Cei 7 Ani de Acasa 2019 Volumul III Publicatie Isbn Carte

Esențial Proiect Educațional
Educația în familie
Cei 7 ani de acasa!
Studiu de specialitate
MARTIE, 2019
S.C. ESENȚIAL PROIECT EDUCAȚIONAL S.R.L.
PITEŞTI, judeţul ARGEŞ
Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721
E-mail: esentialproiect@gmail.com
Carte în format electronic
Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!

Studiu de specialitate
ISBN general 978-606-987-047-1

ISBN Vol. III 978-606-987-050-1
Editor: Marius Dumitrescu
Echipa de organizare:
Aida Muscalu
Lucia Botorcu
Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

Martie, 2019
COPILUL ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
ÎNV. BĂLĂBĂNEANU DENISA – MARINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ULMU
LOCALITATEA ULMU, JUDEȚUL BRĂILA
Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
3
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
4
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BOJA DANA-CLAUDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ COȘTEIU
„Dacă cei şapte ani de acasă sunt compromişi, drumurile vieţii vor avea numai bolovani şi pietriş.”
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”,
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba
cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai
mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2
ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar
dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe.
Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
5
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii
în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite
copiii
6
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. BORȘ VASILICA-CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ MOȚCA
Familia, prima scoală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi dar
și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.Intrebarea care
se pune este ,daca familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este
pregatită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent
responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogică, experiența.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică
în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute
copilul la învăţătură.Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Cea mai mare parte a unei zile,copilul este la școală, de restul timpului fiind responsabilă
familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu
doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte
este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră
părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii
din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe
o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
În zilele noastre s-a trecut la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia în care accentul este pus pe
angajamentul mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un „contract parental” privind copilul
individual; contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca un „drept opţional”, ci ca un sistem
de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venin să o completeze pe a celuilalt.
Căile perfectei colaborări constau, în primul rând, în cunoaşterea permanentă, de către şcoală şi
familie, a problemelor ridicate de creşterea copilului, apoi de perfecta sincronizare a criteriilor educative,
de intransigenţa activă, practică unitară a tuturor.
7
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
• introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
• oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
• creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
• îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace
unele roluri sociale;
• îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra
dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot ajuta profesorii în munca lor, perfecţiona abilităţile şcolare
ale elevilor, îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar, îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale
părinţilor,dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor,conecta familiile cu membrii şcolii.
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi
familie; părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot avea exigenţe de a evalua rezultatele
activităţii şcolare.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
O serie de studii realizate în ultimii zece ani au adus precizări faţă de acest subiect şi au demonstrat
că părinţiii şi cadrele didactice consideră că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul şcolar şi
conduita elevilor în clasă. Numeroşi părinţi afirmă că sunt doritori să se implice în procesul de educaţie al
copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuşi să formuleze aşteptări realiste privind această colaborare. În
ceea ce priveşte activităţile care pot fi propuse părinţilor, acestea trebuie să fie multiple, variate şi să
corespundă nevoilor şi posibilităţilor lor.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
8
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe cate trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza socializarea primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de
temelie şubredă şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi
în special a familiei.
Se constată în ultima vreme o depărtare a familiei de şcoală, o scădere a interesului părinţilor pentru
rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor dar, în acelaşi timp nu mai au răbdare să le
acorde atenţie. Acest lucru se constituie într-un semnal de alarmă şi se impune o reconsiderare a relaţiei
familie-şcoală. Aceasta nu trebuie să fie semidirecţională, redusă la simpla informare a părinţilor asupra
rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă familia ca ea sa devina un participant activ în procesul
de instruire-educare.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile
unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
3. Osterrieth, P., Copilul şi familia. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
4. Soica, M., „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002;
5. Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
6. Stoian, M., Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
7. Şerbănescu, D., Exemplul în educaţia copiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
8. *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
9
CEI 7 ANI DE ACASĂ
-REFERAT-
PROF. INV.PRESCOLAR ANGELA BRICIU
acasă.
dorinţelor sale.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
BIBLIOGRAFIE
10
CE REPREZINTĂ CEI ”ȘAPTE ANI DE ACASĂ”?
PROF. BOTEZATU OTILIA MIHAELA

GRĂDINIȚA P.N. NR. 29 CONSTANȚA
Cei șapte ani de acasă ne duc cu gândul la educația pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Adaptarea copilului în societate este
mijlocită de educația pe care acesta o primește, de bunele maniere pe care le are, de regulile morale pe care
acesta le are însușite. Un copil manierat va relaționa mult mai eficient cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului" (psiholog Oana-Maria Udrea).
Un comportament corespunzător al copilului are la bază relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se
simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizând singur că părinţii îi
acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină impusă. Educaţia trebuie
adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7
ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Între 3 și 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului
său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Această perioadă este potrivită
pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa
bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii
pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Între 5 şi 7 ani,
copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai
fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din
jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de
vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.
Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Prelegerile
ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
De asemenea, cele mai importante modele pentru copii le reprezintă părinții, iar cea mai preţioasă
recompensă pentru acesta nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei
pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se
dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi
explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună
dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în
educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită
să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
11
CEI 7 ANI DE ACASA
CONSTANTINESCU RALUCA
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială
pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia
este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
OM.
12
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
PROF. CRIȘAN LAVINIA
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.Familia reprezintă primul spaţiu
formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea,
este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Fiecare
părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la grădiniță, şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude. În educarea ,,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în
general, sunt mijloace importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are
responsabilități clare și diverse.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
13
comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu îi
facem observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -omul de caracter”.
Bibliografie:
1. Gheorghe Schwartz, Gabriela Kelemen, Olga D. Moldovan, „Psihologia copilului”, Editura
Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
14
EDUCATOARE: CRÎSTA EMANUELA
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el,
cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare.
De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare.
În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile
care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de
manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în
funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Copilul trebuie obișnnuit să respecte regulile, însă nu obligat, nu impus și evitând cuvântul “trebuie”!
Cuvintele cel mai des întâlnite în educația copiilor, încă de când trec pragul vârstei de 1 an par să fie: “Nu
pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici să învețe ce este lumea... în loc
să le-o arătăm și să înțelegem alături de ei că toate acțiunile noastre au o explicație și că suntem rezultatul
a ceea ce facem.
Prin povești de exemplu, se pot insufla valorile pe care dorim să le transmitem copilului nostru. El
are nevoie să-i fie educat gustul pentru libertate și învățat să îndrăznească.Copilul trebuie învățat că are
voie orice atîta timp cât respectă legea, morala și normele bunului simt.
Copilul are nevoie să fie învățat să fie punctual, să prețuiască timpul propriu și pe al altora, să fie
serios, riguros și disciplinat. Se poate lipi pe perete sau pe frigider un calendar lunar sau anual pentru a
pune în evidență evenimentele ce urmează și termenele limită. Programul de dimineață se stabilește
împreună: ora de trezire, regulile și programul de la baie, îmbrăcatul, luarea unui mic dejun sănătos etc.
Părintele ar trebui să fie un exemplu în respectarea regulilor casei.
Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinți, este de preferat să evităm vocile
ridicate, tensiunea, nemulțumirile exprimate în mod violent, reproșurile sau cuvintele urâte. Chiar dacă a
doua zi acestea nu se vad neapărat în comportamentul copilului, cu timpul își vor pune amprenta asupra
personalității lui de mai târziu. Discuțiile aprinse și zgomotoase ii vor crea impresia că totul se rezolvă prin
confruntare. Trebuie avut grijă să nu i se lezeze demnitatea în fața colegilor facându-i observații negative
15
în public. Un copil nu se critică în fața altui copil și nu se manifestă mai multa atentie pentru unul dintre ei
în cazul în care sunt frați. E nevoie sa fie ascultat fiecare dintre ei și învățat comportamentele pozitive prin
puterea exemplului. Copilul are nevoie să fie învățat să împrumute lucrurile, să le ceară folosind “te rog”
si să mulțumească la qînapoiere. El are nevoie să i se arate cum să răspundă colegilor violenți, spunându-i
să nu treacă sub tăcere ce i se întâmplă, să anunțe profesorii și părinții imediat, să plece rapid de la locul
conflictelor fizice pentru a nu deveni victimă, să nu răspundă prin violență la violențe.
Copilul trebuie învățat să se comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în autobuz; să nu
vorbească zgomotos, ci discret și politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent și grijuliu cu copiii
mai mici, cu cei nevoiași sau cu dizabilități; să respecte mediul și să aibă grijă unde aruncă resturile
alimentare sau deșeurile; să folosească expresiile “te rog” și “îmi dai voie”, “îmi cer scuze”, “îmi pare rau”
sau “pot să te ajut?”. Copilul trebuie învățat să îi pese de felul în care păstrează lucrurile și să deprindă
responsabilitatea de a se îngriji de el și de ceilalți.
Important este rolul pe care îl indeplinește computerul. Copilului i se pot propune jocuri și programe
educative pe calculator, din care să învețe atât cunoștințe noi, cât și noi comportamente. Ar fi preferabil ca
primele învățăminte ale copilului să fie desprinse din carți și lecturi, gustând savoarea poveștilor, spiritul
lecturii, vocabularul bogat, simțul estetic și latura moral-emoțională. Parinții ar trebui să controleze
lecturile, să le comenteze împreună, să dezbată soarta personajelor, principiile lor de viată și să desprindă
morala.
Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poarta? Părinții trebuie să aiba grijă de toate acestea:
statutul social este foarte important pentru noi toți și copiii nu fac excepție. Așadar, nu trebuie să i se
subestimeze sentimentele și dorința de a se integra social, ci trebuie sa încearce să-l ajute sa se integreze,
în limitele valorilor, gusturilor estetice și ale posibilităților financiare din familia din care provine. Copilului
i se permite să-și aleagă rechizitele și hainele, dar în limitele unui buget stabilit în prealabil. Dacă se
obsearvă că vrea prea multe, se încearcă să se tempereze această pornire prin oferirea unor variante de
alegere: “Îți iau ghiozdan nou, deși e bun și cel vechi, însă la ce renunți anul acesta? La bicicletă, la role, la
o rochiță modern. Copilul trebuie obișnuit că nimic nu i se cuvine pur și simplu.
Rolul pasiv de telespectator nu-i potentează imaginația. Deschizându-i-se un atlas și cerându-i să
citească despre animale îi va stârni curiozitatea, copilul va pune o mulțime de întrebări și așa se va începe
o discuție interesantă. Copiii au nevoie de a păși împreună cu părinții lor peste pragul teatrelor, muzeelor
și să ofere importanță sportului și plimbărilor în aer liber.
Orice părinte ar trebui să-și arate dragostea la fiecare pas, să se bucure împreună cu ei de aventura
lucrurilor marunte! Într-o buna zi vor realiza că au crescut și că au trăit alături de el, cei mai frumoși ani,
anii copilăriei.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe jos,
dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun
exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau
deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai
departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
16
CEI ŞAPTE ANI DE ACASA
PROF. ÎNV. PRIMAR, CRISTODULO FLOAREA

ŞCOALA GIMNAZIALA CAPU DEALULUI, GORJ
Dezvoltarea psihica a copilului depinde de mai mulţi factori între care: ereditatea, mediul şi educaţia.
Mediul în care copilul se dezvoltă reprezintă totalitatea condiţilor naturale şi sociale, materiale şi culturale,
a influenţelor spontane sau organizate. Dacă mediul în care copilul se dezvoltă este favorabil, el contribuie
la accelerarea punerii în funcţiune a potenţialului sistemului nervos. Mediul de dezvoltare a individului
poate acţiona ca o barieră sau ca un factor care favorizează, facilitează, avantajează, dezvoltarea psihică.
Lecţiile pe care le învaţă copilul în primii şapte ani de viaţă au legătură cu formarea caracterului.
Conştiinţa morală a copilului se formează prin preluarea de la părinţi a atitudinilor, exigenţelor, interdicţiile
şi expectaţiile.
Educaţia reprezintă un ansamblu de acţiuni şi influenţe fundamentale utilizate conştient în direcţia
procesului de formare a copilului ca personalitate. Educaţia începe în prima zi de existenţă a copilului şi se
continuă toată viaţa.
Familia este locul unde copilul învaţă sa se compomorte în societate. Învăţarea este o transformare
de comportament pe baza unei succesiuni de acţiuni, stări şi evenimente interne. Prima şcoală a copilului
este familia. Aici învaţă lecţia de respect, ascultare, politeţe, stăpânirea de sine, credinţa. Educaţia copilului
este influenţată de mediul în care el s-a dezvoltat din punct de vedere fizic, cognitiv, afectiv şi motivaţional.
Primii educatori ai copilului sunt părinţii, ei sunt cei care determină dezvoltarea biofizică a pruncului
lor. O dezvoltare fizică armonioasă se asigură prin respectarea activităţi în care copilul se dezvoltă socio-
emoţional.
În familie se pun bazele conştiinţei, ale orientării în mediul exterior, învată despre fenomenele
naturale şi sociale, sfaturi, norme şi reguli de conduită. În această perioadă, copilul învaţă de la părinţi
imitând gesturi, atitudini, limbaj, comportamentul: sârguinţa, cinstea, sociabilitatea, colaborarea, atitudini,
gesturi, politeţea, iniţiativa de a fi creatori. În ultima perioadă, familiile au devenit din ce în ce mai
moderne, datorită dezvoltării tehnologiei. Copiii se bucură din ce în ce mai puţin de o supraveghere din
partea părinţilor în timpul desfăşurării activităţilor desfăşurate de aceştia. Acest lucru duce la independenţă,
libertate mult mai mare şi mai puţine legături cu adulţii.
Un copil bine crescut învaţă să salute, să răspundă la întrebări, să vorbească fără să întrerupă
partenerul de dialog. Comportamentele pozitive se consolidează, în special, prin jocurile copiilor unde
trebuie să se conformeze regulilor specifice şi să respecte partenerul de joacă. Normele sociale le învaţă de
la părinţi observând respectarea rândului la cumpărături, la leagăn, la medic, face linişte atunci când i se
solicită acest lucru.
Recunoaşterea greşelilor şi folosirea cuvintelor magice se întipăresc în memoria copilului doar dacă
le aud la adulţii care se află în preajma sa. Recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea sunt semne de respect şi
demnitate. Copilul bine crescut învaţă de la părinţi să respecte şi persoanele cu dizabilităţi. Întipărirea unui
astfel de comportament în memoria copilului se face pe o perioadă îndelungată cu perseverenţă şi prin
exemplul personal al părinţilor înainte ca micuţii să meargă la şcoală.
Nivelul de educaţie al copilului depinde de o serie de factori, de concepţia părinţilor despre educaţie,
dar indiferent de aceste convingeri toţi părinţii îşi doresc copii bine pregătiţi care să răzbată într-o lume din
ce în ce mai competitivă în care diferenţa este foarte greu de stabilit. Principalul mijloc de educaţie formală
a copilului este şcoala, locul unde mulţi copii îşi depăşesc condiţia mizeră şi singură. Părinţii au
responsabilitatea de a-şi pregătii copiii pentru societatea în care vor trăi.
Cei şapte ani de acasă işi pun accentul pe cetăţeanul de mâine al socităţii civile, pe aptitudinile şi
preferinţele acestuia, pe comportamentul normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa
cum ne comportăm noi, parinţii, aşa se vor manifesta ei pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-
un univers pe care îl creează părinţii.
Bibliografie:
1. Golu, M., - Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
2. Sălăvăstru, D., - Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2000
17
CE SUNT CEI 7 ANI DE ACASÃ?
CRIŞU ALEXANDRA
GRĂDINIŢA P.P.NR.2 CONSTANŢA
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
normelor unui diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar
vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte
ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Recunoasterea greselilor. ,,Îmi pare rău’’ este , la fel că și ,, te rog’’, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă din partea adulților din jurul lui. Astfel va învață că
recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și
demnitate.
Tact și toleranță. Un copil ,, bine crescut’’ învață de la părinți că a rade slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dezabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferența - în timp - între
râsul sănătos și spiritual de glumă și râsul care jignește, care deschide răni. Și îl va evita pe cel din urmă.
Bineînțeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe, cu încercări, eșecuri
și reușite. Și bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comortament pe care dorim să-l insuflam
copilului nostru, precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar și că toate lecțiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la
fel că în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil ,perseverenta. Și exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susținute nu vor intarzia să dea roadele mult-asteptate.
Bibliografie:
• www.didactic.ro
• Elena Bonchis, Familia şi rolul ei în educarea copilului, editura Polirom, 2011
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
• Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
18
CEI SAPTE ANI DE ACASA
GRADINITA P.N. BOLVASNITA

EDUCATOARE;.CURUT ILINCA
In zilele noastre cei sapte ani de acasa nu prea mai exista deoarece copiii sunt integrati inca de la
varste foarte mici in diverse forme educationale: crese, gradinite.
Realitatea este ca se pune pe umerii parintilor o responsabilitate foarte mare deoarece de noi, parintii,
depinde ca adolescentul si apoi adultul sa asimileze in acesti ani ai copilariei toate comportamentele unei
bune cresteri.
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la întrebări
şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se demonstrează
doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună,
îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza comportamente
corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie , copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil bine crescut
cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la farmacie, la
doctor, spunem intotdeauna „te rog” , „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile celorlalti, nu facem
zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii , respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura ichisa
pentru a nu-i deranja pe cei din jur , respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa foloseasca
expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti. Astfel, va invata
sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta , unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare sa
nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.
19
SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ
CEI ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ’’!
PROF. CHIRESCU LOREDANA

SCOALA GIMNAZIALA NR 1 MIRZANESTI, JUD. TELEORMAN
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog
frumos, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii
Trecând peste realitatea că nu prea mai există,, cei 7 ani de-acasă’’, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizati prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani
1. Învaţă-l să se poarte frumos!: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el! – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii.
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie! – permite-i copilului să socializeze, să se distreze, să se relaxeze,
dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil! – (fizic, emoţional, verbal) evită educaţia cu ,,palma la fund’’ şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă.
7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente! – numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
părinţi.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! – Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti!
Cei 7 ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuţul de mână la şcoală? Sau cei 7 ani de acasă
se finalizează odată ce copilul devine părinte şi începe să-şi facă griji cu privire la cei 7 ani de acasă ai
copilului său?
Eu cred că nu se termină niciodată!!!
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
20
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ
REFERAT
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, DELIU ANCUȚA

GRĂDINIȚA DE APLICAȚIE A LICEULUI TEORETIC
”ION CREANGĂ”, TULCEA
Familia reprezintă celula elementară a societății, microgrupul social care realizează un ansamblu de
funcții culturale, sociale, biologice, educative, psihologice, creionând și conturând habitatul inițial, primar
al individului, al ființei umane.
Noi toți venim din anumite familii. Familiile sunt mici, mari, extinse, nucleare, formate dintr-o
generație, multi-generații, cu un singur părinte, cu doi părinți, cu bunici. Trăim sub același acoperiș, sau
sub mai multe. O familie poate exista temporal sau pentru câteva săptămâni, poate fi permanentă sau pentru
totdeauna. Devenim parte a unei familii la naștere, prin adopție, căsătorie sau prin dorința de sprijin
reciproc. Ca membrii ai familiei, ne hrănim, ne protejăm și ne influențăm unii pe alții. O familie este o
cultură prin ea însăși, cu valori diferite și căi unice de realizare a viselor și împreună familiile noastre crează
vecinătatea, comunitatea, statele și națiunile.(Vrasmas, E., A., 2002, pag. 9)
Familia se definește atât ca instituție socială, cât și ca grup specific constituit din persoane care sunt
unite prin legături de căsătorie, sânge, adopțiune. Dispunând de o influență semnificativă în raport cu fiecare
dintre membrii săi, familia se caracterizează prin: structură specifică de statusuri și roluri, seturi de relații
interpersonale specifice, influență puternică asupra membrilor, printr-un complex diversificat de factori,
funcții relativ precise în raport cu fiecare membru, influențe educative reciproce (Iosifescu, Ș., 2001, pag.
147)
Familia, după cum am mai amintit, reprezintă factorul educativ prioritar, întrucât educația copilului
începe în familie, copilul imitând și urmând modelul pe care îl observă acasă, iar influența familiei, a
modelului familial, contribuția acesteia sunt cu atât mai mari cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură
ce copilul se dezvoltă și crește.
Părinții sunt primii educatori, fiind primii cu care copilul interacționează și tot ei sunt cei care fac
posibilă participarea copilului la viața socială, la introducerea copilului în comunitatea în care s-a născut,
comunicarea din interiorul familiei influențând decisiv și pe termen lung dezvoltarea emoțională și psiho-
fizică a copilului și pune bazele formării personalității acestuia.
Copilul reprezintă în fapt oglinda părinților lui: corectitudinea exprimării, calitatea și cantitatea
limbajului, volumul cunoștințelor și deprinderilor, depind de modelul oferit de părinți, mai cu seamă de
felul în care aceștia interacționaează cu copilul, cum îl solicită. Acasă, cei mici învață să distingă între bine
și rău, drept și nedrept, frumos sau urât în atitudini și comportament, li se formează deprinderile de ordine,
răbdare, respect, cinste, sinceritate.
În sens cronologic mediul familial este întâiul mediu psiho-uman și cultural care elaborează
organizarea comportamentului copilului, ea este locul trăirilor emoționale, al intimității și încrederii
exclusive, unde copilul este ajutat să se construiască pe sine ca om, să se integreze în viața socială după
modelul celor care îl înconjoară și cu care în mod firesc este înclinat să se identifice, luând astfel naștere o
experiență inițială de viață și culturală a copilului, de la satisfacerea trebuințelor lui primare la cele socio-
culturale. (Călin, M., 1996, Pag. 135)
Legislația din România, îndeosebi Codul Familiei, dar și Legea Învățământului statuează drepturile,
îndatoririle și funcțiile familiei în conformitate cu Declarația universală a drepturilor omului, cu cerințele
societății civile, democratice și ale statului de drept. Statul român sprijină și ocrotește familia și copii, prin
punerea la dispoziție a creșelor, caselor, căminelor și grădinițelor de copii, prin alocații bănești pentru copii,
concedii pre și post natale, prin participarea părinților prin comitetul de părinți, la viața școlii, aceștia
devenind membrii ai comunității școlare, având posibilitatea să se organizeze în societăți și să delege
reprezentanți în consiliile de administrație ale unităților școlare. (Bontaș, I., 1998, pag. 286)
În familie se structurează modurile de raportare la lume, la semeni, la sine. În acest mediu prind contur
idealurile și aspirațiile, se dezvăluie inclinațiile și se conștientizează interesele, se profilează și se
proiectează modul de viață profesională, civică, politică, pentru propria viață de familie. Influența
21
exericitată asupra copiilor și tinerilor este benefică dacă primesc sfaturi înțelepte, dacă sunt formați pozitiv,
încurajați, având deprinderi morale și civice pentru o bună integrare socială. (Macavei, E., 2001, pag. 313)
Nicio altă instituție, oricât de calificată, nu este așa de sensibilă la exprimarea trebuințelor, la
manifestarea slăbiciunilor sau a potențialului dezvoltării copilului, fiindcă nicio altă instituție nu cuprinde
ființe legate atât de direct, de vital, de copil, ca mama și tata. (Popescu, E., 1994, pag. 94)
În familie, viața unui copil poate fi perturbată sau chiar afectată sever de evenimente sau situații
nefericite: deces al unuia, ambilor soți, neînțelegeri, certuri între părinți, divorț, violență conjugală,
familială, exploatare, lipsa protecției, asistenței medicale, sociale; Viața copilului poate însă cunoaște
influențe pozitive marcante prin evenimente relativ comune, ce prezintă nemijlocit modele
comportamentale: vizite, întâlniri, petreceri, participarea alături de părinți la îndeplinirea obligațiilor
sociale, civice, situații în care copilul percepe modul în care îi sunt respectate drepturile, la nume, cetățenie,
familie, odihnă și timp liber, joacă sau de a practica activități recreative specifice vârstei. (Dima, S., 2009,
pag. 51)
Familia contemporană este caracterizată de o constelație de probleme și de situații care de multe ori
o fac inaptă de a și le rezolva singură.
Ca instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se găsește de multe ori în contradicție
cu școala și chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate, cuplu de adulți, ea trăiește drama
complexității situațiilor economice, culturale și relaționale din epoca actuală. Ca grup de adulți care
construiesc împreună valori sociale, tradiții și cultură proprii, familia simte prima apăsarea problemelor
legate de recesiunea economică, de criza culturii și de dificultățile de comunicare interumană din ultimii
ani.
Familia trebuie înțeleasă în special ca un grup uman de bază, dar și ca realitate determinată de relațiile
dintre părinți și copii, precum și de legături determinate de succesiunea generațiilor și de viața domestică
în comun. (Vrasmas, E., A., 2002, pag. 9-10)
Familia nu reprezintă ceva pur pasiv: ea demonstrează o dinamică proprie, o capacitate de răspuns,
de adaptare și inovare, care cere a fi înțeleasă, susținută și încurajată în mod adecvat de instituțiile publice.
O atitudine pedagogică pozitivă și constructivă ce trebuie apreciată de anumite instituții la diversele
lor manifestări, își găsește explicația în faptul că familia este capabilă să reacționeze și să contribuie la
dezvoltarea societății, mai ales în momente particulare de criză. (Telleri, F., 1996, pag. 11)
În familie copiii sunt crescuți, socializați, protejați și își apropie valorile culturii și ale moralei. În
familie se realizează integrarea primară socială a copilului, iar în instituția școlară se începe integrarea
secundară.
Familia este primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe
sine, oferind afecțiunea necesară dezvoltării personalității celui mic, factorul de echilibru în rezolvarea
problemelor sociale viitoare, mediul primar de creștere și dezvoltare a intelectului, motivației, afecțiunii,
esteticii și moralei.
Ea reprezintă modelul primar al comportamentelor sociale viitoare, legătura biologică de bază a ființei
umane, cadrul în care copilul își dezvoltă individualitatea, valorizându-se pe sine și pe alții, legătura între
trecut și viitor. (Vrasmas, E., A., 2002, pag.11)
Funcțiile familiei
Pentru a-și sprijini copilul/copiii în creștere și dezvoltare fiecare familie are datoria de a-și duce la
îndeplinire, în condiții optime a următoarelor funcții: funcția naturală/ biologică, funcția economică, funcția
de socializare, dar și funcția educativă.
Creșterea și educarea copiilor reprezintă îndatoriri și responsabilități deosebit de importante ale
familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de altă natură. Mediul educogen familial are influențe
destul de puternice asupra formării personalității copilului, a comportamentului acestuia, menținându-și
poziția educativă toată viața.
Nici după instituționalizarea copilului în sistemul de învățământ, funcția educativă a familiei nu
încetează, continuând să aibă aceiași importanță, schimbându-se însă în interacțiunea familiei cu instituțiile
de învățământ.
Abandonarea sau diminuarea funcției educative constituie cauza principală a neîmplinirii copiilor și
adolescenților, a apariției și amplificării delincvenței juvenile, a tuturor deviațiilor și infracțiunilor săvârșite
de copii și tineri. (Bontaș, I., 1998, pag. 286/287)
22
Părinții trebuie să-și perceapă copilul așa cum este el, nu în funcție de starea emoțională sau fizică
prin care trece el ca părinte în momentul interacțiunii cu copilul, sau în funcție de cum îi afectează atitudinea
și comportamentul copilului.
Este important să nu i se atribuie copilului defecte, dezamăgiri, pierderi sau calități care aparțin altor
persoane, dar nici să-i diminueze stima de sine a copilului doar prin aprecieri negative, prelungite în timp.
Părintele satisface nevoile copilului și nu invers, cel mic fiind insuficient dezvoltat pentru a oferi
ajutor, liniște sau înțelegere, înțelegând copilul în funcție de vârsta lui cronologică și mentală, ținând cont
de faptul că locul unui copil este în familia unde poate beneficia de o dezvoltare sănătoasă din punct de
vedere emoțional, fizic și mental.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv
este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăiește în familia
sa o gamă variată de relații interindivi-duale copiindu-le prin joc în propria conduită.
Cu triplă funcție: reglatoare, socializatoare și individualizatoare, familia contribuie în mare măsură la
definirea personalității și conturarea individualității fiecărui copil.
Responsabilitatea socială a părinților se realizează în raport nemijlocit cu modalitatea în care pentru
educarea copilului în spiritul idealului de viață aceștia știu să folosească autoritatea părintească, care nu
înseamnă ton autoritar, ordine sau dispoziții date copiilor și nici sancțiuni, ci o stare de ierarhizare a
modalităților de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de părinți și sfârșește cu „înțelegerea” dorită
de copii, deoarece de modul în care părinții știu să folosească autoritatea cu care sunt investiți, depinde și
ascultarea din partea copiilor lor.
Familia poate face mult bine copilului, dar la fel de bine poate greși din cauza lipsei de perspective,
cu privire la ceea ce are de făcut.(Popescu, E., 1994, pag. 94/95)
Consecințele pozitive sau negative ale formării copiilor în familie depind în mare măsură de poziția
copilului în familie. Dacă regimul educativ de acasă concordă cu cel practicat în grădiniță, atunci cele două
medii educaționale se vor completa armonios și vor întregi demersul educativ.
În situația în care familia pune presiune pe copil, suprasolicitându-l, forțându-l permanent să obțină
performanțe, forțându-l să se maturizeze înainte de vreme, rolul grădiniței este acela de a echilibra și
tempera acest climat de acasă, eliberând copilul de sub această presiune.
Pe de altă parte neglijarea copiilor, lipsa de implicare a familiilor în viața grădiniței din diverse
motive, rațiuni, lipsa părinților de încredere în autoritatea și expertiza educatoarelor, subminează
dezvoltarea psihică și fizică a copilului, sensibilizând inutil copilul și provocându-i în perspectivă puternice
traume sufletești.
Nici situația copiilor preferați acasă sau la grădiniță, cărora li se crează un mediu artificial, de continuă
sărbătoare, plină doar de plăceri și distracții, fără autoritate, responsabilități sau obligații, nu este de preferat
în formarea și educarea copilului.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării și promovării adevărului este consecvența
între vorba și fapta adultului, între ceea ce solicită adultul și ceea ce demonstrează prin faptele și acțiunile
proprii.
Pentru a îndeplini cu succes funcțiile familiei, membrii acesteia este necesar a se preocupa permanent
de a-și ridica nivelul pregătirii culturale și profesionale pentru a putea fi un model și pentru a sprijini copiii
în dezvoltarea personalității lor, dar și să realizeze un colectiv familial închegat, unit, care să aibă forța
socio-educativă corespunzătoare;
De asemenea părinții, bunicii, (adulții din familie) să cunoască îndatoririle socioeducative ce le revin
în educarea copiilor, preocupându-se permanent de perfecționarea psihopedagogică pentru a fi eficienți în
modelarea personalității copiilor și să antreneze copiii, după posibilități, la viața și munca variată a familiei,
evitându-se situațiile de a le oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuințelor acestora;
Părinții să contribuie, în funcție de propria lor pregătire, la realizarea obiectivelor tuturor
dimensiunilor educație: intelectuală, profesională, moral-civică, estetică, fizică, sprijinindu-și copii la
învățătură, fără a le face temele sau lucrările școlare, oferindu-le recompense, ca urmare firească a
rezultatelor bune sau foarte bune la învățătură, și nu ca motivație pentru acestea;
Mijloace materiale și financiare, oferite copiilor să fie în limita necesităților firești, evitându-se
exagerările, chiar dacă situația financiară le-ar permite aceste exagerări, părinții asigurând trebuințele firești
ale copiilor fără a se sacrifica pe sine;
23
Autoritatea părintească să fie rațională, umană și justă: nici dragoste, nici exigențe exagerate, nici
părinți toleranți și prea indulgenți, nici tirani, dragostea părintească fiind egală pentru toți copiii familiei.
Copiilor li se va implementa cum să stabilească relații doar cu persoane cunoscute, care le vor binele
și sunt bine intenționați, pentru a preîntâmpina anturajele și mediile imorale, infracționale ce pot aduce
prejudicii tuturor.
Părinții, familia este necesar a colabora permanent și nemijlocit cu instituția școlară și sprijinirea
acesteia în îndeplinirea funcției ei educative complexe, prin participarea la activitățile grădiniței/școlii, la
activitățile comitetului de părinți din școală, etc.(Bontaș, I., 1998, pag. 287/288)
Rolul părinților și bunicilor în cadrul familiei
Așa cum orice viață umană este rezultatul a altor două vieți care s-au unit între ele, dând fiecare ceva
din sine pentru a crea o altă viață, tot așa fiecare din noi este chemat să perpetueze acel eveniment nu numai
din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere spiritual și/sau cultural. În mod analog și viața de cuplu
poate fi considerată un nod spre care converg și de unde pleacă cel puțin trei sau mai multe fire. Copiii sau
firele noi din rețea, în funcție de cine le-a generat, pot fi raportate la trebuințe, astfel încât bucuria, scopul
se finalizează prin a da sens vieții a două sau mai multor persoane: părinți, bunici, rude.
Viața fiecărui individ poate fi considerată, în același timp, ca parte dintr-o rețea de relații sau nevoi
personale, individuale și interpersonale, și este un nod de trebuințe.
Persoana (personalitatea) este deci o dimensiune socială a individului. În raport cu individul,
personalizarea este o formă de socializare. Individul trebuie să se insereze în comunitate fără să-și piardă
identificarea și caracterizarea sa. Identitatea sa ca persoană rezultă din relație, adică de rolul pe care îl are
în grup. Funcția sa în grup este cea care îl identifică a fi persoană.
Cine nu are rol, cine nu desfășoară o activitate nu este o persoană. Rolul este cel ce identifică individul
în interiorul unei multitudini.
Împărțirea rolurilor într-o societate, într-un grup sau într-o familie contribuie la crearea unui sistem
solid și funcțional, adică rezistent la orice atac extern. (Telleri, F., 2003, pag. 28-31)
Rolul părinților este de a asigura copiilor un climat socio-afectiv de susținere, înțelegere, recunoaștere
și apreciere. Ei nu sunt simpli observatori, ci se implică activ, orientând copilul către o dezvoltare în
armonie cu înclinațiile, aptitudinile înascute, având totodată posibilitatea de a le oferi copiilor resursele
informaționale, afective, materiale necesare dezvoltării, astfel cei mici învață la rândul lor cum să-și asume
un rol în familie, în societate, în grădiniță, la școală.
Este indicat ca părinții să-și perceapă copilul așa cum este, în mod realist și nu în funcție de dispoziția
adultului sau de atitudinea copilului, să-i satisfacă nevoile de bază ale copilului și nu invers, înțelegându-l
în funcție de vârsta lui cronologică și mentală, oferindu-i adevărul și explicații nedureroase, pe înțeles.
De asemenea să-i cultive stima și respectul de sine prin aprecieri și încurajări, să utilizeze sancțiunile
corecte ca și influențare pozitivă pentru încălcarea unei reguli, a unei înțelegeri, să îi ofere recompense
nemateriale, pentru orice comportrament permis, pentru reușite, cum ar fi laudele obiective, aprecierile, o
ieșire în natură, o plimbare, o activitate comună.
Părinții trebuie să le ofere și libertate copiilor, nesufocându-i printr-o grijă, atenție, supraveghere
permanentă, să îi facă pe plac copilului doar dacă și copilul are un asemenea comportament față de părinți,
bunici, colegi, într-un climat familial în care există consecvență în aplicarea regulilor, impunerea limitelor,
asumarea răspunderii.
De cele mai multe ori într-o familie alcătuită din părinți și copii, sau un părinte și copil/copii, intervin
ca și prezență și model, bunicii materni și paterni.
Indiferent care ar fi fost relațiile dintre aceștia și copiii lor (părinții), bunicii se vor purta de cele mai
multe ori mult mai bine cu nepoții decât au facut-o cu proprii copii, poate pentru a repara anumite greșeli
pe care ei consideră că le-au făcut în creșterea și educarea propriilor copii.
Astfel, ei tind să fie mult mai îngăduitori, permisivi, atenți și receptivi la orice nevoie sau dorință a
nepoților.
Un astfel de comportament tinde să creeze tensiuni între copii și părinți (în ambele familii, indiferent
de rolul acestora: părinții și copiii din familia de origine, copiii din familia de origine , deveniți părinți și
copiii lor).
Prezența și implicarea bunicilor în creșterea și educația copiilor poate fi benefică dacă aceștia înțeleg
să respecte „regulile” casei, mai ales când relația dintre copii și părinți este tensionată, prea încărcată de
emoții, așteptări, bunicii mai calmi, mai detașați pot detensiona situația. Cunoștințele bunicilor,
24
înțelepciunea acumulată, deprinderile formate în ani, abilitățile acestora, răbdarea, bucuria de a fi utili, pot
fi izvoare nesecate din care copiii, nepoții se pot alimenta pozitiv.
Indiferent de tipul de familie în care crește, un copil are nevoie să se simtă iubit, dorit, apreciat
necondiționat, de către părinți, frați, bunici. Mediul familial, modelele din familie, educația primită în
familie își vor pune amprenta puternic asupra procesului de formare și dezvoltare al copilului.
Colaborarea dintre grădiniță și familie în educația preșcolarului
După intrarea copilului la grădiniță sau școală, funcția educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă
să aibă aceiași importanță, realizându-se însă într-o ipostază nouă, de interacțiune a familiei cu instituțiile
de învățământ. De altfel această funcție socio-educativă a familiei nu încetează toată viața, căci și atunci
când au ajuns adulți și și-au întemeiat o familie, părinții îi consideră tot copii pe copiii lor și pot, oricând
să-i ajute. (Bontaș, I., 1998, pag. 287)
Rolul familiei în aplicarea Curriculumului pentru învățământul preșcolar este acela de partener.
Părinții ar trebui să cunoască și să participe în mod activ la educația copiilor desfășurată în grădiniță.
Implicarea familiei nu se rezumă la participarea financiară, ci și la participarea în luarea deciziilor legate
de educația copiilor, la prezența lor în sala de grupă în timpul activităților și la participarea efectivă la aceste
activități și, în general, la viața grădiniței și la toate activitățile și manifestările în care aceștia se implică.
(Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008, pag. 15) .
Bibliografie :
 Vrasmas, Ecaterina, Adina, (2002), ”Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis
 Telleri, Fausto, (2003), ”Pedagogia Familiei”, Editura Didactică și Pedagogică R. A.
 Popescu, Eugenia, (1994), ”Pedagogia preșcolară- Didacatica- Manual pentru școli normale, clasa
a XI a , specialitatea educatoare”, București, Editura Didactică și Pedagogică
 Macavei, Elena, (2001), ”Pedagogie- Teoria educației”, Editura Aramis
 Călin, Marin, (1996).”Teoria educației - Fundamentarea epistemică și metodologică a acțiunii
educative”. Editura All
 Bontaș, Ioan, (1998). ”Pedagogie”. Editura All, București
25
PROF. DUMA GABRIELA-MARIA

LIC.TEORETIC „ MIHAI VELICIU” CHIȘINEU CRIȘ, JUD. ARAD
” Ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației.” (Johann Heinrich Pestalozzi)
„ Cei 7 ani de acasă ” , o expresie rămasă de pe vremea când copiii mergeau pentru prima dată la
școală, la vârsta de 7 ani. În zilele noastre copiii sunt incluși în diverse forme de învățământ de la vârste
mult mai mici. A rămas însă ideea acestei expresii și anume că, normele de conduită, bunele maniere,
regulile morale se învață în familie.
Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de
intensă dezvoltare psihică deoarece copilul are o capacitate foarte mare de a acumula informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Unele din însușirile dobândite devin
stabile pentru tot restul vieții, cum ar fi spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă.
Alte însușiri influențează dezvoltarea de mai târziu, un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forțele proprii.
Educația primită în primii șapte ani de viață depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, de
specificul de dezvoltare a copilului, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Un copil educat, bine crescut, este învățat să salute, să vorbească frumos, să se poarte cuviincios cu ceilalți
copii, dar și cu adulții.
Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, face ca regulile de
conduită învățate să nu se transforme într-o disciplină de fier. Dragostea cu care părinții își înconjoară
copilul permite acestuia să aibă încredere în propriile forțe. Copiii au nevoie să fie iubiți așa cum sunt,
pentru ceea ce sunt. Iubirea necondiționată este ceea ce au ei nevoie pentru a se dezvolta armonios. Iubirea
părintească este un dar, toți copiii au dreptul la ea. Părinții sunt primele modele pentru copii. Dacă între
părinți există o atmosferă liniștită, de iubire, de respect, și copilul va învăța acest model de comportament.
Degeaba îl înveți să spună „ mulțumesc ” dacă nu aude în casă acest cuvânt. Dacă copilul aude și vede
certuri între părinți, va deveni și el violent și cu un comportament agresiv. Ar trebui ca părinții să petreacă
câteva ore cu copiii pe zi, să comunice cu aceștia, să se joace împreună, să mănânce împreună. Alți părinți
consideră că instituțiile de învățămât trebuie să se ocupe de educația totală a copiilor, uitând că acești copii
petrec cea mai mare parte din zi acasă.
De asemenea, părinții trebuie să fie consecvenți în educația copilului. Dacă mama îl învață anumite
reguli, tatăl trebuie să fie de acord și să sprijine munca mamei, dar și invers, mama să fie de acord cu ceea
ce îl învață tatăl. Din nefericire există și replici din partea unor părinți si chiar bunici , de genul : „ Lasă-l ,
e prea mic, nu înțelege, ce știe el, puiuțul! ”,„ Când va merge la școală, se va cuminți. Acum nu am ce-i
face .”. Aceste replici nu fac altceva decât să înrăutățească comportamentul copilului și trădează greșelile
educative pe care le fac părinții în primii ani de viață ai copilului. Educația începe în prima zi de viață a
copilului și trebuie să țină seama de etapele dezvoltării acestuia.
Din păcate, educația unui copil nu se mai realizează așa cum trebuie. Părinții au un program foarte
încărcat, muncind foarte mult pentru a asigura un trai decent familiei. Copiii sunt lăsați mult timp singuri
cu bona, cu bunicii sau cu alte rude, care îi lasă să facă ce vor și îi alintă peste măsură. Sunt mame care nu
vor să stea doi ani în concediu pentru creșterea copilului, revin la serviciu, iar lipsa lor se va simți mai
târziu. Întâlnești copii care nu ascultă pe nimeni, care bat din picioare și plâng atunci când vor anumite
lucruri care nu sunt pentru vârsta lor. Unii părinți consideră că banii pot înlocui lipsa lor de lângă copii,
astfel încât aceștia cresc agitați și nonconformiști.
Astfel societatea actuală duce lipsă de acești șapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Nimeni
nu s-a născut învățat și poate ești speriat atunci când afli că vei deveni părinte. Însă exemplul părinților tăi,
a oamenilor din jur și cărțile ce există în domeniul creșterii copilului te pot ajuta. Întrebarea esențială la
care trebuie să căutăm răspunsul este: „ Ce fel de persoane ne dorim să fie copiii noștri ? ” .
26
„ A fi părinte este un test în care îți este evaluată capacitatea de a face față dezordinii și
imprevizibilului, iar rezultatele nu sunt întotdeauna încurajatoare ”, spune Alfie Kohn în cartea „ Parenting
necondiționat ”. Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani de acasă.
27
CEI 7 ANI…DE-ACASĂ!
PROF. ÎNV. PRIMAR DUMITRU ANCUŢA-EUGENIA

LICEUL TEORETIC „TUDOR VLADIMIRESCU”,
DRĂGĂNEȘTI-OLT, JUDEȚUL OLT
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra
fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil
politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de
astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi
formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
28
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat
odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.
29
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ PENTRU COPILUL DE
AZI, ADULTUL DE MÂINE
PROF.ÎNV. PREȘC. GALBEN MARIOARA

GRĂDINIȚA P.N. PRICHINDELUL REȘIȚA
Când ne referim la cei șapte ani de acasă ne raportăm la educația primită de copil în familie, la
formarea personalității și comporatamentul însușit in anii premergători vârstei școlare.
Atunci când afirmăm că un copil are,, cei 7 ani de acasă” facem referire la un copil bine crescut,cu
bunele maniere însușite, știe să să salute ,să spună ,,te rog” , ,,multumesc”, relaționează cuvincios cu
persoanele adulte dar și cu copiii din preajma sa.
acasă. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.Influenţele educative pe care familia
le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe
care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul
imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca
adult.
lămurirea unor probleme. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate,
începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului
activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi
copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de
la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate
între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare
şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. i.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei
săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi
cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum
sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea,
prin afişa
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
- deprinderi de autoservire - ordine - igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât
pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)
30
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă
ceva.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. rea
programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său,
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
BIBLIOGRAFIE
31
CALITATEA COMPETENŢELOR DE COMUNICARE
PROFESOR: GAVRILOAIA DANIELA

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CLUBUL COPIILOR TÂRGU NEAMŢ,
LICEUL TEHNOLOGIC: ARHIMANDRIT”CHIRIAC NICOLAU”
VÂNĂTORI, JUDEŢUL NEAMŢ.
Valorile şi atitudinile dezvoltate cuprind: respectul şi încrederea în sine şi în ceilalţi; recunoaşterea

unicităţii fiecarei persoane; receptivitate la emoţiile celorlalţi; valorizarea relaţiilor interpersonale;
valorificarea critică şi selectivă a informaţiilor; adaptare şi deschidere la noi tipuri de învăţare; motivaţie şi
flexibilitate în elaborarea propriului traseu educaţional şi profesional; responsabilitate şi disponibilitate
pentru decizii şi acţiuni privind propria carieră; interes pentru învăţare permanentă într-o lume în schimbare
şi în societatea cunoaşterii; orientare spre o viaţă de calitate, în prezent şi în viitor.
Comunicarea reprezintă proces de transmitere a informaţiilor, opinii, credinţe, impresii, sentimente,
emoţii, idei prin mijloace cuvinte, gesturi, semne, simboluri şi canale restrânse discuţii directe, în grupuri
mici, prin scrisori, telefon, internet sau lărgite radio, mijloace artistice de la o persoană la alta şi care se
presupune a fi capabile să perceapă acest proces şi să-l interpreteze.
Procesul comunicării presupune două etape:
Receptarea mesajului celuilalt – implică – stabilirea contactului vizual cu persoana cu care vorbim,
folosirea răspunsului minimal şi a încurajării, concentrarea atenţiei pe ceea ce spune vorbitorul, evitarea
interpretării a ceea ce spune celălalt, reflectarea sentimentelor celuilalt, adresarea întrebărilor închise şi
deschise, concentrarea atenţiei pe aspectele importante din discuţie, evitarea sfaturilor, evitarea întreruperii
persoanei care vorbeşte;
Transmiterea mesajului: a comunica eficient înseamnă a transmite un mesaj clar şi concis astfel încât
să fie evitate confuziile;
Eficienţa procesului de comunicare este asigurată de manifestarea următoarelor abilităţi: ascultarea
activă reprezintă capacitatea de a surprinde atât conţinutul mesajului cât şi emoţiile interlocutorului, pentru
a asigura înţelegerea cât mai acurată a mesajului; transmiterea asertivă a mesajului; identificarea surselor
de conflict şi utilizarea strategiilor specifice de rezolvare a a conflictelor; utilizarea acestor abilităţi în
diferite contexte de comunicare dialog, comunicare de grup, comunicare directă sau mediată;
Reguli minimale ale unei comunicări eficiente: orientarea pozitivă a comunicării pe fapte plăcute,
stimulatoare, afirmative; comunicarea să fie bilaterală, să permită schimbul de mesaje, punerea de întrebări;
să permită intervenţia tuturor cu mesaje, să stimuleze emiterea de alternative; să faciliteze verificarea
înţelegerii mesajului; să fie securizantă, concordanţa comunicării verbale cu cea mimico-gestuală; evitarea
ambiguităţilor, subînţelesurilor, incertitudinilor, evitarea suprapunerii, interferenţelor în emiterea de
mesaje, comunicarea eficientă presupune construirea de mesaje clare, concise şi exprimate cu expresii şi
cuvinte uzuale.
Comunicarea non-verbală reprezintă modul în care este exprimat un mesaj poate să modifice
înţelesurile acestuia şi să aibă o importanţă mai mare decât cuvintele propriu-zise. Cercetările arată că în
comunicare limbajul non-verbal are o pondere de aproximativ 85%.
Forme de comunicare non-verbală: spaţiul personal – distanţa inter-personală acceptabilă; contactul
vizual – poate exprima o gamă variată de emoţii: dezaprobare, încântare, prietenie; postura corporal,
paralimbajul: inflexiuni verbale ridicare a vocii, coborâre, monotonie, ritm verbal rapid, lent, variat,
intensitate voce puternică, slabă, ton, expresivitatea facială, gesturile.
Comunicarea asertivă, pasivă şi agresivă:
Asertivitatea – comunicare deschisă, directă şi onestă, care ne permite să avem încredere în noi şi să
câştigăm respectul prietenilor şi colegilor; abilitatea de exprimare a emoţiilor şi a gândurilor într-un mod
în care ne satisfacem nevoile şi dorinţele şi le respectăm pe cele ale interlocutorului. Ea facilitează
rezolvarea situaţiilor interpersonale tensionate.
Pasivitatea –răspunsul unei persoane care încarcă să evite confruntările, conflictele şi doreşte ca toată
lumea să fie mulţumită, fără a ţine cont de drepturile sau dorinţele personale; manifestarea unei persoane
care nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câştigarea unor drepturi personale sau în
apărarea unor opinii.
32
Agresivitatea este o reacţie comportamentală prin care încalci regulile impuse de autorităţi, eşti
insensibil la sentimentele celorlalţi, nu-ţi respecţi colegii, consideri că tu ai întotdeauna dreptate, rezolvi
problemele prin violenţă, consideri că cei din jurul tău sunt nedrepţi cu tine.
Asertivitatea, agresivitatea şi pasivitatea sunt trei modalităţi calitativ diferite de abordare a relaţiilor
interpersonale.
Principii pentru comunicarea eficientă în grup:
1. Criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor – trebuie să fie clare: fie asigurarea unor grupe
eterogene, care să cuprindă diferite tipuri de elevi, fie realizarea unor grupuri pe nivele diferite, între care
vor diferi sarcinile şi modalităţile de interacţiune promovate;
2. Continuitatea interacţiunilor în grup – este utilă ca grupurile să nu interacţioneze doar în cadrul
unei sarcini, ci în mod repetat, în situaţii şi sarcini diverse, pentru a forma adevărate reţele de comunicare;
3. Interdependenţa membrilor grupului – sarcina este de dorit să implice realizarea unui produs finit
comun, iar realizarea rolului fiecăruia să depindă într-o oarecare măsură de realizarea sarcinilor altor
membri ai grupului. Este încurajată astfel responsabilitatea fiecărui membru în parte faţă de rezultatele în
urma comunicării întregului grup;
4. Responsabilitatea fiecăruia pentru activitatea proprie – pentru a nu favoriza procesul delegării
responsabilităţii faţă de ceilalţi membri ai grupului, ar trebui ca în produsul finit să poată fi identificată
contribuţia fiecărui elev şi membrii grupului să poată fi notaţi diferenţiat, în funcţie de contribuţia fiecăruia;
5. Atenţie explicit acordată formării de abilităţi sociale – elevii vor fi instruiţi pentru a-şi forma
abilităţile de comunicare în grup, utilizând atât elemente de limbaj verbal cât şi nonverbal;
Cooperarea este o activitate orientată social în cadrul căreia individul colaborează cu ceilalţi pentru
atingerea unui ţel comun, care nu poate fi atins decât prin concentrarea eforturilor tuturor membrilor
grupului.
Exemple de abilităţi sociale: cooperarea, negocierea, aservitatea, leadership-ul, oferirea de suport
social, abilitatea de a dezvolta o reţea de suport social.
Abilitatea socială reprezintă capacitatea de a iniţia şi întreţine relaţii personale, de a fi acceptaţi şi de
a ne integra în grupuri, de a acţiona eficient ca membri ai unei echipe, elevii vor conştientiza conexiunile
între ceea ce învaţă şi utilitatea cunoştinţelor şi abilităţilor dobândite pentru viaţa reală. Conştientizarea
transferului de abilităţi şi cunoştinţe în viaţa reală sporeşte motivaţia şi interesul pentru învăţare al elevilor.
Bibliografie:
Gabriela Lemeni, Mihaela Porumb coordonatori-”Consiliere şi orientare, ghid de educaţie pentru
carieră ”, Editura Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România (ASCR), Cluj Napoca, 2004;
33
CEI 7 ANI DE ACASĂ
GHEҬU GEORGETA
GRĂDINIҬA P.P.NR.2 CONSTANҬA
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
Vrăsmaş E. A., Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
34
IMPORTANTA EDUCATIEI CELOR 7 ANI DE ACASA
PROF. GAZDAG ANDRA-

Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.
Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi
cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea
cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se
porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului.
Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult
competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să
fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate.
Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de
îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în
vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului
presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală,
dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei,
cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare.
Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme
mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe,
achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu
ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea
dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici.
Principiile dezvoltării copilului
Dezvoltarea este secvenţială.
În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu
parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără
a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al
abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor.
Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte.
Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie
dintr-un domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul în
mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor şi
va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa.
Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare.
Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar
Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii
sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului.
Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex.
Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă,
majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad
de precizie. De exemplu, la început copilul va sta în picioare sprijinindu-se. Apoi îşi va dezvolta echilibrul
şi va reuşi să stea în picioare nesprijint. Când va dori să meargă, va trebui să aibă abilitatea de a-şi menţine
echilibrul în poziţia „în picioare“ utilizând o mişcare alternativă a picioarelor. Pentru a putea fugi, copilul
are nevoie şi de abilitatea de a-şi coordona îndoirea genunchilor şi folosirea accentuată a muşchilor
piciorului pentru schimbarea centrului de greutate al corpului.
Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu.
Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au
35
nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este
determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare.
De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul
familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea
copilului).
Mic portret al copilului 3 - 5 ani
• creşte în înalţime de la 92 de cm la 116 cm;
• apar mugurii dentiţiei definitive şi se osifică oasele lungi;
• se dezvoltă motricitatea fină: îşi poate închide un fermoar, se poate pieptăna, se poate îmbrăca
singur;
• se dezvoltă capacitatea de a-şi menţine echilibrul: urcă treptele, poate merge pe tricicletă, urcă şi
coboară în diverse jocuri din parc;
• începe jocurile simbolice: a se juca „de-a şcoala“, „de-a mama“;
• se bazează pe vocabular în comunicare;
• la 3 ani vocabularul copilului cuprinde între 700-800 şi 1000 de cuvinte, la 5 ani el ajunge să
cunoască 2300 de cuvinte;
• îşi ştie numele şi prenumele. Spre 5 ani, îşi poate cunoaşte adresa;
• povesteşte despre activităţile şi experienţele zilnice;
• desenează un om din patru elemente (de exemplu, cap, corp, picioare);
• sentimentul de independenţă se dezvoltă, se separă de părinţi pentru explora din ce în ce mai
autonom;
• îi plac jocurile de mişcare, de construcţie, desenul, modelarea plastilinei;
• are stări afective confuze (trece de la râs la plâns foarte rapid, uneori râde cu lacrimi pe obraz), dar
începe să-şi poată stăpâni emoţiile;
• apar sentimentele şi emoţiile estetice şi morale (îi este ruşine, doreşte să fie frumos îmbrăcat).
5 - 6 / 7 ani
• dentiţia provizorie este înlocuită cu dentiţia permanentă;
• creşte capacitatea de autocontrol la nivelul musculaturii: mersul pe bicicletă, înot, patinaj, fotbal
etc.;
• asimilează un mare volum de cunoştinţe, dezvoltându-şi noi modalităţi de cunoaştere: observarea
atentă, atenţia, exprimarea în mod logic a ideilor, imaginaţia;
• deprinde scris–cititul;
• începe să clasifice, să includă obiectele după anumite însuşiri esenţiale în categorii şi clase;
• foloseşte cuvintele de legătură „ca“, „pentru că“, „deoarece“;
• are loc dezvoltarea relaţiilor sociale şi valorificarea noilor experienţe de viaţă (apar prieteniile, se
reduce dependenţa de părinţi şi devin mai interesaţi de colegi şi prieteni);
• înţelege şi resimte tot ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri.
36
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE –CEI 7 ANI DE ACASĂ !
PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR ILIUȚĂ CECILIA FILOFTEIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ MIRCEA CEL BĂTRÂN
CURTEA DE ARGEȘ
CUM CONSILIEZ UN PĂRINTE ?

,,Pe cei 7 ani de acasă nu-i primești la nicio școală, dar reprezintă singurul pașaport recunoscut în
întreaga lume !
În educație,un rol important îl are empatia,capacitatea de a te transpune în gândurile celuilait .Atunci
când există empatie între învațător-elevii săi și părinții acestora, ei se află pe aceeași lungime de
undă,procesul de predare-învățare-evaluare se desfășoară firesc ,fără blocaje, iar rezultatele sunt
superioare.Un învățător bun va ști să le insufle elevilor și părinților lor un mod de gândire pozitiv, optimist
și să se poarte cu fiecare ca și când ar fi cea mai importantă persoană din lume pentru el, comunicându-le
acest lucru.
Învață-i pe oameni să
devină mai buni-să-și
vadă Eul autentic și pur,
să-și descopere puterea
de vindecare.
Arată-ți dragostea și
respectul
ajutându-i să-și
descopere calitățile.
Învață-i să dăruiască,
numai astfel vor dobândi.
(după Jack Canfield și Mark Victor Hansem)
Există mai multe feluri de părinți,după:
1.interesul manifestat față de școală (rezultatele la învățătură ale copiilor, comportamentul, relațiile
cu cadrele didactice și colegii) sunt părinți:
-interesați- de tot ceea ce are legătură cu propriul copil.Ei sunt motivați intrinsec.
-parțial interesați-de obicei,material (carnete de alocație ,burse, diferite ajutoare etc.) Ei sunt motivați
extrinsec.
-dezinteresați=le lipsește motivația.
2.colaborarea cu școala(conducere,cadrele didactice etc.) sunt părinți.
-cooperanți-oricând, oricum, oriunde și oricât este nevoie. Ei au inițiativă proprie.
-parțial cooperanți- în funcție de diferite interese .Ei pot fi stimulați de inițiativa altora.
-necooperanți.
3.atitudinile față de copii, sunt părinți care:
-subapreciază potențialul momentan al copilului (intelectual, educațional comportamental).Ei
suprasolicită copilul, obosindu-l.
-subapreciază potențialul acestora. Adoptă o atitudine indiferentă, inhibitoare, favorizând deplasarea,
slăbirea voinței copilului.
-apreciază corect potențialul copilului și ajută la stimularea, valorificarea și îmbogătirea acestuia.
Această clasificare poate continua. Ea a fost făcută în urma multiplelor cazuri concrete avute în
școală.
În funcție de categoria în care se încadrează părintele, acesta trebuie tratat ca atare. De exemplu,
părintele unui copil care are rezultate mai slabe la învățătură și care la început a fost cooperant, în momentul
în care la ședinta cu părinții se prezintă în plen rezultatele școlare (iară-și și iarăși silabe) se va simți frustrat
și poate nu va mai veni în urmatoarea ședință.
De obicei, la ședințele cu părinții lipsesc părinții copiilor care au probleme, iar obsevațiile se fac
mereu părinților fără probleme.
37
De ce lipsesc acei părinți? Poate pentru că au obosit să audă lucruri vechi, pe care le știu deja și le
știu prea bine, iar când ,întâmplător, îi întâlnești sau îi suni, prima lor întrebare este,,Ce prostii a mai făcut
iarăşi ?
Și atunci ce se poate face pentru a stimula colaborarea cu părinții acestor copii? Pe cât posibil, între
cadrul didactic (profesor, diriginte ,consilier) și părinte este recomandată discuția individuală, iar la ședințe
prezentate în plen să nu se mai comunice rezultatele la învățătură decât la nivel global, urmând să fie invitat
la consiliere individuală.NU VOM MAI AMINTI ÎN PLEN NUMELE COPIILOR CU REZULTATE MAI
SLABE LA ÎNVĂȚĂTURĂ.
Părinții și copiii trebuie sensibilizați.Toți ne punem întrebarea:,,Care ar putea fi portretul consilierului
ideal? Am încercat și noi (fără a avea pretenția că am reușit) să conturăm un astfel de portret.
PRIN PUTEREA PROPRIULUI NOSTRE EXEMPLU, TREBUIE:
*să le fim un model (intelectual, comportamental, moral);
*să ne autocunoaștem pentru a-i ajuta să se cunoască mai bine;
*să ne valorificăm potențialul nostru creator pentru a-i ajuta la stimularea propriului potențial;
*să fim curajoși, îndrăzneți, pentru a le stimula și lor curajul și îndrăzneala;
*să fim empatici;
*să iubim (pentru că iubirea este totul);
*să fim optimiști ,pentru a le insufla și lor optimism;
*să fim adaptabili, pentru a-i putea ajuta atunci când au nevoie;
*să fim fermi, hotărâti, pentru ca și ei să ne urmeze exemplul;
*să fim răbdători, calmi ,pentru a le insufla și lor din liniștea noastră;
*să fim echilibrați.
Prin serbările noastre școlare cu prilejul diferitelor sărbatori , prin activitătile desfăsurate la nivelul
comisiilor metodice , al excursiilor, am implicat mereu părinţii într-un demers formativ- educativ coerent,
care să sprijine dezvoltarea elevilor.
Primele sfaturi de la învățător către familie, transmise pe un ton prietenesc, au fost:
*Învaţă să-ți asculți copilul tău!
*Fii răbdător!
*Fii maleabil!
*Nu fi partea care atacă- să nu te enervezi, să nu țipi, nu jigni copilul!
*Exprimă-te clar și hotărât!
*Discută cu copilul tău cât mai mult!
*Fă-ţi timp pentru copil şi fii gata să-i oferi siguranţă!
*Faceti din fiecare realizare o sărbătoare!
*Răsplătiţi-le şi lăudaţi-le orice efort. Amintiţi-le că un competitor nu încetează niciodată să încerce.
*Petreceţi câtva timp cu fiecare dintre copii singur, pentru a arăta că fiecare este special pentru
dumneavoastră.
*Învăţaţi-i să gândeascâ pozitiv, fiind chiar voi un exemplu.În loc de remarci critice la întoarcerea de
la joacă, spuneţi: Se vede că te- ai distrat de minune.
*Lăsaţi-i să-şi aleagă singur hainele. Acest lucru arată că le respecţi capacitatea de a lua decizii.
*Puneţi bileţele cu glume, poezioare sau cuvinte de incurajare în pachetul cu gustarea pentru şcoală.
*Încercaţi să nu faceţi nimic din cele ce v-au făcut părinţii vostri şi nu v-a plăcut.
*Oferiţi-i copilului daruri adevărate, pe termen lung. Acestea sunt rădăcini şi aripi totodată.Dacă
devine independent ) şi vi se pare că exagerează...=,consideraţi că aţi reuşit!
*Uitaţi de ziua de ieri .Începeţi o nouă zi cu bucurie . Este un nou prilej de a avea o relaţie bună cu
copilul şi de a-i arăta din nou şi din nou că îl iubiţi.
*Îmbrăţişaţi-l, sărutaţi-l şi spune-ti-i ,,TE IUBESC!,, cel puţin o dată pe zi. Copiii au nevoie de
reafirmarea dragostei părinteşti. Puşculiţa lor sentimentală va fi astfel mereu plină!
Bibliografie:
Paloma,Petrescu,Lucreţia,Sirinian,2002,Managementul educational,Ed.Dacia,Cluj-Napoca.
Adriana, Băban,Consiliere educaţională.
38
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRESCOLAR: IOAN PETRUȚA

G.P.N. NR.1 POARTA ALBĂ
acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
39
“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!”
MARTIE 2019
PROF. IANA MIHAELA MARIA
GRĂDINIŢA P.N. NR. 2, MURFATLAR,
STRUCTURĂ A ŞCOLII GIMNAZIALE ADRIAN V. RĂDULESCU,
ORAŞUL MURFATLAR, JUD. CONSTANŢA
„Toți copiii și adulții au dreptul să evolueze și să se dezvolte într-un context în care să existe egalitate
și respect pentru diversitate. Copiii, părinții și educatorii au dreptul la calitate în serviciile implicate în
copilăria timpurie, fără discriminare datorită rasei, sexului, limbajului, religiei, opiniilor politice sau de
altă natură, naționalitate, etnie, origine socială, sărăcie, dizabilitate sau orice alt statut.” (conform
DECET, European Diversity in Early Childhood Education)
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare,
pentru a reuşi să facem împreună.
dorinţelor sale.
Procesul de creştere şi dezvoltare poate fi:Tipic:• se presupune că majoritatea copiilor au anumite
deprinderi, abilităţi sau comportamente însuşite la o anumită vârstă; Atipic:este caracteristic copiilor care
se dezvoltă în mod diferit. Sunt situaţii în care dezvoltarea copilului depăşeşte nivelul mediu de dezvoltare
la respectiva vârstă, dar şi situaţii în care apar devieri sau întârzieri marcante de dezvoltare, copii a căror
creştere şi dezvoltare este incompletă .
Trebuie să înţelegem şi să cunoaştem elemente despre dezvoltarea copilului pentru: a sprijini
creşterea şi dezvoltarea copilului şi pentru a-l ajuta să-şi atingă maximum de potenţial; a avea aşteptări
realiste de la copil, în funcţie de vârsta şi gradul său de dezvoltare; a şti ce să caute când observă că este
vorba despre întârzieri în dezvoltarea copilului pentru a putea solicita ajutorul specialiştilor.
40
Daca vrem sa ajunga un mare om, trebuie sa il crestem ca atare. Adica sa facem cu el si pentru el
acele lucruri care sa il ajute sa fie mai intai un mare om, apoi sa il ajute sa se descurce in viata, sa se ajute
singur atunci cand intalneste probleme in viata. Mai intai il vom ajuta si sustine sa fie independent in
deprinderile de autoingrijire, apoi il vom sustine in ce isi doreste sa faca, nu ii vom impune sa duca la bun
sfarsit propriile noastre neimpliniri. Multi parinti sunt constienti ca nu este in regula sa-ti rasfeti copilul.
Este foarte bine ca isi pun aceasta problema. Ceea ce nu-i tocmai bine este ca nu stiu inca (la aceasta varsta)
ce inseamna rasfat si ce nu, si pleaca urechea la consilierea de parc. Rasfat este atunci cand fac eu, ca adult,
in locul copilului, ceea ce el poate (sau ar trebui sa poata) sa faca deja, si anume: sa ii dau sa manance, sa
il spal, sa il imbrac, sa ii fac ghiozdanul, sa nu il pun sa faca treburi casnice (sa spele vase, sa curete unde
a mancat, sa isi faca ordine in camera). Ce nu este rasfat: sa il dragalesc, sa il iau in brate cand plange (cand
e bebelus), sa ma joc mult cu el.
Cunoscand faptul ca fiecare persoana este unica in felul ei, ca fiecare parinte are stilul propriu de
educatie, convingerile si valorile sale personale, gradinita incearca sa stabileasca punti specifice pentru o
mai buna comunicare, pentru a educa cat mai bine impreuna, ea este terenul unor relatii educative din care
fiecare beneficiar – copil, parinte, educator – are de invatat si trebuie sa se simta valorizat si important.
Perioada copilariei este unica si fiecare clipa pierduta ne trimite uneori mai departe de ei scapand din vedere
esentialul, si anume responsabilitatea de a fi parinte .
“Copilul nu este un adult in miniatura, ci el este un candidat la maturizare.”
H. Pierot
BIBLIOGRAFIE
 Hattie, J.A.C., Învăţarea vizibilă: ghig pentru profesori, Editura ,,Trei”, Bucureşti, 2014
 Scrisoarea metodică pentru învăţământul preşcolar 2016-2017
 Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
 Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
 Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
 http://en.wikipedia.org/wiki/Visible_Learning
 http://www.tdschools.org/wp-content/uploads/2013/08/The+Main+Idea+-
+Visible+Learning+for+Teachers+-+April+2013.pdf
• http://visible-learning.org/2013/07/hattie-yates-visible-learning-and-the-science-of-how-we-learn/
41
PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE
PROF.ÎNV.PRIMAR MIRELA LUNGU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ORIZONT” BUCUREȘTI
Familia și școala reprezintă factorii cu o deosebită influență asupra formării și dezvoltării

personalității copilului. Orice schimbare în educație pune în discuție implicarea părinților în activitatea
școlii.
Implicarea părinților în dezvoltarea și educația copiilor are diferite efecte benefice: obținerea de
rezultate bune la disciplinele studiate, îmbunătățirea abilităților de citit-scris, rată mai bună de prezență la
școală, mai puține probleme de natură comportamentală. De implicarea lor în acest proces depinde reușita
școlară a copilului.
Este cunoscut faptul că succesul copiilor depinde în mare măsură de armonizarea demersurilor școlii
cu cele ale familiei și de buna colaborare dintre profesori și părinți în vederea stabilirii unei continuități
educative. Familia se găsește de multe ori în contradicție cu școala, astfel că valorile socio- morale ale
familiei nu corespund întotdeauna cu valorile promovate în școală. Familia este prima care simte
problemele, dificultățile, efectele acestora observându-se ulterior în comportamentul copilului în la școală.
O bună colaborare între familie și școală se realizează prin parteneriate, care acționează în
următoarele direcții: ajută profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele școlare ale
elevilor, îmbunătățesc programele de studiu și climatul școlar, dezvoltă abilitățile educaționale ale
părinților, creează un mediu de siguranță sporit în școli.
În relațiile școală –familie este nevoie să se treacă de la simpla colaborare și cooperare la ceea ce
înseamnă parteneriatul educațional, concept, atitudine, direcție a politicilor sociale și educaționale care
respectă și valorizează copilul.
Parteneriatul educațional se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în procesul
de educație să fie realizate în cooperarea, colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali, în
sprijinul copilului.
Ca parteneri, atât școala cât și familia au anumite cerințe una față de cealaltă. Din partea părinților
se așteaptă:
- să asigure condiții optime de dezvoltare a copiilor;
- să le creeze copiilor un mediu sigur, liniștit, prielnic pentru studio;
- să sugereze copiilor importanța educației pentru viața de adult;
- să-i îndrume pe copii în realizarea unui echilibru între activitățile școlare și cele de acasă;
- să comunice des și deschis cu profesorii;
- să-i învețe pe copii auto-disciplina și respectul față de alții;
- să-i determine pe copii cum să reziste influențelor negative;
- să fie un exemplu bun pentru copii, acceptându-și responsabilitatea de părinte;
- să susțină acțiunile școlii;
Așteptările părinților de la corpul profesoral sunt și ele evidențiate:
- receptivitatea la nevoi, interese, abilități ale copiilor;
- comunicarea deschisă cu părinții;
- stabilirea unor cerințe școlare nepărtinitoare pentru toți copiii;
- manifestarea profesionalismului în educarea copiilor;
- tratarea tuturor copiilor în mod correct;
- aplicarea disciplinării pozitive a copiilor ;
- oferirea de indicații cu privire la modul în care părinții îi pot ajuta pe copii să învețe;
În armonizarea relației părinte-copil, dar și copil-părinte, un rol foarte important îl are cadrul didactic,
care, în cadrul întâlnirilor cu părinții, poate supune dezbaterii diferite teme.
Implicarea familiei în activitatea școlară se desfășoara pe două coordonate: pe de-o parte, relația
familie- școală, vizându-se controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutorul în îndeplinirea
atribuțiilor, suportul moral și material, pe de altă parte, relația familie-școală prin care sunt vizate contactele
directe cu reprezentanții școlii, îndeosebi cu învățătorul.
42
În sprijinul schimbării mentalității unor părinți cu privire la școala de astăzi, a atitudinilor și
comportamentelor acestora, se realizeze activități extracurriculare, de consiliere a părinților clasei
desfășurate sub forma unor chestionare, mese rotunde în care au loc dezbateri, discuții, împărtășirea
experienței personale pe marginea mai multor teme foarte importante: cum să fii un bun ascultator, găsirea
timpului necesar pentru a comunica eficient cu copilul, renunțarea la o atitudine dominatoare, acordarea
atenției cuvenite, etc.
Copilul trebuie să afle și de la părinte faptul că școala constituie o prioritate în viața individului ca
să- și poată explica așteptările ridicate ale oricărui părinte în legătură cu școala. Este foarte important ca
părintele să-i arate copilului că este interesat de toate activitățile acestuia la școală, să-i asigure condiții
minime pentru învățare, implicându-l pe copil în amenajarea spațiului personal, să stabilească un set de
reguli de comportament în casă cu privire la accesul limitat la televizor și computer, apelând chiar la
negociere.
Părintele trebuie să fie un model pentru copilul său, de aceea orice sfat pe care i-l oferă acestuia,
trebuie să fie susținut prin fapte și prin atitudine. Nu trebuie să uite că atitudinea sa față de școală va fi
imitată ulterior de copil.
O comunicare eficientă între școală și familie prezintă avantaje pentru toate părțile implicate în acest
proces (copil, părinte, școală):
Părintele trebuie să își pregătească propriul copil pentru a învăța, prezentându-i școala ca fiind
importantă și interesantă pentru formarea și dezvoltarea lui ca adult, nu ca pe un loc unde trebuie să mergi
constrâns de împrejurări;
Părinții se pot implica în activitatea școlii ca voluntari, pot participa la diferite proiecte artistice și
știintifice, pot fi coordonatori ai unor evenimente speciale; asemenea activități desfășurate în parteneriat
întăresc relațiile comunitare de încredere reciprocă și de implicare în transformarea școlii într-o comunitate
adecvată nevoilor de dezvoltare și educare a copiilor;
Cadrele didactice trebuie să mențină fluxul informațional pozitiv, să-i informeze pe părinți în legătură
cu problemele actuale din învățământ, cu politicile școlii, cu obiectivele propuse, cu modul de atribuire a
temelor și stabilire a regulilor clasei;
Școala trebuie să-i implice direct pe părinți în activitățile de consiliere și orientare, desfășurate în
afara orelor de curs, să solicite din partea acestora idei de realizare a activităților extrașcolare, cum ar fi
excursiile, vizitele la diferite obiective ( muzee, ateliere, fabrici), organizarea de concursuri sportive,
cultural-artistice, manifestări cu tematică ecologică, întâlniri ale profesorilor și elevilor cu reprezentanți ai
Poliției Române ( activități pe teme rutiere ), cu cadre medicale ( teme de igienă personală și alimentație
sănătoasă);
Putem înțelege cât este de important acest parteneriat dintre școală, familie și comunitate în
dezvoltarea cognitivă, afectivă și socială a copilului, observând efectele negative ale lipsei de comunicare,
dar și beneficiile înregistrate, acolo unde exista o puternică implicare a factorilor educaționali.
BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, M., Milea, V., Parteneriate școală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iași,
2005
2. Stern, H.H, Educația părinților în lume, E.D.P., București, 1972
3. Țibu, S., Goia, D., Parteneriatul școală- familie- comunitate, 2014, Ed. Universitară, București
4. Vrăsmaș, E., Educația și consilierea părinților, Ed. Aramis, București, 2004
5. Revista Familia mea- Piramida părinților, nr.2, 1997
6. Revista Didactica- Familie- îmbunătățirea relației părinte-copil, nr.10, 2009
43
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PRIMAR : MĂRGINEANU ALINA- LENUŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „BĂLCESCU- PETOFI” , SATU MARE
Expresia „ Cei şapte ani de acasă”, este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane,
într-un anumit context social. Pe vremuri se vorbea despre cei şapte ani de acasă, ca despre o şcoală
obligatorie de politeţuri si mici reguli ale interacţiunii sociale. Când spunem despre un copil că are cei şapte
ani de acasă, ne referim la faptul că micuţul ştie să salute, să folosească cuvintele magice: „mulţumesc”,
„te rog frumos”, să se comporte cuviincios cu cei din jurul său.
Până nu demult, cei şapte ani de acasă, erau cu adevărat....de acasă! Mai exact, nu cu mult timp în
urmă, copiii stăteau acasă în primii şapte ani de viaţă, instituţionalizarea făcându- se la vârsta de
aproximativ şapte ani, iar educaţia lor fiind în întregime responsabilitatea familiei.
Deşi în prezent, modelarea copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii şapte
ani de viaţă, ea joacă totuşi rolul esenţial în ceea ce priveşte viitorul adult. De aceea este esenţial ca familia
să petreacă cât mai mult timp de calitate împreună cu copilul, timp în care acesta şi nevoile acestuia să fie
în centrul atenţiei.
Copilul trebuie să ştie în primul rând că este iubit şi respectat, că nu trebuie să facă nimic ca să câştige
sau să păstreze iubirea părinţilor, că iubirea adevărată este pur şi simplu necondiţionată.
Politeţea şi bunele maniere se desprind din comportamentul adulţilor.Părinţii sunt modele pentru
copiii lor. Copiii vor încerca întotdeauna să imite comportamentul celor mari, vor dori să facă ceea ce fac
cei mari, nu ceea ce spun ei, de aceea unui adult care uită constant să salute şi să folosească cuvintele magice
îi va fi foarte greu să îi impună micuţului său să le folosească.
Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual şi moral, al personalităţii
propriilor copii se menţine toată viaţa.
“ Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” (Valeria Mahok)
În ceea ce priveşte regulile de bună purtare şi de convieţuire socială acestea vor fi desprinse încet,
încet, de către copil, prin expunerea zilnică şi inevitabilă, la cerinţele mediului în care creşte şi se dezvoltă.
Bibliografie:
•Ecaterina Adina Vrăjmaș ,, Consilierea și educația părinților “, București, Editura ,,Aramis”, 2002;
• ,,Educația începe cu cei șapte ani de acasă”. Gazeta de Sud, w.w.w.gds.ro
• ,,Sănătatea copilului”, jurnalul.ro
• Institutul de Științe ale Educației, nr. 3, 4 / 2007, Revista învățământul preșcolar, Editura Coresi,
București;
•H. H. Stern, 1972, Educația părinților în lume, Editura Didactică și Pedagogică, București.
44
FAMILIA – PRIMUL EDUCATOR DIN VIATA COPILULUI
PROF. INV. PRESC. MIRON CRISTINA DORINA

G.P.N “RAZA DE SOARE” , LUNCA PRIPORULUI
Copiii se nasc cu vise si depinde de cei din jurul lor ca acestea sa devina realitate.
Unui fluture nu-i frangi aripile, ci suflii ca el sa poata zbura cat mai sus pentru a avea rezultate ,
trebuie mai intai sa investesti. Sa investesti dragoste , rabdare, atentie si mai ales timp. Timp pentru copilul
tau .
Traim intr-o lume agitata, nervoasa , obosita, traim pe fuga si uitam cee ace este important . Muncim
ca sa traim , in loc sa traim pentru a munci. Fericirea si bunastarea copiilor nostri nu trebuie sa fie
conditionate si bazate pe bunuri materiale , ci trebuie sa se axeze pe valori morale .
Educatia copilului incepe in familie si apoi se continua in diverse institutii de invatamant.
Educatia copiilor intr-o tara de drept cu o economie de piata constituie o sarcina deosebit de
importanta atat pentru fiecare parinte in parte cat si pentru intreaga societate.
Fiecare parinte doreste ca si copilul sau sa devina un om in adevaratul sens al cuvantului , sa aiba un
organism sanatos, un caracter frumos si cinstit, sa fie apreciat de cei din jurul sau. Dragostea de munca si
de adevar, dragostea de patrie sunt sentimente demne pe care fiecare dintre noi vrem sa le cultivam la copiii
nostri.
Copiii sunt viitorii cetateni ai tarii si viitorii cetateni ai lumii. Ei vor fauri istoria. Fiecare copil e unic
si fiecare din el va devein un parinte, de aceea este nevoie de o educatie solida si plina de valori, pentru a
deveni un parinte responsabil si admirabil.
Rolul principal in educatia copiilor il au parintii , familia.
De multe ori , apreciindu-se felul de a fi al unuia din noi , se aminteste de educatia primita in cei sapte
ani de acasa.
Educatia realizata de familie se intipareste in viata copiilor ei.
Deprinderile bune, insusite din frageda copilarie , de la parinti si ceilalti membri ai familiei, se
dezvolta si infrumuseteaza caracterului omului .
In primii ani de viata, copilul acumuleaza foarte multe informatii, dare le trebuie structurate si alese
cu atentie .
Copilul invata si ce este bine, dar si ce nu este. Deprinderile rele, …In primii ani ai vietii copilului se
dezradacineaza foarte greu.
Calm sau nelinistit, timid sau indraznet, inalt sau scund , rotofei sau firav, cu o privier mult prea
iscoditoare, sau calda si ascultatoare, copilul are nevoie de educatie .
Copilul parcurge in familie cateva etape de formare . El stie ca in anumite momente poate sa se
increada in adult , asa cum in altele nu poate, ca trebuie sa fie constient de el insusi ca fiind “EU” , ca poate
face anumite lucruri singur, daca i se da voie , si ca trebuie sa fie interesat de propriile progrese spre binele
sau.
Parintii isi pun amprenta in educatia copiilor, ei fiind primul si principalul model.
Educatia este factorul strategic al dezvoltarii de perspectiva si ea priveste modelarea
multidimensionala si anticipativa a factorului uman.
Bibliografie
“Scoala si familia “, Editura “Gheorghe Cartu Alexandru” , Craiova , 2005
“Psihopedagogia copilului “ , Editura “Repograph”
45
TOTUL PLEACĂ DE LA CEI 7 ANI DE ACASĂ…
EXEMPLU DE BUNĂ PRACTICĂ
PROF. MATEVICI LUMINIȚA

GRĂD. P.P. NR. 2 , PAȘCANI, JUD. IAȘI
Aceasta este responsabilitatea majoră a tuturor părinţilor de care depinde cine va fi adultul de mâine
. Părinții trebuie să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar
această expresie – „bună creştere” –este esențialul
vieții . Ea are forma pe care părinţii i-o dă. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât
contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină
definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Maxima importanță a acestei responsabilități m-a determinat ca, prin meseria pe care o practic , să
pun umărul la formarea părinților și prin ei a generațiilor de copii pe care îi „modelez ”cu mult drag .
Fiecărei generații de părinți le adresez aceeași temă de reflexie : „Ce înseamnă cei 7 ani de-acasă ?”
Răspunsurile lor sunt multiple și variate . Le-am strâns într-un mănunchi de gânduri :
-să fii respectuos și manierat.
- să știi să comunici: să știi să asculți și să știi cât si când să vorbești.
- să saluți.
- să știi să dăruiești.
- să ai încredere.
- să îți pese.
- să înveți că viața este o călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm.
- să spui adevarul
- să nu fii agresiv
-să iti asumi responsabilitatea pt ce faci
- să nu te întinzi pe masă când mănânci
-să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi)
-să spui multumesc
- să te spelli pe dinți seara/dimineața
- să nu te scobești în dinți/ori alte părți... în public
Răspunsurile au fost adunate și sintetizate împreună . Așa au putut să se oprească o clipă și să reflecte
asupra importanței lor în viața copilului lor .
Am creionat împreună codul celor 7 reguli ale celor 7 zile din săptămânile celor 7 ani de-acasă astfel:
1.Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie . Ea începe din momentul în care
bebelușul salută prin gestul de a flutura mâna şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
2.Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
3.Comportamentul cu prietenii de joacă , cu colegii de grupă , de clasă. Jocurile copiilor sunt
experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă
partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
4. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
5.Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
46
7. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Lucrurile acestea se învață mai mult prin puterea exemplului părinților și a altor educatori, mai
degrabă decât din predici și povesti. Așa că le-am trasat sarcina de maximă importanță și anume aceea de
a permanent un exemplu pentru cei mici.
Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Mergem mai
departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
47
EDUCATIA SI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. MIRANCEA GEORGIANA-

acasă.
dorinţelor sale.
BIBLIOGRAFIE
48
IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
PROFESOR INVATAMANT PRIMAR NISTOR LUMINITA CARMEN

SCOALA GIMNAZIALA ,,MIHAI EMINESCU,, SAT OSESTI - VASLUI
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi
de Dumnezeu să deţină rolul principal.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea
sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos –
„nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a
insusit diverse norme ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta
nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra,
cat si din cele negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne
supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in
diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igiena;
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative;
– bune maniere si comportament;
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire);
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este
certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
– consecventa in realizarea unei sarcini;
– concentrare a atentiei;
49
– perseverenta in realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitie;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi
increzator in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Familia este o mică biserică numai
atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atenţie şi responsabilitate. În „cei șapte ani de acasă”
e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a
colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai
uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”;
„Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim
la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este
de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem
spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își
agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau
în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
In concluzie cei sapte ani de acasa este o expresie care exprima educatia unei persoane.Cei sapte ani
de acasa au ajuns sa reprezinte un cod moral pe care ar trebui sa il respecte toti cei care traiesc in societate.
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul
în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile
50
PROF. ÎNV. PRIMAR PANTEA NELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘIMAND, JUD. ARAD
Motto:«Familia este celula vieţii sociale»
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
copilului. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
copilului. Putem spune că educaţia copilului începe chiar din primele zile când i se satisfac anumite cerinţe:
dacă plânge şi este alăptat, tace; dacă plânge şi este luat în braţe, tace, dar la fel de bine acest lucru poate
să devină un obicei pentru a fi ţinut în braţe. Aşadar, primii ani din viaţă influenţează comportamentul viitor
al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
” Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să
scrie, sa citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Părinţii sunt direct responsabili de educaţia de bază pe care
copilul o primeşte în familie. Lacunele procesului vor influenţa iremediabil succesul la şcoală, buna purtare
fiind criteriul de bază în clasificarea elevilor în categoriile de "răi" sau "buni".
Bunele maniere ale copilului la școală conturează o etichetă valabilă pentru toată familia elevului, aşa
cum semnele de proastă creştere afectează reputaţia mediului domestic din care micuţul provine. Mulţi
învăţători şi profesori se plâng de dispariţia celor "şapte ani de acasă", acuzând părinţii că ignoră
comportamentul necivilizat al copiilor lor. Modelarea unei atitudini politicoase şi dezvoltarea empatiei
copilului (capacitatea de a lua în calcul drepturile şi sentimentele celorlalţi) sunt două deprinderi cruciale
pentru viitorul elev, dar şi pentru adultul în care se va transforma acesta. În afară de aprecierile pe care le
va primi de la profesori şi colegii săi, copilul va dezvolta o stimă de sine puternică, un psihic echilibrat şi
un caracter demn. Trebuie ştiut foarte bine faptul, că mediul familial influenţează în mod direct
comportamentul copilului, deoarece pentru el familia reprezintă un model de comportament. Aşadar, un
copil care creşte într-o familie civilizată, unde toţi membri respectă anumite reguli (spun: ” te rog”, ”
mulţumesc”, ” îmi dai voie”, se salută, nu vorbesc pe un ton ridicat, nu se jignesc), atunci şi el se va deprinde
cu acestea şi va fi un copil civilizat. Dimpotrivă, un copil crescut într-o familie în care există violență, fie
ea şi verbală, va fi un copil agitat, irascibil, care la rândul lui va folosi cuvinte jignitoare, va fi agresiv.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic
pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de
moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al
respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie, au fost lipsiţi
de o reală asistenţă din partea familiei.
Este foarte adevărat că în zilele noastre părinţii nu mai acordă suficient timp copiilor pentru educaţie,
motivând că sunt foarte ocupaţi. Ba mai mult, pentru a le ocupa timpul micuţilor, le cumpără diferite
gadgeturi: jocuri, telefoane, tablete, crezând că acestea îi substituie. Ei nu îşi dau seama că lipsa de atenţie
51
şi comunicare, schimbă foarte mult caracterul copiilor. Unii dintre părinţi chiar cred că, ”cei şapte ani de
acasă” nu mai sunt necesari, că acum este la modă, ”tupeul”. Nu trebuie să uităm faptul că, modul în care
un om se comportă în societate influenţează foarte mult şansele sale de reuşită, dezvoltă respectul de sine,
îl face să se integreze uşor în societate, să se adapteze oricăror nevoi sociale şi la fel de bine, să fie catalogat
de cei din jur ca om educat, manierat.
Familia, şcoala, constituie medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului.
Comportamentul lui nu poate fi înţeles decât totalizând ansamblul acestor influenţe. Cea dintâi şcoală a
omului a fost şi rămâne familia, ea dă temelia pe care se clădeşte edificiul personalităţii, iar trăinicia
edificiului depinde de calitatea temeliei.
În concluzie, se poate spune că prima educaţie se face în familie, unde copilul trebuie să înveţe bunele
maniere, să primească răspuns la orice întrebare, să fie ascultat de câte ori are nevoie şi să i se ofere acea
dragoste părintească, pentru ca şi el la rândul lui s-o poată oferi. Un copil lipsit de, ”cei şapte ani de acasă”
va avea un drum anevoios în viaţă.
52
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. PANȚURU SIMONA

GPP ”LUMEA COPILĂRIEI”RM. SĂRAT
JUD. BUZĂU
”Cu haina celor şapte ani de-acasă

Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde ai fi...” Constantin Iordache
Sintagma ” cei 7 ani de acasă” își are originile în vremurile în care copiii stăteau efectiv acasă primii
7 ani de viață, perioadă în care de educația lor se ocupa exclusiv familia, cu preponderență mama.În prezent,
referirea este în general însoțită de aprecieri în legătura cu buna creștere pe care o demonstrează copilul
prin comportamentul sau limbajul pe care îl afișează.
Așadar, când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Familia și modelul pe care îl imprimă aceasta joacă un rol hotărâtor în formarea și dezvoltarea
viitorului adult, chiar dacă, în ultimul timp modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv în rolul
familiei.
Timpul petrecut îmreună cu copilul,un timp de calitate, în care toată atenție este îndreptată către
acesta, are o pondere deosebită în dezvoltarea afectivă a copilului, în primul rând. Dacă copilul se simte
confortabil din punct de vedere afectiv, dacă se simte iubit, protejat, toate celelelte comportamente pozitive
se vor asimila foarte ușor, așezîndu-se ”de la sine” pe acest fundament deja solid care îi conferă copilului
siguranță și căldură.Copilul trebuie sî știe că este iubit necondiționat, fără a interveni obligativitatea de a
trebui să câștige această dragoste sau să facă ceva anume ca să o păstreze.
Regulile de conduită vor fi deprinse de copil cu pași mici și firești, zi după zi, după modelul mediului
familial. Copilul va imita cu plăcere, deși în mod inconștient de cele mai multe ori, comportamentul
observat la persoanele din mediul apropiat.Politețea și bunele maniere se deprind prin observarea
exemplului adulților.
Regulile de bună purtare sunt însușite prin observarea exemplului adulților din mediul apropiat.
Din punctul de vedere al relațiilor de atașamet, în primii 7 ani de viață se pun bazele unei relații
sănătoase cu cei din jur, avînd ca exemplu de asemenea relațiile dintre membrii familiei, familia lărgită,
prieteni apropiați etc.
Primii 7 ani de viață sunt definitorii în dezvoltarea personalității copilului de acum și adultului de mai
târziu.Din punct de vedere cognitiv, acum se face trecerea de la stadiul senzorial-motor în cre copilul învață
cu ajutorul simțurilorla stadiul preoperațional, în care copilul începe să gândească cu ajutorul simbolurilor,
începe să își folosească intens imaginația și memoria(Jean Piaget)
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
Așadar, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: comportamentul în timpul meselor, în
cadrul unei vizite, la spațiile de joacă, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, petrece timp cu alte persoane
din afara familiei şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să își dezvolte mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile
din familie, să vorbească la telefon. Așadar, copilul trebuie încurajat să își exprime propriile păreri, să fie
53
ascultat cu răbdare atunci cînd are ceva de spus,nu trebuie corectat în public ci în privat, acest lucru reușind
doar să inhibe și să rușineze copilul.
Este foarte important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut și să manifestăm
sentimente de dezamăgire, nemulțumire ca administrare a unei pedepse în urma afișării unui comportament
nepotrivit. Ignorarea este una din metodele care dau rezultate foarte bune în a-l ajuta pe copil să
conștientizeze un comportament negativ exprimat.
54
CEI 7 ANI DE ACASĂ!
PATRAU ANCA
Dacă încercăm să definim cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, și se comportă frumos cu cei din jurul său.
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se comportă. Fiecare copil este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă
se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar dar și viață, în general. Primele
zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa fiecărui copilul. Intrarea sa la şcoală este prima lărgire
importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi în
activitatea lui şcolară, de la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de
activitate dirijată, de disciplină, un mediu străin în care trebuie să se acomodeze și să se dezvolte.
copilului. Ceea ce învățăm în primii ani de viață, nu uităm niciodată. Primii educatori sunt părinții, de la ei
copiii învața, nu doar din ceea ce spun, ci prin ceea ce fac, prin model personal.
copilului. Fiecare copil trebuie ca în primii 7 ani de viață să-și fi însușit deja o serie de deprinderi elementare
acasă, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de școlar. Totuși, există şi copii care se adaptează anevoios în mediul
școlar, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu
ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii
ani de viaţă a acestor copii.
În afară de satisfacerea trebuinţelor de ordin material de hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte
etc., copiii au nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută
fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La polul opus se situează dragostea
manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul, plină de slăbiciune a părinţilor
care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat
astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru
toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.),
trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre
familie şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
55
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii ; cei din
urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
adult responsabil. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm
copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în
viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
56
PROF.INV.PRIMAR POP NICOLETA

SC. GIMNAZIALA “RADU POPA”
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comporta cuviincios.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
caracterului psiho-social.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al acestuia.
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme
şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor.
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-l depăşeşte. .
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
BIBLIOGRAFIE
57
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
EDUCATOARE POPA MONICA

GRĂDINIŢA PPNR1 ARAD
Expresia ,,cei şapte ani de acasă” este folosită in general pentru a descrie cunduita unui copil intr-un
context anume insă, educaţia primilor ani defineşte in mare măsura viitorul adult.
Familia,in orice societate, joacă rolul cel mai important in formarea şi socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice şi sociale
şi împlinite etapele intregului său ciclu de creştere.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, educaţia primită de la aceştia până la şapte ani fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Tot odată, părinţii reprezintă primii mentori reali in viaţa
copilului, furnizându-I primele repere de orientare in lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile
şi fenomenele din natură şi din societate
Începând cu primii ani din viaţă, copilul preia de la părinţi primele gesturi şi atitudini. Cultivarea
dragostei pentru frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust al copilului faţă de ţinuta şi
locuinţa sa precum şi de frumuseţea comportamentului său
Orice experienţă de viaţă, orice relaţie afectivă vor fi resimţite in funcţie de bazele oferite in familie.
Climatul din familie influenţează personalitatea copilului oferindu-I zestrea de echilibru relaţional si
adaptativ. Rolul părintelui in existenţa copilului este fundamental, dar numai in măsura în care el găseşte
forţa de a creşte ca un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat. Strategiile educative ale familiei
determină în mare măsură personalitatea copilului cât si reuşitele şcolare ale acestuia. Cel mai frumos dar
pe care il oferă părinţii copiilor este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală, intelectuală. ,,Copilul
are nevoie de familie, dar nu de orice familie.”
De multe ori, în special în situaţiile neplăcute din cadrul comportamentului unui copil ne gândim că
nu este educat, mai exact că ,,nu are cei şapte ani de acasă”. Această expresie defineşte insă tot bagajul său
de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini acumulate in primii ani de viaţă. Această perioadă este considerată
,,culmea achiziţiilor” deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente şi atitudini.
In creşterea copilului, părinţii trebuie să se sprijine pe principii clare, să urmărească scopuri precise
şi să asigure condiţiile de mediu necesare bunei sale dezvoltări.
,,Singurul scop al educaţiei este să transforme oglinzile in ferestre”(Sydney Harrris)
Bibilografie:
V. Coroi, M. Florescu,M. Ursache – 7 ani de acasă, Ed. Medicală, Bucureşti 1968
58
POPESCU DANA GIANINA
,, Cu haina celor șapte ani de-acasă

Să-ți faci prezența mai frumoasă
Oriunde ai fi, te are-n seamă
Un crez și-o inimă de mamă!”
( Constantin Iordache)
Șapte ani de acasă sau mai nou șase sau cinci ani și un pic sunt cei ce-și pun cel mai pregnant
amprenta în ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne dezvoltarea oricăruia dintre noi în plan educațional,
în plan emoțional.
Fără a avea un suport anume, fără a da curs unor aprecieri deja devenite tabu, fără nici măcar o
influență din Codul bunelor maniere, am să prezint prin ochii mei ceva ce presupune ,, anii de acasă.”
Auzi des adus în prim plan mai ales de cei ce au o anumită vârstă că-ți lipsesc cei șapte ani de acasă,
și pe bună dreptate. Pentru mulți dintre noi pare o ofensă. Altora le dă de gândit. Printre ei mă număr și eu.
Cât preț se punea pe educația venită de acasă?. Cât respect exista între oameni? Ca om al școlii, ca fost elev
mă aplec cu multă admirație la cei asupra cărora educația de acasă își spune cuvântul.
Cât de important este să știi că respectând pe altul, pe tine te respecți. Dar cine mai respectă astăzi?
Nici măcar la fragedă vârstă nu mai ai capacitatea de a asculta și părerile celorlalți. De ce? Pentru că mama,
tata spune că tu ești cel care trebuie să fii ascultat.
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei
familii, locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi
desluşesc tainele acestei minunate lumi.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, iar familia trebuie să vină în
sprijinul copilului, să-l susțină, să-l încurajeze, pentru că aici se formează primele deprinderi de viață
sănătoasă.
Acum, greutatea nu stă doar pe umerii părinților, ci un rol important îl are și școala.
Relația familie-școală este foarte importantă, deoarece îmbinate armonios creionează personalități
puternice . Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil.
Un proverb spune: ,, O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună,
căzută la timp potrivit, înviorează câmpul.”
59
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
RĂCEANU DANUBIA-ILEANA,
PROFESOR DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
LA LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI, JUDEŢUL GORJ
„ Cei şapte ani de acasă” este o expresie tot mai des auzită şi care implică o responsabilitate foarte
mare. Un rol esenţial în viaţa fiecărui copil îi revine familiei. De aceea este deosebit de important ca părinţii
să fie mereu alături de copiii lor pentru ca aceştia să se simtă pretejaţi şi spijiniţi. Sunt tot mai des întâlnite
situaţiile în care părinţii îşi lasă copiii în grija bunicilor şi pleacă în străinătate. Ei optează pentru această
variantă crezând că în felul acesta îi ajută şi le oferă tot ce au nevoie. Dar, în realitate, îi privează de ceea
ce este mai de preţ, şi anume dragostea lor. Chiar dacă sunt îngrijiţi foarte bine, o altă persoană nu poate
suplini lipsa celor care le-au dat viaţă.
Familia este un fenomen complex, care include un ansamblu de relaţii natural-biologice şi sociale.
Familiile au rol important în formarea personalităţii copilului, viitorul adult, deoarece personalitatea nu este
înnăscută, ci ea trebuie ,,construită”. Copilul nu este decât ,, un candidat la umanitate”. În cadrul copilăriei
trebuie asigurate condiţiile necesare procesului de ,, umanizare” a individului, de asimilare a naturii sale
umane. Angrenând copilul într-un anumit sistem de relaţii socio-afective şi socio-culturale, familia îi
propune şi îi impune, în acelaşi timp, căile şi modalităţile de realizare a naturii sale umane.
În fiecare familie trebuie să se manifeste o relaţie de colaborare şi prietenie între toţi membrii acesteia.
Această afecţiune se combină cu grija pentru viitorul copiilor, pregătindu-i să devină cetăţeni destoinici ai
ţării, nu reprezintă numai apanajul familiei.
Îndemnul „ Să fii cuminte!” adresat de către părinţi în special de mamă, în copilărie, ne este întipărit
tuturor în munte. Dacă îl analizăm cu atenţie, ce reprezintă el în zilele noastre şi în diferite etape ale vieţii
copilului? E cuminte copilul care se supune, fie din respect faţă de părinţi, fie din teama de a nu fi pdepsit?!
Nu este cuminte copilul sau preadolescentul care nu acceptă părerile altora, atunci când este convins că are
dreptate şi că părerile altora nu sunt de acceptat, nefiind argumentate?!
În calitate de educatori, premergători educaţiei şcolare, părinţii au nevoie să fie iniţiaţi în cunoaşterea
trăsăturilor fireşti ale diferitelor vârste, mai ales vârstelor „ problemă” ( preadolescenţa, adolescenţa ),
pentru a le putea acorda propriilor copii dreptul de a trăi conform cerinţelor vârstei lor.
Familia este cea care îşi pune amprenta asupra personalităţii copilului şi îl învaţă cum să se comporte
în societate, dar şi cum să acţioneze pentru a depăşi obstacolele pe care le vor întâmpina în viaţă. Un copil
puternic are în spate nişte părinţi hotărâţi, responsabili care au ştiut să-l înveţe să dinstingă între bine şi rău,
între curaj şi laşitate.
Respectul faţă de ceilalţi este o calitate care se dobândeşte în primii şapte ani din viaţa fiecărui copil.
De asemenea, părinţii sunt primii care îl ajută pe copil să-şi formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre
sine însuşi, oferindu-i întotdeauna impresia că este inteligent şi că poate mai bine şi mai mult. Din primii
ani de viaţă copiii trebuie ajutaţi să fie sociabili, apropiindu-i de lume. Părinţii care se gândesc să-i scutească
de suferinţă, permiţându-le să necăjească anturajul prin îmbufnare şi obiceiuri urâte, greşesc, deoarece, în
afara familiei, aceste atitudini nu sunt rentabile.
Tot familiei îi revine un rol important în orientarea profesională a copiilor, care asigură existenţa de
mâine individuală şi socială a copilului.
Bibliografie
Scarlat, Elena, Mihart, Corina, Caiet de consiliere şi orientare şcolară, Editura Gabriel, Bucureşti,
2008
Şincan, Eugenia, Alexandru, Gheorghe, Şcoala şi familia, Editura „ Gheorghe-Cârţu Alexandru”,
Craiova, 1993
60
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: RADA NICOLETA

GRĂDINIȚA PP 3 CARANSEBEȘ
JUD. CARAȘ – SEVERIN
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la ă.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalti.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă
a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o
altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a
iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu,
folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă
că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile
pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească
a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea
fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere
prin propriul lor comportament modele de urmat.
61
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.
Bibloigrafie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
62
STUDIU PRIND ABATERILE DE COMPORTAMENT
LA CLASELE PRIMARE
PROF . ÎNV. PRIMAR RĂDAC DANIELA

ȘC. GIM. „EMIL RACOVIȚĂ” GÎRDA DE SUS
Acum mai bine de două sute de ani J.J. Rousseau adresa educatorilor un apel și un avertisment devenit
celebru: „Educatori, învățați să vă cunoașteți copiii!” Marele pedagog francez semnala o carență majoră a
educației- ignorarea copilului, a aspirațiilor, a intereselor și posibilităților sale.
Formularea ipotezei:
Copilul, cu nevoile sale concret-individuale este produsul școlii și al familiei și, pentru ca el să ajungă
la reușită școlară, trebuie să beneficieze de educație în școală și în familie.
Obiective:
Cunoașterea opiniilor părinților privind educația copilului în familie și în școală;
Urmărirea concordanței dintre opiniile formulate de părinți, elevi și profesori privind comportamentul
elevilor la școală, respectiv în afara școlii.
Elaborarea pe baza concluziilor obținute a unui program concret de integrare și adaptare a copiilor cu
abateri disciplinare.
Etapele cercetării:
Investigarea opiniilor elevilor, părinților și profesorilor privind abaterile de la comportament.
Centralizarea opiniilor și elaborarea concluziilor.
Întocmirea și realizarea programului de acțiuni.
Calendarul cercetării: Pe parcursul unui an școlar.
Metode și tehnici de cercetare
A. Chestionarul pentru profesori
Pentru a ne ajuta în activitatea noastră de cercetare a cauzelor problemelor de comportament cu care
se confruntă în școală, am avut în vedere întrebări despre definirea unui comportament adecvat la școală,
prin prisma experienței proprii de la clasă, despre cauzele și efectele ulterioare ale abaterilor
comportamentele, despre modalitatea de apreciere a elevilor care au reușit să dobândească norme de
comportament adecvat.
B. Chestionarul pentru părinți
Prin acest chestionar am încercat să aflăm cine se ocupă mai mult în familie de educația copilului, ce
raporturi există între părinți și copii, dacă este un obicei în familie de a discuta despre problemele pe care
le întâmpină copilul, care sunt ocupațiile de bază ale copilului, cât de des se ia legătura cu
învățătorul/profesorul diriginte
C. Chestionarul pentru copii
Am încercat să aflu prin acest chestionar cu cine se înțelege mai bine din clasă, ce prieteni are și ce
activități practică aceștia, care este relația lui cu părinții, dacă îl supără observațiile când sunt just făcute.
Cercetarea fost făcută pe un efectiv de 12elevi din clasele primare, părinții accestora și cadrele
didactice de la școală.
Rezultatele și descrierea rezultatelor
Se desprind o serie de cauze ale abaterilor de la comportament. Analiza de ansamblu ale acestor cauze
situează pe primul loc probleme de comunicare în familie, atât între copii și părinții, dar și între părinții
(divorț, alcol). O bună parte dintre părinți nu realizează că aceste abateri comportamentale destul de mici
în clasele primare se pot agrava pe măsură ce copiii cres, câțiva copii și-au ales greșit cercul de prieteni, iar
la școală ar trebui să fie implicați în mai multre activități unde să interacționeze cu copiii fără probleme de
comportament.
Concluzii
Au fost formulate mai multe propuneri privind preîntâmpinarea problemelor de comportament:
supravegherea mai atentă atât al școală, dar și în familie, prezența în școală a consilierului educativ,
implicarea tuturor elevilor în activități extracuriculare. Acestea se vor realiza prin implicarea tuturor
factorilor educaționali, dar și a familiei.
63
BIBLIOGRAFIE:
1.Dicu A., Probleme de psihologie a educației, Editura Științifică, București, 1973
2. Pontea D., Profesorul și strategiile conducerii învățării, Editura Academia, București, 1989
3.Salade D., Perfecționarea personalului didactic în pas cu cerințele unui învățământ modern, 1975.
64
FAMILIA SI IMPORTANTA CELOR ,,CEI EI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. ÎNV. PRESCOLAR: RADU LUMINITA

GRADINITA DUMBRAVA MINUNATA-SLOBOZIA/IALOMITA
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
65
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
66
EDUCAŢIA COPILULUI ÎN PRIMII ȘAPTE ANI DE VIAŢĂ
PROF. RADU RODICA, GRĂDINIŢA NR.35, BUCUREȘTI
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai
tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
67
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui
Bibliografie:
• Tinca Creţu , „Psihologia vâstelor”, Editura Polirom, 2009;
• Arhim Simeon Kraiopoulos , „Părinţi și copii”, Editura Bizantină, 2005;
• Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza , „Psihologia copilului”-manualul pentru clasa a-XI-
a Editura Didactica și Pedagogică, 1991.
68
PROF.ÎNV. PREȘC., RĂDUCU ALINA

G.P.N. CIUTA, COM. MĂGURA, JUD. BUZĂU
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea
condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai târziu în viaţă. Un copil care are cei
şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să spună „mulţumesc“ şi care
are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară. Copilul îşi însuşeşte acest
set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Nu uitați însă că purtarea copilului
, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori, cei mici
pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, că nu este frumos să
se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când comentează cu
voce tare defectele fizice ale unei persoane.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu,
nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul
copilului în noul său mediu şcolar.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul părintelui ce înseamnă noţiunea de
respect, mai ales dacă îl învață să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă
scuzaţi“. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale
și îi vor completa personalitatea. Politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important să i se explice
copilului de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, părinții îi pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-
a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii
cu care se joacă în parc. Învaţați-l să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa
faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi, în orice
situație.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Primele zile de şcoală sunt
un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă),
intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze
apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el,
cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
69
educative din primii ani de viaţă a acestor copii greșelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de
viaţă ai copilului.
În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni,
faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte
important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit
grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de
altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în
ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se
poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are
valoare ca om.
Bibliografie:
*,,Cât conteaza cei șapte ani de acasa” ( F.Ionescu)
*dilemaveche.ro
70
PROF. ÎNV.PRIMAR RĂDUCU CORNELIA

LICEUL TEHNOLOGIC ROȘIA DE AMARADIA-GORJ
Primii educatori ai copiilor sunt părinții.Famila este căușul unde vlăstarul ia ființă, se naște, crește –
aici este matricea primordială în care copilul își plămădește personalitatea își plămădște personalitatea.
Vârsta primei copilării (1-3 ani) impune o gamă esentială de principii educative de care noi, primii
educatori, trebuie să uzăm permanent:
1.Atenția față de copil se manifestă constant,echilibrat,fără sincope.
2.Răspunsurile la întrebările sau solicitările copilului să fie prompte,afectuoase , adevărate și
consecvente.
3.Interdicțiile când sunt maxim necesare trebuiesc formulate clar și cu fermitate.
4.Nu pedepsim fizic! Retragerea temporară a afecțiunii copilul o simte mai eficient decât o ,,mică
scuturătură``.
A doua copilărie ( 3-7ani) evidențiază cristalizarea caracterului, conștiința morală. În această etapă
copilul are tendința minciunii ca să se apere, să compenseze uneori, dar și să fie independent. Părinții și
educatorii școlari trebuie să folosească diverse metode și mijloace pentru a- i face conștienți că a minți nu
este bine nici frumos, mincina trebuie eliminată,adevărul trebuie să primeze.Cea mai plauzibilă soluție este
exemplul personal.
Copilul are nevoie să simtă brațul puternic al sigurantei. În fața necunoscutelor pe care viața i le pune
în față este imperios necesar să i se răspundă cu înțelegere, cu răbdare ,cu calm dar și cu dragoste.
Asigurarea unui mediu familial propice și sănătos,îndrumarea permanentă a comportamentului copilului și
mai ales exemplul personal sunt îndatoririle de onoare ale părinților.
Educația din familie înseamnă creștere ,dezvoltare,formare,socializare, culturalizare.Este un proces
complex și dificil pentru că are în joc nu numai persoana educată dar și persoana care educă.Persoana
educată -copilul-are o anumită particularitate de vârstă, un tip de temperament, trece prin stări afective
deosebite, are aspirații chiar de la o vârstă fragedă. De aceea, este de dorit ca părinții:
-să nu își neglijeze copilul nici măcar o scurtă perioadă
-să nu-l ignore
-să nu-i impună restricții nemotivate
-să nu-și schimbe atitudinea după starea sa emoțională
-să nu trateze aceeași faptă când cu indulgență , când cu severitate
Autoritatea părinților se bazează pe respectul pe care părinții și-l dobândesc prin propriul lor
comportament față de copil.Este greșită o exigență dar și lipsa de exigență.Autoritatea se câștigă cu tact și
afectiune, cu răbdare, în timp și nicidecum cu daruri și promisiuni. Dacă reușim să- l facem pe copilul
nostru să ne considere un partener de discuție, chiar un bun prieten, e semn că suntem pe drumul cel bun și
că munca noastră dă roade.
Există părinți care se înfurie repede. La cea mai mică abatere, adresează copilului cuvinte urâte,
jignitoare,amenință. Aceste atitudini , însă,nu conduc, obligatoriu , la îndreptarea comortamentului.
Pericolul care pândește e ca o fiară ascunsă: își arată colții mai târziu fie într-un sentiment de ură ,fie
de respingere, fie de răzbunare. Prea multă severitate în educație dăunează.
Iată câteva procedee care pot schimba situații, atitudini și comportamente:
-Când copilul face o greșeală ar fi frumos s-i punem în față situația cea bună și situația ce rea cu mult
tact, asa cum ar face-o bunicii, apoi să-l întrebăm:,,Crezi că ai învățat ceva din asta? ,,
-,,Să nu apună soarele peste mânia voastră,, a spus Iisus . Uităm ce a fost neplăcut. Începem o nouă
zi cu bucurie. Este un nou prilej de a avea o relație bună cu copilul și de a-I arăta din nou că-l iubim.
-să facem o sărbătoare din fiecare realizare a celui mic!
-să-I răsplătim și să-I lăudăm pentru orice efort, nu numai pentru rezultate.
-gândirea pozitivă să primeze.Ea își are izvorul în mentalitatea din familie.
-să le citim povești sau dacă nu, să le născocim – este un prilej de activa latura educativă,morală,
imainația și de a schimba impresii.
-dacă dorește să își aleagă singur haine ,le respectăm capacitatea de a lua decizii.
71
-învătarea să se facă , pe cât se poate, prin joc.
-merită ascultat cu atenție atunci când special ne cere sprijin și oricând ni se adresează.
- să ne jucăm cu el!
Copiii au nevoie de reafirmarea dragostei părintești. De aceea nu trebuie să uităm măcar o dată în zi
să-i spunem: ,,Te iubesc,, , să- l luăm în brațe , să ni-l apropiem și să-l sărutăm.
Când părinții impun nejustificat anumite lucruri, copilul înțelege că nu este iubit iar comportamentul
acestuia generează răutate.
Cuvintele ,tonul, atitudinea sunt decisive în apropierea sau distanțarea în relația părinte-copil.
Printele are un rol primordial și major pentru evoluția și dezvoltarea copilului. Așadar, părinții:
Să fie călăuze ,să ofere sprijin moral și material;
Să se transpună în situația copilului ascultându-l, îndrumându-l,oferindu-i,ajutându-l;
Să cunoască problemele copilului, făcând ceea ce este util pentru el;
Să ă fie cât mai flexibili ,cât mai apropiați de capacitatea lui de înțelegere dar și de așteptările
copilului;
Să gândească mereu la efectele de reacție , să evite conflicte dar în același timp să ofere variante de
acțiune sau gândire;
Primii profesori ai copilului sunt părinții.Ei asigură copiilor nu numai existența materială dar și un
climat afectiv și moral.Din păcate, în unele situații, familia consideră că este suficient să se ocupe de
satisfacerea nevoilor primare( mâncare, îmbrăcăminte ,casă, cheltuieli etc.) ,ignorând importanța unei
comunicări afective și asertive.
.Comportamentul parental este inspirat din propria experiență de viață, perpetuând astfel aspecte
pozitive și negative pe parcursul mai multor generații.
Odată cu primii pași ai copilului spre școală, responsabilitatea educației și dezvoltării copilului trebuie
asumată în echipă. Cercetările arată că în programele în care sunt implicați părinții, rezultatele sunt mult
mai bune față de cele în care părinții nu sunt implicați. Cmunicarea eficientă dintre educatorii scolari și
eductorii parentali se reflectă în dezvoltarea copiilor.Să uzăm de toate metodele și mijloacele pozitive
pentru ca din micile vlăstare să evolueze oameni exemplari care să ducă cultura ,munca și civilizația pe
trepte de spiritualitate înaltă.
-
72
EDUCAȚIA COPILULUI ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ
PROF. RĂDULESCU MARGARETA

LICEUL TEHNOLOGIC „ PETRACHE POENARU” BĂLCEȘTI-VÂLCEA
În băncile din clasa pregătitoare se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din
multe puncte de vedere. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a
cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotesc util să vă prezint pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi inventeze
jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi
experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.
73
PĂRINŢI IMPLICAŢI, COPII FERICIŢI
RĂFĂILĂ GABRIELA DANA

LICEUL TEHNOLOGIC “TRANSILVANIA” DEVA
„Fii adultul care ţi-ai dori să fie copilul tău.” (Gaspar Gyorgy)
Educația părinţilor ar trebui să preocupe mai mult autoritățile și școlile care pot organiza și sprijini
unele activități, de tipul cursurilor, seminariilor oferite gratuit pentru formarea părinților. Investind în
părinți, investim în copii, puterea exemplului personal fiind întotdeauna cea mai mare; un părinte educat
știe să abordeze și cele mai delicate situații din viața copilului și să le găsească rezolvarea cea mai potrivită.
Ca părinţi, suntem mereu în căutarea unor idei, sugestii, păreri şi soluţii pentru ca să ne îmbunătăţim
relaţiile cu copiii. Oricât de buni părinţi am fi, există momente, dacă nu chiar perioade, când nu reuşim să
exprimăm ceea ce simţim sau când între noi şi copiii noştri apar neînţelegeri şi supărări.
Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil este una care necesită
multă muncă şi efort pentru a o face puternică şi de succes. Dar cui îi revine sarcina de a desfăşura această
muncă şi de a depune un astfel de efort? Cei mai mulţi specialişti vorbesc de rolul deosebit de important pe
care îl au părinţii în cadrul acestei relaţii, poate doar şi pentru simplul fapt că ei sunt adulţi, au o experienţă
de viaţă şi o personalitate deja formată. Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic. Părinţii cu
mai mulţi copii se minunează de cât de diferiţi sunt copiii lor între ei. Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi
scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi individualitatea lui precum şi nevoi specifice care
vor îi vor genera şi motiva evoluţia şi comportamentul. Prima relaţie de tip social pe care orice copil o
stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea cu părinţii săi. Această relaţie de bază pentru dezvoltarea
copilului şi apoi a adultului, este o piatră de temelie şi un model pentru viaţa lui socială, începând cu cea
preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la maturitate.
De ce este atât de importantă această relaţie părinţi-copii? Pentru că aceasta determină dezvoltarea
copilului şi împlinirea adecvată a nevoilor sale.
În primul rând copiii au nevoie de dragoste: să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi,
să li se arate că sunt iubiţi, şi asta indiferent de comportamentul lor, şi la bine şi la rău. Cu precădere la
vârstele mici, copiii înţeleg că sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi îmbrăţişaţi. Există totuşi momente
în care suntem foarte ocupaţi şi copilul vine să ne îmbrăţişeze: este foarte important să nu îl respingem. O
sărutare şi o strângere la piept nu ne răpesc mai mult de un minut din activitate şi copilul o merită cu orice
prilej. Dragostea implică şi să-l ascultăm pe copil, fiind importantă pentru a afla nevoile copilului, dorinţele
sale, gândurile şi sentimentele lui. Toate acestea vor duce la realizarea unei bune comunicări între părinţi
şi copil. Copilul va câştiga astfel încredere în părinţi şi va şti că ori de câte ori va avea o problemă sau o
nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta. Tot aici putem încadra şi acordarea atenţiei, care în funcţie
de vârsta copilului poate consta într-o discuţie despre o anumită temă care îl preocupă sau a unui joc pentru
copii cu vârste mai mici, sprijinul şi ajutorul la lecţii, sau învăţarea unor deprinderi şi cunoştinţe
extraşcolare.
Copiii au nevoie şi de reguli, limite şi graniţe. Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute şi
respectate atât de parinţi cât şi de copil, dau copilului un sentiment de siguranţă şi îl învaţă pe mai târziu să
fie ordonat şi să se supună autorităţii (profesori, şefi etc). Atenţie la rigiditate! Flexibilitatea şi toleranţa
sunt esenţiale, copilul învăţând să devină adaptabil, să tolereze neprevăzutul şi să facă faţă schimbării. În
contextul acestor reguli, apare şi disciplinarea pozitivă, făcută cu dragoste. Atenţie la limbajul folosit. De
multe ori, părintele furios ţipă la copil, îl etichetează (eşti prost, incapabil, rău, etc) sau îl ridiculizează (râde
de el), devenind în final agresiv. Copiii mici vor dezvolta teamă iar copiii mai mari vor deveni mânioşi la
rândul lo

Limbă

Cei 7 Ani de Acasa 2019 Volumul III Publicatie Isbn Carte

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cei 7 Ani de Acasa 2019 Volumul III Publicatie Isbn Carte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Esențial Proiect Educațional

PITEŞTI, judeţul ARGEŞ

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

Carte în format electronic

Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!

ISBN general 978-606-987-047-1

Editor: Marius Dumitrescu

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

ÎNV. BĂLĂBĂNEANU DENISA – MARINA

Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BOJA DANA-CLAUDIA

PROF. BORȘ VASILICA-CARMEN

PROF. INV.PRESCOLAR ANGELA BRICIU

PROF. BOTEZATU OTILIA MIHAELA

PROF. CRIȘAN LAVINIA

EDUCATOARE: CRÎSTA EMANUELA

PROF. ÎNV. PRIMAR, CRISTODULO FLOAREA

GRADINITA P.N. BOLVASNITA

PROF. CHIRESCU LOREDANA

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, DELIU ANCUȚA

PROF. DUMA GABRIELA-MARIA

PROF. ÎNV. PRIMAR DUMITRU ANCUŢA-EUGENIA

PROF.ÎNV. PREȘC. GALBEN MARIOARA

PROFESOR: GAVRILOAIA DANIELA

Valorile şi atitudinile dezvoltate cuprind: respectul şi încrederea în sine şi în ceilalţi; recunoaşterea

PROF. GAZDAG ANDRA-

PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR ILIUȚĂ CECILIA FILOFTEIA

CUM CONSILIEZ UN PĂRINTE ?

PROF. ÎNV. PRESCOLAR: IOAN PETRUȚA

PROF.ÎNV.PRIMAR MIRELA LUNGU

Familia și școala reprezintă factorii cu o deosebită influență asupra formării și dezvoltării

PROF. ÎNV. PRIMAR : MĂRGINEANU ALINA- LENUŢA

PROF. INV. PRESC. MIRON CRISTINA DORINA

PROF. MATEVICI LUMINIȚA

PROF. MIRANCEA GEORGIANA-

PROFESOR INVATAMANT PRIMAR NISTOR LUMINITA CARMEN

PROF. ÎNV. PRIMAR PANTEA NELA

Motto:«Familia este celula vieţii sociale»

PROF. PANȚURU SIMONA

”Cu haina celor şapte ani de-acasă

PROF.INV.PRIMAR POP NICOLETA

EDUCATOARE POPA MONICA

POPESCU DANA GIANINA

,, Cu haina celor șapte ani de-acasă

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: RADA NICOLETA

PROF . ÎNV. PRIMAR RĂDAC DANIELA

PROF. ÎNV. PRESCOLAR: RADU LUMINITA

PROF. RADU RODICA, GRĂDINIŢA NR.35, BUCUREȘTI

PROF.ÎNV. PREȘC., RĂDUCU ALINA

PROF. ÎNV.PRIMAR RĂDUCU CORNELIA

PROF. RĂDULESCU MARGARETA

RĂFĂILĂ GABRIELA DANA