educaţii.
Dacă părinţii afectuoşi ar folosi pedeapsa fizică atunci aceasta se poate dovedi mai eficientă în
dirijarea comportamentului copilului, decît atunci când este folosită de părinţi ostili; părinţii afectuoşi au
şanse mai mari să furnizeze copilului informaţii pe înţelesul lui despre reacţiile dorite din partea sa la
stimulii sociali. Un alt motiv constă în faptul că folosirea frecventă de către părinţii afectuoşi a explicaţiilor
şi discuţiilor, permite copilului să interiorizeze regulile sociale, să identifice, să distingă situaţiile în care o
anumită comportare este potrivită. Este mai uşor, fără îndoială să fie asimilate regulile jocului dacă cineva
îţi spune care sunt ele şi de ce ar trebui să le urmezi. Astfel, afecţiunea parentală favorizează implicarea
autentică a copilului în educaţia sa.
Una dintre trebuinţele fundamentale ale omului, după cum bine se ştie, este trebuinţa de apartenenţă
şi dragoste; din această perspectivă este mult mai probabil ca o educaţie în care este prezentă afecţiunea
părintească să răspundă nevoilor primare ale copilului. Părinţii afectuoşi îi fac pe copii să se simtă bine şi
în largul lor aşa cum sunt, fapt ce conduce la sentimente de securitate, lipsă de anxietate şi stimă de sine
crescută la copii.
Părinţii şi familia în sens mai larg exercită, deci, puternice influenţe asupra copiilor în prima parte a
vieţii. Părinţii servesc în general ca modele de rol, stabilesc standarde şi pattern-uri pentru copil şi în general
promovează interesul sau dezinteresul pentru modelele de viaţă. În educaţia copiilor adesea, din păcate, se
trece cu vederea şi nu se acordă suficientă importanţă rolului de părinte ca model al copiilor. O mai bună
cunoaştere a relaţiilor dintre comportamentele parentale şi trăsăturile de personalitate ale copiilor - şi mai
târziu ale adulţilor care devin aceştia - nu poate genera decât efecte pozitive asupra practicilor de educare
a copiilor şi asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii acestora.Iată deci, implicațiile multiple ale
educației primite de copil în familie în primii săi ani de viață și importanța acestor ”șapte ani de acasă”
pentru restul vieții sale!
834
PROF. ANCA TUDOSE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GEORGE VOEVIDCA”
CÂMPULUNG MOLDOVENESC
”Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea, pe lângă
viață, daruiți copiilor și arta de a trai bine, educându-i.” (Aristotel)
Când vorbim despre ”cei șapte ani de acasă” ne gândim la educația pe care copilul o primește în
familie, până ce acesta ajunge pe băncile școlii. În familie se învață bunele maniere, se pun bazele unor
principii sănătoase de viață, bazate pe corectitudine, respect și bun simț. Părinții au rolul de a forma
caracterul și personalitatea copilului înainte ca acesta să ajungă la vârsta de școlar.
Tot în familie se ”educă” respectul pentru ”educație”. Aceasta este cea care insuflă copilului
principiul conform căruia un om educat este un om de succes și tot în familie se dezvoltă respectul față
de dascăli, față de învățătură, aplecarea către studiu încă de la vîrste fragede. Însă, rețeta succesului
este ca înșiși părinții să fie adevărate modele pentru copiii lor, altfel încât să fie credibili și să devină
adevărate modele de urmat. Modelele de conduită oferite de părinți constituie primul model social cu o
influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare
și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
De-a lungul vieţii, fiecare persoană se construieşte pe sine şi este, la rândul ei, modelată de mediul în
care se dezvoltă. Această construcţie şi dezvoltare a personalităţii unui om nu este un scop în sine ci este o
condiţie a realizării acelei misiuni unice cu care se naşte fiecare din noi.
835
“IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ”
PROF.ÎNV.PREŞCOLAR:
TUDURACHI DENISA LORENA
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere.
Este important ca părinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii cunosc aceste reguli, vom avea în mod categoric o
societate mult mai cultă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copii şi părinţi,
specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o o faptă bună.
Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții..
Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri copii. Este bine de știut ca și părintele să
știe să-și asculte copilul și să explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil.
Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conficte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie
la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice
autoritate. În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși, pe care școala, prin
personalități armonios dezvoltate, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și potențial
creator.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
părinţi.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
836
stilul de viață alături de cei dragi.
837
STUDIU DE SPECIALITATE PRIVIND IMPORTANTA
CELOR SAPTE ANI DE ACASA
PROF. TURBĂCEANU DANA SIMONA

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER
Copilul este darul lui Dumnezeu încredinţat temporar omului spre creştere şi modelare. Atunci când
o mamă aduce pe lume un copil, primeşte un dar, dar şi o mare responsabilitate. Copilul poate deveni
bucuria părinţilor, împlinirea lor, dacă este călăuzit cu răbdare prin labirintul plin de capcane al contextului
moral actual. Părintele înţelept pregăteşte o temelie solidă pentru edificiul educaţiei morale a copilului său.
Iată câteva dintre componentele de bază ale acestei temelii, componente care îl vor însoţi pe copil pe
tot parcursul vieţii şi care vor conduce, din când în când, la afirmaţii de genul: ,,Se vedecă are ceişapteani
de acasă!”, ori ,,Bună creştere i-au dat părinţii!”:
1.Sădirea în inima copilului a credinţei în Dumnezeu, începând din primii ani de viaţă;
2.Dragoste necondiţionată pentru copil, însoţită de o comunicare permanentă, de la inimă la inimă;
3.Părinţii să trăiască în armonie şi cinste pentru că faptele şi atitudinile lor vorbesc mai mult decât
cuvintele. Părinţii pot fi pentru copiii lor „uşă” spre păcat sau spre binecuvântare. Viaţa demnă şi cinstită a
părinţilor este zid spiritual protector pentru copil.
4.Calitatea vieţii mamei este dascălul de căpătâi al copilului, mama fiind „cartea vie” din care acesta
învaţă adevăratele valori înainte de a merge la şcoală.
Copilul este asemenea unui aparat de filmat care aude, vede şi înregistrează totul, imitând atitudini,
tipare de relaţionare şi de adresare verbală.
Factorii care contribuie la educarea unui copil sunt numeroşi, însă rolul de căpătâi, în ciuda tuturor
influenţelor care acţionează asupra copiilor, îi revine familiei. Creşterea unui copil este responsabilitatea
de frunte a bunicilor, mai presus de realizări materiale sau de altă natură.
Nimeni nu susţine că educaţia parentală este o muncă uşoară. Ea poate fi extenuantă pentru că “a
educa” înseamnă a te dărui şi chiar a arde ca o lumânare ce se consumă; educaţia cere răbdare, iar răbdarea
presupune frustrare sau suferinţă.
Copilul are nevoie de dragostea părinţilor, căci aceasta este “sămânţa din care răsar mai toate
atributele personalităţii umane” (Ross Chambell). Deşi cei mai mulţi părinţi îşi iubesc în mod instinctiv
copiii şi fac eforturi mari pentru a le oferi condiţii bune de viaţă şi de a le procura cele necesare, cu toate
acestea, mulţi copii se simt neiubiţi.
Specialiştii spun că nu toţi părinţii ştiu să-şi manifeste dragostea, pe lungimea de undă a inimii
copilului. Tot Ross Chambell spune, într-un mod metaforic, că fiecare copil are în sine un imens ,,rezervor
emoţional” care aşteaptă să fie umplut de cei din jurul său, dar în primul rând de părinţi. Dacă acest rezervor
este umplut, copilul este relaxat şi fericit, iar dacă nu, el poate avea probleme de comportament şi, ulterior,
chiar psihice.
Reclame
O legătură neîntreruptă și sistematică dintre școală și familie, constituie unul din factorii care asigură
atât de importantă unitate de cerințe în opera educativă, contribuind la buna creștere și pregătire a elevilor.
Aceasta se realizează în forme și prin mijloace diferite, care solicită neîncetat interesul, efortul și spiritul
de răspundere ale cadrelor didactice și ale părinților. Este cu atât mai bine cu cât această legătură se
realizează nu la insistențele învățătorului, ci din inițiativa familiei, interesată în cel mai înalt grad de buna
pregătire a copilului. Să aduci copii pe lume e la îndemâna oricui, să-i crești ca lumea, iată marea problemă!
Nu poți să-ți crești bine copilul dacă nu cunoști cât de cât ce probleme prezintă ,,materialul copilul“ pe care
vrei să-l modelezi, de ce natură sunt ele și cum trebuie să acționezi.
Bibliografie:
Didactic.ro
838
CEI 7 ANI DE ACASÃ ŞI EDUCAŢIA PARENTALÃ
PROF. ŢURCAŞ CRISTINA-LAURA
Expresia “cei 7 de acasã” reprezintã o oglindã a educaţiei, oferitã de pãrinţi, familie şi aparţinãtori
copiilor în prima perioadã a copilãriei. Specialiştii susţin faptul cã regulile de comportament şi educaţie
oferite în primii 7 ani de viaţã ai copilului sunt definitorii pentru formarea sa ca adult. Un copil care are cei
şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care ştie să spună „mulţumesc“ şi care are
o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din mica copilãrie, prin exemple şi argumente clare.
Totuşi, comportamentul copilului, definit uneori ca obraznic sau nepoliticos, nu este întotdeauna un lucru
intenţionat.
important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit
altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în
valoare ca om.
coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare
între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de
suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în
care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este
exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la
începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce
priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o
zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate
implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă.
839
Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma
alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi
necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său.
Bibliografie:
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
840
CUM SE FORMEAZĂ COPIII NOȘTRI
PROF. TERCHILĂ ELENA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR.2 BUMBEȘTI-JIU
Copiii noștri învață neîncetat de la noi. Învață, nu din vorbele cu care încercăm să-i educăm, ci din
comportamentul, sentimentele, atitudinea noastră în viața de fiecare zi. Toate acestea reprezintă pentru copii
un model ce le va guverna întreaga experiență viitoare.
Copiii noștri ne sorb din priviri. Poate că nu sunt atenți la ceea ce le spunem să facă, dar sunt cu
siguranță atenți la ceea ce facem efectiv. Suntem primele și cele mai viguroase modele ale lor. Ne putem
strădui să le insuflăm copiilor anumite valori, însă aceștia vor absorbi, în mod inevitabil, valorile care le
sunt transmise prin intermediul comportamentului, sentimentelor și atitudinilor din viața de zi cu zi. Felul
în care ne exprimăm și ne controlăm propriile sentimente devine un model pe care copiii noștri și-l vor
aminti toată viața.
Fiecare copil este o făptură unică și are un nucleu de creativitate și înțelepciune care îi aparține numai
lui. Este privilegiul nostru să fim martorii înfloriri personalității copilului și să îngăduim frumuseții acesteia
să strălucească în lume.
Să nu uităm să apreciem și să îngrijim cu iubire resursele interioare ale copililor și modul în care își
afirmă personalitatea pe măsură ce învață cum să participe și să contribuie la viața de familie. Putem crea
un parteneriat cu copiii care va încuraja împlinirea, dăruirea și evoluția laolaltă.
Copiii învață într-adevăr, ceea ce trăiesc. Apoi cresc și ajung să trăiască ceea ce au învățat.
Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși.
Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață auto-compătimirea.
Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia.
Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.
Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.,
A... este un copil stângaci și foarte încăpățânat. Nu are mușchii mâinilor dezvoltați și îi scapă
obiectele din mână, nu poate ține creionul bine și de aceea scrie urât, nu se poate încheia la haină. Viața
mamei e un chin. Vine în toate pauzele să-i dea să mănânce , să-l ducă la toaletă. La ora de educație fizică
se bucură împreună cu ceilalți colegi că merg în sala de sport și vor face rostogoliri pe saltea, dar nu vrea
să participe la oră că e prea rotofei și nu se poate rostogoli. În zadar învățătoarea și colegii au încercat să-l
ajute dar n-au putut să-l convingă. Mama a fost prea tolerantă, tatăl a lipsit din educație deoarece a lucrat
în altă parte, iar el e un copil încăpățânat și cu personalitate.
Fiecare amănunt al purtării celor maturi, al părinților este înregistrat de copii.
Din cauze diferite, unii părinți, din păcate, mai greșescîn educația copilului. Când își dau seama de
greșelile făcute, cu sau fără voia lor, ei se străduiesc să le corecteze, dar, uneori, e prea târziu.
841
Într-o lume tot mai grăbită și mai ocupată, găsim din ce în ce mai puțin timp pentru copiii noștri.
Uităm că “pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii profilului spiritual-moral al personalității
propriilor copii se menține toată viața.”(M. Golu)
A. S. Macarenco arată:
“Să nu credeți că educați copilul numai atunci când vorbiți cu el, când îl povățuiți sau îi porunciți. Îl
educați în fiecare moment al vieții voastre, chiar și atunci când nu sunteți acasă. Felul cum vă îmbrăcați,
cum vorbiți cu alți oameni și despre alți oameni, cum vă bucurați și vă întristați, cum vă purtați cu prietenii
și dușmanii, cum râdeți, cum citiți ziarul. Toate acestea au pentru copil o mare însemnătate.”
Bibliografie:
1. Didactica Nova-revistă de informare și cultură didactică nr.13-14, 2008, Editura Didactica Nova,
Craiova
2. A.S. Macarenco: Cartea pentru părinți, Editura de Stat Pedagogie și Psihologie, București, 1950
842
PROF.TROCAN VICTORIA ANCA

LICEUL ENERGETIC TG-JIU
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educaţia primita de acesta pana la șapte ani, fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioare, fiind, în primul rând, cadrul existenței biofizice al dezvoltării
copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa fie, păstrarea sănătății, creșterea normală și călirea
organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea
unui program zilnic care trebuie sa respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masa. Dar copilul nu
are nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil și “scoala primilor
ani ” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care li vor defini ca om întreg, ca
persoana cu statut social. Părinții reprezintă primii mentori reali in viața copilului, furnizând-i primele
repere de orientare in lume, primele informații si învățături despre lucrurile și fenomenele din natura si din
societate, primele sfaturi, norme și reguli de conduită.
Creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamnă “bun” pentru el, se află intra -o dinamică
permanentă de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta. Părinții trebuie să devină conștienți de influența
pe care o exercită în viața copilului, să cunoască ca educația dată propriului copil este diferită de cele
precedente, ca societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament pozitive ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiativă creatoare, dispoziția de
colaborare. Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare, dragoste fată de copil. Nu frică, nu teamă trebuie
sa-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduita
bazat pe egala respectare atât de copil cât și de părinți.
Dragostea de “bine”, de adevăr, are nevoie mai ales de acțiune, de descoperire a virtuților de către
copil. Greșesc acei părinți, care ii interzic copiilor de a apuca, de a desface jucăriile, de a le pipai, a le privi
si chiar de a le izbi. Activismul precum și curiozitatea acuta de a cerceta tot cel înconjoară trebuie stimulate,
încurajate, înțelegând copilul ca pe o ființa autonoma. Cultivarea dragostei fata de frumos se realizează tot
in familie prin pregătirea bunului gust al copilului fata de ținuta si locuința sa, precum si cea de frumusețe
in comportare si relație cu cei din jur. Orice experiența de viața, orice relație afectiva vor fi resimțite in
funcție de bazele oferite de familie. Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectiva de baza,
principala structura protectoare absolut necesara existentei lui. Aici se învață limbajul si comportamentul
social, se formează convingeri, aspirații, aptitudini, sentimente, trăsăturile voința si de caracter. Climatul
din familie influențează personalitatea copilului, oferindu-i zestrea dezechilibrului relațional si adaptiv.
Acest climat din familie, se impune ca un filtru intre influentele educative exercitate de părinți si achizițiile
psihice-comportamentale, realizate la nivelul personalității copilului.
Toate frământările, preocupările, ambițiile părinților fac ca acesta sa-si găsească unitatea interioara.
Componenta afectiva, comunicarea verbal si jocul cu copilul au un rol esențial in relația părinte-copil. Încă
de la primele cuvinte, propoziții, copilul simte nevoia sa transmită părinților întâmplările din viața lui. Daca
părintele va fi mereu ocupat, neatent, oboist si evita sa-l asculte pe copil, acesta va caută răspunsurile in
alta parte sau nu va cauta deloc, firul comunicărilor rupând-se. Numai fiind parapet de sufletul copilului,
luând parte la preocupările lui, părintele devine sfătuitorul, punctual de rezistenta si încredere al copilului.
Succesul relației părinte-copil depinde de dragostea părinteasca, de iubirea necondiționata care presupune
afecțiune, înțelegere, asigurarea unor raporturi relaționale, juste echilibrate. Când copilul este iubit este mai
ușor de disciplinat, de modelat. Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoțional, apărând tulburări
caracteriale in dezvoltarea personalității. Mângâierile, cuvintele de încurajare, lauda, blândețea, atmosfera
afectuoasa arata iubirea. Cu cat legătura emoționala dintre părinte si copil este mai puternica, cu atât
posibilitatea unui comportament delicvent este mai scăzută. Rolul părintelui in existenta copilului este
fundamental, dar numai in măsura in care el găsește forța, secretul de a creste un individ rezistent, puternic,
adaptabil, echilibrat. Strategiile educative ale familiei, determina in mare măsura personalitatea precum si
rezultatele școlare ale copiilor. Părinții sunt cheia capacitații copiilor de a învață si de a reuși in viața. Se
843
spune, ca profesia de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practicare toți membrii comunității,
însă putini sunt cei care se străduiesc s-o învețe sistematic. Cel mai frumos dar pe care li oferă părinții
copiilor, este propria sănătate emoționala, fizica, spirituala, intelectuala. “Copilul are nevoie de familie, dar
nu de orice fel de familie ”, o familie unită.
Ce pot învață copiii in cei sapte ani?
– ordine;
– igienă;
– curățenie şi exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoțiilor atât pozitive, cat şi negative;
– bune maniere şi comportament;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre pârțile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți si de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
etc);
– consecvenţa în realizarea unei sarcini;
– concentrare a atenției;
– perseverenţa în realizarea unori sarcini;
– alegerea motivelor şi motivațiilor atunci când vrea sa facă ceva.
Unele din însușirile dobândite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
– spiritul de competiție;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intra-un grup, va avea tendințe de a încalcă normele ori nu va fi
încrezător in forțele proprii.
Bibliografie:
4. http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa
844
DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ...
PROFESOR PENTRU ÎNV. PRIMAR TUDORACHE MARIA

SC. GIMNAZIALĂ „SF. NICOLAE” PIETROSITA,DÂMBOVIȚA
Când vorbim despre cei șapte ani ce se presupune că-i avem de-acasă nu putem să nu ne ridicăm
niște semne de întrebare. Societatea în care trăim azi este una incertă, copiii intră la școală de la vârstă de
6-7 ani și nu mai există convingerea că ei au un bagaj de comportamente politicoase format în sânul familiei.
Familiile nu mai sunt ceea ce erau odată. Se destramă prea ușor pentru că nu mai la baza calitățile
unei căsnicii trainice;există mult prea multe tentații și sentimentele nu mai sunt puternice,nepotrivirile de
caracter sunt tot mai dese. Să nu uităm de cei care sunt nevoiți să lucreze în străinătate și care dacă nu au
posibilitatea de a fi împreună, sunt sortiți despărțirii foarte ușor.
În aceste circumstanțe ne întrebăm ce-ar trebui să mai știe un copil de-acasă.Cum să-și mai formeze
baza respectului și a bunei creșteri dacă cei în măsură nu sunt lângă ei sau sunt separați. Să nu mai vorbim
și despre faptul că nici părinții nu mai sunt formați în spiritul politeţei și al civilizației,sunt crescuți în
democrație ,valorile morale având multe carențe.
Nu e de mirare că micuții vin la școală fără să știe să salute, să respecte, să ajute la nevoie,pentru că
nici părinții lor nu știu.Și atunci sarcina cea mai grea revine școlii și cadrelor didactice...Din păcate,ceea ce
construiesc oamenii școlii în 4-5 ore,se năruie acasă în celelalte 19-20 de ore . N-ar mai trebui să fie întrebați
de bătrâni pe stradă „Nu te-au învățat la școală să dai Bună ziua ?”
Relevante în acest sens sunt discuțiile libere cu părinții pe teme de educație a copiilor, dezbaterile,
mesele rotunde, așa zisă „Școală a părinților” unde toți să fie deschiși și să ajungă la cele mai bune soluții
pentru înlăturarea barierelor ce stau în calea „bunei creșteri”.
Vreau să cresc frumos,toți să se uimească ,
Ce frumos salut când pornesc pe stradă.
Să fiu lăudat și să se vorbească
„Iată un copil cu șapte ani de-acasă!”
845
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR TUDOR CLAUDIA –GINA

LICEUL TEORETIC DECEBAL CONSTANȚA , JUDEȚUL CONSTANȚA
„Semeni fapte bune şi culegi deprinderi, semeni deprinderi şi culegi un caracter, semeni un caracter
şi culegi un destin” Proverb chinezesc
Perioada copilăriei ne influenţează în mod decisiv viaţa, și copiii noştri au nevoie de cele mai bune
condiţii pe care le putem oferi: îngrijire, hrană, supraveghere şi educaţie. Totodată, noi, părinţii, pe lângă
îngrijire, avem datoria şi de a le forma acestora deprinderi sănătoase de autoîngrijire şi adaptare la mediul
exterior.
Chiar de la naştere, bebelușul este înzestrat cu reflexe, simţuri, instincte, este programat pentru a
supravieţui, dar încă nu ştie cum, nu are cunoştinţele şi nici experienţa necesare. De aceea el trebuie protejat,
îngrijit şi educat. Cu fiecare clipă care trece, copilul se dezvoltă, iar pentru o dezvoltare armonioasă, toţi
cei care concură la îngrijirea lui – părinţii, dar şi alte persoane – trebuie să ştie că regimul de viaţă
recomandat pentru copii nu este doar o rutină, ci un factor important în dezvoltarea lui.
Sunt părinţi care au tendinţa de a privi copilul ca pe o fiinţă neputincioasă şi fragilă, care trebuie
permanent protejată, ferită de probleme. Ase¬me¬nea atitudini duc la o conduită anxioasă şi un exces de
grijă, duse până la absurd. Copiii crescuţi în acest mod sunt ţinuţi mai mult în casă, aproape că nu
interacţionează cu alte persoane în afara membrilor familiei, nu merg la grădiniţă, nu sunt lăsaţi să se joace
în nisip împreună cu alţi copii sau cu animale de companie, de frica de a nu se îmbolnăvi sau a nu se
murdări. În aceste cazuri, toate rudele sunt în jurul lui, iar copilul apare ca o păpuşă purtată în braţe, spălată,
îmbrăcată, hrănită şi răsfăţată, căreia îi sunt satisfăcute toate capriciile. Drept consecinţă, apare
incapacitatea sau dificultatea ulterioară a copilului de a se autodeservi şi de a lua decizii corecte în ce
priveşte curăţenia, sănătatea, alimentaţia, regimul de viaţă în general.
Sănătatea deplină, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului nu se pot asigura decât în strânsă
dependenţă cu mediul în care el trăieşte şi, mai ales, depind de respectarea strictă a normelor de igienă
personală, dar şi a colectivităţii în care îşi petrece o mare parte din activitatea zilnică
(acasă/grădiniţă/şcoală).
Deseori, în afara părinţilor, la viaţa copiilor contribuie şi alte persoane: bunici, fraţi, bone. Toţi trebuie
să se adapteze la regimul copilului şi nu doar să-l dădăcească, ci să-l ajute în formarea deprinderilor
sănătoase.
Igiena corporală, igiena locuinţei, a spaţiului de viaţă şi activitate, a îmbrăcămintei şi a încălţămintei,
igiena alimentaţiei precum şi programul zilnic corect activează potenţialul de dezvoltare integrată a
copilului.
Multe dintre obiceiurile noastre sunt pur și simplu o chestiune de caracter și pot fi cultivate în viața
de zi cu zi prin puterea exemplului şi prin practică.
Unul din aspectele de bază ale educaţiei este formarea de deprinderi, de obiceiuri bune.
Începând de la obiceiuri legate de igiena personală, până la deprinderi mai complexe, cum ar fi hărnicia sau
punctualitatea, trebuie să le dezvoltăm si să le cultivăm treptat nu doar în copii, ci şi în noi.
Familia oferă o oază de linişte, pace şi acceptare în mijlocul unei lumi zbuciumate. Este cadrul instituit
de Dumnezeu în care omul să se simtă iubit fără rezerve şi condiţii, împlinit şi fericit. Familia nu este numai
primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume, este cea care îi oferă primele
cunoştinţe, primele deprinderi, dar şi primele modele comportamentale.
Deprinderile care se pot forma în familie, grădiniţă și clasa pregătitoare deprinderi care, uneori poartă
denumirea de ”bune deprinderi” sau ”cei şapte ani de-acasă”... reprezintă forma cea mai simplă a învăţării
de către copii a unor mişcări complexe şi atitudini care vor influenţa comportamentul lor viitor. Pentru
formarea deprinderilor, este nevoie de voinţă şi de timp. Fiecare deprindere se compune dintr-o serie de
operaţii, care vor fi repetate pe rând până devin acte şi mişcări automatizate.
Educația nu pornește de la copil, ci de la adult. De ce? Adultul oferă copiilor jocuri, activităţi, un
mediu în care să se simtă bine, un loc în care, în fiecare zi copilul petrece timpul cu plăcere. Copilul ştie
că-n acest spațiu, există o persoană dragă din viaţa lui.
846
În procesul educativ-formativ al copiilor de 3-7 ani se pot distinge trei grupe de bază de deprinderi,
ca:
I. deprinderi igienico-sanitare (de autoservire);
II. deprinderi de ordine și curăţenie;
III. deprinderi de comportare civilizată şi de politeţe.
Formarea oricărei deprinderi, şi mai ales a celor igienico-sanitare, necesită din partea părinţilor şi a
cadrelor didactice, răbdare şi mai ales un echilibru nuanţat între severitate, toleranţă şi timp.
Deprinderile de igienă corporală
Aceste momente se repetă zilnic şi conduc la formarea deprinderilor igienice ale copilului şi,
implicit, la păstrarea sănătăţii. În timp, copilul trebuie să-şi formeze o rutină solidă, astfel încât să se
îngrijească pentru că aşa simte că trebuie, nu pentru că i se spune, ci pentru că altfel nu s-ar simţi bine.
Comportamentul adulţilor, felul în care comunică, exemplul oferit, sunt elemente care trebuie luate
în seamă pentru a stimula copilul în deprinderea igienei corporale.
Ne spălăm pe mâini înainte de fiecare masă, când venim de la toaletă sau de afară, oferindu-le totodată
exemplul nostru pozitiv. Copiii îşi fac repede prieteni, chiar dacă aceştia sunt periuţa, peria, săpunul şi
prosopul.
Pentru a avea eficienţă maximă însoţim aceste activităţi cu poezii, cântece sau mici povestiri,
împletind jocul şi distracţia cu regulile de igienă.
Deprinderile de ordine şi curăţenie
Acestea se reflectă în activitatea fiecărei persoane în felul în care îşi organizează munca, programul
de fiecare zi, chiar şi în gândire. Dacă formarea deprinderilor de ordine şi curăţenie n-a început de la o
vârstă foarte mică (când copilul poate fi îndrumat, ce, cât, cum să asimileze) mai târziu, în adolescenţă, el
îşi însuşeşte unele norme de comportare, prin auto-educaţie, dar mai greu, cu lacune.
De la început, copiii sunt obișnuiți cu necesitatea unei ţinute vestimentare curate şi îngrijite.
Copiilor de 3-4 ani, de pildă, nu li se poate pretinde să aibă o ţinută vestimentară curată, dar li se
amintește să nu-şi ude cămăşuţa, rochia, pantalonaşii, când se spală, sau să nu se păteze, când
mănâncă etc.. Astfel pot fi folosite jocuri adecvate, prin care copilul a fost stimulat să se menţină curat. Mai
mult în joacă, copilul îşi aranjează pantofiorii - unul lângă altul - "să nu fie un pantofior fără frăţior", îşi
împachetează pijamalele şi le aşează în săculeţ. Cu ajutorul părinţilor îşi aşează în vestiar în ordine hainele,
fularul, căciuliţa, mănuşile. Copilul este îndemnat să strângă jucăriile, să le pună în cutie, pe etajeră sau în
dulap. În acest scop, sunt organizate jocuri, întreceri: - Cine mănâncă cel mai frumos, câştigă jocul! Cine
strânge jucăriile, va primi aplauze! Din dorinţa de a câştiga, copiii se străduiesc să mănânce frumos şi
corect, să strângă jucăriile şi materialele de lucru.
Formarea deprinderilor de comportare civilizată şi de politeţe
Politeţea este o deprindere care începe să se formeze de la cea mai fragedă vârstă. Salutul este
cunoscut de copii înaintea intrării lor în creșă, grădiniţă.
Preşcolarii au deprins faptul că cel care intră în încăpere salută primul, iar ceilalţi îi răspund. Copiii
au înţeles că salutul trebuie să fie iniţiat de ei, să aibă loc la sosire şi la plecare, cu ocazia întâlnirii
cunoscuţilor la grădiniţă, școală, pe stradă, la magazin etc. Sunt puse în practică diverse jocuri de rol în care
copiii transpun în joc scene din viaţa reală (“De-a Poştaşul”, “La aniversarea prietenului meu”). Preşcolarii
deprind şi alte forme de politeţe prin jocuri-exerciţii “La magazin”, “Ce am uitat să spun?”, “Unde am
greşit?“, unde se pune accent pe formularea de cereri-rugăminţi, înapoieri-mulţumiri.
Copiii învaţă cum să-şi ceară scuze în diverse situaţii: pricinuirea unei supărări, lovirea cuiva. Scuzele
trebuie să fie sincere, conştientizând situaţia, vorbirea să fie clară, iar privirea să fie îndreptată spre persoana
cu care vorbeşte copilul. De asemenea preşcolarii trebuie să utilizeze formulări tip:
- ,,te (vă) rog“, „îmi cer iertare”, “Am greşit”. De pildă, la masă, dacă are nevoie de o felie de pâine
sau de apă, va şti că nu-i frumos să se întindă peste toată masa (dacă nu-i este la îndemână ceea ce doreşte),
ci se va adresa politicos celui care este în apropiere, spunând: „Te rog, dă-mi şi mie...”. Acesta îl serveşte
spunând: „poftim”. În felul acesta, copilul este familiarizat cu încă o formulă de politeţe: „Mulţumesc!”
Indiferent de vârstă, tuturor ne place să ne jucăm şi atunci când învăţăm diferite lucruri prin joacă parcă
totul este mult mai simplu şi mai uşor. În jocul “Plecăm cu autobuzul”, copiii sunt învăţaţi să respecte
persoanele vârstnice cedându-le locul sau dându-le întietate la urcare şi coborâre. Consolidarea acestor
847
deprinderi de comportare civilizată se poate realiza atât prin exersarea permanentă, cât şi prin povestiri,
poezii, lecturi după imagini, ghicitori.
Ce-ar trebui să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă?
Putem să învățe să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nici asta nu este suficient.
extraordinară la temelia caracterului său.
Bunătatea: să nu râdă niciodată de nimeni, să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi
speciale, să nu râdă, să se poarte de grijă.
O gândire optimistă: iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
Ar fi trebuit să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e
dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.
CUVINTE MAGICE
de Canareica Adina
„Îți mulțumesc!”, ”Te rog frumos!”

Nu sunt cuvinte de prisos.
De le vei spune, orișicine
Va ști că ești politicos.
„Bună ziua!” și „La revedere!” Să fie vorbe ce îți fac plăcere. Acei ce de la tine le vor auzi, Îți vor
zâmbi.
„Cuvinte magice” le spunem însă, noi. Ar trebui să le rostim așa, firesc,

Cum spunem celor dragi:
”Eu te iubesc!”
848
Bibliografie:
Curriculum pentru învăţământul preşcolar de la 3 la 6/7 ani, M.E.C.I, 2008
Anatol Timotin , Cassie Landers, ,,Un pas înainte la școală”,editura Epigraf, 2006
Adina Glava, Lolica Tătaru, , Olga Chiş, Piramida cunoaşterii, Editura Diamant, 2014
Aurelia Marinescu, ,, Codul bunelor maniere astăzi”, editura Humanitas Bucuresti, 2015
Silvia Marinescu ,,Invitaţie la educaţie”, Editura Carminis Educaţional,Piteşti, 2007
Sylvie Anne Châtelet ,,Ghidul bunelor maniere”, Editura Niculescu, Bucureşti,1999
849
EDUCATOARE: TURCIN IOANA

GRĂDINIȚA P. N. DRAGOMIREȘTI
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
850
EDUCĂ-MĂ, TE ROG, CA SĂ POT FI O
BINECUVÂNTARE PENTRU LUME
PROF. TUȚĂ CAMELIA

GR. NR. 138,BUCUREȘTI
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se
limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețeși cum să se comporte cu
ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.
Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei “7 ani de-acasă”. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui
încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuiesă se
discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce
înseamnă respectul. Ia rcopiii respectuoși vor fi tratați cu respect.
Salutul: este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
Comportamentul în public: un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-
i, conversaţia; îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii: manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
de adult.
Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
Înţelegerea normelor sociale: prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
sau la leagănul din parc; spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”; nu încălcăm drepturile celorlalţi
Manierele la masă: o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor
şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor: „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor
şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă: un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni; și îl va evita pe cel din urmă.
851
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa; și exemplul personal, asta în
primul rând; iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate.
Bibliografie:
-Vrăsmaş, E., 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti;
-Emil, P., Iucu, R., 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom.
852
PALATUL HĂRNICIEI-
CÂND ŞI UNDE SE ÎNVAŢĂ CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ?
PROF. MONICA ŢUŢUIANU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „VASILE MITRU” TAŞCA
Secretul unui comportament plăcut şi civilizat în societate se poate obţine prin învăţarea bunelor
obiceiuri, învăţate de la o generaţie la alta. Omul va avea un comportament natural şi agreabil numai
respectând, în mod coştient, liber nişte reguli impuse de-a lungul timpului de codul bunelor maniere.
Ştim că introducerea unor elemente privind educarea pentru calitate în învăţământul primar, poate fi
un început eficient pentru formarea unei culturi a calităţii, condiţie cerută de alinierea noastră la standardele
europene, acelaşi respect acordându-l, la rândul său, oricărui om din jurul său.
Educaţia ocupă cel mai important loc în viaţa unui om, încă de la cea mai fragedă vârstă. Prin educaţie
se elimină devierile comportamentale sau se estompează măcar, acestea fiind inadecvate vieţii colectivului
de elevi şi formării personalităţii individuale a acestora.
În toamnă, la mijloc de septembrie, când frunzele ruginii se pregăteau să ţeasă covorul toamnei,
clopoţelul şcolii noastre ne-a chemat din nou, ca şi în alţi ani, să începem împreună o nouă poveste...
Unii au păşit pentru prima dată pragul palatului hărniciei, alţii au cunoscut deja gustul dulce al
roadelor învăţăturii, în timp ce o parte dintre elevi sunt aproape de finalul unui capitol, in aşteptarea unui
nou drum.
Poveştile frumoase iau naştere şcoală. Doar aici, auzim poveşti frumoase, citim poveşti frumoase,
scriem poveşti frumoase. Sunt frânturi din viaţa de elev, sunt ecouri ale orelor de învăţare, sunt proiecte
pentru azi, pentru mâine şi pentru… mai târziu.
Aşa învaţă toţi elevii că „Cine are carte, are parte!”şi că în călătoria magică printre cărţi, datoria lor
este să adune în tolba fermecată „seminţe bune, ce vor înflori bogat mai târziu”!
Acasă, alături de părinţi, copiii noştri învaţă primii paşi, primele cuvinte, „te rog”, „mulţumesc”,
salutul, respectul, politeţea, primele reguli de convieţuire socială, empatia, altruismul şi multe altele pe
măsură ce înaintează în vârstă.
În școală, dragii noştri elevi, află lucruri noi, îşi lărgesc orizontul, dobândesc noi deprinderi, învaţă
să înveţe, să descopere lumea din jurul nostru, dar și să se privească pentru a descoperi ce vor de la viață,
și cum anume să dobândească lucrurile dorite.
Îmi doresc ca împreună să reuşim să scriem noi pagini ale acestei poveşti frumoase, cu rezultate
deosebite şi amintiri de neuitat, pentru ca atunci când ne vom uita în urmă să zâmbim, gândindu-ne cât de
greu am scris primul cuvânt , dar să fim mândri de treptele pe care le-am urcat, să purtăm respect celor care
ne-au îndrumat paşii şi locului primitor care a fost....palatul hărniciei.
853
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE, PE GENUNCHII MAMEI
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, TURCU CORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ROMULUS GUGA” TG MUREȘ
că „în familie și pe genunchii mamei se formează cee ace este mai valoros pe lume- omul de character”.
Educația făcută de primii educatori- părinții, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcție
copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil din familie. Familia are rolul de a asigura dezvoltatea
cadrullibertății collective, generale, că munca și respectful față de ceilalți constituie o obligație fundamental
trebuie să aștepte pasivi ca timpul și natura să le resolve. Părinții trebuie să intervină active, organizând,
modificărilor de character favorabile unei comportări superioare individuale și sociale. De aceea parinții
trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continua lărgire. Copilul trebuie
să fie active și adaptabil, iar părinții au datoria permanent de a-l face să progreseze, să se perfecționeze și
să-și mărească valoarea umană. Formarea personalității la copil este dependent de inteligența lui, de
gusturile și elanurile lui, de instructajul primit anterior.
începe șă perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. După vârsta de trei ani atenția și percepția
sunt mai active decât în trecut. Vorbirea devine mai completă. Copilul alcătuiește ușor propoziții. Părinții
trebuie să-l încurajeze și să-l îndemne să se supună unor obligațiuni individuale: să nu-și murdărească
hainele, să mănânce singur și pe cât se poate ordonat, să așeze după utilizare jucăriile la locul lor. Trebuie
să se familiarizeze cu persoanele care intră în casă. La trei ani, jocul este principal preocupare a copilului.
Prin jocuri, copilul se instruiește asupra modului de viață al adulților și vine în contact cu relațilie existente
în lume. La patru ani copilul frecventează grădinița de copii. Părinții trebuie să o ajute pe educatoare în
dirijarea formării personalității, deci a trăsăturilor morale și intelectuale. Comunică astfel dacă îi este sete
sau foame, dacă îi este somn ș.a. Unele din reflexe sunt necondiționate, altele condiționate. Când se întoarce
din plimbare recunoaște casele din vecinătate.La copilul mai mare apare nevoia de a comunica cu oamenii,
de a vorbii mereu, manifestându-și astfel sfera educațională și cea intelectuală. Trebuie să se țină cont de
emoțiile lui. La acești copii emoțiile sunt instabile. Ei trec repede de la plânsul cu lacrimi la râs.Voioșia
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care puiul de
om nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
854
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
Bibliografie:
855
ÎNVĂŢĂTOR TURCU-TEODORESCU CRISTI-IOAN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „UNIREA” COMUNA BRANIŞTEA,
JUDEŢUL GALAŢI
Este adevărat că nu prea mai există cei şapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă din cele mai fragede vârste.
Nici un părinte nu-şi doreşte ca “odrasla” sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate.
Normele de conduită se învaţă în familie. Familia este mediul în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, adesea prin imitare, decat printr-un comportament conştient.
Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea normelor unui comportament social corect.
Educaţia este cea care face diferenţa între oameni şi acordată la o vârstă timpurie, devine o necesitate
pe parcursul acelei vieţi. Nu neg faptul că fiecare copil are are ritmul său personal de evoluţie. Astfel
unii copii sunt un exemplu de comportament la vârsta de şapte ani, alţii mai puţin.Nu trebuie să
comparăm careacterele micuţilor de şapte ani.
De părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în primii ani ai
copilărieitoate comportamentele unei bune creşteri.
A fi bine crescut înseamnă peste tot acelaşi lucru. Un copil bine crescut, cu educaţie din familie
este acel copil care:
 Are un comportament corect în public, cu prietenii;
 Salută şi răspunde cu respect la salut;
 Îşi recunoaşte greşelile;
 Respectă atât partenerii de joc cât şi regulile jocului;
 Dovedeşte tact şi toleranţă faţă de cei din jur;
 Respectă regulile de bun simţ şi igienă;
Cert este că educaţia trebuie să existedar fiecare copil are ritmul său de evoluţie, aşa că la şapte ani
unii copii sunt de pus în ramă iar alţii… mai puţin.
Lucruri de felul:
 Să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie;
 Să ştie să-şi susţină părerile şi să-şi apere interesele, fără a deranja pe cei din jur;
 Să fie atent şi implicat la ceea ce se întâmplă în jur ca să poată evita situaţiile cu potenţial periculos
şi ca revers al medaliei să poată oferi un ajutor cuiva la timp;
 Să ştie să piardă dar şi să câştige cu eleganţă;
Prin imitaţia părinţilor, copilul înţelege ceea ce se cuvine a se face şi ce nu în societate. Puterea
exemplului este definitorie la această vârstă, cândse învaţă mai degrabă mai mult prin copierea părinţilor
decât prin predici şi poveşti.
Felul în care i se vorbeşte şi felul în care este ascultat îl va învăţa cum să facă şi el asta într-o manieră
politicoasă. Copilul îşi alege un model de persoană care îi este în preajmă şi va încerca să-l imită din toate
punctele de vedere. De aceea este deosebit de important să avem grijă ca părinţi ce personae se găsesc lângă
copilul nostru pentru a evita probleme de comportament apărute la copil.
O monitorizare atentă asupra acestui aspect ne scuteşte de efortul care va trevui să îl depunem în
arepeta obiceiuri prost însuşite de copil. Ca părinţi trebuie să îi învăţăm pe micuţi că este important să
recunoaştem atunci când greşim. Acest lucru nu este o dovadă de slăbiciune a comportamentului nostrum,
ci din contră, sinceritatea şi exprimarea regretuluisunt semen de respect şi demnitate.
Toleranţa faţă de persoanele din jurul nostrum este un aspect care trebuie înţeles de copii. Cu cât
învaţă mai devreme acest lucru, cu atât le va fi mai uşor să accepte faptul că suntem diferiţi dar acest lucru
nu trebuie să fie o piedică în calea comunicări, a învăţării unora de la ceilalţi. Un copil care va înţelege
acest lucru nu va râde de defectul fizic, psihic sau de slăbiciunea celui de lângă el. Copilul va învăţa de la
părinţi diferenţa între râsul sănătos şi spiritual de glumă şi râsul care jigneşte şi supără persoane.
856
În cei şapte ani de acasă copilul învaţă ce este: încrederea, ordinea, cinstea şi buna purtare. Rolul
părinţilor este esenţial în perioada celor şapte ani deoarece ei sunt cei care pun cărămizile sistemului de
norme şi valori pe care adultul de mâine îşi va clădi propria viaţă.
857
PRIMII ANI DE VIAŢĂ-
TEMELIA VIITORULUI ADULT
PROF. ÎNV. PRIMAR TURTOI GINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ VĂDENI
Realitatea de zi cu zi a familiei de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec
din ce în ce mai puţin timp împreună, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din
cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În acest context, stabilirea unui program zilnic pentru copii este o provocare pentru părinţi, cu atât
mai mult cu cât programul copilului trebuie integrat în cel al întregii familii. Se poate dezvolta armonios
un copil fără a avea un program zilnic coerent? Răspunsul este NU! Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de
organizare a unui stil de viaţă sănătos.
În elaborarea programului de zi cu zi al celui mic este bine să:
• respectăm nevoile copilului în funcţie de vârstă şi de particularităţile individuale ale acestuia
(dezvoltarea tipică sau atipică, interesele sale exprimate sau observate etc);
• oferim copilului oportunităţi de experimentare şi învăţare permanentă, pentru atingerea maximului
său de potenţial;
• respectăm nevoile alimentare, de odihnă, de securitate, de joc, de mişcare, stimulare senzorială şi
cognitivă ale copilului, în vederea menţinerii şi concretizării potenţialului de dezvoltare sau de recuperare
şi reabilitare a potenţialelor deficienţe;
• oferim posibilitatea interacţiunii copilului cu alte persoane decât cele din familie;
• respectăm un echilibru între activităţile alese de copil şi cele alese de adult.
Responsabilităţi la vârsta copilăriei
Să fii responsabil înseamnă să acţionezi pentru atingerea unui scop fără a fi îndrumat, sfătuit, preset
sau împins de la spate. Este abilitatea de a lua hotărâri şi de a suporta consecinţele acestora, este una din
regulile pe care copilul trebuie să o înveţe de timpuriu.
Când copiii sunt foarte mici noi suntem responsabili pentru tot ce se petrece în viaţa lor. Ei nu ştiu să
se hrănească, să se îmbrace, să-şi facă baie şi o mulţime de astfel de treburi. Odată cu creşterea, copii au
nevoie să-i învăţăm să se descurce singuri, să-şi întărească autonomia. Se întâmplă uneori să credem că fiul
sau fiica noastră sunt prea mici ca să poată face ceva, îi dădăcim, facem totul în locul lor: continuăm să-i
îmbrăcăm, să-i hrănim, să le strângem jucăriile fără a-i implica în vreun fel, să-i încălţăm etc. Prin astfel de
comportamente nu facem decât să creăm copilului senzaţia că el nu are valoare sau competenţe şi totodată
că nu are decât drepturi, dar nu responsabilităţi. Aceste tipuri de comportamente le întâlnim destul de des
în situaţia părinţilor care au un copil cu dizabilităţi sau în situaţia părinţilor care trec printr-o situaţie de
criză (divorţ, decesul unuia dintre soţi, boala cronică a unui membru al familiei etc), tendinţa fiind aceea de
a hiperproteja copilul. Copilul trebuie să înţeleagă că fiecare membru al familiei are un rol bine stabilit, iar
el, ca membru al familiei, nu face excepţie. Este bine ca cel mic să-şi vadă părinţii desfăşurând activităţi
diverse, care nu încurajază discriminarea de gen: tata poate fi văzut facând mâncare sau spălând vase, iar
mama reparând o roată de la bicicleta lui sau vopsind uşa garajului. Copilul are nevoie să vadă că
responsabilităţile nu sunt atribuite în funcţie de gen, ci după capacitatea fiecăruia de a finaliza o anumită
sarcină.
Orice responsabilitate atribuită copilului trebuie percepută de acesta cu plăcere, nu ca pe o povară.
Este important:
• să se ofere copiilor posibilitatea de a alege dintr-o listă de responsabilităţi pe care şi le poate
asuma.
• să se schimbe o parte dintre sarcinile atribuite, săptamânal sau lunar, pentru ca ele să nu devină
plictisitoare. Dacă timp de o lună copilul a avut responsabilitatea de a şterge praful în camera lui, în
săptămâna viitoare ar putea îngriji plantele sau să aşeze încălţămintea;
• să se îngăduie copiilor să îndeplinească acele sarcini care îi provoacă, astfel încât ei să aibă multe
ocazii de mulţumire şi satisfacţie personală, chiar dacă ştim că rezultatele nu vor fi tocmai cele aşteptate.
858
• să apreciem orice lucru bine făcut: „Ce frumos ai aşezat jucăriile. Mă bucur foarte mult că ai făcut
ordine fără să-ţi amintesc. Eşti un copil grozav!“;
• când este vorba de criticat este mai bine dacă suntem mai zgârciţi. Este important să fie făcută mai
întâi o apreciere pozitivă: („Farfuria scârţâie de curăţenie. Poate ar fi mai bine dacă data viitoare ai mai
pune puţin detergent pe burete. Mulţumesc pentru ajutor!”).
Bibliografie:
Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“, editura
Medicală, Bucureşti, 1989
Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998
859
FAMILIA, LEAGĂNUL FORMĂRII PERSONALITĂȚII UMANE
PROFESOR UDRIȘTE ICA-EMILIA

LICEUL TEORETIC NOVACI, JUD. GORJ
„Familia e o frânghie ale cărei noduri nu se desfac niciodată.” (proverb spaniol)

Familia exercită o mare influență asupra vieții private a copiilor, ea le oferă sentimentul siguranței și
îi ajută să depășească obstacolele inerente vieții, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate
timpului în care trăiesc.
Nucleu social elementar, familia reprezintă primul mediu de viață și de dezvoltare al copilului. Prin
influențele pe care le exercită, ea constituie sinteza unei triple dependențe a copilului față de părinții săi,
această „subordonare” oferindu-i și prilejul de a participa la diverse experiențe de învățare. Discutăm astfel
despre: dependența biologică, filiația incluzând moștenirea genetică, dependența socială întrucât familia
favorizează stabilirea interacțiunilor copilului cu societatea și cunoașterea propriei sale ființe, și dependența
educațională, exprimată prin aceea că, din primele luni de viață și până la vârsta școlară, copilul învață în
familie mersul, vorbirea, contactul intuitiv cu realitatea, primind în esență primele elemente de educație.
Educația în familie, primii ani de acasă, influențează puternic întreaga existență a individului,
indiferent dacă el recunoaște sau nu acest lucru. Așa cum remarca Pearsons, familiile sunt „fabrici” care
produc personalități umane. Încorporând copilul într-un cadru sociocultural propriu, familia își propune și
îi impune copilului căile de realizare a naturii sale umane. Acest lucru se realizează prin introducerea sa în
viața de zi cu zi, prin contactul cu obiectele și cu oamenii, prin inițierea în nenumărate activități de formare
a unor deprinderi, ajutându-l să descopere noțiuni și să respecte norme, ca și prin oferirea unor modele
umane ce vor contribui la formarea sa ca individ. Părinții devin primele modele pe care copiii, conștient
sau inconștient le „văd” cu ochii minții și le urmează, din dorința de a fi asemenea lor. De aici decurge
importanța comportamentului părintelui și mai puțin a „prelegerilor” educative pe care acesta le oferă
copilului. În interrelațiile dintre părinți și copil, singura atitudine părintească validă este cea de acceptare,
de respect față de personalitatea în formare a copilului, față de sentimentele și nevoile sale. Atitudinea
părinților trebuie modelată în funcție de vârsta și temperamentul copiilor, de la dragoste, protecție,
acceptare și îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viața familială cu recunoașterea unei minime
independențe. Modul de exercitare a rolului părinților, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija
față de bunurile comune, organizarea vieții de la micile treburi gospodărești la activitățile recreative și
creative, atenția care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute și trăite de copil în mod diferit,
la orice vârstă.
Familia e primul inițiator sociocultural al copilului. Pentru a îndeplini acest rol, ea trebuie să se
deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea. Aici se pun bazele incipiente ale
dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice și sociale ale individului. Astfel, familia este nu numai
primul adăpost al copilului, ci este și prima bază de lansare a lui în lume, fiecare familie impunându-se ca
o matrice a devenirii personalității fiecărui membru al său.
Bibliografie:
1. Adriana Băban (coord.), Consiliere educațională: ghid metodologic pentru orele de dirigenție și
consiliere, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2009;
2. Silvia Dima (coord.), Copilăria – fundament al personalității. Cunoaștere – Explorare – Educare,
Imprimeria Coresi, București, 1997;
3. Silvia Marinescu, Rodica Dinescu, Invitație la educație: suport metodic pentru lecții educative la
gimnaziu și la liceu, Carminis Educațional, Pitești, 2003.
860
EDUCAȚIA NE-A FĂCUT CEEA CE SUNTEM
PROFESOR: ALINA UDRIȘTIOIU

COLEGIUL TEHNIC MĂTĂSARI , JUDEȚUL: GORJ
Se știe că, în primii ani de viață ai copilului, tot ceea ce fac părinții se va regăsi mai târziu în
obiceiurile copiilor.Natura îi înzestrează pe aceștia, la naștere cu semințele religiozității, științei, moralității
si bunătății.A-i educa pe aceștia înseamnă a stimula aceste „semințe”, a conduce procesul de umanizare.
În acest sens, Vasile Ghica afirmă că „scopul unei educații alese este transferul de flacără” de la
părinți la copii în primii șapte ani de viață.
Este cunoscut faptul că atitudinea părinților in primii ani ai copilului este copiată pozitiv sau negativ
de aceștia. Spre exemplu, atunci când adulții le citesc copiilor, creierul este realmente receptiv adică se
creează legături noi între celulele nervoase, iar legăturile vechi se întăresc. Acest proces de dezvoltare al
creierului trebuie susținut nu numai printr-o alimentație adecvată copiilor ci și printr-o bună stimulare a
simțurilor.
Din punctul meu de vedere, copilăria este lumea miracolului si a magiei, este cadoul pe care ni-l dă
viața.Este șuvoiul de apă care izvorăște limpede din adâncurile ființei și la care oamenii aleargă să-și
potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe si de perfecțiune.Este o oglindă care
reflectează in viața de mai târziu primele imagini.
Este foarte important ca în această perioadă să clădim temelia pe care se va construi o educație solidă.
Copiii noștri trebuie să fie pregătiți pentru viitor, deoarece lumea contemporană pune în fața indivizilor de
toate vârstele probleme de ordin social, economic, cultural și științific.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care are loc atât îngrijirea cât și educare copilului,
educația în familie precedând-o pe cea instituțională.Copilul este dependent de părinți sau de bunici in
primii șapte ani, iar aceștia trebuie să fie preocupați atât de îngrijirea fizică cât si de cea psiho-socială.De
familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copiilor. Spre exemplu, dacă aceștia sunt
neglijați, vor apărea tulburări psihice minore la început, care vor evolua iremediabil, generând crize
frecvente și greu de controlat. Copiii anxioși, introvertiți, se izolează de grup văzând în această retragere o
formă de apărare, considerându-se totodată neacceptați. În acest sens, cei implicați în educarea lor vor găsi,
intuitiv, o atitudine convenabilă pentru fiecare împrejurare.
Cercetătorii în psihanaliză afirmă că „familia este adevăratul laborator de formare al persoanei”.Este
bine întemeiată afirmația =-cei șapte ani de acasă sunt cei mai importanți in dezvoltarea copilului, în
formarea personalității si a modului de a se comporta. Neil Postman scria : ”copiii sunt mesaje vii pe care
le trimitem unor timpuri pe care nu le vom mai apuca” .Ei ne îndulcesc munca, ne determină să vedem
iubirea pretutindeni, sunt cheile Paradisului.
Consider ca iubirea copiilor noștri va spori atunci când ei vor înțelege că severitatea anterioară a
părinților a izvorât din afecțiunea și din grija acestora de a-i face capabili să dobândească bunăvoința lor,
și în plus stima celorlalți oameni. Cei ce oferă educație trebuie să fie modele supreme deoarece fiecare
cuvânt, mișcare, acțiune au efect.Ei trebuie să-și învețe pruncii că sunt unici iar în acest fel nu se vor mai
simți presați de cei din jur. Au nevoie de mai multe modele decât critici și, ca părinte, trebuie să-i deschizi
copilului „ușile” către direcții necunoscute pentru a le putea explora. Susține-l pentru a nu-i fi teamă de
necunoscut! Pentru el, dragostea înseamnă timpul celui care educă, stima de sine este bagheta magică
necesară formării viitorului acestuia. Rudolf Steiner era de părere că „orice copil trebuie primit cu mult
respect, crescut cu iubire si apoi lăsat în libertate”.
Așadar, educația copilului este un proces educațional prin care ne învățăm copilul să își cultive și
perfecționeze abilitățile de comunicare, de exprimare a sentimentelor, de a căpăta cunoștințe noi, de a
relaționa cu alți copii și adulți.
861
ROLUL MAMEI/TATALUI IN CRESTEREA COPILULUI
PROF.INV.PRIMAR: UNGUREAN CORINA

SCOALA GIMNAZIALA,,MIHAI EMINESCU’’ARAD
Concepțiile privind rolurile familiale au evoluat de-a lungul timpului. Mama modernă se axează pe
dezvoltarea personalității copilului. Aceasta nu exclude activitățile casnice si nu se mai limitează doar la
acestea. Tatălui modern, comparativ cu cel traditional, i se diminuează autoritatea, iar disciplinarea
copilului o realizează cu mai multă flexibilitate.
În societatea modernă, copilul este încurajat să se exprime și să își dezvolte imaginația. Relația copil
părinte a devenit mult mai deschisă, punându-se accent pe nevoile și trăirile interioare ale copilului.
Rolul mamei în viaţa copilului
Iubirea maternă reprezintă întâia formă de afectivitate pe care un copil o percepe. Prin intermediul
mamei, copilul reușește să descopere lumea, aceasta oferindu-i siguranța din primele sale zile de viață.
Mama reprezintă pentru copilul ei primul model al feminității. Comportamentul mamei față de copil,
dar și față de restul persoanelor, obiceiurile sale, concepțiile, toate aceste lucruri au o influență semnificativă
asupra formării sale ca adult. Studiile au concluzionat în unanimitate că orice copil, indiferent de sex, este
supus la început unei puternice influenţe materne. El învaţă să devină matur însă prin identificarea cu
părintele de acelaşi sex şi mai târziu, prin identificarea cu persoanele reprezentative ale aceluiaşi sex, din
jurul său. Este important ca mama să ii ofere iubire si grijă micuțului său. În cazurile în care copilul este
îngrijit de o bunica sau de o bonă, acesta o va percepe precum o mamă și va deveni modelul său de
feminitate.
Rolul tatălui în viaţa copilului
Figura paternă contribuie într-un mod esențial la dezvoltarea sentimentului de protecție și de
siguranță al copilului. Mama reprezintă simbolul afecțiunii, blândeții, feminității, iar tatăl este simbolul
autorității, al siguranței, al puterii. Copiii obișnuiesc să se laude că mama lor este cea mai frumoasă iar tatăl
lor cel mai puternic.
Odată cu promovarea și susținerea ideii de egalitate între sexe, tatăl a ajuns să se implice mult mai
mult în creșterea și educarea copiilor în comparație cu vremurile trecute. Astfel, în zilele noastre tatăl își
poate lua chiar și concediu de paternitate, pentru a fi cât mai aproape de copil în primii ani de viață.
Tatăl este prima persoană care “intervine” în relația mamă-copil. In prezent, rolul de întreținător al
familiei este împărțit de ambii părinți. Acest lucru aduce o atenuare a prestigiului patern. Însă, chiar și așa,
copilul este impresionat de prestanța și forța tatălui, intotdeauna comparându-și propria forță cu acesta. În
timp ce tatăl reprezintă autoritatea supremă, autoritatea mamei se manifestă mai direct și mai continuu in
viața copilului. De cele mai multe ori, tatăl este mai puțin prezent decât mama, iar acest fapt îi crește și mai
mult valoarea în ochii copilului. Apare o curiozitate legată de activitatea tatălui “unde lucrează tata?”, “ce
face tata?”. Cel mic își dorește să fie implicat în activități alături de tatăl său și să afle cât mai multe lucruri
despre el. Tata devine o persoană fascinantă. Astfel, acesta extinde inițierea incepută de mamă.
Copilul nu trebuie să simtă vreo rivalitate între părinți. Neînțelegerile sau eventualele discuții legate
de creșterea și educarea copiluli nu vor avea loc în prezența sa. Cel mic trebuie să se simtă în siguranță și
să îi simtă pe cei doi părinți precum o echipă. Mama și tatăl sunt egali. Părinții trebuie să-și iubească copilul
in mod normal, oferindu-i autonomie și sociabilitate. Cadrul familial este absolut necesar pentru dezvoltarea
armoniasă a copilului, însă cu condiția ca acesta să fie sănătos.
862
ROLUL ŞI IMPORTANŢA GRĂDINIŢEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
(EXEMPLE DE BUNE PRACTICI)
OBEADĂ SANDA, PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ȘI PRIMAR,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.27/STRUCTURĂ G.P.P.NR.3 TIMIȘOARA,
TIMIȘ.
UNGUREAN LOREDANA LUMINITA, PROF. ÎNV. PREȘCOLAR,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.27/STRUCTURĂ G.P.P.NR.3 TIMIȘOARA,
TIMIȘ
„Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi”(Jhon Dewey)
O grădiniţă de succes are rolul de a pregăti, de a forma şi de a le oferi copiilor un pachet de cunoştinţe
şi principii după care să se ghideze în viaţă.
Grădiniţa, ca mediu educativ, este fundamentul în dezvoltarea copilului preşcolar, deoarece această
perioadă reprezintă baza formării ca adult prin asimilărea de informaţii şi cunoştinţe, reuşind să facă rapid
conexiuni ce vor dura toată viaţa.
Grădiniţa este şi un mediu creativ şi interesant, care pune baza educaţiei copilului şi îl ajută să
deprindă primele aptitudini necesare pentru şcoală. Această perioadă este foarte importantă în viaţa unui
copil, deoarece copilul învaţă mai repede să socializeze şi să respecte regulile unei convieţuiri armonioase
într-un grup social, ceea ce îl conduce spre formarea unor aptitudini valoroase în dezvoltarea lui socială.
Copilul are oportunitatea de a descoperi lucruri noi, de a-şi dezvolta abilităţi esenţiale pentru viaţa
de zi cu zi, are ocazia să îşi facă primii prieteni, să coopereze şi să colaboreze în echipe, să împarta lucruri
şi jucarii cu alti copii, adică să dobandeasca abilitîţi esenţiale de socializare.
În timpul petrecut la grădinită, copilul îşi îmbogăţeşte cultura generală şi deprinde aptitudini noi,
esenţiale pentru scrisul şi cititul de mai tarziu. În plus, învată să numere,îl introduce în univesul literelor,
dezvoltându-i astfel, curiozitatea spre citire.
Fiind un mediu interactiv, alături de educatoare si de ceilalţi copii, el îşi îmbogăţeşte
vocabularul şi învaţă să comunice.Astfel grădinţa îndeplineşte un rol important în dezvoltarea
procesului comunicării.
În timpul petrecut la grădinită, copilul îşi îmbogăţeşte cultura generală şi deprinde aptitudini noi,
esenţiale pentru scrisul şi cititul de mai tarziu. În plus, învată să numere,îl introduce în univesul literelor,
dezvoltându-i astfel, curiozitatea spre citire.
De asemenea, în acest spaţiu nou, cel mic are ocazia de a învăţa reguli noi de politeţe, prin
interacţiunile cu ceilalţi îşi însuşeşte reguli de comunicare şi comportament, învaţă să respecte regulile
clasei, şi să se poarte politicos.Copilul are ocazia să înveţe cele mai multe lucruri din experienţă, care este
cel mai eficient instrument de învăţare şi înţelegere la vârste mici.
Bunele maniere nu se limitează doar la aceşti doi termini: ,,te rog’’ şi ,,mulţumesc’’. Ele implică un
ansamblu de modele de comportament, care aplicate în viaţa de zi cu zi, constituie o bază solidă în educaţia
copilului.
Atitudini ca: mulţumirea, recunoştinţa, respectul, amabilitatea se reflectă într-o bună educaţie.
Sociologul Salvador Cardus afirmă în opera sa, ,,Confuzia în învăţământ’’, că ,,nu este nevoie a se
impune norme stricte, comportamentul învăţându-se ca un stil de viaţa’’.
Bunele maniere trebuie sa fie prezente în fiecare moment, atât în casă cât şi în afara ei. Nu este de
ajuns să le arătăm copiilor un comportament exemplar în socitate, dacă în casă, cu ceilalţi membrii ai
familiei, acesta nu se repetă.
Jose Fernando Calderero afirmă în cartea sa, ,,Bunele maniere ale copiilor mici’’, că ,,nimic nu ajută
mai mult un copil, decât mulţumirea din partea părinţilor şi a educatorului’’.
Bazele discernământului dintre ,,bine’’ şi ,,rău’’ se învaţă încă din copilărie, în funcţie de reacţiile
pozitive sau negative ale persoanelor importante din viaţa copilului, la adresa comportamentului acestuia.
Expresia de pe chipul mamei este uneori mai mult decât suficienta pentru ca cel mic să înţeleagă ce a făcut.
Mai târziu vin pedepsele şi laudele. În acel moment este nevoie de multă precauţie.
863
Copilul nu este totuşi o păpuşă de porţelan, pregătită să fie expusă într-o vitrină. El este un întreg
univers învolburat, plin de gânduri şi sentimente zbuciumate, fiind adesea capricios şi îndărătnic, zăpăcit şi
neîndemânatic. De aceea, pe lângă învăţătura obligatorie, trebuie să-i ascultăm cu atenţie bătăile inimii, să-
i fim alături când se împiedică, dar şi să fim pregătiţi când trebuie să-i dăm drumul să-şi ia zborul.
Să-i spui copilui tău cum să se comporte, înseamnă să-i arăţi cum s-o facă, şi adeseori trebuie să fii
tu însuţi un exemplu. Învăţarea dupa model este foarte importantă, având în vedere faptul că un copil imită
cu placere atitudinea si comportamentul părinţilor săi.
Folosirea cuvintelor magice ,,te rog’’ şi ,,mulţumesc’’- în acest caz ,,repetiţia este mama învăţării’’.
Adultul trebuie să le utilizeze atunci când i se adresează copilului şi să insiste ca şi acesta din urmă să le
folosească, ca pe o formulă magică, pentru a fi favorizaţ în anumite situaţii.
Salutul. Copilul trebuie să înveţe progresiv, că la sosirea sau plecarea dintr-un loc, trebuie să salute.
Ordinea si igiena. Aspectul exterior al unui copil reflectă modul său de a fii, de aceea trebuie învăţat
să se îngrijească înainte de a ieşi din casă.
Este foarte important să insistăm asupra importanţei ordinii, să îi învăţăm să aibă grijă de obiectele
lor şi să nu îşi însuşească niciodată un bun care nu le aparţine.Este fundamental să le arătăm copiilor câteva
reguli: spălatul mâinilor, aranjarea şi strângerea mesei, etc.
Copilul care a asimilat un comportament adecvat, politicos va putea depăşi mai uşor neînţelegerile
survenite între el şi ceilaţi semeni.
O grădiniţă de succes are rolul de a contribui la formarea caracterului copilului şi a aptitudinilor
esenţiale în dezvoltarea personală. Este un mediu care îl învaţă să gândească să se întrebe, să cerceteze
liber, să îşi exprime sentimente, emotii şi pareri si să aibă mai multă încredere în sine şi să cunoască lumea
înconjuratoare. De asemenea, este stimulat să găsească soluţii proprii la diverse probleme si chiar să
gândească critic.
Bibliografie:
“Pedagogie”- Constantin Cucoş, editura Polirom, Iaşi 2006 www.copilul.ro
Frâncu Nicolae - ,, Comportare civilizată în familie şi societate. Reguli de protocol’’- Editura
Garamond, Bucureşti, 2002.
Gâgă Michiela - ,,Cei şapte ani de acasa –Codul bunelor maniere pentru copii’’-Editura Coresi,
Bucureşti, 2003.
Marinescu Aurelia - ,,Codul bunelor maniere astăzi’’ – Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
Penes Marcela -,, Ghid de comportare civilizată’’ – Editura ANA, Bucureşti, 2000.
864
DE LA ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”CĂTRE OM
UNGUREANU AMALIA
PROF. ÎNV. PRIMAR, ȘCOALA GIMNAZIALĂ,
COMUNA MĂGURENI, JUD. PRAHOVA
Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
relaţionare socială - sintetizează psihologii.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
Bibliografie:
www.dilemaveche.ro
www.adevarul.ro
865
TEHNICI ȘI MODALITĂȚI DE EVALUARE A RANDAMENTULUI
ŞCOLAR LA MATEMATICĂ
PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR: UNGUREANU ANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SERBAN VODĂ CANTACUZINO CĂLIMĂNEȘTI
Evaluarea are rolul de a măsura şi a constata eficienţa procesului instructiv – educativ, raportată la
îndeplinirea funcţiilor ei, la cerinţele economice şi culturale ale societăţii contemporane.
Pentru a realiza evaluarea în mod practic este nevoie de o atitudine responsabilă şi flexibilă din punct
de vedere metodologic, deoarece urmează să examinăm cu atenţie mai multe situaţii şi să emitem judecaţi
de valoare, să luăm o decizie. Pentru aceasta avem la dispoziţie o gamă largă şi diversificată de metode şi
tehnici specifice evaluării.
Dintre metodele tradiţionale fac parte: probele orale, probele scrise şi probele practice.
Probele orale se aplica în diferite momente ale desfăşurării activităţii instructiv - educative şi permit
aprecierea participării elevilor la actul de predare - învăţare. Elevii reproduc definiţii, proprietăţi, reguli, de
a efectua exerciţii cu diferite grade diferite de dificultate, de a rezolva şi compune probleme verbalizând,
exprimând într-un limbaj matematic corect şi coerent judecăţile făcute.
Lucrările scrise reprezintă principala metodă de evaluare a nivelului de pregătire al elevilor si
amintim:
a) testele sumative, de la sfârşitul unei unităţi mai mari de învăţare, sunt anunţate din timp şi se întind
pe durata unei ore, având subliniate iniţial obiectivele propuse;
b) probele de evaluare curentă sunt axate, de regulă, pe exerciţii din lecţia curentă şi durează 10-15
minute;
c) lucrări efectuate ca activitate independentă în clasă;
Cu ajutorul lucrărilor scrise poate fi posibilă verificarea tuturor elevilor. Un avantaj al acestui tip de
evaluare este faptul că elevii timizi sau cei care elaborează mai greu un răspuns spontan, au posibilitatea de
a-şi expune cunoştinţele asimilate. Dezavantajul ar fi că nu permite ca unele erori ale elevilor să fie lămurite
şi corectate pe loc de către profesor, deci un feedback întârziat.
Probele practice sunt utilizate în vederea evaluării capacităţii elevilor de a aplica anumite cunoştinţe
teoretice. Se evaluează atât acţiunea realizată, cât şi rezultatul, deci, atat procesul, cât şi produsul. Această
metodă oferă posibilitatea elevilor de a-şi verifica competenţele generale (comunicare, analiză, înţelegere,
sinteză, evaluare), cât şi pe cele specifice, aplicative (capacitatea de a utiliza informaţii, instrumente de
lucru, capacitatea de a înregistra şi interpreta rezultatele).
Metodele alternative de evaluare caută să ofere elevilor, alături de metodele tradiţionale, suficiente
şi variate posibilităţi de a demonstra ceea ce ştiu (cunoştinţele), dar mai ales, ceea ce pot să facă (priceperi,
deprinderi, abilităţi).
Principalele metode complementare de evaluare, al căror potenţial formativ sprijină individualizarea
actului educaţional sunt: observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor, investigaţia,
proiectul, portofoliul autoevaluarea.
Observarea sistematică a comportamentului elevilor constă în investigarea sistematică, pe baza unui
plan stabilit în prealabil şi cu ajutorul unor instrumente adecvate, a acţiunilor şi interacţiunilor, a
evenimentelor, a relaţiilor şi a proceselor într-un câmp social dat. Costurile implicate în această metodă
sunt mici, dar metoda are nevoie de mai mult timp.
Investigaţia este o activitate practică realizată de elevi pe parcursul unei ore de curs sau succesiuni
de ore, prin care se realizează o evaluare individuală sau de grup. Ea oferă elevului posibilitatea de a aplica
în mod creativ cunoştinţele însuşite, în situaţii noi şi variate, de a se implica activ în procesul de învăţare.
Activitatea începe în clasă, prin explicarea sarcinilor de către profesor şi se continuă extraşcolar, prin
culegerea datelor de către elevi, organizaţi în grupe de câte patru. Datele pot fi notate pe hărţi, integrând în
acest fel şi cunoştinţele de geografie locală. De asemenea, datele pot fi sistematizate într-un tabel în care se
precizează: numele elevului, distanţa pe care o parcurge de acasă până la şcoală, mijlocul de transport folosit
etc. Acolo unde distanţa nu poate fi determinată cu prea mare precizie, se utilizează aproximări. Elevii sunt
sfătuiţi să obţină cât mai multe date, inclusiv de la celelalte echipe, în care nu sunt membri.
866
Proiectul presupune un demers evaluativ mult mai amplu decât investigaţia, începe în clasă prin,
definirea şi înţelegerea sarcinii de lucru, eventual chiar începerea rezolvării acesteia, şi se continuă acasă
pe parcursul mai multor zile/săptămâni, timp în care elevul se consultă în permanentă cu profesorul. Se
încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute, şi a
procesului realizat..
Portofoliul de evaluare este o colecţie a muncii unui elev, cuprinzând, mostre ce ilustrează eforturile,
progresele şi realizările elevului în timp. Elevul şi profesorul sunt implicaţi în strângerea mostrelor şi
selectarea acestora. Folosirea portofoliilor pentru reflectare şi evaluare constituie o bogată sursă de
informare privind formarea şi dezvoltarea elevului.
La matematică se poate realiza un portofoliu care să cuprindă: rezultate obţinute de elevi în urma
aplicării unor evaluări (teste, probe, practice), investigaţii individuale sau de grup, biografii matematice,
soluţii la probleme deosebite, ghicitori matematice, probleme propuse de elevi, jocuri matematice etc.
Trebuie să ţinem mereu seama de tot ce are şi de tot ce-i trebuie copilului ca să se manifeste şi să se
dezvolte cât mai armonios cu putinţă.
Bibliografie:
1. Radu, T. Ion, 2005 – Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactică şi Pedagogică RA,
Bucureşti;
2. *** 2003 – Ghid de evaluare la matematică, Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Centrul Naţional
de Evaluare şi Examinare, Bucureşti, 2005
867
IMPACTUL CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. UNGUREANU CARMEN

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ SUCEAVA
Educația asigură însușirea atitudinii corespunzătoare condiției de om civilizat, capabil de reușită
personala. A educa nu presupune ștergerea trăsăturilor și imprimarea altora deoarece educația are menirea
de a corecta trăsăturile exagerate. Echilibrul și pregătirea viitorului adult este necesară pentru a se armoniza
cu societatea în care trăiește pentru a se manifesta în sigurantă fara a-i incalca regulile. De aceea, pe
parcursul copilăriei și continuând în perioada de adolescență, se modelează componentele personalității
precum temperament, caracter, aptitudini. La varsta adultă personalitatea este deja formată și schimbările
sunt dificil de acceptat. De aceea decisivi sunt cei șapte ani de acasă și este foarte importantă și educația de
pâna la varsta majoratului.
Prin șlefuirea trăsăturilor native, educația are scopul de a armoniza gandurile, cuvintele și faptele
copiilor. Educația poate crea un om cu caracter care spune ce gandește și face ceea ce spune. O educație
negativă, antisocială genereaza lipsa de caracter a omului care una gândește, alta zice și face altceva. Pentru
că la început copiii învață prin imitație este nevoie să reamintim importanța pe care o are exemplul personal
și este foarte important ca cei ce fac educație să se poarte așa cum doresc să se comporte cei mici.
Părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și să respecte și ei niște reguli de viață și
comportament. Copilul învață de la proprii săi parinți cum să își respecte parinții, rudele, prietenii și cum
să se comporte în societatea în care trăiește prin exemplul pe care il dau parinții prin comportarea lor. Prin
imitaţie şi practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, cunoaşterea şi aplicarea unor reguli nescrise ale
lumii în care trăim, când trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la leagănul din parc, la medic sau spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot atunci când trebuie să fie linişte, respectăm valorile, simbolurile şi credinţele noastre şi
ale celor de lângă noi.
Normele de conduită se învață din familie iar școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât
să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Educația primită în familie poate creiona
un copil „bine crescut” la care regăsim salutul care este prima normă de conduită învăţată în familie, apoi
ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel
care vorbeşte.
Tot în familie va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un
semn de slăbiciune, ci un semn de demnitate și respect. Pentru a învăța să folosească expresia „îmi pare
rău” este nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui și în mod special al celor din familia în care
crește copilul. În același mediu va învăța să folosească un limbaj politicos fără să se miorlaie, să nu fie
obraznic dar să exprime ceea ce simte și să nu evite să-și spună părerea. Felul în care i se vorbește și felul
în care este ascultat, îl va învăța cum să facă și el la rândul lui în același mod cu ceilalți din jurul său într-o
manieră posibil politicoasă sau nepoliticoasă. Și încă o dată accentuăm importanța comportamentului
părinților și a celorlalți membri ai familiei în care crește copilul..
Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre educația copilului său.
Este foarte important ca ambii părinți să se pună de accord cu unele reguli deoarece este neproductiv ca
mama să accepte încălcarea regulilor stabilite de tata, sau invers. Și totuși uneori își dă seama că aceste
reguli nu sunt respectate. Nu trebuie să ezite să ii reamintească copilului regulile casei sau regulile de
educatie pe care le-au stability împreună.
Ansamblul educațional are la baza o serie de reguli care formează educația copiilor fie că este vorba
despre viața de acasă sau că vorbim despre educația de la gradiniță sau școală.
În cei șapte ani de acasă copilul trebuie învățat să înțeleagă și să respecte regulile de comportament
sau interdicțiile stabilite de părinți sau educatori. Regulile trebuie să fie clare, să fie concrete, să fie
constante, să fie coerente și să fie consecvente. Jocurile sunt cea mai bună ocazie de a învăţa și exersa
comportamentele corecte. Copilul care îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor
jocurilor specifice vârstei lui. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie
bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Ei trebuie să știe ce este permis și ce nu. Câteodată
copiii au tendința de a încălca regulile însă părintele trebuie să înțeleagă că regulile fac parte din procesul
868
educației copilului și trebuie respectate iar asta înseamnă o educație responsabilă și duce la creșterea unui
adult responsabil.
Copiii pot învăța să-și gestioneze sănătos emoțiile dificile: frustrarea, furia, stresul, așa cum învață
încet, încet să aibă grijă singuri de corpul lor. În mod ideal o parte din cei ce fac educație și îndrumă copilul
să-și urmeze vocația cultivând aptitudinile care pot duce la alegerea profesiei și a practica în viitor o
activitate cu înalt profesionalism, sau artă, trebuie să fie conștienți că acest aspect coincide cu pasiunea,
ceea ce va face ca munca să nu fie niciodată trudă și satisfațtia muncii să se transforme în fericire iar
produsul muncii persoanelor talentate devine soluție pentru necesitățile semenilor și acest lucru il face util,
apreciat și dorit pentru calitatea lui, deci va aduce și bani și reputatie și poate chiar renume.
Este adevărat că în ultimii ani nu prea mai exista cei șapte ani de acasă deoarece copiii sunt incluși în diverse
forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede,
Bibliografie:
- www.didactic.ro
- www.copii.ro
869
CUM POT STIMULA PĂRINŢII CREATIVITATEA COPIILOR LOR?
PROF.ÎNV.PRIMAR UNGUREANU ELENA

COLEGIUL NAŢIONAL DE ARTĂ “GEORGE APOSTU”
BACĂU
Părinţii pot influenţa direct creativitatea copiilor, iar Teresa M. Amabile (1997, pp. 137-160)
menţionează câteva asemenea elemente:
Libertatea – Părinţii care acordă o libertate largă copilului, lipsită de conduite autoritare, dominatoare,
inflexibile au, în general, copii creativi. Ei nu se îngrijorează în mod excesiv din cauza copilului deoarece
acesta îşi asumă riscurile la care se expune. Hiper-protecţionismul poate fi un obstacol în calea dezvoltării
creativităţii copilului, iar un părinte matur nu va fi anxios, exagerând pericolele posibile cu care se confruntă
copilul.
Respectul - Copilul creativ are părinţi care îl respectă, au încredere în capacităţile sale, în unicitatea
personalităţii sale. Discuţiile cu aceşti copii decurg ca de la egal la egal şi se desfăşoară cu tot respectul
cuvenit. Copilul simte şi răspunde la respectul părintelui, confirmându-i acestuia aşteptările. Acest copil îşi
dezvoltă în mod cu totul natural încrederea în sine, în ceea ce priveşte riscurile, greşelile şi originalitatea.
Valori, nu reguli - Părinţii copilului creativ nu sunt adepţii regulilor, ei stabilesc valori fundamentale,
despre ce este bine şi rău, a minţi şi a spune adevărul. Ideile în care părinţii cred sunt preluate de copil prin
imitaţie, exerciţiu, observaţii, nu prin teoretizări şi reguli stricte. Părinţii demonstrează acele valori prin
propriul comportament şi îşi încurajează copilul să stabilească singur care este comportamentul conform
cu aceste valori. Interesant este că părinţii copiilor înalt creativi au observat că au surprinzător de puţine
probleme cu disciplina.
Relaţia afectivă – Copilul nu trebuie să depindă exagerat de mult de părinţi, dar trebuie să ştie şi să
simtă că este iubit şi acceptat. Relaţia afectivă cea mai indicată este cea moderată care îi permite copilului
să devină o persoană autonomă.
Realizări, nu note – Părinţii copilului creativ apreciază realizările copilului, îl încurajează să
finalizeze lucruri deosebite, unice. Într-un studiu comparativ, părinţii copiilor creativi au declarat că
„obţinerea celor mai bune note” şi „scorul mare la testele de inteligenţă” au fost mai puţin importante în
ochii lor decât imaginaţia şi moralitatea copiilor lor (Amabile, Teresa M., 1997, p.139).
Atitudini – Pentru copil, părinţii reprezintă un model, de aceea ei nu trebuie văzuţi pierzându-şi
demnitatea şi încrederea în faţa altor persoane.
Modele de rol, idoli – Copilul imită adulţii care prezintă importanţă pentru el, iar părinţii trebuie să
se implice în activităţi creative alături de copil, astfel încât acesta să se ataşeze de ei.
Deprinderi creative – Părinţii trebuie să cultive şi să încurajeze activităţile creative ale copilului, să
fie încântaţi de manifestările lui creative, să creeze alături de el, deoarece deprinderile creative se formează
prin repetiţie. De aceea este bine ca părinţii să fie gata să încerce şi alt mod de a efectua o operaţie obişnuită.
Joaca - Părinţii trebuie să lase copii să se joace, să participe la aceste jocuri, acceptând şi negociind
regulile, ţinând cont de logica copilului ce poate fi acceptată de amândoi. Jucăriile de tip „lego” sunt
educative şi plăcute pentru copiii creativi, iar plastilina, resturile textile, materialele plastice oferă o
infinitate de posibilităţi pentru realizarea unor produse originale şi utile.
Evitarea presiunilor spre conformism – Copilul creativ, în relaţiile cu prietenii şi colegii de clasă, ar
trebui să evite presiunile spre conformism la care este supus orice copil din partea celorlalţi. Părinţii trebuie
sa-l încurajeze să aibă prieteni, dar nu cu orice preţ, fără a încerca să fie plăcut şi agreat de toată lumea lui
de egali.
Recompensele – Părinţii pot motiva intrinsec copilul, valorizând produsele sale: expunerea la vedere
a unui desen, a unei jucării, a unei poezii. Recompensele mari îl vor face dependent de stimulentele externe
şi mai puţin motivat intrinsec. Recompensele care îl vor determina să repete performanţa, să o depăşească,
să pună suflet în ceea ce face sunt cele mai eficiente. Lauda, aprecierile pozitive şi încântarea la vederea
produsului realizat de copil sunt întăriri care duc la motivarea copilului.
870
Bibliografie:
1. Golu, P., Zlate, M., Verza, E. – Psihologia copilului, EDP, RA, Bucureşti, 1993
2. Iacob, L., Cosmovici, A. – Psihologie şcolară, Editura Polirom, 2000
3. Teresa Amabile- Creativity and Learning, 1987
871
IMPORTANŢA COMUNICĂRII ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR
PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR: UNGUREANU FLOAREA

GRADINITȚA P.P. NR.1 CALIMĂNEȘTI
Domeniul studiului comunicării s-a constituit, mai ales, sub imperiul nevoii de a face oamenii să
comunice cât mai eficient. Deşi există pe piaţă literatură care tratează acest subiect, ea se referă, cu
preponderenţă, la relaţiile dintre adulţi, la locul lor de muncă, în societate sau în familie.
Conform definiţiei din Grand Dictionnaire de la Psychologie, „comunicarea verbală şi nonverbală
este un ansamblu de relaţii care se stabilesc între aspectele verbale ale comunicării umane, aspectele sale
nonverbale şi variabilele psihologice şi sociale implicate în procesul comunicaţional”. Procesul de
învăţământ este, prin excelenţă, un proces de comunicare între profesor şi elevi având loc un permanent
schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea (atingerea) unor obiective pedagogice, în condiţii
optime (adică la un nivel de performanţă cât mai înalt, dar cu cheltuieli minime de energie fizică şi nervoasă,
de timp).
Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje, cu conţinut specific, între profesor
şi elevi. Ea se realizează oral (cca 70% din timpul destinat instruirii), în scris, pe cale vizuală şi chiar prin
gesturi. În învăţământul preşcolar, educatoarea stabileşte relaţii la grupă la nivel informal şi formal, uzând
accentuat de competenţa sa psihosocială.
Scopul comunicării didactice este multiplu:
- transmiterea şi asimilarea informaţiei;
- rezolvarea de probleme;
- formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi atitudini;
- adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de învăţare, orientare şcolară şi
profesională;
- evaluarea rezultatelor.
În funcţie de tipul de capacitate şi subcapacitate pe care cadrul didactic urmăreşte să le formeze la
elevi, în învăţământ pot fi utilizate următoarele variante ale comunicării educaţionale:
- verbală (prin intermediul limbajului verbal sau scris);
- nonverbală, neverbală, extrasemantică sau ectosemantică (prin pantomimă, gesturi, mimică);
- paraverbală (prin inserţia în comunicare de orice tip a unor sunete desemantizate ce exprimă anumite
stări sufleteşti);
- prin limbaj artificial (simboluri, formule, semne rutiere)
- vizuală (artă plastică, reclame, poligrafie);
- auditivă (muzicală);
- reflexivă (anticomunicare, meditativă).
Simpla enumerare a acestor variante ale comunicării educaţionale ne ajută să înţelegem rolul decisiv
pe care ele îl au în comunicarea unor semnificaţii şi nuanţe specifice.
Este evident că, având în vedere particularităţile psihologice ale elevilor, precum şi specificul
diferitelor discipline de învăţământ şi, implicit, al situaţiilor de instruire, comunicarea educaţională nu poate
fi redusă la schimburile verbale, dimpotrivă, variantele prezentate sunt complementare, fiecare din ele
aducându-şi contribuţia la eficientizarea procesului de învăţământ.
Dintre aceste variante, singura care nu lipseşte din cvasitotalitatea secvenţelor de instruire, este
comunicarea nonverbală.
Întrucât reprezintă un caz particular al comunicării general – umane, comunicarea educaţională deţine
atât caracteristicile generale ale comunicării interumane, cât şi o serie de particularităţi specifice.
Principalele particularităţi şi valenţe instructiv-educative ale comunicării realizate în procesul de
învăţământ:
- modalitatea de concepere, de integrare a comunicării educaţionale în strategiile de instruire
proiectate pentru activităţile instructiv-educative şi de realizare efectivă a comunicării, se subordonează
obiectivelor educaţionale, respectiv obiectivelor operaţionale preformulate pentru activitatea didactică
respectivă;
872
- este o comunicare de mesaje cu conţinuturi educaţionale, respectiv cu dimensiuni cognitive /
intelectuale, psihomotorii şi afectiv – emoţionale;
- are drept finalitate generarea şi achiziţionarea învăţării de noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
intelectuale şi practice, de noi comportamente intelectuale şi psihomotorii şi de noi atitudini, respectiv
generarea educaţiei şi a dezvoltării, graţie implicării active a elevilor în actul comunicaţional;
- are caracter bilateral, care constă în stabilirea unor corelaţii permanente între subiectul şi obiectul
educaţiei, care îşi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători şi receptori în comunicare; având
caracter bilateral, este o comunicare cu valenţe preponderent formative, în opoziţie cu caracterul unilateral
al comunicării preponderent informative, proiectată, promovată şi realizată în pedagogia tradiţională sub
formă de monolog al cadrului didactic.
Cei mai mulţi dintre noi consideră că dacă au formulat mesajul prin care transmit ceea ce doresc sau
dacă îşi exprimă cu convingere opiniile sunt pe deplin înţeleşi. De fapt, lucrurile nu stau aşa deoarece,
involuntar, strecurăm în mesajul nostru şi alte valenţe decât cele exprimate conştient. Aceasta deoarece
comunicarea înseamnă mai mult decât a vorbi.
A comunica presupune a şti să asculţi
Părinţii şi educatorii sunt primii care trebuie să stabilească o bună colaborare cu copilul. Pentru
aceasta este nevoie să acordăm copilului atentie totala, să vadă că suntem interesaţi să-l ascultăm.
Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta copilului că
suntem cu adevărat interesaţi de problema lui.
Este recomandabil să manifestăm la fel de mult interes pentru spusele lor ca şi în cazul unei persoane
adulte, să-i ascultăm cu atenţie fără a-i întrerupe.
Acest tip de ascultare reflexiva denotă faptul că înţelegem sentimentele copilului şi ceea ce vrea să
ne spună, iar apoi repetând ideile exprimate de el îi confirmă faptul că îl înţelegem. Sintetizarea celor pe
care le-a spus îi demonstrează nu numai că am receptat înţelesul relatării, ci şi sentimentele lui: „Eşti foarte
supărat pe Mihai pentru că ţi-a stricat construcţia.”
O stimă de sine scăzută poate determina probleme emoţionale (depresie, iritabilitate, anxietate) sau
de comportament (agresivitate, randament şcolar scăzut). Putem preveni aceste situaţii fiind atenţi cu trăirile
copiilor, canalizându-le emoţiile astfel încât să se simtă înţeleşi, acceptaţi, valoroşi.
A comunica înseamnă a şti să îţi exprimi emoţiile
Adoptarea limbajului responsabilitatii care presupune exprimarea propriilor păreri şi emoţii fără a
ataca interlocutorul, este modalitatea optimă de a deschide calea unei bune comunicări. În acest caz,
nemulţumirea adultului trebuie să facă referire doar la comportamentul nedorit manifestat de copil,
neincluzând şi persoana acestuia.
Formularea cu adresare directă la persoana a II-a („tu”) implică judecarea interlocutorului, acesta
simţindu-se atacat, învinovăţit din start: „Iar ai rupt jucăria!”. În schimb, formulând mesajul la persoana I
(„eu”), exprimăm ceea ce simţim noi înşine, deplasând accentul de pe persoana copilului, pe a noastră.
Astfel îi putem transmite în acelaşi timp şi ce comportament ne-a deranjat (pentru a-l evita pe viitor) şi ce
sentimente ne-a provocat în consecinţă. Construirea unui astfel de mesaj necesită:
- descrierea comportamentului: „Când îţi rupi jucăria…”
- exprimarea propriilor sentimente şi emoţii drept consecinţă a comportamentului: „…mă întristez
foarte tare…”
- descrierea consecinţelor asupra propriilor persoane: „…pentru că nu-ţi pot cumpăra mereu jucării
noi.”
A comunica presupune conştientizarea nevoilor celuilalt
Oferirea de soluţii („Acum trebuie să-i dai lui Ionela jucăria!”), ameninţările („Dacă nu mănânci tot,
nu ieşi afară!”), formularea de ordine („Strânge imediat jucăriile!”), etichetarea („Eşti un copil obraznic!”),
moralizarea („Aşa se întâmplă când nu asculţi!”) nu sunt decât modalităţi ineficiente de comunicare, ce
provoacă reacţii defensive ale persoanei căreia îi adresăm mesajul. Putem utiliza, în schimb, o altă
modalitate de comunicare, explorarea alternativelor prin:
- utilizarea brainstorming-ului: „Cum crezi că ai putea îndrepta spargerea geamului?”
- asistarea copilului în alegerea soluţiei optime: „Ce crezi că trebuie făcut mai întâi?”
- discutarea posibilelor rezultate ale alternativei alese: „Oare ce s-ar întâmpla dacă faci aşa?”
- obţinerea unui angajament din partea copilului: „Ce ai hotărât?”
873
- planificarea pentru evaluare: „Când vom avea geamul înlocuit?”
A comunica presupune cunoaşterea de sine şi stimă de sine
Deoarece o persoană cu imagine de sine săracă sau negativă va tinde să gândească, să simtă şi să se
comporte negativ, este foarte important ca noi să dezvoltăm copiilor o imagine de sine echilibrată încă din
copilărie. Este preferabilă evitarea judecăţilor de genul „Nu e corect!” sau „Excelent!” şi înlocuirea lor cu
propoziţii care pot încuraja copilul deoarece exprimă mai clar:increderea in capacitatile lui („Am încredere
că vei reuşi!”; „Cu puţină răbdare îţi poţi termina lucrarea”), contributia copilului si aprecierea noastra
(„Mulţumesc, mi-ai fost de ajutor că ai împărţit acuarelele”, „Totdeauna eşti săritor! Te rog, uzi tu florile?”),
efortul si progresul („Ai folosit culorile mai frumos decât altădată!”, „Ce corect decupezi acum pe contur!”)
În acest fel reuşim să-i dăm copilului sentimentul de acceptare necondiţionată şi de valoare, îi
stimulăm încrederea în el însuşi, şi îi sporim stima de sine.
A comunica presupune abilitatea de a rezolva conflicte
Camuflarea, negarea sau reprimarea conflictelor are efecte negative: scade implicarea în activitate,
diminuează sentimentul de încredere în sine, polarizează poziţiile şi duce la formarea de coaliţii. De aceea
conflictele trebuie, în primul rând acceptate (pentru că sunt o parte firească a procesului de comunicare) şi
apoi rezolvate (pentru a putea beneficia de efectele pozitive: creşterea capacităţii de adaptare la realitate,
întărirea coeziunii grupului, oportunităţi de cunoaştere).
Procedând cu tact şi respectând drepturile copilului, tratându-l cu consideraţie şi înţelegere, vom
modela personalităţi de care nu numai noi, părinţii şi educatorii, vom fi mândri, ci şi ei şi societatea în care
se vor integra cu succes.
Bibliografie:
I. Jinga, E. Istrate, „Manual de pedagogie”, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2006;
Andre de Peretti, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Traducere G. Sandu, „Tehnici de comunicare”,
Iaşi, Editura Polirom, 2001;
Revista Învăţământului Preşcolar 1-2/2000;
874
- TEXT ARGUMENTATIV -
PROFESOR UNGUREANU FLORINA

LICEUL „VOIEVODUL MIRCEA”, TÂRGOVIŞTE
Consider că despre importanţa Celor şapte ani de acasă se poate vorbi din multiple perspective,
subiectul fiind atât o problemă de cercetare psihologică sau sociologică, dar şi o preocupare a oamenilor
obişnuiţi, în calitate de bunici ori părinţi, dar şi a cadrelor didactice, această ultimă ipostază fiindu-mi la
îndemână, oferindu-mi astfel oportunitatea de a formula câteva idei bazate pe o experienţă a unui om
pasionat de meseria sa.
Pe de o parte, statutul de cadru didactic este particular, iar specializarea de profesor de Limba şi
literatura română este deosebită, poate privilegiată. Predarea acestei discipline îţi dă ocazia să cunoşti mai
bine comportamentul şi caracterul elevului, reuşind, la finalul unui an sau ciclu şcolar, să-ţi creezi o
impresie de ansamblu, creionată, în principal, pe fondul educaţional al acestuia, care are la bază cei şapte
ani de acasă. Acest pretext poate fi fructificat drept material de lucru, moment de captarea atenţiei, chiar
cheie de lectură sau interpretare a unei opere literare. De multe ori am analizat opere literare, care au ca
temă copilăria sau familia şi am constatat că elevii se motivează mai bine atunci când se identifică, într-o
oarecare măsură, cu un personaj literar. De aceea, această disciplină poate atinge sufletul copilului, punctele
lui sensibile şi poate scoate la lumină bazele unei educaţii solide, necesare dezvoltării lui ulterioare. Este
firesc să-ţi doreşti, ca profesor, să lucrezi cu elevi care au nişte repere educaţionale bine înrădăcinate, pe
care nu trebuie decât să le modelezi şi pe care să le coordonezi către succes. Te motivează situaţia în care
descoperi un copil în care s-a investit din punct de vedere al educaţiei, cu tot ceea ce implică acest aspect:
respect, toleranţă, decenţă, generozitate, fairplay etc.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că trăim într-o societate aflată în permanentă schimbare,
iar influenţele sociale şi economice nu pot fi negate atunci când vine vorba de familie, ca mediu pentru
formarea bazei celor şapte ani de acasă. În zilele noastre, se observă din ce în ce mai des diferenţe de
educaţie între elevi, deşi teoretic trăiesc într-un spaţiu relativ restrâns şi beneficiază cam de aceleaşi condiţii.
Nu sunt rare exemplele în care, în aceeaşi comunitate - sat, oraş –, observi oameni total diferiţi. În aceeaşi
clasă se identifică elevi care au un nivel diferit de educaţie şi, involuntar, se observă carenţe
comportamentale, de limbaj, de atitudine sau în gesturile şi manifestările în relaţie cu ceilalţi. Din păcate,
aceste lipsuri sunt perpetuate în anumite familii, iar problemele de educaţie se reflectă în tot ceea ce copilul
de astăzi realizează pentru a deveni adultul de mâine. Chiar şi aşa, şansa la schimbare nu trebuie refuzată
de şcoală, a doua familie, care poate suplini într-o măsură considerabilă, în situaţii deosebite, ceea ce nu s-
a reuşit fixa acasă – o temelie solidă în clădirea unui viitor. Cu siguranţă, cadrele didactice recurg la diferite
strategii pentru a ghida elevul pe un drum bun, iar crearea unui mediu care să-i dea copilului siguranţă şi
încredere este şi de datoria noastră profesională. Ora de curs, în sine, poate fi cheia spre câştigarea unei
lupte, într-o mare bătălie, pe care, din păcate, o purtăm astăzi în şcoala românească.
Aşadar, structura „Cei şapte ani de acasă” nu trebuie privită ca un clişeu, într-un limbaj de lemn, ci
drept o realitate, de care ne izbim zilnic şi pe care o apreciem, atunci când îi culegem roadele sau, pe care
încercăm să o corectăm, atunci când este cazul.
875
PROMOVAREA IMAGINII GRADINIȚEI
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR: UNGUREANU IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘELARU-GRĂDINIȚA P.N. FIERBINȚI
Promovarea imaginii unităţii noastre şcolare reprezintă o prioritate pentru o bună colaborare între cei
trei parteneri educaţionali: grădiniță-preșcolari-părinţi.
Educația este obligatorie, dar din fericire nici o instituție nu poate forța alegerea. “Clientul” este liber
să aleagă. Această dependență a unității școlare de libertatea de alegere a elevilor face ca şcoala să depindă
de implicarea ei în modificarea nevoilor şi aşteptărilor acestora. Informarea nu este de ajuns, şcoala trebuie
să aibă capacitatea şi să fie pregatită de a adapta programul educaţional la nevoile în schimbare ale
“clientilor”.
Şcoala este un element esenţial al oricărei comunităţi prin resursele umane pe care le are, dar şi prin
spaţiile de învăţare disponibile. O şcoală/grădiniţă responsabilă este garantul dezvoltării permanente a
comunităţii. Şcoala-grădiniţa, nu poate funcţiona bine fără sprijinul comunităţii, aceasta reprezintă o
resursă, oferindu-şi serviciile şi altor membri ai comunităţii pe lângă tinerii şcolarizaţi şi contribuind astfel
la dezvoltarea comunităţii şi altfel decât prin realizarea educaţiei formale. De exemplu, în Olanda, se
cheltuiesc foarte mulţi bani şi energie umană pentru promovarea şi atragerea grupurilor-ţintă. Se încearcă
prin cuvinte şi imagini să se creeze cea mai bună imagine posibilă şi să convingă că numai produsul
educaţional oferit este cel mai bun. O mare atenţie şi cheltuială sunt acordate identităţii vizuale şi reputaţiei
numelui. Dar “clientul” aşteaptă mai mult. Nevoile lui sunt centrale. Diferenţa dintre marketing şi vânzarea
educaţiei este clară. Vânzarea este "mişcarea a ceea ce ai de oferit către client". Marketingul este "a fi sigur
că ceea ce ai de oferit este ceea ce doresc clienţii". Aplicarea conceptului de marketing este mai complexă
decât abordarea centrata pe vânzari.
Pentru a reuşi, o instituţie educaţională are nevoie să se adapteze corespunzător mediului complex şi
în continuă schimbare. Toate activităţile instituţiei au loc şi sunt dependente de mediul exterior. Mediul
poate fi într-o transformare rapidă sau lentă. Într-un mediu stabil, forţele demografice, economice,
ecologice, tehnologice, legislative şi culturale rămân stabile de la an la an.
De-a lungul timpului, activităţile de formare şi promovare a imaginii grădiniței noastre au fost:
• difuzarea informaţiilor cu privire la oferta educaţională, programele și proiectele educaţionale ,
baza materială, resursele umane, rezultatele şcolare;
• consilierea părinţilor privind orientarea şcolară;
• dezvoltarea de parteneriate eficiente la nivel local, judeţean, regional, național în scopul promovării
imaginii instituției noastre şi a corelării ofertei educaţionale cu cerinţele de pe piaţa muncii locale /
regionale;
• promovarea imaginii grădiniței prin diverse surse informaţionale (presă locală scrisă, internet).
•participarea la concursuri și realizarea concursului la nivel local “Mărțișoare, mărțișoare”, unde au
participat atât preșcolarii cât și școlarii.
Educația de calitate este rezultatul unui efort colectiv al cadrelor didactice, fiecare contribuind
individual asupra imaginii, de ansamblu, a instituției școlare. Responsabilitatea aceasta este în mâinile
noastre, deoarece aceasta imagine pozitivă se crează greu și se poate pierde rapid.
876
ÎMPREUNĂ CU COPILUL ŞI ALĂTURI DE EL
PROF. MÎŢU LENUŢA

GRĂDINIŢA NR. 178
PROF. UNGUREANU MONICA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIRCEA SÂNTIMBREANU”
SECTOR 5, BUCUREŞTI
Copiii de pretutindeni reprezinta cel mai de pret “patrimoniu” uman al omenirii, decisiv pentru
viitorul si destinele umanitatii. Asa cum nu putem imagina pom cu rod bogat fara radacini si fara izbucnirea
mladitelor lui in anotimpul primaverii, nu putem concepe durabilitatea si progresul vietii omenesti in
univers, fara grija si marea noastra respnsabilitatea pentru copilariei si pentru cultivarea tuturor valorilor ei.
Ea, însasi, “primavara” a oricarei vieti omenesti – simbol al vitalitatii, al vigorii si innoirii, al continuitatii
progreselor omenirii – copilaria presupune sinteza celor mai de pret valori ale vietii – pacea si intelegerea,
adevarul, binele si frumosul, bucuria si fericirea,plenitudinea afirmarii energiilor umane.
Noua conditie a copilariei se defineste prin cadrul social si climatul psiho-educational nou creat
pentru implinirea naturii umane, pentru afirmarea capacitatior omului, a noului destin pentru care el se
formeaza.
Ritmul accentuat al dezvoltarii sociale presupune si un ritm al dezvoltarii omului ca fiinta bio-psiho-
sociala. Specialistilor din diferite domenii de activitate: sociologie, pedagogie, medicina, igiena etc, si in
speta specialistilor din domeniul psihologic, le revine sarcina sa dezvolte limitele optime intre care se
realizeaza convergenta dintre ritmul psihic individual si social general de dezvoltare.
Roadele bogate ale copilariei avansate si ale tineretii nu pot sa apara decat ca rezultate a ceea ce, cat
si cum s-a sadit din copilaria timpurie. Cunoasterea si stimularea dezvoltarii din primele zile de viata ale
copilului a devenit un deziderat major al societatii contemporane.
In conditiile in care femeia castiga tot mai multa ascensiune sociala, marcand adevarate valori in
diverse domenii ale creatiei umane, rolul si statutul personalitatii materne pun tot mai acute si sensibile
probleme.
Cui ii revine sarcina si responsabilitatea de a creste si educa copilul mic? Care este cadrul psiho-social
cel mai prielnic de dezvoltare a copilului mic?
Copilul foarte mic are un statut cu totul deosebit de cel al copilului prescolar ce rezida din dependenta
lui aproape exhaustiva fata de adult. In conditii firesti, dependenta afectiva de mama este dominanta. In
acest sens, familia este recunoscuta ca mediu primar natural si social in care trebuie sa se dezvolte copilul
mic, iar mama este educatorul investit cu cele mai alese insusiri acordate la nevoile de crestere si de
dezvoltare a copilului. Insusirile materne generate de interactiunea naturala, fireasca, dintre mama si copil
sunt, in acelasi timp, si un efect de cultura si civilizatie. Personalitatea si comportamentul matern sunt un
produs bio-psiho-social.
Nevoile sociale –ca si vocatia profesionala- impun ca destul de timpuriu, dupa nasterea copilului,
femeia mama sa-si continuie exercitarea actiunilor profesionale, cat si a altor functii indeplinite pana atunci.
Din acest moment, rolul institutiei de ocrotire si de stimulare a dezvoltarii armonioase a copilului mic
devine esentiala atat pentru mama, cat si pentru copil.
Exista in munca educativa unele situatii de impas. Atunci se pot intelege mai bine complixitatea,
dificultatile acestei munci. Si este neindoielnic faptul ca, pe langa marile raspunderi si bucurii, educatorii
in genere sunt confruntati si cu imprejurari cand nu le este deloc usor sa gaseasca, prompt, cea mai buna
solutie, pentru ca probleme de educatie cer deobicei rezolvari rapide si, in orice caz, e de dorit sa se evite
esecul.
Una dintre acestea o reprezinta greutatea de a gasi masura convenabila, linia de conduita care sa
inlesneasca educatoarei incurajarea copilului spre independenta si totodata sa pastreze adultului autoritatea
necesara pentru a se face asculat, urmat de copil. Si trebuie sa recunoastem ca nu este atat de simplu sa se
traseze exact granita care delimiteaza atitudinea adultului, intervenind mai mult decat trebuie, si cea a
ingaduintei excesive si a neamestecului in conducerea copilului. Cat despre modul in care se reflecta
comportarea prescolarului, nu rare sunt cazurile cand apar fenomele negative de extrema fie negativism
877
independenta care sfidand influenta adultului, teama, incapacitate a copilului de a se descurca in cele mai
simple situatii, daca nu este secondat indeaproape de adult.
Pentru rezolvarea acestor situatii, exemplul se inscrie ca metoda cea mai potrivita. De altfel, este
cunoscuta formularea “forta exemplului” insusire care nu se asociaza, in limbaj curent si cu alte motode de
educatie. Nu se vorbeste deobicei despre forta exercitiului si nici macar recompensele si pedepsele nu se
bucura de atat credit in conceptiile si in practica educatorilor incat sa li se recunoasca aceiasi forta ca in
cazul exemplului. Prin exemple se obtin rezultate evidente, faptul este explicabil atat prin lipsa de
experienta a prescolarului, prin nevoia lui de a i se oferi modele gata structurate, pentru a fi preluate, cat si
prin receptivitatea sa deosebita de a inregistra si reproduce modele accesibile lui.
Ajutand copilul sa se orienteze in legatura cu ceea ce este bine sa imite la noi, sa fim preocupati numai
de transmiterea unor actiuni, a unor modele de exprimare si de tinuta. Prescolarului ii sunt accesibile si
influentele care opereaza asupra planului mai de adancime al personalitatii sale. Iar datorita incarcaturii
afective positive a relatiilor dintre el si educatoare, creste receptivitatea lui fata de influenta venita din partea
acestor persoane dragi. De pe acum incep sa i se formeze opinii, convingeri, sentimente. De la aceasta
varsta incepe copilul sa inteleaga semnificatia muncii, a raspunderii, a cinstei, a disciplinei si cooperarii.
Pe baza exemplului adultilor, pornindu-se de la imprejurari simple, cotidiene, cum este cerinta de a
pastra ordine, prescolarul se incadreaza intr-o buna ucenicie. Ii vom arata cum sa isi aranjeze jucariile si
vom gasi impreuna cele mai bune locuri fiecareia.
Prescolarul nedoielnic are nevoie de modele. Mai mult insa decat prescolarul tutror vremurilor
trecute, el nu are nevoie de tipare si nici de bratul adultului, permanent asupra lui, sa-l sustina, sa-l
inlocuiasca in efort, sa-i conduca orice actiune. Pozitia educatorului fata de copil – sugerata printr-o imagine
vizuala – ar fi cea a ghidului care indica directia buna si te lasa singur sa mergi, dar e prin preajma, gata
oricand sa intervina, sa te ajute. Trebuie sa fim impreuna cu copilul si alturi de el. Incercam prin aceasta sa
facem o pledoarie in favoarea unei mai mari increderi in posibilitatile prescolarului de a sta pe propriile lui
picioare, de a manifesta, de timpuriu, tendinta spre independenta. Rolul educatoarei este ca, pornind de la
aceasta tendinta – deci nestavilind-o ci, dimpotriva, stimuland-o – sa-l indrepte spre consumarea nevoii lui
de actiona singur, in directia actiunilor pozitive, dorite de noi a fi infaptuite. Altfel nu va fi capabil ca, mai
tarziu, in scoala si in tote imprejurarile vietii cotidiene sa raspunda adecvat la solicitarile din ce in ce mai
numeroase de a reactiona in mod personal, de-a face dovada de spirit creator, originalitate, deschidere spre
nou.
Sunt desigur comozi copiii “care nu pun probleme”, care asculta docili, care nu ies din vorba noastra.
Parintilor si educatoarelor, multumiti de asemenea copii, indraznim sa le zdruncinam o convingerem, sa
aducem unele corective la notiunea de “copil cuminte”, care in zilele noastre, nu mai este cel pe care il
tinem linistit, amenintaldu-l cu “bau-bau” si caruia ii satisfacem setea de cunoastere informandu-l ca
randunele se duc in tara randunelelor, iar cocorii in tara cocorilor. Daca la atat ne-am oprit pretentiile fata
de copil, daca ni-l dorim ca un receptacul in care sa turnam exact ce si cat credem noi necesar, nu-i facem
un bun serviciu, nu-l pregatim pentru ce asteapta societatea de la noi si de la el.
In clasa intai, un copil care a beneficiat de astfel de influente educative nu va fi in largul sau, printre
colegii isteti, apti sa faca fata atat unor sarcini de lucru care pretind inventivitate, solutii variate, descoperire
a cunostintelor de catre copii, cat si descurcarea lui cu promptitudine in variate situatii.
Daca educatorii traiesc uneori deruta de a nu sti pana unde sa intervina cand lucreaza impreuna cu
copilul si alturi de el, e bine ca ei sa arunce o privire spre viitor, sa proiecteze copilul in imprejurari concrete
pe care le va avea de depasit ca elev, sau peste mai multi ani in colectivul sau de munca, in grupul de
prieteni. Si daca se intrevede ca-i va fi grea integrarea, ca va simti lipsa adultului educator, exista temei sa
se considere ca a fost educat mai mult sub semnul unei dragoste oarbe decat luminata de ratiune. Pare
paradoxal, dar cu cat copilul are si va avea mai putina nevoie de noi, ca sa se manifeste in plenitudinea
personalitatii sale, cu atat se poate aprecia mai mult succesul educatorului.
Bibliografie:
1. Vrasmas, E. Pedagogie prescolara si pedagogia invatamantului prescolar, Bucuresti 2006,
2. Debesse M., Etapele educatiei, E.D.P., Bucuresti 1981
878
PROF. UNGUREANU NICULINA

GRADINITA NR.35, BUCURESTI
Dezvoltarea si educatia copiilor nostri au devenit unele din proprietatile vietii noastre.
Cand vorbim despre „cei sapte ani de acasa” ne gandim la o expresie care exprima educatia unei
persoane.
In primul rand, „cei sapte ani de acasa” reprezinta educatia pe care o acorda parintii copilului
lor.Acasa este locul unde copilul trebuie sa invete cum sa se poarte in societate, cum sa-si respecte semenii,
care sunt normele acceptate si care sunt cele respinse.
„Cei sapte ani de acasa” sunt esentiali in formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada in
care micutul deprinde obiceiuri sanatoase si maniere elegante.
Aceasta expresie defineste inca tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumulate in primii sapte ani de viata.
Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele
de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de
memorare si de insusire a diveselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii si foarteimportant acum este modul cum sunt transmise
aceste informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, iar
membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
La varsta aceasta frageda copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte
apropiata.Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata si de aceea este nevoie, ca parintii sa-si controleze
atat limbajul cat si comportamentul in fata copilului, cat si exprimarea diverselor sentimente(furie,
dezamagire, tristete, etc.) , precum si a dorintelor si nevoilor. Este deci nevoia de insusirea responsabilitatii
de a fi parinte, de a fi permanent constient ca cel mic supravegheaza, analizeaza, iteriorizeaza ceea ce fac
parintii, iar mai tarziu va exterioriza toate aceste diverse situatii si va fi acceptat ori nu de societate.
Educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de cativa factori:

-relatia afectiva dintre copii si parinti;
-specificul de dezvoltarea copilului;
-valorile pe care se bazeaza familia;
In cei sapte ani de acasa copii pot invata diverse lucruri:
-deprinderi de autoservire si de ordine;
-deprinderi de igiena si de curatenie;
-exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor(atat pozitive, cat si negative);
-deprinderi de bune maniere si comportament;
-insusirea limbajului corect transmis(fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord intre partile de
vorbire);
-modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator(este
certat de cineva, i se ia juaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc.);
-consecventa in realizarea unei sarcini;
-concentrarea atentiei;
-perseverenta;
-alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea, sa faca ceva;
Unele insusiri dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii, cum ar fi: spiritul de
competitie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse saricini.
Altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu. De exemplu, un copil criticat permanent, devalorizat,
si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele, ori nu
va fi increzator in fortele proprii.
879
Ca educator cu o bogata experienta, de 40 de ani in invatamantul prescolar, am avut nenumarate
ocazii prin care sa transmit parintilor sfaturi, pareri, sugestii privind educatia copiilor.
In cadrul sedintelor de consiliere, pe care le desfasor saptamanal cu parintii, abordam o tematica
specifica si flexibila, in functie de dorintele parintilor. Am stabilit impreuna cu ei anumite reguli de
respectat in educatia si cresterea copilului, cum ar fi:
1. Invata-l sa se poarte frumos!
2. Stabileste si impune reguli!
3. Comunica cat mai mult cu el!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie!
6. Nu abuza in nici un fel copilul!
7. Invata-l sa isi exprime emotiile si sentimentele!
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul!
9. Petrece cat mai mult timp cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta!
Iara deci ca educatia copiilor nostri nu se afla doar in sarcina scolii sau gradinitei. Parintii trebuie sa
inteleaga ca inainte de gradinita exista o scoala numita „Acasa”, locul in care copilul invata etica de baza
si conduita primara din viata.
Bibliografie:
1. „Psihologia vastelor”- Tinca Cretu- Ed. Polirom, 2009
2. „Parinti si copii”-Arhim Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantina, 2005
3. „Psihologia copilului”-manualul pentru clasa a-XI-a Ed. Didactica si Pedagogica -1991- Autori:
Pantelimon Golu, Mielu Zlate si Emil Verza.
880
COLABORAREA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
PROF.INV.PRESCOLAR, UNGURUSAN GABRIELA

GRADINITA CU P.P. ,,VOINICEL ,, ZALAU
Motto:
"Orice om primeşte două feluri de educaţie: una dată de alţii şi alta, mult mai importantă, pe care
şi-o face singur." GIBBON
Una din valorile importante ale grădiniței este familia. Formarea caracterului unui copil este
dependentă de conceptul de familie şi de relaţia pe care preşcolarul o are cu aceasta.
Legătura dintre grădiniţă şi familie fiind atât de strânsă, cadrele didactice se bazează pe sprijinul
familiei atât pentru a prelua şi dezvolta direcţiile de acţiune formativ-educative în sensul unei abordări
unitare, cât şi pentru a găsi rezolvări concrete la necesităţi de diverse categorii: practic-aplicative,
financiare, organizaţionale sau logistice şi financiare.
Din literatura de specialitate şi din analiza rezultatelor colaborării cu părinţii s-a constatat că în
evoluţia relaţiei grădiniţă– familie există în principal trei etape de parcurs:
- etapa unităţii şcolare autosuficiente;
- etapa de incertitudine profesională;
- etapa de dezvoltare a încrederii mutuale educatoare-părinţi.
În prima etapă grădiniţa este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează mediul familial şi
nu se lasă influenţată de el. În acest caz contactele cu părinţii sunt rare, formale. Părinţii acceptă ideea că
nu au nimic de făcut în legătură cu activitatea derulată în grădiniţă. Ei nu participă la consiliile de
administraţie ale grădiniţei, formarea asociaţiilor de părinţi nu este încurajată.
În a doua etapă educatoarele încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor
şcolare ale copiilor, dar părinţii continuă să creadă că grădiniţa este autosuficientă.
Astfel se manifestă tendinţa de acuze aduse de familie grădiniţei, pentru proastele rezultate şcolare
ale elevilor, atunci când se integrează/sau nu, în activitatea şcolară. Administraţia grădiniţei are tendinţa de
a conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile copiilor fiind încă formale. Punctual încep
să se dezvolte iniţiative precum: o mai bună comunicare a educatoarelor cu părinţii; apar organizaţiile
voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară în care participarea părinţilor are un rol minor,
nedecizional.
În a treia etapă părinţii şi educatoarele descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte puţin
înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajat de grădiniţă ;
consiliul unităţii şcolare include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate
problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea grădiniţei; se
organizează cursuri pentru părinţi.
Din experienţa la clasa a ultimilor ani pe aceasta tema am constatat ca obstacolele majore întâlnite
in relaţia gradinita-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât intre parinti, cat si la cadrele
didactice si manageri/ directori) sau de ordin material (relaţia gradinita-familie cere un surplus de efort
material si de timp). În cadrul acestui parteneriat, adesea dificultațile rezultă din disputa unor idei divergente
privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a gradiniței de
către părinți sau unicitatea învățământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale
copilului în clasa I; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional în instituţia şcolară.
Cel mai greu de înlăturat este obstacolul de ordin atitudinal. Mentalitatea oamenilor – părinti, cadre
didactice, publicul larg, în general – și cutumele sociale înrădăcinate și întărite prin comportamente repetate
sunt factori greu de influenţat și de schimbat, dar acest lucru nu este imposibil de realizat. Comunicarea cu
copiii, referitor la activitatea lor şcolara, comunicarea cu educatoarele, referitor la abilitățile și aptitudinile
pe care le au copiii, la posibilitatea și modalitățile de dezvoltare a acestora , și implicarea părinților în
activitățile grădiniței , sunt paşi de parcurs în relaţia gradiniță – familie , pentru buna dezvoltare a
personalității copiilor .
Cum am putea dezvolta o colaborare reală între gradiniță și familie? Există mai multe căi. Pentru
problemele de ordin administrativ, ele se rezolvă atunci când părinții și educatoarele dispun de mecanisme
881
de evaluare comune ale activității şcolare. Relaţia familie-gradiniță apare justificată în măsura in care se
restabileşte încrederea colectivității de părinți, a comunității, în instituţia şcolară. Un rol deosebit, atât
pentru colaborarea familie-grădiniță și participarea la gestiunea grădiniței, cât și pentru educaţia părinților
îl are înființarea asociaţiilor de părinți, ca reprezentanţi ai vocii reale a acestora, privind rezolvarea
diverselor probleme apărute în grădiniță, implicarea acestora în organisme abilitate în luarea unor decizii
de importanță majoră.
Referitor la atitudinea de colaborare a părinților, respectiv la problemele de ordin atitudinal în relaţia
grădiniță-familie, reciprocitatea este elementul care adesea lipseşte, in școală româneasca. Dacă prin
intermediul grădiniței sunt organizate diverse activități si părinții sunt invitaţi, părinții copiilor cu un
comportament exemplar vor veni. Cat despre iniţiative ale părinților de a derula unele activități împreuna
cu copiii si cu educatoarele din grădiniță, acestea sunt extrem de rare.
Chiar daca grădinița organizează activități frumoase si utile pentru părinți si pentru copiii lor, prin
iniţiativa părinților de a organiza la rândul lor unele activități, s-ar vedea cu adevărat ca le pasa, și ar obliga
grădinița la mai multa deschidere si cooperare.
Astăzi, părinții trebuie sa se îndrepte de la modelul autoritar, in care creşterea copilului se bazează
mai mult pe forța și control, spre un model caracterizat prin deschidere, căldura si coerența în stabilirea si
aplicarea regulilor, a limitelor si așteptărilor adecvate. În acest din urma caz, comunicarea, bazată pe o
relaţie de demnitate si recunoaştere reciprocă, joaca un rol crucial. Deschiderea față de activitățile zilnice
si preocupările copilului au un rol central in relaţia dintre parinti si copii, ca si explicaţiile, raţionamentul,
negocierile si argumentele. În acest mod, copiii cresc învățând ce înseamnă responsabilitatea, autocontrolul
și egalitatea și sunt mult mai pregătiți să devină adulţi.
Părinții ar trebui sa îi ofere copilului îndrumare adecvată in exercitarea drepturilor sale, într-o
manieră care să țina seama de capacitatile lui în continua dezvoltare. Îndrumarea adecvata înseamnă că
parinții, pe măsura ce copiii înaintează in vârstă, ar trebui sa le ofere mai multa responsabilitate in
problemele personale, facilitând exercitarea sporita a autonomiei. Opiniilor copilului trebuie sa li se acorde
importanta cuvenita, in funcţie de vârsta si gradul lui de maturitate. Aceasta nu înseamnă acordarea unei
autonomii totale, ci implicarea si încurajarea participării copilului in procesul de luare a deciziilor ce ii
afectează viață. Pe de alta parte, părinții nu ar trebui să îi ceara sau să se aştepte din partea copilului la
lucruri inadecvate cu stadiul lui de dezvoltare. Este de asemenea important ca îndrumarea să nu se realizeze
prin intermediul unor forme umilitoare de disciplină.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni.
Parteneriatul gradinita- familie se refera la construirea unor relaţii pozitive intre familie si, gradinita
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinții.
Concluzia finală este ca, numai o bună colaborare între gradiniță și familie, o mai mare implicare a
părinților în activitatea grădiniței (inclus in luarea deciziilor) va îmbunătăți colaborarea dintre aceşti factori,
foarte importanţi în creşterea și dezvoltarea copilului preşcolar.
Bibliografie:
- Dumitrana, M.,Copilul, familia si gradinita, Editura Compania, Bucureşti, 2000
- Dima, S.(coord.), Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997
- Pro Educaţia, revista de specialitate a invatamantului mehedintean, Editura Stef, Drobeta Turnu-
Severin, 2006
882
STILUL PARENTAL ȘI SĂNĂTATEA MINTALĂ ÎN ADOLEȘCENȚĂ
PSIHOLOG ȘCOLAR URECHE ANA-MARIA

CJRAE – BN
Jones (2001) definește conceptul de „calitatea de părinte” prin activitățile și comportamentele

principalelor persoane care furnizează grija copilului și care îl îndemnă în a deveni autonom. Scopul
atitudinii parentale este aceea de a facilita dezvoltarea optimă a copilului, în cadrul unui mediu sigur.
Criteriile stabilite în urma studiile realizate asupra stilului parental optim sunt reprezentate de
disponibilitatea emoțională – gradul de căldură emoțională, sensibilitate față de capacitatile copilului,
sarcini de dezvoltare, capacitatea de empatie, expectante realiste în legatură cu dezvoltarea copilului,
controlul – gradul de flexibilitate și facilitare, grija - a veni în intampinarea nevoilor copilului de bunastare
fizică, emoțională și socială și a proteja copilul de boli evitabile, orice rău, accident sau abuz, dezvoltarea
(a realiza potențialul copilului în diferite domenii, cunoașterea (modul în care nevoile de îngrijire ale
copilului și potențialul de dezvoltare a copilului pot fi optim întâmpinate, cum să interpretăm nevoile
copilului, sursele de rău, motivația – a proteja, a-și sacrifica nevoile personale, resursele – atât cele
materiale, cât și cele personale, oportunitatea – timpul și spațiul, angajamentul – priorități adecvate a
responsabilităților în ceea ce privește grija asupra copilului (Mrazek, 1995; Quinton si Rutter, 1988;
Houghughi, 1997; Cawson, 2000; Belsky si Vondra,1989).
Criteriile stabilite de către Cawson (2000) ca fiind specifice stilului parental inadecvat sunt: abuzul
fizic, violența verbală, controlul psihologic excesiv, umilirea și lipsa afectivității.
Parker G. (1979) propune un model al stilului parental care are la bază dimensiunile de grijă și control
parental. Acest model presupune patru categorii: optimul parental (optimal bonding) – caracterizat prin
grija ridicatș, control scșzut; controlul lipsit de afectivitate (affectionless control) care presupune grija
scăzută, supraprotecție; constrangere afectivă (affectionate constraint) definit prin grija ridicată,
supraprotecție și neglijența parentală (absent or weak bonding) caracterizată prin grija scăzută, control
scăzut (fig. 1).
GRIJĂ
Nivel ridicat Nivel scãzut
CONTROL Nivel constrângere controlul lipsit de afectivitate
ridicat afectivă
Nivel optimul parental neglijența parentală
scãzut
Tabelul 5. Cadranul legăturii parentale (Parental Bonding Instrument (PBI) Parker G., Tupling H. si
Brown L.B., 1979)
Aceste fațete-cheie ale calității de părinte trebuie ăa fie realizate în cadrul relației evolutive între
parinte și copil. Copilul nu este un recipient pasiv de input parental, dar nici părintele nu este un mecanic
sau un furnizor omniprezent. În același timp, impulsurile copilului, tendințele comportamentale și
atitudinile vor fi modificate de către reacțiile părinților. Natura interacțiunilor lor variază de atunci de când
copilul se dezvoltă și părintele se acomodează cu aceasta, dar având de asemenea voie să răspundă nevoilor
de schimbare în viețile proprii. Relația emoțională nu depinde în mod automat de relația de sânge dintre
părinte și copil, din moment ce aceasta depinzând în primul rând de istoria lor interpersonală, și nu de istoria
genetică (Goldstein, 1973; Schaffer, 1998).
Copii învaţa pentru prima datã despre emoţii în familie. Felul în care ceilalţi interacţioneazã cu ei le
transmite mesaje despre modalitatea de a exprima emoţii, despre circumstanţele în care emoţiile pot fi
exteriorizate şi despre tipurile de acţiuni pe care le putem realiza pentru a ne adapta situaţiilor care
determinã apariţia emoţiilor. Tipul de relaţii pe care le au cu aceşti ’’ alţii’’ pot de aceea sã determine modul
şi mãsura în care socializarea emoţionalã are loc, aşa cum se observã din cercetarile asupra dezvoltarii
emoţionalã a copiilor (Cassidy,1994). Sistemele de credinţe ale familiei – construcţiile mentale, afecteazã
indirect prin intermediul practicilor de creştere, atat comportamentul copiilor cat si sistemele de credinţe
883
pe care le vor dezvolta acestia. Mama manifesta o influenta mai puternica asupra dezvoltarii psihopatologiei
la copii, in compatratie cu tatal (Ingram, Overley, Fortier, 2001)
Studiile susţin în mod constant faptul că adolescentii şi copiii se bucură de o dezvoltare sănătoasă şi
de o adaptare pozitivă atunci când există suficientă apropiere şi afecţiune la nivelul diadei părinte-copil, pe
fondul unei autonomii parentale oferite de către aceştia. Este ştiut faptul că lipsa suportului familial,
controlul parental în exces, conflictul familial şi nesusţinut sunt asociate cu simptome depresive (De Ross
et all.,1999; Donnelly, 1999; Herman-Stahl si peterson, 1999; Reinhertz et al., 1989; Sagrestano et al.,
2003). Parker (1983) sustine ca parintele caracterizat prin affectionless control (grija scazuta si control
excesiv) reprezinta un bun predictor al tulburarilor de anxietate la copii si adolescenti .
Copiii cu parinti diagnosticati cu tulburari anxioase, au o probabilitate de 5/7 ori mai mare de a
dezvolta o tulburare anxioasa (Last, Hersen, Kazdin, Orvaschel si Perrin, 1991; Turner, 1997). Prin urmare
afecţiunea relaţională şi suportul parental sunt asociate cu adaptarea pozitivă, în timp ce controlul
psihologic şi constrângerea sunt asociate cu o ajustare negativă (Miyamoto et al .,2001; Muris et al ., 2004;
Pederson, 1994; Wolfradt et al ., 2002). Beau şi colaboratorii susţin ideea potrivit căreia cercetarea trebuie
să evalueze comportamentul parental al ambilor părinţi pentru a determina potenţialul unic sau influenţa
diferită a ambilor (Vazsonyi, 2003; Vazsonyi et al, 2003).
Un număr de studii realizate pe simptomele anxietăţii au indicat similarităţi la nivelul relaţiilor dintre
procesele parentale şi simptomele de anxietate in adolescenţa timpurie (Muris et al ., 2004) şi de mijloc
(Miyamotoet al, 2001; Pederson, 1994; Wolfradtet al , 2002), deşi Muris (2004) a afirmat că simptomele
anxietăţii nu pot fi relaţionate cu afecţiunea familială pentru adolescenţii mai tineri. În general dovezile
sugerează faptul că procesele de parenting influenţează simptomatologia anxietăţii şi depresiei într-o
manieră similară de-a lungul adolescenţei timpurii, de mijloc şi târzii (Vazsonyi & Belliston, 2006).
Simptomele copilului, atât cele somatice, cât şi cele nesomatice, sunt relaţionate cu multe variabile
cuprinzând genul, mediul, comportamentul parental şi biologicul. Comportamentul parental poate
predispune un copil la anxietate prin mai multe modalitati. Beidee şi Turner (1997) au subliniat două căi
prin care părinţii pot să influenţeze tulburările de anxietate ale copilului. Ei au descoperit faptul că părinţii
copiilor anxioşi prezinte scoruri mai ridicate la scalele de anxietate, in comparatie cu parintii copiilor non-
anxiosi existand astfel un risc mai ridicat pentru copii de a dezvolta o tulburare de anxietate dacă proprii
părinţi au tulburări de anxietate (Mash şi Barkley, 2003). Din nefericire chiar şi părinţii care nu suferă de
tulburări de anxietate, chiar şi cei cu cele mai bue intenţii pot să exacerbeze anxietatea copilului prin
abordarea unui comportament parental caracterizat prin nivel scazut de grija si un nivel ridicat de control
(Parker, 1979).
Bibliografie:
Adelman, H.S., și Taylor, 1.(2000). looking at school health and school reform policy
through the lens of addresing barriers to learning. Children Servicer: Social Policy,
Research, and Practice, 3, 117-132.
Albu, M. ( 2000 ). Metode şi instrumente de evaluare în psihologie. Editura Argonaut
Cluj-Napoca.
Beck, A. T., Emery, G., & Greenberg, R. L. (1985). Anxiety disorders and phobias: A cognitive
perspective. New York: Basic Books.
Brackney , B.E. și Karabenick, S.A. (1995). psychopathology and academic performance: the rol of
motivation and learning strategies. Journal of Counseling Psychology
David, D (coordonator) (2007). Sistem de evaluare clinică. Editura RTS, Cluj Napoca
DiGiuseppe, R., McGowan, L., Simon, K. S., & Gardner, F. (1990). A comparative outcome study
of four cognitive therapies in the treatment of social anxiety. Journal of Rational—Emotive and
Cognitive-Behavior Therapy, 8(3), 129—146.
Mennuti Rosemary B., Christner Ray W., Freeman Arthur (2016). Intervenții cognitiv-
comportamentale în educație. Ghid practic. Editura ASCR Cluj-Napoca.
Mih, V. (2010). Psihologie educațională, Ed ASCR, Cluj-Napoca. Vol I
Mih, V. (2010). Psihologie educațională, Ed ASCR, Cluj-Napoca. Vol II
884
CEI 7 ANI DE ACASĂ
SCOALA GIMNAZIALA ELENA CUZA VASLUI

PROF.INV.PRIMAR URECHE ANDREEA
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
885
PROF. URICARU DIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GHEORGHE BANTAŞ”
ITEŞTI, JUD. BACĂU
Înainte de a intra în mediul şcolar, copilul are nevoie de modele, de stabilirea unui reper în
viaţa sa. De regulă, acest model comportamental îl identifică în persoanele apropiate. Are loc, aşadar,
o tentativă de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
E necesar în a ne controla limbajul, comportamentul, dar şi exprimarea unor emoţii şi sentimente
precum furie, dezgust, dezamăgire, tristeţe sau bucurie. E imperios a căuta o modalitate corectă şi altruistă
în enunţarea dorinţelor şi a nevoilor, în aşa fel încât copilul să recepteze faptul că propriile nevoi nu trebuie
să afecteze pe ceilalţi şi că acestea nu sunt mai importante sau mai presus decât ale altora.
Însă e nevoie să conştientizăm că, în calitate de adulţi, şi noi trebuie să impunem limite, restricţii,
tipare de rezolvare a unor conflicte, astfel ca propriul copil să îşi asume mecanisme de reacţie, de orientare
şi de manifestare. Copilul învaţă, asimilează noţiuni şi devine parte activă în evoluţia sa. Este, prin urmare,
nevoie de asumarea responsabilităţii de a fi părinţi, de conştientizarea permanent că rolul principal în viaţa
copilului este al nostru şi că noi impunem standarde, reguli sau repere de acţiune. Copilul devine o copie
fidelă a propriilor acţiuni şi manifestări. El înmagazinează şi selectează, de-a lungul timpului, acele tipare
pe care noi, în calitate de părinţi, le-am servit în primii ani de viaţă. Depinde de noi ce transmitem. Şi e
obligatoriu a înţelege că un comportament asimilat îl poate expune acceptării sau respingerii de către
societate.
Primii ani din viaţă trebuie să aducă copilului cunoştinţe referitoare la deprinderi de autoservire,
igienă, exprimarea propriilor nevoi, manifestarea emoţiilor şi a sentimentelor. De asemenea, părintele e
dator în a transmite informaţii de bază privind bunele maniere şi un comportament caracterizat prin
acceptarea celorlalţi, altruism şi generozitate, cooperare şi respect. Relaţionarea cu ceilalţi copii îl expune
pe cel mic unor situaţii pozitive sau negative (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu
primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte etc.) din care acesta învaţă reguli de comportare,
de socializare şi de raportare pe sine la cei din jur.
Intrarea în primii ani de şcoală ( clasa pregătitoare şi clasa întâi) aduce cu sine noi oportunităţi de
învăţare, dar şi noi provocări. Copilul învaţă despre a fi consecvent şi a duce la îndeplinire o sarcină, despre
concentrare, despre motivarea de a realiza o activitate. Aceste trăsături trebuie consolidate de părinţi,
stimulate şi sădite în caracterul propriilor copii. De fixarea şi însuşirea corectă a acestor caracteristici
depinde succesul si în viaţa de adult. Aşadar, spiritul de competiţie,
altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini vor conduce la devenirea ca adult
responsabil.
În concluzie, cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei. Ei fixează temelia unei educaţii de calitate, a caracterului, specialiştii susţinând
că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru
886
*
URIEŞU EUGENIA MIHAELA
Plan de intervenţie personalizat
I. Informaţii de bază
Numele elevului: M.S.V.
Data naşterii:05.02.2012
Grupa: Mică
Unitatea: G.P.P.Prichindel - Şcoala Gimnazială Singidava Cugir
Data de elaborare a programului: octombrie 2014- mai 2016
Perioada de evaluare a programului: mai 2016
Prof. Urieşu Eugenia Mihaela .
II. Starea actuală a elevului
Sectoare de referinţă:
Socializare: preferă să stea şi să de joace mai mult singur, se implică în activităţi numai dacă este
solicitat şi atunci cu reţineri;
Locomoţie: piciorul stang mai scurt decat piciorul drept, se deplasează încet şi greu;
Autonomie personală: trebuie ajutat la servirea mesei, la dezbrăcat, îmbrăcat, la toaletă, reuşeşte să
ducă o sarcină la îndeplinire doar cu ajutor, rezistenţă scăzută la efort.
Atitudinea personală:
- exprimare greoaie, ritm de lucru lent, la multe activităţi prezenţa lui este doar fizică, răspunde doar
la solicitări, retras.
Deprinderi şcolare:
- prezintă interes scăzut pentu activitate grădiniţei, nu creează probleme;
- inteligenţă şcolară limitată
- preferă să se uite la desene;
- adoarme primul la programul de odihnă de amiază;
- lipseşte destul de des;
Evaluarea realizată:
Instrumente utilizate:
- investigaţii medicale;
- observarea sistematică, chestionare orale, test de evaluare iniţială, fişă de observaţie;
Prezentare sintetică :
- în urma evaluării am constatat că preşcolarul M.S.V are formate deprineri minimale care corespund
nivelului de vârstă;
- necesită îndrumare pe parcursul procesului instructiv- educativ;
III. Planificarea intervenţiei
Domeniul de interveţie personalizat
• Limbă şi comunicare
• Om şi societate
• Psihomotric
A. Scopurile programului de intervenţie
1. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
2. Dezvoltarea potenţialului cognitiv în vederea integrării lui în activităţile de tip şcolar cât şi în grupul
de copii;
3. Formarea unor deprinderi motrice elemantare.
B. Programul de intervenţie
Obiective pe termen lung :
• dezvoltarea exprimării orale corecte , în propoziţii;
• creşterea nivelului de dezvoltare cognitivă, prin stimularea corespunzătoare a senzaţiilor şi
percepţiilor;
• creşterea nivelului de dezvoltare motrică;
887
Obiective pe termen scurt:
1. Să ponunţe corect sunetele şi cuvintele;
Activităţi specifice :
• Exerciţii pentru gimnastica buzelor ,exerciţii pentru gimnastica obrajilor, exerciţii pentru gimnastica
limbii;
• Jocuri exerciţiu:,, Sforăitul calului”, ,,Bate gongul”, ,,Fă ca mine”, ,, Căţelul maraie”, ,, Crenga se
rupe”.
• Exerciţii de pronunţarea sunetelor: r, l, s, z, ş, j, c, b, m.
• Exerciţii – framantări de limbă( ex. ,,Rică nu ştia…)
• Exerciţii pentru corectarea auzului fonematic: ,,Cheamă pisica”, ,, Zi ca mine”.
2. Să întrebe şi să răspundă la întrebări;
• Jocuri didactice: ,, Ce este aceasta?” , ,,Cine a venit?”, ,, Cine trimite cadoul?”
• Activităţi de convorbire: Ce ştii despre…?”, ,,Ce faci acasă?”, ,,Cum îţi petreci vacanţa?”
• Activităţi de lectură după imagini: ,, Familia mea”, ,,La magazine”, ,, La plimbare prin oras”.
3. Să se ia parte la activităţile de învăţare în grup;
• Jocuri de rol: ,,De-a familia”,, De-a doctorul”, “De-a bucătarul”, ,,De-a vânzătorul”.
• Jocuri pentru dezvoltarea globală a personalităţii: ,, Ce se aude în zare ?”, ,, Cine te-a strigat ?”,
,,Telefonul fără fir” , ,,Ascultă şi spune ce auzi”.
4. Să se joace împreună cu alţi colegi;
• Jocuri de socializare: ,,Cine este prietenul tău?” ,,,Mingea călătoare”, ,,Alege-ţi partenerul”, ,,Să
primim musafiri”, ,,Cine te-a chemat la telefon?”, ,,Să ajutăm copilul pierdut”.
5.Să execute corect exerciţii fizice în vederea influenţării aparatului locomotor.
• Exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii membrelor superioare:,, Morişca”, ,, Foarfeca”,
,,Semaforul”, ,,Facem nodul”, ,,Leagăne braţele”, ,,Fluturaşul”.
• Exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii membrelor inferioare: ,,Prinde genunchii”, ,,Căluţii
nărăvaşi”, ,,Limba ceasului”, ,,Balanţa”, ,,Lovim podeaua”, ,,Bicicleta” , ,,Sărim ca iepuraşii”.
• Exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii trunchiului:,, Ferestrăul”, ,,Ursul doarme”, ,,Ridicarea
sacului”.
Strategia:
Competenţe ţintă: abilităţi de comunicare, de integrare, intelectuale, senzoriale.
Sarcini concrete derulate în timp:
- pe perioada desfăşurării programului, preşcolarul a fost implicat în activităţi de dezvoltarea
limbajului, unde a fost solicitat să răspundă, să pună întrebări, să asculte şi în permanenţă a fost apreciat
verbal pozitiv de către educatoare;
- a fost solicitat să participle alături de alţi colegi la diferite activităţi în grup, la jocuri de mişcare;
- a fost supus gradat la efort fizic;
- a primit spre rezolvare sarcini uşoare care să ducă la sporirea încrederii în sine;
Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exerciţuil, observaţia, jocul de rol.
Mijloace: jetoane, jocuri didactice, imagini, cuburi, trusă medicală, bucătărie, mingi,sfoară, siluete
animale .
Factori de risc:
Interni: ritm lent de lucru, lipsă de concentrare, timiditate cauzată de problemele de vorbire şi
locomotorii.
Externi: lipsa de interes a părinţilor, posibilităţi financiare limitate .
888
CÂT CONTEAZĂ CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. URÎTU TANIUȘA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 19 BOTOȘANI
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie ,atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Nu
uita însă că purtarea copilului tău, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un
lucru intenţionat. Uneori, cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane
care discută, că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de
bună creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect, mai
ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă scuzaţi“. Nu
uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-
simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se învaţă treptat,
tocmai de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alții
va fi, la rândul său, respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa,
începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de
ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se
joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele
care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“, ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi,
în orice situație.
În aceste momente, trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă, că nu este
de nerăbdare, oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să
ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic să arate
că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul
trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.
889
URMUZ RALUCA IOANA- PROF.INV.PRIMAR

SC.GIMNAZIALA,,SF.ANDREI’’-BUCURESTI
,
După cei sapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă. După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-
o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului,
în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își
pot ajuta copii, învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să
cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea
lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a lăsa
moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. În școala
noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat cu aceștia:
una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit combaterea
violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor
școlari, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim.
890
Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1
Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă
cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.
În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinţi, dar
şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau
de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu
referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la
gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa
de timp a părinţilor.
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite
dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri,
spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi
să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.
Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin
e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul
elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt
neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze
este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice
trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar
şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. În școala
891
noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat cu aceștia:
una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit combaterea
violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor
școlari, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim.
Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1
Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă
cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.
Webrografie:
1. http:/ http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/42015/Parteneriatul-scoala-familie-o-
provocare-pentru-scoala-romaneasca
2. html/www.tribunainvatamantului.ro/colaborarea-dintre-scoala-si-familie-o-componenta-
importanta-a-educatiei-permanente/
892
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. URSACHE ADINA
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
893
EDUCAŢIA DIN FAMILE
PROF. URSAN RODICA

COLEGIUL NAȚIONAL ”OCTAVIAN GOGA” MARGHITA
Familia este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
sociale. Ea are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a
primelor conduite, sau de interiorizare a unor emoții și stări de spirit elementare.
Familia, spre deosebire de școală, trebuie mai mult să formeze decât să informeze.
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism
şi contagiune directă. Copiii vor face sau nu vor face, vor crede sau vor respinge precum părinţii imitând
comportamentele acestora.
materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi
exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a
acestora în societate, şi la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a
adulţilor.
H. H. Stahl, remarcabil sociolog, clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi
funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor
membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea
firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa
socială.
Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice
sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste
nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta
satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. O familie în care
legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere
a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează
la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este me¬diul natural cel mai
fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Atitudinea pozitivă a părinților față de literatură și de citit în sine este de asemenea un factor ajutator
în procesul de învățare, chiar și numai prin entuziasmul arătat de părinți pentru cărți. Copiii care-și văd
părinții citind cu plăcere vor fi mai târziu receptivi la ceea ce au de învățat pentru școală.
Doctorii încurajează cititul poveștilor de către părinți, ca pe o adevarată metodă de stabilire a
legaturilor dintre părinte și copil. În plus, cititul poveștilor sau răsfoirea împreună a unei cărți cu poze pentru
copii dă prilejul petrecerii unor clipe plăcute împreună cu copiii.
894
CONSILIEREA - METODA DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A
RELAŢIILOR DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE
(STUDIU DE SPECIALITATE)
PROFESOR URSU ELENA MARIANA,

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 3
DROBETA TURNU SEVERIN, JUDEȚUL MEHEDINȚI
Familia, mediul de viaţă şi şcoala sunt factori determinanţi ai dezvoltării complete şi complexe a
copiilor.Împreună trebuie să colaboreze pentru ca fiecare copil, indiferent de particularităţile sale, să poată
deveni un membru independent al comunităţii în care doreşte să se integreze.
Familia are în societate funcţii bine definite:
1. funcţia biologică (de naştere a copiilor);
2. funcţia socială(asigură creşterea copiilor);
3. funcţia economică( produce bunuri materiale);
4. funcţia educativă (asigură educaţia);
5. funcţia culturală( asigură instruirea).
Familia este unul din factorii care prin legea nescrisă a naturii, dar şi prin legea scrisă a drepturilor
omului, are obligaţia de a oferi un climat fundamental atât afectiv, cât şi ocrotitor. Fiindcă cea mai mică
tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în psihicul copiilor, trebuie să
acordăm o deosebită importanţă unor situaţii de acest gen, cum ar fi:
- iubirea tiranică a părinţilor pentru copii care determină dependenţă exagerată şi astfel imaturitate;
- ambivalenta afectiva manifestată fie prin acordare neechilibrată a afectiunii din partea celor doi
părinţi (când unul îl ceartă, celălalt îl apără), fie prin neconcordanţa dintre mesaje - double bind - (părintele
îi spune copilului că-l iubeşte, dar nu o şi demonstrează);
- indiferenţa afectivă manifestată prin: deprivare maternă / paternă prin divorţ sau absenţa afectivă a
părintelui (deşi prezent fizic, părintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru copil).
Experimentele realizate de cercetătorul psiholog E.B.Hurlock au demonstrat că cea mai bună metodă
de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda, încurajarea, în timp ce cearta, bătaia, critica dacă
sunt continuate se soldează cu destructurări ale personalităţii, chiar cu nesupunere în faţa autorităţii, iar cea
mai dureroasă formă de raportare la succesul şi eşecul elevilor este nepăsarea, ignorarea, pentru că aceasta
nu determină trăiri psihice afective pozitive sau negative şi se soldează cu sentimentul izolării şi nepăsării.
Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează
prin educaţie, având o mare influenţă asupra personalităţii, sistem care se dezvoltă până spre 20 de ani.
Datorită faptului că din 24 de ore /zi copilul îşi petrece în cadrul familiei cele mai multe ore, punând în
calcul şi zilele de weekend, familiei îi revine o importanţă majoră în educaţie. Deci, este deosebit de
important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de responsabilităţile lor în educarea şi formarea
copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă a familiei cu cea a şcolii.
Astfel de sarcini şi responsabilităţi sunt:
- asigurarea educaţiei;
- educarea şi dirijarea comportamentului în concordanţă cu standardele socio-culturale;
- realizarea unei relaţii de comunicare şi aceasta nu doar la nivel faptic;
- corectarea erorilor de comportament;
- comunicare verbală despre noţiunile de “bine” şi de “rău”;
- prin oferirea de modele proprii - exemple personale ale părinţilor (nu le putem cere copiilor să facă
ceea ce părinţii înşişi nu fac);
- prin a nu cere copiilor să mintă în diverse situaţii pentru a absolvi pe părinte de anumite
responsabilităţi;
- susţinerea afectiv – morală;
- recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu înseamnă blamarea sa în caz de eşec,
ci stabilirea unei relaţii de iubire, respect şi încredere reciprocă, încurajarea în a persevere;
895
- acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbările din cadrul ei, pentru
că cei care participă la depăşirea cu succes a unei crize de familie au ulterior o mai mică vulnerabilitate la
stress;
- informarea în legătură cu particularităţile vârstei pe care o are copilul (de la specialişti, profesori,
mass-media etc.)
Din punct de vedere ştiinţific, consilierea este un proces în care un profesionist stabileşte o relaţie
bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Această relaţie asigură exprimarea ideilor şi
sentimentelor în legătură cu o problemă şi oferă sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în
identificarea unor pattern-uri valorice pe baza cărora se pot formula soluţii. Prin procesul de consiliere se
poate ajunge la o înţelegere mai profundă a gândurilor, a trăirilor emoţionale care asigură şansele unui nivel
optim de dezvoltare a resurselor personale.
Consilierea asigură asistenţa individului în explorarea şi înţelegerea propriei identităţi, îl sprijină în
dezvoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor şi luare a deciziei. În consiliere s-au conturat patru
direcţii de abordare a problemelor cu care se poate confrunta individul pe parcursul evoluţiei sale:
intervenţia în situaţii de criză, intervenţia ameliorativă, prevenţia, intervenţia formativă şi de dezvoltare .
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi client, în cadrul căreia
consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoţionale sau sociale.
Se desfăşoară în şedinţe care oferă clientului maximă confidenţialitate ceea ce permite explorarea
ideilor, sentimentelor sau atitudinilor problematice. Consilierul şi persoana consiliată formează împreună
o echipă.
Consilierea educaţională este recomandat să fie realizată de către specialişti formaţi în domeniul
psihologiei, psihopedagogiei, pedagogiei sau sociologiei care îşi desfăşoară activitatea la Centrele Judeţene
de Asistenţă Psihopedagogică şi în Cabinetele şcolare de asistenţă psihopedagogică.
Efortul depus de consilier, profesor de specialitate, învăţător sau diriginte este răsplătit de schimbarea
atitudinii faţă de învăţătură, faţă de colegii de clasă şi faţă de familie, dar şi de schimbarea atitudinii
celorlalţi faţă de un elev care a întâmpinat greutăţi în procesul de educaţie şi instrucţie.
Rezultatele bune obţinute prin consiliere trebuie conservate şi promovate printr-o politică
educaţională atent condusă care să nu distrugă încrederea pe care atât copiii cât şi părinţii o acordă unei noi
modalităţi de sprijinire în efortul comun de formare a tânărului.
Bibliografie:
1. Baciu D., Rădulescu S. M., Voicu M., - Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987.
2. Campbell R., - Adolescentul – copilul meu, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1995.
3. Rev. Familia mea- Piramida părinţilor, nr. 2, 1997, anul V, p. 24.
896
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN SUCEAVA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GEORGE VOEVIDCA”
Str. Calea Bucovinei, nr. 206, 725100, Câmpulung Moldovenesc, Suceava
Tel.: +40 230 312612, +40 230 416836, fax: +40 230 312612,
E-mail: georgevoevidca@yahoo.com; http://www.sc2gvoevidca.ro
GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL ,,FLOARE DE COLŢ’’

STR. CALEA TRANSILVANIEI NR. 29 , CÂMPULUNG MOLDOVENESC
TEL./FAX 0230 311750, E_mail: gradinita-floaredecolt@yahoo.com
UNITATE STRUCTURĂ –
CARE SUNT LECŢIILE ESENŢIALE DIN

PRIMII ŞAPTE ANI DE VIAŢĂ?
PROF. ÎNV. PREŞC. URSULEANU MARIA
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut
exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat
să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
897
Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în proporţie
de peste 70% de către familie. Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă
copilului îngrijirile de bază, siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice,de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, iar grădiniţa contribuie
din plin la consolidare acestor deprinderi şi cunştinţe din familie.
Bibliografie:
1. ,,Revista Învăţământul Preşcolar” nr. 3-4, Bucureşti, 2006;
2. ,,Educaţia în anul 2000”, nr. 1-2/, Bucureşti,2000;
3. Montessori M., ,,Copilul: fiinţă divină dar neînţeleasă (pentru părinţi şi educatori)”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991;
4. Cristiana Boca (coord.), Mihaela Bucinschi, Aniţa Dulman, ,,Educaţia timpurie şi specificul
dezvoltării copilului peşcolar”,Educaţia 2000, Bucureşti, 2009.
898
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. URSUȚ REBECA MĂDĂLINA

G.P.P NR. 52 , ORADEA
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
899
PROF. ÎNV. PRIMAR URUC CECILIA

SCOALA GIMNAZIALĂ PĂLTINENI-BUZĂU
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
lume,primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societete, primele
sfaturi, norme și reguli de conduită.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,cel mai adesea prin
imitare decât prin comportament conștient,iar vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția
normelor unui comportament social corect.
Orice familie trebuie să fie un garant de securitate ,de protecție fizică, afectivă, mentelă, morală și
socială pentru toți membrii ei ,dar mai ales pentru copii.Relațiile din sânul familiei trebuie să aibă la bază
sentimente de dragoste și respect
reciproc. Cele mai multe probleme educative, culminând chiar și cu insuccesul școlar, se nasc din
absența sau ignoranța atenției părintești.
Cei din familie încearcă să sfătuiască și să educe copilul cum știu ei mai bine, ca el să poată intra în
viață cu un minim de lecții :cum să respecte pe cei din jur, cum să respecte familia și pe cei mai în vârstă,
mai departe la școală respectul față de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care îl are. Respectă ca să
fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștri. Dacă respecți pe cei din jur,
te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate.
Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul ajuns adult, va reacționa așa cum a
văzut la mama sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a educa
corect copiii, trebuie mai întâi să se educe pe ei înșiși, părinții.. Astfel vor fi un model moral bun de urmat
de către proprii lor copii. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și să explice de fiecare
dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conficte
de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și
supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important ca
părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună.
Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
Părinții au o responsabilitate majoră, de ei depinde ca adolescentul, tânărul și adultul de mâine să-și
asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creșteri.
A fi bine- crescut înseamnă a avea ,,cei șapte ani de-acasă”.Acest copil îl regăsim după cum salută,
după comportamentul în public și cu prietenii, după cum înțelege normele sociale, după tactul și toleranța
de care dă dovadă.
comportamente și atitudini.
900
"CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!”
PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR: URUCU RODICA

GRADINITA CU PROGRAM NORMAL NR.2 MURFATLAR
E o competiție cu tine însăți de a fi în fiecare zi un părinte mai bun!!!”
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
educatorii.
ani de-acasă”.
acasă.
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului"
Dragostea părinţilor?
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul
nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
901
Bineînţeles că: toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil,
perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele
mult-aşteptate.
902
PROF. ÎNV. PRIMAR UȚA ANDREEA DENISA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ NICOLAE IORGA”,
BAIA MARE, MARAMUREȘ
Auzim des „ nu ai cei șapte ani de acasă”, „ totul pleacă de la cei șapte ani de acasă” astfel
concluzionăm că o persoană nu este educată, că este nepoliticoasă.
Însă, expresia definește bagajul de cunoștințe, deprinderi și comportamentele acumulate de către copil
în primii ani de viață. În această perioadă considerată „etapa achizițiilor” cel mic are o putere foarte mare
de a acumula informații, de a memora, de a-și însuși diverse deprinderi până la limbaj.
Acum, copilul petrece cel mai mult timp cu familia, iar aceștia au o influență majoră asupra lui.
Familia este primul spațiu formativ, mediul socio-cultural în care s-a născut și crește. Prin educația
parentală părinții devin partenerii princhindeilor, descoperă puterea lor de schimbare, adaptare și rolul lor
spre moștenirea culturală.
„Ce este educația unui copil?”
Este un proces îndelung care presupune schimbul de experințe, valori, aptitudini între cei care
participă activ în viața unui copil pentru a croi unicitate, încredere și personalitate.
Fiecare părinte trebuie să fie un exemplu, un model în cel mai mic detaliu. Începând de la
comportamentul familial până la cel social. Crescând alături de familie va prelua, înregistra norme, roluri
care vor răspunde nevoilor sale. Primește un model de relaționare pe care îl va implementa în mediul
preșcolar, apoi în cel primar.
Pentru a înțelege nevoia copilului de educație trebuie să privim spre sensul didactic pe care îl acordăm
acestui concept și să ne amintim adevăratul sens al celor șapte ani de acasă. Să privim fiecare contact cu
adulții din rutina zilnică, din exterior, intervențiile educative pe care cel mic să le asimileze, iar mai apoi
pentru a le integra ca modele de relaționare în funcție de care își va structura personalitatea.
Se spune că nu este suficient să devii părinte, trebuie să fii unul inteligent care să umpli timpul
prichindelului cu activități educative, să nu dăruiești cadouri ci propria ființă, să îi alimentezi personalitatea,
să îl înveți cum să gândească, nu ce, să îl pregătești pentru eșecuri, să comunici, să fii cel mai bun prieten,
să nu renunți niciodată, să îl stimulezi șă-și învingă temerile și să ai o atitudine blândă care încurajează.
Expresia „ Cei șapte ani de acasă se scrie în șapte cărți: adevărul, dragostea, bunătatea, mulțumirea,
respectul, credincioșia și bunele maniere” ( Dan Surducan) toate acestea adunate în primii ani de viață,
deoarece este cea mai intensă etapă de dezvoltare psihologică. Copilul este pregătit să primească informații,
important este cum le transmiți și în ce mod.
903
PROF. UȚU ALINA

“Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea încerc să învăț
câte ceva pe lângă fiecare.” Sigmund Freud
Căti parinți își mai asumă responsabiltatea celor șapte ani, mai ales că instituționalizarea copiilor este
atât de timpurie? Am înțelege destul de repede cât de importanți sunt primii ani, doar daca i-am privi dupa
primii pași, când stângaci imită tot ceea ce văd în jurul lor. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l
învăța să scrie, să citească sau să socotească. Încă de când se naște, fiecare etapă din viața copilului își are
rolul ei, punându-și amprenta asupra dezvoltării pshice, motrice, afective șă nu în ultimul rând, intelectuale.
Chiar dacă totul pare că vine de la sine, realitatea stă cu totul altfel, în sensul că orice factor poate influența
dezvoltarea personalității copilului, și mai ales mediul familial.
Începând de la cele mai fragede vârste, atunci când are nevoie de multă afecțiune, apoi de la vârsta
de nouă luni apar nevoile de autonomie, care trebuie satisfăcută, cu condiția asigurării unui mediu sigur.
Mai târziu începe să se dezvolte limbajul, deci și acum are nevoie nemijlocit de mama, care prin poveștile
spuse de către ea va imita tot ce aude și vede. Încet apar și crizele de personalitate ce trebuie gestionate cu
multă atenție, explicat cu foarte multă răbdare și argumentând de ce nu va primi tot ce vrea.
Începe să se formeze motricitatea fină, conștientizează apartenența sexuala, timp în care copilul
trebuie îndrumat, acestea având impact mai târziu asupra integrării sale sociale, precum și asupra dezvoltării
intelectuale.
Apare momentul când știe ce înseamnă regulile, în jurul vârstei de 5 ani, ceea ce înseamnă ca are
nevooie nemijlocit de sprijinul familiei, mai apoi formulele de politețe, care oglindesc cel mai bine mediul
familiei din care provin. Trebuie îndrumat cum poate să-și învingă temerile, cum trebuie să facă față unei
reușite, dar mai ales pus în fața unui eșec. Importantă este și independența copilului, pus în fața unor alegeri,
să aiba puterea de a lua o decizie. Tot la fel de important este felul în care este ascultat de către părinți, mai
târziu făcând asta într-o manieră asemănătoare.
Orice moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Ar trebui să fim atenți la orice semnal al copilului, să înțelegem curiozitatea lui pentru tot ce
înconjoară și să reușim să facem față cu mult tact la vârsta marilor întrebări.
Bibliografie:
www.desprecopii.com
904
PATRU LECȚII ESENȚIALE PE CARE COPIII LE ÎNVAȚĂ ÎN CEI ȘAPTE
ANI DE ACASĂ
PROF. UDREA CONSTANTINESCU NARCISA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ „SF. MINA”
Ce fel de adulți v-ați dori să devină elevii dumneavoastră? Cu siguranță, v-ar plăcea ca ei să se
stăpânească, să fie tenace, să fie responsabili și cinstiți.
Copiii însă nu vor dezvolta aceste trăsături singuri. Ei au nevoie de îndrumarea noastră.
Acest studiu prezintă patru lecții care le vor fi utile elevilor noștri când vor deveni adulți.
Lecția 1 - Importanța stăpânirii de sine
Ce este stăpânirea de sine? Stăpânirea de sine presupune să nu aștepți ca dorințele să ți se
îndeplinească imediat, să-ți înfrânezi pornirile, să duci la capăt sarcinile neplăcute și să-i pui pe alții înaintea
propriei persoane.
De ce este importantă? Copiii care se stăpânesc vor rezista tentațiilor chiar și atunci când s-ar părea
că au ceva de câștigat. În schimb, copiii care nu prea reușesc să se stăpânească au tendința să fie agresivi,
să sufere de depresie, să fumeze sau să consume droguri ori alcool în exces, să aibă obiceiuri alimentare
nesănătoase. Potrivit unui studiu, copiii care se stăpânesc sunt mai puțin expuși riscului ca la vârsta adultă
să aibă probleme de sănătate, probleme financiare și probleme cu legea.
Cum să-i înveți să se stăpânească? Învață să spui „Nu” și să te ții de cuvânt, ajută-i să înțeleagă
consecințele, fie bune, fie rele, învață-i să-și stabilească priorități și oferă-le un bun exemplu.
Lecția 2 - Să fie tenace
Ce este tenacitatea? O persoană tenace nu dă înapoi în fața unui obstacol sau a unei dezamăgiri.
Această calitate se dobândește prin experiență. Așa cum un copil nu poate învăța să meargă fără să cadă, el
nu va învăța să aibă succes în viață fără să aibă parte și de unele eșecuri.
De ce este importantă? Unii copii se descurajează când se confruntă cu un eșec, cu o dificultate sau
când sunt criticați. Alții se dau bătuți. Totuși, copiii trebuie să înțeleagă că: nu vor reuși în tot ce fac, toți
ne confruntăm cu situații grele în viață, iar fără corectare nu putem face îmbunătățiri. Tenacitatea îi va ajuta
pe copii să înfrunte cu încredere situațiile dificile din viață.
Cum îi învățăm să fie tenace? Când se confruntă cu un eșec, ajută-i pe copii să vadă lucrurile în mod
realist, ajută-i să-și facă un plan de acțiune pentru a face îmbunătățiri și nu rezolva problema în locul lor, ci
ajută-i să se descurce singuri.
Lecția 3 - Să fie responsabili
Ce înseamnă a fi responsabil? O persoană responsabilă este de încredere. Ea este conștiincioasă când
își îndeplinește sarcinile și le finalizează la timp.
Un copil poate învăța să fie responsabil încă de foarte mic. „La 15 luni, copilul poate să facă ce i se
spune, iar la 18 luni, dorește să facă ce vede la alții”, se arată în cartea Parenting Without Borders.
De ce este important? Expresia „generația bumerang” se referă la tinerii adulți care au plecat de lângă
părinți pentru a trăi pe cont propriu, dar care dau de greu și se întorc acasă. Unii dintre acești tineri nu au
fost niciodată învățați să-și administreze banii, să se gospodărească singuri ori să se achite de
responsabilitățile de zi cu zi. Acestea sunt câteva dintre lecțiile pe care ei le pot învăța în primii șapte ani
de viață. Prin urmare, este bine să îi instruim pe copii încă de pe acum pentru a se achita de responsabilitățile
vieții de adult.
Cum să-i învățăm să fie responsabili? Încredințează-le treburi gospodărești și ajută-i să-și asume
responsabilitatea pentru greșelile lor. Când copiii înțeleg că sunt răspunzători pentru acțiunile lor, ei învață:
să fie sinceri și să-și recunoască greșelile, să nu dea vina pe alții, să nu se justifice, să-și ceară iertare când
e cazul.
Lecția 4 - Importanța normelor morale
Ce sunt normele morale? Cei care au norme morale înalte știu clar ce e bine și ce e rău. Normele lor
nu se schimbă în funcție de situațiile prin care trec, ci se bazează pe un set de principii clare după care se
ghidează, chiar și când nu-i vede nimeni.
905
De ce sunt importante? Copiii sunt bombardați cu mesaje distorsionate despre ce e bine și ce e rău,
promovate fie în familie, fie la școală, fie în muzică, filme sau emisiuni TV. Din această cauză, pot ajunge
să pună la îndoială normele morale care le-au fost inculcate.
Cum să-i inculci norme morale? Stabilește un set de norme morale, faceți din normele morale un mod
de viață pentru clasa voastră și întărește-țe elevilor hotărârea de a respecta normele morale însușite. Cum
putem face aceasta? Lăudându-i când se comportă bine și corectându-i când se comportă greșit.
Conștientizând importanța acestor patru lecții și depunând eforturi pentru a-i învăța pe elevii noștri
să și le însușească, cu siguranță, îi vom ajuta să se pregătească pentru călătoria plină de frumusețe dar și de
obstacole ce le stă în față: viața.
Bibliografie:
1. Christine Gross-Loh Ph.D – „Parenting Without Borders: Surprising Lessons Parents Around the
World Can Teach Us”, Penguin Group, New York, 2013
2. https://www.jw.org/ro
906
PROF. INV. PRIMAR: UDREA DANIELA MELANIA

SCOALA GIMNAZIALA DRAGANESTI DE VEDE
JUDETUL TELEORMAN
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima
parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de
viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament . Copilul care se simte apreciat de părinţi
Potrivit psihologilor , educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege
lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e
rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe
jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea
surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul
se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele
sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
Vârstele
907
greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
908
PROF. UDREA RAMONA, ŞCOALA GIMNAZIALĂ, NR. 4, RM. VÂLCEA
Ce sunt cei 7 ani de acasă ?

conduită se învaţă din familie.
achiziţia normelor unui comportament social corect.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec
din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de
acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al
familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în
care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină
este exclusiv a grădiniţei.
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
şi educatoarul, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.Comunicare
dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.Copilul trebuie să
fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
909
grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi
de interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere
prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-
Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul
diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment
poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de
sine.
Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
- ordine;
- igienă;
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative;
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire) ;
etc) ;
- consecvenţă în realizarea unei sarcini;
- concentrare a atenţiei;
- perseverenţă în realizarea unei sarcini;
910
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
Bibliografie:
911
UHL TIMEA
ŞCOALA PROFESIONALĂ ,,GEORGE COŞBUC”
MEDIEŞU AURIT, STRUCTURA IOJIB
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri. Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur.
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe ori,
le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară în
jurul lui.
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi
când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor maniere
este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la
o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă
jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb. Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite,
care trebuie să fie respectate!
 Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
 Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a
văzut exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am
învăţat să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
 Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să
fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să
înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile
lui.
 Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar
o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului
 Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
nepreţuit pentru toată viaţa!
L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
 Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
912
 Gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un
text de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare
adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii. Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia
esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e
nevoie de o viaţă întreagă.
Bibliografie:
1. Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“, editura
Medicală, Bucureşti, 1989
2. Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998
3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002
4.William Crain, „Dreptul la copilărie“, editura LUCMAR, 2003
913
IMPORTAȚA COLABORĂRII
GRĂDINIȚĂ-FAMILIE, GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ
GRĂDINIȚA P.P. „FURNICUȚA” ARAD

PROF. ULRICH ANCA
Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaţionali
– grădiniţă, şcoală, familie – devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea acestora pentru
a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate valori ale
spiritualităţii umane.
Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul
său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiţionali, familia şi şcoala, li s-au adăugat
alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia
care asigură educaţia non-formală . Nu este posibilă în zilele noastre o existenţă izolată, în afara comunităţii,
cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie concepută şi derulată exclusiv în cadrul familiei, fără aportul
calificat calificat al şcolii. Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un deziderat important, pe care
şcoala şi grădiniţa trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze.
Personalul specializat al grădiniţei şi al şcolii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi
sporească rolul în formarea personalităţii copilului. Are drept atu interesul celor mai multe familii pentru
confortul material şi spiritual în care creşte copilul, nivelul cultural la care se prezintă astăzi cele mai multe
familii din ţara noastră.
Până la vârsta preşcolarităţii familia s-a îngrijit de nutriţia copilului, de condiţiile sale de trai, a
imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică şi morală, atribuţii pe care şi le
îndeplineşte şi în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale interrelaţionării cu
semenii, s-au creat atitudini faţă de realitatea înconjurătoare. Drept factor care frânează relaţia este de luat
în seamă neimplicarea multor părinţi în actul educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau
întreruperea pentru perioade mai mari sau mai mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în
grija bunicilor sau a unor persoane străine de familie .
Este datoria oricărui cadru didactic să monitorizeze întregul sistem de factori care influenţează
formarea copilului, să-i orienteze astfel încât acţiunea lor să fie pedagogică, mai aproape de şcoală .
Acţiunea adulţilor ar trebui să fie orientată nu doar spre copilul de care sunt legaţi, ci către toţi copiii.
În fond, îi pregătim pe copii pentru o societate mai bună, mai democratică şi nu trebuie să ne fie indiferent
cum se vor comporta copiii noştri peste 15-20 de ani .
Grădiniţa tradiţională a folosit convorbirea zilnică a educatoarei cu părinţii care însoţesc copiii
dimineaţa sau îi iau acasă la sfârşitul programului, serbarea şcolară, lecţia deschisă cu participarea
părinţilor, lectoratul pentru părinţi, care şi-au dovedit eficienţa în timp. Putem găsi şi forme noi de
colaborare, reciproc avantajoase .
Relaţia părinte-şcoală/grădiniţă trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaştere şi
preţuire reciprocă, respect şi dorinţa de comunicare. Ascultarea părinţilor care povestesc mici întâmplări
din familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia
decizii. Educatoarea trebuie să fie prietenoasă, să încurajeze, să aprecieze contribuţia familiei la educaţia
copilului. La rândul său, educatoarea prezintă întâmplări din grădiniţă, dovedind familiei interesul faţă de
evoluţia copilului, faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta. Educatoarei i se cere să fie relaxată,
calmă şi atentă, să comunice expresiv, înţelegând prin aceasta nu numai limbajul adevărat, ci şi contactul
vizual, expresia feţei, zâmbetul, gesturile.
Misiunea învăţământului preşcolar, ca învăţământ public nu poate fi realizată decât în interiorul
spaţiului comunitar, ca rezultat al interacţiunii grădiniţiei cu mediul social, cultural şi economic. Se impune,
deci, realizarea unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de partneriate autentice. Proiectul de
parteneriat le foloseşte părinţilor pentru a cunoaşte şi respecta obligaţiile legale privind creşterea şi educarea
copiilor, cadrelor didactice pentru perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterea copiilor ce vor fi preluaţi
în clasa I, cunoaşterea cerinţelor şcolii.
914
I. Oportunitatea parteneriatului educaţional Grădiniţă-Familie
Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii individului, de aceea educaţia trebuie
să răspundă, în primul rând, nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea
socială.
Când copilul este mic influenţele sunt organizate şi structurate de adulţii ce îl înconjoară: mai întâi
părinţii şi ceilalţi adulţi din familie, apoi educatoarea şi ceilalţi copii cu care relaţionează. Responsabilitatea
dezvoltării copilului, în primele etape ale vieţii sale, revine familiei şi nu întotdeaune influenţele sunt
pozitive. Chiar şi atunci când grădiniţa oferă programe bune şi eficiente, experienţele negative acumulate
de copil, uneori, în familie, nu pot fi contracarate. Mai mult, ceea ce asimilează copilul de la grădiniţă se
poate pierde dacă familia nu întăreşte şi nu valorifică suficient aceste achiziţii. Prin urmare, pentru ca
activitatea desfăşurată în cadrul unui program de educaţie preşcolară să fie, realmente, pe termen lung,
eficientă, este necesar ca specificul şi obiectivele acesteia să fie prezentate familiei, pentru ca, ulterior, să
se iniţieze o colaborare strânsă între aceasta şi grădiniţă.
Relaţia dintre familie şi grădiniţă ar trebui să fie o prioritate pe lista parteneriatelor educaţionale. Dacă
familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanţa colaborării cu
grădiniţa, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniţei va fi conştientă, interesată
şi reciproc avantajoasă.
Parteneriatul educativ grădiniţă-familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară, ce are autoritatea
socială şi legală de a se ocupa de educarea copiilor, având, în acelaşi timp, şi calitatea -dată de pregătirea
psiho-pedagogică a personalului didactic- de a aprecia care sunt nevoile, posibilităţile copilului, raportate
la cerinţele societăţii.
Termenul de „parteneriat” se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi
un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre atingerea unui ţel comun.
Colaborarea părinţi-educatoare presupune construirea unei relaţii clădite pe unificarea unui sistem de valori
şi cerinţe adresate copilului. O astfel de relaţie impune respectarea unor condiţii:
• comunicare între cei doi parteneri (educatoare-părinte);
• respect reciproc;
• implicarea partenerilor în identificarea şi promovarea intereselor copilului.
Părinţii vor fi implicaţi permanent în activitatea grădiniţei, nu doar atunci când se ivesc probleme. Ei
vor fi informaţi asupra politicilor educaţionale ale grădiniţei, vor cunoaşte scopul şi obiectivele programului
educativ la care participă copilul lor. Pentru ca parteneriatul să fie eficient, nu doar formal, este esenţial
să fie implicaţi în adoptarea deciziilor, să devină participanţi activi în derularea acţiunilor, să identifice, în
tematica acţiunilor, valorificarea informaţiilor pe care ei le-au oferit despre copiii lor. Părinţi şi educatori,
cu toţii au, în egală măsură, răspunderea contribuţiei şi eforturilor comune pentru a construi o relaţie de
bună colaborare în beneficiul copilului.
I.1. Modalităţi de aplicare în practică a parteneriatului grădiniţă-familie
Cele mai eficiente şi mai la îndemână modalităţi de concretizare a colaborării cu familia s-au dovedit
a fi următoarele:
 şedinţele cu părinţii-oferă ocazia de interacţiona, de a discuta şi a se pune de acord asupra
programului, asupra progreselor copiilor, de a iniţia schimbări în derularea unor programe;
 lectoratele-pe teme propuse de educatoare sau sugerate de părinţi, cu scopul unei mai bune
informări asupra problemelor ce vizează evoluţia cognitivă şi psiho-emoţională a copiilor;
 consultaţiile individuale-oferă posibilitatea informării individuale asupra unor probleme
comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a iniţierii unor măsuri
educative a căror eficienţă este dată de consecvenţa aplicării acestora;
 participarea părinţilor la activităţile din grădiniţă-oferă părinţilor posibilitatea de a cunoaşte
nivelul de pregătire al copilului, deprinderile însuşite, capacitatea sa de relaţionare cu copiii grupei,
metodele şi procedeele specifice activităţii preşcolare;
 vizite, plimbări, excursii, drumeţii-părinţii se implică în organizarea acestor activităţi, participă la
sponsorizarea acestora, după caz, se implică în asigurarea siguranţei copiilor şi trăiesc, alături de ei, emoţii
pozitive;
 expoziţia cu lucrările copiilor-asigură accesul părinţilor la traiectoria evoluţiei deprinderilor
artistico-plastice, practice, cognitive;
915
 sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor-bun prilej de exersare a unor deprinderi de comportare
civilizată, dar şi de a genera puternice trăiri emoţionale legate de prezenţa invitaţilor sărbătoritului (membrii
familiei) la manifestările specifice evenimentului;
 serbările-dedicate unor evenimente cu semnificaţie afectivă pentru copii, reprezintă o modalitate
eficientă prin intermediul căreia părinţii pot să împărtăşească cu copiii lor, emoţiile unei manifestări cu
puternică încărcătură afectivă;
 afişierul grupei-oferă părinţilor informaţii despre orar, tema săptămânii, cântece, poezii învăţate,
anunţuri despre spectacole, concursuri etc.
 jurnalul/revista grupei-la realizarea cărora părinţii înşişi pot avea contribuţii (aranjarea
fotografiilor, elaborarea unor descrieri, impresii legate de manifestări ale grupei etc.).
II. Parteneriatul educaţional grădiniţă-şcoală
Al doilea, pe o listă a priorităţii parteneriatelor educaţionale, este parteneriatul dintre grădiniţă şi
şcoală. Noi am iniţiat astfel de parteneriate între fiecare nouă generaţie de preşcolari şi foştii preşcolari, în
noua lor postură de şcolari. Ne-am permis acest lucru având în vedere că şcoala de cartier preia marea
majoritate a preşcolarilor noştri. Practic, aceleaşi învăţătoare au preluat şi continuă să preia generaţii de
preşcolari ai aceloraşi educatoare. Acesta este un avantaj nu numai sub aspectul unei bune cunoaşteri a
viitorilor şcolari de către învăţătoare şi al apropierii preşcolarilor de viitoarele lor dăscăliţe, ci şi o
modalitate convenabilă, pentru educatoare, de a urmări evoluţia foştilor preşcolari.
Interacţiunea şcolarilor clasei pregătitoare cu preşcolarii grupei mici, într-un mediu familiar şi pentru
unii şi pentru ceilalţi, a condus spre dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare cu rol motivant în
procesul instructiv-educativ.
Organizaţi în grupuri mixte, alteori în perechi, copiii cooperează, colaborează, acceptă ajutorul
celuilalt pentru rezolvarea unei sarcini, pentru explorarea unei teme noi sau, pur şi simplu, motivaţi de
lejeritatea actului de comunicare şi relaţionare.
916
,,EDUCAŢIA ÎN FAMILIE/ CEI 7 ANI DE ACASĂ!’’
PROF. UNGUR LAVINIA EMILIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BULZ
GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR. 2 BULZ - PUSTĂ
Fiecare copil este o persoană unică, cu un temperament individual, stil de învăţare propriu, mediu
familiar propriu şi un model şi ritm personal de creştere. De aceea, pe măsură ce se dezvoltă, copiii au
nevoie de tipuri diferite de stimulare şi interacţiune pentru a-şi exersa abilităţile de evoluţie şi a-şi dezvolta
unele noi.
Copilul are nevoie de un mediu sănătos, de o alimentaţie adecvată, de dragoste şi atenţie din partea
familiei sale. Sunt condiţii necesare pentru o persoană sănătoasă ulterior. Mediul în care copilul se dezvoltă
şi stimularea pe care o primeşte sunt decisive pentru fiecare. De aceea trebuie înţeles faptul că fiecare copil
începe să înveţe din primul moment al viţii sale. Perioada copilăriei mici constituie un timp de iniţiere spre
dezvoltare, prin comunicarea sa cu ceilalţi cu lumea fizică şi socială care îl înconjoară.
Debutul învăţării pentru fiecare copil este cât mai devreme cu putinţă. De fapt îi învăţăm pe copii de
la vârte fragede tot felul de lucruri care să le apropie realitatea şi să îi ajute să devină tot mai independenţi.
Folosim pentru asta imagini, obiecte colorate şi sclipitoare, le atragem atenţia cu sunete plăcute . Toate
acestea – pentru a le încuraja explorarea şi a le trezi interesul fată de mediul care îi înconjoară. Până când
îşi vor însuşi organizat instrumentele inteligenţei sociale, adică scrisul şi cititul, calculul matematic şi viaţa
alături de ceilalţi, copiii învaţă foarte multe lucruri şi li se dezvoltă capacităţile necesare acestei învăţări.
În esenţă stimularea copilului mic presupune încurajarea acestuia să se mişte, să comunice, să-si
folosească tot mai mult măinile, dezvoltăndu-i-se astfel căile de pătrundere a informaţiilor spre creier:
auzul, văzul, simţul tactil şi mirosul. Stimularea copilului presupune antrenarea lucrului cu mâinile, cu tot
corpul şi cu intelectul său, nu numai lucru cu intelectul. Pentru educatori este deci de subliniat faptul că
trebuie să încurajeze copilul mic să se mişte, să îşi folosească şimţurile, să beneficieze de ocazii pentru a I
se dezvolta capacităţile manuale şi pe cele intelectuale. Aceasta în fiecare zi. Iată de ce afirmăm că primii
educatori ai copilului sunt părinţii.
Relaţiile dintre copii şi părinţii lor sau cei care îi suplinesc pe acestea în îngrijirea şi educaţia timpurie
sunt elemente critice pentru dezvolterea emoţională, psohologică şi cognitivă a copiilor.
Copilăria este o perioadă unică şi determinant pentru dezvoltare. Putem afirma cu convingere că
această lege cu valoare universală influenţează cercetarea stiinţifică. În primul rând, ea recunoaşte copilaria
drept o perioadă unică în viaţa fiecărui om şi astfel o descrie ca o etapă de viaţă îndreptăţită să primească
grijă specială şi ajutor. Se ştie deja că ceea ce se întâmplă în copilărie, în special în primii ani, este
fundamental pentru creşterea, dezvoltarea şi formarea copilului ca persoană şi pune bazele învăţării pe
durata întregii vieţi.
Educaţia şi îngrijirea timpurie pentru dezvoltare include toate formele de sprijin sau suport necesare
copilului foarte mic pentru a-şi realiza dreptul la supravieţuire, protecţie şi pentru a ne îngriji să îi fie
asigurată dezvoltarea de la naştere la 7 ani.
Expresia ,, cei şapte ani de acasă’’ este folosită în general, pentru a descrie conduita unei personane
într-un context anume, însă psihologii spun ca educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună masură viitorul adult.
Copiii învaţă pas cu pas să se vadă în ochii celor ce îi înconjoară şi care au importanţă pentru ei:
părinţi, fraţi, surori, educatori şi apoi prieteni. Pe măsură ce se dezvoltă, copilul pune tot mai mult preţ pe
grupul său de prieteni, care contează tot mai mult în stima de sine.
În concluzie educaţia, bunele maniere şi regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în societate decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă.
917
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE/CEI 7 ANI DE ACASĂ!
PROF. UNGUR NICOLAE-GHEORGHE

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BULZ
Atunci când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă adecvat cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale
sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile
cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în forţele proprii.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceştia. El realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea
ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile
să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copii. Degeaba îi spunem copilului să
nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că
nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Daca vorbim de pedepse
si recompense cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte a fi bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
În concluzie părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este important ca amândoi
să fie consecvenţi în educarea copilului.
918
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ȘI GRĂDINIȚĂ
P.I.P. UNGUREANU EUGENIA NADIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SĂVENI/ GRĂDINIȚA CU P.P. NR.4
În şcoala contemporană, eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se pregăteşte copilul pentru
participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care reuşeşte să pună bazele formării personalităţii. În
acest cadru, învăţământul are misiunea de a-i forma pe copii sub aspect psihointelectual, fizic şi
socioafectiv, pentru o cât mai uşoară integrare socială. Complexitatea finalităţilor educaţionale impune
îmbinarea activităţilor curriculare cu cele extracurriculare.
Este adevarat ce se spune, ca omul învață toata viața. Dar cum învațăță este total altă discuție. Cele
trei forme ale educației contribuie la o dezvoltare completă a copilului preșcolar. Diferențele dintre aceste
trei forme ale educaţiei: formală, nonformală și informală sunt teoretice; în fapt, acestea funcţionează ca un
complex, iar graniţele sunt dificil de stabilit.
Educaţia formală din grădiniță reprezintă totalitatea acţiunilor sistematice şi organizate, proiectate şi
desfăşurate și urmărește finalităţi explicite, având scopul formării şi dezvoltării personalităţii.
Educația formală este organizată conştient, sistematică, instituţionalizată, reglementată, coordonată,
dirijată, planificată, evaluată, așadar este expresie a unei politici educaţionale.
Educaţia formală ajută la o asimilare permanentă a cunoştinţelor, conform curriculumului şi uşurează
dezvoltarea unor aptitudini și introducerea copilului în societate. Un aspect esențial al educaţiei formale o
constituie evaluarea, însă aceasta are și limite: lipsa de creativitate și caracterul de rutină care fac ca
informațiile pe care le transmite educatoarea să fie pur informative.
O educatoare cu vocație va ajuta preșcolarii sa vada dincolo de limite, să dobândească tehnici de
muncă intelectuală ,să își imagineze și să gândească logic, să se bucure de viață și să aibă curajul să își
spună părerile.
Educaţia nonformală se desfăşoară în afara grădiniței, adică în spații aflate în relaţie de parteneriat
cu şcoala. De fapt, acest tip de educație se referă la acele întruniri organizate în mod sistematic în afara
sistemului formal pentru a răspunde unei mari varietăţi de cerinţe de învăţare. Educatoarei ce adoptă o
variantă nonformală i se solicită mai multă flexibilitate și entuziasm, adaptabilitate în adoptarea stilurilor
de conducere a activității, în funcție de nevoile și cerințele preșcolarului.
Activitățile nonformale se desfăsoară într-un cadru relaxat, calm si placut, de asemenea, educatoarea
ce alege o astfel de activitate trebuie să dispună de mijloace reprezentative care să atraga copiii. Evaluarea
unei activități nonformale nu este obligatorie.
Activitatea nonformală este centrată pe cel ce învață, pe procesul de învățare, nu pe cel de predare,
copiii sunt solicitați diferit, curriculum e la alegere, flexibil și variat, activitățile sunt alese în funcție de
interese, după aptitudini, după aspirațiile copiilor.
Prin educatia nonformala, întelegem toate activitățile extra-școlare, la care ia parte copilul preșcolar.
Când copilul merge la înot, la sah,la dansuri, la un sport, la un atelier de creație sau la un muzeu, se aduc
contribuții la educatia sa nonformală. Această formă contribuie la aprofundarea anumitor cunoștințe și la
dezvoltarea anumitor abilități. Educația nonformală este tot organizată si reprezinta o legatura între educația
formală și cea informală , înseamnă recreere și învațare în acelasi timp. Copiii au ocazia să își îmbogățească
orizontul de cultură.
În desfasurarea acestor activități copiii joacă un rol mai activ deoarece acestea corespund
intereselor și asteptărilor lor și implicit, pot să le amplifice motivația și dorința de a se implica în reusita
lor. În legătură cu această caracteristică trebuie mentionat faptul că, în cadrul activităților de tip nonformal,
accentul cade pe ceea ce fac preșcolarii si nu educatoarea, așa cum se întamplă de cele mai multe ori în
activitățile specifice educației formale.
Educaţia informală reprezintă acele procese educative nesistematice, neorganizate, nesubordonate
unor obiective şi finalităţi explicite, care au influență asupra copilului. Aceasta poate reprezenta produsul
experienţei de viaţă a preșcolarului.
Influenţele informale semnificative sunt cele din mass media, din familie (exemplul părinţilor,
atitudinile manifestate de ei), influenţele grupurilor de prieteni, colegi , dar, nu în ultimul rând, diferite
instituţii culturale (muzee, teatre, biblioteci etc), religioase.
919
Un exemplu de educație informală este atunci când copiii învață să vorbească. Ei reusesc acest lucru
prin ascultare și imitare. Educatoarea și părinții corectează spontan greșelile de pronunție ale acestora, de
multe ori silabisind fără intenție și încurajând vorbirea corectă. La fel se întâmplă când părintele sau
educatoarea analizează împreună cu copiii experiențele zilnice petrecute în viața acestuia.
De exemplu, o calatorie este o ocazie pentru dezvoltarea educației informale: văd locuri noi și află
despre cultura zonelor respective – gastronomie, limbă, istorie ,etc.
Educatia informală poate fi intenționată sau spontană, iar de cele mai multe ori nu este organizată.
Prin această formă, ne dezvoltam opinii, căpătam noi perspective și ne raportăm la experiențele de viață.
Date fiind avantajele dar și limitele fiecărei forme de educație în parte, problema care se pune este
aceea de a le articula corect astfel încât influențele lor de natură educativă să se soldeze cu eficiența maximă.
În legatură cu modalitatile de articulare a celor trei forme de Educatie, G. Vaideanu indică următoarele
posibilități:
-activități cu deschidere spre informația obținută în cadrul informal;
-activități interdisciplinare cu teme de bază ale informației obținute în cadrul informal (desene
animate, filme, excursii, emisiuni TV pentru copii) referitoare la cosmos, animale, anotimpuri, etc;
-activități care au ca temă educația morală sau dezvoltarea socio-emoțională;
· folosirea metodelor care leagă învățarea în clasă cu învățarea independentă;
-desfășurarea unor excursii didactice ce pot servi aceluiași scop.
Concluzii
Concluzionând, între cele trei tipuri de educație trebuie să existe relații continue și permanente de
interdependență. Cele trei forme ale educației contribuie la dezvoltarea personalității copiilor și pot
contribui la dezvoltarea durabilă a societății prin interconditionare. Astfel, educația formală are de câstigat
daca reusește să integreze creator, multe din influențele specifice educației nonformale și informale. Pe de
alta parte, acumulările educației formale pot contribui la dezvoltarea și eficacitatea celorlalte două
modalități: nonformală și informală.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative
organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile copiilor etc., drept educaţie
nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc.,
educaţie informală. Delimitarea între aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele
funcţionând ca un complex ale cărui graniţe sunt dificil de trasat.
Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare şi la o formalizare a educaţiei nonformale, care
se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi grădinița - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale
prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu
diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece învăţarea „nu este legată numai de spațiul grădiniței sau de
alte contexte organizate. Concepţia despre învăţare are la bază ideea şi observaţia că un număr mare al
experienţelor noastre de învăţare s-au desfăşurat în afara sistemului de educaţie formală: la locul de muncă,
în familie, în diferite organizaţii şi biblioteci.
Referințe bibliografice:
Cerkez M, Costea, O.(coord.),Sarivan, L.,Educaţia nonformală şi informală: realităţi şi perspective în
şcoala românească, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,2009;
Costea, O (coord.), Educaţia nonformală şi informală: realităţi şi perspective în şcoala românească ,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.
Vlăsceanu, Gh., coord., Neculau, A., Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul
învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, Bucureşti, 2002, pp. 85-89.
920
MAI EXISTĂ CONCEPTUL „CEI 7 ANI DE ACASA?”
PROF UNGUREANU ROXANA

SCOALA GIMNAZIALA VALEA SEACA
Lucrul cu elevii, discuțiile cu părinții mi-au arătat că pe zi ce trece, acest concept iși pierde din
valoare, din insemnătate. Deși se incearcă o balansare intre educația copiilor pe de o parte, iar pe de altă
parte jobul și hobby-urile, psihologii concluzionează că atât la școală cât și acasă copii iși dezvoltă doar
educația cognitiva, foarte puțin pe cea emoțională.
Psihologul Alexandru Plesea consideră că atât școală, cât și familia și societatea fac 3 greșeli majore,
care dezechilibrează buna dezvoltare a copilului: neglijarea dezvoltării inteligenței emoționale încă din
primii ani de şcoală, punerea accentului aproape în exclusivitate pe științele reale și neglijarea materiilor
care au menirea de a le stimula creativitatea și emoțiile și, nu în ultimul rând, denaturarea conceptului de
“Cei 7 ani de acasă”.
“Încă din timpul grădiniţei și al școlii primare, copiii sunt ghidați de sistemul de învăţământ exclusiv
către partea informaţională și tehnică a lucrurilor. Această metodă dezvoltă, într-adevăr, funcțiile psihice
sau intelectuale și cele motorii sau instinctive, însă dacă aceste funcții nu sunt bine coordonate de emoții,
există riscul major ca acești indicatori de performanţă să acționeze în cel mai bun caz, deficitar, iar în cel
mai rău caz, haotic, respectiv distructiv. În sistemul românesc nu este inclus, cum de altfel, este util
viitorului adult, dezvoltarea funcțiilor emoționale, respectiv: observarea, înțelegerea, toleranţa,
responsabilitatea proprie a stărilor sentimentale (iritarea, anxietatea, timiditatea, curajul, empatia,
altruismul etc.)”, explică psihologul Alexandru Pleșea.
Creativitatea nu mai este dezvoltată. Muzica, desenul, chiar și educația civică, dirigenția, religia etc.
ar trebui să devină materii la fel de importante ca matematica, informatica, chimia sau fizica. Focusând
întreaga educație către științe exacte se riscă o dezvoltare dizarmonioasă a copiilor, care nu vor ști să-și
gestioneze emoțiile și, până la urmă, să vor ști să opereze în societatea reală, noțiunile din matematică,
chimie sau alte materii asemănătoare. Totul se transformă într-un cerc vicios din care unui copil îi va fi
foarte greu să iasă. Dincolo de bagajul de cunoștințe pe care vrem să le însuşească, țelul unei societăţi
sănătoase este să formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele învăţate, de familie, de prieteni.
Formula corectă ar fi îmbinarea armonioasă dintre inteligența cognitivă și cea emoţională.
Îi învăţăm să spună “Mulţumesc” și “Bună ziua” fără să simtă. Acest lucru se întâmplă pentru ca
elevul învață prin intimidare, prin observare, prim imitarea gesturilor, a atitudinilor.
De ce acest concept nu mai are același sens? Pentru că adulții ii învață pe copii ce este spiritual de
competiție, și mai puțin ce este respectul și bunul simț. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă
o valoare atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta.
Astfel, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea
copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel, crescând, adultul va avea rețineri să-și facă
așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment,
așa cum o făcea când era mic.
Conform unui studiu făcut de olandezi, copiii de până la 8 ani rețin că au făcut un lucru bun
atunci când sunt lăudați sau apreciați. Nu-și aduc aminte însă că au făcut ceva rău, dacă sunt certați.
Abia de la 11 ani învață din greșeli. Așa că prima parte a copilăriei e plină doar de greșelile...
părinților.
Tot cercetătorii olandezi au observat, prin imagini RMN, că micuții sub 8 ani își activează mai
puternic centrele de control ale creierului atunci când primesc o recompensă decât atunci când sunt
pedepsiți. Descoperirea vine să revoluționeze metodele de educare a celor mici.
Așadar, într-un top al greșelilor făcute de părinți în cei așa numiți 7 ani de acasă, pe loc fruntaș ar sta
măsurile de severitate excesivă - dacă cel mic nu ascultă, trebuie să fie pedepsit ca să țină minte.Si mai grav
este când pedepsele sunt iraționale și mult prea mari pentru orice fel de prostioara pe care o face copilul. O
altă greșeală majoră a părinților este dezinteresul față de cel mic. Dacă acesta are parte de hrană, jucării și
un loc de odihnă, nu înseamnă că nu îi lipsește nimic în viață.
Atenția părinților și interacțiunea cu aceștia este esențială pentru dezvoltarea lui ulterioară. Altfel,
copilul se lovește de abandonul afectiv.
921
Rolul părintelui în existența copilului este fundamentală, dar numai în măsura în care el găsește forța,
secretul de a crește un individ rezistent, puternic, echilibrat. Strategiile educative ale familiei, determină
personalitatea precum și rezultatele școlare ale copiilor. Cel mai frumos dar pe care îl oferă părinții copiilor,
este propria sănătate emoțională, spirituală, intelectuală. Copilul are nevoie de familie , dar nu de orice fel
de familie.
922
PROF. UNGUREANU SIMONA
Trăim în secolul vitezei…nu mai avem timp…Muncim, muncim muncim, plătim facturi, cumpărături
şi rezolvăm probleme care, parcă, nu se mai sfârşesc… În toată această viteză, ne ,,înmormântam” spiritul,
voioşia inimii şi bucuria de a fi…
Dar timpul pentru NOI înşine?Pentru cei de lânga noi? COPIII cresc în faţa televizorului, laptop-ului,
cu ochii aţintiţi în faţa telefonului. Nu ştiu să comunice, dar manevrează tastatura şi mouse-ul cu mare
uşurinţă. Şi ei se plâng că nu au timp…Se simt deranjaţi atunci când li se cere sa-si îndeplinească sarcinile
şcolare, să citească o carte, să facă o plimbare. Îi întrerupi din ,,activitatea” pe face-book.Parinţii? N-au
timp să observe cum cresc…Îi înscriu, înca de la vârste mult prea fragede, în diverse forme educaţionale şi
gândesc că, ceea ce se construieşte în copiii lor,acolo, e destul!
A concepe formarea generaţiilor tinere numai în instituţii specializate, fără a ţine seama şi de
influenţele mediului familial, înseamnă lacune mari în dezvoltarea personalitaţii copiilor.
Familia este prima care influenţează dezvoltarea omului, punându-şi amprenta pe întreaga sa
personalitate.Cea dintâi şcoală a omului a fost şi ramâne familia. Influenţele ei se exercită pe toate planurile:
fizic, intelectual, moral, afectiv. Înainte de a beneficia de educaţia instituţionalizată, copilul învaţă, în
familie, o serie de lucruri pe care şcoala le consideră cunoscute la începerea procesului de educaţie.
Acasă, copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să
fie responsabil. Învaţă să fie punctual, să fie serios, riguros, disciplinat. Dacă un copil este educat frumos
în familie – părintele asumându-şi rolul de părinte – la şcoala, dar şi oriunde s-ar afla, va avea un
comportament civilizat, va vorbi frumos, va căuta să se înţeleagă cu cei din jur, va aprecia ideile celorlalţi,
va accepta că, deşi oamenii sunt diferiţi, fiecare este unic în felul său, fiecare ascunde, undeva, în sine, ceva
deosebit. Părintele însuşi să fie un model…în acest sens…
Un copil bine crescut în familie, va înţelege importanţa educaţiei – şcolii, realizării de sine şi va munci
pentru atingerea acestui scop.În familie, copilul învaţă să respecte, să aibă răbdare, să îi pese de ceea ce
este în jur, învaţă limbajul bunului simţ, se deprinde cu arta de a gândi sănătos, de a simţi frumos…de a
acţiona în consecinţă. Nu e prea devreme să i se spună despre sinceritate, sinceritatea faţă de sine şi, implicit,
faţă de ceilalţi. De experienţele trăite în familie depinde atitudinea individului faţă de ceilalţi oameni.
Copilul trebuie ajutat în asimilarea unor judecăţi de valoare, acesta este îndrumat spre acţiuni adecvate,
menite să le promoveze şi să le consolideze.
Nu este prea devreme pentru a-l orienta, indruma în înţelegerea acestei vieţi…Exercitându-se asupra
individului în formare, la o vârstă când el prezintă, fizic şi psihic, cea mai mare plasticitate, educaţia în
familie lasă amprente puternice în personalitatea sa. Ea este, astfel, hotarâtoare în formarea profilului
individual, trasând primele contururi peste care vor veni să se suprapună celelalte influenţe. Chiar dacă
ceilalţi factori şi-ar asuma sarcina întreagă a formării omului, el nu poate fi sustras influenţelor acestui prim
mediu de viaţă.
Eficienţa factorului familie depinde, însă, de cât de conştientă este aceasta de răspunderile pe care le
are. Dacă, în condiţiile vieţii moderne, ale urbanizării şi tehnologizării, famila are din ce mai puţin timp
liber pentru educaţia copiilor şi şcoala îi vine în sprijin suplinind-o în multe domenii ale educaţiei, nu
înseamnă că familia nu are datoria să-si largească orizontul pentru a colabora fructuos cu ceilalţi factori ai
educaţiei. Să conduci către maturitate o fiinţă umană nu este deloc simplu. Eforturile, descurajările,
923
temerile, slăbiciunile fac drumul foarte greu. Dar reflectând asupra multor probleme legate de copiii nostri,
fiind atenţi la nevoile lor,înconjurându-I cu afectiune, răbdare, susţinere…vom învăţa, deopotrivă, şi despre
ei, şi despre noi…
10 sfaturi esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani
1. Invață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite in comportamentul copilului!
3. Comunică cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
4. Învata-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și
7. Învață-l să-și exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevarul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine!
Copilul imitaă ceea ce vede si aude în jurul lui!
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumii pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
etc.
Bibliografie:
-www.copilul.ro
-didactic.ro
924
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ, FUNDAMENT ÎN FORMAREA
PERSONALITĂȚII
UNGURU ANDREEA, PROFESOR DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 SLĂNIC MOLDOVA
Cei șapte ani de acasă reprezintă cunoștințele, deprinderile și aptitudinile pe care un copil le
dobândește în primii ani de viață, care definesc în mare măsură formarea personalității sale. Primii șapte
ani din viața unui copil sunt considerați de psihologi perioada cea mai intensă de dezvoltare psihică,
deoarece copilul asemenea unui burete este capabil să absoarbă informații, să memoreze, să își însușească
comportamente, atitudini și limbaj.
Încă din momentul în care copilul deschide ochii, el începe să cunoască lumea ghidat de glasul mamei
și urmează pas cu pas modelul oferit de părinți. Fiecare etapă din viața copilului începe astfel să își pună
amprenta asupra dezvoltării sale emoționale și intelectuale.
Baza formării unui comportament adecvat al copilului o constituie relația afectivă cu părinții. Părinții
devin astfel primul model din viața copilului, iar în primii ani din viață copilul învață prin imitarea
comportamentului acestora, pe care îl transpune apoi în jocul cu ceilalți. Un copil care este iubit de părinți
se va simți protejat și va avea încredere în sine, ceea ce il va ajuta să fie deschis spre învățare și să își asume
anumite reguli de comportament. Unele însușiri dobândite în primii ani devin stabile pentru tot restul vieții,
altele influențează dezvoltarea de mai târziu.
Un comportament pozitiv al părinților va avea un impact semnificativ în atitudinea copiilor față de
aceștia și față de cei din jur. Dacă un copil este apreciat, va învăța să aprecieze la rândul său, însă dacă va
fi criticat des el se va interioriza, va deveni antisocial, răutăcios și critic cu ceilalți. Dacă greșește și părintele
îî explică cu calm unde a greșit, copilul va incerca să își corecteze comportamentul pentru a obține
afecțiunea părintelui și va invăța să fie tolerant și să ierte greșelile celorlalți. Tot de la părinți, copilul învață
ce înseamnă respectul. Văzându-și părinții afișând politețea față de cei din jur copilul va înțelege că e
important să fii politicos. Astfel prin puterea propriului exemplu părintele va reuși să își îndrume copilul
spre o bună conduită și să îl învețe că doar respectându-i pe ceilalți va fi la rândul sau respectat.
Prin urmare un copil care are cei șapte ani de acasă va ajunge un adult care își asumă responsabilități,
o persoană educată, politicoasă, care știe să spună „cuvintele magice” , „ te rog frumos!„ și „mulțumesc„
ori de câte ori este nevoie și care are o conduită impecabilă în orice situație, atât în viața personală cât și în
cea socială.
925
EDUCAȚIA ÎNCEPE ACASĂ!
PROF. UNTARU GEORGETA

GRADINIȚA P.N. NR. 29 CONSTANȚA
copilului. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii
o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea acestuia ca adult. Normele de conduită încep a se învăţa
din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Gradinița, școala nu pot ulterior decât să confirme
şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
În cei șapte ani de acasă copiii pot învăța:
deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţilor atât pozitive, cât şi negative;
bune maniere şi comportament;
limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire);
modul de relaţionare cu ceilalţi;
consecvenţă / perseverență în realizarea unei sarcini;
concentrare a atenţiei;
alegerea motivelor şi a argumentelor atunci când vrea să realizeze ceva.
Cei șapte ani de acasă nu reprezintă doar o sintagmă de sine stătătoare, ci reprezinta un fundament
atât pentru dezvoltarea cognitivă cât și emoțională a copilului. Acest interval de timp este definitoriu în
ceea ce privește o serie de aspecte din viața de adult, concluzie susținută de rezultatele cercetărilor
științifice.
”Un copil educat numai la școală este un copil needucat”
(George Santayana)
926
ÎNV. CORINA URSACHI

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DÎNGENI
”Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea

în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” (A.S.Makarenko)
Auzim mereu că o persoană trebuie să aibă cei șapte ani de acasă, expresie prin care se face referire
la educația pe care fiecare individ o primește de la familie în primii săi ani de viață, acumulările acelei
perioade fiind indispensabile vieții adulte. ,,Suprema pedagogie este în casa părintească’’ constata
Dostoievschi.
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de profundă, încât urmele ei rămân, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Nu există altă structură care să poată înlocui familia.,,Fără ea
copiii sunt lipsiți de orice temelie morală.Fără ea,ei devin niște analfabeți morali a căror unică lege este eu-
l”. (Charles Colson)
Educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în conformitate cu finalităţile stabilite în
prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine conturat. Educaţia, bunele maniere, regulile
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc anii educației primitre înainte de școlaritate. Această
realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate uriașă: de ei depinde ca viitorul adult să îşi asume în
aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Expresia – „bună creştere” – nefiind un
standard general, ea are forma pe care membrii familiei, în special părinţii, i-o dau. Ea depinde de câţiva
factori precum: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care
se bazează familia şi pe care le transmite urmașilor. Copiii învaţă înregistrând mesajele de iubire primite
de la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea mai sigură și de încredere sursă de informaţii.
A fi bine-crescut înseamnă peste tot cam acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de acasă”.
Chiar dacă copilul nu petrece doar în familie primii șapte ani ai vieții, deoarece educația timpurie implică
asocierea la grupuri și forme educaționale organizate, acești ani rămân ,,cei de acasă” pentru că de
desfășoară sub atenta îndrumare a părinților când se însușesc tradițiile, obiceiurile, istoricul familiei.
Mesajele pe care le transmit părinții sunt foarte bine întipărite în modul copiilor de a vedea lumea și de a
funcționa în ea. Modul în care li se vorbește copiilor devine vocea lor interioară. Familia, sistem social
dinamic, cu legi, componente și reguli structurale, este sursă infinită de informații utile pentru copil. Cele
mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină valorile ființei umane în vederea integrării sale
în viața socială, în principal, reguli de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în
vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucruri. Toate acestea trebuie cultivate cu afecțiune,
fără a impune standarde care pot depăși puterea de înțelegere a vârstei. Este foarte important de știut că
bunele maniere se întipăresc cel mai bine prin puterea exemplului. Primele reguli de bună purtare se pot
învăța comunicând permanent (despre ce e bine și ce e rău), antrenând copiii în activitățile familiei (fiecare
primind sarcini de lucru specifice vârstei care îl fac să se simtă util și îi dezvoltă respectul de sine), prin joc
(educativ) însă, puterea exemplului primează întotdeauna. Modelul părinților se imprimă atât de tare în
memoria copiilor, încât, viitorul adult va reacționa așa cum a văzut la mama sau tatăl său (cuvinte, gesturi,
expresii, comportamente), va deveni oglinda familiei din sânul căreia provine, iar o bună parte din succesul
evoluției sale pe neprevăzutul drum al vieții depinde de învățăturile dobândite în timpul anilor petrecuți
acasă.
Educaţia timpurie a copiilor, adică totalitatea experienţelor individual realizate şi social organizate
de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă cu rol de a proteja, creşte şi dezvolta fiinţa umană prin
înzestrarea cu capacități şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate şi demnitate
proprie îl ajută mult pe fiecare preșcolar/școlar în dezvoltarea personalității prin socializare, apartenență la
grup, cultivarea respectului pentru ceilalți, acceptarea regulilor și a disciplinei, descoperirea primelor
927
pasiuni. Ceea ce învaţă copilul în această perioadă reprezintă mai mult de jumătate din ceea ce va învăţa tot
restul vieţii. Perioada copilăriei mai este numită de unii autori “vârsta micului faur “ constituindu-se ca o
primă etapă din ciclurile mari ale vieţii care se caracterizează printr-un intens ritm de dezvoltare biologică,
psihică şi socială. Achiziţiile acestei vârste vor influienţa în mare măsură nivelul de adaptare şi de integrare
a copilului în fazele următoare ale evoluţiei sale; este perioada în care fiecare omuleț învaţă că în jurul său
există o lume interesantă pe care doreşte să o cunoască.
Toți profesorii își doresc elevi cu cei șapte ani de acasă. Primesc și educă ceea ce oferă familiile,
unde sunt probleme se încearcă ameliorarea și corectarea lor desăvârșind munca părinților, primii mentori
ai elevilor,urmând îndemnul lui Samuel Smiles ,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune
și vei culege un obicei; Sădește un obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un
destin.”
Este ideal ca educarea copilului să se desfășoare într-o atmosferă deschisă, de iubire, de încredere,
de comunicare, de acceptare, de respectare a numeroase reguli, de îndeplinire și conștientizare a drepturilor,
dar și a îndatoririlor.
928
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. URSACHE SIMONA

LICEUL TEHNOLOGIC "ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT", VORONA
Educația este un proces continuu, care se desfășoară treptat și care trebuie să țină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viața copilului. Tot ceea ce se omite sau se greșește în educație este în defavoarea
copilului.
Educația a vizat, de-a lungul timpului, formarea personalității omului, în funcție de particularitățile
fiecăruia, dar și în funcție de dinamica socială, de mobilitatea profesiilor prin integrarea dinamică a omului
în societate.
Tocmai de aceea școala a jucat întotdeauna un rol esențial în orice epocă, iar astăzi, în contextul actual
al unei societăți structurate printr-o cunoaștere informațională și eficiență tehnicizată, orientate spre
pragmatism, relevanța educației este una și mai mare. În această perspectivă, există riscul ca educația să fie
redusă la dimensiunea informațională.
Actul educațional nu poate fi epuizat însă în ceea ce înseamnă transmiterea unui set de informații și
de abilități practice, oricât de performante ar fi acestea.
Educația nu trebuie să se rezume doar la aspectul informativ și la cel pragmatic. Procesul educației
se desăvârșește doar atunci când luăm în discuție și componenta sa formativă. Caracterul formativ al
educației implică, în general, dobândirea de atitudini la nivel moral, civic, estetic și, în mod cu totul special,
valorificarea educației religioase.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că
„educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Educația copilului este un proces educațional prin care învățăm copilul să-și cultive și
perfecționeze abilitățile de comunicare, de exprimare a sentimentelor, de a căpăta cunoștințe noi, de
a relaționa cu alți copii și cu alți adulți. Procesul de educație a copilul este esențial pentru formarea
sa ca adult echilibrat și fericit.
Am ținut să fac toate aceste precizări despre educație pentru a putea detalia importanța celor
7 ani de acasă.
Este adevărat că nu prea mai exista cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne însă ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie. Niciun părinte nu și dorește ca propriul copil să dea dovadă de proastă creștere, acasă
sau în societate. Evident, fiecare părinte ar vrea ca al său copil să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita acestuia în mediul
extrafamilial.
Voi enumera o parte dintre regulile pe care un copil este necesar să-și le însușească încă de acasă:
salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înțelegerea normelor sociale, maniere la
masă, recunoașterea greșelilor, tact și toleranță. Bineînțeles că toate aceste reguli sunt rezultatul a ani de
experiențe, cu încercări, eșecuri și reușite.
Pentru cei mai mulți, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de politețe și de
principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, și care îl ajută
pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
Un copil care are cei șapte ani de acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos care știe să
spună „mulțumesc“ și care are o conduită bună în orice situație, atât în societate, cât și în viața particulară.
Copilul își însușește acest set de reguli încă de mic din familie prin exemple și argumente clare.
Pentru mediul școlar este important ca, copilul să aibă însușite o serie de reguli și deprinderi ce stau
la baza educării, ca mai apoi educația să fie continuată la școală. Desigur că la fel de importantă este și
comunicarea școală-familie, pentru ca această comunicare să existe și să dureze este necesară implicarea și
susținerea de către părțile implicate.
929
Consider că ambele fac echipă, încât nu se poate școală fără familie și familie fără școală. Școala
continuă ceea ce familia a inițiat și completează deprinderile și formarea viitorului adult. Școala are nevoie
de susținerea familiei și de acceptul acesteia în ceea ce privește formarea copilului.
Ca și concluzie pot spune că știm cu toții despre copiii că nu sunt identici nici în ceea ce știu, nici în
ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc și nici în felul cum se poartă. Fiecare este imaginea vie a educației
primite acasă, educație a cărei amprentă se observă cu ușurință în comportamentul copilului în mediul
școlar, ceea ce pentru noi ca și cadre didactice de multe ori este dificil de remediat, uneori chiar imposibil.
930
ROLUL CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ ÎN FORMAREA
UNUI ADULT RESPONSABIL FAŢĂ DE MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
AUTOR: PROF. URSU ELENA- DIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ FILIPEŞTI, JUD. BACĂU
Comportamentul adecvat faţă de mediul înconjurător trebuie însuşit de la cele mai fragede vârste iar
acest lucru poate fi dobândit încă din primii ani de viaţă, prin puterea exemplului oferit de părinţi. Astfel,
în mediul familial, copilul va acumula un set de achiziţii comportamentale ce vizează igiena personală,
menţinerea ordinii în spaţiul în care îşi păstrează jucăriile şi alte obiecte personale, această conduită
exprimându-se ulterior în perimetrul locului de joacă, al parcului şi, mai târziu, în curtea şcolii.
Curiozitatea entuziastă a copiilor din primii ani de viaţă se poate manifesta şi faţă de natură, dacă
adulţii din viaţa celor mici încurajează acest lucru. Educaţia ecologică se bazează pe experienţele din primii
ani de viaţă, acestea având un rol major în formarea atitudinilor, valorilor şi comportamentelor pe care le
va avea copilul pe tot parcursul vieţii. De exemplu, daca îl învăţăm pe copil de la o vârstă fragedă să nu
arunce pe stradă ambalaje, ci în coşurile de gunoi, să nu rupă plantele, să hrănească păsările pe perioada
iernii, să manifeste grijă şi compasiune faţă de animale, comportamentul lui va fi acelaşi şi când va fi adult.
Din păcate, copiii petrec din ce în ce mai puţin timp în natură, fapt ce generează un număr mare de
probleme emoţionale şi de comportament în rândul acestora. Părinţii şi cadrele didactice au rolul de a
încuraja copiii să petreacă mai mult timp în aer liber, punând accentul pe educaţia ecologică. Drumeţiile,
ieşirile în parc, observarea unor plante sau animale pot fi experienţe simple, dar pline de informaţii utile.
Copiii trebuie învăţaţi să simtă iarba, mângâierea razelor soarelui, atingerea suavă a picăturilor de ploaie,
să asculte foşnetul frunzelor. Îşi pot astfel crea achiziţii cognitive, însuşindu-şi denumirile diferitelor specii
de plante şi animale. Folosindu-se de pământ, pietricele, crenguţe, nisip, frunze, copiii îşi pot construi locul
de joacă, fiind astfel într-o comuniune deplină cu natura, dezvoltându-şi abilităţile senzoriale. Totodată,
prezentându-le copiilor Pământul drept casă a tuturor vieţuitoarelor, aceştia îşi creează deprinderi practice
şi afective, fiind încurajaţi să păstreze planeta curată, să nu distrugă habitatele naturale ale diverselor specii
care o populează. Ca o consecinţă firească, micii naturalişti vor dezvolta un comportament prietenos faţă
de mediu, de insecte, de reptile, fiindu-le prezentate acestora drept prietenii noştri, ce merită, în egală
masură, respectul nostru, al oamenilor. Este necesar a se stabili şi un set de reguli menite a-i menţine pe
copii în siguranţă, învăţându-i să se informeze, împreună cu adulţii, despre riscurile pe care le prezintă
pentru oameni anumite plante sau animale. Câteva reguli simple ce trebuie însuşite şi respectate ar fi:
observăm fără să atingem insectele, nu consumăm fructe provenind de la plante necunoscute, nu părăsim
grupul etc.
Expunându-i cât mai mult la mediul natural, copiii dezvoltă o conexiune strânsă cu natura, însuşindu-
şi experienţe ce reprezintă esenţa educaţiei ecologice ce se va reflecta prin bucuria explorării mediului
încojurător, sub îndrumarea adulţilor.
Bibliografie:
https://www.suntparinte.ro/educatia-ecologica
931
FAMILIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ȘI „CEI 7 ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PRIMAR UZUM CRISTINA-IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 36 „DIMITRIE ȘTIUBEI” CONSTANȚA
Familia reprezintă primul grup social din care face parte copilul prin intermediul căreia acesta
exersează diferite comportamente sociale și reușește să se descopere pe sine, fiind „unicul grup social
caracterizat prin determinări naturale și biologice, în care legăturile de dragoste și consangvinitate
dobândesc o importanță primordială”. (Șoitu, L., et. al., 2001, pag.9)
O altă definiție a familiei este dată de I. Mitrofan și C. Ciupercă, în 1998, conform căreia „Familia
reprezintă o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de
căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin latura biologică și/sau psihosocială.” (pag. 17)
Întrucât copilul se naște în acest grup social, familia trebuie să îi ofere un climat de siguranță afectivă
necesar dezvoltării personalității acestuia; reprezintă mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală,
emoțională, motivațională, estetică, morală etc. De asemenea, familia este primul model al
comportamentelor viitoare ale copiilor, aceștia învățând prin imitație de la părinții lor. Existând o
încărcătură afectivă între membri familiei se creează un cadru de dezvoltare și valorizare individuală.
În cadrul societății, familia, ca instituție stabilă, are anumite responsabilități, precum: menținerea
continuității biologice, păstrarea și dezvoltarea tradițiilor culturale, transmiterea moștenirii spirituale în
procesul socializării, împlinirea emoțională, apariția sentimentului de securitate, favorabil dezvoltării
personalității, socializarea tuturor membrilor familiei, în special a copiilor. (Șoitu, L., et. al., 2001, pag. 10)
Un aspect foarte important în cadrul familiei este cel educativ. Acțiunea educativă înseamnă
creștere, dezvoltare, formare, socializare, culturalizare și reprezintă un proces complex în care sunt
implicați părinții și copiii acestora. Pentru a obține rezultate bune în această acțiune părinții trebuie să fie
consecvenți, păstrându-și atitudinea indiferent de stările emoționale ale copilului, să fie înțelegători și să nu
îi oblige pe copii să facă ceva împotriva voinței lor, oferindu-le argumente atunci când este spre binele lor
și să dețină un autocontrol în ceea ce privește atitudinea față de copii. (Idem, pp. 15-16)
Potrivit cercetărilor realizate în domeniul familiei, din ultimele decenii, familia din societatea
contemporană a suferit transformări importante, fără a-și diminua, însă, importanța ca instituție socială.
Aceste schimbări fac referire la faptul că familia nu mai reprezintă o instituție conservatoare, ci adaptată la
schimbările produse în cadrul societății, fiind condiționată de schimbările economice și sociale care se
produc. Totuși, comportamentele familiei, relativ tradiționale, au rămas dominante, familia reprezentând
aceeași unitate care funcționează în mod asemănător, cu excepția faptului că este mai democratică în interior
și mai deschisă spre exterior, fiind mai bine conectată și integrată în societate. (Popescu, R., 2009, pp.17-
20)
Cei 7 ani de acasă reprezintă o expresie de valoare, utilizată din cele mai vechi timpuri în societatea
românească. „A avea cei 7 ani de acasă” însemna a primi o educație ce provenea din familie, devenind o
condiție esențială de a pătrunde cu succes în școală și de a reuși în viitor. În societatea contemporană, lumea
interioară a copilului modern este la fel de bogată, de tensionată, de conflictuală, plină de întrebări și de
dorințe precum cea a „copilului de ieri”.
Etapa „celor 7 ani de acasă” presupune construcția unui sentiment de apartenență familială esențială
pentru construirea unei identități individuale ale copilului. Presupune transmiterea istoriei familiei, a
miturilor, credințelor, valorilor către copil și faptul că acesta devine un membru al familiei. Însă pentru
realizarea acestui lucru trebuie să existe o disponibilitate din partea părinților de a comunica. Din păcate,
în ultimul timp se instalează absența disponibilității de a comunica, având la bază un conflict între generații,
un gol, existând diferențe între perspectiva părinților și cea a copiilor legate de aspecte culturale, morale,
educaționale, estetice. De asemenea, presupune construcția unei structuri psihice interioare adaptate lumii
exterioare.
În primul rând, familia este mediul în care copilul își însușește limbajul și, astfel, volumul, precizia
vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de efortul depus de către părinți în acest sens.
În al doilea rând, familia trebuie să se ocupe și de dezvoltarea proceselor psihice ale copilului, să le
dezvolte spiritul de observație, gândirea și memoria.
932
În al treilea rând, pentru educaţia morală şi formarea caracterului, familia este de asemenea, primul mediu
în care copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de
comportamant: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate.
Așadar, la baza expresiei „cei 7 ani de acasă” rămâne ideea conform căreia normele de conduită se învață
în familie, fiind un mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, această etapă fiind
importantă în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Deși, din păcate, în
societatea contemporană tot mai mulți părinți reduc din această responsabilitate de a contribui la dezvoltarea
armonioasă a copilului, educația primită în familie rămâne foarte importantă, deoarece trebuie să existe o
continuitate între educația realizată în familie și cea realizată în mediul școlar.
Bibliografie:
1. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998), Incursiunea în psihosociologia și psihosexologia familiei,
București, Edit Press;
2. Popescu, R. (2009), Introducere în sociologia familiei: familia românească în societatea
contemporană, Iași, Ed. Polirom;
3. Șoitu, L., Vrăsmaș, E., Păun, E. (2001), Consiliere familială, Iași, Institutul European.
Surse web:
1. https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-generatie-inteligenta-dar-saraca-
emotional;
2. https://creeracord.com/2016/07/12/educatia-in-familie-baza-unei-dezvoltari-sanatoase-a-copiilor-
si-a-succesului-in-viata/
933
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE.CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
”IMPLICAREA FAMILIEI ÎN PROCESUL INSTRUCTIV – EDUCATIVE"
PROF. VĂRCUȘ MIHAELA

GRĂDINIȚA P.P.1 ARAD
Societatea contemporană a adus o nouă perspectivă pe care o are familia asupra formării personalității
copilului. Deși s-a știut întotdeauna că familia este un factor determinant al acțiunii educative, astăzi s-a
constatat că cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă o ființă
umană.
Familia oferă copilului atmosfera necesară echilibrului personalității sale, valoarea acestuia este
recunoscută și apărată cel mai mult în familie. Aici, copilul învață să mănânce, să se joace, să asculte o
poveste. Dascălii trebuie să recunoască rolul determinant al familiei în educația copilului. Parteneriatul
familie-școală trebuie să pornească de la aceste adevăruri. Părinții sunt în mod firesc partenerii dascălilor,
fiind cei care își cunosc cel mai bine familia. Un părinte poate fi mai bun decât altul indiferent de nivelul
lui de cultură, dar toți au nevoie de sprijin pentru a preveni conflictele din familie și pentru a fi un bun
exemplu pentru copii
. Părinții consideră că educația este dificilă atunci când copilul prezintă un comportament care pentru
ei este inacceptabil sau când nu ascultă, nu se supune regulilor. Atunci părinții se simt neputincioși ajungând
foarte rar, totuși, să-și urască copilul. Dacă părintele are o impresie negativă despe copilul său și nu se
așteaptă la nimic bun de la el, 92 atunci și copilul își va crea aceeași imagine negativă despre sine.
Majoritatea părinților sunt dornici să comunice despre copii lor și să contribuie la formarea acestora. Orice
sistem de educație rămâne neputicios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Părinții
trebuie implicați permanent în școală nu numai atunci când se ivesc probleme.
Obiectivul fundamental al acestor acțiuni vizează transferul de experiență, cunoașterea aprofundată
a exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinții pentru a deveni
aliații școlii.
Statutul de părinte se câștigă, nu se cuvine fiecărui adult. Prin urmare exixtă diferite grade de reușită
în dobândirea caracteristicilor unui părinte autentic.
Contribuția părinților la efortul formativ al școlii se poate regăsi pe o scală ce pornește de la prezența
în toate tipurile de activități.
Părinții și dascălii au responsabilități egale în ceea ce privește dezvoltarea unei colaborări.
Comunicarea, respectul, acceptarea diferențelor și căutarea intereselor copiilor formează bazele unei bune
colaborări.
Atât societatea cât și frecvența ocaziilor în care familia și cadrele didactice colaborează, vor veni în
întâmpinarea diverselor nevoi ale copiilor. Este necesară menținerea unui climat destins, realizarea unei
comunicări libere despre activitățile copilului și despre comportamentul acestuia în relațiile cu ceilalți.
Antrenarea părinților în relizarea acțiunilor educative poate să se desfășoare în mai multe direcții‫׃‬
- Părinți voluntari care să sprijine derularea eficientă a acțiunilor educative
- Implicarea părinților în activități demonstrative
- Antrenarea părinților în procesul instructiv-eucativ
- Cutia poștală a părintelui
- Ședințe cu părinții
- Inițierea unor programe de educație pentru părinți, identificarea așteptărilor părinților față de
grădiniță
Pentru a găsi cele mai bune metode de educație, s-au întâlnit specialiști în domeniul și s-au stabilit
zece reguli pe care trebuie să le aibă în vedere deopotrivă părinții, educatorii în vederea educării copiilor.
1. Să-ți iubești copilul Să te bucuri de el, să-l accepți așa cum este, să nu-l jignești, să nu-l umilești,
să nu-l descurajezi, să nu-l pedepsești pe nedrept, să nu-l lipsești de încrederea ta, să–i dai prilej să te
iubească.
2. Să-ți protejezi copilul 93 Să-l aperi de primejdii fizice și sufletești, la nevoie chiar prin sacrificarea
propiilor interese și cu riscul propriei tale vieți.
934
3. Să fi un bun exemplu pentru copilul tău Să-i transmiți valorile și normele etice ale societății. Să-i
dovedești că trebuie să trăiască în dragoste și armonie cu ai săi și cu toți cunoscuții familiei. Să trăiască în
cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor și al sentimentelor altora. Să crească și să simtătot
timpul comunicarea " mamă – copil – tată ". Să-l obișnuiești să participe la activitatea de voluntariat.
4. Să te joci cu copilul tău Să-ți faci timp pentru copilul tău, să vorbești cu el, să te joci cu el cum îi
place (jocurile lui), să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
5. Să lucrezi cu copilul tău Să-ți ajuți copilul când încercă să participe la muncă în casă ori grădiniță.
Când copilulu este mai mare, să-l obișnuiești să participe la treburile zilnice din gospodărie și pentru
gospodărie.
6. Să lași copilul să dobândească singur experiențe de viață, chiar dacă suferă Copilul acceptă numai
experiențele pe care le face singur. Propriile tale experiențe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău.
Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-și acumula experiențele proprii, chiar dacă sunt legate de anumite
riscuri.
7. Să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane Să înfățișezi copilului posibilitățile
extraordinare de desfășurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea și talentele fiecăruia. Dar, în același
timp, să-i arăți că orice om trebuie să recunoască anumite limite ale faptelor sale, chiar și în familie, față de
părinți. Ajută-l pe copil să recunoască și să respecte aceste limite.
8. Să-l înveți să fie ascultător Să supraveghezi și să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin
acțiunile sale să nu genereze suferință nici pentru familie, nici pentru alții. Răsplătește-l pentru respectarea
regulilor stabilite.
9. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și
propriei experiențe Copilul are nevoie de mult timp până învață să se orienteze în această lume complicată.
Ajută-l cât timp poți și cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea, conform
experiențelor acumulate și gradului de maturitate.
10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanțe, spectacole, serbări de
familie, manifestări sportive)
În vederea educării copilului, sunt necesare și importante anumite cunoștințe și calități pe care
părinții trebuie să le dobândească, ca de exemplu‫ ׃‬pricepere, simțul răspunderii, sănătate fizică și psihică.
Influența familiei asupra copiilor nu trebuie nici supraestimată. Acesta este un rol important în
procesul de creștere dar să nu uităm că instituțile responsabile din învățământ trebuie să sprijine părintele
pentru a asigura resursele formale și informale menite a le complete,
935
MAI APROAPE DE DUMNEZEU
PROF. VĂRVĂRICIU IRINEL

ȘCOALA GIMNAZIALA PÎRJOL, BACĂU
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De asemenea,
programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop familiarizarea
copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memoreze mecanic
povestiri și istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri
religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică poate constitui un moment prielnic care trebuie valorificat
în educația religios-morală a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru
întreaga viață. Acum, copilul observă și înregistrează actele religioase și morale pe care le vede în familie
și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesturi și cuvinte. Fondul sufletesc
al copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. De aici rezultă faptul că
părinții și creștinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru copii și de a nu sminti pe
niciunul din ei. În planul educației religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile și adânci.
Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale
din Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în
practică norme de comportament religios-moral. Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în
diferite stadii de vârstă. În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil,
vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat
cele ale copilului” (1 Corinteni 13).
Cercetătorii susțin că educația religioasă a copilului începe înainte de a se naște prin formarea unei
maturități spirituale a părinților. Părinții sunt responsabili pentru procrearea și creșterea copiilor.
Psihopedagogii afirmă că unele acte necontrolate ale părinților au efecte nefaste asupra copiilor lor.Este
important să acordăm o atenție deosebită educației religioase a copiilor încă de la vârste fragede, primii ani
ai copilului sunt definitorii pentru formarea religioasă ulterioară, copilul constituind un teren favorabil
pentru primirea normelor de conduită religioasă și în același timp receptiv la credința în miracole. ” Un
copil își formează imaginea sa despre Dumnezeu după imaginea pe care și-o face despre om și aceasta este
mai întâi imaginea părinților săi. Rolul exemplului este mai important decât cel al teoriei”. Mediul familial
are un rol covărșitor în educarea moral-religioasă. Multe dintre actele comportamentului religios se
formează prin observarea și imitarea a ceea ce fac părinții. De timpuriu copilul se fortifică spiritual, i se
amplifică puterea de discernământ și înțelegere predominând cunoașterea de tip intuitiv.
Aducerea copilului la Biserică și împărtășirea cu Sfintele Taine lasă amintiri și amprente asupra lui
care îl vor marca pozitiv toată viața,el începând să conștientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură
Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în incoștient influențând activitatea noastră din fiecare
moment. Până la vârsta de 6 ani educația religioasă rămâne o sarcină de familie, părinții fiid pe deplin
responsabili, ca mai apoi să se întregească în școală. Conținutul educației religioase la această vârstă trebuie
să realizeze un echilibru optim între concret și abstract, să devină interesant și atractiv, să fie motivant.
Elevii trebuie să fie încurajați în vederea unei participări constante la viața Bisericii, deprinzând experiență
religioasă. Folosirea, ca professor, a unor metode și procedee adecvate de prezentare a mesajului catehetic
facilitează apropierea și colaborarea între professor și elev.
936
PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL
PROPUNĂTOR, PROF. ÎNV. PRIMAR, VASILACHE GABRIELA
Dezvoltarea și educația copiilor noștri au devenit unele din prioritățile vieții noastre, balansând într-
o utilă măsură jobul și hobby-urile. Cu toate acestea, în opinia psihologilor, educația primită în scoală, acasă
și pe stradă reușește să le dezvolte doar inteligență cognitivă, nu și inteligență emotională, care este esenţială
în armonioasa și sănătoasa dezvoltare a copiilor.
Atât școala, cât și familia și societatea fac 3 greșeli majore, care dezechilibrează buna dezvoltare a
copilului: neglijarea dezvoltării inteligenței emoționale încă din primii ani de şcoală, punerea accentului
aproape în exclusivitate pe științele reale și neglijarea materiilor care au menirea de a le stimula creativitatea
și emoțiile și, nu în ultimul rând, denaturarea conceptului de “Cei 7 ani de acasă”.
Copiii învaţă prin imitare. Îi observă pe adulții din jurul și le imită gesturile, atitudinile,
comportamentele. Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce faptul că acesta este modul corect de a
trăi, iar fericirea nu este un obiectiv în viaţă. Din nefericire, noi, adulții, îi învăţăm să spună, prin imitare,
dar fără să simtă sau să dorească, să spună “Mulţumesc” sau “Bună ziua”.
Conceptul de “Cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei 7 ani de
acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul “dacă pierzi, ești un ratat” sau
“Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine”. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare
atât de importantă pentru copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta. Astfel, toate
sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să
se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel, crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede
prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să treacă peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum
o făcea când era mic.
Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de
informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a
fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate,
balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţal agresivităţii.
În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale.
Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i
asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul
cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el. În
plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi
abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica.
Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia
nu trebuie exprimată prin acţiuni! Nu încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite.Dacă un copil vede că obţine
ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera
acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui.. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de
afecţiune ale copilului. Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc
atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor
este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini
foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit
copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia
inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge
să nu-şi mai asume responsabilităţi.
Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, trebuie să fim atenţi să încurajăm aceleaşi tipuri de
comportament pentru a nu-i bulversa.Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice
acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii
vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi. În plus,
diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative.Dacă există multe contradicţii între regulile
937
de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea
benefică pentru el.
938
PROF. ÎNV. PRIMAR, VASILACHE IONUȚ - COSMIN
– ordine;
– igiena;
etc);
– altruismul;
– cooperarea;
939
VASILE-POPESCU ILEANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1. ALBENI - GORJ
,, Cei 7 ani de acasă’’ înseamnă IMITAȚIE și ÎNVĂȚARE după modelele date de părinți .
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
este bine crescut, ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui
şi cu adulţii.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul sau fiica sa, să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Şi evident, fiecare părinte își dorește ca acesta să fie un exemplu de bună purtare în toate
Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune
maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui
„Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor
în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
ani de-acasă”.
De asemenea părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, dar copiii.
probleme. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
940
deprinse din familie. „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu
şi anume – OM.
941
IMPORTANŢA CELOR
PROF. ÎNV.PREȘCOLAR VELICI LAURA GIANINA

GRĂDINIȚA CU PP NR. 3, DR. TR. SEVERIN
JUD. MEHEDINȚI

nevoile.
sănătos.
942
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
943
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
INV. PROF. PREȘCOLAR VELICU MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PECENEAGA
JUD. TULCEA
împreună gogoși/plăcinte!”).
944
greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Școala are un rol important în
educația copiilor, însă cel mai mult contează lecțiile primite în familie. Aşa cum parinții aleg să își crească
şi să își educe copiii, aşa cum ei se comportă, aşa vor trăi şi se vor manifesta și aceștia pe viitor. Copiii
cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care îl creează.
Bibliografie:
www.didactic.ro
945
AUTOR: PROF. VELINCOV MARIA MIRABELA

GRĂDINIȚA P.P. NR. 12 IAȘI
Copilul-actor al propriei educaţii și educația în familie

Ştiinţele contemporane ale educaţiei şi ale practicilor educative acordă educatului un rol activ, copilul
fiind actor principal al propriei educaţii.
În funcţie de materialul genetic al fiecărui individ lumea exterioară poate fi percepută diferit. Orice
organism selectează şi prelucrează informaţia primită; copiii pot recepta mai mult sau mai puţin fidel
,,mesajul,, social pe care îl transmit părinţii. Structurile genetice (temperament, atitudini) sau cele construite
(capacități, aptitudini, deprinderi etc.) pot manifesta rezistenţă în faţa diferitelor situaţii cu care se confruntă
copilul.
Autoarea Elisabeta Stănciulescu (2002, p.213), identifică trei tipuri de temperamente infantile:
1) Copilul ,,bun,, răspunde cu interes situaţiilor noi, este vioi, receptiv şi foarte puţin ,,înclinat,, către
probleme psihice sau sociale.
2) Copilul ,,dificil,, reacţionează negativ la situaţii noi, manifestă respingeri faţă de persoane şi
obiecte necunoscute, reacţionează de multe ori violent la acţiunile noi propuse (jocuri, activităţi)
3) Copilul leneş, este lent în reacţii, greu de mobilizat în jocuri sau diverse acţiuni, manifestă o
rezistenţă calmă dar este încăpăţânat.
Având modelul propriei familii şi modele alternative (diferite anturaje) copilul poate şi trebuie să
aleagă, dar nu întodeauna modelul familial este preferat, acesta ajungând la vârste mai mari să se auto-
identifice în anumite grupuri. O dată cu diferenţa dintre generaţii, opiniile copiilor şi cele ale părinţilor sunt
diferite, astfel interesul faţă de modelul familial scade şi tinde spre modele externe.
Dacă în timpul copilăriei părinţii sunt cei care iniţiază efectiv copilul în stabilirea relaţiilor în familie,
extinse apoi la grupul de joacă, în timpul adolescenţei părinţii nu mai reuşesc să supravegheze minorii decât
cu mare dificultate. În copilărie procurarea de jucării, alimentaţia, curăţenia, conversaţia reprezintă apanajul
exclusiv al adultului. În adolescenţă, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de „copil,, se împotrivesc
dorinţei părinţilor de a nu întârzia, de a avea grijă deosebită pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane
rău intenţionate, periculoase, de a nu-şi crea şi adopta modele „facile,,. Părinţii vorbesc şi transmit enorm
copilului în perioada micii copilării, ei învaţă efectiv să vorbească, să participe la dialog. Copiii pun
întrebări la care părinţii încearcă să răspundă, ei ar trebui să ofere răspunsuri cât mai adecvate dezvoltării
psihice a copilului. În adolescenţă, centrul de greutate al comunicării se deplasează de la nivelul exclusiv
al familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasă, frumoasă şi tumultuoasă, plină
de mari inegalităţi psihosociale, tânărul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fără să
comunice nimic adultului şi cel mai adesea părinţilor. În ceea ce privește influența comunicării între familie
și diferiți agenți externi ai educației este pusă în evidență de puterea intervenției copilului de a manipula
atitudinile unora față de ceilalți. Indiferent dacă este vorba despre relația părinți- cadre didactice sau de
părinți naturali – părinți vitregi etc., copilul introduce în comunicare propriile interpretări, modificând
sensul mesajului, iar prin aceasta reacțiile ,,polilor,, între care se mișcă.
Strategii educative ale copiilor
În toate societăţile au existat şi vor exista legături între pãrinţi şi copii, mamele se ocupă în special
de copii la vârste mici, în toate societăţile copiii vor considera părinţii responsabili de necesităţi, reuşite şi
insuccesele lor. Relaţiile între părinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la bază
statuarea comunicării în care se realizează un model, un de conduitã. În cadrul acestor relaţii părinţii
încearcă şi de multe ori mulţi dintre ei reuşesc să socializeze cu copiii, iar acest lucru contribuie la
modificarea şi perfecţionarea stilului de interrelaţionare din copilărie; ambele părţi ale ecuaţiei au nevoie
de deprinderi, abilităţi sociale pentru facilitatea intercomunicării.
Strategiile educative infantile, deși sunt limitate la nevoile de bază (îngrijire corporală, protecție,
securitate etc) par a avea scopuri clare și de cele mai multe ori sunt utilizate mijloace eficiente. Copilul
desfășoară propriile strategii; își asumă riscuri, elaborează proiecte, generează conflicte, alianțe, discută,
negociază, decide, așa cum ar face oricare dintre adulți, însă nu se poate confirma dacă acestea sunt constant
946
strategii bine gândite și întotdeauna eficace, neavând certitudinea sau siguranța conștientizării acestora și
utilizării în avantajul propriu.
O bună colaborare a copiilor cu părinții, presupune asumarea strategiilor de ambele părți, ca rezultat
al obedienței din partea copiilor și a autorității din partea părinților. Distribuția puterii între cele două părți
poate fi mobilă, chiar dacă inconștient, copilul face apel la resurse emoționale (plânsul) sau intelectuale
(reușita școlară), pentru a influența decizia părinților și pentru a-și impune propria voință. În experiența
cotidiană întreaga strategie educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii dintre actori ducând la o
construcție firească între cele două generații.
Funcția centrală a educației este aceea de formare și dezvoltare permanentă a personalității individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai existenței
sale. Prin acesată interacțiune, el asimilează normele și valorile societății, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor
etape de viață, în cadrul unor forme specifice de activitate socială și în cadrul specific al unor instituții
sociale: familia, grădinița, școala, instituțiile culturale, dar și împreună cu întregul sistem al mijloacelor
moderne de informare și influențare.
Bibliografie:
Elisabeta Stănciulescu, (2002),Sociologia educației familiale: Familie și educație în societatea
românească : o istorie critică a intervenționismului utopic,Iași, Polirom.
947
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. VERAN DANIELA,

GRĂDINIȚA P.P.NR.2 CARANSEBEȘ
Se numesc ,,cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă
,,dar educația primită depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de
dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului”, spune psihologul
Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgență pentru copii ,,Grigore
Alexandrescu”.
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos - ,, nu are cei șapte ani de-
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată ,,culmea achizițiilor”, este
către copil în joaca lui și de comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu se pot observa la copil asemeni unei oglinzi.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata:,,eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori ,,tata e la fel ca mine, suntem amândoi puternici că mâncăm tot ce ne dă mami”.Astfel
va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de ajuns doar controlul limbajului și comportamentului în fața copilului, ci și exprimarea
nu înseamnă ca permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru
că ne va fi greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat.
Însă vor trebui impuse anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel
încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața părinților, cât
și din cele negative. Părinții sunt modele pentru copii. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinți sau este ineficient să îi atragem atenția că nu a spus mulțumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este
cea materială (dulciuri, jucării, bani) ci și exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să fie lăudat ori de câte ori se dovedește bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă și în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulțumirea părintelui, ignorarea
Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate și să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată este important ca amândoi
să fie consecvenți în educarea copilului. Dacă mama îl învață să spună mulțumesc, tatăl nu va trece cu
vederea când copilul uită să fie respectuos. În același timp, părinții trebuie să fie înțelegători și să accepte
greșelile involuntare. Să nu uite că și adulții greșesc uneori, darămite copiii.
948
COPILUL ȘI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
PROF. ÎNV. PRIMAR VERDEȘ MARIA-IONELA

LICEUL TEORETIC TEIUȘ, ALBA
„Nu da copilului tău nici o lecție prin simple cuvinte, el trebuie să învețe numai prin experiență.”
(Rousseau)
Cu toții știm că atitudinile și comportamentul nostru față de tot ceea ce ne înconjoară încep a se forma
de la cea mai fragedă vârstă.
Inițial părinții, apoi cadrele didactice, încearcă să-i familiarizeze pe copii cu diferite forme și valori
morale. Iscusința noastră de a transmite acest mesaj determină gradul lor de receptivitate și tendința de a
cunoaște lumea.
După cum susțin unii cercetatori, a educa înseamnă a-i face pe copii să-și însușească prin experiență
un sistem de valori prin intermediul căruia să se integreze moral în societate. Literatura de specialitate
definește educația ecologică drept un proces care are scopul de a îmbunătăți calitatea vieții prin asigurarea
cunoștințelor, deprinderilor, motivațiilor, valorilor și angajamentelor necesare oamenilor pentru a
administra eficient resursele naturale și a-și asuma răspunderea pentru menținerea calității mediului. Dacă
dorim ca semințele educației ecologice să dea roade, atunci publicul-țintă trebuie să fie, în primul rând
copiii, pentru că „pomul când e mic se-ndreaptă” spune un vechi proverb românesc.
Educația ecologică este o componentă a educației multilaterale a copiilor de vârstă școlară mică și
implicit o sarcină de bază a procesului instructiv-educativ din ciclul primar, prin contribuția pe care o aduce
la dezvoltarea intelectuală a copilului.
De-a lungul activității mele didactice am constatat că în fața frumuseților naturii, copilul îsi deschide
sufletul, devenind deodată mai sincer, mai curat.
În plimbările noastre prin natură, am urmărit să ofer copiilor posibilitatea de a observa anumite
manifestări din viața plantelor și animalelor, a păsărilor și a gâzelor. Am observat împreună surâsul gingaș
al unei flori de primăvară, veselia unei păsărele ce cânta nestingherită pe o ramură, truda și hărnicia unei
furnicuțe, bucuria unui copac ce întinerește cu fiecare mugur, cu fiecare frunză. I-am sfătuit să nu rupă
ramurile unui pom, deoarece are și el suflet și-l doare, să nu distrugă cuibul unei păsări, s-asculte-n taină
susurul izvoarelor, păstrând vie și curată muzica suavă a undelor.
Le-am cultivat în suflet, cu multă dragoste și grijă, sentimentul de respect față de plante, față de
micile viețuitoare, față de natură.
Chiar dacă ploaia sau vântul ne-au îndepărtat oarecum de mrejele naturii, noi ne-am desfășurat
activitățile îngrijind plantele de la colțul ecologic; copiii au plantat cu pricepere și îndemânare multe flori,
le-au îngrijit cu drag și parcă fiecare ar fi vrut să spună că floarea lui e cea mai frumoasă. Am înțeles atunci
că ei știu să-și dăruiască dragostea.
Toate aceste activități au dus la consolidarea cunoștințelor și la transpunerea lor în viața de zi cu zi.
Contactul nemijlocit cu natura facilitează înțelegerea de către copii a interdependenței care există în
natură, le formează unele reprezentări clare despre un animal sau o plantă, despre felul în care omul poate
contribui la ocrotirea și protejarea lor. Prin activitățile ecologice desfășurate în clasele primare, copiii se
dezvolta emoțional, și-aș vrea să cred că într-o zi „copiii mei” – așa cum îmi place să le spun - vor lua
singuri decizii pentru protecția unei plante, pom sau floare, devenind adevărate modele pentru adulți.
949
PROF. VERMEȘAN DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ POJORÂTA,
LOC. POJORÂTA, JUD. SUCEAVA
Motto: Cu haina celor şapte ani de-acasă

Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde ai fi, te are-n seamă
Un crez şi-o inimă de mamă! (Constantin Iordache)
Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, școlari,
comunitari. Factorii familiali sunt cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase.
Rezultatele mai multor studii arată că elevii care sunt înconjurați de dragostea și ajutorul membrilor
familiei au rezultate mult mai bune la școală. De ce este importantă familia în educația copiilor? Pentru că
are o influență deosebită asupra copiilor, care dobândesc mult mai repede și mai ușor cunoștințe despre
obiceiuri comportamentale, stil de viață, societate și natura de la persoanele apropiate, cu autoritate în viața
lor, decât de la profesori sau necunoscuți.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei,
precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți - pe care
copiii le preiau prin imitație și învățare - precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele
educaționale, cei șapte ani de acasă, constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu
diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel
în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității,
precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuala în primii ani de viață, climatul
emoțional stabil din mediul social apropiat, încurajarea și suportul parental continuu, sunt factori
determinanți în dezvoltarea personalității copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat, în urma unui studiu
efectuat pe copii de 12 ani, că există o corelație pozitivă puternică între coeficienții de inteligenta (QI) înalți
și nivelul încurajării parentale, atmosfera familiala generală și numărul cărților citite în familie.
Analizând situațiile concrete în care se manifestă acțiunile educative în familie, se pot identifica mai
multe tipuri de părinți: unii înțeleg să-și armonizeze sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, ale
specialiștilor în domeniul muncii educative, alții nu conștientizează efectele negative ale strategiilor
educative utilizate sau refuză să recunoască faptul că relațiile lor educaționale cu copiii sunt deficitare.
Aceștia din urma sunt convinși că nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură, comportamentele
inadecvate sunt determinate de factori străini familiei. Acțiunile educative ale școlii nu trebuie să neglijeze
asemenea aspecte. Întrunirile cu părinții, mai mult sau mai puțin organizate, trebuie să fie un prilej de a
conștientiza consecințele imediate și de perspectivă ale strategiilor lor educaționale.
negative asupra copiilor, din cauza neadecvării lor, a particularităților de vârstă și individuale, la situații
concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor, etc.
Bibliografie:
C. CUCOȘ, „ Pedagogie” Editura Polirom, Bucureşti , 2002;
G. BERGER, Omul modern și educația sa - EDP București 1973;
M.GOLU, Dinamica personalității, Ed. Geneze București 1993;
R.VINCENT, Cunoașterea copilului EDP București 1972.
950
PROF. INV. PRIMAR – VESELIU ALIS GEORGETA
în ea.
tinerilor.
fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă.
Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu.
951
Bibliografie:
952
PROF. ÎNV. PREŞC. VEZENTAN ANCA CRENGUŢA

G.P.P. "GULIVER" SATU MARE
Motto:
"Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi." Ioan Gura de Aur
Să fii părinte este o provocare. Zi de zi trebuie să înveţi cum să gestionezi noile situaţii, cum să-ţi
educi mai frumos copiii, cum să faci ca, de fiecare dată, ziua de mâine să fie mai specială, cum să-ţi
modelezi copiii, în aşa fel încât politeţea, bunul simţ, bunătatea, toleranţa, răbdarea, etc. să fie virtuţi
dobândite pentru tot restul vieţii.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi ÎNVĂŢARE, după modelul dat de
părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 de viaţă, îşi pune amprenta pentru
întreaga viaţă. Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
din familie.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să rostească
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim "magice", şi-anume: "mulţumesc", "te rog", "iart-mă", etc.,
care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale
societăţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă.
Printre principalele aspecte care alcătuiesc "tablou"l unui copil „bine crescut” regăsim:
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.
953
dorinţelor sale.
socială, culturală şi politică a ţării sale.
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
protecţia lui.
În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor
şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult, ca om pentru viitor.
Bibliografie:
4. www.copilul.ro
6. www.itsybitsy.ro
954
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE -CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF. VÎIU ROXANA

SCOALA GIMNAZIALA NR.1 TELEGA
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa si cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe
la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa
te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata
in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala
dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai
oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de
aceeasi varsta cu tine. Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii
respectate, pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i
confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Multi, datorita comportamentului ciudat fata de semenii
lor, se autoizoleaza de cei din jur.
cei 7 ani de acasa. Aceasta perioada nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate
drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Copiii invata prin imitare. Exemplul nostru conteaza. Un
copil manierat se va descurca mai bine în relatiile sociale si se va simti mai confortabil în prezenta celorlalti
decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele
maniere este sa fim noi, parintii, un bun model pentru el. Incepem sa il invatam lucrurile simple inca de la
varsta frageda: sa salute, sa spuna „te rog” si „multumesc”. Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat, cum sa se spele, sa manance, cand poate sa vorbeasca, sa invete sa-i asculte pe ceilalti,
placerea de a face si a primi cadouri. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata
ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Educatia primita in cei sapte ani de
acasa depinde de cativa factori: relatia afectiva dintre copil şi parinti, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului. Sunt parinti care muncesc de dimineata
pana seara pentru copiii lor, dar sunt total straini fata de nevoile reale ale acestora. Din dorinta de a le
asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, parintii ii condamna la o viata inconjurata de lucruri scumpe si
stralucitoare, dar fara adevarate valori. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o
ofera copiilor în prima parte a copilariei.
Psihologii sustin ca nu exista o limita de varsta pana la care bunele maniere se pot invata, insa, cu cat
lectia bunei-cuviinte si a menajarii sensibilitatilor celor din jurul nostru este inceputa mai devreme, cu atat
mai bine pentru constituirea zestrei educationale a copilului!
955
PROF. INV.PRIMAR- VILAEA MILICA

SCOALA GIMNAZIALA CIOLANESTI
- LOC.CIOLANESTI - JUD.TELEORMAN
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe jos,
dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "nu e voie".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul. Ce pot invata copiii in cei sapte
ani?
– ordine;
– igiena;
etc);
– altruismul;
– cooperarea;
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se
poarte la şcoală,cum să se prezinte la interviul pentru un loc de muncă,cum să-şi facă prieteni şi cum să și-
i menţină. Aşadar,cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să
se integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor,e
foarte important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un
anumit grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles,în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de
956
altruism,adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în
ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace,să mănânce şi să se
poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are
valoare ca om.
957
STUDIU DE SPECIALITATE – ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA
INTELECTUALĂ A COPILULUI
AUTOR: PROF. INV. PRIMAR VÎLCEANU ECATERINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE COSTESCU’’ BOLBOSI
formarea caracterului psiho – social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Influențele educative
pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin
dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți – precum și climatul socioafectiv în care se exercită
influențele educaționale constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și
valori sociale. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori”
din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educație, formarea și dezvoltarea acestuia.
Familia este factorul determinant care modelează principiile și realizarea copiilor. Ea este o puternică
influență asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne vedem pe noi înșine, asupra a tot ce ne
influențează pe noi. Părinții, așa cum am mai spus, joacă cel mai important rol în formarea, creșterea și
dezvoltarea lor ca personalitate.
Părinții trebuie să fie parteneri egali în educația copilului. „Meseria” de părinte este foarte grea. În
condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvltării copilului, familia este în primul rând
cadrul existenței biofizice a acestei dezvoltări.
Părinții sunt cei care stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase ca
alimentația, activitățile, jocurile, plimbările, pregătirea pentru activități, ora de culcare și multe altele. Un
bun ghid pentru copil în primul rând sunt părinții și anume comportamentul lor în familie, între ei și față de
semenii lor. Comportamentul părinților față de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a
stadiilor de viață a copilului.
Un alt rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților, ei trebuie să fie
cât mai atenți la tot ce face copilul lor, spre exemplu să fie prezenți la activitățile în care participă copii lor,
să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât mai mult timp împreună cu familia lor. Să iasă
mai des la o plimbare, la o distracție.
Participarea afectivă a părinților la necazurile copiilor, la evenimentele din viața acestora, le dau
liniștea și siguranța. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acțiune; e bine să li se explice
natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora și nu se apelează la măsuri autoritare și drastice, deoarece ele
produc blocaje psihice.
Un factor mai puțin important în educarea copiilor și care influențează chiar și asupra dezvoltării
fizice a copilului sunt „mesele luate împreună cu familia”.
958
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI COPILULUI
PROF. NEGUȚI RAMONA GABRIELA,

COLEGIUL TEHHNIC „HENRI COANDĂ”, TG-JIU, GORJ
PROF. ÎNV. PREȘC. VÎLCEANU MARIA COSMINA,
ȘC. GIM. NR.1, VĂGIULEȘTI, GORJ
Educatia este ceea ce supravietuieste după ce tot ce a fost învățat, a fost uitat” (B.F.Skinner). Copilul
este asemenea unei plante eliotrope: are nevoie de soare, mângâiere şi dragoste.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si
respectarea identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul
didactic şi cu toate resursele educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Părintii, copiii
şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia
vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot influenţa comunitatea şi pot
contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi
separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale ( despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul
de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care
părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului.
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi integrarea în viaţa
socială, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce
are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.
Bibliografie :
Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997 , pg. 17-21;
Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992, pg. 19-35.
Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974, pg 13-29;
Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992,pg. 32-41;
*** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
959
PARENTING EFICIENT, COPII DE SUCCES?
VÎNĂU ALINA IOANA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV CLUJ NAPOCA
Cu toții știm că în zilele noastre , nu ești un părinte pregătit până când nu ai participat la diferite
seminarii de parenting, până când nu ai cumpărat măcar un raft de cărți în domeniul parentingului , cursuri
de nutriție sau cum să ai un copil de succes.
Se reflectă toate aceste cunoștințe ale părinților în comportamentul copiilor? Diseminăm la nivel de
familie aceste informații?
Frecventând astfel de cursuri ne dezvoltăm personal. Dezvoltarea personală este cea care face
diferenta între oamenii care au succes și cei care nu au. Tot ea iși spune cuvântul și în cazul celor care trec
cu bine peste unele dintre cele mai grele încercări ale vietii. Inteligența emoțională este cea care arată, de
fapt, gradul de dezvoltare personală, de evoluție. Si cel mai frumos lucru este ca evoluția este continuă.
Pentru marea majoritate acest fel de dezvoltare cade în favoarea dezvoltării financiare, a statutului
profesional sau alte lucruri palpabile.De fapt ce înseamnă un copil de succes? Un copil care se descurcă in
orice situație și are o carieră , un job din care să se poată întreține atât pe el, cât și pe familia lui.
Cu siguranță mediul familial stă la baza succesului, după cum atestă studiile. Educația dată de părinți
este crucială. Nu că cea primită în școală nu ar fi importantă, dar părinții trebuie să realizeze cât sunt de
importanți pentru succesul academic al copiilor lor. Verificarea temelor sau discuţiile despre şcoală
contează pentru copii nu numai pentru că îi ajută să răspundă corect sau să reacţioneze corespunzător în
clasă, ci şi pentru că părinţii le semnalează cât de importantă este şcoala.
La adolescență este important ca parinții să discute cu copilul despre chestiunile actuale politice și
sociale care au loc în societate , deoarece aceste discuții sunt extrem de importante în procesul de a înțelege
cum funcționează societatea. Studiile atestă că adolescenții ai căror parinți îi implică în astfel de discuții
sunt mult mai motivați să își continue educația, au rezultate academice mai bune și reusesc să iși gestioneze
mai bine timpul în folosul procesului educațional.
Uneori, părinții nu au cunoștințele necesare pentru a-i ajuta pe copiii lor sa obțină rezultatele dorite,
sau există, de asemenea, cazuri în care parinții au devenit prea ocupați pentru a-și mai ajuta copiii acasă.
Din fericire, multe școli și licee au programe și evenimente care îi includ pe elevi, precum și pe părinții lor
într-o experiență utilă de învățare.
Rezultatele proaste la școală ale copilului, obezitatea infantilă sau lipsa activiților sportive sunt efecte
directe ale unui parenting ineficient, așa că dacă asigurarea unei vieți mai bune pentru copilul tău este scopul
tău, ca părinte începe chiar de acum prin a depune eforturi, deoarece învățarea este un proces inter-
generațional. De asemenea, părinții ar trebui să încerce să se educe pe ei inșiși pentru a putea avea o
implicare mai bună în viața educațională a copiilor lor.
960
ÎNTOCMIT: PROF. ÎNV. PRIMAR PAUL VINTILĂ,

LICEUL TEHNOLOGIC RĂCHITOASA,
COM. RĂCHITOASA, JUD. BACĂU
Mulți părinți, mai ales din mediul rural, nu prea au „cei șapte ani de acasă” și tocmai de aceea nu au
ce oferi copiilor lor în materie de „bună creștere”, de educație. După vârsta de șapte ani, elevii – copiii lor
– vin la școală cu multe goluri în ceea ce privește comportamentul adecvat unei societăți civilizate. Părinții
elevilor noștri nu pot oferi mai mult copiilor lor, referitor la cei șapte ani de acasă, deoarece nici ei poate
că nu au primit la rândul lor acea „educație de bază”.
A fi părinte este o artă și puțini sunt cei care înțeleg că părintele trebuie să îndeplinească mai multe
roluri în viața copilului său. Întâi este protector, apoi prieten de joacă, pentru ca mai apoi să devină consilier.
Rolul de protector îl are părintele pe întreaga durată a vieții, chiar dacă de la o vârstă se pare că nu își mai
sprijină copilul. El îl va sprijini mereu în realitate, deși în unele momente ale vieții nu ar fi de acord cu
deciziile copilului. Părintele devine prieten de joacă încă din primele zile de viață ale copilului, ajutându-l
să exploreze mediul și să-și formeze propriul raționament, îl învață să-și depășească temerile, îl încurajează
să se joace, să vorbească, să-și formeze o lume imaginară unde jucăriile pot vorbi, unde el conduce jocul
după propriile reguli.
Puterea exemplului personal este elementul esențial pe care ar trebui să îl aibă în vedere un părinte.
Copilul va imita cumva, în primii ani din viață sau poate mai târziu, o serie dintre activitățile părinților.
Copiii sunt receptivi și atenți la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Ei vin pe lume cu niște rezervoare goale,
pe care părinții trebuie să le umple cu iubire, cunoștințe, adevăruri spirituale. Depinde de părinți dacă pot
și știu să umple cât mai mult aceste rezervoare, pentru ca micuții să nu întâmpine multe probleme, să fie
cetățeni devotați, prieteni adevărați, să-și formeze familii model. Copilul are nevoie de afecțiunea ambilor
părinți, de atenția și de preocuparea lor. În educația copilului, părinții se completează reciproc, ridicând
încet și sigur acea piramidă a valorilor, de care are nevoie copilul, pentru a se integra total în societate.
Copilul care nu se simte iubit va respinge, va înăbuși idei, imagini, sentimente, dorințe, reprezentări primite
din exterior, nu se va integra în grup și nu va comunica suficient. Trebuie să ne încurajăm copiii în jocurile
lor, în relațiile lor cu ceilalți copii. Orice părinte găseşte dificil să îşi înţeleagă copilul, în special dacă acesta
se află în etapa adolescenţei. Apar bariere în comunicare provocate de lipsa sa de respect, de diferenţele
între valorile adulţilor şi cele ale copilului, dar şi datorate de reacţiile părinţilor la acţiunile copilului.
Copilul va fi învățat de mic să distingă binele de rău, adevărul de minciună, frumosul de urât. Aceste
trepte trebuie să fie trecute de fiecare copil în parte și ajutat să le depășească în cadrul familiei. Exemplele
cele mai elocvente vor fi găsite în basme, povești și povestiri, iar copiii vor face primele lor acte de judecată.
Astfel vor avea parte de primele lecții de viață prin intermediul lecturii sau povestirii. Exemplele trebuie
mereu oferite copiilor și trebuie mereu să ne raportăm la nivelul lor de înțelegere și la modul lor de a gândi.
Totuși, educația primară ține și de formarea copilului ca individ social. De aceea, este bine să
observăm copilul și dincolo de porțile căminului cald și primitor.
În lumea mirifică a copilăriei, copilul va inter-relaționa cu alți copii, cu adulții, cu educatoarea. Sfera
relațiilor sociale se extinde și copilul înțelege că există niște reguli pe care trebuie să le aplice pentru propria
lui dezvoltare. Anii grădiniței vor fi definitorii pentru integrarea copilului în grup. Doar măiestria unei
educatoare devotate poate face ca integrarea unui copil să fie totală în cadrul grupului. Copilul va înțelege
acum că mai există cineva prețios în viața lui: educatoarea, primul model social pe scara valorilor. Copilul
va vedea o a doua mamă în educatoare, protectoare, blândă și bună, un om care se joacă diferit față de
mama: știe să citească povești și să-i pună întrebări, îl ajută dacă greșește, se apleacă mereu asupra lui, nu
îl ceartă și nici nu ridică tonul, îl ajută să descifreze mereu tainele din fișe, din caiete. Îl învață, cu mare
răbdare să stea drept pe scăunel, să țină corect creionașul în mânuța lui plăpândă și când trasează linii să fie
sigur, să facă asocieri corecte. Copilul va afla acum că există zile, săptămâni, luni, anotimpuri, legume,
fructe, animale domestice și sălbatice, călătorii, sărbători, serbări. Toate acestea, integrate într-un program
complex de instruire, fac din copil un receptor al vieții sociale. Astfel, timpul va trece și el va deveni micuțul
cu ghiozdan. Anii școlarității își vor pune total amprenta pe copil. Zilnic va afla lucruri noi, dar pentru a le
putea folosi e nevoie de colaborare din partea lui. Totul trebuie să plece din interiorul său, să simtă că are
961
nevoie de acele lucruri, că trebuie să știe să scrie, să citească și să socotească. Familia trebuie să se implice,
să-l călăuzească, să-i pună la dispoziție materialele de care are nevoie copilul. Doar așa îl poate ajuta să se
formeze și să-și formeze propria scară a valorilor. Lectura, cel mai prețios prieten, trebuie să facă parte din
viața copilului. Poveștile, nu mai trebuie ascultate, ci trebuie să fie citite, descifrate, interpretate și
reprezentate mental, după propria imaginație. Poeziile, în versurile lor bine ticluite, îi vor transmite
micuțului povețe și fapte la care el se va raporta. Fără să-și dea seama, dacă va face din lectură o pasiune,
va deveni mai bun, mai creativ, mai educat, mai valoros.
Încet, încet, timpul trece, iar copilul ajunge elevul din gimnaziu. Va întâlni o varietate de oameni,
specializați în diverse domenii, însă va ști să-i deosebească după înclinația lor spre lucrul cu copiii. Va
observa o deschidere continuă și o comunicare neîncetată la profesorii de limbi, o organizare meticuloasă
a ideilor la profesorii de științe exacte, o deschidere a sufletului și o împăcare a spiritului la orele de religie,
o dezvoltare fizică armonioasă în trup și suflet la orele de sport, o continuă perfecționare a reprezentărilor
grafice la orele de desen, o mai multă siguranță în folosirea foarfecelui, lipiciului și hârtiei la orele de
educație tehnologică. Toți acești factori vor contribui la dezvoltarea și împlinirea socială a copilului.
Capabil de a face operațiuni complexe și abstracte, el poate să-și descopere aptitudinile, în funcție de
personalitatea și de natura sa interioară. Este momentul să facă primele alegeri în ceea ce privește cariera.
Se prefigurează deja noua personalitate și cetățeanul de mâine. Tot ceea ce a fost presărat cu grijă în
copilărie, va răsări acum. Copilul va încerca să-și croiască singur drum prin viață, în funcție de nevoile sale.
Sprijinul și sfaturile părinților au acum o importanță deosebită. Finalul clasei a VIII-a reprezintă prima
treaptă a vieții, prima experiență a copilului cu examenele împlinirii mentale.
Anii de liceu configurează deja viitorul adolescentului. Conform profilului ales și conform dezvoltării
sale, elevul va continua să facă alegeri. Viața însăși este o continuă luptă, iar el este pus în situația de a face
alegeri.
Astfel, copilul educat, cel care s-a aplecat întotdeauna asupra cărților, cel care și-a dedicat cel mai
mult timp studiului, va ști să facă alegeri în favoarea sa și-și va alege o carieră demnă de el. Va duce mereu
cu sine tot ceea ce a asimilat, chiar din perioada primilor șapte ani de acasă: cunoștințe și bună creștere,
educație și erudiție, modestie și frumusețe sufletească.
Educaţia este un drept fundamental al omului (toţi copiii trebuie să aibă dreptul la o educaţie gratuită
şi de calitate) ce permite fiecăruia să dobândească cunoştinţele necesare pentru a înţelege lumea de astăzi
şi pentru a putea participa în mod activ la aceasta. Ea contribuie la păstrarea valorilor, stă la baza învăţării
de-a lungul vieţii, creează încredere, te face mai independent şi totodată conştient de drepturile şi
posibilităţile proprii. Ea îl învaţă pe individ cum să se comporte în calitate de cetăţean responsabil şi
informat.
Educația celor șapte ani de reprezintă educația primită în familie și se consideră că ea se impune în
proporție de 50 procente în dezvoltarea mental-emoțională și în caracterul individului. Familia reprezintă
nucleul societății unde se formează copilul, adică viitorul cetățean, omul de mâine, părintele sau prietenul.
Primele modele sociale observate de copii în familiile lor sunt părinții și de aceea ei trebuie să ofere un
climat cald, primitor, binevoitor, pentru ca micuții să se dezvolte în armonie cu mediul. Numai părinții pot
oferi copiilor acele acte de educație, prin care ei să devină responsabili și capabili să-și asume roluri în
societate. Acte precum respectul, grija pentru ceilalți sau iubirea sunt dezvoltate în familie și transpuse mai
apoi în societate.
Bibliografie:
1. Ciupercă, Cristian, Cuplul modern - între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, Alexandria,
2003.
2. Constantinescu, Maria, Sociologia familiei, Editura Universității din Pitești, 2004.
3. Mitrofan, Iolanda și Nicolae, Familia de la A la....Z., Mic dicționar al vieții de familie, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1995.
4. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiei, Editura Polirom, București, 1974.
5. Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1982.
962
PRIMII ANI DE ACASĂ
PROF. VINTILĂ SANDA MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC RĂCHITOASA,
COMUNA RĂCHITOASA, JUDEȚUL BACĂU
Familia este cea mai veche formă de comunitate umană prin care se asigură menținerea continuității
biologice și culturale, fiind primul factor în educația și instrucția copilului. Astfel, familia îi oferă copilului
primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și mediul propice
necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. Familia este prima școală a copilului, iar contribuția ei
poate favoriza sau îngreuna activitatea școlii. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor și se
îngrijește de sănătatea lor, asigurând hrana și îmbrăcămintea sau creând condiții cât mai bune de odihnă și
de trai. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială, obișnuindu-l să
utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.
„Ca formă de comunicare umană, familia este poate cea mai trainică, fiind caracteristică pentru toate
treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială.” (Maria Constantinescu, 2004,
p.10).
Familiile sunt diferite ca structură și membri, fiind adesea asociate cu stabilitatea, echilibrul,
moralitatea, responsabilitatea și durabilitatea.
În familia tradițională puterea este inegală, de obicei dominând bărbatul, iar autoritatea provine din
tradiția familiei dominante. Puterea, ca fenomen social, se manifestă prin intermediul relațiilor sociale. K.
Dowding (1991, p. 48) consideră că puterea este de două feluri: puterea concretă (puterea de a face) și
puterea socială (puterea asupra cuiva).
Familia tradițională se bazează pe puterea concretă, atribuită, de regulă, bărbatului. Femeia începe
să-și câștige drepturile de-a lungul tumultuosului secol XIX, în urma luptelor duse de militantele din țările
civilizate ale Europei și din Statele Unite ale Americii.
Familia tradițională se caracteriza printr-o ierarhie clară, iar respectarea acesteia menținea echilibrul
între membrii familiei. Conflictele în cadrul familiei erau rare, iar comunitatea era adesea intolerantă. Rolul
mamei în familia tradițională era de a-și crește și educa frumos copiii, oferindu-le timp, iubire și înțelegere.
Familia modernă presupune satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei, iar ambii soți se implică
în echilibrarea balanței din punct de vedere financiar. Evoluția rapidă a științei și tehnicii a dus la adaptarea
societății la standarde de viață din ce în ce mai înalte. De multe ori, pentru a face față noilor provocări ale
lumii contemporane, echilibrul familiei a fost mult încercat datorită neînțelegerilor asupra banilor,
opțiunilor de viitor, serviciului. Astfel, multe cupluri s-au separat datorită neajunsurilor, neînțelegerilor,
sărăciei, șomajului inevitabil, amenințărilor sociale iminente. În centrul acestor conflicte a fost prins adesea
copilul.
În familia modernă partenerii au aceeași autoritate, iau deciziile de comun acord, totul rezumându-se
la obținerea unor venituri din ce în ce mai mari. În goana lor pentru câștigarea unei existențe normale,
părinții par să-și uite adesea rolul, neglijându-și adesea copiii. Aceștia, simțind dezinteresul părinților, aleg
grupuri vicioase de prieteni sau se ascund în spatele ecranelor virtuale, căutându-și prieteni pe rețele de
socializare, tinzând în realitate spre însingurare. .
Educația primită în cadrul familiei în primii ani de viață înseamnă foarte mult, deoarece în această
perioadă se conturează și se fixează comportamentul copilului, iar părinții au un rol definitoriu în
modelarea, structurarea și dezvoltarea personalității copilului.
Copiii vor fi tentați să facă exact aceleași activități pe care le desfășoară părinții și își vor însuși
aceleași deprinderi și obiceiuri. Părinții reprezintă primele modele sociale ale copiilor, primii oameni care
se ocupă de educația, de creșterea și de dezvoltarea armonioasă a celor mici. În educație, ambii părinți
trebuie să-și asume roluri și trebuie să se completeze reciproc în luarea deciziilor, fără a-și reproșa unul
altuia hotărârea în fața copilului. Astfel, copilul va ști că există reguli și încălcarea lor aduce cu sine unele
efecte. Așadar, nu ni se permite să facem întotdeauna chiar tot ceea ce dorim
Primii ani de viață vor contura comportamentul copilului, iar părinții au un rol esențial în formarea,
educarea, modelarea, structurarea și dezvoltarea personalității acestuia. Normele elementare ale educației
vor fi implantate copilului în cadrul familiei. În familie copilul va cunoaște diverse situații care-l vor forma
963
pentru integrarea socială. Educația copilului se formează în timp, el având nevoie de afecțiune, de
încurajare, de protecție, de ajutor și de reguli. Copilul va fi pus adesea în situații de comunicare, atât cu
membrii familiei, cât și cu alte persoane precum: prieteni, colegi, educatoare, profesori, etc. În sânul
familiei copilul își însușește cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în fapte, cumpătarea, ordinea, grija față de lucrurile din jur. Modelul parental
reprezintă pentru copil primul model al viitorului cetățean. Copilul va putea observa comportamentul celor
din jur și va imita actele celorlalți. Puterea exemplului este covârșitoare la copilul mic, iar jocurile și
basmele creează primele atitudini și valori în viața lui. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele
demne de urmat. Astfel,copilul va înțelege că jocurile au reguli bine stabilite, iar eroii din basme vor
reprezenta noi modele la care se va raporta. Jocul acoperă necesitatea fiziologică de mișcare și se extinde
cunoașterea de sine și apare respectul față de sine.
Temelia celor „șapte ani de acasă” va dăinui în viața fiecărui om, marcându-i destinul.
Bibliografie:
1. Ciupercă, Cristian, Cuplul modern- între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, Alexandria,
2003.
2. Constantinescu, Maria, Sociologia familiei, Editura Universității din Pitești, 2004.
3. Mitrofan, Iolanda și Nicolae, Familia de la A la....Z., Mic dicționar al vieții de familie, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1995.
4. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiei, Editura Polirom, București, 1974.
5. Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1982.
964
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR, VINTILĂ SIMONA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GLĂVĂNEŞTI, JUD. BACĂU
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi
de viaţă a copilului, copilăria fiind cea mai bună perioadă pentru educaţie, pentru formarea şi
instruirea caracterului psiho-social. Familia răspunde de trebuinţele copilului şi de protecţia acestuia,
exercitând o influenţă atât de mare, încât urmele rămân întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-
spiritual al acestuia.
sentiment de neîncredere, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar
va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să îl încurajeze, să îl îndrume şi să îi arate
ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare,
primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar dezvoltării sale armonioase.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele oferite de părinţi, pe care copiii le
preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale,
reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor
despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi afecţiune în concordanţă cu etapa de
socială şi culturală . În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită
igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor
societăţii, constituind bagajul educativ care îl va însoţi mereu. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi,
toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Noul apare şi în activitatea lui
şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, trece la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În clasa de elevi, chiar dacă toţi copiii au aceeaşi vârstă, ei sunt totuşi diferiţi din toate punctele de
vedere. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar. Din acest moment,
educaţia copilului se împarte între familie şi şcoală, profesorii vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat
familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l
ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
copilului.
Reuşita garantată a copilului presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe familiale
echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de relaţiile din familie se
constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se
formează conduita şi caracterul lui.
Bibliografie:
965
PROCESUL DEVENIRII UMANE ÎNCEPE ÎN FAMILIE
PROF. ANA VÎRLAN,

COLEGIUL NAȚIONAL ,,EMIL BOTTA’’, ADJUD
Fără îndoială că părinții au misiunea fundamentală de a fi modele demne de urmat pentru propriii
copii. Fiind oameni spre care, din primele clipe de viață, copilul își canalizează încrederea și expectanțele,
părinții vor fi, în concepția celor mici, și cele dintâi exemple ale unei conduite morale pe care să o urmeze.
Procesul de formare, de ascensiune morală începe astfel în famile, căci în toate formele de organizare
socială din istoria umanității, părinții își asumă responsabilitatea pentru formarea morală a copiilor, iar acest
process se bazează, înainte de toate, pe calitatea exemplului parental. Nu de puține ori, pe stradă, în parcuri,
în autobuze sau în magazine suntem, fără să vrem, martorii unor comportamente reprobabile ale copiilor
sau adolescenților, fie că sunt însoțiți de părinți sau nu, și, nu de puține ori, auzim în jurul nostru interogații
de genul ,,Așa te-au învățat la școală? sau ,,Părinții tăi știu ce faci?”. Poveste veche cu personaje noi, căci,
cu siguranță, mulți dintre noi am avut deseori sentimentul că suntem în schițele lui Caragiale, înconjurați
de numeroși Goe sau Ionel, prototipuri ale copilului ,,fără șapte ani de acasă”. În ceea ce mă privește,
apreciez că, din păcate, comportamentul indezirabil social se regăsește în ultimul timp cu o frecvență mult
mai ridicată decât altădată în rândul copiilor, al tinerilor, în general, luând amploarea unui fenomen ce se
înregistrează la nivel societal. Extinderea fenomenului ,,fără șapte ani de acasă” și-ar putea găsi explicația,
pe de o parte, în faptul că, în societatea actuală, în permanentă schimbare, necesitatea creșterii capacității
de adaptare este înțeleasă adeseori ca necesitate a promovării și întăririi unor comportamente extreme
pentru asigurarea reușitei în viața, în cariera, acestea toate subordonate nevoii de supraviețuire. În acest
sens, deseori este invocat de părinți conceptul de ,,personalitate” pentru a motiva anumite comportamente
negative ale propriilor copii (,,Are personalitate, ce să-i faci!”) sau, și mai puțin de dorit, am întâlnit părinți
care își doresc ca odraslele lor să aibă ,,personalitate”, prin personalitate înțelegând obrăznicia, minciuna,
agresivitatea verbală sau fizică, de la caz la caz. Acești părinți, numeroși de altfel, au ,,reinventat” conceptul
de ,,personalitate puternică”, așezându-l într-o relație de echivalență cu un comportament indezirabil social
și contribuind în acest fel la conturarea unor trăsături negative de caracter la copiii lor. Asistăm, practic, la
o luptă între a avea și a nu avea cei șapte ani de acasă, între promovarea adevăratelor valori și încurajarea
falselor repere, în care balanța victoriei înclină periculos spre adversarii a tot ceea ce înseamnă bună
creștere, bune maniere, educație solidă. Dacă am fi într-un basm, aș putea să vă spun, cu certitudine, finalul
și v-aș garanta că binele învinge răul, că bunul simț și educația vor triumfa, dar, în lumea reală, lucrurile nu
se întâmplă întotdeauna întocmai așa. Pentru ca basmul să devină realitate este nevoie de efortul concertat
al tuturor celor implicați în educația tinerelor generații, în regăsirea reperelor și construirea adevăratelor
personalități puternice prin raportare la bine, la frumos și la adevăr. Foarte interesant este însă, cum întreaga
responsabilitate este aruncată în triada familie – școală - comunitate exclusiv în sarcina școlii, uitându-se
cu desăvârșire că prima școală a copilului este familia. Aici învață, inițial, prin imitație, prin exemplul celor
din jur, minciuna și adevărul, politețea și obrăznicia, frumosul și urâtul, binele și răul. Cei șapte ani de acasă
sunt primii șapte ani de viața, nu primii șapte ani de școală. Școala are rolul ei bine determinat în formarea
caracterelor frumoase, fără îndoială, dar construiește pe fundația realizată acasă sau repară și reclădește pe
o fundație mai puțin solidă sau fisurată. Lipsa de congruența dintre valorile promovate de școală și cele
promovate în familie conduce la dezechilibre și confuzie și, prin urmare, uneori, și la formarea unor
personalități duale. In opinia personală, primordial în societatea noastră este că avem nevoie de tineri cu
,,șapte ani de acasă”, că avem nevoie să ne amintim de învățăturile părinților noștri pentru a ne putea educa
copiii, că avem nevoie de familie și de școală deopotrivă și de o puternică alianță între cele două medii
educaționale responsabile de devenirea copiilor noștri. A-i asigura copilului accesul la educație înseamnă,
în primul rând, a-i asigura educația ,,celor șapte ani de acasă”, prin stabilirea unor repere solide în acord cu
principiile moralei sociale. A-i da copilului cei șapte ani de acasă trebuie să fie una dintre prioritățile
părintelui, principala sa grijă și responsabilitate alături de grija pentru sănătatea fizică și emoțională a
copilului. Așadar, copiii noștri au dreptul să aibă ,,șapte ani de acasă”. Este o obligație a părinților față de
copii, față de ei înșiși și față de întreaga societate.
966
EDUCATOARE:VÎRLAN DANIELA
GRĂDINIȚA NR.1 SĂRATA, JUD.BACĂU
Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. În
educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă
mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele noastre ale părinţilor obţin exact efectul contrar.
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun amprenta asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului.
informații, de către cine și în ce mod. Acestea se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își
petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Baza formării
unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi
înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de
părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi
asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea
ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile
să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru
că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce
e bine şi ce e rău.. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este
tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această
vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa
cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă
trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur
pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice.
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor.
La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
dorinţelor sale.
967
Bibliografie:
968
CEI 7 ANI DE-ACASĂ
VISAN IOANA-ALEXANDRA
Mama mea e o comoară

Și n-o dau în veci, nicicui.
Rar, chiar de nu vreau
O mai dau cu împrumut.
Am alți 30 de frățiori
Nu cu mult mai mărișori.
Știu însă că pentru ea,
Eu sunt toată viața.
Mă învață lucruri bune,

Să zâmbesc, să spun Pa-pa
Să nu plâng la întâmplare
Doar ca să obțin ceva.
Mă învață să iubesc
Orice suflet, drăgălaș.
Să-l apăr, să-l prețuiesc,
Fie el și-un fluturaș.
Chiar de-s mică

Știu destule lucruri bune.
Pentru că mă crești frumos,
Mami, eu îți mulțumesc!
969
PROFESOR VĂDUVA DANIELA

LICEUL ,,PREDA BUZESCU” BERBEȘTI
copilăriei. Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli
de politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei,
și care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială. Încă din primii ani de viaţă, cel mic
poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect,mai ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte
precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă scuzaţi“. Nu uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l
bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa
personalitatea. Politeţea se învaţă treptat și tocmai de aceea e important să îi explici copilului tău de ce
trebuie să fie respectuos, astfel respectându-i pe alții va fi la rândul său, respectat.
Este posibil ca fiul/fiica ta să nu înţeleagă imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“,
„mulţumesc“, ori să salute şi să răspundă la salut, însă pe măsură ce va creşte îşi va da singur seama că
bunele maniere îl ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va
atrage admiraţia celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte
la un eveniment important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari,ci sunt importante în
viața de zi cu zi, în orice situație. Bunele maniere reprezintă cartea lui de vizită.
Până la vârsta de 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil
de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială. Nu este suficient doar sa ne controlăm limbajul și comportamentul în fața
copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furia, dezamagirea, tristețea, etc), precum și a dorințelor
și nevoilor. Trebuie să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încat copilul să poată învăța atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din
cele negative. Educația copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educațional. Fie ca
este vorba despre viața de acasa, fie ca vorbim despre educația de la gradiniță sau școală, copilul trebuie
învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții
sau educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli si încearcă să le aplice când e vorba despre educația
copilului său. Pentru reușita educației copilului tău, regulile trebuie să fie clare, concrete, constante,
coerente și consecvente. Un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii.
Inainte de a judeca o persoana și de a o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde în
spatele unui comportament neacceptat de către ceilalți.
Orice părinte responsabil înțelege importanța educației copilului dar și consecințele pentru
dezvoltarea sa ca adult. În această perioadă însușirile dobândite devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul
de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini.
Bibliografie:
1. Păun Emil, Romita Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
970
NECESITATEA EDUCAŢIEI MORALE
DE LA CEA MAI FRAGEDĂ VARSTĂ
VADUVA C. MARIANA
“În familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter.”
(Loisel)
Din perspectivă istorică, educaţia părinţilor – ca şi educaţia (poporului) în general – apare necesară,
atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al
democratizării educaţiei şi societăţii. Încă de la începutul secolului trecut, Kant – urmărind un proiect de
emancipare a condiţiei umane – scria: “Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele
după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie
un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire
rea”.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că
“în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter”. Citatul
pune în evidenţă dimensiunea morală a educaţiei din familie dar într-un anumit fel şi într-o anumită măsură
familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţă, cea
morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia.
Universul familiei si al scolii sunt două dimensiuni care-şi pun amprenta asupra formării
personalităţii şcolarului. Este important să descoperim împreună, familie şi şcoală, ce-i place copilului, ce
simte el pentru a putea construi în timp abilităţi şi competenţe.
Şcoala este foarte importantă în educaţie, dar ea nu este totul, ea are nevoie de familie, de comunitate,
pentru a fi eficientă şi pentru a echipa copilul eficient. Primele experienţe ale copilului nu se întâmplă la
şcoală ci în familie, în mediul lui de viaţă restrâns. Părinţii sunt primii educatori ai copilului, nevoilor
acestuia şi trebuie să vină în întâmpinarea acestora asumându-şi responsabilităţi. Familia îşi echipează
corespunzător copii pentru reuşita lor în viaţă, iar speranţa unei familii se regăseşte în proprii ei copii. În
familie, viitoarea personalitate învaţă ce e bine şi ce e rău. Familia este şcoala primară a iubirii, unde copilul
învaţă să-şi dăruiască iubirea sa celor din jur, care, la rândul lor, îl iubesc pe el. Poporul nostru creştin
întotdeauna a apreciat mult „cei şapte ani de-acasă” ca temelie a educaţiei. Familia - „celula societăţii”,
cum e determinată de ştiinţele sociale, - este şi piatra de temelie a moralităţii unei societăţi. Sfântul Ioan
Gură de Aur numeşte familia „Biserica cea mică”. Într-adevăr, familia este un „triunghi al iubirii”, format
din tată, mamă şi copii (sau în sens mai larg –din bunici, copii şi nepoţi), unde, chiar dacă copilul este
uneori certat sau pedepsit pentru neascultare, nu încetează a fi iubit nici pentru o secundă. Copilul îşi
descoperă personalitatea în familie. Familia este primul grup social din care face parte copilul. Familia
reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Ca grup de persoane,
familia se caracterizează prin: - legături de rudenie; - viaţă comună; - legături de sentimente; - aspiraţii şi
interese comune; - istorie comună. O familie are în acelaşi timp două nevoi fundamentale: nevoia de sprijin
şi nevoia de autonomie. Familia este dependentă de societatea în care trăieşte. Cercetările în domeniul
sprijinirii familiei evidenţiază următoarele nevoi de bază ale familiei: nevoi informaţionale, afective,
educative, culturale, economice, de sănătate, de orientare în sfera socială, individuală, şi a interrelaţiilor.
Toate aceste nevoi depind de identitatea fiecărei familii. Familia funcţionează ca un complex educativ
unitar pentru fiecare dintre membrii săi. Atâta timp cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu
urmează clasica disjuncţie autoritate parentală – obedienţa infantilă, ci se construiesc continuu în
schimburile simbolice părinţi copii, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii.
Copiilor li se acorda treptat “dreptul la replică” şi are loc o redefinire a noţiunilor comune de “părinte” şi
“copil”. A fi părinte înseamnă nu numai a transmite un sistem de competente şi abilităţi, a acţiona în calitate
de intermediar între societate şi copil, în timp ce a fi copil nu mai înseamnă numai a recepta aceste mesaje.
Importanţa educaţiei în familie este susţinută şi din perspectiva ideii că aceasta este primul mediu pentru
copil, o mică societate, cu legile ei specifice, societate care devine mediator, un adevărat filtru, în relaţia
dintre copil şi lume, într-o perioadă care este una de receptivitate şi plasticitate maximă. Familia are o
971
importanţă majoră, hotărâtoare în societatea modernă secularizată şi, din ce în ce mai mult, văzând că
raţionalismul educaţional a eşuat sau, mai trist, are efecte nocive asupra societăţii (delicvenţa juvenilă este
într-o continua creştere), părinţii îşi îndreaptă din ce in ce mai mult atenţia asupra posibilităţii realizării
educaţiei şi cu sprijinul principiilor catehetice ale Bisericii. Al doilea factor de formare a unei personalităţi,
şi cel mai principal, este Biserica „cea mare”, unde omul se educă şi la vârsta de şapte ani, dar şi la cea de
şaptezeci de ani. Aici, în baza unui spectru mai larg al iubirii – cea către Dumnezeu şi cea către semenii săi
– omul învaţă noţiunea de „păcat”. În aceste condiţii, fără triumfalism, se pare că rolul Bisericii este unul
din cele mai importante, cadrul eclesial rămânând unul din puţinele în stare – acum - să mai acţioneze întru
recuperarea familiei şi a societăţii. Ştiind ce este păcatul (în baza Decalogului din Vechiul Testament şi a
învăţăturii creştine evanghelice), viitorul cetăţean nu va avea nevoie de intervenţia poliţiei pentru a se
comporta decent faţă de alţi cetăţeni, el avându-şi arbitrul său liber mereu treaz: teama de păcat şi conştiinţa
nepătată. Biserica a fost mereu pedagogul unui bun creştin şi a unui bun cetăţean, fiind dintru început
„mama poporului român”, cum ne aminteşte Mihai 11 Eminescu. Este logic ca Statul, dorindu-şi un bun
cetăţean, să colaboreze cu ceilalţi factori de bază întru formarea personalităţii unui viitor cetăţean. Prin
urmare, Statul ar trebui să promoveze în şcoala de stat aceleaşi principii şi valori pe care viitorul cetăţean
le-a primit în familie şi în Biserica. Educatia in sens crestin este initierea in viata si invatatura crestina
,scoala prin credinta si har ,constiinta si virtute, iubire si munca,solidatate si raspundere morala.
972
SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE-ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘC. VAIDA LAURA

SCOALA PRIMARA JICHISU DE JOS
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă
, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
Ca educatori, este important să-i susţinem pe părinţi în demersurile lor educative, să ştim să-i orientăm
în eforturile lor de a avea un copil fericit.
Ca părinţi, este important să ştim ce hotărâri luăm pentru copilul nostru, cum şi cu ce ocupăm timpul
copilului, când să-l ajutăm şi când să-l lăsăm să se descurce singur. Realitatea de zi cu zi a familiilor de
astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu
se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte
cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către
succesul lui social.
oprească aici.
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere?
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva ,,sfaturi”
în acest sens:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine
cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu
îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu
alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că
ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu
te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme
să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Încurajează-l să le
folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă
973
diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de
modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că
nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să poarte
o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să
îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are
de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atrage-i
atenția și amintește-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul
copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-
ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când trebuie să fii mai
categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu, televizorul, nu îl mai
lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
Bibliografie:
974
FAMILIA- FACTOR DE STABILITATE AFECTIVĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR LENUȚA VAMANU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. BISTRIȚA
Familia reprezintă o importantă resursă pentru succesul școlar al copiilor. În cadrul ei, li se asigură
acestora nu numai condițiile materiale dezvoltării psihofizice, ci și bazele trainice ale întregii formări a
viitorului adult. Trebuie reținută ideea că, deprinderile și convingerile conturate în familie stau la baza
modului de acțiune în viitor, iar atitudinile și comportamentele părinților vor fi primele modele copiate cu
fidelitate de copii.
Afectivitatea copilului începe și continuă să rămână componenta cea mai importantă a personalității.
Datele statistice ne arată adesea că devierile caracteriale ale copiilor, delictele gratuite pe care le comit
minorii, au de cele mai multe ori ca mobil cerințele din sfera afectivă a personalității lor.
În consecință, este absolut necesar să ne întrebăm cum funcționează nevoia de afecțiune a copiilor în
procesul educării, în ce fel este ea satisfăcută în familie sau în afara ei. Se știe că evoluția și modificările în
sfera afectivității nu urmează aceeași linie cu dezvoltarea intelectului și nici cu cea a constituirii unor
aptitudini speciale.
Sub raportul trăirilor afective ale copiilor, cercetările stabilesc adevărate tipologii:
-tipul echilibrat afectiv și satisfăcut în mediul său familial;
-tipul unilateral satisfăcut afectiv și în afara familiei;
-tipul frustrat total de afecțiune;
-tipul de o afecțiune antisocial formată, negativă;
-tipul cu transfer ușor sau greu în sfera afectivității.
Stările de dereglare a afectivității formează baraje de motivație și de sens în recepționarea influențelor
educative la copii, chiar și în cazul celor extrașcolare.
Familia, ca sistem complex, prin membrii ei, influențează pozitiv sau negativ formarea copiilor și în
timp, capacitatea lor de a se adapta unui mediu, în care, oricum factorii perturbatori sunt în ascensiune.
Ritmul trepidant al vieții cotidiene, tipic unei economii de piață, la care nu toți indivizii se pot raporta
identic, influențează calitatea interacțiunii dintre părinți și copii.
Timpul acoperit de multiple ocupații, suprasolicitări ale părinților, se reflectă negativ asupra familiei.
În absența timpului necesar unei comunicări normale, este afectată relația dintre părinți, ceea ce alterează
interacțiunea cu cei mai vulnerabili componenți ai familiei-copiii. Atunci când grija părinților este
preponderent materială ( asigurarea cerințelor imediate legate de hrană, îmbrăcăminte, etc.), în evoluția
copilului apar reacții neașteptate în momente când acesta are nevoie de înțelegere și afecțiune din partea
părinților.
Această deprivare afectivă a copilului va avea drept urmare tulburări grave de adaptare a acestuia la
mediul căruia va urma să-i facă față – școala, mai târziu chiar profesia.
Atunci când echilibrul afectiv constant există și se manifestă printr-o comunicare eficientă între mamă
și tată, acesta se va răsfrânge pozitiv în potențialul de înțelegere și comunicare orientat către copii. Copilul
va observa și va înregistra pozitiv un model de comunicare normal, detensionat, bazat pe o permanentă
colaborare.
Deoarece mediul în care crește și se dezvoltă copilul își pune amprenta asupra dezvoltării
personalității lui, consider că este necesar ca învățătorul să depisteze și să cunoască cauzele care au dus la
o eventuală tulburare afectivă a acestuia și care se va manifesta prin alterarea performanțelor școlare sau
devieri comportamentale (minciuna sistematică, furt, vagabondaj, abandon școlar).
Zicala cum că: ,,Omul nu trăiește doar cu pâine” poate suna demodat, dar rămâne la fel de valabilă
în toate timpurile, în mod special la copii. Aș spune că fiecare copil are nevoie de dragostea părinților, de
o profundă căldură sufletească, de grija și ocrotirea lor.
Să ne gândim doar, la zâmbetul și încurajarea mamei care se preface miraculos în bagheta de vrăjitor
ce alungă boala copilului, sporind înmiit efectul medicamentelor, sau la mâna de părinte așezată aprobator
pe creștetul copilului, pentru cine știe ce faptă bună. Gest atât de simplu, ce-l face deopotrivă voios și
încrezător, recunoscător și hotărât să repete binele.
975
La dispoziția familiei stă un arsenal inepuizabil de mijloace și prilejuri pentru a le folosi și a-i crește
pe copii în dragoste și înțelegere, pentru ca aceștia la rândul lor să nutrească aceleași sentimente,
indispensabile vieții, față de semenii lor, față de proprii părinți.
Să-i fii aproape copilului, la bine și la rău, să-i înțelegi frământările, să știi unde începe răsfățul, când
e nevoie de severitate și când de blândețe, să-i oferi, ca părinte, exemplul pentru tot ceea ce înseamnă binele
și dreptatea, cinste și adevăr, blândețe și cumpătare, înțelegere și bunăvoință, sunt numai câteva aspecte ce
țin de rolul părinților în educarea copiilor, de ceea ce le pot ei oferi, cu condiția ca dragostea și înțelegerea
să fie bine dozate, în ceea ce privește cantitatea și intensitatea lor.
976
CEI 7 ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE, VANC RODICA ADINA

GRADINITA P.N. COVASINT
Când ne referim la cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
care se comportă corespunzator cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Toate acestea sunt fundamentale pentru
formarea copilului, venind in sprijin si educatia pe care o primeste in institutiile de invatamant.
acasă.
Familia are un rol foarte important in viata copilului. Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de
confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor
sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe. In permanenta, familia trebuie să încurajeze
copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele
informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită.
Parintii sunt modelele de conduită oferite copiilor, acestia le preiau prin imitaţie şi învăţare, mediul în care
se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
dezvoltare în care se află el, tinandu-se cont de particularitatile de varsta si individuale ale fiecarui copil.
În sanul familiei se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, valorile si principiile care il vor insoti pe parcursul vietii si care vor
constitui emblema celor „7 ani de acasa”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care
se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,
convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să
se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
constant în devenirea sa ca adult. Scoala si dascalii vin să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 ;
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
4. www.didactic.ro
977
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘI COMPORTAMENTUL CIVILIZAT
EDUCATOARE: VANCA ALEXANDRA,

ȘC. GIMN. ”SERAFIM DUICU”
– STRUCTURĂ GRĂDINIȚA CU PROGR. PREL. NR. 12, TG. MUREȘ
„Buna creştere a tineretului este garanţia cea mai sigură a fericirii unui stat”. (Democrit)
Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, şi ajungem să ne întrebăm de multe ori
dacă nu cumva comportamentul civilizat, adică bunele maniere, au devenit cumva inutile? Răspunsul e unul
singur: buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că îl va face pe om să se respecte în
primul rând pe sine.
Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare
dreptul să considerăm tradiţiile demodate sau că nu ne reprezintă? Fără îndoială că nu. În toate timpurile a
existat tendinţa oamenilor de a se opune regulilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par
restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă
experienţă de viaţă fiecare individ este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele
contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.
Omul nu trăieşte singur, izolat, el a devenit om atunci când, pentru a exista, a fost nevoit să intre în
relaţii cu alţi oameni. El comunică cu semenii săi, îşi confruntă cu ei ideile, se dezvoltă împreună cu alţii şi
se ajută reciproc, într-un cuvânt: trăieşte într-o colectivitate socială căreia nu-i este indiferent modul de
comportare al fiecărui individ în parte.
Deci, singura lui posibilitate de convieţuire în societate este condiţionată de respectarea normelor şi
principiilor etice şi morale care guvernează respectiva societate. A respecta aceste norme înseamnă, practic,
a răspunde aşteptărilor şi cerinţelor colectivităţii în care trăieşte, dar, şi acestea trebuie în permanenţă
dezvoltate şi îmbogăţite prin educaţie şi instruire.
Buna creştere se dobândeşte în mai multe feluri. Educaţia ocupă de departe cel mai important loc şi
aici mă refer atât la educaţia primită în familie cât şi cea dobândită de pe băncile şcolii.
Sintagma „a avea cei şapte ani de acasă” nu necesită o explicaţie detaliată. Cu toţii ştim că atitudinile
şi comportamentul nostru faţă de tot ce ne înconjoară încep a se forma de la cea mai fragedă vârstă. Iniţial
părinţii, apoi profesorii încearcă să ne familiarizeze cu diferite norme şi valori morale. Iscusinţa lor de a
transmite acest mesaj determină gradul nostru de receptivitate şi tendinţa de a cunoaşte lumea. Nu în zadar
filosofii antici afirmau că toate relele provin din ignoranţă.
Este adevărat ca nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
consolideze normele deja deprinse din familie. Familia are cel dintâi rol în formarea comportamentului
civilizat al copilului. Acasă e locul unde copilul trebuie să învețe să salute, să folosească formulele de
politețe, să respecte oamenii mai în vârstă, să dea locul ăn mijloacele de transport în comun, să își ajute
semenii, să se comporte civilizat, să mănânce civilizat, etc. Școala trebuie doar să consolideze aceste
deprinderi și obiceiuri și să le formeze altele noi. Cei șapte ani de acasă îl învață pe cel mic comportamentul
și atitudinea față de ceilalți, comportament pe care ulterior și el îl va transmite mai departe. Deci, ceea ce
învață, ceea ce vede în primul rând acasă, apoi la școală, este ceea ce va reproduce când va crește și se va
maturiza. Este modul în care se va comporta de mic.
Comportamentul civilizat are rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare
şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa.
Bunele maniere, comportamentul civilizat sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea
în care trăieşte.
978
Bibliografie:
Cuciinic, Constanţa, (2000), „Cum să fiu politicos ?”, Consiliere şi orientare şcolară în învăţământul
primar, Ed. Aramis, Bucureşti
Duduleanu, M, (1978), Proverbele lumii despre calităţi şi defecte, Ed. Albatros, Bucureşti
Internet
979
PROF CARMEN VARGA,

SCOALA GIMNAZIALĂ “OCTAVIAN GOGA”, BAIA MARE
A învăţă bunele maniere este un process de lungă durată, prin care copilul imită în prima fază
comportamentul adulţilor, apoi şi le transformă în deprinderi. De aceasta este importantă influenţa
părinţilor, obiceiurile din familie, căci i se va impregna copilului pentru toată viaţa. Modelul este indiscutabi
Mama şi Tata, valorile acestora transformându-se în valorile copilului.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe cu prima zi de viaţa a
copilului. În afară de satisfacerea trebuinţelor sale fundamentale: hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc., copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Iubirea şi răbdarea sunt armele cu care copilul trebuie deprins cu bunele maniere. A spune mereu “te rog”,
“mulţumesc”, “cu plăcere” este doar începutul unei educaţii în care respectful faţă de cei din jur, simţul
civic sunt primordiale. Încet încet, copilul va imita şi îşi va însuşi regulile casei, regulile de bună purtare,
fiind în permanenţă îndrumat de catre părinţi. Recompensele, dar si sancţionarea vor ajuta la fixarea acestor
reguli. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. În “Domnul Goe” de I. L. Caragiale avem exemplul
unui copil răsfăţat, egoist, desprins să i se ofere totul pe tavă, la comandă. Privit în ansamblu însă, ne dăm
seama că nu el este cel care greşeşte, ci este o victimă a nepriceperii educării familiei sale. Cele trei doamne
sunt cele care îl educă în această direcţie, Goe fiind rezultatul greşelilor lor.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Dascălii vor
şlefui şi vor aduce noi valori tânărului şcolar, astfel încât educaţia de acasă şi cea de la şcoală să formeze
un tot unitar. Lucrurile trebuie să meargă în tandem, exact ca mersul pe bicicletă, şcoala fiind o prelungire
firească a educaţiei de acasă.
Pe lângă reguli, este foarte important dezvoltarea încrederii de sine. Copilul trebuie încurajat de mic,
susţinut şi sprijinit în a descoperi lumea prin proprii-i ochi. Aripile tânărului în formare trebuie lăsate să
zboare, să descopere şi sa receeze lumea după sufletul său. Fiecare e unic şi irepetabil, fiecare va avea o
altă viziune, iar nouă ne revine sarcina de a-i încuraja. Un copil cu încredere în el va avea rezultate mai
bune la şcoală, va vorbi dezinvolt şi îşi va prezenta ideile în prezenţa celorlalţi. O greşeală frecventă a
părinţilor este compararea copilului cu alţii, ceea ce produce daune pe termen lung. Ei trebuie încurajaţi şi
motivaţi, căci e imposibil să fie identici cu oricare alt copil, chiar de e frate, soră, vecin, coleg de clasă.
Aşadar, cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii
7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Bibliografie:
980
IMPLICAREA PĂRINŢILOR ÎN ACTIVITĂŢILE DIN GRĂDINIȚĂ
PROF. VASAS HAJNALKA

GR. CU P.P.”PRICHINDEII VESELI” HUEDIN
În momentul în care copilul vine pentru prima dată la grădiniţă, apar multe necunoscute atât pentru
el, cât şi pentru părinţii săi. Părinţii au multe întrebări de pus, au multe temeri şi pretenţii. Cel mai important
lucru pentru o colaborere bună este să nu ţinem părinţii departe de activităţile grădiniţei. Copiii pe care îi
pregătim sunt, la urma urmei, copiii lor. Părinţii au dreptul de a lua parte la viaţa copiilor lor şi au, de
asemenea responsabilităţi în privinţa aceasta. Ei trebuie încurajaţi să viziteze grădiniţa şi trebuie făcuţi să
se simtă bineveniţi. Sentimentele părinţilor influenţează sentimentele copiilor. Dacă un copil îşi vede
părinţii bucuroşi că merge la grădiniţă, el va fi bucuros să o frecventeze. În cele din urmă, cel care va
beneficia cel mai mult de pe urma unei relaţii strânse între părinte şi profesor este copilul.
Copii sunt temători la început, văzându-se « părăsiţi » în grădiniţă, cu cineva pe care nu-l cunosc.
Dacă ni se pare că ei trebuie susţinuţi de o figură familiară, părinţii sau bunicii trebuie încurajaţi să stea
împreună cu ei în grădiniţă, în primele zile, până ce copilul se adaptează.
Trebuie să observăm dacă într-adevăr copilul este cel care are probleme cu separarea de părinte sau
nu cumva părintelui îi este greu să-şi lase copilul.
Părinţii se vor simţi mult mai implicaţi dacă sunt făcuţi să înţeleagă programul grădiniţei, modul şi
raţiunile după care el este alcătuit, dacă va fi făcut să se simtă parte importantă în activităţile ce au loc.
Întâlnirile cu părinţii trebuie să fie frecvente; poate şi alte rude vor dori să ia parte ( bunici, străbunici,
mătuşi sau chiar vecini). Este foarte important ca părinţii să participe la activităţi comune, să fie implicaţi
în activitate, să aibă roluri bine definite.
Este bine să organizăm întâlniri cu un mic program- filme, ori chiar jocuri de rol; părinţii îşi pot
asuma în aceste jocuri chiar rolul de părinte, încercând în mod indirect să găsească soluţii la problemele
reale cu care eventual se confruntă în familie.
Discuţiile pot avea o mare eficienţă, părinţii învăţând unul de la altul; ei simt că nu sunt singuri într-
o situaţie dificilă. Pe măsură ce părinţii îşi împărtăşesc ideile şi sentimentele, putem afla mai multe de la ei
şi despre ei.
Activitatea cu copiii va fi mult mai rodnică dacă vom şti mai multe despre modul lor de viaţă acasă.
Se pot organiza pentru părinţi lectorate despre nutriţie, dezvoltarea copilului, probleme speciale ale
copilăriei; o dată ce înţeleg problemele şi cum pot contribui la rezolvarea lor, părinţii pot oferi un sprijin
substanţial.
Nu toate contactele cu părinţii trebuie să aibă loc în contextul întâlnirilor de grup. Pot fi aranjate
discuţii private cu unul sau ambii părinţi.Va fi un bun prilej de a afla mai multe amănunte despre ceea ce
cred şi vor părinţii în legătură cu copilul lor.Oare ambii părinţi au aceleaşi opinii privind dezvoltarea şi
comportamentul copilului lor.
Trebuie să îi ajutăm cât putem! Nu este uşor să fi părinte. Dacă părinţii sunt suficient de deschişi
pentru a ne împărtăşi problemele personale, merită să-i ascultăm cu înţelegere şi respect.
Contactul cu părinţii trebuie menţinut pe tot parcursul anului. Este preferabil să avem mai multe
întâlniri scurte decât o dată pe an, o adunare lungă şi plictisitoare. Putem de asemenea menţine contactul
cu părinţii prin scrisori ori telefoane. Câteva cuvinte schimbate cu părintele dimineaţa, când îşi aduce
copilul la grădiniţă, pot fi uneori şi suficiente şi eficiente. Poate familia are un oaspete deosebit, ori poate
cineva este bolnav. Astfel, vom înţelege mai bine comportamentul copiilor Buletinul pentru părinţi agăţat
la intrarea în grădiniţă contribuie mult la menţinerea contactului cu părinţii
Putem lua iniţiativa de a vizita o familia, găsind tema şi ziua potrivită.
Se pot ivi şi situaţii speciale- copilul este bolnav, ori a apărut un nou-născut. Fie că părinţii ne
vizitează, fie că îi vizităm, este indicat să ţinem un carnet cu însemnări asupra acestor evenimente, în care
să notăm impresii, recomandări ori un scurt rezumat asupra întâlnirii.
Părinţii pot da o mână de ajutor efectiv în grădiniţă. Unii ar putea să lucreze ca voluntari în clasă: să
spună poveşti copiilor, să-i înveţe cântece; le pot descrie ori arăta animale neobişnuite; să le cânte la un
instrument muzical.
981
Părinţii trebuie încurajaţi cât mai mult în aceste activităţi. Deosebirile culturale şi etnice trebuie
respectate. Dacă educatoarele sunt deschise şi prietenoase, părinţii pot fi bucuroşi să le împărtăşească câteva
din obiceiurile şi tradiţiile lor
Înţelegerea şi legătura strânsă între familie şi educatoare va face ca munca educatoarei cu copiii să
beneficieze în urma acestor relaţii şi va dărui , de asemenea, copiilor, un an şcolar cald şi plăcu
Bibliografie:
- CURRICULUM PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR( 3-6/7ANI), MINISTERUL
EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI TINERETULUI, 2008.
- DUMITRANA, MAGDALENA, „COPILUL, FAMILIA ŞI GRĂDINIŢA”, EDITURA
COMPANIA, BUCUREŞTI, 2000.
- IONESCU, M., „DEMERSURI CREATIVE ÎN PREDARE ŞI ÎNVĂŢARE”, PRESA
UNIVERSALĂ CLUJEANĂ, CLUJ, 2000.
982
EDUCAȚIA ÎN FAMILE "CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ"
PROF.VASII ELENA -LICEUL CU PROGRAM SPORTIV, ARAD
din familie Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de
cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a
părinţilor.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la școală ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
la școală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante pentru copii sunt şi activităţile
pe care le vor face în afara celor de la școală, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte
diferite de viaţă. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea
în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria
cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe copii în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe
care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici
să înveţe, să descopere lumea. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o
persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Nu este de-ajuns doar sî ne
controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a
fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce
facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în
societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord
dintre părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în
realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile
dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul,
983
cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu –
un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va
avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană
şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui
comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra
copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte
şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le
transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om
respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume
fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen
Heroveanu)
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
984
PRIMII PAȘI SPRE EDUCAȚIE
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: VASILACHE DANIELA
Când spunem ,, Cei 7 ani de acasă ,, ne referim la perioada copilului petrecută mai mult cu familia .
Acolo este locul unde copilul își construiește baza unui comportament care îl va reprezenta toată viața ,
acolo în fiecare zi învață câte o lecție despre cum să facă diferența între bine și rău , cum să fie politicos
sau să-și dezvolte calitățile și abilitățile pentru a se descurca pe viitor . Dragostea dintre copil și părinții
acestuia este cel dintâi suport în formarea calității sufletești pe care copilul o transformă în bucurie și o
stare generală de bine, mărindu-și astfel puterea de lucru și încrederea în forțele proprii . Toate acestea
reprezintă primii pași spre educație .
Cine cunoaște căldura sufletească și dragostea părintească , la rândul lui va împrăștia dragoste în jur
, iar un om educat oferă la rândul său educație . Vârsta de șapte ani este cea mai potrivită pentru dezvoltarea
dragostei pentru familie și casă copiii fiind buni imitatori cu o imaginație bogată, pot fi orice personaj
îndrăgit de ei sau orice persoană imitîndu-i comportamentul de aceea felul cum li se vorbește sau li se
adresează persoanele din jur își pune amprenta asupra comportamentului acestora în continuă formare.
Mediul în care cresc și își dezvoltă abilitățile este definitoriu pentru tot parcursul vieții . Comunicarea
este secretul unei bune educații , copiilor trbuie să li se spună cum să se comporte cu colegii de joacă , într-
un magazin , într-un mijloc de transport , la spectacol sau pe stradă . Umanitatea se formează de la cea mai
fragedă vârstă , copiii ducând mai departe tot ceea ce învață în familie , până la intrarea lor în grădiniță ,
mai apoi la școală unde se continuă modelarea personalității lor de către educatoare, învățătoare și profesori
. De cele mai multe ori copiii țin cont de sfaturile primite , dar uneori greșesc și nu sunt tocmai bucuroși
pentru că, cineva are grijă să le facă observație .
Dar, această problemă se poate soluționa simplu , cu multă politețe din partea copiilor care la rândul
lor vor primi laude și aprecieri. Viața noastră va fi mai bună dacă încercăm să ne respectăm unii pe alții .
Cei șapte ani de acasă există în fiecare dintre noi .Toți am trecut prin această perioadă a vieții , perioada
minunată a copilăriei , când nu știam ce înseamnă răutate, egoism , îngâmfare și orgoliu, noi jucam același
joc , jocul copilăriei prin care învățam fără să ne dăm seama să ne respectăm și să ne ajutăm unii pe alții .
Din nefericire unii copii au ghinionul să se nască în familii dezorganizate , cu diferite vicii , sau cu un
limbaj inadecvat . Aceștia vor practica în viață ceea ce au văzut la părinții lor , își vor crea o imagine de
sine urâtă considerând că așa este bine. Dar noi îi putem ajuta prin exemplul nostru de comportament , prin
comunicare și sprijin . Toți părinții ar dori ca, copiii lor să se afirme la școală, în viață , dar ei trebuie să știe
că această reușită depinde numai de modul în care au fost educați și de deprinderile formate în primii șapte
ani .
Bibliografie:
-V.Coroi , Magda Florescu , Maria Ursache , ,,7 ani de acasă ,, Editura Medicală , București 1968;
985
Cei 7 ani de acasa: norme si valori esentiale pentru succesul viitorului copilului
CEI 7 ANI DE ACASA SI COMPORTAMENTUL COPILUL
ÎNV. VASILE ALINA VALENTINA

- ȘCOALA GIMNAZIALĂ DUDEȘTI, JUD. BRĂILA
Niciun părinte nu-şi doreşte ca al său copil să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei
care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme
are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut
generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
ani de-acasă”.
986
În concluzie pot spune că cei 7 anide acasa reprezintă pașaportul care te insoțește oriunde mergi în
viață!
987
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ,
PROF. ÎNV. PREȘC. VASILIE DORINA

GRĂDINIȚA CU P.P. SCUFIȚA ROȘIE, ALBA IULIA
Când vorbim de cei șapte ani de acasă, ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea personalității și comportamentului copilului.
trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei. Copilul trebuie obișnuit
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să
salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Această perioadă de timp este considerată ,,culmea achizițiilor,, una din perioadele de intense
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare
și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Crescând în și alături de familia sa, copilul integrează roluri, valori și norme ale familiei.
În acest fel copilul are un model de relație, care se regăsește în toate interacțiunile sociale pe care
copilul le inițiază în felul său! Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimental
de siguranță, stabilitate, căldură, protecție din partea părinților.
Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus și să nu i se facă observații în
public.
Există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum
şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău
au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte
legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile
susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firescă a
lucrurilor, educația începe în familie.
988
ÎNV.: VASU ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 200, SECTOR 3, BUCUREȘTI
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,Mulţumesc”, ,,Te
rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie
acasă.
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor
se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de
conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin
imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul
model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a
modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
În familie se dezvoltă spiritul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
În cei şapte ani de acasă, copilul trebuie să învețe: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie
şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi
negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori
dezacord dintre părtile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale
mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc) , consecvenţă în realizarea unei sarcini , concentrare a atenţiei, alegerea
motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
989
Bibliografie:
5. www.scribd.com
6. www.didactic.ro
990
PROF. ADRIANA VELE,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „NICOLAE STEINHARDT” ROHIA,
STRUCTURA RĂZOARE, JUD. MARAMUREȘ
”Iubirea nu domină, ea educă, iar aceasta înseamna mai mult ” Goethe

Educarea copilului începe în momentul în care acesta este adus acasă de la spital, iar părinții trebuie
să fie constienți de responsabilitatea pe care o au, deoarece capacitatea de invățare a oamenilor continuă pe
tot parcursul vieții, insă nu la aceeași intensitate. Astfel că, sugarii si copiii preșcolari au nevoie de
experiențe pozitive, dragoste, afecțiune si atenție din partea familiei și a primilor dascăli. Acestea vor
contribui la dezvoltarea socială, emoțională, propria fericire, sentimentul de încredere și de securitate, însă
în lipsa acestora individul va avea probleme de integrare și adaptare. De asemenea, copiii au nevoie să le
fie furnizate incă de timpuriu cunoștințe si să fie integrați intr-un proces de invățare adaptat vârstei pentru
a pune bazele succesului școlar, dorinței de învățare si realizărilor ulterioare. Unele cercetări confirmă chiar
faptul că primii cinci ani de viață sunt foarte importanți pentru dezvoltarea creierului copilului, experiențele
trăite timpuriu fiind baza dezvoltării acestuia si felului in care funcționează, absoarbe si interpretează
informațiile pe tot parcursul vieții.
”PRIMII DOI ANI DE VIAȚĂ SUNT CEI MAI IMPORTANȚI. OBSERVAREA A DEMONSTRAT
FAPTUL CĂ CEI MICI SUNT ÎNZESTRAȚI CU PUTERI PSIHICE SPECIALE ȘI A TRASAT NOI CĂI DE
A LE EVIDENȚIA PRIN EDUCAȚIA ÎN COLABORARE CU NATURA. DECI AICI ÎNCEPE O NOUĂ
CALE ÎN CARE NU PROFESORUL VA PREDA COPILULUI, CI COPILUL VA PREDA
PROFESORULUI.” MARIA MONTESSORI
De asemenea, în primii trei ani de viață, părinții sunt principala sursă de influență pentru experiența
de invățare si educare a copilului. Din acest motiv, adulții trebuie să iși controleze comportamentul și să
acorde o atenție deosebită tuturor acțiunilor si evenimentelor la care copilul este expus, căci acestea vor
avea un imens impact asupra dezvoltării ulterioare. Iar, ca părinte, nu ai voie sa uiți faptul că interesul tău
poate avea un impact major asupra educației copilului la orice vârstă.
În primii 6 ani de viață, copilul trece prin mari transformări fizice și psihice, de la sugar cu mișcări
haotice la un copil activ în mod inteligent. Specific acestei perioade este mintea ”absorbantă” ce le permite
copiilor adaptarea la mediul în care trăiesc. Copiii absorb mediul în mod necondiționat, fără prejudecăți și
fără a deosebi între bine și rău, absorb imagini, ritualuri și comportamente, atitudini, limbaj, gusturi si
valori. De aceea, în acești ani, este nevoie ca noi să acordăm o atenție deosebită informației pe care vrem
să o transmitem și modului în care o facem. Acest lucru poartă denumirea de modelare și fie că o facem
conștient sau nu, copiii observă și absorb informația exact așa cum este transmisă.
Mediul de acasă, mai ales în primii doi ani de viață, își pune în mod evident amprenta asupra
dezvoltării fizice și psihice, dar mai ales asupra dezvoltării cerebrale. În primul an de viață, creierul
copilului se va dezvolta de la aproximativ 350 de grame la naștere la 850 grame la un an – o dezvoltare pe
care niciodată nu o va mai atinge. Lucrul acesta este posibil datorită noilor legături neuronale ce se
formează, precum și procesului de mielinazare care se desfășoară cu o rapiditate incredibilă în primul an
de viață. Ca aceste procese să se întâmple, e nevoie de un mediu armonios, dar și de suficientă interacțiune
cu mediul, ceea ce noi traducem prin nevoia de ordine și de mișcare a copilului. Ordinea fizică a mediului
aduce cu sine ordine psihică pentru copil, îl calmează, îi dă puncte de reper și de orientare, îi dă siguranță
și posibilitate de explorare.
Având in vedere ca 85% din abilitățile sociale ale unui adult sunt dezvoltate în primii ani de viață
si nu numai, părinții au datoria de a oferi copilului educația și instrumentele necesare dezvoltării
sănătoase si armonioase. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi
necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria
e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală
şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
991
CEI 7 ANI DE ACASĂ, EDIŢIA 2019
PROF. ÎNV. PREŞC.: VELE CLAUDIA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM SĂPTĂMÂNAL RUDOLF WALTHER,
TIMIŞOARA, TIMIŞ
Cei 7 ani de acasă se referă la un copil bine crescut, care ştie să mulţumească, atunci când primeşte
ceva, care ştie să salute, atunci când merge pe stradă sau se află într-un anumit loc şi întâlneşte o persoană
sau persoane cunoscute, care se poartă respectuos cu cei învârstă sau cu adulţii din jurul său, care respectă
mediul înconjurător.
Educaţia primită de copii, în cei 7 ani de acasă, depinde de foarte mulţi factori. In primul rând, cei
mai importanţi în educaţia celor mici sunt părinţii, care de multe ori, din cauza unor probleme financiare,
aleg să petreacă primii ani din viaţa copiilor, departe într-o altă ţară străină, crezând că le fac un bine,
lâsându-i în grija altor persoane, membrii ai familiei şi compensând dragostea, atenţia cu cadouri şi bunuri
materiale.
În primii ani de viaţă ai copiilor, respectiv cei 7 ani, se face educaţia, copiii, învăţând să facă diferenţa
între bine şi rău, prin exemple proprii şi fapte venite din partea celor din jur. Mereu o familie unită, formată
din mama şi tata, care sunt mereu alături şi îşi oferă sprijin şi respect reciproc, este un exemplu demn de
urmat, de cei mici, pentru că aceştia, în primii ani de viaţă imită şi învaţă de la cei din jur. În zilele noastre,
familile aleg cu uşurinţă să îşi abandoneze copiii la rude, de cele mai multe ori bunici, crezând că le vor
oferii un trai mai bun copiilor peste câţiva ani, exact în cei mai importanţi ani din viaţă, ami în care cei mici
îşi dezvoltă personalitatea, gândirea şi învaţă de la cei din jur. Bunicii încearcă să înlocuiască iubirea
părinţilor, încercând să le facă pe plac nepoţilor, însă nu este de ajuns, deoarece copii nu mai ţin cond de
cei învârstă şi ajung să abandoneze şcoala, să nu respecte profesorii sau persoanele celor din jur şi asta
pentru că în primi ani de viaţă, nu au avut un exemplu maternal, bun.
De aceea înainte de partea financiară, părinţii, pentru că ei sunt cei care le oferă cei 7 ani de acasă,
trebuie să le ofere copiilor un cămin cald, iubitor, pentru ca şi copilul şă se simtă protejat, îngrijit, iubit,
pentru a-şi asigura încredere şi să înveţe reguli de comportament. Dragostea faţă de copiii, trebuie să fie
mai presus de orice bunuri materiale, iar dacă noi în copilăria noastră am suferit un abandon sau am trăit
într-o familie separată, trebuie să nu mai repetăm aceiaşi greşală, iar în momentul în care ne dorim cu
adevărat un copil, să facem totul pentru el şi să îl învăţăm că atunci când face ceva bine, este lăudat şi
încurajat, ca dacă îşi doreşte ceva, trebuie să lupte pt acel ceva, prin note bune, fapte bune, că trebuie să
ajute acolo unde este nevoie şi să muncească mult pentru a devenii ceea ce îşi doresc.
Copilul nu trebuie pedepsit, fără să fim siguri că a înţeles de ce este tras la răspundere şi nu trebuie
şă pună lucrurile materiale mai presus de orice mulţumire sau apreciere din partea părinţilor. Părinţii nu
trebuie să se contrazică în faţa copilului, mereu trebuie să ţină cont de părerea celuilalt, în educarea celui
mic.
De aceea, ce un copil învaţă în cei 7 ani de viaţă, este ceea ce il pregăteşte pentru viaţa, îi dezvoltă
personalitatea, gândirea şi îl ajută să devină omul de peste câţiva ani.
992
RELAŢIILE DE COMUNICARE ÎNTRE PĂRINTE ŞI COPIL
PROFESOR: VEREȘ RADU CLAUDIU

C.S.E.I. “CONSTANTIN PUFAN”, DR.TR.- SEVERIN
Comunicarea se defineşte a fi un proces tranzacţional prin care cei care participă schimbă informaţii
într-un anumit context. Partenerii în comunicare sunt: emiţătorul şi receptorul. Informaţiile care se
comunică sunt codate într-un mesaj. Mesajul este un set de simboluri verbale (mesaje codate prin cuvinte)
şi non vorbale (gesturi, emoţii, priviri, etc.). Canalul (media) este suportul prin care circulă mesajul.
Schimbul de informaţii poate fi atenuat sau chiar distorsionat de către paraziţii comunicării, ca factori
perturbatori. Decodificarea limbajului nonverbal este importantă în dialogul din timpul comunicării.
Factorii de bruiaj (zgomotele) Relaţiilor de comunicare li se acordă o atenţie deosebită în literatura
de specialitate deoarece comunicarea implică o anumită reciprocitate şi este privită ca formă fundamentală
de interacţiune psihosocială. Comportamentul copilului este controlat prin recompense şi măsuri punitive
din partea părinţilor.
Deprinderile de coping ale copiilor mediază şi ele reacţiile la expunerea la violenţă domestică, în
sensul că în cazul copiilor mici se observă niveluri mai ridicate ale pericolului perceput şi ale
autoînvinovăţirii legate de producerea acestor evenimente, toate acestea conducând ulterior la probleme de
internalizare şi externalizare. Efecte negative se înregistrează mai pregnant în cazul copiilor care prezintă
o evitare anxioasă sau încearcă să intervină pentru a opri violenţele dintre părinţi.
Copiii mici nu au dezvoltate capacităţile cognitive sau repertoriile de coping. În condiţii de distres
extrem şi control limitat, ei pot dezvolta şi internaliza strategii cum ar fi disocierea, comportamentele de
distragere şi hipervigilenţa la indicii cu potenţial ameninţător, pentru a evita pericolul imediat, aceste
strategii menţinute pe termen lung devenind ulterior nepotrivite.
Un alt mediator al reacţiilor copilului este reprezentat de calitatea relaţiei mama-copil, marcată adesea
de un stil parental inconştient, de oscilare a mamei între ieşiri violente sau retragere din relaţia cu copilul
şi încercări disperate de a compensa.
De altfel, părinţii care trăiesc în relaţii violente se autodescriu ca frustraţi şi neajutoraţi cu privire la
abilitatea lor de a-şi proteja copiii, fiindu-le simultan dificil să fie disponibili emoţional, sensibili sau
responsivi la copiii lor. Atunci când părinţii trăiesc într-o frică perpetuă, copiilor le lipseşte simţul încrederii
şi securităţii, fundamental dezvoltării emoţionale armonioase.
De multe ori, copiii se confruntă cu stigmatizarea din partea societăţii şi sunt tentaţi să păstreze
secretele de familie, crezând că sunt singurii care se confruntă cu probleme legate de dependenţă de
substanţă a părinţilor. În aceste conditii, mulţi copii sunt nevoiţi să devină adulţi în miniatură, preluând
rolurile parentale în lupta pentru supravieţuire, din dorinţa de a echilibra şi compensa lipsurile şi tensiunile
din familie.
Viaţa într-o casă cu părinţi dependenţi de substanţă este, de cele mai multe ori, plină de dezamăgiri,
minciuni, spaime şi numeroase promisiuni neîndeplinite. Copiii vor deveni adesea temători, lipsindu-le o
bază sigură pe care să se sprijine; vor avea senzaţia că nimic nu poate fi controlat în viaţă şi vor trăi uneori
chiar sentimente de vinovaţie legate de responsabilitatea pentru faptele părinţilor lor. Copiii care au un
părinte dependent de substanţe trăiesc adesea emoţii de tristeţe, furie, jena, neajutorare, lipsa de speranţă,
neîncredere în forţele proprii sau singurătate.
Comportamentul imprevizibil al părinţilor dependenţi de substanţe îl fac pe copil să trăiască constant
o stare de tensiune, în încercarea de a evita izbucniri ale părintelui sau de a-l motiva ori ajuta să îşi
recunoască şi trateze problema. Părintele alcoolic încearcă adesea să se impună într-un mod agresiv. Copiii
ajung să fie sătui de certurile interminabile care se iscă din motive banale. Casa devine pentru ei, dintr-un
loc de linişte şi echilibru, o zonă de conflict pe care ar dori să o evite.
Codependenţa se manifestă la nivelul membrilor familiei persoanei dependente prin atribuiri externe,
excesul de grijă arătat celui dependent, centrarea pe sine, chestiuni legate de control, lipsa de sinceritate,
lipsa emoţiilor, perfecţionism şi frică.
993
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘI IMPORTANȚA LOR
VERONICA FÎNARU (BARBU),

PROFESOR DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ, DEFINITIVAT
DOCTORAND ANUL II,
ȘCOALA DOCTORALĂ, FACULTATEA DE LITERE,
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
Este unanim acceptat faptul că primii ani de viață ai copilului reprezintă o oglindă a educației pe care părinții
o oferă copiilor în primii ani de viață. Primii ani, perioadă în care copilul primește în special din partea familiei
modele de conduită sunt definitorii pentru formarea sa ca adult.
Pentru o dezvoltare armonioasă a copilului, consider că este primordial ca educația să înceapă încă din faza
de bebeluș, când părintele este responsabil să familiarizeze noul membru al familiei cu tot ce înseamnă viață
extrauterină, mai întâi prin intermediul poveștilor, apoi lăsându-l să exploreze, să îi ofere libertate, pentru a descoperi
singur universul înconjurător, chiar dacă, la început, acesta reprezintă mediul familial. La început, copilul învață prin
imitație. Acesta este momentul în care părinții trebuie să respecte niște ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat,
îmbrăcat) astfel încât să se formeze obiceiurile dezirabile, deoarece, pentru buna lui integrare și relaționare mai târziu,
trebuie ajutat să deprindă obiceiuri sănătoase și maniere elegante (importanța pe care trebuie să o acordăm corpului
nostru, importanța unei alimentații sănătoase sau cât de important este să îi ajuți pe cei din jurul tău). Astfel, în jurul
vârstei de șapte ani, copiii trebuie să aibă dezvoltat un anumit grad de autonomie, reușind să se spele singur, să se
îmbrace și să fie ordonat.
În mod firesc, toate aceste deprinderi pe care le dorim de la copiii noștri se vor forma cu blândețe, tact și multă
răbdare din partea părinților. Părinții nu trebuie să se supere atunci când copilul greșește, ci să găsească modul cel
mai potrivit de a discuta și rezolva problemele apărute. Astfel, recunoașterea greșelilor, magicul Îmi pare rău este o
expresie pe care trebui să o audă mai întâi din partea părinților, pentru că doar așa va învăța că recunoașterea greșelii
nu este un semn de slăbiciune, ci de demnitate. Doar prin blândețe, copilul va învăța să fie empatic, la rândul său și
să își exprime emoțiile și sentimentele.
De asemenea, pentru a pune bazele unei educații frumoase, copilul trebuie învățat să spună doar adevărul,
trebuie să petreacă cât mai mult timp cu părinții lui și să aibă parte de iubire necondiționată. Ca părinte trebuie să îți
pregătești copilul pentru lumea reală și pentru situațiile care ar putea apărea în viața lui. În acest sens, nu trebuie să
le cultivăm o atitudine de supunere, ci să ia propriile decizii, care vor contribui la maturizarea lui și să demonstreze
că este capabil să facă singur alegeri.
Un alt aspect important căruia părinții trebuie să îi acorde importanță este să își învețe copilul care sunt valorile
importante ale vieții. Copilul trebuie să știe încă din primii ani de viață despre responsabilitate, generozitate,
onestitate. Aceste valori vor crea norme de conduită, care se învață în familie, nu la școală. Școala doar consolidează
bazele educației puse de părinte. Cu ajutorul părintelui, copilul știe ce ,,se face” și ce ,,nu se face”. De aceea, perioada
celor șapte ani este considerată a fi perioada cu impact maxim asupra modului în care copilul percepe lumea și valorile
umane ale societății din care face și el parte.
Toate aceste ingrediente (și multe altele) apropie părinții care își doresc copii pregătiți pentru societate de
reușită și de împlinirea faptului că, asemenea unor artiști, au modelat un comportament care să fie un bun exemplu.
994
PROFESOR , VESCAN CLAUDIA ANCA

ŞCOALA GIMAZIALĂ „IOAN OPRIŞ”, TURDA
Există o lume care aşteaptă să fie descoperită în fiecare copil şi în fiecare tânăr.
Numai cel care nu se află închis în propria sa lume, reuşeşte să o descopere.
A educa înseamnă a crede în viaţă, chiar dacă vărsăm lacrimi. A educa înseamnă a avea speranţă în
viitor, a semăna cu înţelepciune şi a culege cu răbdare. A educa însemnă a fi un căutător care caută comorile
inimilor.
Un educator excelent nu e o fiinţă umană perfectă, ci o persoană care dispune de suficientă pace
lăuntrică pentru a se goli, ca şi de sensibilitate pentru a învăţa. A educa înseamnă pătrunderea fiecăruia în
lumea celuilalt.
Mulţi părinţi muncesc ca să le dea copiilor tot ce e mai bun pe lume, dar uită să deschidă pentru ei,
cartea vieţii lor.
Familia e precum o comoară. Oricât am încerca să ne îndepărtăm de ea, ne trage înapoi ca un magnet.
În cadrul acesteia învăţăm cele mai importante lucruri începâd cu primii paşi. Prin cei şapte ani de acasă
înţelegem educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, educaţia ce ajută la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până merge la şcoală. Un copil cu cei şapte ani de acasă e un copil bine crescut,
respectuos, ce se comportă cuviincios cu toate persoanele din jurul său.
Cei şapte ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu în
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectuală. Cei şapte
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Un copil cu cei şapte ani de acasă percepe informaţiile venite de la adult şi le absoarbe ca un burete.
Adultul are o deosebită impotanţă în formarea copilului. La început, acea fiinţă gingaşă e ca plastelina, nu
are nicio formă. Pentru a-ţi fi mai uşor să îl formezi, trebuie să începi încă de mic. Nu frica, nu teama trebuie
să îl determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită
bazat pe egala respectare atât de copil cât şi de părinţi. Dragostea de „bine”, de adevăr, are nevoie mai ales
de acţiune, de descoperire a virtuţilor de către copil.
Cultivarea dreagostei faţă de frumos se realizează tot în familie, prin pregătirea bunului gust al
copilului faţă de ţinuta şi locuinţa sa, precum şi cea de frumuseţe în comportare şi relaţie cu cei din jur.
Orice experienţă de viaţă, orice relaţie afectivă va fi resimţintă în funcţie de bazele oferite de familie.
Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, pricipala structură protectoare absolut
necesară existenţei lui.
Cei şapte ani de acasă i-am primit la vremea noastră şi o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare.
Merg mai departe, odată cu timpul, educaţia este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca,
iar haina a fost cumpărată din banii strânşi în cei şapte ani. Acea haină este cea mai valoroasă pe care o
putem „cumpăra”. E mai presus decât aurul şi argintul, deoarece e haină ce ne reprezintă. E precum o
oglindă, oglinda vieţii noastre. Fără cei şapte ani de acasă nu am mai fi oameni, nu am fi educaţi, nu am fi
respectuoşi. Aceşti ani sunt singura comoară ce putem spune că ne defineşte cu adevărat.
995
ROLUL ŞI IMPORTANŢA ACTIVITĂŢILOR EXTRAŞCOLARE – FACTOR
AL DEZVOLTĂRII PREȘCOLARILOR
PROF. VESZELE GIANINA

LIC. TEHN. ”P. MITROI” BILED – GRADINIȚA P.P.
„Lăsaţi copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă şi să se ridice şi să se înşele. Nu folosiţi

cuvinte când acţiunea, faptul însuşi sunt posibile.” Pestalozzi
Pornind de la acest îndemn, trebuie să-i învăţăm pe copii să învingă dificultăţile prin intervenţii reale,
posibile, să-i situăm în dialog cu mediul sau să-i facem să-şi exerseze capacitatea de a opta şi de a decide,
pentru că perioada preşcolară este decisivă pentru formarea viitorului şcolar, a tânărului de mâine.
Este unanim recunoscut faptul că perioda de 3 - 7 ani din viaţa copilului lasă cele mai profunde urme
asupra personalităţii în devenire deoarece aceasta este perioada receptivităţii, sensibilităţii, mobilităţii şi a
flexibilităţii psihice dintre cele mai pronunţate.
Aceasta este perioada în care influenţele externe lasă cele mai durabile urme, în care se constituie
premisele personalităţii şi se aşează bazele eu-lui: cognitiv, afectiv-motivaţional şi volitiv-caracterial.
Invăţământul preşcolar românesc, prin acţiunile şi activităţile sale, urmăreşte să valorifice potenţialul
creativ, specific vârstei preşcolare, în cadrul unui sistem instructiv-educativ bine structurat unde copilul să
aibe dreptul să-şi formeze personalitatea şi prin propria sa experienţă.
Grădiniţa, oricât de bine ar fii organizată, oricât de bogat ar fi conţinutul cunoştinţelor pe care le
comunică preşcolarului, nu poate da satisfacţie setei de investigare şi cutezanţă creatoare, trăsuri specifice
copiilor.
Ei au nevoie de acţiuni care să le lărgească lumea lor spirituală, să le împlinească setea lor de
cunoaştere, să le ofere prilejul de a se emoţiona puternic, de a fi în stare să iscodescă singuri pentru a-şi
forma convingeri durabile.
Activităţiile extracurriculare contribuie la gândirea şi completarea procesului de învăţare, la
dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor preşcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber.
Având un caracter atractiv, preşcolarii participă într-o atmosferă de voie bună şi optimism, cu
însufleţire şi dăruire, la astfel de activităţi.
Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este generator de căutări şi soluţii variate. Succesul
este garantat dacă ai încredere în imaginaţia, bucuria şi în dragostea din sufletul copiilor, dar să îi laşi pe ei
să te conducă spre acţiuni frumoase şi valoroase.
Activitatea extraşcolară ocupă un rol imporatnt în ansamblul influenţelor educative în grădiniţă. Ea
lărgeşte orizontul cultural al preşcolarilor, completând cu noţiuni noi volumul de cunoştinţe însuşite la
activităţi. Participarea copiilor la acţiunile organizate în afara grupei şi a grădiniţei constituie, de asemenea,
un mijloc de formare a competenţelor. Activităţile extraşcolare aduc o contribuţie însemnată şi la educaţia
morală, estetică a copiilor, disciplinându-le acţiunile şi lărgindu-le orizontul artistic.
Excursiile şi vizitele organizate în grădiniţă au caracter de masă, cu scopul îmbogăţirii experienţei
de viaţă a copiilor.
Toate vizitele realizate în timp au ca scop lărgirea orizontului cognitiv, familiarizarea copiilor cu
frumuseţile ţării, asigurarea unor ocazii de recreere şi destindere.
Excursiile ajută la dezvoltarea intelectuală şi fizică a copilului, la educarea lui cetăţenească şi
patriotică. Excursia îl reconfortează pe copil, îi prilejuieşte însuşirea unei experienţe sociale importante, dar
şi îmbogăţirea orizontului cultural-ştiinţific.
Copilul care a învăţat să admire natura, parcul cu flori, să asculte susurul unui izvor, să observe viaţa
insectelor, va deveni prietenul naturii, apoi protectorul ei.
În urma plimbărilor, excursiilor organizate în diferite zone ale ţării şi în natură, în mediul social, copiii
pot reda cu mai multă creativitate şi sensibilitate imaginea realităţii în cadrul activităţilor de desen şi
modelaj, iar cu materialele culese îşi îmbăgăţesc jocurile de creaţie şi activităţile practice în grădiniță.
În preşcolaritate copiii sunt foarte receptivi la ce li se spune în legătură cu mediul. Fiecare contact cu
mediul înconjurător îmbogăţeşte vocabularul copiilor cu cuvinte noi, ce denumesc lucruri şi caracteristici
ale acestora.
996
Folosirea în mod educativ, plăcut şi recreativ a timpului liber contribuie în acelaşi timp şi la
dezvoltarea fizică a copiilor, prin mărirea varietăţii de mişcări a jocurilor desfăşurate în aer liber.
Serbările şcolare reprezintă o modalitate eficientă de cultivare a capacitătilor de vorbire şi
înclinărilor artistice ale copiilor. Prin conţinutul vehiculat în cadrul serbării, preşcolarii culeg o bogăţie de
idei. impresii, trăiesc autentic, spontan şi sincer situaţiile reale.
Stimularea şi educarea atenţiei şi exersarea memoriei constituie obiective importante care se realizază
prin intermediul serbării. Intervenţia la momentul oportun cu rolul pe care îl are de îndeplinit fiecare copil
şi susţinută de suportul afetiv contribuie la mărirea stabilităţii atenţiei, iar cu timpul sporeşte capacitatea de
rezistenţă la efort.
Prin organizarea serbărilor se dezvoltă copiilor dragostea pentru ţară, pentru frumos, fiind un prilej
de bucurie, emoţie, bună dispoziţie, atât pentru copii cât şi pentru părinţi.
În grădiniţa noastră s-a observat că în viaţa micului preşcolar serbarea are o influenţă mare asupra
dezvoltării sferei sale emotionale. Copiii la această vârstă sunt sensibili, receptivi cu o fantezie bogată şi
tind să se afirme. Ei sunt impresionabili, iar impresiile obţinute îi insotesc în viaţa de mai departe, rămânând
nişte tablouri vii întipărite în memorie.
Vizionările şi spectacolele sunt activităţi extraşcolare prin care copilul face cunoştinţă cu lumea
minunată a artei în grădiniţa noastră.
Vizionarea filmelor şi a emisiunilor la televizor, aduce copiilor o mare satisfacţie prin diverse
contraste, mai ales, liniei stilizate pe care o au imaginile. Educatoarea are un rol important în alegerea
spectacolelor, recomandarea şi selecţionarea emisiunilor de televiziune pentru copii, programelor
distractive care au o influenţă pozitivă.
Concursurile pe diferite teme sunt de asemenea, momente deosebit de atractive pentru cei mici.
Acestea dau posibilitatea copiilor să demonstreze acasă ce au învăţat la grădiniţă, să deseneze diferite
aspecte,etc.
Activitatea extraşcolară generează relaţii de prietenie şi ajutor reciproc, educă simţul responsabilităţii
şi statornicesc o atitudine justă faţă de colectiv şi făţă de scopurile urmărite.
Bibliografie
1. Cucoş, C., Pedagogie (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti, Polirom, 2002.
2. Gârboveanu, M., Creativitatea elevilor în procesul de învăţământ, Bucureşti, Litera Internaţional,
1981.
3. Iucu, R., Instruire extraşcolară. Perspective teoretice şi aplicative, Iaşi, Polirom, 2001.
4. Lisievici, P. ş.a., Pedagogie. Concepte, metode şi tehnici esenţiale, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2005.
5. Nicola, I., Tratat de pedagogie școlară, București, Aramis, 2000.
997
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ
ED. VID LARISA-ANDRADA

G.P.N NR.3 SUPLACU DE TINCA
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
998
PROF. VIERU MARIA

GRADINITA VOINICEL, CHITILA
„Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preț ar trebui să fie copilul.Calitatea de om se naște din
iubire a cărei unică măsură este conștiința morală”. Ion Vulcănescu
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa si cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe la
7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te
sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in
general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala
dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri.
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
discuție cu un prieten apropiat.
Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii
respectuoși vor fi tratați cu respect.
Așadar, cum îl înveți bunele maniere?Printre principalele forme de manifestare care compun ceea ce
se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul.
Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
999
Comportamentul în public.
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia
de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te
rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă
noi.
Manierele la masă.
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care
serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o
audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
cei 7 ani de acasa.
Aceasta perioada nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci
la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior
pe parcursul intregii sale vieti.
Psihologii sustin ca nu exista o limita de varsta pana la care bunele maniere se pot invata, insa, cu cat
lectia bunei-cuviinte si a menajarii sensibilitatilor celor din jurul nostru este inceputa mai devreme, cu atat
mai bine pentru constituirea zestrei educationale a copilului!
Bibliografie:
• Vrăsmaş, E., 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti;
• Emil, P., Iucu, R., 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom.
• Gheorghe Schwartz, Gabriela Kelemen, Olga D. Moldovan, „Psihologia copilului”,Editura
1000
IMPORTANȚA CELOR
PROF. INV. PRIMAR, VILCU ALOISIE

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BERZASCA
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu mă voi opri doar la câteva
în ea.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată,care are un mesaj
cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Educaţia
unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de
model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decât de
copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului in
situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconştient
mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai
un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele fraze: principii, ordine,
atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot conţine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.
Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pană la vârsta de 3 ani. Din motive
didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual deşi majoritatea sunt
percepute ca senzaţii. Terapeuţii sunt intens preocupaţi de mesajele distructive, care pot induce copilului
patologia psihica de mai târziu.
Bibliografie:
1001
PROF. VINTILĂ CĂTĂLINA
din familie Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de
cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a
părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de
acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al
familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure
că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot
solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum
este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă
pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a
plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute
pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu
păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să
stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe
ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care
să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această
temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară,
adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere
în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte
importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă, mai
exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot
cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
1002
spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comport
1003
LICEUL TEHNOLOGIC OVID DENSUSIANU CĂLAN

PROF. ÎNV. PRIMAR VISARINESCU NATALIA CRISTINA
”Familia este şcoala în care eşti deopotriva profesor si elev.”- Ioan Gyuri Pascu
Atitudinea protectoare a părinţilor se poate manifesta şi prin limitarea excesivă a libertăţii şi

independenţei de acţiune a acestora, a iniţiativei. Părinţii devin deosebit de preocupaţi de copil, manifestă
o teamă permanentă pentru viaţa şi activitatea copilului lor şi de aceea stabilesc ei direcţiile de acţiune şi
comportare fără să accepte abateri, plângeri sau nemulţumiri. Principala consecinţă se exprimă într-un
comportanment lipsit de iniţiative, instalarea unei temeri nejustificate de acţiune şi mai ales de consecinţele
ei, în ultimă instanţă, timiditate exagerată.
În actul de educare a copilului, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial
deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să
afirme că „în familia şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de
caracter”. În familie, copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu
cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale
ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-
i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea
conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate
pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Familia are datoria de a facilita
socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană
caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care
copilul este îngrijit, educat, educaţia în familie precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de
viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci
să aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie
pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas
evoluţia fizică, urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel
mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această
vârstă, rolul exemplului este foarte important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume
şi viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin comunicarea
continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,
le vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent. Însuşirea vorbirii de către copiii
cu cei din jur. Părinţii trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor
intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaştere, al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor
din jur. În familie copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe, îşi formează primele reprezentări şi dobândesc
experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu pe copii să înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este
„permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele
sunt dojeniţi de către părinţi.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile
de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost
crescut în familie, sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au
dat prin atitudinile şi faptele lor de conduită.
Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, întelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile
cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupa de el, că iau parte la
micile lui necazuri şi la problemele care îl întristează şi că nu se dezinteresează de ceeea ce se întâmplă la
şcoală. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi
închipuie că libertatea lui e fără margini şi, totodata, să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelasi nivel de
exigenţă.”(M. Gilly).
1004
În condiţiile social-economice actuale, se manifestă doua tendinţe contradictorii: părinţii sunt
îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor
acestora. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii
exercitându-se oarecum paralel.
Este o sarcina a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în favoarea elevului şi mai ales să
conştientizeze faptul ca relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor
şcolare.
Bibliografie:
G. BERGER, Omul modern şi educaţia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferenţele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M.GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M.GOLU, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
1005
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
ȘCOALA PROFESIONALĂ SPECIALĂ ,,ION PILLAT’’ DOROHOI

PROF. VIZITEU BOGDAN-LUCIAN
Educația este necesară pentru fiecare ființă umană încă de la naștere, pentru a-și crește propria calitate
a vieții individuale și sociale. Chiar dacă oamenii pot fi auto-învățați, ei au nevoie cu siguranță și de
altcineva pentru a-i educa . Cea mai importantă educație vine din familie, deoarece familia este tipul
fundamental de educație. Prin urmare, atunci când abordăm problema importanței educației, este esențial
să vorbim despre rolul familiei în educație.
Educația este un proces de învățare și predare general și personalizat, care îi învață pe oameni să
trăiască în cel mai bun mod posibil. Educația își propune să schimbe și să dezvolte comportamentul
individului într-o manieră deliberată și adecvată cu principii determinate.
Educația face viața mai ușoară și mai plăcută. Este o responsabilitate, chiar și o obligație, să
corespundă proceselor educaționale care nu se vor încheia niciodată la nivel individual sau global.
Viață umană poate avea un nivel de trai foarte diferit, deoarece în prezent este mai ușor să acceseze
și să proceseze informațiile. Tehnologii pe care nu le puteam imagina cu vreo douăzeci de ani în urmă ,
acum au devenit părți foarte importante ale vieții noastre. Este clar că, în special, copiii trebuie să obțină
un proces educațional eficient și precis, pentru a putea ajunge rapid în această schimbare accelerată.
Toți părinții doresc ca copiii lor să fie persoane benefice pentru ei înșiși și pentru mediilel lor. Deci,
este foarte important să vorbim despre importanța părinților în educație și în creșterea unor copii educați .
Inteligența nu este singurul factor care afectează succesul în educație! Lucrul important este
capacitatea de a folosi inteligența asupra lucrurilor corecte într-un mod eficient. În acest punct,
caracteristicile personalității și obiceiurile unui individ contează foarte mult.
Cercetările arată că 65% din dezvoltarea personalității copiilor are loc între 0 și 6 ani. Această
cercetare reafirmă prevalența familiei în dezvoltarea personalității copilului.
În perioada preșcolară, formarea și interesul familiei sunt importante pentru copii. În perioada
preșcolară între 0-6 ani, faptul că familia se află într-o atitudine pozitivă și își crește copiii conștienți devine
un succes durabil în perioada școlară.
Prevalența familiei în dezvoltarea copilului nu este limitată doar la practicile privind copilul.
Asigurarea unui mediu familial pașnic copiilor are un efect semnificativ atât asupra vieții educaționale, cât
și asupra dezvoltării personalității. Copilul ar trebui să rămână departe de toate conflictele și de presiunea
fizică și emoțională. Departe de a striga la copil, dar afectează negativ chiar dacă membrii familiei ar striga
unii la alții. De aceea este foarte important să se ofere un mediu familial liniștit.
De asemenea este necesar să amintim importanța comunicării în dezvoltarea copilului. Cu cât este
mai mare capacitatea membrilor de familie de a se înțelege reciproc, de a interpreta comportamentul lor și
de a-și percepe așteptările, cu atât copilul va avea capacitatea mai bună de a comunica. Capacitatea de
comunicare este importantă nu numai în educația academică, ci este o abilitate importantă care oferă
individului un avantaj în fiecare etapă a vieții. Acceptă-ți copiii în mod necondiționat și nu-i judeca, pentru
a comunica bine cu ei. Aceasta va spori tendința și dorința lor de a avea comportamente pozitive.
În concluzie, putem spune că Importanța educației în familie se bazează pe necesitatea creșterii
calității vieții umane și a dezvoltării nesfârșite pentru o lume mai viabilă. Importanța familiei se bazează pe
faptul că este de fapt baza unei bune educații. Pentru a crește un copil creativ, inteligent și de succes, părinții
trebuie să fie educați și conștienți. Deoarece copiii pe care îi creștem vor fi părinții de mâine, nu vom uita
niciodată importanța educației indiferent de vârsta noastră.
1006
INFORMAL: PUTEREA EXEMPLULUI
VLAD CAMELIA CRISTINA, PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BAZNA, JUDEȚUL SIBIU
Exemplul părinţilor este esenţial pentru educarea copiilor. Cum bine știm, acesta este bun sau rău. Și
cum e firesc, în orice familie trebuie să predomină ‒ ori chiar să fie unic ‒ exemplul bun. Căci puterea
exemplului bun este de departe unul dintre cele mai valoroase lucruri, pe care-l pot da părinții. 8 Într-o
viziune personală, exemplul bun reprezintă forța binelui, așa cum o întâlnim încă din prima copilărie în
lumea basmelor și a poeziilor cu tâlc. Nu există om care să nu fi vibrat la tot ceea ce transmite forța binelui.
Și nu există om care să nu fi dat dinlăuntrul său ceva dosebit de bun și frumos unuia mai mic decât el. Acel
ceva ‒ un gest, o vorbă, un gând ‒, aproape întotdeauna, își are originea în codul genetic sau în educația
primită în familie. De aceea, cei șapte ani de acasă sunt fundamentali pentru dezvoltarea copilului civilizat
de azi, respectiv pentru devenirea adultului integru de mâine. Mai cu seamă în primii ani, într-un limbaj
accesibil (dublat de imagini și texte-suport), copilului îi sunt aduse la cunoștință normele și principiile după
care trebuie să se ghideze o viață. Încă de timpuriu, așa își formează el scara de valori, scară ce are să se
constituie într-un etalon. La acesta, credem noi, că are să se raporteze copilul de-a lungul anilor și în orice
împrejurare.
E simplu de ghicit câte beneficii aduce cu sine. Familia unită de puterea exemplului bun este o
imagine simbolică. Copilul ce se comportă ca atare ajunge să se identifice cu ea și să ducă mai departe, în
propria familie, setul de precepte sănătoase și contexte exemplare. Să reprivim, cu mintea deschisă, seria
de beneficii, al căror impact e incomensurabil pentru toți membrii familiei, dar și pentru comunitate.
 Stă în firea copilului să imite tot ceea ce îi atrage atenția. Printre primele lucruri pe care le imită
sunt comportamentele părinților săi. Așa se explică de ce părinții sunt reale modele comportamentale. În
familie, el deprinde și primele abilități socio-emoționale. Cuvintele de politețe și pline de bunăvoință îi
devin uzuale. Pe acestea le folosește mai apoi cu ușurință în orice mediu va intra. Mai mult sau mai puțin
conștient, părinții își obișnuiesc micuțul să gândească pozitiv și să aibă o gândire critică constructivă. Ei îl
obișnuiesc și cu exprimarea emoțiilor în maniere alese, ce nu lezează nicidecum interlocutorul.
 Tot în familie învață ce e respectul și cum să-l arate celor din jur, oriunde ar fi. Un părinte
respectuos cu ceilalți și cu sine are toate șansele să îi transmită copilului, pe nesimțite, valoarea unei
asemenea atitudini. Pe viață, respectul îi va fi precum o monedă de schimb și un pahar de cristal. Pentru o
viață, părintele își învață micuțul să ofere necondiționat respect. (Așa, de cele mai multe ori, îl și primește
înapoi. De bună seamă, își mai învață copilul că, odată pierdut, respectul nu se mai poate recâștiga, la fel
cum fragilul pahar de cristal, odată spart, nu va mai fi nicicând întreg, nefisurat.
 Respectul ‒ deplin dobândit și manifestat sincer și constant ‒ indirect, copilul învață ce sunt
egalitatea de șanse și cea de gen, dar și opusurile lor (spre exemplu, discriminarea cu tot ansamblu ei de
noțiuni și efecte).
 Prin limbajul (non)verbal și paraverbal, părinții îi etalează copilului modele atitudinale, după care
să se ghideze în relațiile lui interpersonale. (De exemplu, el percepe imediat tonalitatea vocii unui părinte
tensionat ori calm și reține momentul. Mai târziu, acționează ca atare, în funcție de natura împrejurării în
care se află. Poate fi și el violent verbal sau nu.) De asemenea, copilul percepe și frecvența cu care se repetă
clipele armonioase trăite în sânul familiei. Altfel zis, percepe calitatea atmosferei ambientale, regăsită în
numărul (mare ori mic) de momente liniștite.
 Copilul copiază comportamente chiar și atunci când trebuie să dea explicații. Un răspuns de tipul
Pentru că așa am spus eu!, auzit prin vocea autoritară a părintelui, nu face decât să îi inducă ideea greșită
că așa e firesc să procedeze, fie că are ori nu dreptate. Dimpotrivă, un părinte ce cultivă comunicarea
nonviolentă nu uită niciodată șă învețe copilul să își argumenteze întotdeauna propriile fapte și păreri. Un
părinte ca acesta are dezvoltate în egală măsură bunul simț și simțul rațiunii.
8
(N.n.) Adeseori, nu este singurul. Fiindcă părinții mai dăruiesc și alte lucruri prețioase copiilor: frânturi de înțelepciune dintr-
alor spre a se întelepți ei la timpul potrivit, fărâme de har ‒ har pe care să-l dezvolte prin studiu și muncă ‒, timp în care copiii
să crească sufletește la adăpostul priteniei răbdătoare oferite zi și noapte.
1007
 Educația pentru sănătate se dobândește în mijlocul familiei, mai ales prin felurile în care membrii
ei înțeleg să aplice noțiuni precum igiena personală, a locuinței și alimentația sănătoasă. Educația
religioasă, la fel, se dobândește prin mijlocirea membrilor familiei. Înseosebi de la bunici și mame, copilul
află care sunt normele moral-etice fără de care nu se pot construi fundamentele integrității umane. Încă de
mic, el trebuie dirijat pe drumul drept, drum pe care are de deosebit binele de rău, în baza exemplelor
(pozitive și negative) ce-i sunt date.
 Stilul parental abordat de părinți e copiat, inconștient, de copil din considerentul că acesta este cel
bun. Când, la rândul său, devine părinte, îl abordează în raport cu proprii copii. Cu titlu de exemplu, să
amintim următorul fapt: multe dintre greșelile făcute de părinții de ieri, bunicii de azi, sunt repetate
involuntar de părinții de azi, copiii de ieri.
 Ideea de implicare în viața comunității ajunge la copil prin fiecare acțiune de acest fel inițiată de
părinți. De pildă, activitățile de voluntariat la care părinții participă în diverse domenii. Astfel, uitându-se
la părinții săi, copilul vede câte avantaje aduce dorința de a îmbunătăți viața comunității prin acțiuni
demarate din proprie inițiativă în beneficiul acesteia. Pe deasupra, astfel înțelege că poate fi o verigă
importantă din lanțul ce pune în mișcare motorul societății.
 Respectul pentru carte tot prin intermediul familiei e dobândit. Cartea privită ca obiect și ca mijloc
de informare. Privindu-și părintele cum se raportează la aceasta, copilul învață cum să o mânuiască, cum
să o păstreze și cum poate stoarce din ea informațiile necesare bunului său mers pe traseul educațional și,
ulterior, pe cel profesional. Involuntar, acum, copilul învață esențialul despre lucrul ce-i va fi de căpătâi.
1008
ROLUL SI INFLUENTA FAMILIEI IN
EDUCATIA PRESCOLARILOR
PROF. VLAD CAMELIA LIVIA

G.P.P. ,,TRENULEŢUL VESELIEI”, BISTRIŢA
Motto:
“ Eu sunt copilul.Tu ţii in mâinile tale destinul meu.Tu determini,în cea mai mare măsură,dacă voi
reuşi sau voi eşua in viaţa, Da-mi, te rog , acele lucruri care să mă indrepte spre fericire !Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvantare pentru lume!” din Child’Appeal
Schimburi ale potenţialului educativ al familiei s-au produs continu, în funcţie de schimbările
economice, culturale, politice şi sociale. Aceste schimbări se constată, în special, la copiii care incep un
ciclu de educaţie instituţionalizaată.
Dupa introducerea, prin lege, a invaţământului obligatoriu, instituţiile şcolare au preluat ,in mod oficil
atribuţiile de educaţie şi pregătire a copiilor pentru viaţă.În felul acesta funcţia de educaţie a fost mult
diminuată. Concepţia conform căreia educatorii oficiali pot înfăptui integral formarea copilului s-a dovedit
eronată şi dăunătoare, mai ales pentru că a determinat o schimbare de atitudine în rândundul părinţilor,
conform căruia rolul lor este limitat numai la asigurarea condiţiilor materiale necesare această tendinţa şi-
a dovedit ineficienţa.
Fără sprijinul activ al părinţilor, grădiniţa nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
compentenţi ar fi educatorii. Lipsa colaborării dintre familie si grădiniţa are consecinţe grave, şi anume :
scăderea prestigiului instituţiei de invaţămant ; risipa de energie bilaterală , educator-educat;
În scopul evaluării şi demonstrării importanţei familiei în educaţia preşcolarului, simultan am făcut
observaţii si asupra comportamentului copiilor acestor familii, acasă şi la gradiniţă.
Ipoteza de la care am pornit a fost aceea că există un raport strâns între capacitatea de adaptare a
preşcolarului şi educaţia primită în familie. Iată concluziile la care am ajuns :
• timpul necesar asimilarii statutului de preşcolar s-a dovedit a fi proporţional cu calitatea şi setul de
comportamente dobabândite de copil în etapa premergătoare preşcolarităţii (comportamente
senzoriomotorii, mentale/intelectuale, sociale);
• există un contrast mare între conduitele copiilor proveniţi din familii organizate şi cei proveniţi din
familii dezorganizate ;
• sunt diferenţe apreciabile de conduita adaptive între copiii proveniţi din familii normale şi cei
crescuţi în creşe/cămine sau adoptaţi de părinţi nelegitimi ;
• diferenţe s-au constat şi între copiii proveniţii din aceeaşi instituţie antepreşcolară, fapt ce conferă
teza particularităţilor biopsihice individuale şi stilul pedegogic al adulţilor ;
• se remarcă diferenţele ritm şi potenţial adaptiv între sexe, la fete evedenţiindu-se o mai mare
mobilitate psihocomportamentală, iar în domeniul afectiv –băieţi de 6-7 ani dovedind instabilitate
emoţională mai mare decât fetele .
Ideea ce trebuie subliniată o dată în plus este aceea a rolului covârşitor pe care îl are familia în a-i
cultiva copilului forţele adaptive printr-un program elaborat împreună cu medicul. Părinţii trebuie să
folosească toate mijloacele pe care societatea de astazi le oferă, pentru a se desprinde de obiceiurile,
mentalităţile şi prejudecăţile învechite şi a înlesni ştiinţei să pătrundă în viaţă de familie.
Familia contemporană, cunoaşte schimbări importante uneori dramatice, ce influenţează în mare
măsură dezvoltarea echilibrată şi pozitivă a copilului.
Problemele existente in viaţă de familie sunt numeroase şi complexe, de la lipsa banilor, atmosfera
tensionată ce ajunge păna la violenţă şi pănă la situaţii critice generate de nivelul cultural şi de educaţie al
părinţior. Toate acestea conduc la probleme de educaţie şi dezvoltare a copiilor. Rolul gradiniţei este acela
de a discuta cu părinţii copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu aceştia, de a informa membrii
familiei cu privire la nevoile psihice şi motrice ale copiilor, de a-i orienta către cunoaşterea activităţilor din
grădiniţă.
1009
Educatoarea are sarcina de a asigura transparenţa necesară în cunoaşterea de către familie a nivelului
de dezvoltare a copilului, a prioritaţilor educaţionale din familie. Funcţia de părinte este o “meserie” şi, ca
oricare meserie, ea trebuie învătată. Noţiunea de părinte nu poate exista separat de cea de educat.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societate actuală, iar copilulu trebuie
pregătit corespunzător. Greşesc acei părinţi care le interzic copiilor să se “atingă de anumite obiecte” sau
să se deplaseze cât de mult pot. Tendinţa copilului de a apuca, de a desface piesele unei jucării, de a le
pipăi, de a le privi, chiar de a izbi pentru a vedea dacă se sparg sau nu, nu trebuie oprită. Un copil sănătos,
bine alimentat şi crescut manifestă un activism ce trebuie stimulat, dar şi supravegheat şi îndrumat.
Curiozitatea acută, de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie încurajată. Ea reprezintă germenii viitoarei
curiozităţi epistemice, a spiritului de observaţie, a extinderii câmpului perceptiv, a capacităţii de a analiza,
de a compara. Pentru a realiza un parteneriat eficient grădiniţa-familie, educatoarea poate implica familia
in anumite activităţi instructiv-educativ. Astfel, parinţii trebuie sprijiniţi să işi cunoască copiii, să le
identifice nevoile şi să sprijine dezvoltarea şi creşterea lor armonioasă. Parteneriatul familie –gradiniţă, cu
tot ceea ce presupune el, prezintă avantaje pentru factorii implicaţii : educatoare, părinţii, copii. În privinţa
formelor concrete de colaborare dintre grădiniţa şi familie, trebuie spus că ele se deosebesc în funcţie de
scopul urmărit şi modul concret de realizare. Un exemplu ar fi conferinţele şi referatele prezentate în faţa
părinţilor cu anumite prilejuri. În cadrul acestor conferinţe am abordat teme pe baze de fapte şi date concrete
“Influenţa familiei asupra personalităţii copilului”, „ Despre noi şi copiii noştrii”, “Cum să contribuim la
dezvoltarea limbajului copiilor noştri”.
In activitatea noastră, discuţiile purtate cu părinţii de la grupă au prezentat at aspecte pozitive cat şi
negative, am prezentat acestea cu mult tact pedagogic urmărind să-i antrenăm pe părinţi la discuţii care în
final, să aibă rezultate pozitive. De obicei la aceste întâlniri cu părinţii, organizăm expoziţii cu lucrări ale
copiilor constând în desene din imaginaţie, picturi, lucrări din plastelină, obiecte efectuate din sârmă sau
din materiale din natură, construcţii cu diferite truse. In acest fel părinţii au posibilitatea să vadă ce fac
copiii lor în grădiniţă şi, în acelaş timp, să compare lucrările copiilor cu ale celorlalţi copii, să înţeleagă ce
aptitundini au, ce posibilităţi de interes dovedesc.
În scopul formării personalităţii copilului şi găsirii celor mai bune metode de educaţie sau stabilit 10
reguli pe care trebuie sa le aiba în vedere , deopotrivă părinţii şi educatorii in vederea educării copiilor:
1.Să –ţi iubeşti copilul.Să te bucuri de el, să-l accepţi asa cum este, să nu-l jigneşt, să-i dai prilej să te
iubească.
2.Să-ţi protejezi copilulul
3.Să fii bun exemplu pentru copilulu tău. Să-i transniţi valorile şi normele etice ale societăţii.
4.Să te joci cu copilulu tău.
5.Să lucrezi cu copiluli tău.
6.Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de vioaţa , chiar dacă suferă .
7.Să-i areţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane .
8.Să-l înveţi să fie ascultător .
9.Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi
experienţe.
10.Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire(călătorii ,) excursii ,vanţe spectacole, serbarii de
familie ,manifestări sportive.
In vederea educarii copilului, sunt necesare şi impotante anumite cunoştiinte şi calităţi pe care părinţii
trebuie să le dovedească, ca de exemplu : priceperea, simţul raspunderii, sanătatea fizică şi psihică.
Pedagogul e John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţă şi climatul acestei şi
de inclimaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor:”Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din
ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat - o drept
greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplu dat de dumniavoastră şi se va pune
în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea la adăpostul acestui exemplu,
încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i indrepta cum trebuie greşeala”.
Grădiniţa nu poate face minuni , iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile
1010
Bibliografie :
Liliana Eyechil, Laborator preşcolar
Mihaela Păişi Lăzărescu, Laborator preşcolar
Revista învăţământului preşcolar – Nr. 3-4/2005
1011
PROF. ÎNV. PRIMAR VLAD CARMEN-VARVARA
Se spune că mama este prima educatoare a copilului. Așa este. Copilul este atașat de cea care i-a dat
viață. În sânul familiei, copilul învață să vorbească și să se comporte.
Mama este modelul copilului, cei șapte ani petrecuți acasă își pun amprenta definitiv asupra copilului.
1012
TEMELIA CELOR 7 ANI
PROF.CORNELIA VLADU
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.6
DROBETA-TURNU SEVERIN, JUD MEHEDINŢI
Societatea în care trăim se poate caracteriza printr-o serie de schimbări rapide, de provocări, de decizii
majore şi de aceea este imperios să acordăm o mai are atenţie dezvoltării comportamentului emoţional şi a
celui social al copiilor. În tumultul acestei societăţi, în permanentă schimbare, sunt necesare câteva seturi
de reguli de politeţe şi de principii de viață solide, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul
familiei, și care îl vor ajuta apoi, pe adolescent, să se integreze mai târziu în orice comunitate, consolidându-
şi temelia celor 7 ani.
Conform studiilor de specialitate, în general, copiii în cei 7 ani dezvoltă mai bine abilităţile sociale şi
astfel, se vor adapta mai bine la mediul şcolar, vor avea rezultate mai bune. Copiii care au abilităţi sociale
dezvoltate sunt interesaţi în a stabili numeroase relaţii de prietenie, se compară mereu cu ceilalţi, sunt
dezinvolţi, sunt veseli, abili, comunicativi, optimişti, în timp ce, cei cu abilităţi sociale slab dezvoltate au
un comportament agresiv, fizic sau verbal, uneori au dificultăţi de a se integra într-un grup, sunt mai retraşi,
îşi fac cu greutate prieteni, sunt pesimişti.
Primii ani de viaţă sunt foarte importanţi pentru copil deoarece el copiază cu fidelitate
comportamentul unui adult şi de aceea trebuie mereu ca acesta să-i ofere exemple bune de urmat. Formulele
de salut, expresiile de mulţumire sau refuz trebuie să-i fie explicate, în situaţii simple, concrete, reale, pentru
ca acesta să le poată identifica şi folosi în funcţie de situaţie, fără a fi nevoie ca un adult să i le amintească.
Se ştie că politeţea se învaţă treptat, dar e nevoie de multă răbdare, perspicacitate şi tenacitate din
partea unui adult pentru a pune temeliile unei bune creşteri faţă de un copil.
Un copil care este educat atent, frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să-şi facă
prieteni şi cum să și-i menţină. De aceea, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de
socializare, care ajută un viitor adult să se integreze şi să fie acceptat.
Desigur, în cei şapte ani de acasă trebuie amintită şi o componentă de altruism, în care copilul arată
că îi pasă de ceilalţi, ştie să asculte ce spune interlocutorul, e gata să ajute atunci când este rugat.
Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii.
Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.
1013
CEI 7 ANI DE ACASĂ, ÎNTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE
VLADUTESCU GEORGETA
Un real PARTENERIAT între ŞCOALĂ şi FAMILIE nu este cel înscris pe o coală de hârtie
semnat de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi
tristeţea, este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL iar
formarea copilului si a adolescentului de mâine stă in cei 7 ani de acasă.
Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. De cele mai
multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând
atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Împreună cu părinţii, şcoala îşi are
rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinţilor după
principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Părinţii trebuie să fie pregătiţi
pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa
necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.
Cum reuşim să ne educăm copii ? Simplu ,prin comunicare
Disponibilitatea de a comunica
Ce construieşte copilul în primii ani de viaţă şi de ce este important să fi parcurs această etapă a celor
„şapte ani“? Am să mă refer doar la trei aspecte, şi anume la construcţia unui sentiment de apartenenţă
familială, la construcţia unui sentiment de identitate individuală şi la construcţia unei structuri psihice
interioare adaptate lumii exterioare şi capabile să răspundă exigenţelor acesteia.
Apartenenţa familială este esenţială pentru construirea unei identităţi individuale. Ea presupune că
există o transmitere către copil a istoriei familiale, a credinţelor, miturilor, valorilor şi mai ales că acest
copil îşi găseşte un loc în acea familie şi este învestit ca membru al acestei
Să le spunem copiilor adevărul!
Un aspect important este legat de o discrepanţă foarte mare între idealul şi aşteptările părinţilor şi
realitatea copilului. Această discrepanţă provine dintr-un ideal inaccesibil părinţilor care au trăit de multe
ori într-o realitate prea dură, ceea ce nu le-a permis să viseze. Unul dintre beneficiile terapiei de familie
este capacitatea spaţiului terapeutic de a permite reconstruirea unei istorii pline de goluri şi regăsirea acestor
idealuri pierdute spre a putea lăsa apoi loc şi copiilor pentru propriile idealuri. Părinţii sunt prinşi între
prejudecăţile moştenite şi povara vinovăţiei de a fi eşuat. Mă întreabă unde au greşit şi cum e corect. Această
abordare blochează orice acces la a crea împreună sau la a descoperi ce nu funcţionează.
Avem copii din ce în ce mai inteligenţi dar avem copii din ce în ce mai fragili emoţional şi părinţi
din ce în ce mai speriaţi. Un rol important în apariţia acestei fragilităţi îl constituie confuzia copilului.
Exigenţele realităţii pretind multe sacrificii din partea părinţilor şi în acest vârtej este prins şi copilul. Ceea
ce nu înţeleg însă părinţii este faptul că, fără a pune la îndoială realitatea şi cerinţele ei, este nevoie ca ea să
fie mereu transparentă copilului. Nu realitatea este cea care produce confuzie, ci lipsa de disponibilitate a
părinţilor de a prezenta copiilor această realitate şi de a accepta trăirile lor faţă de ea. „Nu este niciodată
prea devreme să le spunem copiilor adevărul“ afirma psihanalista Françoise Dolto, şi acest lucru înseamnă
că le putem explica copiilor de ce îi ducem atât de devreme la grădiniţă, de ce stau acolo atât de mult timp,
de ce stau mult la bunica sau cu bona, de ce părinţii lucrează atât de mult şi mai ales le putem spune ce
simţim cu privire la asta şi le oferim astfel şi lor ocazia să exprime ceea ce simt. Absenţa schimbului
emoţional creează premisele unei suferinţe care se va accentua cu timpul, luând forme din ce în ce mai de
parte.
1014
Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
Bibliografie:
1015
EDUCAȚIA ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR: VLAICU DOROGHI PATRICIA

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ARAD
Ce sunt cei 7 ani de acasă ?
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se
învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă
sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din
ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din
cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate,
începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare,
ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă
astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de
informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie
unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri
în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv
a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei
săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe
vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate
activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul
trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea
înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă
atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide
în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca
părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe
ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze
să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot
începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să
spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă,
mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să
fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii
trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, săi organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea
posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în
ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă
ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să
se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i
încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în
1016
culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la
tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de
obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea
în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în
activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se
va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori
“Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de
concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm
limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc),
precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne
purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât
copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative.
Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne
analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi
judecat, acceptat ori nu în societate.
- ordine
- igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de
cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc)
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie,
altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de mai târziu
– un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea
tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o
etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine
neacceptată de către ceilalţi.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte
obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl
vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi,
o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen
Heroveanu)
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
1017
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. ÎNV. PRIMAR VLĂȘCEANU DANIEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SCHIULEȘTI, JUDEȚUL PRAHOVA
În educarea „puiului de om”, părinții, educatorii, școală și societatea, în general, sunt mijloace
Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare rapidă
se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționale, între care familia care ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi
dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se
pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea
psiho – pedagogică, experiența.
educației ca serviciul social și extinderea mass-media. Părinții trebuie să-și întărească fundamentarea
relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes
în viață. Aceasta nu se poate realiza dacă părinții nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația
copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educația copiilor trebuie să existe între
părinți înțelegere și acord în diferite probleme și de aici decurg normal și celelalte.
În activitatea de educație în familie un rol important îl are „climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma „climatul pozitiv” (favorabil) sau
„climatul negativ” (nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca cetățean, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
Voi enumera câteva din posibile atitudini și comportamente ale părinților și implicațiile lor în
„Familia severă” – în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitate și
echilibru familie. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar
întâmpla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mint, se îndepărtează afectiv și
efectiv de părinți și își caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc „găștile” și „bandele” de
minori. Mai gravă este situație când părinții sunt împărțiți în „tabere” unul sever și altul indulgent. Astfel
se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personalitate pe care nu și le dorește nici un
părinte pentru copilul său.
„Familia permisivă” – stă la polul opus al familiei severe, are un climat de „puf”. Asemenea copil va
fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are drepturi, în timp ce părinții,
doar datorii. Un asemenea copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de școală
sau mai târziu la locul de muncă.
„Familia rigidă” – prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereușită și sancțiune. Învățătorul trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la
domiciliu, discuții cu părinții (în particular, nu în ședințe) sugerându-le cu discreție, tact și calm în ce mod
și sub ce formă se poate atenua și echilibra severitatea. Învățătorul trebuie să fie postura sfătuitorului și nu
a judecătorului.
„Familia libertină” – creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei însăși.
Învățătorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine în sensul obținerii unor rezultate bune la
1018
învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea fermă în gardă a părinților în legătură
cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară.
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și
strictețea) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
1019
PROF. VLAȘIN DANIELA CAMELIA

LICEUL TEHNOLOGIC MARMAȚIA
LOC. SIGHETU MARMAȚIEI
Cei șapte ani de acasă reprezintă educația, regulile morale, dar și bunele maniere pe care copilul le-a primit în
dar de la cei care i-au dat viață. În opinia mea, acești ani sunt esențiali în viața fiecărui copil, deoarece reflectă atât
personalitatea și comportamentul copilului, cât și imaginea părintelui și buna educație pe care i-a acordat-o copilului
său.
În primul rând, educația primită de la părinți vor ajută copilul să se integreze mult mai bine în societate și să
poată interacționa mai ușor cu cei din jur. Începând cu primii ani de viață, copilul va prelua de la ființa care i-a dat
viață gesturi, atitudini, limbaj și multe altele care vor creiona viața acestuia. Toate acestea cer calm, înțelegere,
răbdare și dragoste și cine altcineva i le va putea oferi dacă nu mama? De exemplu, copilul împrumută de la mama
lui, pe lângă trup și sânge, caracterul acesteia.
În al doilea rând, creșterea și educarea copilului se află într-o continuă schimbare, de aceea părinții trebuie să
devină conștienți de influența pe care o au asupra celui mic, să cunoască că educația dată propriului copil este diferită
de cea pe care au primit-o ei, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
De exemplu, un copil cu o mentalitate din trecut nu se va putea integra la fel de bine în societate sau într-un cerc de
prieteni.
În concluzie, educația este cea mai de preț haină pe care un om o poate îmbrăca, iar această haină este realizată
de mâinile părinților noștri în șapte ani de viață.
1020
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI
PROF. VODĂ MARIANA

LICEUL TEORETIC „I. C. BRĂTIANU”-HAȚEG
Familia este mediul în care ne naștem și ne dezvoltăm.În orice societate, familia joacă rolul cel mai
important în formarea și socializarea copilului. Părinții sunt primii educatori din viața copilului, fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Principalul obiectiv al familiei trebuie să fie păstrarea
sănătății, dezvoltarea corespunzătoare atât fizică cât și mentală . Un anumit regim igienico-sanitar necesar
dezvoltării fizice și mentale armonioase înseamnă asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte
orele de somn, activitate, joc, plimbare, masa . Dar copilul nu are nevoi numai de adăpost, hrană și haine.
Familia și căminul reprezintă pentru copil și „școala primilor ani” în care se pun bazele viitoarei sale
conștiinte, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om, ca persoană cu statut social.
Politețea este "ceva" care se învață. Și se învață ușor. Primele reguli de politete le învățăm în familie,
de la părinți și bunici. Apoi, învățăm de la doamna educatoare, de la doamna învățătoare și de la toți
profesorii noștri.
A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-credință tot timpul, în
orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii
„Nu are cei 7 ani de acasă” replicăm deseori atunci când facem referire la un copil nepoliticos, care
nu și-a însușit regulile de comportament civilizat în societate. Această expresie defineste tot ansamblul de
cunoștinte, deprinderi și achizitii acumulate în primii șapte ani de viață. Este perioada în care copilul
memorează și asimilează rapid informații, dezvoltându-și limbajul și gândirea. În copilăria mică, o influență
puternică o are familia și abia mai tarziu, în perioada școlară, intră în rol anturajul, iar parerea părinților
contează din ce în ce mai puțin. Un copil bine-crescut se va adapta mult mai usor în societate decât unul
căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Un copil cu „cei șapte ani de acasă” ar trebui să cunoască:
Răbdarea: copilul învață să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul
cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui;
Bunătatea: una din primele lecţii este să nu râdă niciodată de nimeni. Să se poarte frumos cu copiii,
mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să le poarte de grijă.
Altruismul: Să își ajute semenii când au nevoie. Să împartă cee ace dețin cu cei din jur: mâncarea,
jucăriile; să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el
Să nu invidieze: să nu se compare, sau să fie comparați cu frații, verișorii, prietenii, părinții să nu
încurajeze excesiv spiritul de competiţie. Adesea părinții fac această greșeală din orgoliu și dorința lor de a
se lăuda cu performanțele copilului. Dacă vreți să vă lăudați cu ceva, lăudați-vă cu propriile reușite.
Buna cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă , sau un dascăl, vă pot spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi
predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Pilda
comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte – copilul se va purta exact ca
dumneavoastră.
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim. Visezi să fii o mamă mai blândă pentru copiii tăi (dacă îți vei controla tonul şi vocea) iar unele
comportamente se copiază. Dacă părintele țipă mereu la propriul copil, este adesea nervos, copilul va copia
comportamentul părintelui. Deci, și acestă “lecție” trebuie predată cu grijă copilului.
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Și reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri
rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru, în timp.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență
asupra copiilor, asupre relațiilor cu familia, prietenii, colegii, si, în cele din urmă, de acest lucru depinde
dacă avem sau nu succes în viață. Așadar, este foarte important să creștem un copil amabil, elegant,
manierat. Cheia succesului în educarea copilului o au părinții care trebuie să implementeze reguli și
să nu se abată de la ele. Atât mama cât și tatăl trebuie să rămână fermi în deciziile pe care le iau și
să îi spună dinainte copilului ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
1021
PROF. VOICU AURELIA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „VOINICEL”CĂLĂRAŞI
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările
atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă,
constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului
Acesa dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă
nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El
încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul,
poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”. În jurul vârstei de nouă luni apare nevoia de autonomie, care - din
nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. .
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie jocul, care ajută la perceperea permanenţei
obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în
jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca
mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie.
Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici. Specialiştii în
psihologia copilului spun că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să
progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte.
Între unu şi trei ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe
masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de
personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm...
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice.
„Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru
părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni
lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spun
specialiştii. Psihologii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în
„simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între unu şi trei ani, apare şi conştientizarea identităţii
sexuale, iar între trei şi cinci ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru
dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi
desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit,
ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După cinci ani înţeleg regulile Între cinci şi şase
ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la
baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este,
însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără
un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la trei - patru ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie,
reguli de politeţe. Dacă va vedea pe mamăsalutând, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
1022
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror
familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Tot în această perioadă (începând cu trei ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va
fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe mai târziu, acele formule de
adresare.
Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“
Până la şase - şapte ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“,
un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient,
un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare socială.
1023
REFERAT: ”IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 TELEGA

CADRU DIDCATIC: VOICU MIHAELA RAMONA
Educația este un fenomen social, care apare odată cu societatea , dar care diferă de la o etapă istorică
la alta, în funcție de condițiile spiritual și material ale societății. Ea apare ca necessitate a dezvoltării omului
, ca ființă social, ca om și ca forță de muncă.
În timp , finalitățile educației s au schimbat , în funcție de evoluare, perfecționare, prin urmare
educația este supusă schimbărilor istorice.
În momentul în care strămosii îndepărtți ai omului au început să muncească, prin aceasta , felul lor
de viață a început să se deosebească fundamental de cel al animalelor. Acestea din urmă au continuat să se
adapteze și să se comporte față de mediul natural în mod instictiv. Omul însă a adoptat față de mediu o
atitudine activă, transformându-l cu ajutoarelor uneltelor pe care le confecționează. Astfel apare atitudinea
activă a omului față de propia sa dezvoltare , simțul de răspundere pentru generația viitoare, exprimat prin
grija adulților de a transmite celor tineri experiența de confecționare și utilizare a uneltelor în vederea
formării lor ca forță de muncă. Între muncă și educație s-a stabilit un raport de intercondiționare , raport
care se află la baza perfecționării uneltelor de muncă.
Dezvoltarea vieții sociale, îmbogațirea experienței umane fac să se complice însuși procesul de
transmitere a experienței accumulate, de procesul de educare. Generațiile adulte transmit tinerilor generații
nu numai experiența de muncă, ci și limba și regurile de comportare. Acest mod de a se comporta, il asociem
astazi prin evoluția și descoperirea caracterului uman, care prin raportul învățare-percepere ,copilul
primește și asimilează în timp regurile impuse și mai târziu în dezvoltarea sa acestea apar ca
Etapa copilăriei din viața unui om a fost privită, de-a lungul timpului, în mod diferit, în funcție de
cultura și credințele fiecărei societăți în parte. Educația primită în sânul familiei, în prima parte a vieții este
raportată la perspective evolutivă, cultural sau religioasă.
De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizației, culturii
umanității, pentru creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, pentru cultivarea valorilor
spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane
Etapa copilariei din viata unui om a fost privita, de-a lungul timpului, in mod diferit, in functie de
cultura si de credintele fiecarei societati in parte. Cei șapte ani de acasă sunt analizați din perspectivă
evolutivă, cultural sau religioasă.
Astfel, eschimoșii iși centrează toată atenția asupra copiilor și nu îi ceartă niciodată pentru că ei cred
că fiecare copil este reâncarnat un strămoș, al cărui spirit s-ar întoarce împotriva celui care nu l-a respectat
așa cum se cuvine.
Copiii pigmeilor din Africa sunt alăptați de toate mamele din trib, iar specialiștii susțin că ei ar fi mai
bine pregătiți pentru viață, întrucât , fiind purtați în spate de mamele lor, ei învață din activitățile pe care
acestea le fac zi de zi.
În schimb, au existat și părți ale lumii( peninsula Yucatan), în care copiii erau înfășați până la vârsta
de trei ani, pentru ca adulții să își poată efectua în liniște treburile.
Copiii nu au avut nimic de spus în istorie pentru că nu au știut să scrie, iar amintirile din copilărie
sunt întotdeauna subiective, fiind relatate din perspective adultului care se întoarce cu nostalgie în
vremuriele în care era copil.
Societățile europene din trecut nu au avut o reprezentare a copilului și a copilăriei ca etapă distinct
în viața unei personae.
Copilul era considerat un adult inferior, un om neâmplinit, care odată ce învăța să meargă și să se
hrănească singur, fără ajutorul mamei, nu mai sensibiliza pe nimeni. Sentimentul copilăriei nu a existat
inainte de secolul al XIX-lea.
Indiferența față de copii și mortalitatea infantilă ridicaă în Evul Mediu i-au făcut pe părinți să fie
incapabili să se atașeze de copii lor. Pentru un copil mort se ținea doliu trei zile, iar pentru un adult , 40.
Oamenii din clasele de sus ale societății, dar și cei mai înstăriți, își duceau copiii, după naștere, la
doică pentru un an și jumătate, doi, fapt care ducea la o apropiere mai mare față de doică decât de mamă.
1024
Sentimentele materne și paterne nu erau accentuate, părinții nu se atașau de copii, pentru că erau
supuși unei educații aspre, fiind trimiși în inernate și școli militare(băieți).
De cele mai multe ori, mamele își abandonau copiii la porțile bisericilor, de unde aceștia erau găsiți
și duși la orfelinat. Clericii considerau copiii drept niște ființe ale răului, niște unelete ale diavolului, menite
sa aducă rău celor din jurul lor.
Din punct de vedere juridic, copiii suportau aceleași pedepse ca adulții. Abia în 1810, codul lui
Napoleon Bonaparte, împăratul Franței , a introdus noțiunea de discernământ care caracterizează faptele
adulților.
Incepand cu secolul XX, statutul copilului se schimba. El devine centrul atentiei familiei, iar parintii
descopera cum sa se bucure alaturi de fiii/fiicele lor.
Considerati, astazi, o binecuvantare de la Dumnezeu, mai ales pentru mamele care au avut probleme
cu sarcina, copiii au un cuvant decisiv de spus in toate privintele. Unii istorici estimează că până la un sfert
din copiii născuți în timpurile medieval au murit chiar înainte de a fi trăit un an întreg. În general, cele mai
multe decese infantile se produceau ca urmare a unor accidente casnice sau boli. Desigur, copiii care
proveneau din familii sărace prezentatau o rată mai mare a mortalităţii infantile, fiind dificil pentru familiile
sărace să beneficieze de ajutor sau îngrijire medicală. Sugarii sănătoşi erau, de obicei, văzuţi ca un dar
special de la Dumnezeu. Numele sfinţilor şi ale personajelor biblice erau populare în rândul copiilor din
Evul Mediu. Bebeluşii erau uneori înfăşaţi. Înfăşatul reprezenta procesul de a înfăşura un sugar în fâşii de
pânză, cu braţele strâns lipite de corp şi picioarele apropiate. Scopul înfăşatului era de a ajuta membrele
copilului să se dezvolte normal şi drept. Copii nu erau înfăşaţi timp îndelungat, astfel încât nu le producea
rău. De exemplu, se presupune că bebeluşii irlandezi din Evul Mediu nu au fost niciodată înfăşaţi. Mama
reprezenta aproape întotdeauna îngrijitorul primar al copilului, care uneori era ajutată şi de alţi membri ai
familiei sau, în cazul în care nu putea ea însăşi, se căuta o bonă care era capabilă să alăpteze.
Multe fetiţe erau abandonate la naştere deoarece erau o povară pentru părinţii lor. Copiii erau lăsaţi
nesupravegheaţi pentru multe ore în şir. Până la vârsta de cinci ani, copilul era tratat mai degrabă cu
indiferenţă deoarece rata crescută a mortalităţii infantile făcuse ca părinţii să se obişnuiască să nu se implice
emoţional prea mult. Copiii erau deseori bătuţi. Începând cu vârsta de şapte ani, copiii puteau fi trimişi să
muncească. De multe ori se întâmpla ca fetiţele care munceau să fie tratate prost sau abuzate de stăpânul
casei în care munceau. La 12 ani, fata era deja la vârsta măritişului. Căsătoria era o simplă tranzacţie, fata
fiind trimisă în casa soţului după un schimb financiar. Fetele treceau de la ceea ce era de obicei o copilărie
lipsită de afecţiune şi de joacă la rolul de soţie şi mamă deşi nu ajunsese încă nici la adolescenţă.
Copiii Evului Mediu erau consideraţi inutili. Copilăria nu era idealizată aşa cum este ea astăzi. Copiii,
şi în special cei foarte tineri, nu doar că erau rareori auziţi, dar nu erau nici văzuţi. Pe atunci, copilăria nu
era acel paradis după care toţi tânjesc când sunt adulţi. Despre joaca copiilor s-a scris foarte puţin, iar despre
educaţie încă şi mai puţin. Iar în ambele cazuri, când vine vorba de informaţiile din surse, băieţii ies în
evidenţă, vorbindu-se prea puţin de fete. Probabil că mamele îşi învăţau fetele un set de rugăciuni încă din
copilărie, iar în familiile cu o situaţie socială şi materială mai bună le învăţau şi să citească. Deşi fetele erau
măritate foarte devreme, existau cazuri în care acestea rămâneau în propria familie pentru mai mulţi ani. În
zonele rurale, nu era ceva neobişnuit ca fetele să rămână cu părinţii, mai ales când mamele rămăseseră
văduve. În acest caz, fetele adolescente deveneau un element esenţial în capacitatea de muncă şi
supravieţuire a familiei. În schimb, în societăţile urbane puţine fete rămâneau acasă şi, dacă nu se
căsătoreau, erau trimise să muncească la o altă familie.
Băieţii erau consideraţi apţi să intre în rândul bărbaţilor la 14 ani, ceea ce reprezenta vârsta
majoratului şi pentru un rege. Până la Renaştere şcoala nu era necunoscută, dar era rezervată viitorilor
clerici, celor care trebuiau să cunoască limba latină, aceasta fiind limba oficială a Bisericii. După reformă,
în societăţile protestante, copilul asista la rugăciunea colectivă a familiei, în fiecare zi. I se spunea că,
minţind, furând sau neascultându-şi părinţii, a păcătuit. În secolele XVII - XVIII, idealul era de a pregăti
pe cineva care să fie folositor mai întâi Bisericii şi apoi statului. Latina nu era numai limba culturii clasice,
era mai ales limba Bisericii catolice.
Între meşteşugarii din oraşe, în Anglia, de pildă, contractul dintre ucenic şi patron prevedea ca acesta
din urmă să-i predea celui dintâi cunoştinţele elementare de scris, citit şi educaţie religioasă. Aşa că regimul
de muncă al copiilor putea fi foarte dur (în manufacturile de ţesut, de exemplu), dar se făcea şi şcoală, câte
două ore pe zi (ziua începea la 6 dimineaţa şi se termina la 9 seara). Tot un sistem de dresaj era şi cel impus
1025
copiilor din colegii, care, pentru a fi „căliţi”, erau siliţi să se spele cu apă rece iarna şi erau supuşi pedepselor
corporale.
Din secolul al XVIII-lea, modelul de educaţie s-a schimbat. Se simte o nevoie de deschidere a
sufletului adulţilor faţă de copii, ca urmare a unei reorganizări a familiei, care se izolează în casă. Fetelor li
se propunea un program de învăţătură potrivit pentru viitoare soţii şi mame: lucru manual, scris, citit,
socotit, dar mai ales igienă şi morală. Pentru noi, astăzi, felul în care trăiau copiii acum câteva sute de ani
este aproape de neînţeles. Societatea medievală fiind una de oameni foarte tineri, unde puţini ajungeau să
trăiască peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulţilor foarte devreme.
Astăzi familia ramane, deci, cuibul unde fiii cresc si prind aripile maturizarii caracterului, zburand
apoi in cele patru colturi ale lumii, dar nicicand uitand acest cuib, si cand au prilejul sa se intoarca acasa se
odihnesc cu drag in el.
Pentru ca familia sa si poata indeplini rolul important ce i revine ca celula a societatii, cu membrii
sanatosi, atat din punct de vedere fizic, cat si din punct de vedere moral, in Codul Familiei au fost prevazute
toate conditiile corespunzatoare acestui scop, cu privire la cei care se casatoresc. Liberul consimtamant si
egalitatea deplina dintre barbat si femeie la incheierea casatoriei constituie si garantia ca ambii soti si au
asumat de buna voie si indatoririle legate de actul casatoriei. Consimtirea libera presupune insa afectiunea
reciproca dintre viitorii soti, afectiune care va trebui cultivata si manifestata permanent, pentru ca ea se va
rasfrange cu consecinte dintre cele mai binefacatoare asupra cresterii si educarii copiilor.
Încă mai credem ca “cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundatia” pentru constructia unei vieti
inchinate binelui, frumosului si adevarului pentru noile generatii care vor veni, pentru ca Pamantul, nu-i
asa, are nevoie sa fie locuit de catre oameni impaciuitori, care gandesc si actioneaza frumos.
1026
ÎNV. VOINA GABRIELA

ŞCOALA GIMN. “I. AGÂRBICEANU” ALBA IULIA
Este foarte important faptul că trebuie să cunoaștem copilul nostru şi să-i recunoaştem personalitatea,
unicitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul loc de formare al copilului, din punct de vedere fizic și psihic, reprezintă
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Educația primită de acasă este foarte
importantă, primii ani în formarea copilului sunt cei mai importanți. Este important să crească într-un mediu
securizant, primitor, cald, dar, să știe că nu îi este permis să facă ce vrea el, că există niște limite. Prin
educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de
schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând alături de famila sa , copilul integrează comportamentele și roluri aşteptate și acceptate care
sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu predictibil,ordonat care să le ofere
disciplină și coerență în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
– ordine, igiena; concentrarea atentiei; bune maniere si comportament;
etc);
În concluzie, putem spune că o bună educație școlară contează foarte mult, dar nu este suficientă.
Influența părinților este foarte importantă. Trebuie cultivată rabdarea , dorința de a aborda probleme cu o
minte deschisă, capacitatea de a gândi lateral și de a găsi soluții surprinzătoare la unele probleme cu care
ne confruntăm. Părinții au un rol deosebit în formarea copiilor, alături de educatorii lor și de profesorii lor.
Bibliografie:
http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si- valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.
Jocuri pentru dezvoltarea inteligenței și creativității copiilor- C. J. Simister
HTTP://WWW.ITSYBITSY.RO/CEI-SAPTE-ANI-DE-ACASA/
1027
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR VREMĂROIU MAGDALENA

SCOALA GIMNAZIALA NR.4
MORENI DAMBOVITA
Familia, prima şcoală a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele deprinderi dar
şi primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.
Familia există din cele mai vechi timpuri,iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul
educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei .Cele două
sentimente s-au construit treptat ,unul pe baza celuilalt ,implicând asumarea unei funcţii afective atât în
raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii.
Familia este un factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii. Familia constituie mediul în
care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea
reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de
structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim,
învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste
emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.
Părintii sunt primii educatori din viaţa copilului ,fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius ,
care , în prima carte de educaţie a copilului , consideră că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase
ani , în primul rând de la mama , este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară .
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic
pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de
moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al
respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
Începând din primii ani de viaţă , copilul preia de la cei din jur gesturi , atitudini , limbajul ,
exemple de comportament . Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia . Acesta îi
oferă copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară , primele norme şi reguli de conduită , dar
şi climatul socio-afectiv . Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii , nu numai prin
faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale ,
în special cu şcoala . Familia are şi o însemnată funcţie educativă. În cadrul familial se deprind disciplina
şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului,
sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.
Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La
ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere
material şi spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va
stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu
a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct , prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate , fie indirect , prin modele de conduită oferite de către membri
familiei , precum şi prin climatul psihosocial existent în familie . Modelele de conduită oferite de părinţi –
precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social
cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă , a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme norme şi valori sociale . Este unanim recunoscut faptul
că strategiile educative la care se face apel în familie , mai mult sau mai puţin conştientizate , determină în
1028
mare măsură dezvoltarea personalităţii , precum şi rezultatele şcolare ale copiilor , comportamentul lor
socio –moral . Părinţii au un rol major în disciplinarea copilului , misiune dificilă care presupune
înţelepciune , imaginaţie , răbdare şi multă dragoste . Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte
vigilentă , aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă. Părinţii sunt cheia capacităţii
copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile .
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Bibliografie:
Revista Invăţământului Preşcolar, Nr. 1-2/2001, Bucuresti, 2001
Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Ed. Didactica Publishing House
Mitrofan, N. Mitrofain, “ Familia de la A la Z, Mic dictionar al vietii de familie”, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1991SILVIA DIMA, “ Cei şapte ani de acasă”, E.D.P., Bucuresti,1991
1029
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE,CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR. VLAD ANTONICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „NR. 280” BUCUREŞTI
“Dacă n-ai aripi, degeaba dai din mâini.”

vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori.
acasă.
dorinţelor sale.
1030
Bibliografie:
1031
CEI 7 ANI DE ACASĂ
AUTOR: PROF. VLAD CODRUTA

GRADINITA ”ALBINUTELE”,SECTOR 6,BUCURESTI
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
1032
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR,VLAD EMILIA

G.P.N.SUDIȚI,COM.POȘTA CÎLNĂU,JUD.BUZĂU
În situații diferite,când ne supără atitudinea sau comportamentul unui copil sau a unui adult,spunem
că nu este bine educat,nu are maniere sau “nu are cei șapte ani de-acasă .“Această expresie simbolizează
un anumit standard minim ,dar necesar ,în care trebuie să se încadreze copiii sau persoanele adulte la care
facem referire.Altfel spus,este tot bagajul de cunoștințe, deprinderi și comportamente acumultate în primii
șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente și a limbajului folosit în jurul său.
Este adevărat că nu prea mai există “cei 7 ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede. Rămâne ideea de bază a acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale pot doar să confirme și să consolideze
normele deja deprinse din familie.Copilul trebuie învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de
comportament sau interdicțiile, pe care i le stabilesc părinții sau educatorii.
Trebuie să avem în vedere că, la această vârstă ,copilul învață de la adulți,părinții și educatorii fiind
exemple pe care le copiază,fără să aibă capacitatea de a discerne,dacă este bine sau rău.Copiii învață în mod
constant comportamente,cum să relaționeze cu sine și cu ceilalți și cum să exploreze și să rezolve probleme.
Copilul are nevoie de adulți pentru a învăța explicit,cu pași mici,toate comportamentele sociale,prin
aplicarea metodelor adecvate,mai ales în primul an de viață.Părintele este cel care ajută copilul să
empatizeze cu ceilalți din jur ,dat fiind dependența copilului de adult,dar și când începe să-și câștige
autonomia și independența.Copilul are nevoie să știe că adultul îi oferă siguranță,învață să aibă încredere
în sine și în cei din jur.
Când copilul crește și devine preșcolar,facem cunoștință cu copii diferiți ,cu comportamente
diferite.”Meseria de părinte “ nu este una ușoară,nu se învață la școală. Modelele de conduită oferite de
părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită
influenţele educaţionale sunt diferite de la o familie la alta.
Rolul educatorului este acela de a colabora cu familia,pentru a urmări cu consecvență dezvoltarea
comportamentelor sociale și adaptarea metodelor în funcție de temperamentul fiecărui copil. În discuțiile
pe care le avem cu părinții,este bine să stabilim ce comportamente trebuie să urmărim ,atât ca educator,dar
și ca părinte și să le consolidăm . Printre comportamentele prin care,în mod tradițional,înțelegem că un
copil este “bine crescut “, putem aminti:
Salutul .Este prima normă de conduită,pe care copilul o învață în familie,încă înainte de a putea
spune “Bună ziua!“.
rându-i conversaţia, îşi aşteaptă rândul ,fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.Copilul are nevoie să
socializeze,să exerseze acest comportament ,să acumuleze o experiență de ascultător și de vorbitor.
sau la leagănul din parc, spunem „Te rog!”, „Mulţumesc!” şi „Cu plăcere!”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
1033
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău!” este, la fel ca şi „Te rog!”, o expresie magică. Pentru a o
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ,ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
Toate acestea sunt rezultatul unor ani de experiențe,cu încercări,eșecuri și reușite.Sunt zile în care ni
se pare foarte greu de atins standardul nostru,nu găsim metodele potrivite,dar ,prin perseverență și sprijinul
părinților,putem reuși.
1034
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR VLAD GABRIELA

ŞC. GIMN. ,,VASILE ALECSANDRI’’-BRĂILA
,, Cei 7 ani de acasă ‘’sunt anii de aur ai educaţiei unui copil. Înconjurat de dragostea şi protecţia
părinţilor, copilul invţă bazele disciplinei, încrederi în propriile sale forţe, invaţă regulile de bază ale
respectului si primele noţiuni de socializare. În cei 7 ani de acasă, copilul învată ceea este increderea,
ordinea, cinstea si buna purtare. Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul
educaţional. Fie că este vorba despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la gradiniţă sau şcoală,
copilul trebuie învaţat să înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le
stabilesc părinţii sau educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli si încearcă sa le aplice când e vorba
despre educaţia copilului său.
1.Regulile trebuie să fie clare
Orice regulă pe care o impunem copilului trebuie să fie clară si explicată copilului. El trebuie să ştie
ce este permis, si ce nu.
2. Regulile trebuie să fie concrete
Atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie cat mai concrete si nu evazive. E
mai bine sa spunem copilului să işi strangă jucariile din sufragerie decât să ii spunem să facă ordine in
sufragerie.
3. Regulile trebuie să fie constante
Nu e uşor să păstrezi regulile constante însă este de mare importanţă asigurarea unei linii de constantă
în principii. Daca tolerăm un anume comportament într-o zi ,iar in ziua următoare nu il mai tolerăm - copilul
va fi dezorientat. Constanta regulilor dă copilului un sentiment de siguranţă. A fi ferm şi constant nu
inseamnă rigiditate.
4. Regulile trebuie să fie coerente
Părinţii sunt modele pentru copil si de aceea trebuie să aibă şi să respecte - şi ei la rândul lor - nişte
reguli de viaţă şi comportament. Copilul invaţă de la proprii săi parinţi cum să işi respecte părinţii - prin
exemplul pe care il dau părinţii ...
5. Regulile trebuie să fie consecvente
Copiii au tendinţa de a forţa limitele si de a le sfida uneori. De aceea, aceste încălcări trebuie să aibă
şi nişte consecinţe logice - altfel ele vor fi mereu forţate şi repetate. Când consecinţele încălcării regulilor
impuse vor fi logice şi rezonabile, copilul işi va dezvolta simţul responsabilităţii.
Copiii au tendinţa de a incălca regulile şi este perfect normal. Ca act educaţional însă, părintele
trebuie să inţeleagă că regulile fac parte din procesul educaţiei copilului şi trebuie respectate, pe cât posibil.
Cert este ca educatia trebuie să existe, doar ca fiecare copil are ritmul său de evoluţie, iar obligativitatea a
devenit desueta, asa că la 7 ani unii copii sunt de pus in ramă,iar alţii...mai puţin
Atunci când spunem despre un copil că are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Toate aceste aspecte sunt induse de familia copilului si de oamenii din jurul lui, mai ales pana la varsta de
3 ani . Copii vor prelua din familia lor comportamentul părinţilor, limbajul părinţilor si modul lor de a se
exprima verbal cât si fizic. Este vital ca aceştia să crească într-un mediu prielnic si să aibe parte doar de
exemple pozitive în jurul lor.
Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma
alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi
necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său
Perioada celor 7 ani - este considerată a fi perioada cu impact maxim asupra modului în care
copilul percepe lumea si valorile umane ale societăţii din care face parte. Rolul părinţilor este esenţial
în aceşti ani - pentru că ei sunt cei care pun caramizile sistemullui de norme si valori pe care adultul
de mâine işi va clădi propria sa viaţă.
1035
Bibliografie:
1036
PROF.ÎNV.PREȘC.: VLAD MARIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT”RAZĂ DE SOARE”,
URZICENI,IALOMIȚA
Atmosfera caldă și plină de înțelegere din familie creează un climat propice educării copilului ca
punct de pornire în viața și devenirea lui.
Micul ,,pui de om‟ va fi crescut și îndrumat de către cei din jur ː părinți, educatori, școala în spiritul
valorilor umane ale societății noastre. Acest proces se realizează continuu, zi după zi, cu dragoste , răbdare
și tact.
,,Ieri a venit pe lume copilul ce-l doream
S-a întâmplat așa cum o visam
Dar în călătorii eram plecat mereu
Și-a învățat să umble fără să știu eu.‟
Harry Chapin-,,Leagănul pisicii‟
Citind aceste versuri, unii mai devreme, alții mai târziu, am simțit că trebuie să fim lângă mica fiițăa
pe care am adus-o pe lume, că nu e corect să neglijăm creșterea și dezvoltarea lui pentru că aceste momente
sunt ireversibile.
În jurul copilului stau toți cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici,educatori,
srijinindu-l în primii pași către lumea care-i așteaptă. Fiecare îşi revarsă grija și iubirea sa caldă, pentru că
ocrotirea copilului este esenţială. El simte aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Familia, prima școala a vieții, oferă copilului primele cunoștinte, primele deprinderi dar și primele
modele comportamentale. Şi pentru că un copil ne luminează sufletele și ne bucură cu zâmbetul său atunci
când întinde mâna către noi, ne dorim să clădim relația cu acesta pe baza dragostei și a dorinței ca el să aibă
performanțe și succes în viața sa.
Viața a dovedit că este foarte ușor pentru unii părinți să fie alături de copii atunci când au o dezvoltare
normală, un comportament adecvat, în conformitate cu regulile și normele societății actuale. Dar ,uneori
viața nu decurge așa cum ne-am propus, planurile inițiale nu sunt de ajuns pentru ca familia să-și
îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții
zilnice, minimalizând rolul de factor educativ.
Deși doresc să asigure educația corespunzătoare , atunci când părinților le lipsește pregătirea
psihopedagogică, experiența, caracteristicile acestei etape de dezvoltare, rezultatele nu sunt tocmai cele
dorite.
Primul model al copilului-familia își va întări relația cu acesta pe baza dragostei și a unei comunicări
sincere și eficiente. În timp , copilul știe că acasă e,, cuibul‟ unde se simte cel mai bine, peste ani îi va fi
dor de părinţi, de casa părintească , va cauta aici echilibrul și întelegerea de care avem atâta nevoie uneori.
Omul acesta în devenire învaţă respectul, dacă este respectat și nu se împrieteneşte cu minciuna, dacă nu
este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire.
Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi
înţelegere.
Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le
foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu,
dar dureros- nu e bine să fii singur.
De aceea, în locul recompenselor exagerate pe care părinții le acorda copiilor sub forma unor jucării
și obiecte, este mai potrivit un gest, o apropiere de propriul copil și de lumea lui, o privire sau o mângâiere
pe obraz. Nu recompensele materiale sunt importante ci acordarea atenției și mai ales a atenției pozitive a
propriului copil.
Părintele care își ridică privirea din laptop numai atunci când trebuie să-i atragă atenția copilului că a
greșit în mod sigur nu va obține rezultatele dorite.
În mod contrar , copilul va repeta comportamentul nedorit pentru a căpta atenția dprită. În schimb, o
încurajare a copilului, așa –zisa ,,disciplinare pozitivă‟ va fi recepționată și acceptată mult mai bine, iar
efectele nu vor întarzia să apară.
1037
Copilul învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Părinții învață să-l iubească, să-l
protejeze, să fie exemplu pentru copil, să se joace cu acesta și mai ales să nu impună standarde imposibil
de atins.
În lumea copilăriei povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul
mic şi lipeşte genele mângâiate de Moş Ene . Ascultând poveștile și basmele care-i leagănă drumul către
tărâmul zânelor, zmeilor și piticilor, imaginația sa va fi tot mai bogată .
Un copil creativ știe să se joace , să-și petreacă timpul cât mai placut, va utiliza jucăriile în diferite
jocuri și roluri. Deseori auzim un părinte că , deși are o mulțime de jucării, copilul se plictisește, este
irascibil și posesiv.
Dacă ne asumăm roluri alături de copil, transformâdu-ne într-un personaj preferat, cu siguranță și el
va face acest lucru.
şcolii.
Bibliografieː
Ionescu,M,Negreanu,,Educația în familie ‟Ed.C.U.,2006
Albu,G,,În căutarea ed. autentice,Ed.Polirom,Iași,2002
Pavelcu,V,,Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității‟ EDP,Bucuresti,1982
1038
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV.PREȘC. VLAD MONICA

GR.PN. NR.5 BOTOȘANI
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
1039
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ…ŞI MAI DEPARTE
AUTOR: ȊNV. VLAD SIMONA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,IULIU HAȚIEGANU”
LOCALITATEA: CLUJ-NAPOCA, JUD. CLUJ
Dragul meu copil, minune ce-ai venit ȋn viața noastră

Astăzi ȋți scriu o scrisoare, mică taină părintească…
Ai venit ȋn astă lume, o minune pentru noi,
De vei vrea s-o schimbi ȋn bine, ştii, te poți baza pe noi!
Dar ‘nainte de aceasta trebuie să cresti, mai mare

Să devii cu orice faptă, vorbă şi candoare…
Nu uita că-n astă lume politețea e magia
Ce ȋți poate aduce-n viață faima, stima, bucuria…
Tu să fii mereu cuminte, harnic, să te porți frumos,

Și atunci ades avea-vei lucruri ce-ți sunt de folos!
Și să fii mereu amabil, să saluți politicos,
Dacă vrei ceva anume, trebuie s-o spui frumos!
Dacă vezi un om ȋn vârstă, tu ajută-l, dacă poți…

Vei vedea cum fapta bună mulțumire-i pentru toți.
Și cu vorba, cu cuvântul, alinare poți s-aduci
De te strădui pentru tine, spre folosul celor mulți…
Nu fi rău nici cu cuvântul, gândul, sau vreun gest meschin,

Pentru toți şi pentru toate răul e un mare chin.
Dacă lucrurile tale nu ȋți mai sunt de folos
Tu le strânge şi le-aruncă, dar ȋn nici un caz pe jos!
Vezi ca nimeni după tine să nu strângă mai-mereu…

Fiecare lucru-n lume ȋşi ocupă locul său.
Când la şcoală tu vei merge, printre fete şi băieți
Munciți cot la cot, frățeşte, deveniți copii deştepți!
Iar tu dacă vezi că altul este mai merituos,

Zi de zi te străduieşte, nu te lăsa mai prejos!
Și-ai să vezi, succesul vine, este logic şi firesc,
Dar posibil numai celor care zi de zi se străduiesc…
Să nu uiți ca să fii vesel, să ai prieteni, să glumeşti,

Să priveşti cu empatie … multe fețe pământeşti!
Ca părinte ți-am dat sfaturi, iar tu ia ce crezi că-i bun…
Urci spre stele, cazi spre lacrimi, dacă crezi că-i oportun.
Iar cei şapte ani de-acasă, nicicând, copile, să nu-i uiți!

Vor fi ȋndemn, vor fi poruncă, vor sta mereu pe-a noastre frunți,
Vor fi şi floare şi săgeată, vor fi durere sau mister…
Eu voi pleca, tu vei ramâne, mereu tu să priveşti spre cer!
1040
PROF. VLAICU DORINA-ROXANA

GRĂD. P.P. RIKI-PRIKI REȘIȚA
acasă.
,,Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
Dragostea părinţilor
Vârstele
1041
MODELE.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite
copiii.
1042
DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ!
PROF. VLAICU OCTAVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 LUPENI
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care
înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea
şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă,
de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor
al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu,
aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele
pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi
nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins.
Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează
sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios.
Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este
dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se
împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege
şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că
lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea
celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e
bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea
este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în
parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani
gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna
pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
şcolii.
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
1043
CEI 7 ANI DE ACASĂ...
PROF. ÎNV.PREȘCOLAR CRISTINA LUIZA VOICA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.23 PLOIEȘTI
Construcția celor ,,7 ani de acasă” este un proces de lungă durată, proces în care avem nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem noi și ce rol avem în viața copilului. Ce știm să facem și ce putem face
fiecare, pentru a reuși împreună.
Părinții sunt primii educatori ai copilului lor. Un parteneriat eficient între familie și grădiniță va fi în
beneficiul copilului.
La vârsta preșcolară , copiii încep să-și însușească o serie de deprinderi legate de comportarea
civilizată. În această categorie intră deprinderile care rezultă din relațiile copiilor cu alte persoane: politețea,
respectul, ajutorul reciproc, de a nu vorbi neîntrebați în timpul activităților, etc. De asemenea
comportamentul civilizat se stabilizează și în deprinderi care rezultă din activitatea de joc, prin formele de
învățare și de muncă ale copilului. De exempu: respectarea regulilor de joc, folosirea cu grijă a jucăriilor,
așezarea lor în ordine după terminarea jocului, deprinderea de a ceda când este necesar, jucăriile atractive,
de a folosi împreună cu alți copii materialul de joc, de a ținuta corectă la masă etc.
Formarea deprinderilor de comportare civilizată este un proces mult mai complex și de lungă durată
mult mai mare în comparație cu elaborarea deprinderilor de autoservire. Deprinderile de comportare
civilizată presupun un nivel mai înalt de înțelegere a cerințelor social-morale , care să-i permită copilului
să vadă necesitatea de a se comporta într-un anumit fel în situații concrete de viață.
În ceea ce privește deprinderile igienico-sanitare de autoservire ,se știe că, în general , preșcolarii
reușesc să-i formeze sub îndrumarea sistematică a familiei și a educatoarei . Deprinderi precum :
deprinderea de a se spăla pe mâini și pe față, de a se îmbrăca, de a se încălța, de a se dezbrăca singuri, de a
mânca folosind corect tacâmul și șervețelul, de a-și aranja în ordinehainele la locul obișnuit, aceste
deprinderi se află în diferite faze de construire.
Formarea și dezvoltarea caracterului copilului preșcolar este un proces complex, laborios ,ce se
construiește într-o lungă perioadă de timp. De aceea , la vârsta preșcolară este prematur să vorbim de
trăsături de caracter stabilizate. Integrați treptat într-un sistem de relații social-morale din ce în ce mai
complexe, preșcolarii își formează primele reprezentări și noțiuni morale. Totodată încep să se dezvolte
unrele sentimente și atitudini social-morale și să se formeze obișnuințele elemenatre de comportare morală,
care constituie premisele psihologice ale trăsăturilor de caracter.
Ca educatori, este important să-i susținem pe părinți în demersurile lor educative , să știm să-i
orientăm în eforturile lor de a evea un copil educat și fericit. Împreună putem găsi soluții care să ne ajute
să depășim dificultățile cu care ne confruntăm în relația cu copilul, când să-l ajutăm și când să îl lăsăm să
se descurce singur.
1044
IMPORTANŢA CELOR
PROF. INV. PRIMAR: VOICILA DANIELA

nevoile.
sănătos.
1045
Cury)
ATITUDINI BLÂNDE;
1046
SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE-ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘC. VOICU ELENA

reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
oprească aici.
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere?
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva ,,sfaturi”
în acest sens:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine
cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu
îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu
alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că
ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu
te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme
să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Încurajează-l să le
folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă
diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de
modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
1047
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că
nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să poarte
o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să
îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are
de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atrage-i
atenția și amintește-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în
comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții.
Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când
trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu,
televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de
mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit
dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul
pentru cei din jur.
Bibliografie:
1048
VOICU FLORICA
LICEUL TEHNOLOGIC PAMFIL ȘEICARU, CIOROGÂRLA
Aceasta expresie trecută din generație în generație exprimă importanța pe care o reprezintă baza pe
care trebuie să o aibă educația unui copil din anii cei mai fragezi.
Lucrurile învățate în familie din clipa în care au devenit conștienți de realitățile din jurul lor, exemplul
pe care îl dau părinții prin comportamentul lor, este ceea ce copilul percepe ca realitatea din jurul său.
Copilul imită inconștient ceea ce vede la părinții săi, fără ca aceștia să realizeze acest lucru. Ei nu
sunt conștienți mereu de impactul pe care îl au involuntar asupra propriilor copii.
Cand aceștia cresc și au un comportament inadecvat încearcă să arunce toată responsabilitatea asupra
asupra școlii.
Expresia cea mai des întâlnită este : Așa vă învață la școală?
Școala îi învață multe dar să nu uităm și de învățămintele care trebuie să vină de la familie și care nu
mai pot fi fixate la o vârstă mai mare.
Școala trebuie să continue ceea ce au început părinții în educația unui copil. Nu mai poți să îl înveți
pe un copil la școală ceea ce nu au putut sau nu s-au străduit să îl învețe părinții.
Ca profesori de liceu ne confruntăm cu situații de genul;
• Vocabular vulgar,
• Comportament violent,
• Indiferență față de reguli,
• Lipsă de respect față de adulți, profesori sau nu,
• Dezinteres față de bunurile școlii, pe care le distrug cu nepăsare......... și lista poate continua.
Nu se poate da vina doar pe familie, copii cu părinți implicați în educația lor au surpriza neplăcută să
afle de la profesorul diriginte și rămân uimiți de impactul pe care l-au avut prietenii și colegii asupra
copilului lor.
A dispărut respectul:
• față de valorile familiale,
• față de un comportament civilizat,
• față de dascălii care se străduiesc să îi învețe să se descurce ân viață și încearcă să le pună o
meserie în mâni,
• față de bătrânii pe care îi întâlnesc pe stradă,
• și din nou lista poate continua.
Nu este, din fericire, valabil pentru toți elevii. Sunt și copii extrem de serioși și dornici să evolueze,
să aibă o carieră strălucită, educați frumos, care fac cinste atât părinților care au pus baza educația lor, cât
și dascălilor care se străduiesc să desăvârșească această educație.
Acești copii ne dau speranța că încă nu este totul pierdut pentru noi ca și societate civilizată. Ne dă
încredere că munca noastră, ca profesori nu este în zadar, că mai sunt elevi care vor să beneficieze de ceea
ce pot să îi învețe școala.
Ei sunt viitorul României și vor duce mai departe ceea ce am moștenit de la părinți și bunici, combinat
cu ideile lor lor moderne și progresul thnologiei actuale.
1049
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ȊN FAMILIE
PROF. VOICU MARIETA

GRĂDINIŢA P.P. OSTROVENI 2, RM. VÂLCEA
Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va
stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu
a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.
materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi
exclusivă a familiei – cea de socializare primară, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate,
şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este “prima şcoală” care ȋl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-
şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
Cei şapte ani de acasă, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a
vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum
e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să
spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele
sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni,
credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt copii ale
părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua nunţii
părinţilor. După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună creştere
a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la biserică, să-i
împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune. Cei mai mulţi
copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din copilărie. De asemenea,
copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi naşi, ce inseamna omenia, mila, smerenia, ascultarea.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în
mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane
în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva
crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la
nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia
copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă,
din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau
totul şi imită totul.
Părinţii sunt responsabili pentru copiii lor. Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac
sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că
responsabilitatea aparţine grădinarului, care 1-a lăsat să crească şi să se dezvolte în acest fel. În acelaşi mod
sunt responsabili şi părinţii, pentru neghina semănată în inimile copiilor lor. Ei trebuie să se gândească
aşadar la această responsabilitate.
Bibliografie:
Dumitrana, M. – „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, 2000
Păişi Lăzărescu, M., Ezechil, L. - „Laborator preşcolar”, Editura V&I, 2002
1050
IMPORTANTA „CELOR 7 ANI DE ACASĂ” ÎN EDUCAREA COPILULUI
PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR VOINEA CONSTANŢA

LICEUL TEHNOLOGIC ‚DIMITRIE FILIPESCU”, BUZĂU
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc „cei 7 ani de
acasă”. Când vorbim despre „cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia până merge la şcoală. Când spunem că un
copil „are cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”,
„te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
dorinţelor sale.
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Procesul educativ al copilului trebuie condus cu
grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de
timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. După ce ajunge la vârsta
preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi
chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care
au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Bibliografie:
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
1051
PROF. ITINERANT ȘI DE SPRIJIN VOINEAG MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SÂNPETRU, BRAȘOV
Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini

acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioadă de timp este considerată „culmea achizitiilor”,
etc.
Familia reprezintă primul factor ȋn educaţia copiilor. După cum se ştie, influenţa familiei marchează
evoluţia copilului. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte
apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea și sunt
frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi că mâncăm tot ce ne
dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalti și cea a cunoașterii
de sine.
Familia reprezintă cel mai puternic factor de socializare în dezvoltarea copiilor, mai ales în perioada
copilăriei mici. Încă din primii ani ai dezvoltării copilului, familia s-a dovedit esenţială pentru dezvoltarea
psihică a copilului şi este o sursă primară de dragoste şi afecţiune. Aceasta trebuie să împlinească aproape
toate nevoile de creştere şi dezvoltare, atât fiziologice, cât şi psihologice ale copilului, nevoi care
condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare. În cadrul familiei, copiii
câştigă şi dezvoltă aproape toate achiziţiile importante de ordin psihomotor, cognitiv şi afectiv, motiv pentru
care evaluarea contribuţiei sau influenţei familiei în dezvoltarea copilului faţă de alţi factori, cei genetici şi
sociali, este dificil de realizat. Astfel, familia este cea dintâi şcoală în care copiii învaţă să se comporte în
viaţă şi în societate.
Filosoful american John Dewey relevă faptul că lecţia cea mai grea pe care un copil o are de învăţat
este lecţia vieţii. Dacă nu reuşeşte la această lecţie, nu există ştiinţă care s-o înlocuiască. Părinţii sunt cei
dintâi dascăli ai copilului lor pentru că ei îl cunosc cel mai bine încă din prima zi de viaţă, interacţionează
şi comunică constant, sunt un model de urmat pentru acesta.
Grădiniţa împreună cu școala reprezintă, principalul partener educativ al familiei, iar noul
Curriculum pentru educaţia timpurie pune accent deosebit pe parteneriatul cu familia. Acest parteneriat
subliniază implicarea activă a părinţilor la activităţile din sala de grupă, creează sentimentul de apartenenţă
la grupul clasei, părinţii se simt utili, părtaşi la educaţie și devin conştienţi de rolul pe care îl au în
dezvoltarea copilului lor.
– ordine, igienă, curațenie;
– bunele maniere și exprimarea propriilor nevoi ;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emotiilor, atât pozitive, cât și negative;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord între părțile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către un alt copil, nu primeste cadoul dorit etc);
– consecvență în realizarea unei sarcini;
– concentrarea atenției;
– perseverență în realizarea uneri sarcini;
– cooperarea;
– spiritul de competiție;
– altruismul, empatia;
– atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
În concluzie, acești șapte ani de acasă sunt importanți, deoarece, îi arătăm în societate, când vorbim
cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație
mai delicată.
1052
Bibliografie:
Bonchiş, Elena. (coord.), Familia şi rolul ei ȋn educarea familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
Dumitrana, Magdalena, Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti, 2000.
Dumitrana, Magdalena, Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti, 2011.
Vrăsmaş, Ecaterina Adina, Consilierea și educatia parintilor, Editura Aramis, Bucuresti, 2003.
1053
EDUCATIA - CEL MAI IMPORTANT MIJLOC DE COMUNICARE
VOLINTIRU MARIANA
LICEUL TEHNOLOGIC TURCENI
Educaţia copiilor a evoluat de a lungul timpului , însă observăm adesea că părinţii din această ,,nouă
generaţie ’’ nu mai reuşesc să aibă ultimul cuvânt la fel ca părinţii din generaţiile anterioare.
Motivele invocate în faţa acestei neputinţe sunt multiple : teama declanşării unui conflict, sentimentul
de culpabilitate cu privire la impunerea anumitor reguli ,dorinţa de a nu face şi copilul să trăiască propriile
sale frustrări la aceeaşi vârstă.
Un alt motiv este lipsa timpului. Sunt părinţi care muncesc mult şi aceştia consideră că o atitudine
permisivă este o modalitate de a nu deteriora acele momente petrecute împreună cu copilul lor.Însă toate
aceste motive îi fac pe părinţi să nu mai impună anumite limite, uneori indispensabile în educaţia copiilor.
Interdicţiile părinţiilor pot permite copiilor să aibă adevărate puncte de reper în viaţă, îi fac pe aceştia
să înţeleagă ceea ce este acceptabil sau nu. Aceste reguli impuse de părinţi nu au rolul de a-i sufoca pe
copii, ci de a contribui în mod esenţial la dezvoltarea lor psihologică şi afectivă.
Cu siguranţă ,aceste reguli poate stopează o dorinţă imediată a copilului , dar îi permit acestuia să
avanseze, să -şi construiască o identitate şi să poată face mai târziu alegeri potrivite în viaţă.
Mulţi părinţi renunţă la impunerea autorităţii de teama de a nu pierde dragostea copilului lor. Aceasta
nu este decizia cea mai înţeleaptă căci autoritatea şi dragostea sunt complementare. Prin interdicţiile impuse
de părinte ,un copil se simte mai iubit, mai protejat dacă părintele îi explică cu calm dar într- un mod ferm
limitele care i- au fost stabilite , precum şi locul său în raport cu adulţii.
Dacă pe vremea bunicilor ,tata reprezenta autoritatea iar mama era imaginea tandreţii, acum putem
spune că responsabilitatea educării copilului aparţine ambilor părinţi.
Copiii nu trebuie crescuţi doar din plăcerea de a avea copii , ci gândindu ne că viaţa lor serveşte la a
îmbogăţi viaţa părinţilor.Astăzi , anumiţi părinţi încearcă să folosească metodele utilizate de către dascăli.Ei
fac appel la o serie de stimulări externe, chiar în timpul liber când copiii ar putea să se joace şi să fie creativi.
Aceasta este o problemă gravă pentru copii când sunt prea stimulaţi prin mijloace de divertisment externe
precum cinema , tabletă, televizor, telefon , deoarece aceştia nu au învăţat să se cunoască şi nu ştiu cum să
găsească adevărata cale spre interior, către sursa adevărată a creativităţii.
Soluţia ar fi ca părinţii să- şi petreacă mai mult timp cu copiii, fără alte ,, jucării educative « , gen
tabletă, telefon, televizor. Aceştia ar trebui să se aşeze liniştiţi lângă copil, să-l observe şi vor învăţa ceva
nou cu privire la copilul lor.
Fiecare clipă petrecută cu copilul în care părintele va reuşi să interacţioneze cu acesta, să se joace, va
îmbunătăţi considerabil relaţia părinte -copil, căci a educa înseamnă de fapt a comunica.
1054
FORMAREA PERSONALITĂȚII ȘI COMPORTAMENTULUI COPILULUI
ÎN CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR ZĂGREANU LIUŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ: ,,GRIGORE SILAŞI” BECLEAN
JUD. BISTRIȚA-NĂSĂUD
Când vorbim de ,,cei șapte ani” ne referim la un copil bine crescut. Ce înseamnă ,,copil bine crescut”?
Un copil bine crescut învață până merge la școală cuvintele fermecate: ,,Bună ziua!”, ,,Bună seara!”,
,,Vă rog frumos…”, ,,Pot să…?”, ,,Mă scuzați…”, ,,Mulțumesc!” . Învață să fie cinstit, să nu mintă, să fie
corect, să nu spună vorbe urâte, să dea dovadă de solidaritate, să-și respecte prietenii, persoanele în vârstă,
educatorii. Tot acasă învață să fie curat, să nu vorbească cu gura plină, să nu arunce gunoaiele pe jos, să fie
ordonat, să aibă grijă de lucrurile sale dar și ale celorlalți, să nu-și însușească ce nu este al lui. Această
educație, bunele maniere sunt bagajele cu ajutorul cărora copilul se va descurca mult mai bine în colectivul
din care va face parte când va intra la școală.
Cei șaptea ani de acasă este cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și
instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de aceste trebuințe elementare ale
copilului, de protecția lui, exercită o influență foarte adâncă, încât urmele rămân uneori, întipărite pentru
toată viața în profilul moral-spiritual al copilului.
Influențele educative pe care familia o are asupra copilului se pot manifesta direct prin acțiuni dirijate
intenționat dar și indirect prin exemplul, modelul de conduită oferit de membrii familiei. Modelele oferite
de părinți sunt preluate de copii prin imitație și învățare. Acesta este primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor, în formarea personalității și a comportamentului său de mai târziu.
În continuare am să exemplific cazul a două comportamente, unul cu grad ridicat de inadaptare, altul
dimpotrivă, normal din punct de vedere social al regulilor și standardelor morale care mi-au pus semne de
întrebare în întreaga mea carieră, de ce așa?
Problema se pune în felul următor: există proceduri educative alternative care pot reduce
comportamentele periculoase ale elevilor cu grad grav sau foarte grav, fară a face apel la metode punitive
şi aversive?
Printre comportamentele cele mai inacceptabile şi cu un grad înalt de invaliditate din punct de vedere
social, manifestate de copii şi întâlnite de mine în practica pedagogică se numără, stereotipiile (de exemplu,
legănatul, învârtirea obsedantă a unui obiect, închiderea şi deschiderea capacului de pix, rosul unghiilor şi
a vârfurilor de creioane, a radierei, sugerea degetului mare, jocul cu lobul urechii, etc.), agresiunea faţă de
ceilalţi, distrugerea obiectelor şi accesele de furie, chiar bătaia. În cele mai multe cazuri am luat elevului
creionul, pixul pe care îl are şi care îi place, imediat ce manifesta comportamentul inadecvat sau creând
consecinţe neplăcute, care ar trebui să se opună oricărui beneficiu pe care îl obţine între timp cu acest fel
de comportament: atenţia îndreptată asupra lui de toţi colegii, oprobiul lor că deranjează, că este discreditat
de cei din jurul său, că pierde din,,statutul” de şmecher. Diversele proceduri de pedepsire (neluarea în
seamă, ignorarea lui ca persoană responsabilă, tratarea lui cu superficialitate, izolarea aparentă, sau dialogul
de felul: ,,- Poţi continua, ne produci plăcere tuturor”, ,,Îţi poţi explica de ce ai lovit?”, ,,Lovirea era singura
soluţie?”, ,,Am văzut tot ce ai făcut, te-am lăsat să-ţi faci numărul, dar poate mâine, mă vei înţelege şi pe
mine”, ,,Aştept să fii alături de mine, poate, eşti un băiat bun/o fată bună”, s-au dovedit eficiente în
tratamentul unui număr mare de comportamente problematice şi adesea am reuşit să reduc asemenea
comportamente destul de repede, în aşa fel încât răul făcut şi celorlalţi să fie redus considerabil. Chiar dacă
unii dascăli mai susţin folosirea selectivă şi raţională a tehnicilor punitive, preferă să folosească, pe cât
posibil, tehnici alternative care şi-au dovedit eficienţa. Uneori te întrebi: unde sunt cei șapte ani de acasă?
Prin astfel de analize sunt puse în lumină variabile importante în contextul de emitere a
comportamentului-problemă, unele fiind eventuale aspecte ale ambientului fizic (de exemplu, zgomotul de
fond, dimensiunea clasei, frigul din clasă, căldura prea mare în sala de clasă, soare intens), de natură
psihologică (lipsa de interes pentru învăţătură, educaţia în familie, părinţii plecaţi în străinătate, etc.) sau de
natură biologică /fizică a subiectului (de exemplu sindromul premenstrual, o răceală, o durere de cap, de
stomac, de măsea, de ureche, indispoziţie maladivă de orice tip etc.). O altă abordare constă în efectuarea
1055
unei analize funcţionale a comportamentului în care se identifică consecinţele pe care comportamentul-
problemă le produce în ambient şi care pot servi la încurajare menţinându-l la o frecvenţă ridicată. Analiza
funcţională, de exemplu, poate scoate în evidenţă faptul că un comportament-problemă limitează aproape
mereu atenţia profesorului sau permite evitarea activitaţilor neplăcute pentru elevi. Atât analiza structurală
cât şi cea funcţională se bazează pe afirmaţia esenţială că factorii care controlează un comportament-
problemă pot fi identificaţi şi, într-o oarecare măsură, controlaţi printr-o intervenţie educativă. Specialiştii
spun că o folosire corectă a acestor analize şi o înţelegere mai profundă a problemei de comportament nu
garantează, însă, că educatorul nu trebuie să mai folosească niciodată tehnici punitive. Folosirea oricarei
tehnici alternative pedepsei oferă de fiecare dată avantaje care constă, fie în evitarea efectelor negative care
uneori însotesc tehnicile punitive, fie în ameliorarea generalizării şi menţinerii efectelor pozitive deoarece
au fost individualizate condiţiile precise care determină problema de comportament şi în creşterea nivelului
de acceptare socială a intervenţiei educative asupra acestor probleme grave de comportament.
Concluzionez astfel că orice intervenţie educativă eficientă trebuie să se bazeze pe o analiză detaliată
a factorilor care au o funcţie ce facilitează relaţionarea elev-profesor mai ales în cazul luării unor decizii al
comportamentelor-problemă. Este indicat să încercăm o abordare pozitivă a comportamentului care
presupune: afirmaţii, reguli şi îndemnuri pozitive, în dauna celor negative (ex.:,,Îmi doresc să fii atent şi să
mă asculţi! Mulţumesc!”, ,,Vreau să ridice mâna sus, cine doreşte să ne spună ceva interesant. Mulţumesc!”,
sau ,, Maria, te rog să-mi aduci caietul! Mulţumesc!”), folosirea constantă a laudelor şi a recompenselor
(recunoaşterea progresului, încurajarea sunt recompense: ex.: ,,Vezi, dacă vrei, poţi vorbi şi frumos!”)
stimularea exersării deprinderilor sociale de care au nevoie elevii pentru a avea succes: ,,Vă rog să-l
apreciaţi pe Ionuţ, s-a purtat foarte frumos în rând, a dat întâietate fetelor!”, redirecţionarea elevilor spre
succes decât spre sublinierea greşelilor: ,,Bravo, Adrian! Uite ce frumos ai vorbit! Ce exprimare interesantă
ai făcut!”.
Prin urmare, dacă familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și afectiv, atunci pe viitor vor apărea
tot mai des astfel de comportamente - problemă ale copilului, acesta va avea mereu un sentiment de
neîncredere în mediu, teama de viitor, sau îndoieli de sine, o lipsă de încredere în forțele proprii, dar va
avea și acel sentiment de rușine și va recurge la ,,teribilisme”. Tot timpul familia trebuie să încurajeze
copilul, să îl îndrume să îi arate tot timpul ce e bine și ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele
informații despre lumea care-l înconjoară primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv
necesar trebuințelor și dorințelor sale. Acest lucru trebuie făcut începând cu ,,cei șapte ani de acasă”.
1056
PROF.ÎNV. PREȘCOLAR: ZAMFIR DIANA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR.1 PODURI
/ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,GENERAL NICOLAE ȘOVA “ PODURI
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-
acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne
ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie.
ani de-acasă”.
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
1057
1058
PROF. DUMITRAȘCU ANDREEA,

ȘC. GIMNAZIALĂ „MIHAI VITEAZUL”, CĂLĂRAȘI
PROF. ÎNV. PRIMAR ZAMFIR GEORGICA,
ȘC. GIMNAZIALĂ „MIHAI VITEAZUL”, CĂLĂRAȘI
De ceva timp urmăresc două fetițe gemene, care interpretează împreună o melodie despre mama lor.
La început mi s-a părut amuzant, dar, pentru că le-am ascultat în mod repetat, mi-am dat seama de adevărul
versurilor pe care le interpretează. „Eu semăn cu mămica mea!”, la care, pe rând, fiecare răspunde cu „Ai
vrea!”, ascunde de fapt o realitate evidentă.
Copilul este oglinda părinților săi. Iar această imagine a copilului reflectă însușiri, comportamente,
atitudini moștenite de copii de la părinți în primii ani de viață. Această perioadă este una de acumulări,
numită „cei șapte ani de acasă”, iar expresia definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini strânse în primii șapte ani de viață. Acest interval de timp este considerat „culmea achizițiilor”,
unul de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații,
de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Familia are un rol esențial în educația copilului. Aceasta este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce privește viitorul social și spiritual al copilului. Părinții trebuie să se
străduiască să dea dovadă de moralitate ireproșabilă, de integritate și educație aleasă, fiind formatori pentru
proprii copii, care îi iau drept model. Căldura din familie, liniștea și înțelegerea educă mai mult decât
cuvintele.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce privește educația copilului său este una uriașă. Un copil care
nu primește o educație corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate. Familia
reprezintă matricea primordială a culturii omenești, aici încep să se dezvolte puterile latente ale copilului,
aici începe să iubească, să creadă și să se sacrifice. Tot aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului
său, aici devine un om mic, din care mai apoi se dezvoltă un mare om. Totul se începe și se formează mai
întâi în familie, unde cel mic învață să caute fericirea proprie în fericirea celorlalți, asemenea mamei care
râde atunci când copilul râde, chiar dacă are ore nedormite sau ore de muncă în spate. Copiii preiau totul și
imită totul.
Principala condiție ca un copil să primească o educație corectă o reprezintă capacitatea părinților de
a o face, și în același timp, intensitatea și sinceritatea iubirii părinților. Relațiile dintre părinți, respectul,
dragostea, tandrețea și căldura sufletească reprezintă cea mai mare parte a educației, restul trebuie doar
subliniat și nu insistat.
Ne formează nu doar lecturile, educatorii, învățătorii sau profesorii, școala, experiența de viață. Ne
formează la fel de puternic mediul. Mediul în care am crescut, primele modele din existența noastră, ceea
ce am văzut la părinți și ceea ce ne-au învățat.
Aș vrea să păstrăm în minte cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spune că:„ Nu naşterea ca
atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai copiilor”, iar acesta
se poate extinde și asupra noastră, a cadrelor didactice, care purtăm pe umeri aceste suflete gingașe ce ne-
au fost încredințate.
1059
ZAMFIRACHE CATALINA-GINA
acasă.
dorinţelor sale.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”. Viaţa
„Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
Bibliografie:
1060
CEI 7 ANI DE ACASĂ
LICEUL TEHNOLOGIC –ANGHEL SALIGNY- TULCEA

PROF. INV. PRESC. ZELEZNEAC SIMONA
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să fie
respectuos cu toata lumea ,sa salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui , oferă sprijin și susținere celor în nevoie, de exemplu: ajută o bătrânică să treacă strada, oferă
locul celor în vârstă când circulă cu mijloacele de transport în comun .
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate, acesta
știind că, datorită celor 7 ani de-acasă se va integra cu ușurintă în societate. Un copil manierat se va descurca
mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
dorinţelor sale.
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta acestia pe viitor.
Bibliografie:
1061
CUNOAȘTEREA PSIHOPEDAGOGICĂ A COPILULUI
PROF. ZIMBRAN IOHANA

LICEUL TEHNOLOGIC “NICOLAE STOICA DE HAȚEG”
Din perspectivă psihopedagogică, a cunoaște un copil presupune identificarea notelor dominante ale
personalității sale, înțelegerea motivelor care îl determină să reacționeze într-un anumit mod la situațiile cu
care se confruntă, prevederea atitudinilor ulterioare și, nu în ultimul rând, anticiparea modului în care se va
manifesta și va valorifica influențele educației. Volumul și nivelul cunoștințelor transmise elevilor, numărul
și dificultatea sarcinilor propuse pentru formarea deprinderilor, cantitatea și durata efortului în activitățile
de instruire la lecții și în afara lor trebuie să fie adaptate posibilităților pe care le au atât la nivelul vârstei,
cât și individual. Cei şapte ani de-acasă sunt foarte importanţi în cunoaşterea unui elev.
James R. Okey (1970) considera că fiecare profesor trebuie să-şi pună câteva întrebări importante:
a) Cum poate să dobândească cunoştinţele despre capacităţile fiecărui elev ?
b) Care sunt cunoştinţele de acest fel de care are nevoie?
În cunoaşterea psihologică se pune problema semnificaţiei cunoștințelor obţinute, dacă acestea sunt
sau nu relevante, pentru a permite depistarea caracteristicilor de bază şi diferenţierea lor. Putem cunoaște
copiii atât în timpul activităţilor cotidiene, utilizându-se observaţii implicite şi limbajul comun, cât mai ales
folosind mijloace ştiinţifice, mult mai obiective ( observaţie explicită, convorbirea, ancheta, chestionarul
etc) Îmbinând cunoaşterea şi recunoaşterea trăsăturilor psihice stadiale şi de vârstă cu informaţii privind
trăsăturile psihice individuale prezente ale copilului, educatorul va putea să întrevadă evoluţia ulterioară a
copilului şi să emită predicţii cu privire la probabilitatea şanselor reuşitelor sale. Pentru aceasta, este necesar
ca rezultatul cunoaşterii psihologice a copilului să fie inclus într-un demers de caracterizare a acestuia. O
caracterizare bună a copiilor permite evitarea erorilor în materie de educaţie, după cum o slabă caracterizare
poate complica relaţiile copilului cu membrii grupului din care face parte. Aceasta se poate realiza fie pe
baza cunoaşterii activităţilor zilnice ale copilului, fie pe baza răspunsurilor sale în cadrul activităţilor
iniţiate. Ea poate fi făcută de profesor în forma liberă sau în forma recomandată. În funcţie de indicatori,
cercetările au arătat că există deosebiri între cele două modalităţi. Caracterizările întocmite în forma liberă
- diferenţiate ca mărime şi ca număr de indicatori psihologici reţinuţi - reflectă în mai mare măsură
subiectivitatea atitudinii profesorului faţă de copii. Acestea sunt mai greu de identificat deoarece în ele se
oglindesc însăşi particularităţile individuale ale celor care le elaborează. Totodată, utilizarea unor scheme
rigide de alcătuire a caracterizărilor psihopedagogice măreşte volumul de muncă şi duce la o stereotipizare
a acestora.
Procesul cunoaşterii psihologice este complex şi dificil, de aceea, pentru adoptarea unei atitudini
corecte, este necesar să se ia în considerare câteva premise fundamentale:
a) cunoaşterea psihologică este un proces dificil, dar posibil;
b) conştientizarea faptului că unele arii ale dezvoltării stau sub semnul imprevizibilului şi al
aleatoriului, indiferent de abilităţile observatorului;
c) realizarea unui proiect educativ care tinde către realizarea unor scopuri propuse anterior este
imposibilă în absenţa unor minime cunoştinţe cu caracter psihologic;
d) dovedirea unei bune pregătiri teoretice şi practice în domeniul psihopedagogiei preşcolare; -
cunoaşterea stadiilor normale de dezvoltare fizică şi psihică a copiilor.
1062
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.INV.PRIMAR, ZOICAN LILIANA ELENA

LICEUL TEHNOLOGIC IANCU JIANU
acasă.
dorinţelor sale.
Bibliografie:
1063
ROLUL ȘI IMPORTANŢA CELOR
PROF. ZUBCU ANA

GRĂDINIȚA PP 36 TIMIȘOARA
nevoile.
sănătos.
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Violenţei i se opune raţiunea (nonviolenţa şi
1064
toleranţa). Toleranţa presupune propria hotărâre de a nu interzice ( „tratează- i pe alţii aşa cum ţi- ar conveni
să fii tratat tu însuţi!”). Educarea adolescenţilor în acest spirit presupune răbdare şi multă pricepere
Din punctul de vedere al formării pentru viaţă a adolescentului, şcoala are trei sarcini specifice:
• instruirea părinţilor privitor la lumea specifică adolescentului;
• asumarea sarcinilor părinţilor în acele situaţii, când aceştia nu vor şi nu pot să adopte poziţia
necesară pentru dezvoltatea adolescentului;
• protecţia adolescentului de impertinenţa, agresivitatea sau indiferenţa din lumea maturilor ( lucrul
dirigintelui, al psihologului şcolar şi al pedagogului social).
Adolescentul nu se poate lipsi de comunicare, la fel cum copilul nu se poiate lipsi de jucării. Numai
comunicând eficient cu acesta, familia, dar şi şcoala vor avea succese în formarea pozitivă a personalităţii
acestora.
Aşa este în firescul vieţii umane: adolescenţii să traverseze o mare perioadă de transformări şi
frământări, de căutări şi aflări de răspunsuri.... . Ar fi foarte rău dacă adolescenţii s- ar teleporta rapid, din
lumea lor miraculoasă, contradictorie, uneori plină de neajunsuri şi suferinţe, sclipitoare şi tentantă, în
lumea rece, calculată şi prea preocupată de grijile zilei de mâine, ale maturilor, care însă deţin cheia de aur
a ÎMPĂRĂŢIEI OAMENILOR FRUMOŞI LA TRUP, DAR ŞI LA SUFLET.
Bibliografie:
1. Elias, J. Maurice, Tobias, E. Steven , Friendlander, S. Brian, ,,Inteligenţa emoţională în educaţia
copiilor’’, Editura Curtea Veche, 2007;
2.Hedges, Patricia, ,, Personalitate şi temperament’’, ,, Editura Humanitas, 2006;
3.Parlicov, Eugenia, Mija, Violeta, ,, Eu şi familia mea, Conversaţie cu adolescenţii’’, Editura
Gunivas, 2004
1065
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,GHEORGHE POPOVICI” LOZNA

PROF. ÎNV . PRIMAR ZVÎNCĂ LENUȚA
Expresia ,,cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și
atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată ,, culmea
achizițiilor” , este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații , de memorare și de însușire a diverselor comportamente , atitudini , limbaj
, etc. Copilul este pregătit să primească informații.
Când spunem că un copil are ,,cei șapte ani de acasă” ne gândim la un copil ,, bine crescut” , care știe
să salute , să spună mulțumesc , te rog , care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții .
Educația , bunele maniere , regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
,, bine crescut” se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,, cei șapte
ani de acasă”.
Fiecare părinte ar vrea ca fiica sau fiul său să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale , începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic
la școală , pe terenul de sport , la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinților este centrat asupra dezvoltării
personalității și dezvoltării sociale , ca părți ale unui întreg.
Familia este prima instituție de educație morală și pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelență .Familia este ,,cea mai necesară școală de omenie”.
- ordine și igienă
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor , sentimentelor și emoțiilor , pozitive și negative
- bune maniere și comportament în diverse situații
- limbaj corect transmis
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (
este certat de cineva , i se ia jucăria de către alt copil , nu primește cadoul dorit , este pedepsit pentru diverse
fapte , ș.a.)
- consecvența în realizarea unor sarcini
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva
spiritul de competiție, cooperarea, altruismul, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Integrând roluri, comportamente,valori și norme ale familiei, copilul capătă un model de relație pe
care îl putem regăsi în toate interacțiunile sociale pe care le inițiază în mediul său. Copiii au nevoie de un
mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranță, stabilitate, căldură, protecție din partea
părinților. Programul zilnic induce coerență, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea
de organizare a unui stil de viață sănătos.
Ca părinți trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil. În ziua de azi, așa după cum ne
spune dr. Augusto Cury, nu ajută să fim părinți buni, ci trebuie să devenim părinți inteligenți.
Dr. Augusto Cury ne vorbește despre deprinderi ale ,,părinților buni” și cum trebuie transformate ele
de către ,, părinții inteligenți”.
• Părinții buni dau cadouri, părinții inteligenți dăruiesc propria lor ființă .
• Părinții buni alimentează corpul, părinții inteligenți alimentează personalitatea.
• Părinții buni corectează greșelile, părinții inteligenți îsi învață copiii cum să gândească.
• Părinții buni își pregătesc copiii pentru aplauze, părinții inteligenți își pregătesc copiii pentru
eșecuri .
• Părinții buni vorbesc, părinții inteligenți dialoghează ca niște prieteni.
• Părinții buni dau informații, părinții inteligenți povestesc istorioare.
• Părinții buni oferă oportunităti, părinții inteligenți nu renunță niciodată.
1066
• Părinții inteligenți își stimulează copiii să-și învingă temerile și să aibă atitudini blânde.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol
esențial în educația copilului – este locul în care are loc experiența inițială de viață, socializare și de
cultură a copilului.
După ce ajunge la vârsta preșcolară, educația copilului se împarte între familie și dascălii și pedagogii
din școală ; cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în înțelegerea și
,, Cei 7 ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu –OM .
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini și
preferințe, cu un comportament normal sau deviant.
Așa cum ne creștem și ne educăm copiii, așa cum ne comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta
pe viitor. Copiii cresc și se formează în viață într-un univers pe care –l creează părinții.
Un proverb spune: ,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum ploaia bună,
căzută la timp potrivit, înviorează câmpul.”
1067
FAMILIA ŞI ŞCOALA –
PARTENERI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI
PROFESOR ZAHA PAULA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.11 ORADEA,
STRUCTURA ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ION BOGDAN” ORADEA
Colaborarea și cooperarea părinților cu școala se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie
şi şcoală şi la o unificare a sistemului de valori şi cerinţe relative la copil. Aceasta poate avea un efect
benefic asupra elevilor, faptul că îi văd pe profesori colaborând cu familia, influenţându-i pozitiv şi
contribuind la dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente şi benefice ambilor factori, în condiţiile
în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Specialiștii recomandă a se avea în vedere: nivelul studiilor celor doi participanţi, momentul ales
pentru colaborare, dificultăţile întâmpinate de copii în activitatea şcolară sau alte probleme de dezvoltare.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, ar trebui să se aibă în vedere:
calitatea celor doi poli al colaborării (profesori şi părinţi), percepţiile fiecăruia, atitudinile care îi
caracterizează, caracteristicile instituţiei şcolare, caracteristicile familiei, modul de comunicare.
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi cunoască şi ca elevi,
părinţii îşi cunosc copilul mai bine decât oricine altcineva, părinţii au nevoie de informaţii referitor la
îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor, părinţii merită să fie respectaţi pentru ideile şi cunoaşterea
copilului lor, părinţii se îngrijesc de copiii lor şi doresc ca aceştia să atingă maximum de potenţial, rata
învăţării creşte şi învăţarea se menţine mai mult timp, dacă părinţii se implică în sprijinirea acesteia acasă,
prin diferite activităţi, efectele implicării părinţilor în programele şcolare de sprijin se răsfrâng şi asupra
celorlalţi copii ai familiei – dacă ajutăm un copil, acesta se dezvoltă, dacă ajutăm părinţii, întreaga familie
se dezvoltă.
Atunci când părinţii sunt stimulaţi astfel încât ei să se simtă o parte a programului şcolar, ei îl înţeleg
mai bine şi-l sprijină adecvat. Activitatea de implicare a părinţilor în programul de învăţare al copilului lor
şi în activitatea şcolii poate crea acestora sentimentul de stimă de sine, care îi ajută pe ei şi întreaga familie.
Modul în care părinţii îşi înţeleg propriul copil şi au cunoştinţă de posibilităţile reale ale acestuia este de
multe ori un sprijin pentru înţelegerea situaţiilor de învăţare. Activitatea de parteneriat cu părinţii poate
uşura rezolvarea diferitelor probleme didactice şi extradidactice. Activităţile cu părinţii duc la rezolvarea
situaţiilor problemă, a conflictelor posibile şi evidenţiază căi pentru rezolvarea situaţiilor de risc apărute în
dezvoltarea copiilor.
Majoritatea părinţilor sunt dornici să comunice informaţii despre copiii lor şi sunt capabili să
contribuie într-una din modalităţile următoare la formarea copiilor lor:
-să-şi ajute copiii la anumite activităţi, acasă;
-să urmărească în mod regulat progresul copiilor lor;
-să-i ajute la realizarea temelor, acasă;
-să contribuie la excursiile şi plimbările organizate de şcoală;
-să facă parte din comitetele şcolare;
-să ajute alţi copii din clasă, sub supravegherea profesorilor;
-să organizeze activităţi de colectare de materiale pentru şcoală sau clasă;
-să vorbească (şi eventual să prezinte practic) unor grupuri de copii despre preocupările şi deprinderile
proprii.
Unii părinţi au dorinţa şi timpul să joace un rol în activităţile şcolare. Acest lucru este vizibil în
învăţământul primar. Ei trebuie încurajaţi şi stimulaţi de profesori, nu respinşi.
Pachetul de resurse realizat de UNESCO pentru profesori recomandă la acest capitol profesorilor,
pentru a avea un parteneriat real cu părinţii: fiţi sinceri, ascultaţi cu răbdare, recunoaşteţi atunci când
greşiţi, lăudaţi iniţiativele.
1068
Părinţilor, acelaşi material le recomandă: solicitaţi asistenţă şi sprijin când e nevoie, fiţi persuasivi şi
căutaţi împreună soluţiile, ajutaţi-vă copilul când greşeşte.
Atitudinile profesorilor în raport cu contribuţia pe care părinţii o pot avea în activitatea şcolii se
circumscriu următoarelor dimensiuni (Pachetul de resurse):
-atitudine pasivă din partea profesorilor, ei mergând pe linia considerării părinţilor ca fiind obstructivi
la eforturile şcolii;
-considerarea părinţilor ca o resursă de asistenţă şi sprijin;
-parteneriatul, existând actual tot mai multe opinii care se înscriu în considerarea părinţilor ca
parteneri;
-considerarea părinţilor ca beneficiari ai unor servicii.
Practicile educaţionale sunt influenţate de aceste patru concepţii referitoare la rolul şi importanţa
părinţilor în procesul instructiv-educativ din şcoală. Există un curriculum ascuns în spatele întâlnirilor
aparent formale dintre părinţi şi profesori. Aceste mesaje ascunse influenţează deseori relaţia globală dintre
şcoală şi comunitate şi în mod precis relaţia dintre profesor şi copil.
Conflictele cu părinţii şi posibilităţi de rezolvare
Datorită diferenţelor de scopuri şi obiective, percepţii şi atitudini, resurse, pregătire, valori, nevoi, de
foarte multe ori există posibilitatea apariţiei unor conflicte între părinţi şi profesori. Aceste conflicte pot să
fie determinate de:
-slaba colaborare;
-lipsa informaţiilor necesare;
-intoleranţa la stilul de viaţă al altora, la opiniile altora sau chiar la o anumită prezenţă fizică;
-neacceptarea unor diferenţe de pregătire, de condiţie social-economică, morală, religie, naţionalitate
etc.;
-lipsa unor preocupări pentru construirea relaţiilor de colaborare – nu sunt planificate ca atare;
-numărul limitat al întâlnirilor dintre părinţi şi profesori;
-amintirile cu încărcătură negativă ale unor părinţi referitoare la relaţia şcoală-familie;
-neclaritate în rolurile fiecăruia şi în responsabilităţile ce le revin specific etc.
Putem enumera ca fiind cele mai importante căi pentru rezolvarea conflictelor, următoarele:
-cunoaşterea reciprocă;
-comunicare periodică şi efectivă, cu aspecte formale şi informale;
-cooperarea în anumite activităţi;
-acceptarea reciprocă, înţelegere şi toleranţă faţă de diferenţe;
-evaluarea permanentă şi periodică a relaţiilor comune;
-sprijinul acordat familiei, în raport cu creşterea şi educarea copilului, ca parte componentă a
procesului didactic;
-atmosfera întâlnirilor şi activităţilor cu părinţii să fie destinsă, nonformală şi pozitivă.
Bibliografie:
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., (1991), Familia de la A la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
2. Tomşa, G., (2001), Consilierea şi orientarea în şcoală, Editura Credis, Bucureşti.
1069
ZAHARIA MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 RĂUCEȘTI NEAMȚ
C-copil
E-energie
I-inimă
Ș-șoapte
A-atenție
P-prieteni
T-tentații
E-emoții
Pentru cei șapte ani de acasă cele șapte cuvinte sunt strâns legate în determinarea profilului unui copil
și asigurarea unei baze a sănătății acestuia.
În primul rând este vorba de energie, o energie ce caracterizează fiecare copil și care se pare că este
din ce în ce o mai mare problemă, pe care o semnalează atât părinții, cât și cadrele didactice. La o simplă
întrebare adresată părinților ,,Fac copiii mișcare ziua? cu răspunsurile posibile ,,Da, pentru că......” sau ,,Nu,
pentru că.......” într-un procent de 63,5% aceștia au răspuns că ,,Da, pentru că au prea multă energie.”
Căutând în literatura de specialitate, pentru a-mi explica acest procent, am găsit ca o cauză posibilă a acestei
energii debordante a copiilor și anume sistemul limfatic care se bazează pe acțiunea mușchilor, altfel spus,
limfa care transportă către celulele corpului nutrimentele și preia deșeurile, are nevoie să fie pusă în mișcare,
spre deosebire de sânge care beneficiază de inimă pentru a putea fi pompat. Deci dacă un copil ,,nu stă
locului o secundă” cum auzim deseori, nu e o greșeală, el trebuie lăsat să facă mișcare pentru a nu fi trimis
voit spre începutul unor boli. De aici indicația spre satisfacerea nevoii copilului de a practica sporturi cât
mai des și cât mai variat de la legănatul simplu, până la fotbal, înot sau săritura la trambulină.
Inima, la copii, în primii ani de viață este cea care îi va determina evoluția ulterioară, însă trebuie
explicat faptul că aceasta se formează ca o singură structură tubulară în a patra săptămână de sarcină, iar
expunerea mamei la anumiți factori de mediu (medicamente anticonvulsive, săruri de litiu, unele
medicamente dermatologice, factori chimici, alcool, abuz de medicamente) sau neglijarea și scăparea de
sub control a diabetului zaharat pot crește riscul de apariție a unor boli vasculare sau maladii congenitale
ale inimii.
Șoaptele sunt cele pe care copiii le așteaptă să fie spuse la ureche de către mamă. După speciaiști,
acestea au puterea de a calma bebelușul. Ele cresc în intensitate atunci când acesta plânge, pentru ca mama
să fie sigură că bebelușul le-a auzit.
Atenția este cea pe care orice copil o cere de la mamă în primul rând, apoi de la cei mai apropiați, ca
apoi această așteptare să se transfere la educatoare și învățătoare. Cât este mic, copilul vorbește și el când
mama stă de vorbă cu cineva, o trage de mână pentru a-i spune ceva la ureche pentru că nu concepe că alte
activități sunt mai importante decât cea de a sta cu el. Este indicat ca orice părinte să îi acorde cât mai mult
timp copilului, însă fără a trece de cealaltă parte a baricadei și anume spre răsfăț. Mama comunică cu el, îl
alintă, îl ascultă, dar trebuie să fie înarmată cu jucării și accesorii care să îi preocupe atenția. Pe de altă parte
sunt identificați copii cu un deficit de atenție care vor pune mari probleme în perioada școlarității dacă nu
sunt monitorizați.
Se spune că copiii au nevoie de prieteni cum au nevoie de mâncare. Părinții sunt cei care le încurajează
sau le impun restricții în ceea ce privește alegerea prietenilor sau în consolidarea unor relații de prietenie.
Cele mai mari probleme comportamentale se vor baza pe gestionarea relațiilor de prietenie. Sunt copii vioi,
prietenoși, care stabilesc ușor și o conversație cu un necunoscut, dar sunt copii care nu reușesc să își
consolideze o relație de prietenie sau pur și simplu nu reușesc să și-o întemeieze. De multe ori acțiunea
excesivă a părinților de a izola pe un copil față de altul cu care vine în contact, pe principiul că ,,nu este
potrivit pentru tine” sau ,,nu este un exemplu bun pentru tine” nu va face decât să instaleze o temere în
conștiința lui, că nimeni nu e potrivit pe de o parte sau pur și simplu îi va contura o reticență în a iniția o
invitație la joacă. Mai târziu el va intra în contact cu cei înnăscuți în a fi lideri, cu cei care au o personalitate
mai puternică despre care se spune că îl vor domina.Pericolul care apare este și acela că acești copii izolați
1070
se vor simți nedreptățiți, neînțeleși, umiliți, nu vor avea puterea de a contrazice, nu vor aduce argumente
pentru o cauză, nu vor fi capabili să ia propriile decizii și vor fi dependenți de alții care îi vor manipula
nefiind înconjurați de prieteni (pe care și-i va face cu greu).
Tentațiile la care sunt supuși copiii pornesc de cele mai multe ori se observă de la o atingere simplă
cu mâna a unui obiect pentru satisfacerea curiozității, apoi de la o jucărie pe care o văd la alt copil sau la
televizor, până la accesarea internetului și a rețelelor de socializare. Nesatisfacerea acestei mici plăceri de
multe ori se lasă cu suspine și certuri, iar măsurile recuperatorii sunt din ce în ce mai greu de găsit. Deseori
părinții se simt depășiți de situație și apelează la psiholog pentru a rezolva problema, conștienți de faptul
că aceste tentații, mai târziu, în perioada adolescenței, se vor extinde în alte domenii. Acesta de multe ori
recomandă terapii de familie pentru a anihila aceste tentații, de la plimbări zilnice, până la cinele repetate
în familie. Aceste activități simple vor duce la creșterea siguranței copilului prin întărirea relațiilor
familiale, la dezvoltarea vocabularului și la creșterea nivelului de fericire al copilului.
Sistemul afectiv al copilului se dezvoltă încă din primele luni de viață ale copilului, iar emoțiile și
sentimentele vor fi vizibile toată viața. Vom identifica la copii curajul, tristețea, frica, bucuria, vinovăția,
rușinea, nonșalanța sau furia. Gestionarea acestora depinde de modul în care copilul interpretează un anumit
eveniment, important este să le poată controla adaptându-și conduita.
In concluzie, copilul este o personalitate în devenire și în cei șapte ani de acasă, în afară de conotațiile
despre comportament pe care îl sugerează această expresie, el este educat de părinți în mare parte și își
formează temelia pentru educațiile viitoare.
Bibliografie:
https://www.qbebe.ro/copilul/ingrijirea_copilului/afla_de_ce_au_copiii_atat_de_multa_energie%21
http://www.desprecopii.com/info-id-1111-nm-Malformatiile-inimii-la-copii.htm
https://www.qbebe.ro/psihologie/probleme_de_comportament/copilul_tau_vrea_atentia_ta_imediat
a_strategii_pentru_momentele_cand_esti_ocupata
https://www.copilul.ro/comunicare-copii/emotiile-copiilor/Prietenia-la-copii-Cum-sa-il-ajuti-pe-
copil-sa-isi-consolideze-relatia-de-prietenie-a17721.html
https://tikaboo.ro/copii-fericiti-cinati-impreuna/
https://www.qbebe.ro/psihologie/dezvoltare_emotionala/dezvoltarea_copilului_de_la_0-
6_ani%3A_emotii_si_sentimente
1071
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, ZAIM GEORGETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ FILIPEȘTI
JUDEȚUL BACĂU
Lumea contemporană prin noutățile pe care le realizează și le prognozează, pune în fața oamenilor,
noi probleme de ordin economic, cultural, științific, etc. Acestei societăți trebuie să-i facă față copilul de
astăzi și familia sa. Educația, sub toate formele ei , este chemată să găsească soluții prin care omul să se
adapteze rapid și eficient la societatea viitorului. Cunoașterea particularităților dezvoltării personalității, a
factorilor care contribuie la desăvârșirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare
măsură la găsirea unor soluții adecvate. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii
ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de
reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare
trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Odată cu nașterea, copilul intră în contact cu prima formă socială și anume familia, care are un reprezentant
în mama pe care o va avea alături, prin intermediul căruia copilul va cunoaște lumea în primii ani de viață.
Mama este reprezentant al societății, dar și al familiei, care este primul mediu cu care copilul ia contact.
Familia contribuie la satisfacerea trebuințelor copilului încă din primii ani de viață, oferindu-i modele de
comportament, de comunicare, contribuind la socializarea copilului, contribuind la dezvoltarea conștiinței
și a conduitelor morale. Relațiile sunt de durată, fundamentate pe legături afective care se bazează pe
înțelegere.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigura hrana și imbracămintea copiilor, îi
ferește de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiții cât mai bune de odihnă și se ingrijește de
sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială și îl obișnuiește să utilizeze
factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În ceea ce constă dezvoltarea
intelectuală, copilul iși insușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării
copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție. Ca prim factor de educație, familia ofera
copilului cunoștințele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice etc.).
Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observație, memoria și gândirea. Când sunt în școala primară, familia vine in sprijinul ei, susținând "gustul
de citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozității copilului de a citi, prin cumpărarea unor
cărți care să pună bazele unei mici biblioteci. Copilul obține rezultatele la școală în funcție de modul in care
părinții se implică în procesul de învățare. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportamant: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu
pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât
în comportamente. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.
Familia contribuie și la educația estetică a copilului. Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu
frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului), viața socială (tradiții,
obiceiuri străvechi). Mijloacele mass-media în mod special televiziunea, exercită o influență puternică
asupra educației estetice. Nu se poate vorbi despre o influență strict pozitivă sau strict negativă; există
numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștințelor, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase
programe care pot deforma imaginația, inocența copiilor într-un sens negativ. Părinții trebuie să controleze
atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului cât și emisiunile pe care le urmărește. Dacă copilul
nu are aptitudini și nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru ), părinții trebuie să respecte
opțiunea copilului.
Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indifernt dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu
ochii minţii şi le urmează. Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite
ocazii, de a pleca în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în
special cu şcoala. Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi.
1072
Bibliografie:
Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005
1073
ED. ZAMFIR GINA MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ION CREANGĂ” BUZĂU
Dragii mei copii cuminți

Ascultati-i pe părinți!
Ei ne-au învățat ce-i bun
Stați cuminți ca sa va spun:
De la mama am învățat
Să fiu bun ,nu alintat
Iară tata vrea și el
Să fiu cumințel de fel
Să salut politicos,
Să zâmbesc, să spun frumos
Bună ziua, vă salut!
Sunt atent și vă ascult.
Când ceva iute-a picat
Mă aplec neapărat
Il ridic sau îl așez
Ori la loc sa-l aranjez.
Aș vrea doar sa fiti cuminți
Asculta-ții pe părinți!
1074
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR, ZAMFIR MONICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE TITULESCU”
CĂLĂRAȘI, JUD.CĂLĂRAȘI
,,Bună ziua!”, ,,Te rog”, ,,Mulțumesc!” sunt cuvintele pe care copilul ar trebui să le folosească și să
le conștientizeze încă de mic. Ele pot fi învățate prin puterea exemplului de la adulții responsabili cu
creșterea și educarea copiilor, adică părinții. ..Meseria”de părinte este,în același timp, cea mai dificilă și cea
mai ușoară meserie din lume.
,,Cei 7 ani de acasă” însemna școala obligatorie de politețuri și mici reguli ale interacțiunii sociale,
pe care copiii le deprindeau în cadrul familiei. Astăzi sintagma se referă la cât de bine sau prost crescut este
copilul. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii,
care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Se pot creiona, evident,
generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
sau la leagănul din parc, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
• Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa
că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect
şi demnitate.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
Toate aceste norme de conduită se învață în timp, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Dar perseverând,
cât și prin exemplul personal,eforturile părinților vor da rod. Să fie un exemplu pentru cei mici. Lucrurile
acestea se învață și prin copierea educatorilor, prin urmare e de importanță maximă ca părinții și educatorii
să fie un exemplu pentru cei mici.
Educația primită în școală, acasă și pe stradă reușește să le dezvolte doar inteligență cognitivă, nu și
inteligența emoțională, care este esenţială în armonioasa și sănătoasa dezvoltare a copiilor. Neglijarea
dezvoltării inteligenței emoționale încă din primii ani de şcoală, punerea accentului aproape în exclusivitate
pe științele reale și neglijarea materiilor care au menirea de a le stimula creativitatea și emoțiile și, nu în
ultimul rând, denaturarea conceptului de “Cei 7 ani de acasă”. Pentru copil, pentru adult, este necesară
dezvoltarea funcțiilor emoționale, respectiv: observarea, înțelegerea, toleranţa, responsabilitatea proprie a
stărilor sentimentale (iritarea, anxietatea, timiditatea, curajul, empatia, altruismul etc.)” . Muzica, desenul,
chiar și educația civică, dirigenția, religia etc. ar trebui să devină materii la fel de importante ca matematica,
informatica, chimia sau fizica. Dincolo de bagajul de cunoștințe pe care vrem să le însuşească, țelul unei
1075
societăţi sănătoase este să formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele învăţate, de familie, de
prieteni. Formula corectă este îmbinarea armonioasă dintre inteligența cognitivă și cea emoţională”, explică
psihologul Alexandru Pleșea. Cele mai multe achiziții pe plan moral, cognitiv,afectiv şi voliţional au loc în
„cei şapte ani de acasă”,de aceea trebuie să aprofundăm problemele complexe şi de o importanţă
covârşitoare ale educării copiilor în această perioadă. Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă
educația unei persoane. Spunem despre cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem
manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său. ,,Cei șapte ani de acasă” au ajuns să
reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte toți cei care trăiesc în societate.
Conceptul de “Cei 7 ani de acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei 7 ani de
acasă, adulții , de cele mai multe ori, încetează să le spună copiilor că respectul față de oamenii din jur nu
mai reprezintă o valoare importantă pentru copii, toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac
decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel,
crescând, adultul va avea rețineri să-și facă așa repede prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil, să treacă
peste probleme, să se bucure de orice moment, așa cum o făcea când era mic .
Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este imensă.El este modelul pe care copilul în
urmează,el îi oferă acestuia condiții de viață , securitate afectivă ,educația de bază .de modul cum părintele
își îndeplinește rolul depinde viitorul copilului.
Bibliografie :
 „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, autor:M.Gîgă, Editura Coresi,
Bucureşti, 1999;
 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
 Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004;
 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
 Revista învǎțǎmântul preșcolar, nr.3-4/2008, MECT, București;
 Revista învǎțǎmântul preșcolar, nr.3-4/2011, MECT, București;
 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
 www.copii.ro;
 www.scribd.com;
 www.didactic.ro;
1076
FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAREA COPILULUI
PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR ZANFIRA PUȘCAȘ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 MARCA SĂLAJ
Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existență pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim,
la creaţie la dăruire de sine, jertfă și îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea și dezvoltarea copiilor. Cu
sigutanță putem spune că este cea mai deplină și sensibilă bucurie a vieţii.
Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în
ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme că „în
familie și pe genunchi mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume - omul de caracter”.
În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă și individuale ale
pe cea precedentă de cea următoare. După naştere în viaţa copilului intervin transformări atât din punct de
vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă, dar și a educaţiei el poate fi dirijat în direcţia
acasă.
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio - afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor condiţiile de viaţă,
regimul de activitate şi odihnă, raportul dintre părinţi, părinţi - copii precum si climatul familial în general.
Am încercat să conştientizez familiile de rolul şi importanţa care o au în formarea propriilor copii. Copiii
nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca părinţi. Trebuie să
le fim exemplu prin toate activităţile desfăşurate, să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de ceea ce fac. Am
întâlnit copii a căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative - uneori prea indulgenţi,
alteori prea exigenţi, faţa de comportamentul copiilor – făcând să apară manifestări violente ale acestora,
legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe organice.
Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect îi fac pe copii să nutrească la rândul lor
respect, autoritate – încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acţiune, ci plăcerea
1077
Bibliografie:
• Drăgan, I., (1992), Educația noastă cea de toate zilele, Editura Eurobit, Timișoara
• Dumitrescu, I., (1978), în dialog adolescenții și adulții, Editura Albatros, București
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
• Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti
1078
EDUCAȚIA ȊN FAMILIE ȊN PERIOADA PREȘCOLARĂ
PROF. ÎNV.PRIMAR, FLORENTINA ZARAFU,

ṢCOALA GIMNAZIALĂNR. 97, BUCUREȘTI
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieṭii pentru educaṭie, pentru formarea si instruirea
Copilul iși dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăiește. Primele noṭiuni educative le
primește în familie, apoi în colectivitatea preșcolară. Ȋn familie se formează primele deprinderi de viaṭă
sănatoasă ale copilului, de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism. Toate acestea adunate
constituie bagajul educativ al “celor 7 ani de acasă”.
Copilul învaṭă odată cu regulile de comportare în familie si societate să preṭuiască munca, sursă a
bunăstării, ordinei si disciplinei. Mama este prima care începe educaṭia pruncului încă din perioada în care
acesta se află la sșnul ei și o continuă odată cu înaintarea în varstă a copilului.
Chiar daca nu în aceeasi măsura cu mama, și tatăl contribuie substantial la formarea si dirijarea
caracterului copilului. Ȋn alte cazuri, sarcina creșterii copiilor le revine bunicilor, acele ajutoare de preṭ pe
care au fericirea să le aiba unele familii.
Ȋntr-o astfel de familie, bunicii aduc un aer de liniste, înṭelegere și mai ales multă înṭelepciune.
Tendinṭa bunicilor de a-și răfaṭa nepoṭii, atitudine atat de supăratoare pentru părinṭi, este însă compensată
pe deplin de dragostea și plăcerea cu care se ocupă de “educaṭia”nepoṭilor.
Educaṭia sugarului și prescolarului se realizează în general după principiul imitaṭiei; copilul
înregistrează, asimiliează și imită tot ceea ce percepe din mediul ce-l înconjoară.
Primul model pe care îl copiază este mama sa. Din acest motiv, este de dorit ca, în intreaga ei
atitudine, mama să demonstreze cele mai alese calitaṭi demne de copiat de către copil.
Ȋn ceea ce privește copilul negativist, un mare pediatru spunea ca “încăpăṭânarea copilului nu trebuie
înfrântă, ci corect dirijată.” Copilul mic trebuie să se joace, dar el trebuie “învăṭat”acest lucru.
Lumea basmelor constituie un univers ideal al copiilor în această perioadă, în care “plutesc”cu atata
plăcere si din care “se prăbușesc”cu durere și regrete atunci când, din motive independente de ei, sunt aduși
de la vis la realitate.
Ȋndelungate cercetări si investigaṭii în domeniul psihologiei copilului au ajuns la concluzia că primii
7 ani de viaṭă constituie perioada cea mai fertilă pentru educatie. S-a constatat că la vârsta de 4 ani un copil
posedă jumătate, iar la 6 ani două treimi din inteligenṭa adultului.
Dar maximum de receptivitate și de maleabilitate se înregistrează înaintea împlinirii vârstei de 4 ani,
perioadă în care copiii aparṭin, părinṭilor, bunicilor sau colectivităṭilor de copii preșcolari – creșe, grădiniṭe.
Lipsa de răbdare cu copiii si inconsecvenṭa părintilor în tot ceea ce întreprind în scop educativ sunt
factori care subminează procesul educativ normal.
Abandonul copilului, ca atitudine de părăsire morală, afectivă, educativă sau fizică, îl aruncă în
braṭele vieṭii dezordonate și ale viciilor. Părinṭii, ca de altfel și bunicii, greșesc în educaṭia copiilor și prin
aceea că dovedesc uneori slăbiciuni afective faṭă de ei, din prea multă dragoste.
Copilul profită nespus de mult de slăbiciunile adulṭilor atunci când între părinṭi există lipsă de acord
în poziṭiile lor educative. Dacă copilul trece repede de partea celui care care adoptă o atitudine ce-i convine,
în educaṭia lui vor apărea momente de dezorientare morală și de incapacitatea de decizie.
Educaṭia în familie, cei 7 ani de acasă, reprezintă, deci, piatra de temelie a formării viitorului adult.
1079
PROF. ZAZULEAC OANA RALUCA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 119, BUCUREȘTI
Aceasta expresie, banalizată parcă de uzul excesiv, definește însă tot bagajul de cunoștințe,
deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă din viața
fiecăruia este considerată „culmea achizițiilor”, una dintre perioadele de intensă dezvoltare psihică,
diverselor comportamente, atitudini, a limbajului.
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă”, deoarece copilul își petrece cel
lui. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar, mai târziu, va exterioriza toate acestea
acasă.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci, pe viitor, va apărea
acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile
sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre

elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al celor 7 ani de acasă. Viaţa copilului acasă,
alături de părinţii săi, toate activităţile pe care le desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială. În familie, copilul începe să se cunoască
pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, al comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi
în mod constant în devenirea sa ca adult.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi a dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi al societăţii asupra
Prin educaţie parentală, părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
1080
sănătos.
Bibliografie:
1081
PROF. ZEGHERU ALEXANDRA DIANA
acasă.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm
să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
VÂRSTELE. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
1082
1083
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR ZLOTEA ADINA-THEODORA

COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ CRAIOVA
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Când vorbim despre „cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
„are cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te
rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
De educaţia din familie depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti
primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu
este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot
acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Printre principalele reguli pe care trebuie să le respecte, în mod tradiţional, un copil „bine crescut”
regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
1084
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa
că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect
şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
Bineînţeles că toate normele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
Bibliografie:
1085
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR, ZORILĂ ELENA-ANCA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ,, PETRE SERGESCU”
DR. TR.SEVERIN,JUDEȚUL MEHEDINȚI
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele
de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe exemple
concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea
vor deveni o obişnuinţă.
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
1086
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de
ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme; să-I
permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea
ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
1087
EDUCATIA –CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR: MARAN MARIA

ŞCOALA PRIMARA BOLVAȘNIȚA
Încă de la vârsta de trei ani, copilul începe să-şi dea seama că există cauze şi efecte, că acţiunile sale
sunt urmate de consecinţe şi că părinţii au anumite aşteptări de la el. Educarea unui copil solicită multă
răbdare din partea părinţilor.
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună,, mulţumesc’’,
,, te rog’’, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. Ar fi
bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un
„interogatoriu”.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor
ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună
mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre
surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un
părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut!
Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm și
devotăm, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau
bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie
bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare
preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele.
Valorile s-au schimbat. Educaţia primită în prezent în cei șapte ani de acasă diferă de cea de acum 30 de
ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul socio-cultural.
când se spune,, bună ziua’’, ,,te rog’’, ,, mulţumesc’’, ,,la revedere’’, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Este necesar să sestabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii ; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de când e bebeluș trebuie să-i citim povești,
apoi, treptat, să-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
El trebuie să se bucure de copilărie– să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme; să-i
permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte
1088
Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce
e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant- Dicţionar de simboluri).
1089
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘI IMPORTANȚA LOR
PROF. BARB VALENTINA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ‘’ION BUTEANU’’ BUCEȘ
Educaţia în familie, o reprezintă cei şapte ani de-acasă. Aceștia influenţează puternic întreaga
existenţă a unei persoane. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei. A avea ,, șapte ani de-acasă ‘’ înseamnă a fi bine crescut, a avea o comportare
civilizată, conform cu normele societății.
Familia , în orice societate , joacă rolul cel mai important în formarea si socializarea copilului ,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale
și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere . Părinții sunt primii educatori din viața copilului,
educația primită de acesta pană la sapte ani, fiind determinantă și deosebit de importantă pentru dezvoltarea
sa ulterioară. Fiind, în primul rând, cadrul existeței biofizice al dezvoltării copilului, principalul obiectiv al
familiei trebuie să fie, păstrarea sănătății, creșterea normală și călirea organismului. Un anumit regim
igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea unui program zilnic care trebuie
să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar copilul nu are nevoie numai de adăpost, hrană
și haine, familia si căminul reprezintă pentru copil și “școala primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei
sale conștiinte , ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om intreg , ca persoana cu statut social.
lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate, primele
sfaturi, norme și reguli de conduită. Creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamnă “bun ” pentru el, se
afla într-o dinamică permanentă de la o cultură la alta , de la o perioadă la alta. Părinții trebuie să devină
conștienți de influența pe care o exercită în viața copilului, să cunoască că educația dată propriului copil
este diferită de cele precedente , că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător . Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul,
exemple de comportament positive ca: sârguința , cinstea , politețea , sociabilitatea , inițiative creatoare ,
dispoziția de colaborare . Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare, dragoste față de copil . Nu frica, nu
teama trebuie să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod
de conduită bazat pe egala respectare atât de copil cât și de părinți. Dragostea de “bine’’, de adevăr, are
nevoie mai ales de acțiune, de descoperire a virtuților de către copil . Greșesc acei părinți, care îi interzic
copiilor de a apuca, de a desface jucăriile, de a le pipăi, a le privi și chiar de a le izbi. Activismul precum și
curiozitatea acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate, încurajate, îțelegând copilul ca pe o
ființă autonomă. Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust
al copilului față de ținuta și locuința sa, precum și cea de frumusețe în comportare și relație cu cei din jur.
Orice experiență de viață, orice relație afectivă vor fi resimțite in funcție de bazele oferite de familie.
Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, principal structura protectoare absolut
necesară existentei lui .
În concluzie, ”cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze regulile, informațiile și să-
și demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas – integrarea optimă în mediul școlar- succesul
și performanța să fie asigurate.
BIBLIOGRAFIE
- https://www.scribd.com/document/355168130/Referat-Cei-7-Ani-de-Acasa
- ”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
- ”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973
1090
CUPRINS
BĂLĂBĂNEANU DENISA – MARINA............................................................................................3

BOJA DANA-CLAUDIA ....................................................................................................................5
BORȘ VASILICA-CARMEN .............................................................................................................7
ANGELA BRICIU .............................................................................................................................10
BOTEZATU OTILIA MIHAELA .....................................................................................................11
CONSTANTINESCU RALUCA .......................................................................................................12
CRIȘAN LAVINIA............................................................................................................................13
CRÎSTA EMANUELA ......................................................................................................................15
CRISTODULO FLOAREA ...............................................................................................................17
CRIŞU ALEXANDRA ......................................................................................................................18
CURUT ILINCA ................................................................................................................................19
CHIRESCU LOREDANA .................................................................................................................20
DELIU ANCUȚA ..............................................................................................................................21
DUMA GABRIELA-MARIA ............................................................................................................26
DUMITRU ANCUŢA-EUGENIA ....................................................................................................28
GALBEN MARIOARA .....................................................................................................................30
GAVRILOAIA DANIELA ................................................................................................................32
GHEҬU GEORGETA ........................................................................................................................34
GAZDAG ANDRA ............................................................................................................................35
ILIUȚĂ CECILIA FILOFTEIA.........................................................................................................37
IOAN PETRUȚA ...............................................................................................................................39
IANA MIHAELA MARIA ................................................................................................................40
MIRELA LUNGU..............................................................................................................................42
MĂRGINEANU ALINA- LENUŢA .................................................................................................44
MIRON CRISTINA DORINA...........................................................................................................45
MATEVICI LUMINIȚA....................................................................................................................46
MIRANCEA GEORGIANA ..............................................................................................................48
NISTOR LUMINITA CARMEN.......................................................................................................49
PANTEA NELA ................................................................................................................................51
PANȚURU SIMONA ........................................................................................................................53
PATRAU ANCA................................................................................................................................55
POP NICOLETA................................................................................................................................57
POPA MONICA ................................................................................................................................58
POPESCU DANA GIANINA ............................................................................................................59
1091
RĂCEANU DANUBIA-ILEANA .....................................................................................................60
RADA NICOLETA............................................................................................................................61
RĂDAC DANIELA ...........................................................................................................................63
RADU LUMINITA ............................................................................................................................65
RADU RODICA ................................................................................................................................67
RĂDUCU ALINA..............................................................................................................................69
RĂDUCU CORNELIA ......................................................................................................................71
RĂDULESCU MARGARETA..........................................................................................................73
RĂFĂILĂ GABRIELA DANA .........................................................................................................74
RAICU CARMEN .............................................................................................................................76
RĂSCOL ELENA ..............................................................................................................................78
RAŞCOVICI CLAUDIA MARIA .....................................................................................................80
RĂȘINEANU LILIANA....................................................................................................................81
RĂSURĂ MARIANA........................................................................................................................82
RAŢIU IULIANA ..............................................................................................................................84
RĂUS ANA-MARIA .........................................................................................................................85
RAVEANU MONICA .......................................................................................................................86
RÎPEANU ARṢALUIS LUIZA .........................................................................................................87
ROBU CRISTINA-ALINA................................................................................................................89
ROBULEȚ GEORGICA ....................................................................................................................92
ROMAN DANA ................................................................................................................................94
ROȘAN ANCUȚA .............................................................................................................................95
CARABA MARIA .............................................................................................................................95
ROŞU NICOLETA DENISA.............................................................................................................96
COSMINA ROȘU ..............................................................................................................................97
ROȘU SIMONA ................................................................................................................................99
ROȚ MIHAIELA .............................................................................................................................101
ALEXANDRA ROTARU................................................................................................................103
LUCIA MARUSIA RÖTZHEIM.....................................................................................................105
RUJOIU SILVIA-BENONIA ..........................................................................................................106
OPREA DANIELA ..........................................................................................................................106
RUSCANU ALINA .........................................................................................................................108
RUSEI GABRIELA .........................................................................................................................109
RUSU GEORGETA .........................................................................................................................111
RUSU IOANA –NICOLETA ..........................................................................................................113
1092
RUŢĂ MIHAELA............................................................................................................................114
RABYA EDITH ...............................................................................................................................116
RACHIERU IRINA .........................................................................................................................118
RAD ADELA ...................................................................................................................................119
RADU CERASELA .........................................................................................................................121
RADU CORNELIA .........................................................................................................................122
RADU IULIANA .............................................................................................................................124
RĂDULESCU MARIA MELANIA ................................................................................................126
RAICU ALEXANDRA-MĂDĂLINA ............................................................................................127
RĂILEANU MIHAELA ..................................................................................................................128
RALEA MIHAELA .........................................................................................................................130
RANTA MARIANA MONICA .......................................................................................................132
RȂPEANU RENADA .....................................................................................................................133
NIRVANA REFI ..............................................................................................................................135
RIPICEANU NICOLETA................................................................................................................137
RÎTEA ANAMARIA .......................................................................................................................138
RIȚIȘAN CĂLINA DOCHIA .........................................................................................................140
ROMAN IOANA ALINA ................................................................................................................142
ROMAN MIHAELA........................................................................................................................144
ROMOCEA MIRELA - SILVIA .....................................................................................................145
ROSCA MARIA ALEXANDRA ....................................................................................................147
ROTAR EMILIA .............................................................................................................................148
ROTAR NICOLETA .......................................................................................................................150
ROTARU ANA-AURELIA .............................................................................................................151
ROXIN DANIELA ..........................................................................................................................153
RUGINOSU CRISTINA ..................................................................................................................154
RUS PETRUȚA MARIANA ...........................................................................................................156
VERONICA RUS ............................................................................................................................157
RUSU VIORICA..............................................................................................................................158
IRIMIA DANIELA ..........................................................................................................................160
RUSU SILVIA .................................................................................................................................162
ROMAN DOINIȚA .........................................................................................................................164
SABADOȘ LILIANA ......................................................................................................................166
SĂBĂDUŞIU MIHAELA................................................................................................................168
SĂLĂJAN LIGGIA .........................................................................................................................169
1093
SĂLĂVĂSTRU GETA ....................................................................................................................171
SĂLCUDEAN DANIELA ...............................................................................................................173
SALVAN FLOAREA ......................................................................................................................174
ADRIANA ȘAMOCA .....................................................................................................................176
SANDU NARCISA..........................................................................................................................178
SĂNDULESCU CARMEN .............................................................................................................180
SĂNDULESCU MIHAELA ............................................................................................................182
ȘANTA NICOLETA........................................................................................................................184
SÁNTA SALOMÉ- IBOLYA ..........................................................................................................185
SĂPUN MARIA MAGDALENA ....................................................................................................187
SĂRAC SIMONA DORA ...............................................................................................................188
ȘĂRĂMĂT CRISTINA VERONICA .............................................................................................189
SĂRARU RUSE ..............................................................................................................................190
SÎRB RACA IRINA .........................................................................................................................192
SASCĂU IULIANA ........................................................................................................................194
SAVA DIANA .................................................................................................................................196
CORCIOVEANU MIOARA............................................................................................................196
SAVA ȘTEFAN ...............................................................................................................................198
SAVA-NECULA DANA .................................................................................................................201
SĂVESCU MONICA ......................................................................................................................202
SBÎRCEA DAN ...............................................................................................................................203
SCHIPOR CRISTINA TEOFILA ....................................................................................................205
SCORȚARU JOIȚA ........................................................................................................................207
ANDREEA PETRONELA SCURTU ..............................................................................................209
SEBESI-SÜTÖ ȘTEFAN-MIHAI ...................................................................................................211
SEMELBAUER LARISA-PAMELA ..............................................................................................212
SEMEȘ ANA CARMEN .................................................................................................................214
ȘERBAN CAMELIA-ELENA ........................................................................................................215
ȘERBAN EVELINA FLORENTINA ..............................................................................................218
SERBAN GEORGIANA .................................................................................................................220
ȘERBAN RALUCA CRISTINA .....................................................................................................221
ȘERBAN SIMONA CODRUȚA .....................................................................................................223
SEREA IULIANA............................................................................................................................225
ȘEȚU SANDA .................................................................................................................................227
ŞEUCALIUC VERONICA ..............................................................................................................228
1094
SEUCEA RAMONA ANCA ...........................................................................................................230
ŞEUŞAN ANTON CAMELIA ........................................................................................................232
SEVASTIN JENICA ........................................................................................................................234
ŞFAIŢER DIANA-GABRIELA ......................................................................................................236
SIANDRA GABOR .........................................................................................................................238
SIGARTĂU FLOARE .....................................................................................................................239
SȊIA ANA – ROXANA ...................................................................................................................241
SILAGHI DANA .............................................................................................................................242
SILAȘ VALENTINA-STELIANA ..................................................................................................243
SILVIA ANA PARASCHIV ...........................................................................................................245
SIMIOANA MIHAELA ..................................................................................................................247
SIMIONESCU ALINA LUMINITA ...............................................................................................249
SIMON ORSOLYA .........................................................................................................................250
SIMONA LANCE ............................................................................................................................252
ȘIPOȘ MARIANA DANIELA ........................................................................................................253
ANTONETA SÎRBU .......................................................................................................................256
SÎRBU IONUȚ .................................................................................................................................257
SÎRBU MIHAELA DANA ..............................................................................................................259
ȘIȘMAN VASILICA VALERICA ..................................................................................................260
SITEAVU JENICA ..........................................................................................................................262
SLABU PANSELUȚA ....................................................................................................................263
SABOU ELENA ..............................................................................................................................265
SĂLĂJAN AMALIA BIANCA .......................................................................................................267
SALLAI GYÖNGYVÉR ILDIKÓ...................................................................................................269
SANDA IRINA ALINA...................................................................................................................270
ṢANDRU MIRELA ALEXANDRA ...............................................................................................272
ADRIANA SANDU .........................................................................................................................274
SANDU LARISA .............................................................................................................................275
SANDU VIORELA..........................................................................................................................276
SANDU ANCA – CLAUDIA ..........................................................................................................278
SĂNDULACHE GEORGIANA RAMONA ...................................................................................279
ȘANTA ONELA ..............................................................................................................................281
CIOCAN MONICA .........................................................................................................................282
SARIVAN ANAMARIA NICOLETA ............................................................................................283
DRĂGUNOI CAMELIA .................................................................................................................285
1095
SASU CAMELIA ............................................................................................................................285
SAULEA VIOLETA ........................................................................................................................287
SAVA ALINA..................................................................................................................................288
SAVA MIHAELA............................................................................................................................289
NASTASIA SAVIN .........................................................................................................................291
SAVU IOAN ....................................................................................................................................292
SCHENKER MUREȘAN SORINA ................................................................................................294
SCURTU MIRELA ..........................................................................................................................296
SCUTAR ANGELICA .....................................................................................................................298
SECIU ADRIANA ...........................................................................................................................300
SEMEN NICOLETA .......................................................................................................................301
SEMENIUC DIANA........................................................................................................................302
MARIANA SERBAN ......................................................................................................................303
SERGENTU DELIA ........................................................................................................................304
SICHITIU MARGARETA ..............................................................................................................306
CORINA-MARIA SICOE ...............................................................................................................307
SILVAȘ VASILICA ........................................................................................................................309
SIMINA SIMONA ...........................................................................................................................310
SIMINESCU PETRONELA ............................................................................................................311
SIMIONESCU ALINA ....................................................................................................................313
SIMIONESCU SIMONA .................................................................................................................315
SIMON ANNAMARIA ...................................................................................................................316
SIMU IRINA LAVINIA ..................................................................................................................318
ȘINCAN MIHAELA........................................................................................................................320
SIRBAN EVELINE LARISA ..........................................................................................................321
SÎRBU ALINA .................................................................................................................................323
SÎRBU GABRIELA-MONICA .......................................................................................................324
SÎRBU GABRIELA .........................................................................................................................326
SANDU IULIA AURORA ..............................................................................................................327
VIORICA-MARIA SMEUREANU .................................................................................................328
SMULIAC LUCICA ........................................................................................................................329
SOCEA MAGELONA .....................................................................................................................331
ȘOFINEȚI ANA NICOLETA .........................................................................................................333
SOLNOC NICOLETA .....................................................................................................................335
ȘOMCUTEAN GERALDINE .........................................................................................................337
1096
ȘOPTELEA CLAUDIU SORINEL .................................................................................................339
SORESCU CLAUDIA .....................................................................................................................341
SORESCU VASILICA ....................................................................................................................343
SORICU DANA ANTONELA ........................................................................................................345
SOROCEANU RAMONA ...............................................................................................................346
ȘORODOC AUGUSTINA-DANIELA ...........................................................................................348
SOROIU ȘTEFANIA .......................................................................................................................350
ȘOVRE DINUȚA ............................................................................................................................351
SPĂTĂCEAN MARINELA ............................................................................................................353
MARIANA SPIRIDON ...................................................................................................................354
SPRINCU LILIANA GABRIELA...................................................................................................356
NORICA STAICU ...........................................................................................................................358
STAN (LUPU) LUMINIȚA - SIMONA .........................................................................................359
STAN ARGENTINA-FLORENTINA .............................................................................................360
STAN ILEANA................................................................................................................................361
STAN LIDIA....................................................................................................................................363
STAN MARIA .................................................................................................................................364
MARICICA STAN ..........................................................................................................................366
STAN OANA MARIA.....................................................................................................................367
STAN VIOLETA .............................................................................................................................368
STANCIU ALEXANDRA ...............................................................................................................370
STANCIU CLAUDIA......................................................................................................................372
STĂNCIULESCU FLORENTINA ..................................................................................................374
STANCOVICI N.ADELA-OLIVIA ................................................................................................376
STANCU AURELIA-GEORGETA ................................................................................................377
STANCU SIMONA .........................................................................................................................379
STĂNESCU MIHAELA ..................................................................................................................380
STÂNGU FLORINELA ANGELA .................................................................................................382
STĂNICĂ CARMEN ......................................................................................................................384
STĂNILĂ MARIANA RODICA ....................................................................................................385
STĂNULESCU ELENA LOREDANA ...........................................................................................387
STĂNULESCU MARCELA ...........................................................................................................389
STĂNUŞ ANIŞOARA-GEORGETA ..............................................................................................391
STARPARIU VALERIA .................................................................................................................392
STĂTESCU CRISTINA ..................................................................................................................394
1097
ȘTEFAN DANA-GEORGIANA .....................................................................................................396
ȘTEFAN GEORGIANA-ALISA .....................................................................................................397
ȘTEFAN GIANINA – CORNELIA ................................................................................................399
ȘTEFAN NELA VERONICA .........................................................................................................401
ŞTEFAN RODICA ..........................................................................................................................403
ȘTEFĂNESCU IOANA MIRELA ..................................................................................................405
ŞTEFǍNEȚ ELENA ........................................................................................................................406
ŞTEFĂNIGĂ MARINELA..............................................................................................................407
ȘTEFĂNUȚ CRISTINA-MARIA ...................................................................................................409
STEGARU IONICA JANINA .........................................................................................................411
ŞTEICĂ EMILIA .............................................................................................................................413
STEIER DANA-ANGELA ..............................................................................................................415
STEPANESCU CORINA MARIANA ............................................................................................417
ȘTEFAN ANA CRISTINA ..............................................................................................................419
SLAVU NICOLETA........................................................................................................................421
VLAD MARINELA .........................................................................................................................421
SLEGHEL IZABELLA....................................................................................................................423
SOARE DANIELA ..........................................................................................................................424
SOARE MIHAELA .........................................................................................................................426
SOGOR MARIOARA......................................................................................................................427
SOITARIU MARILENA .................................................................................................................429
SOLDAN ELENA............................................................................................................................431
SOLOMON CARMEN ....................................................................................................................432
SOMOIAG LUCIA ..........................................................................................................................433
SORECAU CATALINA ..................................................................................................................435
ANTONETA SORLESCU ...............................................................................................................437
SPINEIU DANIELA ........................................................................................................................438
TORDAI INKE ................................................................................................................................438
SPIRIDON LAURA ADELA GEORGIANA .................................................................................440
SPIRIDON MIHAELA ....................................................................................................................442
SPIRIDON RAMONA .....................................................................................................................444
RODICA GABRIELA SPIRIDON ..................................................................................................446
CORINA STAMATIN .....................................................................................................................447
CARMEN STAN .............................................................................................................................449
STAN GEORGETA .........................................................................................................................450
1098
STAN LAURA MARIETA .............................................................................................................451
STAN MARIA IOANA ...................................................................................................................453
MARIA STAN .................................................................................................................................455
STAN MIHAELA ............................................................................................................................457
SORIN-GAVRIL STAN ..................................................................................................................459
STAN-ERIMESCU MARIȚA .........................................................................................................461
STANC ANA ...................................................................................................................................463
STANCIU ALINA GABRIELA ......................................................................................................464
STANCIU ANA ...............................................................................................................................465
MITU ANTOANETA ......................................................................................................................465
STANCIU ANGELICA ADRIANA ................................................................................................467
STANCIU CAMELIA .....................................................................................................................469
STANCIU DANA GEORGETA .....................................................................................................471
DANIELA STANCIU ......................................................................................................................472
STANCIU GHEORGHINA .............................................................................................................474
STANCIU MARIA ..........................................................................................................................476
MARIANA STANCU ......................................................................................................................477
STANIMIR IULIANA SIMONA ....................................................................................................479
STĂNOIU LORENA .......................................................................................................................481
STATE ELENA MIRELA ...............................................................................................................483
STATE MIHAELA ..........................................................................................................................485
STEFAN LOREDANA MARIANA ................................................................................................486
ȘTEFAN VALENTINA ...................................................................................................................488
IOANA SOLOMON ........................................................................................................................490
CRISTINA STECLARU ..................................................................................................................492
SOTIR SIDONIA .............................................................................................................................493
STERIE VIOLETA-MARIANA......................................................................................................495
ŞTERŢA TÜNDE EMESE ..............................................................................................................497
ȘTIRB EVA .....................................................................................................................................499
STOIAN ALINA-ELENA ...............................................................................................................501
STOIAN FELICIA ...........................................................................................................................503
STOIAN IOANA RALUCA ............................................................................................................505
STOIAN ION ...................................................................................................................................507
STOICA GABRIELA ......................................................................................................................508
STOICA IRINA-ELENA .................................................................................................................510
1099
STOICHESCU MIHAELA ANIŞOARA ........................................................................................512
STOICHITA OANA ........................................................................................................................513
STOICONI CRISTIAN IOAN .........................................................................................................515
STOINOIU-MOROGAN CERASELA ...........................................................................................516
STOINOIU-MOROGAN JAN .........................................................................................................518
STOLERU MONICA .......................................................................................................................520
STOLERU SIMONA .......................................................................................................................521
DOINIȚA STRASSZER ..................................................................................................................523
STRATI BRÎNDUŞA MIHAELA ...................................................................................................525
NICA MIHAELA CARMEN...........................................................................................................525
STRATONE MIRELA .....................................................................................................................527
STRÎMBEANU AURELIA .............................................................................................................529
STROE GEORGETA .......................................................................................................................531
STROE ILONA-GABRIELA ..........................................................................................................534
STROESCU MARIANA-ELIZA ....................................................................................................536
SUCIU ELENA MIHAELA ............................................................................................................537
ROMANA ȘUFANĂ .......................................................................................................................539
SUPURAN VIOLETA .....................................................................................................................541
ȘUȘU ADRIANA –AUGUSTINA ..................................................................................................542
ȘUTEU DORINA-ANCA ................................................................................................................544
ŞUTEU LAURA ..............................................................................................................................546
SVINȚI VICTORIA .........................................................................................................................547
SUCILEA CĂTĂLINA....................................................................................................................547
SZABÓ DÉSEI ERIKA ...................................................................................................................549
SZABO MONICA............................................................................................................................551
SZABÓ-SEBŐK ENIKŐ .................................................................................................................552
SZILÁGYI NOÉMI .........................................................................................................................555
SZŐCS ILDIKÓ ...............................................................................................................................556
STERIE CRINA GRAȚIELA ..........................................................................................................558
STERMIN MARIOARA..................................................................................................................559
STIOAPA ALINA MAGDALENA .................................................................................................560
STOIAN ADELA .............................................................................................................................562
STOIAN CORINA ...........................................................................................................................564
STOIAN CRISTINA ........................................................................................................................565
STOICEA AURELIA ......................................................................................................................567
1100
STOICESCU GEORGIANA ...........................................................................................................568
STOICULESCU SIMONA RALUCA.............................................................................................570
STOLERU NICULINA....................................................................................................................571
DIANA STREIAN ...........................................................................................................................573
STROE MARIANA .........................................................................................................................575
SUCIU CECILIA .............................................................................................................................576
SUCIU MARIA-DOINA .................................................................................................................578
SUCIU MILICA ...............................................................................................................................579
SURDU ADINA ..............................................................................................................................581
SZABO ERIKA................................................................................................................................583
SZASZ ANA-VERONICA ..............................................................................................................585
SZÉKELY MÁRTA .........................................................................................................................586
SZILAGYI-TOMOIU MIHAELA ...................................................................................................588
SZOBOSZLAI GASPAR EDIT GABRIELLA ...............................................................................590
SZOCS EVA-ZSUZSANNA ...........................................................................................................592
TĂGÎRȚĂ CARMEN LELIANA ....................................................................................................593
TĂGÎRȚĂ NICU..............................................................................................................................594
TAMAS CRISTINA ........................................................................................................................595
TAMAS IOAN MARIN...................................................................................................................597
TAMAS MARIA..............................................................................................................................599
TĂMAȘ TEODORA ANCA ...........................................................................................................600
TAMBA ADRIANA-ELENA..........................................................................................................601
TĂNASE CATERINA .....................................................................................................................603
TĂNASE DANIELA MARIA .........................................................................................................604
TĂNASE GABRIELA .....................................................................................................................606
JENICA TĂNASE ...........................................................................................................................607
TĂNASE LUMINIȚA .....................................................................................................................610
TANASE VALENTINA ..................................................................................................................611
TĂNASE VICTORIȚA....................................................................................................................613
TĂNĂSESCU GEORGETA ............................................................................................................614
TĂNĂSOIU MONICA VASILA.....................................................................................................616
TĂRĂBÎC OTELIA FLORINA.......................................................................................................618
CORNELIA ȚARCĂ .......................................................................................................................619
TARTAU EUGENIA .......................................................................................................................620
TAȘCĂU LILIANA .........................................................................................................................623
1101
TĂTARÎM MIHAELA ....................................................................................................................624
TĂTARU MIHAELA ......................................................................................................................626
TĂTARU NICOLETA .....................................................................................................................628
TATU AURORA CLAUDIA ..........................................................................................................630
TĂUT ANCA DANIELA ................................................................................................................632
ŢEICU MARIANA ..........................................................................................................................634
ȚENEA CODRUȚA ELENA ..........................................................................................................637
MORONG ANAMARIA .................................................................................................................638
ȚEPELE TEODRA ALINA .............................................................................................................638
ȚEPEȘ IULIANA ............................................................................................................................640
ȚEPEȘ-CIUCAN LIVIA-MARIANA .............................................................................................642
ȚEPIȘ MARIOARA ........................................................................................................................645
SIMONA TANASE .........................................................................................................................647
PLENICEANU TANIA ...................................................................................................................649
ȚĂRAN ALINA FLORENTINA.....................................................................................................651
TARAN HINGAN FLOAREA NICULINA....................................................................................653
ŢĂRAN IULIANA-FLORINA ........................................................................................................656
ȚĂRAN OVIDIU TEODOR ............................................................................................................657
TECŞA ANDA .................................................................................................................................658
TECU PETRICA MARICELA ........................................................................................................660
TEODORESCU FELICIA ...............................................................................................................661
TEOMPA ELENA BLANCA ..........................................................................................................662
TEOMPA VASILE MARIN ............................................................................................................663
STRAVA IOANA ............................................................................................................................665
TEREBENȚIU MARIANA .............................................................................................................666
TERESCU MARIANA ....................................................................................................................668
TERIȘ MARIA ................................................................................................................................669
TICLE CODRUTA – IOANA .........................................................................................................670
ȚIFREA ANDREA- TEODORA .....................................................................................................674
ȚIGĂNETEA ANTIȚA ...................................................................................................................675
TINCA IONELA ..............................................................................................................................677
TIPĂRESCU ANDRADA-BEATRICE ..........................................................................................679
TIPĂRESCU CRISTINA-GEORGIANA........................................................................................680
TIRALA PAULA ADINA ...............................................................................................................681
ANA TIRLA ....................................................................................................................................687
1102
TȊRŞOGOIU ALINA MARILENA .................................................................................................689
TÎRZIU CLAUDIA ..........................................................................................................................690
TISMĂNARI DANIELA .................................................................................................................692
TIȚA TOMESCU .............................................................................................................................693
TIULEA SONEA-VIOLETA ..........................................................................................................696
TOADER CARMEN........................................................................................................................698
MARIA TOADER ...........................................................................................................................700
TOBĂ HANNELORE ROXANA ....................................................................................................702
TOCARIUC IRINA GEORGIANA.................................................................................................704
TODIRICĂ MARIA-SIMONA .......................................................................................................706
TODOR ALINA ...............................................................................................................................707
TODOR GABRIELA .......................................................................................................................708
TODORAN MARIA ........................................................................................................................709
TODORESCU SILVIA ....................................................................................................................712
MATIU NORICA ............................................................................................................................712
HOGEA COSMIN ...........................................................................................................................712
ŢOGOE PETRA ...............................................................................................................................714
TOLAN ALICE CAROLINA ..........................................................................................................716
TOMA CARMEN MARIA ..............................................................................................................718
TOMACU MARIA ..........................................................................................................................720
TOMESCU ADRIANA ...................................................................................................................722
TOMESCU OANA ELIZA ..............................................................................................................724
TOMESCU RAMONA ....................................................................................................................726
TOMESCU ROXANA .....................................................................................................................727
TOMOIAGĂ SINORICA ................................................................................................................729
TOMUŞ ADRIANA ........................................................................................................................732
ṬONCU MARICELA-CERASELA ................................................................................................734
TONIȚĂ CONSTANDA .................................................................................................................736
TOPALĂ ADINA-IONELA ............................................................................................................738
RAMONA ŢOPANĂ .......................................................................................................................739
TRĂILĂ CORNELIA ......................................................................................................................741
TRĂISTARU ADRIANA ................................................................................................................743
TRĂISTARU MARIA .....................................................................................................................745
TRANDAFIR FLORENTINA .........................................................................................................748
TREMURICI LILIANA ...................................................................................................................749
1103
TRIF MARIANA GABRIELA ........................................................................................................751
TROFOR MIHAELA .......................................................................................................................753
TROTEA RAMONA MIHAELA ....................................................................................................754
TROTUSANU MARIA ...................................................................................................................755
TUCULIA FLORICA ......................................................................................................................756
TUDOR ANDREEA COSMINA.....................................................................................................757
TUDORACHE CORINA .................................................................................................................759
VIEZURE ISABELLE ELENA .......................................................................................................760
TUDOROIU ALEXANDRA ANAMARIA ....................................................................................760
TUDOSE ALEXANDRA NICOLETA ...........................................................................................761
MORAR CRISTINA ADRIANA ....................................................................................................763
ŢUICU DANIELA ...........................................................................................................................766
TERBEA ANA .................................................................................................................................768
TERME ALEXANDRA ..................................................................................................................769
ŢERMURE ALEXANDRINA .........................................................................................................770
TIBORI RAVECA ...........................................................................................................................772
TIMAR MARIANA .........................................................................................................................774
TIMARU MIHAELA .......................................................................................................................776
TIRON GINA-LĂCRIMIOARA .....................................................................................................778
TIRON SUSANA .............................................................................................................................780
TIRPE MARIA-EVA .......................................................................................................................782
TITA MIHAELA ELENA ...............................................................................................................783
TIȚA OCTAVIA-MĂDĂLINA .......................................................................................................785
TITIRE VIORICA............................................................................................................................786
TIVU MARINELA ..........................................................................................................................791
TODICA BALA GEORGETA ANCA ............................................................................................793
TODOR ILEANA ............................................................................................................................795
TODORUȚ DELIA ..........................................................................................................................796
TODUȚ MARIA ..............................................................................................................................797
TOKES EMILIA EMANUELA.......................................................................................................799
MIHĂILĂ IRINA PAULA ..............................................................................................................801
TOMA AURICA ..............................................................................................................................801
TOMESCU GICA ............................................................................................................................803
TOMESCU MARIA ........................................................................................................................805
TOTH BIANCA FIRUȚA ...............................................................................................................807
1104
TRĂISTARU RAMONA – DIANA ................................................................................................809
TRIF ANA MARIA .........................................................................................................................810
HANELORE-LAURA MUNTEAN ................................................................................................812
TRIF GABRIELA VERONICA ......................................................................................................814
TRIFAN MARIA ROZALIA...........................................................................................................816
TRIFU ADRIANA ...........................................................................................................................818
TRIFU MARIA CORINA ................................................................................................................820
TRIPA ALEXANDRA ....................................................................................................................822
TRIPON ANUŢA-RODICA ............................................................................................................823
TROFIN ANIŞOARA ADINA ........................................................................................................824
TROFIN ANIȘOARA ADINA ........................................................................................................825
TROI ILEANA .................................................................................................................................827
TUDORACHE AMELIA .................................................................................................................828
TUDORACHE CORNELIA ............................................................................................................829
TUDORACHE DANIELA ..............................................................................................................831
TUDORIE VIORICA .......................................................................................................................833
ANCA TUDOSE ..............................................................................................................................835
TUDURACHI DENISA LORENA .................................................................................................836
TURBĂCEANU DANA SIMONA .................................................................................................838
ŢURCAŞ CRISTINA-LAURA........................................................................................................839
TERCHILĂ ELENA ........................................................................................................................841
TROCAN VICTORIA ANCA .........................................................................................................843
TUDORACHE MARIA ...................................................................................................................845
TUDOR CLAUDIA –GINA ............................................................................................................846
TURCIN IOANA .............................................................................................................................850
TUȚĂ CAMELIA ............................................................................................................................851
MONICA ŢUŢUIANU ....................................................................................................................853
TURCU CORINA ............................................................................................................................854
TURCU-TEODORESCU CRISTI-IOAN........................................................................................856
TURTOI GINA ................................................................................................................................858
UDRIȘTE ICA-EMILIA ..................................................................................................................860
ALINA UDRIȘTIOIU......................................................................................................................861
UNGUREAN CORINA ...................................................................................................................862
OBEADĂ SANDA ..........................................................................................................................863
UNGUREAN LOREDANA LUMINITA ........................................................................................863
1105
UNGUREANU AMALIA................................................................................................................865
UNGUREANU ANA .......................................................................................................................866
UNGUREANU CARMEN ..............................................................................................................868
UNGUREANU ELENA ..................................................................................................................870
UNGUREANU FLOAREA .............................................................................................................872
UNGUREANU FLORINA ..............................................................................................................875
UNGUREANU IOANA ...................................................................................................................876
MÎŢU LENUŢA ...............................................................................................................................877
UNGUREANU MONICA ...............................................................................................................877
UNGUREANU NICULINA ............................................................................................................879
UNGURUSAN GABRIELA............................................................................................................881
URECHE ANA-MARIA..................................................................................................................883
URECHE ANDREEA ......................................................................................................................885
URICARU DIANA ..........................................................................................................................886
URIEŞU EUGENIA MIHAELA .....................................................................................................887
URÎTU TANIUȘA ...........................................................................................................................889
URMUZ RALUCA IOANA ............................................................................................................890
URSACHE ADINA .........................................................................................................................893
URSAN RODICA ............................................................................................................................894
URSU ELENA MARIANA .............................................................................................................895
URSULEANU MARIA ...................................................................................................................897
URSUȚ REBECA MĂDĂLINA .....................................................................................................899
URUC CECILIA ..............................................................................................................................900
URUCU RODICA............................................................................................................................901
UȚA ANDREEA DENISA ..............................................................................................................903
UȚU ALINA ....................................................................................................................................904
UDREA CONSTANTINESCU NARCISA MIHAELA .................................................................905
UDREA DANIELA MELANIA ......................................................................................................907
UDREA RAMONA .........................................................................................................................909
UHL TIMEA ....................................................................................................................................912
ULRICH ANCA ...............................................................................................................................914
UNGUR LAVINIA EMILIA ...........................................................................................................917
UNGUR NICOLAE-GHEORGHE ..................................................................................................918
UNGUREANU EUGENIA NADIA ................................................................................................919
UNGUREANU ROXANA ..............................................................................................................921
1106
UNGUREANU SIMONA ................................................................................................................923
UNGURU ANDREEA .....................................................................................................................925
UNTARU GEORGETA ...................................................................................................................926
CORINA URSACHI ........................................................................................................................927
URSACHE SIMONA ......................................................................................................................929
URSU ELENA- DIANA ..................................................................................................................931
UZUM CRISTINA-IONELA ..........................................................................................................932
VĂRCUȘ MIHAELA ......................................................................................................................934
VĂRVĂRICIU IRINEL ...................................................................................................................936
VASILACHE GABRIELA ..............................................................................................................937
VASILACHE IONUȚ - COSMIN ...................................................................................................939
VASILE-POPESCU ILEANA .........................................................................................................940
VELICI LAURA GIANINA ............................................................................................................942
VELICU MIHAELA ........................................................................................................................944
VELINCOV MARIA MIRABELA .................................................................................................946
VERAN DANIELA .........................................................................................................................948
VERDEȘ MARIA-IONELA ............................................................................................................949
VERMEȘAN DANIELA .................................................................................................................950
VESELIU ALIS GEORGETA .........................................................................................................951
VEZENTAN ANCA CRENGUŢA .................................................................................................953
VÎIU ROXANA ...............................................................................................................................955
VILAEA MILICA ............................................................................................................................956
VÎLCEANU ECATERINA ..............................................................................................................958
NEGUȚI RAMONA GABRIELA ...................................................................................................959
VÎLCEANU MARIA COSMINA ....................................................................................................959
VÎNĂU ALINA IOANA ..................................................................................................................960
PAUL VINTILĂ ..............................................................................................................................961
VINTILĂ SANDA MIHAELA .......................................................................................................963
VINTILĂ SIMONA .........................................................................................................................965
ANA VÎRLAN .................................................................................................................................966
VÎRLAN DANIELA ........................................................................................................................967
VISAN IOANA-ALEXANDRA......................................................................................................969
VĂDUVA DANIELA ......................................................................................................................970
VADUVA C. MARIANA ................................................................................................................971
VAIDA LAURA ..............................................................................................................................973
1107
LENUȚA VAMANU .......................................................................................................................975
VANC RODICA ADINA ................................................................................................................977
VANCA ALEXANDRA ..................................................................................................................978
CARMEN VARGA..........................................................................................................................980
VASAS HAJNALKA .....................................................................................................................981
VASII ELENA .................................................................................................................................983
VASILACHE DANIELA ................................................................................................................985
VASILE ALINA VALENTINA ......................................................................................................986
VASILIE DORINA ..........................................................................................................................988
VASU ELENA .................................................................................................................................989
ADRIANA VELE ............................................................................................................................991
VELE CLAUDIA .............................................................................................................................992
VEREȘ RADU CLAUDIU ..............................................................................................................993
VERONICA FÎNARU (BARBU) ....................................................................................................994
VESCAN CLAUDIA ANCA...........................................................................................................995
VESZELE GIANINA ......................................................................................................................996
VID LARISA-ANDRADA ..............................................................................................................998
VIERU MARIA ...............................................................................................................................999
VILCU ALOISIE ...........................................................................................................................1001
VINTILĂ CĂTĂLINA ..................................................................................................................1002
VISARINESCU NATALIA CRISTINA .......................................................................................1004
VIZITEU BOGDAN-LUCIAN......................................................................................................1006
VLAD CAMELIA CRISTINA ......................................................................................................1007
VLAD CAMELIA LIVIA ..............................................................................................................1009
VLAD CARMEN-VARVARA......................................................................................................1012
CORNELIA VLADU .....................................................................................................................1013
VLADUTESCU GEORGETA .......................................................................................................1014
VLAICU DOROGHI PATRICIA ..................................................................................................1016
VLĂȘCEANU DANIEL ................................................................................................................1018
VLAȘIN DANIELA CAMELIA ...................................................................................................1020
VODĂ MARIANA ........................................................................................................................1021
VOICU AURELIA .........................................................................................................................1022
VOICU MIHAELA RAMONA .....................................................................................................1024
VOINA GABRIELA ......................................................................................................................1027
VREMĂROIU MAGDALENA .....................................................................................................1028
1108
VLAD ANTONICA .......................................................................................................................1030
VLAD CODRUTA ........................................................................................................................1032
VLAD EMILIA ..............................................................................................................................1033
VLAD GABRIELA........................................................................................................................1035
VLAD MARIA ..............................................................................................................................1037
VLAD MONICA............................................................................................................................1039
VLAD SIMONA ............................................................................................................................1040
VLAICU DORINA-ROXANA ......................................................................................................1041
VLAICU OCTAVIA ......................................................................................................................1043
CRISTINA LUIZA VOICA ...........................................................................................................1044
VOICILA DANIELA .....................................................................................................................1045
VOICU ELENA .............................................................................................................................1047
VOICU FLORICA .........................................................................................................................1049
VOICU MARIETA ........................................................................................................................1050
VOINEA CONSTANŢA ...............................................................................................................1051
VOINEAG MARIANA..................................................................................................................1052
VOLINTIRU MARIANA ..............................................................................................................1054
ZĂGREANU LIUŢA .....................................................................................................................1055
ZAMFIR DIANA ...........................................................................................................................1057
DUMITRAȘCU ANDREEA .........................................................................................................1059
ZAMFIR GEORGICA ...................................................................................................................1059
ZAMFIRACHE CATALINA-GINA .............................................................................................1060
ZELEZNEAC SIMONA ................................................................................................................1061
ZIMBRAN IOHANA .....................................................................................................................1062
ZOICAN LILIANA ELENA .........................................................................................................1063
ZUBCU ANA .................................................................................................................................1064
ZVÎNCĂ LENUȚA ........................................................................................................................1066
ZAHA PAULA ..............................................................................................................................1068
ZAHARIA MARIA........................................................................................................................1070
ZAIM GEORGETA .......................................................................................................................1072
ZAMFIR GINA MARIANA ..........................................................................................................1074
ZAMFIR MONICA........................................................................................................................1075
ZANFIRA PUȘCAȘ ......................................................................................................................1077
FLORENTINA ZARAFU ..............................................................................................................1079
ZAZULEAC OANA RALUCA .....................................................................................................1080
1109
ZEGHERU ALEXANDRA DIANA .............................................................................................1082
ZLOTEA ADINA-THEODORA ...................................................................................................1084
ZORILĂ ELENA-ANCA ..............................................................................................................1086
MARAN MARIA ...........................................................................................................................1088
BARB VALENTINA MARIA...................................................................................................... 1090
1110

Cei 7 Ani de Acasa 2019 Volumul III Publicatie Isbn Carte

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cei 7 Ani de Acasa 2019 Volumul III Publicatie Isbn Carte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Esențial Proiect Educațional

PITEŞTI, judeţul ARGEŞ

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

Carte în format electronic

Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!

ISBN general 978-606-987-047-1

Editor: Marius Dumitrescu

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

ÎNV. BĂLĂBĂNEANU DENISA – MARINA

Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BOJA DANA-CLAUDIA

PROF. BORȘ VASILICA-CARMEN

PROF. INV.PRESCOLAR ANGELA BRICIU

PROF. BOTEZATU OTILIA MIHAELA

PROF. CRIȘAN LAVINIA

EDUCATOARE: CRÎSTA EMANUELA

PROF. ÎNV. PRIMAR, CRISTODULO FLOAREA

GRADINITA P.N. BOLVASNITA

PROF. CHIRESCU LOREDANA

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, DELIU ANCUȚA

PROF. DUMA GABRIELA-MARIA

PROF. ÎNV. PRIMAR DUMITRU ANCUŢA-EUGENIA

PROF.ÎNV. PREȘC. GALBEN MARIOARA

PROFESOR: GAVRILOAIA DANIELA

Valorile şi atitudinile dezvoltate cuprind: respectul şi încrederea în sine şi în ceilalţi; recunoaşterea

PROF. GAZDAG ANDRA-

PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR ILIUȚĂ CECILIA FILOFTEIA

CUM CONSILIEZ UN PĂRINTE ?

PROF. ÎNV. PRESCOLAR: IOAN PETRUȚA

PROF.ÎNV.PRIMAR MIRELA LUNGU

Familia și școala reprezintă factorii cu o deosebită influență asupra formării și dezvoltării

PROF. ÎNV. PRIMAR : MĂRGINEANU ALINA- LENUŢA

PROF. INV. PRESC. MIRON CRISTINA DORINA

PROF. MATEVICI LUMINIȚA

PROF. MIRANCEA GEORGIANA-

PROFESOR INVATAMANT PRIMAR NISTOR LUMINITA CARMEN

PROF. ÎNV. PRIMAR PANTEA NELA

Motto:«Familia este celula vieţii sociale»

PROF. PANȚURU SIMONA

”Cu haina celor şapte ani de-acasă

PROF.INV.PRIMAR POP NICOLETA

EDUCATOARE POPA MONICA

POPESCU DANA GIANINA

,, Cu haina celor șapte ani de-acasă

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: RADA NICOLETA

PROF . ÎNV. PRIMAR RĂDAC DANIELA

PROF. ÎNV. PRESCOLAR: RADU LUMINITA

PROF. RADU RODICA, GRĂDINIŢA NR.35, BUCUREȘTI

PROF.ÎNV. PREȘC., RĂDUCU ALINA

PROF. ÎNV.PRIMAR RĂDUCU CORNELIA

PROF. RĂDULESCU MARGARETA

RĂFĂILĂ GABRIELA DANA

PROF. RAICU CARMEN

PROF. ÎNV.PRIMAR RĂSCOL ELENA

Educația este un fenomen social fundamental ce constă în transmiterea experienței de viață a

PROF. ÎNV. PRIMAR RAŞCOVICI CLAUDIA MARIA

PROF. RĂȘINEANU LILIANA

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR RĂSURĂ MARIANA

“Cei şapte de acasă reprezintă paşaportul care te însoţeşte oriunde mergi!”

PROF. RÎPEANU ARṢALUIS LUIZA

ÎNVĂȚĂTOARE: ROBU CRISTINA-ALINA

„Degeaba alergi, trebuia să pornești la timp!“ – Napoleon Bonaparte

PROF. ROMAN DANA,

Victor Hugo: „ Fiecare copil pe care îl construim este un om pe care îl câştigăm”