Sunteți pe pagina 1din 1110

Esențial Proiect Educațional

Educația în familie
Cei 7 ani de acasa!
Studiu de specialitate

MARTIE, 2019
S.C. ESENȚIAL PROIECT EDUCAȚIONAL S.R.L.

PITEŞTI, judeţul ARGEŞ

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

E-mail: esentialproiect@gmail.com

Carte în format electronic

Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!


Studiu de specialitate

ISBN general 978-606-987-047-1


ISBN Vol. III 978-606-987-050-1

Editor: Marius Dumitrescu

Echipa de organizare:

Aida Muscalu
Lucia Botorcu

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!


Martie, 2019
COPILUL ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

ÎNV. BĂLĂBĂNEANU DENISA – MARINA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ ULMU
LOCALITATEA ULMU, JUDEȚUL BRĂILA

Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

3
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

4
CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BOJA DANA-CLAUDIA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ COȘTEIU

„Dacă cei şapte ani de acasă sunt compromişi, drumurile vieţii vor avea numai bolovani şi pietriş.”

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba
cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai
mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2
ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar
dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe.
Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi

5
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii
în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite
copiii

6
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. BORȘ VASILICA-CARMEN


ȘCOALA GIMNAZIALĂ MOȚCA

Familia, prima scoală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi dar
și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.Intrebarea care
se pune este ,daca familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este
pregatită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent
responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de
factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc pregătirea
psihopedagogică, experiența.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică
în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute
copilul la învăţătură.Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Cea mai mare parte a unei zile,copilul este la școală, de restul timpului fiind responsabilă
familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu
doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte
este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră
părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii
din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe
o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
În zilele noastre s-a trecut la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia în care accentul este pus pe
angajamentul mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un „contract parental” privind copilul
individual; contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca un „drept opţional”, ci ca un sistem
de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venin să o completeze pe a celuilalt.
Căile perfectei colaborări constau, în primul rând, în cunoaşterea permanentă, de către şcoală şi
familie, a problemelor ridicate de creşterea copilului, apoi de perfecta sincronizare a criteriilor educative,
de intransigenţa activă, practică unitară a tuturor.

7
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
• introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
• oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
• creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
• îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace
unele roluri sociale;
• îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra
dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot ajuta profesorii în munca lor, perfecţiona abilităţile şcolare
ale elevilor, îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar, îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale
părinţilor,dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor,conecta familiile cu membrii şcolii.
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi
familie; părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot avea exigenţe de a evalua rezultatele
activităţii şcolare.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
O serie de studii realizate în ultimii zece ani au adus precizări faţă de acest subiect şi au demonstrat
că părinţiii şi cadrele didactice consideră că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul şcolar şi
conduita elevilor în clasă. Numeroşi părinţi afirmă că sunt doritori să se implice în procesul de educaţie al
copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuşi să formuleze aşteptări realiste privind această colaborare. În
ceea ce priveşte activităţile care pot fi propuse părinţilor, acestea trebuie să fie multiple, variate şi să
corespundă nevoilor şi posibilităţilor lor.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au

8
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe cate trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza socializarea primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de
temelie şubredă şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi
în special a familiei.
Se constată în ultima vreme o depărtare a familiei de şcoală, o scădere a interesului părinţilor pentru
rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor dar, în acelaşi timp nu mai au răbdare să le
acorde atenţie. Acest lucru se constituie într-un semnal de alarmă şi se impune o reconsiderare a relaţiei
familie-şcoală. Aceasta nu trebuie să fie semidirecţională, redusă la simpla informare a părinţilor asupra
rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă familia ca ea sa devina un participant activ în procesul
de instruire-educare.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile
unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
3. Osterrieth, P., Copilul şi familia. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
4. Soica, M., „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002;
5. Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
6. Stoian, M., Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
7. Şerbănescu, D., Exemplul în educaţia copiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
8. *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.

9
CEI 7 ANI DE ACASĂ
-REFERAT-

PROF. INV.PRESCOLAR ANGELA BRICIU

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

10
CE REPREZINTĂ CEI ”ȘAPTE ANI DE ACASĂ”?

PROF. BOTEZATU OTILIA MIHAELA


GRĂDINIȚA P.N. NR. 29 CONSTANȚA

Cei șapte ani de acasă ne duc cu gândul la educația pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Adaptarea copilului în societate este
mijlocită de educația pe care acesta o primește, de bunele maniere pe care le are, de regulile morale pe care
acesta le are însușite. Un copil manierat va relaționa mult mai eficient cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului" (psiholog Oana-Maria Udrea).
Un comportament corespunzător al copilului are la bază relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se
simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizând singur că părinţii îi
acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină impusă. Educaţia trebuie
adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7
ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Între 3 și 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului
său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Această perioadă este potrivită
pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa
bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii
pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Între 5 şi 7 ani,
copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai
fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din
jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de
vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.
Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Prelegerile
ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
De asemenea, cele mai importante modele pentru copii le reprezintă părinții, iar cea mai preţioasă
recompensă pentru acesta nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei
pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se
dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi
explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună
dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în
educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită
să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.

11
CEI 7 ANI DE ACASA

CONSTANTINESCU RALUCA

„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească.
A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială
pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia
este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM.

12
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

PROF. CRIȘAN LAVINIA

Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.Familia reprezintă primul spaţiu
formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea,
este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Fiecare
părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la grădiniță, şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude. În educarea ,,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în
general, sunt mijloace importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are
responsabilități clare și diverse.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.

13
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu îi
facem observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -omul de caracter”.

Bibliografie:
1. Gheorghe Schwartz, Gabriela Kelemen, Olga D. Moldovan, „Psihologia copilului”, Editura
Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

14
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

EDUCATOARE: CRÎSTA EMANUELA

Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el,
cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare.
De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare.
În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile
care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de
manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în
funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Copilul trebuie obișnnuit să respecte regulile, însă nu obligat, nu impus și evitând cuvântul “trebuie”!
Cuvintele cel mai des întâlnite în educația copiilor, încă de când trec pragul vârstei de 1 an par să fie: “Nu
pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici să învețe ce este lumea... în loc
să le-o arătăm și să înțelegem alături de ei că toate acțiunile noastre au o explicație și că suntem rezultatul
a ceea ce facem.
Prin povești de exemplu, se pot insufla valorile pe care dorim să le transmitem copilului nostru. El
are nevoie să-i fie educat gustul pentru libertate și învățat să îndrăznească.Copilul trebuie învățat că are
voie orice atîta timp cât respectă legea, morala și normele bunului simt.
Copilul are nevoie să fie învățat să fie punctual, să prețuiască timpul propriu și pe al altora, să fie
serios, riguros și disciplinat. Se poate lipi pe perete sau pe frigider un calendar lunar sau anual pentru a
pune în evidență evenimentele ce urmează și termenele limită. Programul de dimineață se stabilește
împreună: ora de trezire, regulile și programul de la baie, îmbrăcatul, luarea unui mic dejun sănătos etc.
Părintele ar trebui să fie un exemplu în respectarea regulilor casei.
Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinți, este de preferat să evităm vocile
ridicate, tensiunea, nemulțumirile exprimate în mod violent, reproșurile sau cuvintele urâte. Chiar dacă a
doua zi acestea nu se vad neapărat în comportamentul copilului, cu timpul își vor pune amprenta asupra
personalității lui de mai târziu. Discuțiile aprinse și zgomotoase ii vor crea impresia că totul se rezolvă prin
confruntare. Trebuie avut grijă să nu i se lezeze demnitatea în fața colegilor facându-i observații negative

15
în public. Un copil nu se critică în fața altui copil și nu se manifestă mai multa atentie pentru unul dintre ei
în cazul în care sunt frați. E nevoie sa fie ascultat fiecare dintre ei și învățat comportamentele pozitive prin
puterea exemplului. Copilul are nevoie să fie învățat să împrumute lucrurile, să le ceară folosind “te rog”
si să mulțumească la qînapoiere. El are nevoie să i se arate cum să răspundă colegilor violenți, spunându-i
să nu treacă sub tăcere ce i se întâmplă, să anunțe profesorii și părinții imediat, să plece rapid de la locul
conflictelor fizice pentru a nu deveni victimă, să nu răspundă prin violență la violențe.
Copilul trebuie învățat să se comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în autobuz; să nu
vorbească zgomotos, ci discret și politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent și grijuliu cu copiii
mai mici, cu cei nevoiași sau cu dizabilități; să respecte mediul și să aibă grijă unde aruncă resturile
alimentare sau deșeurile; să folosească expresiile “te rog” și “îmi dai voie”, “îmi cer scuze”, “îmi pare rau”
sau “pot să te ajut?”. Copilul trebuie învățat să îi pese de felul în care păstrează lucrurile și să deprindă
responsabilitatea de a se îngriji de el și de ceilalți.
Important este rolul pe care îl indeplinește computerul. Copilului i se pot propune jocuri și programe
educative pe calculator, din care să învețe atât cunoștințe noi, cât și noi comportamente. Ar fi preferabil ca
primele învățăminte ale copilului să fie desprinse din carți și lecturi, gustând savoarea poveștilor, spiritul
lecturii, vocabularul bogat, simțul estetic și latura moral-emoțională. Parinții ar trebui să controleze
lecturile, să le comenteze împreună, să dezbată soarta personajelor, principiile lor de viată și să desprindă
morala.
Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poarta? Părinții trebuie să aiba grijă de toate acestea:
statutul social este foarte important pentru noi toți și copiii nu fac excepție. Așadar, nu trebuie să i se
subestimeze sentimentele și dorința de a se integra social, ci trebuie sa încearce să-l ajute sa se integreze,
în limitele valorilor, gusturilor estetice și ale posibilităților financiare din familia din care provine. Copilului
i se permite să-și aleagă rechizitele și hainele, dar în limitele unui buget stabilit în prealabil. Dacă se
obsearvă că vrea prea multe, se încearcă să se tempereze această pornire prin oferirea unor variante de
alegere: “Îți iau ghiozdan nou, deși e bun și cel vechi, însă la ce renunți anul acesta? La bicicletă, la role, la
o rochiță modern. Copilul trebuie obișnuit că nimic nu i se cuvine pur și simplu.
Rolul pasiv de telespectator nu-i potentează imaginația. Deschizându-i-se un atlas și cerându-i să
citească despre animale îi va stârni curiozitatea, copilul va pune o mulțime de întrebări și așa se va începe
o discuție interesantă. Copiii au nevoie de a păși împreună cu părinții lor peste pragul teatrelor, muzeelor
și să ofere importanță sportului și plimbărilor în aer liber.
Orice părinte ar trebui să-și arate dragostea la fiecare pas, să se bucure împreună cu ei de aventura
lucrurilor marunte! Într-o buna zi vor realiza că au crescut și că au trăit alături de el, cei mai frumoși ani,
anii copilăriei.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe jos,
dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun
exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau
deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai
departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

16
CEI ŞAPTE ANI DE ACASA

PROF. ÎNV. PRIMAR, CRISTODULO FLOAREA


ŞCOALA GIMNAZIALA CAPU DEALULUI, GORJ

Dezvoltarea psihica a copilului depinde de mai mulţi factori între care: ereditatea, mediul şi educaţia.
Mediul în care copilul se dezvoltă reprezintă totalitatea condiţilor naturale şi sociale, materiale şi culturale,
a influenţelor spontane sau organizate. Dacă mediul în care copilul se dezvoltă este favorabil, el contribuie
la accelerarea punerii în funcţiune a potenţialului sistemului nervos. Mediul de dezvoltare a individului
poate acţiona ca o barieră sau ca un factor care favorizează, facilitează, avantajează, dezvoltarea psihică.
Lecţiile pe care le învaţă copilul în primii şapte ani de viaţă au legătură cu formarea caracterului.
Conştiinţa morală a copilului se formează prin preluarea de la părinţi a atitudinilor, exigenţelor, interdicţiile
şi expectaţiile.
Educaţia reprezintă un ansamblu de acţiuni şi influenţe fundamentale utilizate conştient în direcţia
procesului de formare a copilului ca personalitate. Educaţia începe în prima zi de existenţă a copilului şi se
continuă toată viaţa.
Familia este locul unde copilul învaţă sa se compomorte în societate. Învăţarea este o transformare
de comportament pe baza unei succesiuni de acţiuni, stări şi evenimente interne. Prima şcoală a copilului
este familia. Aici învaţă lecţia de respect, ascultare, politeţe, stăpânirea de sine, credinţa. Educaţia copilului
este influenţată de mediul în care el s-a dezvoltat din punct de vedere fizic, cognitiv, afectiv şi motivaţional.
Primii educatori ai copilului sunt părinţii, ei sunt cei care determină dezvoltarea biofizică a pruncului
lor. O dezvoltare fizică armonioasă se asigură prin respectarea activităţi în care copilul se dezvoltă socio-
emoţional.
În familie se pun bazele conştiinţei, ale orientării în mediul exterior, învată despre fenomenele
naturale şi sociale, sfaturi, norme şi reguli de conduită. În această perioadă, copilul învaţă de la părinţi
imitând gesturi, atitudini, limbaj, comportamentul: sârguinţa, cinstea, sociabilitatea, colaborarea, atitudini,
gesturi, politeţea, iniţiativa de a fi creatori. În ultima perioadă, familiile au devenit din ce în ce mai
moderne, datorită dezvoltării tehnologiei. Copiii se bucură din ce în ce mai puţin de o supraveghere din
partea părinţilor în timpul desfăşurării activităţilor desfăşurate de aceştia. Acest lucru duce la independenţă,
libertate mult mai mare şi mai puţine legături cu adulţii.
Un copil bine crescut învaţă să salute, să răspundă la întrebări, să vorbească fără să întrerupă
partenerul de dialog. Comportamentele pozitive se consolidează, în special, prin jocurile copiilor unde
trebuie să se conformeze regulilor specifice şi să respecte partenerul de joacă. Normele sociale le învaţă de
la părinţi observând respectarea rândului la cumpărături, la leagăn, la medic, face linişte atunci când i se
solicită acest lucru.
Recunoaşterea greşelilor şi folosirea cuvintelor magice se întipăresc în memoria copilului doar dacă
le aud la adulţii care se află în preajma sa. Recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea sunt semne de respect şi
demnitate. Copilul bine crescut învaţă de la părinţi să respecte şi persoanele cu dizabilităţi. Întipărirea unui
astfel de comportament în memoria copilului se face pe o perioadă îndelungată cu perseverenţă şi prin
exemplul personal al părinţilor înainte ca micuţii să meargă la şcoală.
Nivelul de educaţie al copilului depinde de o serie de factori, de concepţia părinţilor despre educaţie,
dar indiferent de aceste convingeri toţi părinţii îşi doresc copii bine pregătiţi care să răzbată într-o lume din
ce în ce mai competitivă în care diferenţa este foarte greu de stabilit. Principalul mijloc de educaţie formală
a copilului este şcoala, locul unde mulţi copii îşi depăşesc condiţia mizeră şi singură. Părinţii au
responsabilitatea de a-şi pregătii copiii pentru societatea în care vor trăi.
Cei şapte ani de acasă işi pun accentul pe cetăţeanul de mâine al socităţii civile, pe aptitudinile şi
preferinţele acestuia, pe comportamentul normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa
cum ne comportăm noi, parinţii, aşa se vor manifesta ei pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-
un univers pe care îl creează părinţii.
Bibliografie:
1. Golu, M., - Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
2. Sălăvăstru, D., - Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2000

17
CE SUNT CEI 7 ANI DE ACASÃ?

CRIŞU ALEXANDRA
GRĂDINIŢA P.P.NR.2 CONSTANŢA
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
normelor unui diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar
vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte
ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Recunoasterea greselilor. ,,Îmi pare rău’’ este , la fel că și ,, te rog’’, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă din partea adulților din jurul lui. Astfel va învață că
recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și
demnitate.
Tact și toleranță. Un copil ,, bine crescut’’ învață de la părinți că a rade slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dezabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferența - în timp - între
râsul sănătos și spiritual de glumă și râsul care jignește, care deschide răni. Și îl va evita pe cel din urmă.

Bineînțeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe, cu încercări, eșecuri
și reușite. Și bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comortament pe care dorim să-l insuflam
copilului nostru, precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar și că toate lecțiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la
fel că în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil ,perseverenta. Și exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susținute nu vor intarzia să dea roadele mult-asteptate.

Bibliografie:
• www.didactic.ro
• Elena Bonchis, Familia şi rolul ei în educarea copilului, editura Polirom, 2011
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
• Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

18
CEI SAPTE ANI DE ACASA

GRADINITA P.N. BOLVASNITA


EDUCATOARE;.CURUT ILINCA

In zilele noastre cei sapte ani de acasa nu prea mai exista deoarece copiii sunt integrati inca de la
varste foarte mici in diverse forme educationale: crese, gradinite.
Realitatea este ca se pune pe umerii parintilor o responsabilitate foarte mare deoarece de noi, parintii,
depinde ca adolescentul si apoi adultul sa asimileze in acesti ani ai copilariei toate comportamentele unei
bune cresteri.
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la întrebări
şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se demonstrează
doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună,
îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza comportamente
corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie , copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil bine crescut
cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la farmacie, la
doctor, spunem intotdeauna „te rog” , „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile celorlalti, nu facem
zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii , respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura ichisa
pentru a nu-i deranja pe cei din jur , respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa foloseasca
expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti. Astfel, va invata
sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta , unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare sa
nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.

19
SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ
CEI ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ’’!

PROF. CHIRESCU LOREDANA


SCOALA GIMNAZIALA NR 1 MIRZANESTI, JUD. TELEORMAN

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog
frumos, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii
Trecând peste realitatea că nu prea mai există,, cei 7 ani de-acasă’’, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizati prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani
1. Învaţă-l să se poarte frumos!: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el! – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii.
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie! – permite-i copilului să socializeze, să se distreze, să se relaxeze,
dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil! – (fizic, emoţional, verbal) evită educaţia cu ,,palma la fund’’ şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă.
7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente! – numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
părinţi.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! – Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti!
Cei 7 ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuţul de mână la şcoală? Sau cei 7 ani de acasă
se finalizează odată ce copilul devine părinte şi începe să-şi facă griji cu privire la cei 7 ani de acasă ai
copilului său?
Eu cred că nu se termină niciodată!!!
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

20
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ
REFERAT

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, DELIU ANCUȚA


GRĂDINIȚA DE APLICAȚIE A LICEULUI TEORETIC
”ION CREANGĂ”, TULCEA

Familia reprezintă celula elementară a societății, microgrupul social care realizează un ansamblu de
funcții culturale, sociale, biologice, educative, psihologice, creionând și conturând habitatul inițial, primar
al individului, al ființei umane.
Noi toți venim din anumite familii. Familiile sunt mici, mari, extinse, nucleare, formate dintr-o
generație, multi-generații, cu un singur părinte, cu doi părinți, cu bunici. Trăim sub același acoperiș, sau
sub mai multe. O familie poate exista temporal sau pentru câteva săptămâni, poate fi permanentă sau pentru
totdeauna. Devenim parte a unei familii la naștere, prin adopție, căsătorie sau prin dorința de sprijin
reciproc. Ca membrii ai familiei, ne hrănim, ne protejăm și ne influențăm unii pe alții. O familie este o
cultură prin ea însăși, cu valori diferite și căi unice de realizare a viselor și împreună familiile noastre crează
vecinătatea, comunitatea, statele și națiunile.(Vrasmas, E., A., 2002, pag. 9)
Familia se definește atât ca instituție socială, cât și ca grup specific constituit din persoane care sunt
unite prin legături de căsătorie, sânge, adopțiune. Dispunând de o influență semnificativă în raport cu fiecare
dintre membrii săi, familia se caracterizează prin: structură specifică de statusuri și roluri, seturi de relații
interpersonale specifice, influență puternică asupra membrilor, printr-un complex diversificat de factori,
funcții relativ precise în raport cu fiecare membru, influențe educative reciproce (Iosifescu, Ș., 2001, pag.
147)
Familia, după cum am mai amintit, reprezintă factorul educativ prioritar, întrucât educația copilului
începe în familie, copilul imitând și urmând modelul pe care îl observă acasă, iar influența familiei, a
modelului familial, contribuția acesteia sunt cu atât mai mari cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură
ce copilul se dezvoltă și crește.
Părinții sunt primii educatori, fiind primii cu care copilul interacționează și tot ei sunt cei care fac
posibilă participarea copilului la viața socială, la introducerea copilului în comunitatea în care s-a născut,
comunicarea din interiorul familiei influențând decisiv și pe termen lung dezvoltarea emoțională și psiho-
fizică a copilului și pune bazele formării personalității acestuia.
Copilul reprezintă în fapt oglinda părinților lui: corectitudinea exprimării, calitatea și cantitatea
limbajului, volumul cunoștințelor și deprinderilor, depind de modelul oferit de părinți, mai cu seamă de
felul în care aceștia interacționaează cu copilul, cum îl solicită. Acasă, cei mici învață să distingă între bine
și rău, drept și nedrept, frumos sau urât în atitudini și comportament, li se formează deprinderile de ordine,
răbdare, respect, cinste, sinceritate.
În sens cronologic mediul familial este întâiul mediu psiho-uman și cultural care elaborează
organizarea comportamentului copilului, ea este locul trăirilor emoționale, al intimității și încrederii
exclusive, unde copilul este ajutat să se construiască pe sine ca om, să se integreze în viața socială după
modelul celor care îl înconjoară și cu care în mod firesc este înclinat să se identifice, luând astfel naștere o
experiență inițială de viață și culturală a copilului, de la satisfacerea trebuințelor lui primare la cele socio-
culturale. (Călin, M., 1996, Pag. 135)
Legislația din România, îndeosebi Codul Familiei, dar și Legea Învățământului statuează drepturile,
îndatoririle și funcțiile familiei în conformitate cu Declarația universală a drepturilor omului, cu cerințele
societății civile, democratice și ale statului de drept. Statul român sprijină și ocrotește familia și copii, prin
punerea la dispoziție a creșelor, caselor, căminelor și grădinițelor de copii, prin alocații bănești pentru copii,
concedii pre și post natale, prin participarea părinților prin comitetul de părinți, la viața școlii, aceștia
devenind membrii ai comunității școlare, având posibilitatea să se organizeze în societăți și să delege
reprezentanți în consiliile de administrație ale unităților școlare. (Bontaș, I., 1998, pag. 286)
În familie se structurează modurile de raportare la lume, la semeni, la sine. În acest mediu prind contur
idealurile și aspirațiile, se dezvăluie inclinațiile și se conștientizează interesele, se profilează și se
proiectează modul de viață profesională, civică, politică, pentru propria viață de familie. Influența

21
exericitată asupra copiilor și tinerilor este benefică dacă primesc sfaturi înțelepte, dacă sunt formați pozitiv,
încurajați, având deprinderi morale și civice pentru o bună integrare socială. (Macavei, E., 2001, pag. 313)
Nicio altă instituție, oricât de calificată, nu este așa de sensibilă la exprimarea trebuințelor, la
manifestarea slăbiciunilor sau a potențialului dezvoltării copilului, fiindcă nicio altă instituție nu cuprinde
ființe legate atât de direct, de vital, de copil, ca mama și tata. (Popescu, E., 1994, pag. 94)
În familie, viața unui copil poate fi perturbată sau chiar afectată sever de evenimente sau situații
nefericite: deces al unuia, ambilor soți, neînțelegeri, certuri între părinți, divorț, violență conjugală,
familială, exploatare, lipsa protecției, asistenței medicale, sociale; Viața copilului poate însă cunoaște
influențe pozitive marcante prin evenimente relativ comune, ce prezintă nemijlocit modele
comportamentale: vizite, întâlniri, petreceri, participarea alături de părinți la îndeplinirea obligațiilor
sociale, civice, situații în care copilul percepe modul în care îi sunt respectate drepturile, la nume, cetățenie,
familie, odihnă și timp liber, joacă sau de a practica activități recreative specifice vârstei. (Dima, S., 2009,
pag. 51)
Familia contemporană este caracterizată de o constelație de probleme și de situații care de multe ori
o fac inaptă de a și le rezolva singură.
Ca instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se găsește de multe ori în contradicție
cu școala și chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate, cuplu de adulți, ea trăiește drama
complexității situațiilor economice, culturale și relaționale din epoca actuală. Ca grup de adulți care
construiesc împreună valori sociale, tradiții și cultură proprii, familia simte prima apăsarea problemelor
legate de recesiunea economică, de criza culturii și de dificultățile de comunicare interumană din ultimii
ani.
Familia trebuie înțeleasă în special ca un grup uman de bază, dar și ca realitate determinată de relațiile
dintre părinți și copii, precum și de legături determinate de succesiunea generațiilor și de viața domestică
în comun. (Vrasmas, E., A., 2002, pag. 9-10)
Familia nu reprezintă ceva pur pasiv: ea demonstrează o dinamică proprie, o capacitate de răspuns,
de adaptare și inovare, care cere a fi înțeleasă, susținută și încurajată în mod adecvat de instituțiile publice.
O atitudine pedagogică pozitivă și constructivă ce trebuie apreciată de anumite instituții la diversele
lor manifestări, își găsește explicația în faptul că familia este capabilă să reacționeze și să contribuie la
dezvoltarea societății, mai ales în momente particulare de criză. (Telleri, F., 1996, pag. 11)
În familie copiii sunt crescuți, socializați, protejați și își apropie valorile culturii și ale moralei. În
familie se realizează integrarea primară socială a copilului, iar în instituția școlară se începe integrarea
secundară.
Familia este primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe
sine, oferind afecțiunea necesară dezvoltării personalității celui mic, factorul de echilibru în rezolvarea
problemelor sociale viitoare, mediul primar de creștere și dezvoltare a intelectului, motivației, afecțiunii,
esteticii și moralei.
Ea reprezintă modelul primar al comportamentelor sociale viitoare, legătura biologică de bază a ființei
umane, cadrul în care copilul își dezvoltă individualitatea, valorizându-se pe sine și pe alții, legătura între
trecut și viitor. (Vrasmas, E., A., 2002, pag.11)
Funcțiile familiei
Pentru a-și sprijini copilul/copiii în creștere și dezvoltare fiecare familie are datoria de a-și duce la
îndeplinire, în condiții optime a următoarelor funcții: funcția naturală/ biologică, funcția economică, funcția
de socializare, dar și funcția educativă.
Creșterea și educarea copiilor reprezintă îndatoriri și responsabilități deosebit de importante ale
familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de altă natură. Mediul educogen familial are influențe
destul de puternice asupra formării personalității copilului, a comportamentului acestuia, menținându-și
poziția educativă toată viața.
Nici după instituționalizarea copilului în sistemul de învățământ, funcția educativă a familiei nu
încetează, continuând să aibă aceiași importanță, schimbându-se însă în interacțiunea familiei cu instituțiile
de învățământ.
Abandonarea sau diminuarea funcției educative constituie cauza principală a neîmplinirii copiilor și
adolescenților, a apariției și amplificării delincvenței juvenile, a tuturor deviațiilor și infracțiunilor săvârșite
de copii și tineri. (Bontaș, I., 1998, pag. 286/287)

22
Părinții trebuie să-și perceapă copilul așa cum este el, nu în funcție de starea emoțională sau fizică
prin care trece el ca părinte în momentul interacțiunii cu copilul, sau în funcție de cum îi afectează atitudinea
și comportamentul copilului.
Este important să nu i se atribuie copilului defecte, dezamăgiri, pierderi sau calități care aparțin altor
persoane, dar nici să-i diminueze stima de sine a copilului doar prin aprecieri negative, prelungite în timp.
Părintele satisface nevoile copilului și nu invers, cel mic fiind insuficient dezvoltat pentru a oferi
ajutor, liniște sau înțelegere, înțelegând copilul în funcție de vârsta lui cronologică și mentală, ținând cont
de faptul că locul unui copil este în familia unde poate beneficia de o dezvoltare sănătoasă din punct de
vedere emoțional, fizic și mental.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv
este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăiește în familia
sa o gamă variată de relații interindivi-duale copiindu-le prin joc în propria conduită.
Cu triplă funcție: reglatoare, socializatoare și individualizatoare, familia contribuie în mare măsură la
definirea personalității și conturarea individualității fiecărui copil.
Responsabilitatea socială a părinților se realizează în raport nemijlocit cu modalitatea în care pentru
educarea copilului în spiritul idealului de viață aceștia știu să folosească autoritatea părintească, care nu
înseamnă ton autoritar, ordine sau dispoziții date copiilor și nici sancțiuni, ci o stare de ierarhizare a
modalităților de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de părinți și sfârșește cu „înțelegerea” dorită
de copii, deoarece de modul în care părinții știu să folosească autoritatea cu care sunt investiți, depinde și
ascultarea din partea copiilor lor.
Familia poate face mult bine copilului, dar la fel de bine poate greși din cauza lipsei de perspective,
cu privire la ceea ce are de făcut.(Popescu, E., 1994, pag. 94/95)
Consecințele pozitive sau negative ale formării copiilor în familie depind în mare măsură de poziția
copilului în familie. Dacă regimul educativ de acasă concordă cu cel practicat în grădiniță, atunci cele două
medii educaționale se vor completa armonios și vor întregi demersul educativ.
În situația în care familia pune presiune pe copil, suprasolicitându-l, forțându-l permanent să obțină
performanțe, forțându-l să se maturizeze înainte de vreme, rolul grădiniței este acela de a echilibra și
tempera acest climat de acasă, eliberând copilul de sub această presiune.
Pe de altă parte neglijarea copiilor, lipsa de implicare a familiilor în viața grădiniței din diverse
motive, rațiuni, lipsa părinților de încredere în autoritatea și expertiza educatoarelor, subminează
dezvoltarea psihică și fizică a copilului, sensibilizând inutil copilul și provocându-i în perspectivă puternice
traume sufletești.
Nici situația copiilor preferați acasă sau la grădiniță, cărora li se crează un mediu artificial, de continuă
sărbătoare, plină doar de plăceri și distracții, fără autoritate, responsabilități sau obligații, nu este de preferat
în formarea și educarea copilului.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării și promovării adevărului este consecvența
între vorba și fapta adultului, între ceea ce solicită adultul și ceea ce demonstrează prin faptele și acțiunile
proprii.
Pentru a îndeplini cu succes funcțiile familiei, membrii acesteia este necesar a se preocupa permanent
de a-și ridica nivelul pregătirii culturale și profesionale pentru a putea fi un model și pentru a sprijini copiii
în dezvoltarea personalității lor, dar și să realizeze un colectiv familial închegat, unit, care să aibă forța
socio-educativă corespunzătoare;
De asemenea părinții, bunicii, (adulții din familie) să cunoască îndatoririle socioeducative ce le revin
în educarea copiilor, preocupându-se permanent de perfecționarea psihopedagogică pentru a fi eficienți în
modelarea personalității copiilor și să antreneze copiii, după posibilități, la viața și munca variată a familiei,
evitându-se situațiile de a le oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuințelor acestora;
Părinții să contribuie, în funcție de propria lor pregătire, la realizarea obiectivelor tuturor
dimensiunilor educație: intelectuală, profesională, moral-civică, estetică, fizică, sprijinindu-și copii la
învățătură, fără a le face temele sau lucrările școlare, oferindu-le recompense, ca urmare firească a
rezultatelor bune sau foarte bune la învățătură, și nu ca motivație pentru acestea;
Mijloace materiale și financiare, oferite copiilor să fie în limita necesităților firești, evitându-se
exagerările, chiar dacă situația financiară le-ar permite aceste exagerări, părinții asigurând trebuințele firești
ale copiilor fără a se sacrifica pe sine;

23
Autoritatea părintească să fie rațională, umană și justă: nici dragoste, nici exigențe exagerate, nici
părinți toleranți și prea indulgenți, nici tirani, dragostea părintească fiind egală pentru toți copiii familiei.
Copiilor li se va implementa cum să stabilească relații doar cu persoane cunoscute, care le vor binele
și sunt bine intenționați, pentru a preîntâmpina anturajele și mediile imorale, infracționale ce pot aduce
prejudicii tuturor.
Părinții, familia este necesar a colabora permanent și nemijlocit cu instituția școlară și sprijinirea
acesteia în îndeplinirea funcției ei educative complexe, prin participarea la activitățile grădiniței/școlii, la
activitățile comitetului de părinți din școală, etc.(Bontaș, I., 1998, pag. 287/288)
Rolul părinților și bunicilor în cadrul familiei
Așa cum orice viață umană este rezultatul a altor două vieți care s-au unit între ele, dând fiecare ceva
din sine pentru a crea o altă viață, tot așa fiecare din noi este chemat să perpetueze acel eveniment nu numai
din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere spiritual și/sau cultural. În mod analog și viața de cuplu
poate fi considerată un nod spre care converg și de unde pleacă cel puțin trei sau mai multe fire. Copiii sau
firele noi din rețea, în funcție de cine le-a generat, pot fi raportate la trebuințe, astfel încât bucuria, scopul
se finalizează prin a da sens vieții a două sau mai multor persoane: părinți, bunici, rude.
Viața fiecărui individ poate fi considerată, în același timp, ca parte dintr-o rețea de relații sau nevoi
personale, individuale și interpersonale, și este un nod de trebuințe.
Persoana (personalitatea) este deci o dimensiune socială a individului. În raport cu individul,
personalizarea este o formă de socializare. Individul trebuie să se insereze în comunitate fără să-și piardă
identificarea și caracterizarea sa. Identitatea sa ca persoană rezultă din relație, adică de rolul pe care îl are
în grup. Funcția sa în grup este cea care îl identifică a fi persoană.
Cine nu are rol, cine nu desfășoară o activitate nu este o persoană. Rolul este cel ce identifică individul
în interiorul unei multitudini.
Împărțirea rolurilor într-o societate, într-un grup sau într-o familie contribuie la crearea unui sistem
solid și funcțional, adică rezistent la orice atac extern. (Telleri, F., 2003, pag. 28-31)
Rolul părinților este de a asigura copiilor un climat socio-afectiv de susținere, înțelegere, recunoaștere
și apreciere. Ei nu sunt simpli observatori, ci se implică activ, orientând copilul către o dezvoltare în
armonie cu înclinațiile, aptitudinile înascute, având totodată posibilitatea de a le oferi copiilor resursele
informaționale, afective, materiale necesare dezvoltării, astfel cei mici învață la rândul lor cum să-și asume
un rol în familie, în societate, în grădiniță, la școală.
Este indicat ca părinții să-și perceapă copilul așa cum este, în mod realist și nu în funcție de dispoziția
adultului sau de atitudinea copilului, să-i satisfacă nevoile de bază ale copilului și nu invers, înțelegându-l
în funcție de vârsta lui cronologică și mentală, oferindu-i adevărul și explicații nedureroase, pe înțeles.
De asemenea să-i cultive stima și respectul de sine prin aprecieri și încurajări, să utilizeze sancțiunile
corecte ca și influențare pozitivă pentru încălcarea unei reguli, a unei înțelegeri, să îi ofere recompense
nemateriale, pentru orice comportrament permis, pentru reușite, cum ar fi laudele obiective, aprecierile, o
ieșire în natură, o plimbare, o activitate comună.
Părinții trebuie să le ofere și libertate copiilor, nesufocându-i printr-o grijă, atenție, supraveghere
permanentă, să îi facă pe plac copilului doar dacă și copilul are un asemenea comportament față de părinți,
bunici, colegi, într-un climat familial în care există consecvență în aplicarea regulilor, impunerea limitelor,
asumarea răspunderii.
De cele mai multe ori într-o familie alcătuită din părinți și copii, sau un părinte și copil/copii, intervin
ca și prezență și model, bunicii materni și paterni.
Indiferent care ar fi fost relațiile dintre aceștia și copiii lor (părinții), bunicii se vor purta de cele mai
multe ori mult mai bine cu nepoții decât au facut-o cu proprii copii, poate pentru a repara anumite greșeli
pe care ei consideră că le-au făcut în creșterea și educarea propriilor copii.
Astfel, ei tind să fie mult mai îngăduitori, permisivi, atenți și receptivi la orice nevoie sau dorință a
nepoților.
Un astfel de comportament tinde să creeze tensiuni între copii și părinți (în ambele familii, indiferent
de rolul acestora: părinții și copiii din familia de origine, copiii din familia de origine , deveniți părinți și
copiii lor).
Prezența și implicarea bunicilor în creșterea și educația copiilor poate fi benefică dacă aceștia înțeleg
să respecte „regulile” casei, mai ales când relația dintre copii și părinți este tensionată, prea încărcată de
emoții, așteptări, bunicii mai calmi, mai detașați pot detensiona situația. Cunoștințele bunicilor,

24
înțelepciunea acumulată, deprinderile formate în ani, abilitățile acestora, răbdarea, bucuria de a fi utili, pot
fi izvoare nesecate din care copiii, nepoții se pot alimenta pozitiv.
Indiferent de tipul de familie în care crește, un copil are nevoie să se simtă iubit, dorit, apreciat
necondiționat, de către părinți, frați, bunici. Mediul familial, modelele din familie, educația primită în
familie își vor pune amprenta puternic asupra procesului de formare și dezvoltare al copilului.
Colaborarea dintre grădiniță și familie în educația preșcolarului
După intrarea copilului la grădiniță sau școală, funcția educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă
să aibă aceiași importanță, realizându-se însă într-o ipostază nouă, de interacțiune a familiei cu instituțiile
de învățământ. De altfel această funcție socio-educativă a familiei nu încetează toată viața, căci și atunci
când au ajuns adulți și și-au întemeiat o familie, părinții îi consideră tot copii pe copiii lor și pot, oricând
să-i ajute. (Bontaș, I., 1998, pag. 287)
Rolul familiei în aplicarea Curriculumului pentru învățământul preșcolar este acela de partener.
Părinții ar trebui să cunoască și să participe în mod activ la educația copiilor desfășurată în grădiniță.
Implicarea familiei nu se rezumă la participarea financiară, ci și la participarea în luarea deciziilor legate
de educația copiilor, la prezența lor în sala de grupă în timpul activităților și la participarea efectivă la aceste
activități și, în general, la viața grădiniței și la toate activitățile și manifestările în care aceștia se implică.
(Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008, pag. 15) .

Bibliografie :
 Vrasmas, Ecaterina, Adina, (2002), ”Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis
 Telleri, Fausto, (2003), ”Pedagogia Familiei”, Editura Didactică și Pedagogică R. A.
 Popescu, Eugenia, (1994), ”Pedagogia preșcolară- Didacatica- Manual pentru școli normale, clasa
a XI a , specialitatea educatoare”, București, Editura Didactică și Pedagogică
 Macavei, Elena, (2001), ”Pedagogie- Teoria educației”, Editura Aramis
 Călin, Marin, (1996).”Teoria educației - Fundamentarea epistemică și metodologică a acțiunii
educative”. Editura All
 Bontaș, Ioan, (1998). ”Pedagogie”. Editura All, București

25
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. DUMA GABRIELA-MARIA


LIC.TEORETIC „ MIHAI VELICIU” CHIȘINEU CRIȘ, JUD. ARAD

” Ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației.” (Johann Heinrich Pestalozzi)

„ Cei 7 ani de acasă ” , o expresie rămasă de pe vremea când copiii mergeau pentru prima dată la
școală, la vârsta de 7 ani. În zilele noastre copiii sunt incluși în diverse forme de învățământ de la vârste
mult mai mici. A rămas însă ideea acestei expresii și anume că, normele de conduită, bunele maniere,
regulile morale se învață în familie.
Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de
intensă dezvoltare psihică deoarece copilul are o capacitate foarte mare de a acumula informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Unele din însușirile dobândite devin
stabile pentru tot restul vieții, cum ar fi spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă.
Alte însușiri influențează dezvoltarea de mai târziu, un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forțele proprii.
Educația primită în primii șapte ani de viață depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, de
specificul de dezvoltare a copilului, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Un copil educat, bine crescut, este învățat să salute, să vorbească frumos, să se poarte cuviincios cu ceilalți
copii, dar și cu adulții.
Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, face ca regulile de
conduită învățate să nu se transforme într-o disciplină de fier. Dragostea cu care părinții își înconjoară
copilul permite acestuia să aibă încredere în propriile forțe. Copiii au nevoie să fie iubiți așa cum sunt,
pentru ceea ce sunt. Iubirea necondiționată este ceea ce au ei nevoie pentru a se dezvolta armonios. Iubirea
părintească este un dar, toți copiii au dreptul la ea. Părinții sunt primele modele pentru copii. Dacă între
părinți există o atmosferă liniștită, de iubire, de respect, și copilul va învăța acest model de comportament.
Degeaba îl înveți să spună „ mulțumesc ” dacă nu aude în casă acest cuvânt. Dacă copilul aude și vede
certuri între părinți, va deveni și el violent și cu un comportament agresiv. Ar trebui ca părinții să petreacă
câteva ore cu copiii pe zi, să comunice cu aceștia, să se joace împreună, să mănânce împreună. Alți părinți
consideră că instituțiile de învățămât trebuie să se ocupe de educația totală a copiilor, uitând că acești copii
petrec cea mai mare parte din zi acasă.
De asemenea, părinții trebuie să fie consecvenți în educația copilului. Dacă mama îl învață anumite
reguli, tatăl trebuie să fie de acord și să sprijine munca mamei, dar și invers, mama să fie de acord cu ceea
ce îl învață tatăl. Din nefericire există și replici din partea unor părinți si chiar bunici , de genul : „ Lasă-l ,
e prea mic, nu înțelege, ce știe el, puiuțul! ”,„ Când va merge la școală, se va cuminți. Acum nu am ce-i
face .”. Aceste replici nu fac altceva decât să înrăutățească comportamentul copilului și trădează greșelile
educative pe care le fac părinții în primii ani de viață ai copilului. Educația începe în prima zi de viață a
copilului și trebuie să țină seama de etapele dezvoltării acestuia.
Din păcate, educația unui copil nu se mai realizează așa cum trebuie. Părinții au un program foarte
încărcat, muncind foarte mult pentru a asigura un trai decent familiei. Copiii sunt lăsați mult timp singuri
cu bona, cu bunicii sau cu alte rude, care îi lasă să facă ce vor și îi alintă peste măsură. Sunt mame care nu
vor să stea doi ani în concediu pentru creșterea copilului, revin la serviciu, iar lipsa lor se va simți mai
târziu. Întâlnești copii care nu ascultă pe nimeni, care bat din picioare și plâng atunci când vor anumite
lucruri care nu sunt pentru vârsta lor. Unii părinți consideră că banii pot înlocui lipsa lor de lângă copii,
astfel încât aceștia cresc agitați și nonconformiști.
Astfel societatea actuală duce lipsă de acești șapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Nimeni
nu s-a născut învățat și poate ești speriat atunci când afli că vei deveni părinte. Însă exemplul părinților tăi,
a oamenilor din jur și cărțile ce există în domeniul creșterii copilului te pot ajuta. Întrebarea esențială la
care trebuie să căutăm răspunsul este: „ Ce fel de persoane ne dorim să fie copiii noștri ? ” .

26
„ A fi părinte este un test în care îți este evaluată capacitatea de a face față dezordinii și
imprevizibilului, iar rezultatele nu sunt întotdeauna încurajatoare ”, spune Alfie Kohn în cartea „ Parenting
necondiționat ”. Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani de acasă.

27
CEI 7 ANI…DE-ACASĂ!

PROF. ÎNV. PRIMAR DUMITRU ANCUŢA-EUGENIA


LICEUL TEORETIC „TUDOR VLADIMIRESCU”,
DRĂGĂNEȘTI-OLT, JUDEȚUL OLT

Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra
fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil
politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de
astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi
formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.

28
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat
odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

29
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ PENTRU COPILUL DE
AZI, ADULTUL DE MÂINE

PROF.ÎNV. PREȘC. GALBEN MARIOARA


GRĂDINIȚA P.N. PRICHINDELUL REȘIȚA

Când ne referim la cei șapte ani de acasă ne raportăm la educația primită de copil în familie, la
formarea personalității și comporatamentul însușit in anii premergători vârstei școlare.
Atunci când afirmăm că un copil are,, cei 7 ani de acasă” facem referire la un copil bine crescut,cu
bunele maniere însușite, știe să să salute ,să spună ,,te rog” , ,,multumesc”, relaționează cuvincios cu
persoanele adulte dar și cu copiii din preajma sa.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.Influenţele educative pe care familia
le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe
care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul
imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca
adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate,
începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului
activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi
copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de
la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate
între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare
şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. i.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei
săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi
cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum
sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea,
prin afişa
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
- deprinderi de autoservire - ordine - igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât
pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)

30
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă
ceva.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. rea
programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său,
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

31
CALITATEA COMPETENŢELOR DE COMUNICARE

PROFESOR: GAVRILOAIA DANIELA


UNITĂŢI DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CLUBUL COPIILOR TÂRGU NEAMŢ,
LICEUL TEHNOLOGIC: ARHIMANDRIT”CHIRIAC NICOLAU”
VÂNĂTORI, JUDEŢUL NEAMŢ.

Valorile şi atitudinile dezvoltate cuprind: respectul şi încrederea în sine şi în ceilalţi; recunoaşterea


unicităţii fiecarei persoane; receptivitate la emoţiile celorlalţi; valorizarea relaţiilor interpersonale;
valorificarea critică şi selectivă a informaţiilor; adaptare şi deschidere la noi tipuri de învăţare; motivaţie şi
flexibilitate în elaborarea propriului traseu educaţional şi profesional; responsabilitate şi disponibilitate
pentru decizii şi acţiuni privind propria carieră; interes pentru învăţare permanentă într-o lume în schimbare
şi în societatea cunoaşterii; orientare spre o viaţă de calitate, în prezent şi în viitor.
Comunicarea reprezintă proces de transmitere a informaţiilor, opinii, credinţe, impresii, sentimente,
emoţii, idei prin mijloace cuvinte, gesturi, semne, simboluri şi canale restrânse discuţii directe, în grupuri
mici, prin scrisori, telefon, internet sau lărgite radio, mijloace artistice de la o persoană la alta şi care se
presupune a fi capabile să perceapă acest proces şi să-l interpreteze.
Procesul comunicării presupune două etape:
Receptarea mesajului celuilalt – implică – stabilirea contactului vizual cu persoana cu care vorbim,
folosirea răspunsului minimal şi a încurajării, concentrarea atenţiei pe ceea ce spune vorbitorul, evitarea
interpretării a ceea ce spune celălalt, reflectarea sentimentelor celuilalt, adresarea întrebărilor închise şi
deschise, concentrarea atenţiei pe aspectele importante din discuţie, evitarea sfaturilor, evitarea întreruperii
persoanei care vorbeşte;
Transmiterea mesajului: a comunica eficient înseamnă a transmite un mesaj clar şi concis astfel încât
să fie evitate confuziile;
Eficienţa procesului de comunicare este asigurată de manifestarea următoarelor abilităţi: ascultarea
activă reprezintă capacitatea de a surprinde atât conţinutul mesajului cât şi emoţiile interlocutorului, pentru
a asigura înţelegerea cât mai acurată a mesajului; transmiterea asertivă a mesajului; identificarea surselor
de conflict şi utilizarea strategiilor specifice de rezolvare a a conflictelor; utilizarea acestor abilităţi în
diferite contexte de comunicare dialog, comunicare de grup, comunicare directă sau mediată;
Reguli minimale ale unei comunicări eficiente: orientarea pozitivă a comunicării pe fapte plăcute,
stimulatoare, afirmative; comunicarea să fie bilaterală, să permită schimbul de mesaje, punerea de întrebări;
să permită intervenţia tuturor cu mesaje, să stimuleze emiterea de alternative; să faciliteze verificarea
înţelegerii mesajului; să fie securizantă, concordanţa comunicării verbale cu cea mimico-gestuală; evitarea
ambiguităţilor, subînţelesurilor, incertitudinilor, evitarea suprapunerii, interferenţelor în emiterea de
mesaje, comunicarea eficientă presupune construirea de mesaje clare, concise şi exprimate cu expresii şi
cuvinte uzuale.
Comunicarea non-verbală reprezintă modul în care este exprimat un mesaj poate să modifice
înţelesurile acestuia şi să aibă o importanţă mai mare decât cuvintele propriu-zise. Cercetările arată că în
comunicare limbajul non-verbal are o pondere de aproximativ 85%.
Forme de comunicare non-verbală: spaţiul personal – distanţa inter-personală acceptabilă; contactul
vizual – poate exprima o gamă variată de emoţii: dezaprobare, încântare, prietenie; postura corporal,
paralimbajul: inflexiuni verbale ridicare a vocii, coborâre, monotonie, ritm verbal rapid, lent, variat,
intensitate voce puternică, slabă, ton, expresivitatea facială, gesturile.
Comunicarea asertivă, pasivă şi agresivă:
Asertivitatea – comunicare deschisă, directă şi onestă, care ne permite să avem încredere în noi şi să
câştigăm respectul prietenilor şi colegilor; abilitatea de exprimare a emoţiilor şi a gândurilor într-un mod
în care ne satisfacem nevoile şi dorinţele şi le respectăm pe cele ale interlocutorului. Ea facilitează
rezolvarea situaţiilor interpersonale tensionate.
Pasivitatea –răspunsul unei persoane care încarcă să evite confruntările, conflictele şi doreşte ca toată
lumea să fie mulţumită, fără a ţine cont de drepturile sau dorinţele personale; manifestarea unei persoane
care nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câştigarea unor drepturi personale sau în
apărarea unor opinii.

32
Agresivitatea este o reacţie comportamentală prin care încalci regulile impuse de autorităţi, eşti
insensibil la sentimentele celorlalţi, nu-ţi respecţi colegii, consideri că tu ai întotdeauna dreptate, rezolvi
problemele prin violenţă, consideri că cei din jurul tău sunt nedrepţi cu tine.
Asertivitatea, agresivitatea şi pasivitatea sunt trei modalităţi calitativ diferite de abordare a relaţiilor
interpersonale.
Principii pentru comunicarea eficientă în grup:
1. Criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor – trebuie să fie clare: fie asigurarea unor grupe
eterogene, care să cuprindă diferite tipuri de elevi, fie realizarea unor grupuri pe nivele diferite, între care
vor diferi sarcinile şi modalităţile de interacţiune promovate;
2. Continuitatea interacţiunilor în grup – este utilă ca grupurile să nu interacţioneze doar în cadrul
unei sarcini, ci în mod repetat, în situaţii şi sarcini diverse, pentru a forma adevărate reţele de comunicare;
3. Interdependenţa membrilor grupului – sarcina este de dorit să implice realizarea unui produs finit
comun, iar realizarea rolului fiecăruia să depindă într-o oarecare măsură de realizarea sarcinilor altor
membri ai grupului. Este încurajată astfel responsabilitatea fiecărui membru în parte faţă de rezultatele în
urma comunicării întregului grup;
4. Responsabilitatea fiecăruia pentru activitatea proprie – pentru a nu favoriza procesul delegării
responsabilităţii faţă de ceilalţi membri ai grupului, ar trebui ca în produsul finit să poată fi identificată
contribuţia fiecărui elev şi membrii grupului să poată fi notaţi diferenţiat, în funcţie de contribuţia fiecăruia;
5. Atenţie explicit acordată formării de abilităţi sociale – elevii vor fi instruiţi pentru a-şi forma
abilităţile de comunicare în grup, utilizând atât elemente de limbaj verbal cât şi nonverbal;
Cooperarea este o activitate orientată social în cadrul căreia individul colaborează cu ceilalţi pentru
atingerea unui ţel comun, care nu poate fi atins decât prin concentrarea eforturilor tuturor membrilor
grupului.
Exemple de abilităţi sociale: cooperarea, negocierea, aservitatea, leadership-ul, oferirea de suport
social, abilitatea de a dezvolta o reţea de suport social.
Abilitatea socială reprezintă capacitatea de a iniţia şi întreţine relaţii personale, de a fi acceptaţi şi de
a ne integra în grupuri, de a acţiona eficient ca membri ai unei echipe, elevii vor conştientiza conexiunile
între ceea ce învaţă şi utilitatea cunoştinţelor şi abilităţilor dobândite pentru viaţa reală. Conştientizarea
transferului de abilităţi şi cunoştinţe în viaţa reală sporeşte motivaţia şi interesul pentru învăţare al elevilor.

Bibliografie:
Gabriela Lemeni, Mihaela Porumb coordonatori-”Consiliere şi orientare, ghid de educaţie pentru
carieră ”, Editura Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România (ASCR), Cluj Napoca, 2004;

33
CEI 7 ANI DE ACASĂ

GHEҬU GEORGETA
GRĂDINIҬA P.P.NR.2 CONSTANҬA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Vrăsmaş E. A., Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

34
IMPORTANTA EDUCATIEI CELOR 7 ANI DE ACASA

PROF. GAZDAG ANDRA-


SCOALA GIMNAZIALA NR 1 MIRZANESTI, JUD. TELEORMAN

Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.
Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi
cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea
cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se
porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului.
Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult
competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să
fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate.
Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de
îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în
vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului
presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală,
dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei,
cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare.
Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme
mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe,
achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu
ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea
dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici.
Principiile dezvoltării copilului
Dezvoltarea este secvenţială.
În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu
parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără
a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al
abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor.
Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte.
Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie
dintr-un domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul în
mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor şi
va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa.
Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare.
Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar
Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii
sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului.
Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex.
Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă,
majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad
de precizie. De exemplu, la început copilul va sta în picioare sprijinindu-se. Apoi îşi va dezvolta echilibrul
şi va reuşi să stea în picioare nesprijint. Când va dori să meargă, va trebui să aibă abilitatea de a-şi menţine
echilibrul în poziţia „în picioare“ utilizând o mişcare alternativă a picioarelor. Pentru a putea fugi, copilul
are nevoie şi de abilitatea de a-şi coordona îndoirea genunchilor şi folosirea accentuată a muşchilor
piciorului pentru schimbarea centrului de greutate al corpului.
Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu.
Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au

35
nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este
determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare.
De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul
familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea
copilului).
Mic portret al copilului 3 - 5 ani
• creşte în înalţime de la 92 de cm la 116 cm;
• apar mugurii dentiţiei definitive şi se osifică oasele lungi;
• se dezvoltă motricitatea fină: îşi poate închide un fermoar, se poate pieptăna, se poate îmbrăca
singur;
• se dezvoltă capacitatea de a-şi menţine echilibrul: urcă treptele, poate merge pe tricicletă, urcă şi
coboară în diverse jocuri din parc;
• începe jocurile simbolice: a se juca „de-a şcoala“, „de-a mama“;
• se bazează pe vocabular în comunicare;
• la 3 ani vocabularul copilului cuprinde între 700-800 şi 1000 de cuvinte, la 5 ani el ajunge să
cunoască 2300 de cuvinte;
• îşi ştie numele şi prenumele. Spre 5 ani, îşi poate cunoaşte adresa;
• povesteşte despre activităţile şi experienţele zilnice;
• desenează un om din patru elemente (de exemplu, cap, corp, picioare);
• sentimentul de independenţă se dezvoltă, se separă de părinţi pentru explora din ce în ce mai
autonom;
• îi plac jocurile de mişcare, de construcţie, desenul, modelarea plastilinei;
• are stări afective confuze (trece de la râs la plâns foarte rapid, uneori râde cu lacrimi pe obraz), dar
începe să-şi poată stăpâni emoţiile;
• apar sentimentele şi emoţiile estetice şi morale (îi este ruşine, doreşte să fie frumos îmbrăcat).
5 - 6 / 7 ani
• dentiţia provizorie este înlocuită cu dentiţia permanentă;
• creşte capacitatea de autocontrol la nivelul musculaturii: mersul pe bicicletă, înot, patinaj, fotbal
etc.;
• asimilează un mare volum de cunoştinţe, dezvoltându-şi noi modalităţi de cunoaştere: observarea
atentă, atenţia, exprimarea în mod logic a ideilor, imaginaţia;
• deprinde scris–cititul;
• începe să clasifice, să includă obiectele după anumite însuşiri esenţiale în categorii şi clase;
• foloseşte cuvintele de legătură „ca“, „pentru că“, „deoarece“;
• are loc dezvoltarea relaţiilor sociale şi valorificarea noilor experienţe de viaţă (apar prieteniile, se
reduce dependenţa de părinţi şi devin mai interesaţi de colegi şi prieteni);
• înţelege şi resimte tot ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri.

36
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE –CEI 7 ANI DE ACASĂ !

PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR ILIUȚĂ CECILIA FILOFTEIA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ MIRCEA CEL BĂTRÂN
CURTEA DE ARGEȘ

CUM CONSILIEZ UN PĂRINTE ?


,,Pe cei 7 ani de acasă nu-i primești la nicio școală, dar reprezintă singurul pașaport recunoscut în
întreaga lume !
În educație,un rol important îl are empatia,capacitatea de a te transpune în gândurile celuilait .Atunci
când există empatie între învațător-elevii săi și părinții acestora, ei se află pe aceeași lungime de
undă,procesul de predare-învățare-evaluare se desfășoară firesc ,fără blocaje, iar rezultatele sunt
superioare.Un învățător bun va ști să le insufle elevilor și părinților lor un mod de gândire pozitiv, optimist
și să se poarte cu fiecare ca și când ar fi cea mai importantă persoană din lume pentru el, comunicându-le
acest lucru.
Învață-i pe oameni să
devină mai buni-să-și
vadă Eul autentic și pur,
să-și descopere puterea
de vindecare.
Arată-ți dragostea și
respectul
ajutându-i să-și
descopere calitățile.
Învață-i să dăruiască,
numai astfel vor dobândi.
(după Jack Canfield și Mark Victor Hansem)
Există mai multe feluri de părinți,după:
1.interesul manifestat față de școală (rezultatele la învățătură ale copiilor, comportamentul, relațiile
cu cadrele didactice și colegii) sunt părinți:
-interesați- de tot ceea ce are legătură cu propriul copil.Ei sunt motivați intrinsec.
-parțial interesați-de obicei,material (carnete de alocație ,burse, diferite ajutoare etc.) Ei sunt motivați
extrinsec.
-dezinteresați=le lipsește motivația.
2.colaborarea cu școala(conducere,cadrele didactice etc.) sunt părinți.
-cooperanți-oricând, oricum, oriunde și oricât este nevoie. Ei au inițiativă proprie.
-parțial cooperanți- în funcție de diferite interese .Ei pot fi stimulați de inițiativa altora.
-necooperanți.
3.atitudinile față de copii, sunt părinți care:
-subapreciază potențialul momentan al copilului (intelectual, educațional comportamental).Ei
suprasolicită copilul, obosindu-l.
-subapreciază potențialul acestora. Adoptă o atitudine indiferentă, inhibitoare, favorizând deplasarea,
slăbirea voinței copilului.
-apreciază corect potențialul copilului și ajută la stimularea, valorificarea și îmbogătirea acestuia.
Această clasificare poate continua. Ea a fost făcută în urma multiplelor cazuri concrete avute în
școală.
În funcție de categoria în care se încadrează părintele, acesta trebuie tratat ca atare. De exemplu,
părintele unui copil care are rezultate mai slabe la învățătură și care la început a fost cooperant, în momentul
în care la ședinta cu părinții se prezintă în plen rezultatele școlare (iară-și și iarăși silabe) se va simți frustrat
și poate nu va mai veni în urmatoarea ședință.
De obicei, la ședințele cu părinții lipsesc părinții copiilor care au probleme, iar obsevațiile se fac
mereu părinților fără probleme.

37
De ce lipsesc acei părinți? Poate pentru că au obosit să audă lucruri vechi, pe care le știu deja și le
știu prea bine, iar când ,întâmplător, îi întâlnești sau îi suni, prima lor întrebare este,,Ce prostii a mai făcut
iarăşi ?
Și atunci ce se poate face pentru a stimula colaborarea cu părinții acestor copii? Pe cât posibil, între
cadrul didactic (profesor, diriginte ,consilier) și părinte este recomandată discuția individuală, iar la ședințe
prezentate în plen să nu se mai comunice rezultatele la învățătură decât la nivel global, urmând să fie invitat
la consiliere individuală.NU VOM MAI AMINTI ÎN PLEN NUMELE COPIILOR CU REZULTATE MAI
SLABE LA ÎNVĂȚĂTURĂ.
Părinții și copiii trebuie sensibilizați.Toți ne punem întrebarea:,,Care ar putea fi portretul consilierului
ideal? Am încercat și noi (fără a avea pretenția că am reușit) să conturăm un astfel de portret.
PRIN PUTEREA PROPRIULUI NOSTRE EXEMPLU, TREBUIE:
*să le fim un model (intelectual, comportamental, moral);
*să ne autocunoaștem pentru a-i ajuta să se cunoască mai bine;
*să ne valorificăm potențialul nostru creator pentru a-i ajuta la stimularea propriului potențial;
*să fim curajoși, îndrăzneți, pentru a le stimula și lor curajul și îndrăzneala;
*să fim empatici;
*să iubim (pentru că iubirea este totul);
*să fim optimiști ,pentru a le insufla și lor optimism;
*să fim adaptabili, pentru a-i putea ajuta atunci când au nevoie;
*să fim fermi, hotărâti, pentru ca și ei să ne urmeze exemplul;
*să fim răbdători, calmi ,pentru a le insufla și lor din liniștea noastră;
*să fim echilibrați.
Prin serbările noastre școlare cu prilejul diferitelor sărbatori , prin activitătile desfăsurate la nivelul
comisiilor metodice , al excursiilor, am implicat mereu părinţii într-un demers formativ- educativ coerent,
care să sprijine dezvoltarea elevilor.
Primele sfaturi de la învățător către familie, transmise pe un ton prietenesc, au fost:
*Învaţă să-ți asculți copilul tău!
*Fii răbdător!
*Fii maleabil!
*Nu fi partea care atacă- să nu te enervezi, să nu țipi, nu jigni copilul!
*Exprimă-te clar și hotărât!
*Discută cu copilul tău cât mai mult!
*Fă-ţi timp pentru copil şi fii gata să-i oferi siguranţă!
*Faceti din fiecare realizare o sărbătoare!
*Răsplătiţi-le şi lăudaţi-le orice efort. Amintiţi-le că un competitor nu încetează niciodată să încerce.
*Petreceţi câtva timp cu fiecare dintre copii singur, pentru a arăta că fiecare este special pentru
dumneavoastră.
*Învăţaţi-i să gândeascâ pozitiv, fiind chiar voi un exemplu.În loc de remarci critice la întoarcerea de
la joacă, spuneţi: Se vede că te- ai distrat de minune.
*Lăsaţi-i să-şi aleagă singur hainele. Acest lucru arată că le respecţi capacitatea de a lua decizii.
*Puneţi bileţele cu glume, poezioare sau cuvinte de incurajare în pachetul cu gustarea pentru şcoală.
*Încercaţi să nu faceţi nimic din cele ce v-au făcut părinţii vostri şi nu v-a plăcut.
*Oferiţi-i copilului daruri adevărate, pe termen lung. Acestea sunt rădăcini şi aripi totodată.Dacă
devine independent ) şi vi se pare că exagerează...=,consideraţi că aţi reuşit!
*Uitaţi de ziua de ieri .Începeţi o nouă zi cu bucurie . Este un nou prilej de a avea o relaţie bună cu
copilul şi de a-i arăta din nou şi din nou că îl iubiţi.
*Îmbrăţişaţi-l, sărutaţi-l şi spune-ti-i ,,TE IUBESC!,, cel puţin o dată pe zi. Copiii au nevoie de
reafirmarea dragostei părinteşti. Puşculiţa lor sentimentală va fi astfel mereu plină!

Bibliografie:
Paloma,Petrescu,Lucreţia,Sirinian,2002,Managementul educational,Ed.Dacia,Cluj-Napoca.
Adriana, Băban,Consiliere educaţională.

38
CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRESCOLAR: IOAN PETRUȚA


G.P.N. NR.1 POARTA ALBĂ

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

39
“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!”

MARTIE 2019
PROF. IANA MIHAELA MARIA
GRĂDINIŢA P.N. NR. 2, MURFATLAR,
STRUCTURĂ A ŞCOLII GIMNAZIALE ADRIAN V. RĂDULESCU,
ORAŞUL MURFATLAR, JUD. CONSTANŢA

„Toți copiii și adulții au dreptul să evolueze și să se dezvolte într-un context în care să existe egalitate
și respect pentru diversitate. Copiii, părinții și educatorii au dreptul la calitate în serviciile implicate în
copilăria timpurie, fără discriminare datorită rasei, sexului, limbajului, religiei, opiniilor politice sau de
altă natură, naționalitate, etnie, origine socială, sărăcie, dizabilitate sau orice alt statut.” (conform
DECET, European Diversity in Early Childhood Education)
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare,
pentru a reuşi să facem împreună.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Procesul de creştere şi dezvoltare poate fi:Tipic:• se presupune că majoritatea copiilor au anumite
deprinderi, abilităţi sau comportamente însuşite la o anumită vârstă; Atipic:este caracteristic copiilor care
se dezvoltă în mod diferit. Sunt situaţii în care dezvoltarea copilului depăşeşte nivelul mediu de dezvoltare
la respectiva vârstă, dar şi situaţii în care apar devieri sau întârzieri marcante de dezvoltare, copii a căror
creştere şi dezvoltare este incompletă .
Trebuie să înţelegem şi să cunoaştem elemente despre dezvoltarea copilului pentru: a sprijini
creşterea şi dezvoltarea copilului şi pentru a-l ajuta să-şi atingă maximum de potenţial; a avea aşteptări
realiste de la copil, în funcţie de vârsta şi gradul său de dezvoltare; a şti ce să caute când observă că este
vorba despre întârzieri în dezvoltarea copilului pentru a putea solicita ajutorul specialiştilor.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale

40
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
Daca vrem sa ajunga un mare om, trebuie sa il crestem ca atare. Adica sa facem cu el si pentru el
acele lucruri care sa il ajute sa fie mai intai un mare om, apoi sa il ajute sa se descurce in viata, sa se ajute
singur atunci cand intalneste probleme in viata. Mai intai il vom ajuta si sustine sa fie independent in
deprinderile de autoingrijire, apoi il vom sustine in ce isi doreste sa faca, nu ii vom impune sa duca la bun
sfarsit propriile noastre neimpliniri. Multi parinti sunt constienti ca nu este in regula sa-ti rasfeti copilul.
Este foarte bine ca isi pun aceasta problema. Ceea ce nu-i tocmai bine este ca nu stiu inca (la aceasta varsta)
ce inseamna rasfat si ce nu, si pleaca urechea la consilierea de parc. Rasfat este atunci cand fac eu, ca adult,
in locul copilului, ceea ce el poate (sau ar trebui sa poata) sa faca deja, si anume: sa ii dau sa manance, sa
il spal, sa il imbrac, sa ii fac ghiozdanul, sa nu il pun sa faca treburi casnice (sa spele vase, sa curete unde
a mancat, sa isi faca ordine in camera). Ce nu este rasfat: sa il dragalesc, sa il iau in brate cand plange (cand
e bebelus), sa ma joc mult cu el.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
Cunoscand faptul ca fiecare persoana este unica in felul ei, ca fiecare parinte are stilul propriu de
educatie, convingerile si valorile sale personale, gradinita incearca sa stabileasca punti specifice pentru o
mai buna comunicare, pentru a educa cat mai bine impreuna, ea este terenul unor relatii educative din care
fiecare beneficiar – copil, parinte, educator – are de invatat si trebuie sa se simta valorizat si important.
Perioada copilariei este unica si fiecare clipa pierduta ne trimite uneori mai departe de ei scapand din vedere
esentialul, si anume responsabilitatea de a fi parinte .
“Copilul nu este un adult in miniatura, ci el este un candidat la maturizare.”
H. Pierot

BIBLIOGRAFIE
 Hattie, J.A.C., Învăţarea vizibilă: ghig pentru profesori, Editura ,,Trei”, Bucureşti, 2014
 Scrisoarea metodică pentru învăţământul preşcolar 2016-2017
 Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
 Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
 Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
 http://en.wikipedia.org/wiki/Visible_Learning
 http://www.tdschools.org/wp-content/uploads/2013/08/The+Main+Idea+-
+Visible+Learning+for+Teachers+-+April+2013.pdf
• http://visible-learning.org/2013/07/hattie-yates-visible-learning-and-the-science-of-how-we-learn/

41
PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE

PROF.ÎNV.PRIMAR MIRELA LUNGU


ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ORIZONT” BUCUREȘTI

Familia și școala reprezintă factorii cu o deosebită influență asupra formării și dezvoltării


personalității copilului. Orice schimbare în educație pune în discuție implicarea părinților în activitatea
școlii.
Implicarea părinților în dezvoltarea și educația copiilor are diferite efecte benefice: obținerea de
rezultate bune la disciplinele studiate, îmbunătățirea abilităților de citit-scris, rată mai bună de prezență la
școală, mai puține probleme de natură comportamentală. De implicarea lor în acest proces depinde reușita
școlară a copilului.
Este cunoscut faptul că succesul copiilor depinde în mare măsură de armonizarea demersurilor școlii
cu cele ale familiei și de buna colaborare dintre profesori și părinți în vederea stabilirii unei continuități
educative. Familia se găsește de multe ori în contradicție cu școala, astfel că valorile socio- morale ale
familiei nu corespund întotdeauna cu valorile promovate în școală. Familia este prima care simte
problemele, dificultățile, efectele acestora observându-se ulterior în comportamentul copilului în la școală.
O bună colaborare între familie și școală se realizează prin parteneriate, care acționează în
următoarele direcții: ajută profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele școlare ale
elevilor, îmbunătățesc programele de studiu și climatul școlar, dezvoltă abilitățile educaționale ale
părinților, creează un mediu de siguranță sporit în școli.
În relațiile școală –familie este nevoie să se treacă de la simpla colaborare și cooperare la ceea ce
înseamnă parteneriatul educațional, concept, atitudine, direcție a politicilor sociale și educaționale care
respectă și valorizează copilul.
Parteneriatul educațional se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în procesul
de educație să fie realizate în cooperarea, colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali, în
sprijinul copilului.
Ca parteneri, atât școala cât și familia au anumite cerințe una față de cealaltă. Din partea părinților
se așteaptă:
- să asigure condiții optime de dezvoltare a copiilor;
- să le creeze copiilor un mediu sigur, liniștit, prielnic pentru studio;
- să sugereze copiilor importanța educației pentru viața de adult;
- să-i îndrume pe copii în realizarea unui echilibru între activitățile școlare și cele de acasă;
- să comunice des și deschis cu profesorii;
- să-i învețe pe copii auto-disciplina și respectul față de alții;
- să-i determine pe copii cum să reziste influențelor negative;
- să fie un exemplu bun pentru copii, acceptându-și responsabilitatea de părinte;
- să susțină acțiunile școlii;
Așteptările părinților de la corpul profesoral sunt și ele evidențiate:
- receptivitatea la nevoi, interese, abilități ale copiilor;
- comunicarea deschisă cu părinții;
- stabilirea unor cerințe școlare nepărtinitoare pentru toți copiii;
- manifestarea profesionalismului în educarea copiilor;
- tratarea tuturor copiilor în mod correct;
- aplicarea disciplinării pozitive a copiilor ;
- oferirea de indicații cu privire la modul în care părinții îi pot ajuta pe copii să învețe;
În armonizarea relației părinte-copil, dar și copil-părinte, un rol foarte important îl are cadrul didactic,
care, în cadrul întâlnirilor cu părinții, poate supune dezbaterii diferite teme.
Implicarea familiei în activitatea școlară se desfășoara pe două coordonate: pe de-o parte, relația
familie- școală, vizându-se controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutorul în îndeplinirea
atribuțiilor, suportul moral și material, pe de altă parte, relația familie-școală prin care sunt vizate contactele
directe cu reprezentanții școlii, îndeosebi cu învățătorul.

42
În sprijinul schimbării mentalității unor părinți cu privire la școala de astăzi, a atitudinilor și
comportamentelor acestora, se realizeze activități extracurriculare, de consiliere a părinților clasei
desfășurate sub forma unor chestionare, mese rotunde în care au loc dezbateri, discuții, împărtășirea
experienței personale pe marginea mai multor teme foarte importante: cum să fii un bun ascultator, găsirea
timpului necesar pentru a comunica eficient cu copilul, renunțarea la o atitudine dominatoare, acordarea
atenției cuvenite, etc.
Copilul trebuie să afle și de la părinte faptul că școala constituie o prioritate în viața individului ca
să- și poată explica așteptările ridicate ale oricărui părinte în legătură cu școala. Este foarte important ca
părintele să-i arate copilului că este interesat de toate activitățile acestuia la școală, să-i asigure condiții
minime pentru învățare, implicându-l pe copil în amenajarea spațiului personal, să stabilească un set de
reguli de comportament în casă cu privire la accesul limitat la televizor și computer, apelând chiar la
negociere.
Părintele trebuie să fie un model pentru copilul său, de aceea orice sfat pe care i-l oferă acestuia,
trebuie să fie susținut prin fapte și prin atitudine. Nu trebuie să uite că atitudinea sa față de școală va fi
imitată ulterior de copil.
O comunicare eficientă între școală și familie prezintă avantaje pentru toate părțile implicate în acest
proces (copil, părinte, școală):
Părintele trebuie să își pregătească propriul copil pentru a învăța, prezentându-i școala ca fiind
importantă și interesantă pentru formarea și dezvoltarea lui ca adult, nu ca pe un loc unde trebuie să mergi
constrâns de împrejurări;
Părinții se pot implica în activitatea școlii ca voluntari, pot participa la diferite proiecte artistice și
știintifice, pot fi coordonatori ai unor evenimente speciale; asemenea activități desfășurate în parteneriat
întăresc relațiile comunitare de încredere reciprocă și de implicare în transformarea școlii într-o comunitate
adecvată nevoilor de dezvoltare și educare a copiilor;
Cadrele didactice trebuie să mențină fluxul informațional pozitiv, să-i informeze pe părinți în legătură
cu problemele actuale din învățământ, cu politicile școlii, cu obiectivele propuse, cu modul de atribuire a
temelor și stabilire a regulilor clasei;
Școala trebuie să-i implice direct pe părinți în activitățile de consiliere și orientare, desfășurate în
afara orelor de curs, să solicite din partea acestora idei de realizare a activităților extrașcolare, cum ar fi
excursiile, vizitele la diferite obiective ( muzee, ateliere, fabrici), organizarea de concursuri sportive,
cultural-artistice, manifestări cu tematică ecologică, întâlniri ale profesorilor și elevilor cu reprezentanți ai
Poliției Române ( activități pe teme rutiere ), cu cadre medicale ( teme de igienă personală și alimentație
sănătoasă);
Putem înțelege cât este de important acest parteneriat dintre școală, familie și comunitate în
dezvoltarea cognitivă, afectivă și socială a copilului, observând efectele negative ale lipsei de comunicare,
dar și beneficiile înregistrate, acolo unde exista o puternică implicare a factorilor educaționali.

BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, M., Milea, V., Parteneriate școală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iași,
2005
2. Stern, H.H, Educația părinților în lume, E.D.P., București, 1972
3. Țibu, S., Goia, D., Parteneriatul școală- familie- comunitate, 2014, Ed. Universitară, București
4. Vrăsmaș, E., Educația și consilierea părinților, Ed. Aramis, București, 2004
5. Revista Familia mea- Piramida părinților, nr.2, 1997
6. Revista Didactica- Familie- îmbunătățirea relației părinte-copil, nr.10, 2009

43
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR : MĂRGINEANU ALINA- LENUŢA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ „BĂLCESCU- PETOFI” , SATU MARE

Expresia „ Cei şapte ani de acasă”, este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane,
într-un anumit context social. Pe vremuri se vorbea despre cei şapte ani de acasă, ca despre o şcoală
obligatorie de politeţuri si mici reguli ale interacţiunii sociale. Când spunem despre un copil că are cei şapte
ani de acasă, ne referim la faptul că micuţul ştie să salute, să folosească cuvintele magice: „mulţumesc”,
„te rog frumos”, să se comporte cuviincios cu cei din jurul său.
Până nu demult, cei şapte ani de acasă, erau cu adevărat....de acasă! Mai exact, nu cu mult timp în
urmă, copiii stăteau acasă în primii şapte ani de viaţă, instituţionalizarea făcându- se la vârsta de
aproximativ şapte ani, iar educaţia lor fiind în întregime responsabilitatea familiei.
Deşi în prezent, modelarea copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii şapte
ani de viaţă, ea joacă totuşi rolul esenţial în ceea ce priveşte viitorul adult. De aceea este esenţial ca familia
să petreacă cât mai mult timp de calitate împreună cu copilul, timp în care acesta şi nevoile acestuia să fie
în centrul atenţiei.
Copilul trebuie să ştie în primul rând că este iubit şi respectat, că nu trebuie să facă nimic ca să câştige
sau să păstreze iubirea părinţilor, că iubirea adevărată este pur şi simplu necondiţionată.
Politeţea şi bunele maniere se desprind din comportamentul adulţilor.Părinţii sunt modele pentru
copiii lor. Copiii vor încerca întotdeauna să imite comportamentul celor mari, vor dori să facă ceea ce fac
cei mari, nu ceea ce spun ei, de aceea unui adult care uită constant să salute şi să folosească cuvintele magice
îi va fi foarte greu să îi impună micuţului său să le folosească.
Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual şi moral, al personalităţii
propriilor copii se menţine toată viaţa.
“ Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” (Valeria Mahok)
În ceea ce priveşte regulile de bună purtare şi de convieţuire socială acestea vor fi desprinse încet,
încet, de către copil, prin expunerea zilnică şi inevitabilă, la cerinţele mediului în care creşte şi se dezvoltă.

Bibliografie:
•Ecaterina Adina Vrăjmaș ,, Consilierea și educația părinților “, București, Editura ,,Aramis”, 2002;
• ,,Educația începe cu cei șapte ani de acasă”. Gazeta de Sud, w.w.w.gds.ro
• ,,Sănătatea copilului”, jurnalul.ro
• Institutul de Științe ale Educației, nr. 3, 4 / 2007, Revista învățământul preșcolar, Editura Coresi,
București;
•H. H. Stern, 1972, Educația părinților în lume, Editura Didactică și Pedagogică, București.

44
FAMILIA – PRIMUL EDUCATOR DIN VIATA COPILULUI

PROF. INV. PRESC. MIRON CRISTINA DORINA


G.P.N “RAZA DE SOARE” , LUNCA PRIPORULUI

Copiii se nasc cu vise si depinde de cei din jurul lor ca acestea sa devina realitate.
Unui fluture nu-i frangi aripile, ci suflii ca el sa poata zbura cat mai sus pentru a avea rezultate ,
trebuie mai intai sa investesti. Sa investesti dragoste , rabdare, atentie si mai ales timp. Timp pentru copilul
tau .
Traim intr-o lume agitata, nervoasa , obosita, traim pe fuga si uitam cee ace este important . Muncim
ca sa traim , in loc sa traim pentru a munci. Fericirea si bunastarea copiilor nostri nu trebuie sa fie
conditionate si bazate pe bunuri materiale , ci trebuie sa se axeze pe valori morale .
Educatia copilului incepe in familie si apoi se continua in diverse institutii de invatamant.
Educatia copiilor intr-o tara de drept cu o economie de piata constituie o sarcina deosebit de
importanta atat pentru fiecare parinte in parte cat si pentru intreaga societate.
Fiecare parinte doreste ca si copilul sau sa devina un om in adevaratul sens al cuvantului , sa aiba un
organism sanatos, un caracter frumos si cinstit, sa fie apreciat de cei din jurul sau. Dragostea de munca si
de adevar, dragostea de patrie sunt sentimente demne pe care fiecare dintre noi vrem sa le cultivam la copiii
nostri.
Copiii sunt viitorii cetateni ai tarii si viitorii cetateni ai lumii. Ei vor fauri istoria. Fiecare copil e unic
si fiecare din el va devein un parinte, de aceea este nevoie de o educatie solida si plina de valori, pentru a
deveni un parinte responsabil si admirabil.
Rolul principal in educatia copiilor il au parintii , familia.
De multe ori , apreciindu-se felul de a fi al unuia din noi , se aminteste de educatia primita in cei sapte
ani de acasa.
Educatia realizata de familie se intipareste in viata copiilor ei.
Deprinderile bune, insusite din frageda copilarie , de la parinti si ceilalti membri ai familiei, se
dezvolta si infrumuseteaza caracterului omului .
In primii ani de viata, copilul acumuleaza foarte multe informatii, dare le trebuie structurate si alese
cu atentie .
Copilul invata si ce este bine, dar si ce nu este. Deprinderile rele, …In primii ani ai vietii copilului se
dezradacineaza foarte greu.
Calm sau nelinistit, timid sau indraznet, inalt sau scund , rotofei sau firav, cu o privier mult prea
iscoditoare, sau calda si ascultatoare, copilul are nevoie de educatie .
Copilul parcurge in familie cateva etape de formare . El stie ca in anumite momente poate sa se
increada in adult , asa cum in altele nu poate, ca trebuie sa fie constient de el insusi ca fiind “EU” , ca poate
face anumite lucruri singur, daca i se da voie , si ca trebuie sa fie interesat de propriile progrese spre binele
sau.
Parintii isi pun amprenta in educatia copiilor, ei fiind primul si principalul model.
Educatia este factorul strategic al dezvoltarii de perspectiva si ea priveste modelarea
multidimensionala si anticipativa a factorului uman.

Bibliografie
“Scoala si familia “, Editura “Gheorghe Cartu Alexandru” , Craiova , 2005
“Psihopedagogia copilului “ , Editura “Repograph”

45
TOTUL PLEACĂ DE LA CEI 7 ANI DE ACASĂ…
EXEMPLU DE BUNĂ PRACTICĂ

PROF. MATEVICI LUMINIȚA


GRĂD. P.P. NR. 2 , PAȘCANI, JUD. IAȘI

Aceasta este responsabilitatea majoră a tuturor părinţilor de care depinde cine va fi adultul de mâine
. Părinții trebuie să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar
această expresie – „bună creştere” –este esențialul
vieții . Ea are forma pe care părinţii i-o dă. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât
contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină
definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Maxima importanță a acestei responsabilități m-a determinat ca, prin meseria pe care o practic , să
pun umărul la formarea părinților și prin ei a generațiilor de copii pe care îi „modelez ”cu mult drag .
Fiecărei generații de părinți le adresez aceeași temă de reflexie : „Ce înseamnă cei 7 ani de-acasă ?”
Răspunsurile lor sunt multiple și variate . Le-am strâns într-un mănunchi de gânduri :
-să fii respectuos și manierat.
- să știi să comunici: să știi să asculți și să știi cât si când să vorbești.
- să saluți.
- să știi să dăruiești.
- să ai încredere.
- să îți pese.
- să înveți că viața este o călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm.
- să spui adevarul
- să nu fii agresiv
-să iti asumi responsabilitatea pt ce faci
- să nu te întinzi pe masă când mănânci
-să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi)
-să spui multumesc
- să te spelli pe dinți seara/dimineața
- să nu te scobești în dinți/ori alte părți... în public
Răspunsurile au fost adunate și sintetizate împreună . Așa au putut să se oprească o clipă și să reflecte
asupra importanței lor în viața copilului lor .
Am creionat împreună codul celor 7 reguli ale celor 7 zile din săptămânile celor 7 ani de-acasă astfel:
1.Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie . Ea începe din momentul în care
bebelușul salută prin gestul de a flutura mâna şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
2.Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
3.Comportamentul cu prietenii de joacă , cu colegii de grupă , de clasă. Jocurile copiilor sunt
experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă
partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
4. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
5.Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

46
7. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Lucrurile acestea se învață mai mult prin puterea exemplului părinților și a altor educatori, mai
degrabă decât din predici și povesti. Așa că le-am trasat sarcina de maximă importanță și anume aceea de
a permanent un exemplu pentru cei mici.
Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Mergem mai
departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

47
EDUCATIA SI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. MIRANCEA GEORGIANA-


SCOALA GIMNAZIALA NR 1 MIRZANESTI, JUD. TELEORMAN

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

48
IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

PROFESOR INVATAMANT PRIMAR NISTOR LUMINITA CARMEN


SCOALA GIMNAZIALA ,,MIHAI EMINESCU,, SAT OSESTI - VASLUI

Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi
de Dumnezeu să deţină rolul principal.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea
sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos –
„nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a
insusit diverse norme ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta
nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca
ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra,
cat si din cele negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne
supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in
diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igiena;
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative;
– bune maniere si comportament;
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire);
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este
certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
– consecventa in realizarea unei sarcini;
– concentrare a atentiei;

49
– perseverenta in realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitie;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi
increzator in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Familia este o mică biserică numai
atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atenţie şi responsabilitate. În „cei șapte ani de acasă”
e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a
colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai
uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”;
„Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim
la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este
de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem
spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își
agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau
în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
In concluzie cei sapte ani de acasa este o expresie care exprima educatia unei persoane.Cei sapte ani
de acasa au ajuns sa reprezinte un cod moral pe care ar trebui sa il respecte toti cei care traiesc in societate.

„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul
în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile

50
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR PANTEA NELA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘIMAND, JUD. ARAD

Motto:«Familia este celula vieţii sociale»

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Putem spune că educaţia copilului începe chiar din primele zile când i se satisfac anumite cerinţe:
dacă plânge şi este alăptat, tace; dacă plânge şi este luat în braţe, tace, dar la fel de bine acest lucru poate
să devină un obicei pentru a fi ţinut în braţe. Aşadar, primii ani din viaţă influenţează comportamentul viitor
al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
” Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să
scrie, sa citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Părinţii sunt direct responsabili de educaţia de bază pe care
copilul o primeşte în familie. Lacunele procesului vor influenţa iremediabil succesul la şcoală, buna purtare
fiind criteriul de bază în clasificarea elevilor în categoriile de "răi" sau "buni".
Bunele maniere ale copilului la școală conturează o etichetă valabilă pentru toată familia elevului, aşa
cum semnele de proastă creştere afectează reputaţia mediului domestic din care micuţul provine. Mulţi
învăţători şi profesori se plâng de dispariţia celor "şapte ani de acasă", acuzând părinţii că ignoră
comportamentul necivilizat al copiilor lor. Modelarea unei atitudini politicoase şi dezvoltarea empatiei
copilului (capacitatea de a lua în calcul drepturile şi sentimentele celorlalţi) sunt două deprinderi cruciale
pentru viitorul elev, dar şi pentru adultul în care se va transforma acesta. În afară de aprecierile pe care le
va primi de la profesori şi colegii săi, copilul va dezvolta o stimă de sine puternică, un psihic echilibrat şi
un caracter demn. Trebuie ştiut foarte bine faptul, că mediul familial influenţează în mod direct
comportamentul copilului, deoarece pentru el familia reprezintă un model de comportament. Aşadar, un
copil care creşte într-o familie civilizată, unde toţi membri respectă anumite reguli (spun: ” te rog”, ”
mulţumesc”, ” îmi dai voie”, se salută, nu vorbesc pe un ton ridicat, nu se jignesc), atunci şi el se va deprinde
cu acestea şi va fi un copil civilizat. Dimpotrivă, un copil crescut într-o familie în care există violență, fie
ea şi verbală, va fi un copil agitat, irascibil, care la rândul lui va folosi cuvinte jignitoare, va fi agresiv.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic
pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de
moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al
respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie, au fost lipsiţi
de o reală asistenţă din partea familiei.
Este foarte adevărat că în zilele noastre părinţii nu mai acordă suficient timp copiilor pentru educaţie,
motivând că sunt foarte ocupaţi. Ba mai mult, pentru a le ocupa timpul micuţilor, le cumpără diferite
gadgeturi: jocuri, telefoane, tablete, crezând că acestea îi substituie. Ei nu îşi dau seama că lipsa de atenţie

51
şi comunicare, schimbă foarte mult caracterul copiilor. Unii dintre părinţi chiar cred că, ”cei şapte ani de
acasă” nu mai sunt necesari, că acum este la modă, ”tupeul”. Nu trebuie să uităm faptul că, modul în care
un om se comportă în societate influenţează foarte mult şansele sale de reuşită, dezvoltă respectul de sine,
îl face să se integreze uşor în societate, să se adapteze oricăror nevoi sociale şi la fel de bine, să fie catalogat
de cei din jur ca om educat, manierat.
Familia, şcoala, constituie medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului.
Comportamentul lui nu poate fi înţeles decât totalizând ansamblul acestor influenţe. Cea dintâi şcoală a
omului a fost şi rămâne familia, ea dă temelia pe care se clădeşte edificiul personalităţii, iar trăinicia
edificiului depinde de calitatea temeliei.
În concluzie, se poate spune că prima educaţie se face în familie, unde copilul trebuie să înveţe bunele
maniere, să primească răspuns la orice întrebare, să fie ascultat de câte ori are nevoie şi să i se ofere acea
dragoste părintească, pentru ca şi el la rândul lui s-o poată oferi. Un copil lipsit de, ”cei şapte ani de acasă”
va avea un drum anevoios în viaţă.

52
CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. PANȚURU SIMONA


GPP ”LUMEA COPILĂRIEI”RM. SĂRAT
JUD. BUZĂU

”Cu haina celor şapte ani de-acasă


Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde ai fi...” Constantin Iordache

Sintagma ” cei 7 ani de acasă” își are originile în vremurile în care copiii stăteau efectiv acasă primii
7 ani de viață, perioadă în care de educația lor se ocupa exclusiv familia, cu preponderență mama.În prezent,
referirea este în general însoțită de aprecieri în legătura cu buna creștere pe care o demonstrează copilul
prin comportamentul sau limbajul pe care îl afișează.
Așadar, când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Familia și modelul pe care îl imprimă aceasta joacă un rol hotărâtor în formarea și dezvoltarea
viitorului adult, chiar dacă, în ultimul timp modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv în rolul
familiei.
Timpul petrecut îmreună cu copilul,un timp de calitate, în care toată atenție este îndreptată către
acesta, are o pondere deosebită în dezvoltarea afectivă a copilului, în primul rând. Dacă copilul se simte
confortabil din punct de vedere afectiv, dacă se simte iubit, protejat, toate celelelte comportamente pozitive
se vor asimila foarte ușor, așezîndu-se ”de la sine” pe acest fundament deja solid care îi conferă copilului
siguranță și căldură.Copilul trebuie sî știe că este iubit necondiționat, fără a interveni obligativitatea de a
trebui să câștige această dragoste sau să facă ceva anume ca să o păstreze.
Regulile de conduită vor fi deprinse de copil cu pași mici și firești, zi după zi, după modelul mediului
familial. Copilul va imita cu plăcere, deși în mod inconștient de cele mai multe ori, comportamentul
observat la persoanele din mediul apropiat.Politețea și bunele maniere se deprind prin observarea
exemplului adulților.
Regulile de bună purtare sunt însușite prin observarea exemplului adulților din mediul apropiat.
Din punctul de vedere al relațiilor de atașamet, în primii 7 ani de viață se pun bazele unei relații
sănătoase cu cei din jur, avînd ca exemplu de asemenea relațiile dintre membrii familiei, familia lărgită,
prieteni apropiați etc.
Primii 7 ani de viață sunt definitorii în dezvoltarea personalității copilului de acum și adultului de mai
târziu.Din punct de vedere cognitiv, acum se face trecerea de la stadiul senzorial-motor în cre copilul învață
cu ajutorul simțurilorla stadiul preoperațional, în care copilul începe să gândească cu ajutorul simbolurilor,
începe să își folosească intens imaginația și memoria(Jean Piaget)
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
Așadar, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: comportamentul în timpul meselor, în
cadrul unei vizite, la spațiile de joacă, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, petrece timp cu alte persoane
din afara familiei şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să își dezvolte mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile
din familie, să vorbească la telefon. Așadar, copilul trebuie încurajat să își exprime propriile păreri, să fie

53
ascultat cu răbdare atunci cînd are ceva de spus,nu trebuie corectat în public ci în privat, acest lucru reușind
doar să inhibe și să rușineze copilul.
Este foarte important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut și să manifestăm
sentimente de dezamăgire, nemulțumire ca administrare a unei pedepse în urma afișării unui comportament
nepotrivit. Ignorarea este una din metodele care dau rezultate foarte bune în a-l ajuta pe copil să
conștientizeze un comportament negativ exprimat.

54
CEI 7 ANI DE ACASĂ!

PATRAU ANCA

Dacă încercăm să definim cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, și se comportă frumos cu cei din jurul său.
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se comportă. Fiecare copil este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă
se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar dar și viață, în general. Primele
zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa fiecărui copilul. Intrarea sa la şcoală este prima lărgire
importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi în
activitatea lui şcolară, de la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de
activitate dirijată, de disciplină, un mediu străin în care trebuie să se acomodeze și să se dezvolte.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Ceea ce învățăm în primii ani de viață, nu uităm niciodată. Primii educatori sunt părinții, de la ei
copiii învața, nu doar din ceea ce spun, ci prin ceea ce fac, prin model personal.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Fiecare copil trebuie ca în primii 7 ani de viață să-și fi însușit deja o serie de deprinderi elementare
acasă, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de școlar. Totuși, există şi copii care se adaptează anevoios în mediul
școlar, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu
ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii
ani de viaţă a acestor copii.
În afară de satisfacerea trebuinţelor de ordin material de hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte
etc., copiii au nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută
fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La polul opus se situează dragostea
manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul, plină de slăbiciune a părinţilor
care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat
astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru
toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.),
trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre
familie şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.

55
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii ; cei din
urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
adult responsabil. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm
copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în
viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.

56
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF.INV.PRIMAR POP NICOLETA


SC. GIMNAZIALA “RADU POPA”

Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comporta cuviincios.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme
şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-l depăşeşte. .
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

57
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

EDUCATOARE POPA MONICA


GRĂDINIŢA PPNR1 ARAD

Expresia ,,cei şapte ani de acasă” este folosită in general pentru a descrie cunduita unui copil intr-un
context anume insă, educaţia primilor ani defineşte in mare măsura viitorul adult.
Familia,in orice societate, joacă rolul cel mai important in formarea şi socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice şi sociale
şi împlinite etapele intregului său ciclu de creştere.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, educaţia primită de la aceştia până la şapte ani fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Tot odată, părinţii reprezintă primii mentori reali in viaţa
copilului, furnizându-I primele repere de orientare in lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile
şi fenomenele din natură şi din societate
Începând cu primii ani din viaţă, copilul preia de la părinţi primele gesturi şi atitudini. Cultivarea
dragostei pentru frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust al copilului faţă de ţinuta şi
locuinţa sa precum şi de frumuseţea comportamentului său
Orice experienţă de viaţă, orice relaţie afectivă vor fi resimţite in funcţie de bazele oferite in familie.
Climatul din familie influenţează personalitatea copilului oferindu-I zestrea de echilibru relaţional si
adaptativ. Rolul părintelui in existenţa copilului este fundamental, dar numai in măsura în care el găseşte
forţa de a creşte ca un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat. Strategiile educative ale familiei
determină în mare măsură personalitatea copilului cât si reuşitele şcolare ale acestuia. Cel mai frumos dar
pe care il oferă părinţii copiilor este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală, intelectuală. ,,Copilul
are nevoie de familie, dar nu de orice familie.”
De multe ori, în special în situaţiile neplăcute din cadrul comportamentului unui copil ne gândim că
nu este educat, mai exact că ,,nu are cei şapte ani de acasă”. Această expresie defineşte insă tot bagajul său
de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini acumulate in primii ani de viaţă. Această perioadă este considerată
,,culmea achiziţiilor” deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente şi atitudini.
In creşterea copilului, părinţii trebuie să se sprijine pe principii clare, să urmărească scopuri precise
şi să asigure condiţiile de mediu necesare bunei sale dezvoltări.
,,Singurul scop al educaţiei este să transforme oglinzile in ferestre”(Sydney Harrris)

Bibilografie:
V. Coroi, M. Florescu,M. Ursache – 7 ani de acasă, Ed. Medicală, Bucureşti 1968

58
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

POPESCU DANA GIANINA

,, Cu haina celor șapte ani de-acasă


Să-ți faci prezența mai frumoasă
Oriunde ai fi, te are-n seamă
Un crez și-o inimă de mamă!”
( Constantin Iordache)

Șapte ani de acasă sau mai nou șase sau cinci ani și un pic sunt cei ce-și pun cel mai pregnant
amprenta în ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne dezvoltarea oricăruia dintre noi în plan educațional,
în plan emoțional.
Fără a avea un suport anume, fără a da curs unor aprecieri deja devenite tabu, fără nici măcar o
influență din Codul bunelor maniere, am să prezint prin ochii mei ceva ce presupune ,, anii de acasă.”
Auzi des adus în prim plan mai ales de cei ce au o anumită vârstă că-ți lipsesc cei șapte ani de acasă,
și pe bună dreptate. Pentru mulți dintre noi pare o ofensă. Altora le dă de gândit. Printre ei mă număr și eu.
Cât preț se punea pe educația venită de acasă?. Cât respect exista între oameni? Ca om al școlii, ca fost elev
mă aplec cu multă admirație la cei asupra cărora educația de acasă își spune cuvântul.
Cât de important este să știi că respectând pe altul, pe tine te respecți. Dar cine mai respectă astăzi?
Nici măcar la fragedă vârstă nu mai ai capacitatea de a asculta și părerile celorlalți. De ce? Pentru că mama,
tata spune că tu ești cel care trebuie să fii ascultat.
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei
familii, locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi
desluşesc tainele acestei minunate lumi.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, iar familia trebuie să vină în
sprijinul copilului, să-l susțină, să-l încurajeze, pentru că aici se formează primele deprinderi de viață
sănătoasă.
Acum, greutatea nu stă doar pe umerii părinților, ci un rol important îl are și școala.
Relația familie-școală este foarte importantă, deoarece îmbinate armonios creionează personalități
puternice . Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil.
Un proverb spune: ,, O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună,
căzută la timp potrivit, înviorează câmpul.”

59
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

RĂCEANU DANUBIA-ILEANA,
PROFESOR DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
LA LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI, JUDEŢUL GORJ

„ Cei şapte ani de acasă” este o expresie tot mai des auzită şi care implică o responsabilitate foarte
mare. Un rol esenţial în viaţa fiecărui copil îi revine familiei. De aceea este deosebit de important ca părinţii
să fie mereu alături de copiii lor pentru ca aceştia să se simtă pretejaţi şi spijiniţi. Sunt tot mai des întâlnite
situaţiile în care părinţii îşi lasă copiii în grija bunicilor şi pleacă în străinătate. Ei optează pentru această
variantă crezând că în felul acesta îi ajută şi le oferă tot ce au nevoie. Dar, în realitate, îi privează de ceea
ce este mai de preţ, şi anume dragostea lor. Chiar dacă sunt îngrijiţi foarte bine, o altă persoană nu poate
suplini lipsa celor care le-au dat viaţă.
Familia este un fenomen complex, care include un ansamblu de relaţii natural-biologice şi sociale.
Familiile au rol important în formarea personalităţii copilului, viitorul adult, deoarece personalitatea nu este
înnăscută, ci ea trebuie ,,construită”. Copilul nu este decât ,, un candidat la umanitate”. În cadrul copilăriei
trebuie asigurate condiţiile necesare procesului de ,, umanizare” a individului, de asimilare a naturii sale
umane. Angrenând copilul într-un anumit sistem de relaţii socio-afective şi socio-culturale, familia îi
propune şi îi impune, în acelaşi timp, căile şi modalităţile de realizare a naturii sale umane.
În fiecare familie trebuie să se manifeste o relaţie de colaborare şi prietenie între toţi membrii acesteia.
Această afecţiune se combină cu grija pentru viitorul copiilor, pregătindu-i să devină cetăţeni destoinici ai
ţării, nu reprezintă numai apanajul familiei.
Îndemnul „ Să fii cuminte!” adresat de către părinţi în special de mamă, în copilărie, ne este întipărit
tuturor în munte. Dacă îl analizăm cu atenţie, ce reprezintă el în zilele noastre şi în diferite etape ale vieţii
copilului? E cuminte copilul care se supune, fie din respect faţă de părinţi, fie din teama de a nu fi pdepsit?!
Nu este cuminte copilul sau preadolescentul care nu acceptă părerile altora, atunci când este convins că are
dreptate şi că părerile altora nu sunt de acceptat, nefiind argumentate?!
În calitate de educatori, premergători educaţiei şcolare, părinţii au nevoie să fie iniţiaţi în cunoaşterea
trăsăturilor fireşti ale diferitelor vârste, mai ales vârstelor „ problemă” ( preadolescenţa, adolescenţa ),
pentru a le putea acorda propriilor copii dreptul de a trăi conform cerinţelor vârstei lor.
Familia este cea care îşi pune amprenta asupra personalităţii copilului şi îl învaţă cum să se comporte
în societate, dar şi cum să acţioneze pentru a depăşi obstacolele pe care le vor întâmpina în viaţă. Un copil
puternic are în spate nişte părinţi hotărâţi, responsabili care au ştiut să-l înveţe să dinstingă între bine şi rău,
între curaj şi laşitate.
Respectul faţă de ceilalţi este o calitate care se dobândeşte în primii şapte ani din viaţa fiecărui copil.
De asemenea, părinţii sunt primii care îl ajută pe copil să-şi formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre
sine însuşi, oferindu-i întotdeauna impresia că este inteligent şi că poate mai bine şi mai mult. Din primii
ani de viaţă copiii trebuie ajutaţi să fie sociabili, apropiindu-i de lume. Părinţii care se gândesc să-i scutească
de suferinţă, permiţându-le să necăjească anturajul prin îmbufnare şi obiceiuri urâte, greşesc, deoarece, în
afara familiei, aceste atitudini nu sunt rentabile.
Tot familiei îi revine un rol important în orientarea profesională a copiilor, care asigură existenţa de
mâine individuală şi socială a copilului.

Bibliografie
Scarlat, Elena, Mihart, Corina, Caiet de consiliere şi orientare şcolară, Editura Gabriel, Bucureşti,
2008
Şincan, Eugenia, Alexandru, Gheorghe, Şcoala şi familia, Editura „ Gheorghe-Cârţu Alexandru”,
Craiova, 1993

60
CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: RADA NICOLETA


GRĂDINIȚA PP 3 CARANSEBEȘ
JUD. CARAȘ – SEVERIN

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la ă.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalti.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă
a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o
altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a
iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu,
folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă
că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile
pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească
a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea
fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere
prin propriul lor comportament modele de urmat.

61
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

62
STUDIU PRIND ABATERILE DE COMPORTAMENT
LA CLASELE PRIMARE

PROF . ÎNV. PRIMAR RĂDAC DANIELA


ȘC. GIM. „EMIL RACOVIȚĂ” GÎRDA DE SUS

Acum mai bine de două sute de ani J.J. Rousseau adresa educatorilor un apel și un avertisment devenit
celebru: „Educatori, învățați să vă cunoașteți copiii!” Marele pedagog francez semnala o carență majoră a
educației- ignorarea copilului, a aspirațiilor, a intereselor și posibilităților sale.
Formularea ipotezei:
Copilul, cu nevoile sale concret-individuale este produsul școlii și al familiei și, pentru ca el să ajungă
la reușită școlară, trebuie să beneficieze de educație în școală și în familie.
Obiective:
Cunoașterea opiniilor părinților privind educația copilului în familie și în școală;
Urmărirea concordanței dintre opiniile formulate de părinți, elevi și profesori privind comportamentul
elevilor la școală, respectiv în afara școlii.
Elaborarea pe baza concluziilor obținute a unui program concret de integrare și adaptare a copiilor cu
abateri disciplinare.
Etapele cercetării:
Investigarea opiniilor elevilor, părinților și profesorilor privind abaterile de la comportament.
Centralizarea opiniilor și elaborarea concluziilor.
Întocmirea și realizarea programului de acțiuni.
Calendarul cercetării: Pe parcursul unui an școlar.
Metode și tehnici de cercetare
A. Chestionarul pentru profesori
Pentru a ne ajuta în activitatea noastră de cercetare a cauzelor problemelor de comportament cu care
se confruntă în școală, am avut în vedere întrebări despre definirea unui comportament adecvat la școală,
prin prisma experienței proprii de la clasă, despre cauzele și efectele ulterioare ale abaterilor
comportamentele, despre modalitatea de apreciere a elevilor care au reușit să dobândească norme de
comportament adecvat.
B. Chestionarul pentru părinți
Prin acest chestionar am încercat să aflăm cine se ocupă mai mult în familie de educația copilului, ce
raporturi există între părinți și copii, dacă este un obicei în familie de a discuta despre problemele pe care
le întâmpină copilul, care sunt ocupațiile de bază ale copilului, cât de des se ia legătura cu
învățătorul/profesorul diriginte
C. Chestionarul pentru copii
Am încercat să aflu prin acest chestionar cu cine se înțelege mai bine din clasă, ce prieteni are și ce
activități practică aceștia, care este relația lui cu părinții, dacă îl supără observațiile când sunt just făcute.
Cercetarea fost făcută pe un efectiv de 12elevi din clasele primare, părinții accestora și cadrele
didactice de la școală.
Rezultatele și descrierea rezultatelor
Se desprind o serie de cauze ale abaterilor de la comportament. Analiza de ansamblu ale acestor cauze
situează pe primul loc probleme de comunicare în familie, atât între copii și părinții, dar și între părinții
(divorț, alcol). O bună parte dintre părinți nu realizează că aceste abateri comportamentale destul de mici
în clasele primare se pot agrava pe măsură ce copiii cres, câțiva copii și-au ales greșit cercul de prieteni, iar
la școală ar trebui să fie implicați în mai multre activități unde să interacționeze cu copiii fără probleme de
comportament.
Concluzii
Au fost formulate mai multe propuneri privind preîntâmpinarea problemelor de comportament:
supravegherea mai atentă atât al școală, dar și în familie, prezența în școală a consilierului educativ,
implicarea tuturor elevilor în activități extracuriculare. Acestea se vor realiza prin implicarea tuturor
factorilor educaționali, dar și a familiei.

63
BIBLIOGRAFIE:
1.Dicu A., Probleme de psihologie a educației, Editura Științifică, București, 1973
2. Pontea D., Profesorul și strategiile conducerii învățării, Editura Academia, București, 1989
3.Salade D., Perfecționarea personalului didactic în pas cu cerințele unui învățământ modern, 1975.

64
FAMILIA SI IMPORTANTA CELOR ,,CEI EI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ÎNV. PRESCOLAR: RADU LUMINITA


GRADINITA DUMBRAVA MINUNATA-SLOBOZIA/IALOMITA

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.

65
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

66
EDUCAŢIA COPILULUI ÎN PRIMII ȘAPTE ANI DE VIAŢĂ

PROF. RADU RODICA, GRĂDINIŢA NR.35, BUCUREȘTI

Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai
tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare.
De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare.
În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile
care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de
manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în
funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de

67
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui

Bibliografie:
• Tinca Creţu , „Psihologia vâstelor”, Editura Polirom, 2009;
• Arhim Simeon Kraiopoulos , „Părinţi și copii”, Editura Bizantină, 2005;
• Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza , „Psihologia copilului”-manualul pentru clasa a-XI-
a Editura Didactica și Pedagogică, 1991.

68
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF.ÎNV. PREȘC., RĂDUCU ALINA


G.P.N. CIUTA, COM. MĂGURA, JUD. BUZĂU

„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea
condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai târziu în viaţă. Un copil care are cei
şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să spună „mulţumesc“ şi care
are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară. Copilul îşi însuşeşte acest
set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Nu uitați însă că purtarea copilului
, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori, cei mici
pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, că nu este frumos să
se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când comentează cu
voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu,
nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul
copilului în noul său mediu şcolar.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul părintelui ce înseamnă noţiunea de
respect, mai ales dacă îl învață să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă
scuzaţi“. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale
și îi vor completa personalitatea. Politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important să i se explice
copilului de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, părinții îi pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-
a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii
cu care se joacă în parc. Învaţați-l să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa
faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi, în orice
situație.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Primele zile de şcoală sunt
un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă),
intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze
apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-
o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el,
cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor

69
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii greșelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de
viaţă ai copilului.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare.
De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare.
În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile
care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de
manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în
funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni,
faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte
important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit
grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de
altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în
ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se
poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are
valoare ca om.

Bibliografie:
*,,Cât conteaza cei șapte ani de acasa” ( F.Ionescu)
*dilemaveche.ro

70
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV.PRIMAR RĂDUCU CORNELIA


LICEUL TEHNOLOGIC ROȘIA DE AMARADIA-GORJ

Primii educatori ai copiilor sunt părinții.Famila este căușul unde vlăstarul ia ființă, se naște, crește –
aici este matricea primordială în care copilul își plămădește personalitatea își plămădște personalitatea.
Vârsta primei copilării (1-3 ani) impune o gamă esentială de principii educative de care noi, primii
educatori, trebuie să uzăm permanent:
1.Atenția față de copil se manifestă constant,echilibrat,fără sincope.
2.Răspunsurile la întrebările sau solicitările copilului să fie prompte,afectuoase , adevărate și
consecvente.
3.Interdicțiile când sunt maxim necesare trebuiesc formulate clar și cu fermitate.
4.Nu pedepsim fizic! Retragerea temporară a afecțiunii copilul o simte mai eficient decât o ,,mică
scuturătură``.
A doua copilărie ( 3-7ani) evidențiază cristalizarea caracterului, conștiința morală. În această etapă
copilul are tendința minciunii ca să se apere, să compenseze uneori, dar și să fie independent. Părinții și
educatorii școlari trebuie să folosească diverse metode și mijloace pentru a- i face conștienți că a minți nu
este bine nici frumos, mincina trebuie eliminată,adevărul trebuie să primeze.Cea mai plauzibilă soluție este
exemplul personal.
Copilul are nevoie să simtă brațul puternic al sigurantei. În fața necunoscutelor pe care viața i le pune
în față este imperios necesar să i se răspundă cu înțelegere, cu răbdare ,cu calm dar și cu dragoste.
Asigurarea unui mediu familial propice și sănătos,îndrumarea permanentă a comportamentului copilului și
mai ales exemplul personal sunt îndatoririle de onoare ale părinților.
Educația din familie înseamnă creștere ,dezvoltare,formare,socializare, culturalizare.Este un proces
complex și dificil pentru că are în joc nu numai persoana educată dar și persoana care educă.Persoana
educată -copilul-are o anumită particularitate de vârstă, un tip de temperament, trece prin stări afective
deosebite, are aspirații chiar de la o vârstă fragedă. De aceea, este de dorit ca părinții:
-să nu își neglijeze copilul nici măcar o scurtă perioadă
-să nu-l ignore
-să nu-i impună restricții nemotivate
-să nu-și schimbe atitudinea după starea sa emoțională
-să nu trateze aceeași faptă când cu indulgență , când cu severitate
Autoritatea părinților se bazează pe respectul pe care părinții și-l dobândesc prin propriul lor
comportament față de copil.Este greșită o exigență dar și lipsa de exigență.Autoritatea se câștigă cu tact și
afectiune, cu răbdare, în timp și nicidecum cu daruri și promisiuni. Dacă reușim să- l facem pe copilul
nostru să ne considere un partener de discuție, chiar un bun prieten, e semn că suntem pe drumul cel bun și
că munca noastră dă roade.
Există părinți care se înfurie repede. La cea mai mică abatere, adresează copilului cuvinte urâte,
jignitoare,amenință. Aceste atitudini , însă,nu conduc, obligatoriu , la îndreptarea comortamentului.
Pericolul care pândește e ca o fiară ascunsă: își arată colții mai târziu fie într-un sentiment de ură ,fie
de respingere, fie de răzbunare. Prea multă severitate în educație dăunează.
Iată câteva procedee care pot schimba situații, atitudini și comportamente:
-Când copilul face o greșeală ar fi frumos s-i punem în față situația cea bună și situația ce rea cu mult
tact, asa cum ar face-o bunicii, apoi să-l întrebăm:,,Crezi că ai învățat ceva din asta? ,,
-,,Să nu apună soarele peste mânia voastră,, a spus Iisus . Uităm ce a fost neplăcut. Începem o nouă
zi cu bucurie. Este un nou prilej de a avea o relație bună cu copilul și de a-I arăta din nou că-l iubim.
-să facem o sărbătoare din fiecare realizare a celui mic!
-să-I răsplătim și să-I lăudăm pentru orice efort, nu numai pentru rezultate.
-gândirea pozitivă să primeze.Ea își are izvorul în mentalitatea din familie.
-să le citim povești sau dacă nu, să le născocim – este un prilej de activa latura educativă,morală,
imainația și de a schimba impresii.
-dacă dorește să își aleagă singur haine ,le respectăm capacitatea de a lua decizii.

71
-învătarea să se facă , pe cât se poate, prin joc.
-merită ascultat cu atenție atunci când special ne cere sprijin și oricând ni se adresează.
- să ne jucăm cu el!
Copiii au nevoie de reafirmarea dragostei părintești. De aceea nu trebuie să uităm măcar o dată în zi
să-i spunem: ,,Te iubesc,, , să- l luăm în brațe , să ni-l apropiem și să-l sărutăm.
Când părinții impun nejustificat anumite lucruri, copilul înțelege că nu este iubit iar comportamentul
acestuia generează răutate.
Cuvintele ,tonul, atitudinea sunt decisive în apropierea sau distanțarea în relația părinte-copil.
Printele are un rol primordial și major pentru evoluția și dezvoltarea copilului. Așadar, părinții:
Să fie călăuze ,să ofere sprijin moral și material;
Să se transpună în situația copilului ascultându-l, îndrumându-l,oferindu-i,ajutându-l;
Să cunoască problemele copilului, făcând ceea ce este util pentru el;
Să ă fie cât mai flexibili ,cât mai apropiați de capacitatea lui de înțelegere dar și de așteptările
copilului;
Să gândească mereu la efectele de reacție , să evite conflicte dar în același timp să ofere variante de
acțiune sau gândire;
Primii profesori ai copilului sunt părinții.Ei asigură copiilor nu numai existența materială dar și un
climat afectiv și moral.Din păcate, în unele situații, familia consideră că este suficient să se ocupe de
satisfacerea nevoilor primare( mâncare, îmbrăcăminte ,casă, cheltuieli etc.) ,ignorând importanța unei
comunicări afective și asertive.
.Comportamentul parental este inspirat din propria experiență de viață, perpetuând astfel aspecte
pozitive și negative pe parcursul mai multor generații.
Odată cu primii pași ai copilului spre școală, responsabilitatea educației și dezvoltării copilului trebuie
asumată în echipă. Cercetările arată că în programele în care sunt implicați părinții, rezultatele sunt mult
mai bune față de cele în care părinții nu sunt implicați. Cmunicarea eficientă dintre educatorii scolari și
eductorii parentali se reflectă în dezvoltarea copiilor.Să uzăm de toate metodele și mijloacele pozitive
pentru ca din micile vlăstare să evolueze oameni exemplari care să ducă cultura ,munca și civilizația pe
trepte de spiritualitate înaltă.
-

72
EDUCAȚIA COPILULUI ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

PROF. RĂDULESCU MARGARETA


LICEUL TEHNOLOGIC „ PETRACHE POENARU” BĂLCEȘTI-VÂLCEA

Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
În băncile din clasa pregătitoare se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din
multe puncte de vedere. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a
cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotesc util să vă prezint pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare.
De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare.
În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile
care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de
manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în
funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă
de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi inventeze
jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi
experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.

73
PĂRINŢI IMPLICAŢI, COPII FERICIŢI

RĂFĂILĂ GABRIELA DANA


LICEUL TEHNOLOGIC “TRANSILVANIA” DEVA

„Fii adultul care ţi-ai dori să fie copilul tău.” (Gaspar Gyorgy)

Educația părinţilor ar trebui să preocupe mai mult autoritățile și școlile care pot organiza și sprijini
unele activități, de tipul cursurilor, seminariilor oferite gratuit pentru formarea părinților. Investind în
părinți, investim în copii, puterea exemplului personal fiind întotdeauna cea mai mare; un părinte educat
știe să abordeze și cele mai delicate situații din viața copilului și să le găsească rezolvarea cea mai potrivită.
Ca părinţi, suntem mereu în căutarea unor idei, sugestii, păreri şi soluţii pentru ca să ne îmbunătăţim
relaţiile cu copiii. Oricât de buni părinţi am fi, există momente, dacă nu chiar perioade, când nu reuşim să
exprimăm ceea ce simţim sau când între noi şi copiii noştri apar neînţelegeri şi supărări.
Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil este una care necesită
multă muncă şi efort pentru a o face puternică şi de succes. Dar cui îi revine sarcina de a desfăşura această
muncă şi de a depune un astfel de efort? Cei mai mulţi specialişti vorbesc de rolul deosebit de important pe
care îl au părinţii în cadrul acestei relaţii, poate doar şi pentru simplul fapt că ei sunt adulţi, au o experienţă
de viaţă şi o personalitate deja formată. Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic. Părinţii cu
mai mulţi copii se minunează de cât de diferiţi sunt copiii lor între ei. Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi
scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi individualitatea lui precum şi nevoi specifice care
vor îi vor genera şi motiva evoluţia şi comportamentul. Prima relaţie de tip social pe care orice copil o
stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea cu părinţii săi. Această relaţie de bază pentru dezvoltarea
copilului şi apoi a adultului, este o piatră de temelie şi un model pentru viaţa lui socială, începând cu cea
preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la maturitate.
De ce este atât de importantă această relaţie părinţi-copii? Pentru că aceasta determină dezvoltarea
copilului şi împlinirea adecvată a nevoilor sale.
În primul rând copiii au nevoie de dragoste: să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi,
să li se arate că sunt iubiţi, şi asta indiferent de comportamentul lor, şi la bine şi la rău. Cu precădere la
vârstele mici, copiii înţeleg că sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi îmbrăţişaţi. Există totuşi momente
în care suntem foarte ocupaţi şi copilul vine să ne îmbrăţişeze: este foarte important să nu îl respingem. O
sărutare şi o strângere la piept nu ne răpesc mai mult de un minut din activitate şi copilul o merită cu orice
prilej. Dragostea implică şi să-l ascultăm pe copil, fiind importantă pentru a afla nevoile copilului, dorinţele
sale, gândurile şi sentimentele lui. Toate acestea vor duce la realizarea unei bune comunicări între părinţi
şi copil. Copilul va câştiga astfel încredere în părinţi şi va şti că ori de câte ori va avea o problemă sau o
nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta. Tot aici putem încadra şi acordarea atenţiei, care în funcţie
de vârsta copilului poate consta într-o discuţie despre o anumită temă care îl preocupă sau a unui joc pentru
copii cu vârste mai mici, sprijinul şi ajutorul la lecţii, sau învăţarea unor deprinderi şi cunoştinţe
extraşcolare.
Copiii au nevoie şi de reguli, limite şi graniţe. Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute şi
respectate atât de parinţi cât şi de copil, dau copilului un sentiment de siguranţă şi îl învaţă pe mai târziu să
fie ordonat şi să se supună autorităţii (profesori, şefi etc). Atenţie la rigiditate! Flexibilitatea şi toleranţa
sunt esenţiale, copilul învăţând să devină adaptabil, să tolereze neprevăzutul şi să facă faţă schimbării. În
contextul acestor reguli, apare şi disciplinarea pozitivă, făcută cu dragoste. Atenţie la limbajul folosit. De
multe ori, părintele furios ţipă la copil, îl etichetează (eşti prost, incapabil, rău, etc) sau îl ridiculizează (râde
de el), devenind în final agresiv. Copiii mici vor dezvolta teamă iar copiii mai mari vor deveni mânioşi la
rândul lor (sămânţa rebeliunii lor de mai târziu). Disciplinarea adecvată presupune afecţiune, consecvenţă
(când promiţi o pedeapsă te ţii de cuvânt), răbdare şi fermitate. În acest context al disciplinării, copilul poate
învăţa şi ce înseamnă a fi iertat şi a ierta, prin excepţii de la regulă bine gândite de părinte.
Un alt aspect important legat de relaţia părinte-copil este respectul pe care părinţii îl acordă copilului.
Respectându-l, el se va simţi valorizat, tratat de la egal la egal cu ceilalţi membri ai familiei. Nu ezitaţi
niciodată să vă cereţi scuze dacă aţi greşit cu ceva faţă de el să îi spuneţi “iartă-mă”, “îmi cer scuze” sau
să-i mulţumiţi. Exemplul personal este mai important decât o mie de cuvinte.

74
Acceptarea este o altă nevoie a copilului. Ca şi adultul, el are nevoie să se simtă acceptat ca persoană
chiar şi atunci când comportamentele lui sunt mai greu de tolerat. El nu trebuie respins pentru
comportamentele lui (“nu vreau să te mai văd pentru că ai fost obraznic”). Discuţia se realizează explicându-
i ce nu toleraţi din comportamentul lui şi nu pe el ca persoană.
Copiii noştri au nevoie şi de timp, timp de calitate petrecut cu noi ca părinţi, timp de care din păcate
în zilele noastre toţi dispunem din ce în ce mai puţin. De aceea fructificaţi momentele pe care le aveţi libere
pentru a le petrece cu copilul jucându-vă, vizionând un film, plimbându-vă în parc, citind, povestind,
învăţând împreună cu el şi făcând din acestea clipe de bucurie, atât pentru ei cât şi pentru părinţi. Chiar şi
când mergeţi la cumpărături, sau în treburile casnice, lăsaţi-i să vă ajute, cereţi-le ajutorul, apoi lăudaţi-i şi
valorizaţi-i (“îmi eşti de mare ajutor”). Timpul petrecut cu copilul ar trebui să fie o prioritate în viaţa oricărui
părinte.

75
ROLUL EDUCATIEI PARENTALE ÎN ACHIZITIILE
CELOR ,,7 ANI DE ACASA”

PROF. RAICU CARMEN


LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI

Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare,
pentru a reuşi să facem împreună.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor.
Modificările profunde şi rapide ale mediului social, în condiţiile unor destructurări şi deconstrucţii
marcate de perioada post-modernităţii, au efecte dintre cele mai semnificative în spaţiul familial.
Deprivatizarea mediului familial, acompaniat de intruziunea diverselor instituţii în spaţiul domestic şi de
influenţa mass media în construirea realităţilor sociale, pun familia într-o situaţie marcată de nevoia unui
sprijin extern. Prescripţiile instituţionale, generate de promovarea actualelor valori, devin norme care obligă
familiile să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţie cu copiii.
Modificarea aşteptărilor sociale faţă de comportamentele părinţilor în raport cu copiii lor pune o
presiune suplimentară asupra părinţilor, care de cele mai multe ori sunt prinşi între exigenţele adesea
contradictorii ale mediului profesional şi cel familial. Vorbim, de exemplu despre participarea copilului la
luarea deciziilor care-l privesc, dar practicile sociale încă nu au încorporat valorile care pot modifica
comportamentele adulţilor faţă de copii, în sensul încurajării participării acestora din urmă Pentru aceasta
este nevoie de o restructurare inclusiv a practicilor instituţionale care să ofere modele de exercitare a acestui
drept, de pregătire a profesioniştilor care lucrează cu copii în diverse servicii sociale, educaţionale şi
medicale etc.
În cadrul programului “Cum să devenim părinţi mai buni” (Holt România) este inclusă o sesiune
centrată pe disciplinarea pozitivă, în care părinţii învaţă că autoritatea parentală se construieşte între
permisivitate şi interdicţie; părinţii sunt încurajaţi să reflecteze asupra modalităţilor de trasare a limitelor şi
de construire a autocontrolului şi asupra strategiilor de încurajare a comportamentelor dezirabile. Acest
balans între limite şi permisivitate în educaţia copiilor este abordat şi în programul „Educaţi aşa” (Fundaţia
Copiii Noştri), care încurajează exersarea de către părinţi aprecierii şi a modalităţilor de recompensare, a
stabilirii limitelor şi interdicţiilor. În cadrul programului Step by Step, tema disciplinării este abordată atât
din perspectiva modalităţilor practice de reacţie a părinţilor atunci când regulile sunt încălcate de către
copii, cât şi din perspectiva reflexivă de construire a contextului pentru experimentarea de către copii a
autocontrolului. Şi programul dezvoltat, mai recent, de Salvaţi Copiii au o componentă care se focalizează
pe disciplinarea copilului, ca o formă de management al balanţei de putere dintre părinte şi copil.
Afirmarea parentalităţii ca o meserie implică mutaţii importante în ceea ce priveş- te abordarea
parentalităţii: părintele trebuie să se informeze, să se instruiască, să se califice, să înveţe secretele acestei
experienţe, să se adapteze noilor aşteptări etc. Astfel, exerciţiul de îngrijire şi educare a copiilor de către
părinţi a devenit obiectul unei „noi moralităţi” (Beck Gernsheim, 2003), reflectate în agenda pe care
societatea o face părinţilor; prin urmare, programele de educaţie parentală conţin, într-o formă mai mult sau
mai puţin explicită, trăsăturile „bunei parentalităţi”, aşa cum este ea definită „aici şi acum”: un părinte bun
este unul responsabil, capabil să identifice şi să satisfacă nevoile copilului său, informat în legăturile cu
drepturile acestuia etc.
Este cunoscut faptul că fiecare copil trece, în general, prin aceleaşi stadii de dezvoltare. Totuşi, fiecare
le depăşeşte în felul său şi în propriul său ritm, pe care este necesar să-l respectăm: nici să-l încetinim, nici
să-l accelerăm. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să devenim spectatori la dezvoltarea copiilor noştri, ci
doar că intervenţia noastră trebuie să ţină seama de stadiul de dezvoltare al copilului, precum şi de
particularităţile sale individuale. Între stadiile de dezvoltare ale copilului nu există graniţe rigide.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece

76
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial
are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi
de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi
asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de
explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor
de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi
regulilor sociale (diferite de cele din familie).
Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în
grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia
rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în situaţia de
negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le respecte), în
situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze (de exemplu, când
au de strâns jucăriile împreună).
Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a
educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă
şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formală completează educaţia informală, oferită la vârste
mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara
grădiniţei şi familiei.
În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare
pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi), până la
momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia
copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi
experienţele acumulate prin activităţile integrate.

BIBLIOGRAFIE:
1. Educatia parentala in Romania, Bucuresti – 2011, Studiu realizat în cadrul proiectului „Centrul
pentru Copilărie şi Parentalitate” implementat de Holt România – Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei
UNICEF în România
2. Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii ,, Sa construim impreuna cei 7 ani de-acasa”, Modul
pentru parinti si educatori, Bucuresti, 2008

77
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV.PRIMAR RĂSCOL ELENA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 TOTEA,
COM. LICURICI, JUD GORJ

Educația este un fenomen social fundamental ce constă în transmiterea experienței de viață a


generației adulte și a culturii către generațiile tinere în scopul pregătirilor pentru viață, pentru integrarea lor
în societate. Precum se știe, în familie se face începutul actului educațional, ce se continuă în cadrul
instituționalizat. Nu degeaba se spune în popor: Se cunoaște cine are cei șapte ani de-acasă.
Primii educatori ai copiilor sunt părinții. Ei formează copilului cele dintâi comportamente, cum sunt
cele privind igiena personală și colectivă, adaptarea la un anumit regim de viață, de odihnă și, treptat, chiar
la un regim de muncă. Tot sub supravegherea lor are loc dezvoltarea simțurilor, a gândirii, a memoriei,
atenției, imaginației, a deprinderilor de comunicare etc.
Copilul intră în grădiniță după ce a parcurs primele etape de formare în familie. El posedă deja un
volum de cunoștințe, priceperi și deprinderi- de a comunica, a asculta, a mânca etc., în funcție de modul în
care a fost învățat să ducă la bun sfârșit responsabilitățile asumate.
Familia este celula în care copilului îi sunt inoculate primele deprinderi de comportament civilizat,
primele sentimente față de ceea ce îl înconjoară: persoane, obiecte și vietăți. O particularitate de dezvoltare
specifică vârstei fragede este aceea de imitare a comportamentului adulților, copiii încercând să copieze
gesturile, mimica și expresiile prinților sau ale celor în compania cărora petrec mult timp, considerându-i
adevărate modele.
Cel mai important rol în evoluția moral – civică a copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil
din familie. Familia are rolul de a asigura dezvoltatea fizică și morală a copilului. De felul în care părinții
vor educa copilul în sensul unei morale riguroase și de felul în care vor ști să dirijeze viața afectivă a
copilului, va depinde formarea personalității acestuia.
Copilul își studiază părintele din toate punctele de vedere: cum se îmbracă, cum își aranjează
obiectele de uz personal, uneltele, dacă își rezolvă obligațiile sau le amână de la o zi la alta; este receptiv la
felul în care părintele comunică cu alți oameni, despre alți oameni, despre învățătorul lor, despre cum
reacționeză când are o problemă, o nelămurire, o tristețe, o bucurie.
Aceste lucruri prezintă o importanță deosebită și pot influența decisiv dezvoltarea și formarea sa ca
om.
Putem spune despre un copil că are cei șapte ani de-acasă sau că este bine crescut dacă și-a însușit
câteva norme de conduită:
Salutul - poate fi prima normă de conduită care se învață în familie, începând cu fluturarea mâinii
atunci când este prea mic și nu poate vorbi și continuând cu bună-ziua
Comportamentul în public – Copilul știe să răspundă la întrebări, să susțină o conversație, nu îl
întrerupe pe cel care vorbește;
Înțelegerea normelor sociale - O bună creștere implică cunoașterea și aplicarea regulilor nescrise:
spunem te rog, mulțumesc, respectăm simboluri, credințe, valori;
Comportamentul cu prietenii - Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui;
Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate;
Tact şi toleranţă - Un copil trbuie să înveţe de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă;
Manierele la masă- Copilul știe să folosească tacâmurile, își respectă comesenii și pe cel care
servește la masă.

78
Într-o lume tot mai grăbită și ocupată, găsim din ce în ce mai puțin timp pentru copiii noștri. Singurul
lucru pe care îl putem face este să folosim cât mai bine timpul care ne mai rămâne pentru ei și să le arătăm
cât de mult îi iubim.
Calitatea educației primite în familie- acei șapte ani de acasă-depinde îndeosebi de nivelul de
educație al părinților și al celorlalți membri ai familiei. Copiii fiind foarte receptivi la tot ce văd și ce aud,
familia trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă în prezența lor.

Bibliografie:
Ginott, H.G.,( 2006), Între părinți și copil. Ghid de comunicare, Ed. Humanitas, București
Vrăsmaș, E.A., (2002), Consilierea părinților, Ed, Aramis București.

79
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE – CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR RAŞCOVICI CLAUDIA MARIA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ARON COTRUŞ” CERGĂU MARE

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Parinţii – primii educatori , sunt cei care fac ca educaţia sa se rasfrangă asupra tuturor laturilor
copilului in funcţie de particularităţile de varstă şi individuale ale acestuia.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM.

BIBLIOGRAFIE:
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

80
STUDIU DE SPECIALITATE: CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...
SUNTEM CU NOI, PENTRU NOI

PROF. RĂȘINEANU LILIANA

„Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților” – Valeria Mahok

În exprimarea noastră cotidiană, utilizăm adesea formula „cei șapte ani de acasă” , aceasta
reprezentând, simbolic, educația oferită în familie, un set de reguli indispensabile individului în viață.
Ulterior, școala confirmă în ce măsură aceste reguli au fost însușite.
Între creșterea corporală și evoluția psihică a individului trebuie să existe o armonie perfectă. De fapt,
această expresie definește întregul bagaj de cunoștințe, deprinderi, atitudini și comportamente acumulate
de individ în primii ani de viață, mai mult prin imitare decât conștient. De aceea este foarte important mediul
social în care copilul crește, se dezvoltă.
Literatura română și universală oferă o mulțime de exemple. Din experiența acumulată la catedră, pot
spune că sunt din ce în ce mai mulți copiii proveniți din familii monoparentale sau cu ambii părinți plecați
în străinătate. Constat neputincioasă tragedia prin care trec asemenea copii care ajung să se revolte, să
renunțe la „cei șapte ani de-acasă” pentru a atrage atenția părinților că lipsa iubirii nu se poate compensa
cu bani. Un elev din clasa a opta este exemplul viu al unei asemenea situații: R.I., elev eminent, premiant
până în clasa a șaptea, a început să înjure, să sfideze profesorii, să facă glume nepotrivite cu colegii. Aceasta
este forma lui de protest la care a recurs acum, în clasa a opta, pentru a exprima golul imens lăsat de tatăl
plecat să muncească în Germania de un an.
Uneori, strădania părinților de a-și educa foarte bine copiii este similară cu strădania unui dresor de
la circ. Comportamentul copiilor, de la banalele forme de salut, înțelegerea normelor sociale, a manierelor
la masă, până la recunoașterea greșelilor, la tactul și toleranța de care un copil educat trebuie să dea dovadă,
reprezintă copia fidelă a comportamentului pe care îl au părinții în anumite situații cu copiii. Bunele maniere
se formează, de fapt, zilnic, cu membrii familiei, prin ceea ce văd și aud cei mici de la adulți.
Bineînțeles că toate aceste ingrediente despre care am scris mai sus sunt rezultatul multor ani de
experiență, cu eșecuri și reușite, pe care părinții și le împărtășesc unii altora și din care învață continuu, la
orice vârstă. Evident că, uneori, există și devieri de la tipul de comportament pe care dorim să i-l insuflăm
copilului, sau zile în care toată strădania noastră pare în zadar.
Soluția rămâne perseverența și exemplul personal!

81
“CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ”- PILONUL EDUCAŢIEI

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR RĂSURĂ MARIANA


GRĂDINIŢA NR. 208, BUCUREŞTI

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Foarte importanţi cei şapte ani de acasa pentru viaţa copilului. Având înca din copilărie o bază
temeinică despre ce este viaţa şi cum se trăieşte alături de semeni, copii vor reuşi mai uşor în viaţa de zi cu
zi.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat.
În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în
casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central.
Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia
copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se
călăuzească după ele în practică. Un loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucările.
În jocuri cu obiecte din viaţă, copii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de
imitat. În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. O sarcină precisă şi bine
organizată le place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru
înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni
Ca paşi importanţi în educaţia şi creşterea copilului până la şapte ani putem considera următoarele:
1. Învaţă-l să se poarte frumos : bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2.Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor si calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. Învaţă-l să iubeasca lectura şi cărtile - începe înca de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până cănd învaţă şă citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie- nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în nici un fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică
şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei şapte ani de
acasa vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!

82
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle şi spune-i
zilnic că il iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, îmbrăţisări
etc.
Cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel
e şi la oricare dintre noi.

BIBLIOGRAFIE:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, 2002 , Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2. Poenaru Michiela,2010, “Cei şapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura
Coresi, Bucureşti
3. P., Emil, R., Iucu, 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom,
4. Ciofu Carmen, 1998, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea,

83
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

RAŢIU IULIANA
GRĂDINIŢA DISNEY SIBIU

Copilul este un adult în devenire, care aspiră cu o energie nesfârşită la viaţa de om mare. Călătoria
vieţii poate fi palpitantă, fascinantă dar în acelaşi timp plină de obstacole şi dificultăţi. Adultul este cel care
însoţeşte copilul, până la un anumit punct, în această minunată aventură a descoperirii de sine, a
conştientizării.
Adultul are menirea de a-i construi, consolida, îmbogăţii psihismul şi, ulterior, de a-l seconda pe copil
în eforturile lui de a lua în stăpânire lumea înconjurătoare.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei.
Regulile de comportament şi educaţie oferite in primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni
un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă etc.
Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor” şi este una din perioadele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
- spiritul de competiţie;
- atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini;
- cooperarea;
- altruismul.
Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om,
Părinţii trebuie să explice clar copilului, ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare, să nu uite că şi
adulţii greşesc uneori.
De asemenea copilul trebuie învăţat să-şi exprime emoţiile şi sentimentele, astfel reuşeşte să rezolve
conflictele pe cale paşnică.
Totodată trebuie învăţat să spună mereu adevărul şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine
de la părinţi.
Cea mai importantă pentru copil este iubirea necondiţionată pe care o primeşte de la părinţi, în fiecare
zi.
Aşadar, cei şapte ani de acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă, va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină.

“Cei şapte de acasă reprezintă paşaportul care te însoţeşte oriunde mergi!”

84
CEI 7 ANI DE ACASĂ

RĂUS ANA-MARIA
GRADINITA P.N DUMBRĂVIŢA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

85
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

RAVEANU MONICA

Un copil cu cei șapte ani de acasă, un copil educat este ceea ce ne dorim , deopotrivă, părinți ,
învățători, profesori.
„Cei șapte ani de acasă” își are originile în perioada în care copiii stăteau acasă în primii șapte ani de
viață, deoarece instituționalizarea acestora începea la vârsta de șapte ani. Modelarea caracterului copiilor
în primii șapte ani de viață nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei, dar rolul acesteia este
fundamental în formarea copiilor. Importanța primilor șapte ani este esențială pentru formarea viitorului
adult , consideră atât medicii cât și psihologii
Când facem referire la cei șapte ani de acasă cei mai mulți dintre noi ne gândim la reguli de politețe,
de comportament în diverse situații etc., pe care uneori, adulții le impun copiilor, alteori îi învață aducând
argumente clare ,dar poate cea mai importantă este puterea exemplului pe care adulții îl dau propriilor copii.
Internetul zilelor noastre e invadat de sfaturi și soluții date de specialiști în parenting adresate
părinților interesați de o educație modernă. Seminariile, work-shopurile , centrele de parenting au devenit
o adevărată afacere, dar și un sprijin pentru părinții dornici de a-i înțelege mai bine , a-i educa și a relaționa
corespunzător cu copiii care trăiesc într-o lume a gadget-urilor de tot felul. În sprijinul părinților vin și
cărțile de parenting, nu puține la număr, scrise de autori bine documentați, cu studii relevante și strategii
eficiente. Dar oare părinții și bunicii noștri participau la seminarii și work-shopuri de parenting? Au
beneficiat aceștia de sfaturile unor specialiști? Cu siguranță, nu. Totuși, au știut să-și educe copiii așa cum
au fost și ei educați, la rândul lor de părinții și bunicii lor. Era o educație mai rigidă, normele după care se
ghidau fiind niște norme nescrise, cunoscute de generații.
Pe vremea lui Caragiale sau Creangă un copil cu cei șapte ani de acasă era un copil cuviincios, care
știa să se comporte in diferite situații cu cei din jurul lui , copii și adulți, În zilele noastre percepția pe care
o avem despre un copil educat, un copil cu cei șapte ani de acasă nu diferă prea mult de cea de acum câteva
zeci de ani, poate doar regulile de comportament sunt mai puțin rigide și metodele prin care modelăm un
copil sunt altele. Copiii zilelor noastre nu mai pot fi educați cu ajutorul lui “Sfântul Nicolai” și al “Calului
Bălan”.

86
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ, BAZA UNEI SOCIETĂȚI CIVILIZATE

PROF. RÎPEANU ARṢALUIS LUIZA


LICEUL TEHNOLOGIC „LAZĂR EDELEANU” NĂVODARI

Educația este piatra de temelie a oricărei societăți civilizate, iar aceasta trebuie făcută copiilor încă
din primii ani de viață, cunoscuți ca cei șapte ani de acasă. Aceasta nu este doar o sintagmă, primii ani de
viață sunt cei mai importanți și esențiali în formarea caracterului unui viitor adult. În acești ani trebuie
insuflate copiilor principii morale solide, deoarece o educație riguroasă își va lăsa amprenta pe întreaga sa
viață.
Iată câteva reguli de care orice părinte trebuie să țină cont și să le respecte pentru a le clădi copiilor o
bază solidă, cei şapte ani de acasă, în ceea ce privește educația.
Părinții trebuie să le arate copiilor cât de mult îi iubesc și să le spună lucrul acesta. Așa copiii vor
câștiga încredere în ei, simțindu-se protejați și iubiți. Oferindu-le dragostea voastră părintească, ei vor
învăța la rândul lor să ofere dragoste și afecțiune.
Învățați-i pe copii încă de mici să fie toleranți cu cei din jur, în cazul lor este vorba despre ceilalți
copii. Să îi trateze frumos pe toți copiii cu care intră în contact și învățați-i că toți oamenii trebuie respectați,
indiferent de rasă, culoare sau religie. Insuflându-le aceste valori ei vor deveni niște adulți toleranți, iar
discriminarea, care este cauza multor probleme în această lume, va produce mai puține victime.
Învățându-i să dăruiască, sau cel puțin să accepte să împartă jucăriile cu ceilalți, îi învățați de fapt să
nu cunoască egoismul. Copiii au tendința de a fi egoiști, de a nu-i lăsa pe alții să se joace cu ce este al lor.
Este o mare greșeală să nu interveniți, explicându-le, ori de câte ori este necesar, că acest lucru este unul
greșit. Dacă veți face asta în mod constant, ei vor înțelege că normalitatea constă în a fi bun, darnic și a
ajuta, în felul acesta își vor dezvolta această calitate.
Când rostesc cuvinte rușinoase, chiar dacă ei nu le cunosc sensul, oricât de haios vi s-ar părea, nu vă
amuzați și nu râdeți, ci fiți cât se poate de ferm, spunându-le că este un lucru urât. În caz contrar, copilul va
repeta, știind că părinții se amuză pe seama lui. În timp va dezvolta un obicei din a folosi astfel de cuvinte.
Despre un copil care are acest nărav se spune că îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Când greșește, oricât de mult vă iubiți copilul, dacă nu luați măsuri pedepsindu-l, el va repeta greșeala.
Chiar dacă vă doare să-l pedepsiți văzându-l mic și firav, amintiți-vă de cei șapte ani de acasă și de faptul
că acum se formează caracterul. Luând măsuri, el va înțelege că nu este voie și în timp nu va repeta greșeala.
Dumneavoastră veți forma astfel un om corect și veți câștiga ascultarea lui.
Învățați-l ce înseamnă asumarea greșelilor și faptul că, atunci când greșește față de cineva, trebuie să-
i prezinte scuze. De asemenea, trebuie să fie sinceri şi să ştie că şi omisiunea este tot o minciună, iar astfel
de greșeli se pedepsesc. Aşa va învăța să fie onest şi sincer, va avea cei şapte ani de acasă.
Nu deveniți subiectiv când copilul dumneavoastră este implicat într-un conflict. Dacă el este cel care
a greșit, trebuie să-i atrageți atenția şi să-l mustrați, chiar cu prețul orgoliului și eventual să luați măsuri
pentru a nu se repeta.
Nu țipați la copii, altfel și ei vor adopta aceeași strategie. Este suficient să le luați jucăria preferată și
neapărat să le explicați de ce ați făcut lucrul acesta. Astfel, vor înțelege unde au greșit.
Învățați-i să-i respecte pe cei mari, începând cu membrii familiei. Bunicii au adesea tendința de a-i
răsfăța și a le permite copiilor să se simtă egalii lor. Este greșită o astfel de abordare. Ei trebuie să înțeleagă
de mici ce înseamnă respectul față de cei mai în vârstă. Doar așa vor deveni cetățeni ai unei societăți
civilizate. Așadar, nu folosiți metoda adoptată de personajele caragialiene, pentru a nu vă transforma copilul
într-un mic Goe.
Nu recurgeți la bătaie drept pedeapsă și nici nu impuneți educația prin violență. Vor proceda la fel,
pedepsindu-și adversarii sau încercând să-și impună punctul de vedere prin același mod. De asemenea,
învățați copiii să nu răspundă violenței prin violență. Explicați-le că orice divergență poate fi rezolvată
printr-un dialog civilizat, spunându-și fiecare nemulțumirea, prin conciliere și adoptând o atitudine tolerantă
față de ceilalți.
Învățați-i să nu se lase conduși de orgoliu. Să fie oameni corecți. Nu adoptați principiul care, din
păcate, este destul de des întâlnit în societatea zilelor noastre, în care chiar părinții dau ca sfat varianta
“dacă te-a lovit, dă-i înapoi„. Chiar dacă pe moment sunteți furioși de faptul că micuțul vostru a avut de

87
suferit din cauza obrăzniciei altora, nu veți rezolva problema răspunzând în același mod. Dimpotrivă,
conflictul se poate amplifica și poate degenera. În plus, acel copil va dezvolta o latură violentă și
răzbunătoare, fapt ce i-ar cauza atât lui, cât și întregii societăți. Dacă toată lumea și-ar sfătui copiii să
răspundă violenței tot prin violență, nu am face decât să creștem o generație de oameni intoleranți. Dar dacă
fiecare i-ar insufla copilului principiile morale, cu siguranță am putea să sperăm la o societate și o generație
viitoare mai bună.
Oferiți-le recompense din când în când pentru a-i stimula, însă nu faceți un obicei, astfel încât să
creadă că orice se face contra cost. Învățați-i că anumite lucruri trebuie făcute fără a aștepta vreo
recompensă, acestea reprezentând obligații morale cu care fiecare om este dator față de cei din jur și față
de societatea în care trăiește.
Schimbările la nivel macro și clădirea unei societăți civilizate începe cu educația propriului copil,
prin transmiterea celor mai bune principii morale. Fiecare dintre noi este răspunzător de asta și fiecare are
obligația morală să o facă în cel mai bun mod cu putință. Când toți vom înțelege și respecta aceste lucruri,
educându-ne copiii după aceste principii, nu mânați de orgoliu și egoism, vom fi pe drumul de a forma o
generație de oameni mai buni și o societate mai civilizată. Vom forma oameni despre care se va spune că
au cei şapte ani de acasă.

88
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

ÎNVĂȚĂTOARE: ROBU CRISTINA-ALINA


SCOALA GIMNAZIALĂ „ARISTOTEL CRÎȘMARU“ DRĂGUȘENI,
JUD. BOTOȘANI

„Degeaba alergi, trebuia să pornești la timp!“ – Napoleon Bonaparte


„Educația precoce este destinată să permită celor mici să învețe să stăpânească registrul pulsional la
care sunt supuși, care îi traversează și îi înfricoșează pentru că nu știu cum să-l gestioneze. Prin percepția
progresivă a spațiului, a timpului și a celuilalt, educația va reuși să-i facă să descopere legătura socială pe
care trebuie s-o investească în mod indispensabil, dar pe care aceste ultime decenii au neglijat-o. Ea se
dovedește a fi o mare consumatoare de resurse, mai ales atunci când nu este aplicată cu convingerea
necesară, și mult mai puțin consumatoare atunci când se înțelege că direcția în care îl îndreaptă pe copil îi
va servi acestuia toată viața și îi va permite să traverseze fără dificultăți etapele critice ale dezvoltării sale.“
– Aldo Naouri
Peste tot se vorbește de cei șapte ani de acasă. Dar ce înseamnă acasă? Acasă este locul unde te-ai
născut, ai crescut, unde te-ai format ca om. Acasă este primul zâmbet, primul pas, primul cuvânt, prima
îmbrățișare, primul joc, primul cântec, prima poveste... Acasă înseamnă familie. Sunt cei care te-au iubit,
te-au susținut, te-au ajutat să descoperi adevăratele valori, te-au ajutat să-ți întinzi aripile, să-ți iei zborul și
să te înalți sus, tot mai sus.
Așadar cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Perioada optimă
pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie.
Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele
deprinderi de viață sănătoasă în familie.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea
reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de
asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza
structurării personalităţii individului. Pentru fiecare copil familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Asadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre
respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare
spre bine sau spre rău.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). Astfel copilul
capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul
său.
În cei șapte ani copiii pot învăța: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor ( pozitive și negative), bune maniere și
comportament în diverse situații, limbaj corect transmis, modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la

89
diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu
primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei sarcini,
concentrarea atenției, perseverența în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când
vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Adultul poate oferi un sprijin sănătos propriului copil stabilind și respectând „un cod de viață“ în
relație cu acesta:
1. Copilul își descoperă corpul: îi arăt că sănătatea este o forță;
2. Copilul este o persoană: îl respect;
3. Copilul se minunează: îl ajut să caute frumosul;
4. Copilul caută un model: sunt pentru el un exemplu:
5. Copilul are nevoie de un ideal: îl ajut să ofere un sens vieții sale;
6. Copilul se îndoiește de el însuși: îi dau încredere în el;
7. Copilul vrea să fie independent: îl invit să fie responsabil;
8. Copilul își afirmă personalitatea: îl ajut să se cunoască;
9. Copilul se gândește doar la el: îl învăț să descopere societatea;
10. Copilul este curios: vorbesc cu el.
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -omul de caracter”.
„Fericiți părinții care își educă copilul de la venirea lui în lume. Copilul e un copac: strâmb a crescut,
strâmb rămâne“.

Bibliografie:
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
www.didactic.ro

90
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ARISTOTEL CRÎȘMARU“ DRĂGUȘENI
CLASA I
ACTIVITĂȚI APLICATIVE 1-8 MARTIE 2019

91
CEI 7 ANI DE ACASĂ

ROBULEȚ GEORGICA
GRĂDINIȚA CU P.P. ”ȚARA COPILĂRIEI”,
CĂLĂRAȘI

”Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru
copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci
trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit
de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
În educarea ,,copilului, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante
de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei. Tot acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,

92
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu îi
facem observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume -omul de caracter”.

Bibliografie:
1. Gheorghe Schwartz, Gabriela Kelemen, Olga D. Moldovan, „Psihologia copilului”, Editura
Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

93
,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ROMAN DANA,


LICEUL TEORETIC ,, MIHAI VELICIU” ,
CHIŞINEU-CRIŞ, JUD. ARAD

Victor Hugo: „ Fiecare copil pe care îl construim este un om pe care îl câştigăm”


Această expresie îşi are originea din perioada în care copiii stăteau acasă, în primii şapte ani de viaţă,
după care mergeau la şcoală, iar întreaga responsabilitate aparţinea familiei. În zilele noastre, sintagma face
referire la buna sau proasta creştere, care, de fapt, este responsabilitatea adultului.
Psihologii consideră că familia joacă un rol esenţial în primii ani de viaţă ai copilului, având în acelaşi
timp un rol fundamental în pregătirea viitorului adult.
De regulă, oamenii îi etichetează pe cei care par nemodelaţi, aprecierile făcându-se asupra formei şi
fondului omenesc. În mod cert, psihicul unui copil este influenţat de mediul în care trăieşte, condiţiile de
viaţă şi educaţia primită. Exemplele bune, din viaţa familială, vor influenţa comportamentul psihic al
acestuia.
Pentru formarea celor şapte ani de acasă, exemplele sunt mai folositoare decât discursurile
sterpe.Această perioadă este esenţială în formarea caracterului unui copil, fiind perioada în care micuţul
deprinde obiceiuri sănătoase şi maniere elegante.
Educaţia copiilor are la bază o serie de reguli, care ar trebui respectate, pentru o reuşită în educaţie:
• Regulile trebuie să fie consecvente;
• Regulile trebuie să fie constante;
• Regulile trebuie să fie clare;
• Regulile trebuie să fie coerente.
Dr. Augusto Cury afirmă faptul că, nu ajunge să fie un părinte bun, ci trebuie să devină inteligent.
Există şapte deprinderi ale ,, părinţilor buni”:
• Părinţii buni dau cadori, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
• Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
• Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândescă;
• Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
• Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
• Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
• Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată.
În concluzie, expresia ,,Cei şapte ani de acasă”, defineşte tot bagajul de cunoştinţe, atitudini,
deprinderi şi comportamente acumulate în acestă peroadă a viieţii.

94
EDUCAȚIA DE ACASĂ

PROF.ÎNV. PRIMAR ROȘAN ANCUȚA


PROF.ÎNV. PRIMAR CARABA MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 ALMAȘU MARE, JUD. BIHOR

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educatiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Asftel se pot concluziona câteva sfaturi utile:
1.Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat,
lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica
si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine!
Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
Deși nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale
încă de la vârste mult mai fragede, ideea de la baza a acestei expresii este aceea că normele de conduită se
învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie

95
DEZVOLTAREA ŞCOLII CĂTRE O ŞCOALĂ COMUNITARĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR ROŞU NICOLETA DENISA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GR. TABACARU”,COM.HEMEIUŞ
JUD.BACĂU

Şcoala funcţionează într-o comunitate locală – dar are propriile reguli de funcţionare, prescrise,
transmite valori acceptate local. Pe de altă parte – şcoala „prelucrează material uman” din comunitatea
locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care trăiesc în comunitate şi suportă influenţele acesteia.
Într-o lume care se află într-o schimbare atât de rapidă, dacă școala – ca organizație – dorește să țină pasul,
are nevoie să-și dezvolte continuu capacitatea de a se schimba, de a se adapta cu ușurință noilor medii și
contexte pe măsură ce persoanele din școală învață cum să-și realizeze viziunea, atât individual, cât și
colectiv (Kools și Stoll, 2016).
O școală conectată la comunitate – a comunității, pentru comunitate – este o organizație care învață.
Școala comunitară este nu doar un loc – deschis spre vecinătatea ei, care atrage oamenii din comunitate,
dedicat comunității sale și o oglindire a eforturilor sale de dezvoltare – ci și un proces perpetuu de auto-
actualizare, de căutare a celor mai eficiente moduri de a răspunde nevoilor de învățare ale diversității de
oameni din comunitate.
LEADERSHIP O școală comunitară este o organizație foarte complexă, care vine în sprijinul
învățării prin asigurarea unei educații cuprinzătoare, lucrând într-un parteneriat autentic cu părinții și cu alți
factori interesați din comunitate. Acest lucru necesită leadership, nu doar management. Necesită, de
asemenea, un set de abilități – inclusiv interpersonale, atitudini, abordări specifice, dar, mai ales, implică
exploatarea leadership-ului distribuit astfel încât școala să devină o forță generatoare de energii care inspiră
comunitatea în care se află.
PARTENERIATE Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi
definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului fie prin schimbarea practicilor
manageriale, fie prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea
lor să devină fezabilă prin parteneriat.
INCLUZIUNEA SOCIALĂO școală comunitară creează condiții și oportunități pentru ca toate
persoanele să învețe, indiferent de gen, religie, etnie, clasă socială, nivel de venit, abilități fizice sau
orientare sexuală. Școlile comunitare de regulă chestionează stereotipurile, prejudecățile despre oameni și
se asigură că fiecare segment al comunității are acces la învățare și la servicii de sprijin. Școala comunitară
se bazează pe principiul drepturilor omului. Astfel, școala contribuie la coeziunea comunității, ajutând
părțile conflictuale să învețe unele despre altele și să coexiste în armonie. A face altfel ar însemna să limităm
capacitatea comunității, a unui grup de indivizi, să își realizeze întreg potențialul. Este esențial să creăm
medii de învățare favorabile în sala de clasă și în afara ei, pentru ca fiecare să se simtă în siguranță și
respectat.
SERVICII O școală comunitară este o resursă centrală în comunitatea sa și oferă o gamă de servicii.
Acestea sunt oferite pe baza nevoilor specifice identificate, însă de regulă includ: sprijin pentru familii,
oportunități de învățare pentru adulți și organizații din comunitate, servicii de ocrotire a sănătății și de
asistență socială. Școlile care oferă sau facilitează accesul la astfel de servicii, furnizate de către alte
instituții sau organizații, sprijină familiile pentru a oferi condiții cât mai bune, din toate perspectivele, pentru
învățare. Școala însăși s-ar putea să nu ofere toate aceste servicii, dar ea încurajează alte instituții sau
organizații să le furnizeze, în incinta școlii sau în alt loc din comunitate. Școala sprijină activ și promovează
accesarea acestor servicii. Personalul școlii consultă familiile și utilizează datele socio-economice pe care
le are la dispoziție pentru a sprijini prioritizarea furnizării acestor servicii. Construirea unor relații cu adulții
din comunitate, alții decât profesorii sau părinții, este un element important al dezvoltării elevilor.
Bibliografie :
1. Băran- Pescaru A., Parteneriat în educaţie, Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004
2. www.brebuprahova.eu/ Şcolile-comunitare.\Un concept nou . Şcoala comunitară .
3. https://scoalaltfel.wordpress.com/category/scoli-comunitare/Educaţie pentru transformare

96
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. DRD. COSMINA ROȘU,


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 5 GIURGIU

Un studiu longitudinal desfășurat pe perioada a peste opt decenii, de către Terman Life Cycle Study
din SUA, arată că, în medie, școlarizarea timpurie este asociată cu „rezultate mai slabe, inclusiv pregătire
mai slabă la matematică, educație mai scăzută în ansamblu.” (M. Kern & S. Friedman, 2009; S. Friedman,
2011). Autorii acestui studiu conchid că maturitatea psihologică și gradul general de pregătire pentru
situația școlară, iar nu inteligența și vârsta, sunt factorii relevanți pentru a decide când ar trebui copiii să
meargă la școală.
În acord cu cercetările de neuropsihologia dezvoltării, aspectul cel mai important îl reprezintă efectul
școlarizării timpurii asupra relației copiilor cu părinții lor. Studierea tipurilor de relații între copii și părinți
în primii ani de viață arată că acestea sunt decisive pentru sănătatea mintală a copiilor și dezvoltarea lor de-
a lungul întregii vieți. (M. Hyson & H.B. Tomlinson, 2014) În acest sens, autorități de talie mondială în
domeniul științelor dezvoltării atrag atenția că scăderea influenței parentale în educația copiilor în favoarea
influenței grupului de copii de vârstă apropiată („peer orientation”) subminează unitatea familiei,
periclitează dezvoltarea sănătoasă și favorizează o cultură a tinerilor bazată pe ostilitate și hipersexualizare.
(G. Neufeld & Gabor Maté, 2013).
De asemenea, studii efectuate în Norvegia demonstrează efectul pozitiv pe care creșterea timpului
dedicat îngrijirii copiilor acasă – prin reducerea timpului de lucru al mamelor – îl are asupra performanțelor
școlare ale acestora, în timp ce participarea mamelor pe piața forței de muncă este corelată cu efecte
negative asupra educației și succesului ocupațional al copiilor (E. Bettinger et al, 2013; V.F. Haaland,
2013), iar copiii cu părinți cu un statut socio-economic și educațional mai bun au performanțe de dezvoltare,
inclusiv școlare, mai bune. (J. Horstschräer & G. Muehler, 2014)
Toate aceste cercetări confirmă vechea înțelepciune a valorii unice a celor „șapte ani de acasă”.
Există câteva etape importante în dezvoltarea copiilor, însoțite de comportamentul dificil care ar putea
să apară pe parcurs. De multe ori, comportamentul lor, deși dificil pe alocuri, este complet normal și
reprezintă un semnal că cei mici evoluează și își croiesc propriul drum prin copilărie.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Începând cu vârsta de 3 ani, copiii vor să experimenteze independența, vor dori să aibă un control
sporit, dezamăgirea fiind transformată în frustrare.
De la 4 ani copiii vor începe să fie critici și să definească lumea în termeni simpli: lucrurile și oamenii
vor fi buni sau răi, situațiile corecte sau greșite, frumoase sau urâte. Limbajul nu este încă bine stăpânit, așa
că vor acompania de multe ori ceea ce spun cu acțiuni (lovit, împins, tras) sau comunicare non-verbală
(intonație, volumul vocii, expresii faciale, postură).
Începând cu vârsta de 5 ani, copiilor începe să le placă rutina, vor înțelege importanța regulilor, dar
s-ar putea să le ignore atunci când se joacă. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers
la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Vor
începe să fie mai atenți, ceea ce va avea un impact semnificativ asupra tipului de discuții abordate. Dezvoltă
teama de eșec, critici și lucruri înfricoșătoare. Vor începe să arate empatie și să înțeleagă că alți oameni pot
avea puncte de vedere diferite de ale lor.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate – în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad
de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială.
Pentru copii este esenţial exemplul faptei, educaţia se face pentru copii, asemenea temeliei unei case,
nu pentru liniştea şi comoditatea de mai târziu a părintelui.
Copilul este o coală goală pe care părintele începe să scrie.

97
Bibliografie
M. Kern & S. Friedman, 2009, S. Friedman, 2011, Personality and Pathways of Influence of Physical
Health, Social and Personality Psychology Compass, 5;
G. Neufeld & Gabor Maté, Hold On to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers,
Vintage Canada Edition, 2013;
M. Hyson & H.B. Tomlinson, The Early Years Matter: Education, Care, and the Well-Being of
Children, Birth to 8, New York: Teachers College Press, 2014.

98
A FI PĂRINTE

PROF. PT. ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR ROȘU SIMONA,


ȘCOALA GIMNAZIALĂ BATIN, JUD. CLUJ

,,A avea un copil nu te face părinte, aşa cum a avea un pian nu te face pianist” Michael Levine

Cea mai grea meserie este cea de părinte. Cred că am auzit acest lucru cu toții, iar practica se pare că
o confirmă. Dacă ești permisiv nu e bine, dacă ești autoritar...nu e bine. E greu să găsești echilibrul mai ales
într-o societate în care adulții sunt mereu contra timp, din dorința de a asigura tot ceea ce e necesar copiilor
și uneori chiar mai mult de atât. Iar copiii sunt aceeași ca întotdeauna, au nevoie de afecțiune și timp petrecut
cu părinții lor. Și dacă ne uităm cu atenție parcă generațiile de azi sunt mai avide de afecțiune, cu copii
hipersensibili și însingurați. E greu să educi, deși educația ar trebui să fie despre iubire, cooperare, înțelegere
și nu despre șantaj, frică și manipulare.
În trecut disciplinarea se baza pe frică, dominare, culpabilizare. Copilului i se inducea teama de a nu
pierde iubirea părintelui sau anumite privilegii. Dacă aceste mlijloace de constângere nu funcționau și
copilul nu se supunea, urma pedeapsa.
Deseori disciplinarea a fost confundată cu pedeapsa. Deși pedeapsa este un comportament care
umileşte, fiind aplicată de către cel puternic celui slab mulți părinți aleg să disciplineze în acest fel, deoarece
nu știu o altă metodă prin care să obțină rezultatul dorit.
Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un
comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă să mintă
ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de
părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului. Este mai uşor să pedepseşti decât să
găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului. Dar părinții pot să învețe să
disciplineze altfel, să aplice disciplinarea pozitivă. Aceasta dezvoltă abilităţile de viaţă ale copiilor, le arată
cum să se comporte adecvat și îi ajută să facă faţă provocărilor vieţii, dar mai ales duce la construirea unei
relaţii între părinte și copilului său, bazată pe respect reciproc, dragoste și încredere.
Nu e greu să îi creștem cu blândețe, pentru că în fond nu trebuie să pierdem din vedere că îi iubim și
ne iubesc. Sarcina părintelui este în primul rând aceea de a identifica nevoile care duc la comportamentul
nedorit al copilului. După identificarea acestora, o importanță mărită trebuie acordată comunicării cu
copilul. Dar a comunica nu înseamnă a cicăli, a interoga sau a ține o prelegere. Comunicarea trebuie să se
bazeze pe respect reciproc. Chiar și când nu suntem de acord cu copiii, trebuie să le arătăm respect, prin
tonul vocii, prin cuvinte, dar și prin comportamentul nonverbal. Desigur că într-o societate în care timpul
pare tot mai limitat, între serviciu și alte probleme stringente, părinților le este tot mai greu să găsească
suficient timp pentru copii.
Comunicarea cu copiii este deseori blocată de rolurile pe care părinții și le asumă: părintele
comandant este cel care dorește să aibă mereu lucrurile sub control, părintele atotștiutor este cel care le
arată mereu copiilor că el știe toate răspunsurile pentru că are experiență de viață, cel protector asigură
copilul că totul e ok, când de fapt lucrurile nu sunt așa. Aceste roluri sunt asumate incoștient de părinți, dar
ele blochează comunicarea cu copilul. Pentru o bună comunicare trebuie să învățăm să ascultăm activ, adică
să oferim răspunsuri care arată că înțelegem sentimentele celui cu care vorbim. Dacă copilul se plânge că
un prieten nu vrea să se joace cu el, părintele nu îi va spune ,,așa este viața, nu putem avea ce vrem
întotdeauna”, ci îi va spune ,,Simți că nimănui nu îi pasă de tine și te simți părăsit.” Arătând că a înțeles
sentimentele copilului îi va transmite acestuia că este ascultat și acceptat.
Ascultarea activă și implicit comunicarea pot fi blocate de mai multe elemente:
• oferirea simpatiei în mod protectiv (,,Bietul de tine, știu cum te simți!”)
• oferirea de sfaturi sau folosirea cuvântului ,,trebuia”
• întrebările justificative (,,De ce ai fost acolo?”) îl fac pe copil să treacă în defensivă
• întreruperea, care demonstrează că de fapt nu te interesează ce spune.
Aceste elemente transmit mesaje care indică lipsa interesului sau a neîncredere în capacitatea lui de
a lua decizii sau de a-și rezolva problemele, de aceea trebuie evitate.

99
Pentru ca un copil să simtă cu adevărat că este "persoană", că opinia lui este valoroasă, chiar dacă nu
are ultimul cuvânt, trebuie să îi demonstrăm asta ascultându-l. Îl întrebăm, ne așezăm în fața lui, la nivelul
lui, sau lângă el și îi ascultăm plângerea sau dorința. Acest demers se poate dovedi foarte dificil, dar
eforturile ne vor fi răsplătite pentru că un copil pe care îl ascultăm se va dezvolta ca un copil înțelegător,
răbdător, încrezător.
A şti ce să nu spui sau să nu faci copilului tău nu vine automat la pachet cu copilul la maternitate.
Nimeni nu îţi dă un manual de instrucţiuni cum să îţi educi copilul şi cu siguranţă nimeni nu îţi pune la
dispoziţie o listă cât mai completă cu acele cuvinte şi propoziţii pe care să nu le spui niciodată copilului tău
ca să nu îl răneşti, umileşti sau să îi distrugi respectul de sine, evident, împotriva voinţei tale. Dar dacă vom
petrece timp de calitate cu ei, dacă îi vom asculta cu adevărat vom reuși să formăm copii echilibrați, cu
stimă de sine, care se vor integra în societate fără probleme și care vor deveni tineri frumoși la suflet.
Deci să nu uităm că sufletului îi trebuie iubire, trebuie hrănit cu gesturi, vorbe și atingeri, cu
tandrețe și grijă, cu bunătate….

Bibliografie
1. Byron, Tanya (2009), Educă-ţi pozitiv copilul: oferă ce vrei să primești, Editura Aramis Print,
București
2. Faber, A., Mazlish E., Templeton R. (2013, ediţia a IV a), Comunicarea eficientă cu copiii. Acasă
și la școală, Editura Curtea Veche, București
3. Botiș, A., Axente, A.(2009), Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, Editura
A.S.C.R, Cluj Napoca

100
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ÎNV. PRIMAR ROȚ MIHAIELA


ȘCOALA PRIMARĂ LAZURI

"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală".
Albert Einstein
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Copilăria este perioada optimă pentru
educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ. În familie copilul primește primele
sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă.
Familia exercită o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în
profilul moral-spiritual al acestuia.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Una din competenţele parentale importante
pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii
pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Este suficient să petrecem mult timp
împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Cheia către adaptarea copilului în societate sunt educaţia, bunele maniere, regulile morale. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea
acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile

101
sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor
şi dorinţelor sale.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

BIBLIOGRAFIE
1.Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
2.Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
3.Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
4. www.copii.ro
5. www.scribd.com
6. www.didactic.ro

102
CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!

PROF. ÎNV. PRIMAR ALEXANDRA ROTARU


ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.18, GALAŢI

„ Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală .” (Albert Einstein)

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care
înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea
şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă,
de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor
al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu,
aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele
pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi
nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins.
Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează
sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei
Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat
. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire.
Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere.
Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte
iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros-
nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie,
singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat
o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi
năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să
pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în

103
perioada următoare.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

104
FAMILIA - FACTORUL CEL MAI IMPORTANT ÎN VIAȚA COPILULUI

PROF., LUCIA MARUSIA RÖTZHEIM,


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, COMUNA PUTINEIU

Din perspectivă psiho-pedagogică, factorii care au cel mai puternic impact, inclusiv ca durată de
influențare, asupra celor care sunt supuși procesului educațional sunt familia, biserica și mass-media.
Filozoful John Locke susține că ființa umană se naște "tabula rasa", fără nici o capacitate de înțelegere
și cunoaștere. El afirma că oamenii au puține limite biologice impuse, iar comportamentul și calitățile sunt
rezultatul învățării din cadrul procesului de socializare.
Familia este prima școală a copilăriei, a-b-c-ul vieții, reprezentând cei șapte ani de acasă. Este un
factor intergrator pentru viața socială, deoarece cuprinde atât procesele de cunoaștere, cât și pe cele afective.
Copilul, devenit conștient de realitatea care-l înconjoară, își formează atitudini și comportamente,
prin imitația modelului din preajma sa, care este hotărâtoare, ofertă care se dorește a fi pozitivă. Altfel, ei
ar da naștere unor comportamente dezirabile. Un climat adecvat exercită o influență imensă, de cele mai
multe ori fără tendințe stridente care pot da influențe negative. Ceea ce receptează copilul nu se manifestă
doar în anii preșcolarității, ci și ai școlarității și pe parcursul întregii vieți. Copilul absoarbe din mediul
apropiat, familial, primele impresii, formându-și conduite prin mimetism și contagiune directă. Ei vor face
sau vor crede precum părinții, imitând comportamentele acestora.
Atunci când vorbim de influențele familiei, avem în vedere nu numai părinții, ci și ceilalți membri ai
acesteia. Astfel apare obligația factorilor competenți de a acorda familiei atenția necesară, ajutorul calificat
în materie de educație.
Familia constituie un mediu adecvat pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a copilului, din punct
de vedere psihic și fizic. Așadar, climatul familial, în special afectivitatea, reprezintă o ambianță adecvată
pentru formarea unui comportament așteptat în viața copilului pentru asigurarea satisfacerii nevoilor
specifice copilăriei. Pe de altă parte, familia e interesată vital de asigurarea viitorului copilului, din
perspectivă mai îndepărtată, cea a integrării sociale și chiar profesionale. Ea este filtrul, poarta deschisă
către viitor.
Familia reprezintă cel mai important factor cu care cooperează școala în procesul educațional. În acest
scop este oportună practica informării părinților cu privire la atribuțiilor pe care le au. Dincolo de condiția
materială, de cea care privește pregătirea zilnică pentru activitatea școlară, este necesară orientarea
părinților în direcția cunoașterii reale a propriilor copii. Este frecventă tendința unor părinți de a supraestima
resursele intelectuale ale copiilor lor, dar există și cazuri în care acestea sunt subestimate.
De aceea, școala are obligația de a informa părinții cu privire la modul în care trebuie făcută evaluarea
propriilor copii, de a-i informa cu privire la modalitățile prin care trebuie să studieze comportamentul
copiilor din puncul de vedere al trăsăturilor caracteriale, al resurselor reale de care dispun, al înclinației lor
și al șanselor de a le promova.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Prin urmare, familia ca mediu educațional și socializator, este instituția cea mai veche. Ea reprezintă
unul dintre mediile cele mai complete prin prisma faptului că dispune de posibilitățile de a-l introduce pe
copil în cele mai variate situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace. În
familie copilul își petrece primii ani de viață, ea constituid primul lui mediu, primul colectiv în care trăiește,
fiind cel mai adecvat cadru pentru o dezvoltare armonioasă, un mediu psiho-pedagogic și moral; familia
poate și este interesată de pregătirea noii generații, dezvoltând la copil nu doar calitățile individuale, ci și
pe cele necesare manifestării sale în societate.
Familia este principalul agent al modului în care copilul se va manifesta. Calitatea educaţiei primite
în familie – acei ,, şapte ani de acasă” – depinde îndeosebi de nivelul educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi
membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental.

Surse: Cucoș, C., Pedagogie, Ed. Polirom, 2002


Șerdean, I., Formele educației, Ed. F. R. M, 2002

105
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

PROF. CONSILIER ȘCOLAR RUJOIU SILVIA-BENONIA


- CMBRAE/ GRĂDINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR OPREA DANIELA
- GRĂDINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI

Cei șapte ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărțite.
Este important ca părinţii să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuțul va cere o jucărie, trebuie obișnuit să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politețe: „te rog”, „poftim”, „mulțumesc”. De asemenea, trebuie aduse cât mai multe exemple
concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea
vor deveni o obișnuință.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primește de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulțumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forțe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar
el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupați de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de
fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la trei ani, la cinci sau la șapte ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. La această vârstă îl putem învăța formulele de politețe. Îi arătăm
cum şi când se spune „bună ziua”, „te rog”, „mulțumesc”, „la revedere”, iar copilul învaţă prin imitație.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulțumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului. Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.

106
Comunicarea este secretul unei relații solide între părinţi și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau
calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să îşi exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte
pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevărul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm și
devotăm, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Fiecare moment
poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca
atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de
aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să înveţe, să descopere lumea.
,,Cei șapte ani de acasă” vor constitui „fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui,
frumosului și adevărului.

Bibliografie:
1. Emil, P., Iucu, R., Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, 2002
2. Vrășmaș, E. Adina, Consilierea şi educați părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

107
EDUCAȚIA ÎN CEI „7 ANI DE-ACASĂ”

PROF. ÎNV. PREȘC. RUSCANU ALINA


LICEUL „MIHAIL SADOVEANU” BORCA

O zicală veche, românească, „Cei 7 ani de-acasă”, folosită și astăzi foarte des, subliniază faptul că
educația începe în familie și că acești „7ani” sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului.
Școala și alte medii educaționale, vor consolida achizițiile pe care deja le-au deprins în familie.
Fiecare părinte își dorește un copil care să demonstreze buna creștere în orice situație, doar că
părintele trebuie să fie conștient că acest lucru se întâmplă doar atunci când mediul familial este favorabil
și-i oferă copilului condiții echilibrate de creștere și educație.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte și în care își trăieşte primele experiențe ale existenţei
personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un mijloc de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social.
Familia este cea care trebuie să-i ofere copilului stabilitate, astfel, în educația copilului trebuie să se
implice ambii părinți. Pentru a putea educa un copil, părinții trebuie să dea dovadă de pricepere,
responsabilitae, sănătate fizică și psihică. Bunele maniere, educația si regulile morale îl vor ajuta pe copil
să se integreze mult mai ușor în societate și să se adapteze cerințelor acesteia. Copilului trebuie să-i oferim
exemple pozitive, deoarece acesta are tendința de a imita, astfel, dacă adultul va folosi frecvent formule de
politețe și de salut și copilul va face la fel. Crescând în mediul familial călduros și primitor, copilul va primi
diferite roluri, va manifesta comportamente acceptate și așteptate de aceste roluri, va cunoaște
valori(dreptate, cinste, adevăr, onestitate, corectitudine) și norme ale familiei, care sunt foarte bine stabilite-
căldură,va cunoaște limite clare și bine precizate, sancțiuni-dar, sancțiuni constructive, deschidere și
comunicare, recunoașterea calităților, a reușitelor, încredere reciprocă.
Expresia „cei 7 ani de-acasă”, definește tot bagajul de cunoștințe pe care copilul le asimilează în
primii șapte ani de viață, această perioadă fiind considerată și perioada cea mai intensă a dezvoltării psihice,
deoarece acum copilul are o capacitate foarte mare să-și însușească diverse comportamente. Să nu uităm că
întotdeauna copiii au tendința de a asimila mai ușor comprtamentele negative, decât cele pozitive.
De asemenea, în mediul familial, părinții pot fi personaje în jocurile copiilor, facilitându-le astfel
asimilarea unor formule de salut, de politețe, a unor norme de comportare civilizată: „La magazin” „La
bibliotecă” „La masă” „ De-a grădinița” „De-a doctorul”. Deasemenea lecturarea unor povești cu conținut
moral îl vor ajuta pe copil să își însușească un comportament pozitiv în diferite situații.
Știu să mă comport
„I-am spus mamei mele azi:
-Știu să mă comport frumos,
Știu să fiu politicos,
Să salut oricând, oriunde,
Să spun mulțumesc frumos!
-Foarte bine, dragul meu,
Acest lucru nu e greu!
Zi de zi să faci așa, lumea te va lăuda!”(creație proprie)
Perioada celor „7 ani de-acasă” este cea mai importantă perioadă, deoarece constituie temelia pe care
se formează „un om”, care poate avea un comportament normal, acceptat de societate, sau, dimpotrivă,
anormal și atunci va fi respins de societate. Educația în cei 7 ani de-acasă, va influența comportamentul
viitorului adult.

Bibliografie:
Surse on-line:
www.didactic.ro
Coroi,V., Florescu, M., Ursache, M., 7 Ani de acasă, Editura Medicală, București, 1968

108
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF.ÎNV.PRIMAR: RUSEI GABRIELA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ STRUGARI

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.

109
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.www.didactic.ro

110
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. INV. PRIMAR, RUSU GEORGETA

Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor şapte ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia
lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii,

111
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă
într-un univers pe care-l creează părinţii.

112
CUVINTELE MAGICE ALE COPILĂRIEI SAU
CÂND ÎNVEȚI CEEA CE TRĂIEȘTI

PROF. RUSU IOANA –NICOLETA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DOMINIC STANCA ″ ORĂȘTIE

La nivelul societății, al familiei, al individului, este necesar să stabilim limite precise. Regulile
elementare se referă la politețe, la buna-cuviință; ele ne permit să respectăm ca să fim la rândul nostru
respectați.
Valorile familiei se transmit către cei tineri prin intermediul comportamentului părinților, care le
servește drept model toată viața. Calitatea vieții va crește dacă aceștia știu să le ofere o lume în care
considerația să primeze, prețuirea și încurajarea să le fie temelia casei, iar corectitudinea, generozitatea și
toleranța să le deschidă fereastra spre un viitor prietenos.
Exemplul propriu constituie modalitatea esențială de a transmite aceste cunoștințe, care vor alcătui
bagajul bunelor maniere, purtat de-a lungul vieții.
Aplicarea acestor reguli de bază ar trebui însușite încă din jurul vârstei de trei ani.
Vorbim aici despre cuvintele magice din lumea copilăriei. Copiii sunt considerați nepoliticoși dacă
nu știu să folosescă cuvintele: „te rog” și „mulțumesc”. Celor mici le repetăm că fără aceste cuvinte
dorințele lor rămân neîndeplinite. Le utilizăm frecvent pentru a fi un model. Așa cum precizează și Sylvie-
Anne Chatelet în Ghidul bunelor maniere, după mama, tata și papa, vor urma „te rog” și „mulțumesc”, iar
poemul lui Dorothy Law Nolte ne transmite un mesaj clar și simplu: copiii învață neîncetat de la părinții
lor, din mediul în care trăiesc:
„Dacă trăiesc în încurajare,
copiii învață să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranță,
Copiii învață răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă,
Copiii învață prețuirea.
Dacă traiesc în acceptare,
Copiii învață să iubească...
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți,
Copiii învață generozitatea...
Dacă trăiesc în corectitudine,
Copiii învață să fie drepți.
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație,
Copiii învață respectul. ...
Dacă trăiesc în prietenie,
Copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”

Bibliografie:
1. Sylvie- Anne Chatelet, Ghidul bunelor maniere, Ed. Niculescu, București, 2007;
2. Dorothy Law Nolte, Rachel Harris, Copiii învață ceea ce trăiesc, Ed. Humanitas, București, 2012

113
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

RUŢĂ MIHAELA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE TITULESCU’’, CARACAL, OLT

Atunci când vorbim de cei șapte ani de acasă, ne gândim la toată educația primită de un copil acasă
până la intrarea sa la școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne referim că faptul că
acest copil se comportă cuviincios cu cei din jur, salută, are bun simț.
În această perioadă familia are un rol foarte mare în formarea comportamentului unui copil. Acasă el
trebuie să învețe bunele maniere, regulile morale, elemente cu ajutorul cărora se va putea adapta și impune
mai târziu în societate.
Această educație depinde de relația afectivă dintre părinți și copii, de modul de implicare al părinților
în educația copiilor. Cu cât părinții sunt mai apropiați afectiv de copii, cu atât aceștia se vor simți mai
protejați, mai veseli, mai sociabili.
Copilul încearcă să imite ceea ce vede în familia sa. Astfel, dacă trăiește într-o familie violentă în
care părinții se ceartă frecvent, el va copia acest comportament și îl va folosi mai departe în societate,
considerându-l normal.
Ambii părinți trebuie să se ocupe de educația copiilor. Ei trebuie să ajungă la un consens privind
această problemă. Trebuie să discute cu copiii despre lucrurile pe care aceștia au voie și nu au voie să le
facă în viață. De mici copiii trebuie să primească responsabilități ce trebuiesc îndeplinite și să fie
recompensați pentru îndeplinirea lor.
Din păcate, în zilele noastre, mulți părinți se ocupă foarte puțin de educația copiilor, invocând lipsa
timpului, oboseala. Mulți părinți preferă să le cumpere copiilor diferite obiecte, decât să comunice cu
aceștia. Din această cauză copiii își petrec mult timp la televizor și calculator, își aleg greșit modele pe care
le imită, uită să socializeze cu cei din jur, devin introvertiți. Alți părinți consideră că instituțiile de
învățămât trebuie să se ocupe de educația totală a copiilor, uitând că acești copii petrec cea mai mare
parte din zi acasă! Ar trebui ca părinții să petreacă câteva ore cu copiii pe zi, să comunice cu aceștia, să se
joace împreună, să mănânce împreună.
Societatea actuală ar trebui să pună din nou accent pe cei șapte ani de acasă, deoarece acești ani
reprezintă baza dezvoltării oamenilor de-a lungul unei vieți. Și familia ar trebui să își ia în serios rolul pe
care în are, acela de a contribui la educarea copiilor săi.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale,deoarece ea influențează și
modelează persoana umană.Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei.Prima relație a
copilului cu lumea exterioară este cea cu familia.Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin
prezența sa copilului.În multe case,copiilor le este mai greu fără televizor decât fără tați. Cu cât legătura
emoțională dintre copil și tată este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un
comportament care presupune delicvență.Timpul acordat trebuie să presupună și un contact vizual plăcut
și plin de afecțiune.A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată
inima către sufletul copilului.Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai
copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

114
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea
şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Ca o concluzie, putem spune că, lucrurile astea se învaţâ şi mai mult prin copierea parintilor si a altor
educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Aşa că e de maximă importanţă ca părinţii şi adulţii ce
îi înconjoară sa fie un exemplu pentru cei mici.

115
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI. EVOLUȚIA.
CEI ȘAPTE ANI (NUMAI) DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR RABYA EDITH,


LICEUL TEORETIC „KEMÉNY JÁNOS” TOPLIȚA

„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi.” Boutin
şi During, 1994.

Educația este necesară fiecărui om, începând din momentul nașterii, cu scopul precis de a crește
calitatea vieții individuale și sociale. Cu toate că omul are capacitatea de a se autoeduca, cercetătorii și
oamenii de știință din domeniul psihologiei și pedagogiei sunt de aceeași părere referitor la educarea de
către alte persoane ca fiind importantă și necesară în dezvoltarea personalității copilului. Pornind de la
premisa că un copil își petrece primii ani din viață în familie, putem considera că rolul acesteia în educație
este unul important.
Pe parcursul istoriei omenirii, rolul familiei în educația timpurie a evoluat în funcție de structura
socială a comunității din care a făcut parte. În perioada epocii de piatră și, în prelungire, în viața culturilor
care au păstrat modelul social al triburilor, „modelul parental era foarte diferit faţă de rolul părinţilor din
zilele noastre în care, după modelul familiei tradiționale, fiecare copil are sau ar trebui să aibă un tată și o
mamă care îl cresc cu un efort combinat. Acest grup de cercetători spun că în Epoca de Piatră copiii nu au
fost crescuţi de cupluri, ci de întregul trib. Desigur, mama a avut un rol important, i-a alăptat și le-a dat cea
mai multă atenţie, dar era ajutată de ceilalţi adulți din grup.” 2 Astfel, responsabilitatea educației o avea
întregul grup din care acest copil era parte integrantă. Acest model se păstrează parțial și astăzi în multe
culturi, unde responsabilă pentru educarea copilului este familia extinsă. În culturile occidentale, datorită
factorilor economici și sociali, apare și se extinde modelul de familie nucleară, cea în care copilul este
crescut și educat de părinți, sau, în lipsa acestora, de persoane străine plătite pentru serviciile lor: „baby-
sitter”.
Odată cu extinderea modelului de familie nucleară, s-au modificat și responsabilitățile părinților,
astfel că sarcini educaționale care reveneau bunicilor sau unchilor/mătușilor, societății, trec acum la părinți.
Aceștia pot fi sprijiniți de specialiști în educație, cum ar fi cadrele didactice, psihologii sau medicii. 3 Acest
model însă prezintă multe capcane. (1) Lipsa contactului zilnic cu bunicii privează copilul de numeroase
ocazii educaționale, îndeosebi în domeniul inteligenței emoționale. (2) Copilul, la orice vârstă, însușește
modelele comportamentale prin joacă, observare și imitare. Multiplicarea sarcinilor care revin părinților
din familia nucleară poate duce la o detașare emoțională a acestora, rezultând pe de o parte copii cu
probleme emoționale, pe de altă parte viitori părinți care vor fi la fel de detașați, prin copierea modelului
comportamental observat. (3) Un copil care își cunoaște locul în familie va deveni un adult echilibrat.
Principiile părintelui-model prezentate de Smaranda Popa, în lucrarea Abuzul si neglijarea copilului sunt
următoarele:
1. Să dai copilului un sentiment de securitate;
2. Să dai copilului sentimentul că este dorit și iubit;
3. Să eviti amenințările, pedepsele fizice exagerate;
4. Să-l înveți pe copil cu independența si să-l determini să-și asume responsabilități;
5. Să rămâi calm și să nu te șocheze manifestările instinctuale ale copilului;
6. Să fii tolerant și să eviți conflictele;
7. Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior;
8. Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;
9. Să respecți sentimentele copilului;
10. Să răspunzi cu franchețe la întrebările copilului;
11. Să te intereseze activitățile copilului, chiar dacă nu consideri că e ceva util;
12. Să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri anormal;
13. Să-i favorizezi cresterea, progresul, fără să-l hiperprotejezi.3
A treia capcană este și cel mai des sursa problemelor comportamentale ale copilului. Noțiunea de
părinte-model este interpretată în diferite feluri, dar nu fiecare interpretare este benefică dezvoltării

116
personalității unui copil echilibrat, care să fie capabil de succes. „Familia, ca factor educaţional, îşi lasă
amprenta decisivă în fazele de început ale ontogenezei. De modul în care familia influenţează dezvoltarea
copilului în primii ani de viaţă depinde comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. De aici şi
necesitatea acut sesizată astăzi în societate de educaţie a părinţilor, eficientizare a relaţiilor familiale,
valorizare a parteneriatului educativ. Părinţii şi ceilalţi actori care contribuie la educarea copiilor în primii
ani de viaţă trebuie să mediteze asupra responsabilităţii pe care o au în formarea personalităţi acestora,
familia fiind cea dintâi şcoală în care copiii învaţă să se comporte în viaţă şi societate.”4
În concluzie, putem afirma că responsabilitatea educației copilului, în urma evoluției societății, pare
să aibă o tranziție dinspre societate exclusiv spre părinți. Aparent, familia nucleară deține deplină
responsabilitate în educația copilului. Aceștia însă pot fi sprijiniți de specialiști în educație, cum ar fi
psihologii, cadrele didactice sau medicii. Cuvântul-cheie este „pot”: sprijinul este posibil, există, însă, spre
deosebire de sprijinul familiei extinse, ori a unui trib în educația copiilor din trecut, de această dată trebuie
solicitat. Doar astfel, societatea preia din responsabilitatea crescută a educației copilului în familie, și poate
contribui la creșterea unui copil echilibrat și disponibil din punct de vedere emoțional, dispus la efort,
capabil de succes în viața personală și profesională.

Bibliografie:
1. Boutin, C.During, F., Les interventions aupres des parents, Edit.Privat, Paris, 1994
2. Harari, Yuval, Istoria prescurtată a omenirii, trad. Călin Uioreanu:
http://www.istoria-omenirii.info/2015/01/lectia-iii-viata-in-epoca-de-piatra.html#hdr_path_menu
3. Popa, Smaranda, Abuzul si neglijarea copilului, Fundatia Internationala pentru Copil și Familie,
Bucuresti, 2000, p. 77
4. Vrasmas, Ecaterina, Familia. Coordonatele şi nevoile/cerințele ei contemporane:
http://www.academia.edu/7349273/Familia._Coordonatele_si_Nevoile_Ei_Contemporane

117
CEI 7 ANI DE ACASĂ!

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR RACHIERU IRINA


GRĂDINIȚA CU PN BROȘTENI-ANINOASA, JUD. ARGEȘ

Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de
protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viața în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic și afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forțe, dar va apărea și acel sentiment de rușine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
și să îi arate ce e bine și ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informații despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și
dorințelor sale.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, și climatul socio-
afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în concordanță cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor lui,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale. În familie se formează primele deprinderi de viață sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societății, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viața copilului
acasă, alături de părinții săi, toate activitățile care se desfășoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și protecția lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitațiilor, comparațiilor și își
însușește modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preșcolară educația copilului se împarte între familie și dascălii din școală;
cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în înțelegerea și lămurirea unor
probleme.
„Cei 7 ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini
și preferințe, cu un comportament normal sau deviant. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii, așa cum ne
comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc și se formează în viață într-un univers
pe care-l creează părinții.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche, București.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.

118
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. INV. PREŞCOLAR RAD ADELA


GRĂDINIŢA P.P. ‚DUMBRAVA MINUNATĂ’
STRUCTURĂ P.N. NR. 1 HUNEDOARA

Zicala aceasta are de fapt un înțeles mai adânc, mai cuprinzător. Deși aprecierea privește copilul sau
în genere individul despre care este vorba, ea reprezintă în același timp și aprecieri asupra modului în care
părinții s-au ocupat de creșterea lui. În aceeași măsură, zicala subliniază faptul că, ”cei șapte ani de- acasă”
sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu. În creşterea copilului, părinții trebuie să se sprijine pe
principii științifice, să urmărească scopuri precise și să asigure condițiile de mediu necesare bunei sale
dezvoltări. Ceea ce ar trebui să ştie fiecare părinte este faptul că voinţa copilului trebuie modelată încă din
primii ani ai vieţii. Nu zdrobită, distrusă sau înăbuşită. Cum se poate realiza acest lucru? Cel mai important
pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor limite rezonabile.Copilul trebuie să ştie care este
comportarea acceptabilă şi care nu, înainte de a fi făcut răspunzător pentru aceasta. Stabilirea acestor
condiţii prealabile va elimina sentimentul copleşitor al nedreptăţii, resimţit de copil când este pedepsit
pentru incidente sau greşeli pe care nu le înţelege. Dacă nu s-a stabilit nici o limită, nu trebuie să se ceară
respectarea vreuneia.O dată ce copilul a înţeles ce i se cere, trebuie făcut responsabil pentru comportarea
sa. Aceasta sună frumos şi pare uşor de aplicat, dar, majoritatea copiilor înfruntă autoritatea părinţilor de a
conduce, fiind conştienţi de competiţia voinţelor dintre generaţii. De obicei, când un copil se comportă într-
un mod dăunător, atât pentru ceilalţi cât şi pentru el, scopul său ascuns este să verifice stabilitatea limitelor
fixate. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de gradinita sau prima zi de şcoală, educaţia începe
din prima zi de viaţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-
l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“
purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt,
greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Copiii nu sunt identici nici în
ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti
copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în
comportamentul copilului în noul său mediu gradinita sau scoala. Educaţia este un proces continuu, care se
desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce
se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului. Ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul
familial pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi
preşcolar? În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La polul opus se situează
dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul. Aceasta
este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca să-i
demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede că totul
i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de caracter
(egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu
mediul social.Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se
bazeze pe autoritate şi respect. Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea
energiei sale creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o
atmosferă de veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau
pentru a-şi limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ. Această atitudine a
educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de manifestare ale copilului.
Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în funcţiile neuropsihice,
stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă. Copilul nu trebuie
ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi inventeze jocurile, pentru a nu-i
stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi experienţa de viaţă.
Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul. Realizarea tuturor cerinţelor
enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate
pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite

119
atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi
caracterul lui. În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu,
să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie
să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Expresia “cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii şi în ce mod. În concluzie, se poate spune că „cei șapte
ani de acasă” sunt rodul colaborării dintre părinți și societate și a modului în care fiecare dintre cele două
părți înțelege să-și asume responsabilitatea care îi revine. Dacă părinții sunt cei care modelează caracterul
și personalitatea copilului prin mediul de viață pe care îl creează pentru acesta, societatea, la rându-i, are
datoria să vină în întâmpinarea părinților și să le ofere sprijin pe măsura nevoilor lor, astfel încât educația
timpurie să își indeplinească scopul și să se constituie în punctul de pornire a unei vieți fericite și împlinite,
contribuind la dezvoltarea copilului și la transformarea sa într-un adult responsabil, echilibrat, conștient de
sine și de propria sa valoare.

Bibliografie:
1.Enache R. 2011. Asistenţa socială a copilului şi familiei, Editura Ovidius University Press,
Constanţa.
2. Vrăşnaş E. 2008, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Editura Aramis,
Bucureşti.
3.Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

120
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

ED. RADU CERASELA

Educația realizată în familie trebuie și poate să asigure dezvoltarea fiecărui copil în mod sănătos, atât
sub aspect fizic și psihic, cât și sub aspect moral.
Prin preocuparea constantă a părinților pentru asimilarea, de către copii, a unor reguli sănătoase de
viaţă. Aceste reguli trebuie sa vizeze obișnuirea copilului cu un program regulat privind alimentația,
somnul, învațatul, educația fizică. Este bine cunoscut, că majoritatea bolilor sunt generate de ignorarea unui
asemenea program. Ori, fără asigurarea unei sănătăți fizice și psihice robuste vieții, nu poate sa-și dezvolte
aptitudinile și să devină cât mai util societatii.
În procesul de educare a copilului familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare
și diverse.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a
dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Familia a fost și este considerată cel mai important element, deoarece educația începe din familie.

121
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR RADU CORNELIA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ POPRICANI, JUD. IAȘI

Copilăria reprezintă perioada vieții, cea mai potrivită pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psihic și social al copilului. Familia este cea care răspunde de trebuințele de bază ale copilului
și de protecția acestuia, astfel încât influența acesteia lasă urme adânci ce rămân, de regulă, întipărite pentru
totdeauna în viața copilului.
Când ne referim la cei șapte ani de acasă , de fapt, ne gândim la educația pe care copilul o primește
în familie, la formarea personalității și comportamentului copilului până va merge la școală. Un copil educat
în familie, de mic, care cunoaște bunele maniere, regulile morale se va descurca mai bine în relațiile cu cei
din jur, se va adapla mai ușor în societate.
”Cei șapte ani de acasă”, deveniți, în prezent ”cei șase ani de acasă”, sunt considerați de către
specialiști , ca fiind definitorii în formarea copilului pentru viitor.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească, ea se referă la toate domeniile
de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați
prin cât este de manierat copiulul în interacțiune cu ceilalți.
Această expresie ”Cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viață. Această perioadă este considertă una din
perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are capacitate foarte mare de acumulare de
informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Cei șapte ani de acasă constau în ceea ce trăiește copilul în familie. Părinții au o foarte mare influiență
asupra copiilor, în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să
le respecte și ei odată cu integrarea în societate.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare și climatul socio-
afetiv, în care se exercită influiențele educaționale, reprezintă primul model social, cu o influiență
hotărâtoare asupra copiilor privinf formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut care știe să
salute, să spună ”te rog”, ”mulțumesc”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu cei adulți.
Educația primită în cei șapte ami de viață depinde de câțiva factori printre care: relația afectivă dintre
părinte și copil, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le
transmite copilul.
Întrucât familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, mediul socio-cultural în care acesta s-
a născut și va crește, este foarte important respectul pentru moștenirea culturlă a fiecărei familii și
valorificarea acesteia.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude.
În acest sens, copilul capătă un model de relație pe care îl putem regăsi în toate interacțiunile sociale
pe care le inițiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, care să le ofere sentimentul de
siguranță, stabilitate, căldură, protecție din partea părinților. Programul zilnic induce coerență, disciplină în
planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viață sănătos.
Ca părinți, trebuie să fim mereu un bun exemplu pentru copii, inclusiv în timpul jocului. Când ne
implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi și ei. Noi pătrundem în lume
lor, iar ei în lumea noastră.
Cei șapte ani de acasă își pun accentul, cel mai mult, în ceea ce devine un copil mai târziu și anume
– om. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se cladește o ființă cu diverse
aptitudini și preferințe, cu un comportament normal sau deviat. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii și
cum ne comportăm noi și ei, la rândul lor, vor trăi și se vor manifesta în viitor.

122
Bibliografie:
Negovan, V., Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche, București, 2003.
Sălăvăstru, D., Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004.

123
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. RADU IULIANA


GRĂDINIȚA “DUMBRAVA MINUNILOR”,
SECTOR 6, BUCUREȘTI

Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.

124
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

125
CE VOR MAMELE?

RĂDULESCU MARIA MELANIA,


PROFESOR LICEUL TEORETIC „LITTLE LONDON’’

Clopoţelul sună, iar ora de dirigenţie este pe punctul de a începe. Elevii frenetic se agită prin sala de
clasă, până intră mamele una câte una lăsându-i să fiarbă în vâltoarea aşteptărilor.
Povestea lemnului începe să se creioneze şi elevi primesc alături de mamele lor nişte fâşii de lemn pe
care trebuie să le orneze împreună. De asemenea clasa a IX a a mai avut de prezentat mari personalităţi
feminine ce au schimbat lumea.Activitatea a decurs cu zâmbete, momente frumoase petrecute alături de
copiii lor. Cu acest prilej elevii au petrecut un timp de calitate alături de fiinţele care le-au dat viaţă. Au
aflat de ce au nevoie mamele pentru a fi pe deplin fericite:mai mult timp,mai mult spatiu, mai multă putere,
câteva idei bune, colaborare de bază, libertatea de a fi, strategii de urmat, armonie casnică şi cel mai de pret
cadou multă iubire.Elevii şi-au uimit mamele prin următoarele afirmaţii:”Cea mai minunată calitate a
mamei mele este faptul că ea nu renunţă niciodată.;”Este un adevăr demonstrat că mamele se supără când
văd şosete desperecheate şi căni murdare.Multă durere şi stres ar putea fi uşor evitate înţelegând acest fapt
mai din vreme.”;”Mamele sunt maestre în menţinerea relaţiilor chiar dacă fac aceasta telefonând
întotdeauna când stai la masă.” şi lista ar putea continua...
Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie emoţiile care m au năpădit în timpul orei petrecute alături
de cele mai preţioase fiinţe de pe pământ.
“În viaţă, majoritatea lucrurilor frumoase se multiplică de două, de trei, de douăsprezece, de sute de
ori.Există o mulţime de trandafiri, stele, apusuri de soare, curcubee, fraţi şi surori, mătuşi şi veri, dar numai
o singură mamă pe lume.” Kate Douglas Wiggin

126
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.2 STRĂTENI


PROF.ÎNV. PRIMAR RAICU ALEXANDRA-MĂDĂLINA

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze
în mod creator realizările sociale.
Pornind de la noțiunea de educație, în special educația copilului, aceasta presupune un schimb de
experiență, de valori și de competențe între toți adulți care îl susțin în demersul său de dezvoltare. Una din
competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele
copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
Familia trebuie să-i asigure copilului un confort fizic și afectiv, în așa fel încât lipsa acestora să nu
conducă la un sentiment de neîncredere sau îndoială, teamă de viitor sau de sine, precum și sentimentul de
rușine. Întodeauna familia are datoria de a încuraja copilul, de a-l susține în activitățile pe care dorește să
le desfășoare, să-i arate ceea ce este bine și rău. Primele norme de conduită și bune maniere, primele
informații despre ceea ce ne încojoară provin din familie.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine conduce
la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească,
astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt
neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit,
vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a
greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte
de noi.
În concluzie, cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei. Cei șapte ani de acasă sunt caracterizați adesea prin cât de manierat este copilul
în interacțiunile cu ceilalți.

Bibliografie:
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
www.didactic.ro

127
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

ÎNV. RĂILEANU MIHAELA


ŞCOALA GIMANZIALĂ PUIEŞTI

,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
Vorbind despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
în familie, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală şi nu numai. Când
spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi mai deschis către comunicare, mai
sociabil decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. În familie copilului i se asigură toate condiţiile unei bune dezvoltări, o bună
protecţie a acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i asigură codiţiile necesare de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va
apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în
propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine, copilul nu va putea realiza ceea ce îşi doreşte
cu adevărat . Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e
rău, să-i ofere sprijin din toate punctele de vedere. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei
legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.Familia este cea care oferă
copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, el trebuie
să fie pregătit să înfrunte eventualele obstacole pe care le va întâmpina. Influenţele educative pe care familia
le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.La această vârstă copii imită şi învaţă
comportamentul părinţilor, pentru ei părinţii sunt nişte modele pe care le urmează. Şi climatul socio-afectiv
în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor şapte ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia
lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant.
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.

128
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

129
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR RALEA MIHAELA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,N.I.JILINSCHI”VERNEŞTI

Rolul părinților în educația copiilor este esențial, copiii fiind modelați de părinți încă de la vârste
fragede. Nu degeaba se vorbește de cei ”șapte ani de acasă”, aceștia fiind cei mai importanți ani în care
copiii învață principiile după care se vor ghida în viață.
Părinții trebuie să se implice în educația copiilor, în primul rând pentru că este obligația lor morală.
Rolul părinților în formarea copiilor, dezvoltarea lor ca personalități și pregătirea lor pentru viață este unul
decisiv de cele mai multe ori. În funcție de educația pe care o primește în familie, un copil va ști să se
descurce de unul singur în viață sau nu. Familia este privită de multe ori ca o instituție socială, este prima
școală prin care trece copilul și în care învață regulile de bun simț și ce înseamnă responsabilitatea și
respectul. În acest sens, rolul părinților în educația copilului este acela de-i îndruma, de a-i ocroti și de a le
oferi mediul propice învățării. Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt
şcoala şi familia. Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă,
sentimente. Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral si estetic. Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară
procesul de învățământ,personalitateacopilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Nu există reguli în educarea copiilor. Fiecare părinte își va educa copilul după cum va crede de
cuviință. Există anumiți părinți permisivi, în acest caz rolul părinților în educarea copiilor fiind destul de
neînsemnat, caracterizat de o implicare scăzută în activitățile copilului și inexistenta unor norme sau
conduite după care copilul se poate ghida. Cea de-a doua categorie de părinți sunt cei autoritari, aceia care
consideră că rolul părinților în educația copilului este extrem de important și stabilesc tot felul de reguli și
norme rigide pentru a se asigura că cel mic va primi educația necesară. Ultima categorie de părinți sunt cei
autorizați, care combină normele rigide cu libertatea. Mai exact, acest tip de părinți încurajează dialogul
deschis, luarea deciziilor importante prin consultare și autonomia de acțiune.
Educarea unui copil trebuie să fie privită ca un dialog deschis și continuu. Explică-i copilului ce
așteptări ai de la el, dar în același timp, învață să îl asculți și să îi înțelegi nevoile. Cu alte cuvinte, dacă cel
mic îți spune că astăzi nu vrea să meargă la grădiniță pentru că un coleg de-al lui a fost rău cu el, nu trebuie
să îl obligi să facă asta. Explică-i că orice problemă are o soluție și propune-i să îi găsiți acestei probleme
o soluție împreună. Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului
instructiv-educativ are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi
descopere ca elevi, părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul
lor. Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:
După cum spuneam, familia este o instituție socială, prima școală în care copilul învață bunele
maniere, învață să fie responsabil, să se respecte pe sine și să îi respecte pe cei din jurul lui, să ia propriile
decizii și să și le asume, și lista poate continua la nesfârșit. Toate aceste reguli în educație nu se învață în
cadrul unor cursuri, ci din mers, din plimbările cu părinții, joaca de weekend sau prin observarea
comportamentului acestora. Există câteva momente cheie care pot avea un impact asupra educației copiilor,
cum ar fi plimbările de weekend (și nu numai) și mesele în familie. Poți transforma aceste două activități
în rutina familiei pentru că în cadrul lor copiii pot învăța multe. Spre exemplu, mesele în familie duc la
consolidarea unor relații, la promovarea unui dialog deschis, la un comportament familial sănătos și de ce
nu, la adoptarea unui stil de viață sănătos. Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe
care o poartă copiilor.De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare . Un
parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
În concluzie, părinții sunt obligați (cel puțin moral) să îi ofere copilului o educație, cei ”șapte ani de
acasă”, să îl pregătească pentru viață și să îi contureze comportamentul și să îi dezvolte personalitatea. Rolul
părinților în educarea copiilor este unul deosebit de important, hotărâtor pentru viitorul celui mic.

130
BIBLIOGRAFIE
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

131
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

LICEUL TEHNOLOGIC OVID DENSUSIANU CĂLAN


PROF. ÎNV. PRIMAR RANTA MARIANA MONICA

“Cel mai puternic factor educaţional este conversaţia din casa unui copil.”- William Temple

De multe ori când întâlnim o persoanã cãreia bunele maniere îi lipsesc cu desãvârșire, spunem despre
ea ca nu are cei 7 ani de acasã. Tu, ca pãrinte, cu siguranțã nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face
o afirmație similarã și de aceea trebuie sã te implici în formarea caracterului sãu în acești 7 ani. Dar care
sunt, concret, metodele prin care un pãrinte educa copilul în aceastã perioadã a vieții sale?
Fii tu un exemplu!
Simțim nevoia sã apelãm la o vorbã din popor relevantã la acest capitol ”nu fã ce face popa, fã ce zice
popa”. Din pãcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tãu decât spre a te asculta cu
sfințenie atunci când le spui ce sã facã și ce sã nu facã. Puterea exemplului este foarte importantã la aceastã
vârstã. Dacã vrei ca cel mic sã nu arunce gunoaie pe stradã, fii tu primul care aruncã mereu ambalajele la
coș. Cedeazã locul tãu în autobuz persoanelor mai în vârstã dacã îți dorești ca cel mic sã procedeze la fel.
Obișnuiește-l cu regulile-subtil!
Atunci când îi spui unui copil cã nu are voie sã facã un lucru, nu faci altceva decât sã îi stârnești
curiozitatea cu privire la ce se întãmplã dacã pune mâna acolo unde mami i-a spus sã nu o facã. Nu trebuie
sã îi interzici celui mic sã exploreze mediul înconjurãtor, ci mai degrabã sã îi explici consecințele acțiunilor
lui. ”Dacã pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente
pentru a te face bine” sau ”dacã te sui acum în copac poți sã cazi și sã te julești și o sã îți curgã sânge” sunã
mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi cã nu ai voie sã pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent
este copilul tãu la o vârstã fragedã.
Învațã-l despre egalitate!
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie sã îi explici celui mic cã un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curãțenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași mãsurã. Afirmațiile de genul ”dacã nu ești cuminte, te las în stradã sã te fure țiganii”
nu fac altceva decât sã îi imprime în minte celui mic ideea cã rromi sunt o etnie rea și cã trebuie sã se poate
cu ei în mod corespunzãtor.
Explicã-i despre bunele maniere în public!
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât sã
atragã atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie sã îi explici celui mic cã nici lui nu i-ar plãcea sã fie
deranjat atunci când vrea sã doarmã de exemplu. Spune-i cã dacã îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta sã obținã nimic, din contrã. Descoperã ce îl supãrã și cãutați soluții împreunã. Pentru
a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie sã cedezi când cel mic face crize de nervi în public.
Pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le
considerãm noi necesare și care îl vor ajuta sã fie un om respectuos și demn de respect la rândul sãu.

132
COPIII- OGLINDA PǍRINȚILOR

PROF. ȊNV. PRIMAR: RȂPEANU RENADA

,,Orice adult are nevoi de un copil pe care sǎ-l ȋnvețe; este modul ȋn care adulții ȋnvațǎ.’’( Frank A.
Clark)

Se știe cǎ familia este grupul principal din toate grupurile sociale, care influențeazǎ și modeleazǎ
ființa umanǎ. Adevǎratul laborator de formare a persoanei este familia. Pǎrinții sunt primii educatori din
viața copilului, fapt recunoscut ȋn pedagogie ȋncǎ de la Comenius, care considera cǎ, pana la 6- 7 ani, mama
este cea care ȋl educǎ și ȋl formeazǎ pe copil. Astfel, cu ajutorul mamei, ȋn compania cǎreia copilul realizeazǎ
cea dintȃi experiențǎ a unei relații sociale se realizeazǎ socializarea primarǎ cu un puternic caracter matern,
asociat, ȋntr-o anumitǎ mǎsurǎ, cu influența intensǎ a tatǎlui.
Socializarea primarӑ implicӑ, pe lȃngӑ dimensiunea cognitivӑ și o importantӑ dimensiune afectivӑ.
Ca mediu afectiv, familia oferӑ prin tandrețe ,, vitamina psihologicӑ necesarӑ creșterii copilului, iar
neachitarea de aceasta funcție nutritivӑ spiritualӑ constituie unul din marile defecte ale pӑrinților.’’ ( A.
Berge- ,,Profesiunea de pӑrinte’', EDP București, 1977)
Așadar, factorii afectivi prezintӑ o ȋnsemnӑtate deosebitӑ, iar climatul familial trebuie sӑ fie
caracterizat de dragoste, armonie și ȋnțelegere, de relații destinse și deschise, astfel ȋncȃt sӑ nu ȋi cultive
copilului ,, teama de a nu greși’', provocȃndu-i temeri sau blocaje emotive ulterioare.
Dacӑ ne ȋntoarcem ȋn timp, ne este tot mai greu sӑ ne aducem aminte cum gȃndeam adesea prin
sufletul copilului care am fost. Din primii ani de viațӑ, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini,
limbaj, exemple de comportament.
Fiind convins de rolul exemplului ȋn educație- ca și de ȋnclinația copilului cӑtre imitație, A. S.
Makarenco se adreseazӑ pӑrinților astfel: ,,Sӑ nu credeți cӑ educați copilul numai atunci cȃnd vorbiți cu el,
cȃnd ȋl povӑțuiți sau ȋi porunciți. Il educați ȋn fiecare moment al vieții voastre, chiar și atunci cȃnd nu sunteți
acasӑ. Felul cum vӑ ȋmbrӑcați, cum vorbiți, cum vӑ bucurați sau vӑ ȋntristați, cum vӑ purtați cu prietenii sau
dușmanii, felul cum rȃdeți sau citiți ziarul- toate au pentru copil mare ȋnsemnӑtate. Copilul vede și simte
cea mai micӑ schimbare ȋn ton; orice subtilitate a gȃndurilor voastre ajunge la el pe cӑi pe care voi nu le
observați.’’
Influentele educative pe care familia le exercitӑ asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect prin modele de conduitӑ oferite de membrii famiiei,
precum și prin climatul psihosocial oferit de familie. Pӑrinții sunt pentru copil primele modele de conduitӑ
și tot ei asigurӑ climatul socio-afectiv ȋn care se exercitӑ influentele educaționale. Acestea sunt hotӑrȃtoare
pentru formarea concepției despre viațӑ a copilului, a modului de comportare și relaționare ȋn raport cu
diferite norme și valori sociale.
Așadar, strategiile educative la care recurge familia, mai mult sau mai puțin conștientizate,
determinӑ, ȋn mare mӑsurӑ, formarea și dezvoltarea personalitӑții copilului. Lȃngӑ pӑrinții sӑi copilul
trebuie sӑ atingӑ un nivel necesar de maturitate, ȋnainte de a fi capabil sӑ ȋnvețe ȋn mod eficient la nivelul
vȃrstei sale. Inconjurat de afecțiunea pӑrinților,copilul va pӑși frumos și ușor ȋn lumea ȋn care se va desӑvȃrși
ca om.
Fiecare copil are propria modalitate de a oferi și de a primi iubire. Cȃnd copilul se simte iubit, este
mai ușor de disciplinat și de format, decȃt atunci cȃnd se simte tolerat sau manipulat. Iubirea necondiționatӑ,
adevӑratӑ, pe care copilul o simte din partea pӑrinților sӑi ȋn primii ani de viațӑ, este lumina care contribuie
la formrea mentalӑ și sentimentalӑ a lui.
Copiii ȋnțeleg și ȋși exprimӑ iubirea prin cȃteva modalitӑți principale:
- Mȃngȃierile fizice- cea mai puternicӑ voce a iubirii. Mȃngȃierile, ținutul ȋn brațe, ȋmbrӑțișӑrile
rӑmȃn amintiri plӑcute pentru tot restul vieții.
- Cuvintele de ȋncurajare- tonul calm și blȃnd, mȃnia stӑpȃnitӑ vor aduce beneficii.
- Timpul acordat- este darul acordat prin prezenta sa, de pӑrinte, copilului. Timpul pe care pӑrinții
ȋl petrec cu copilul presupune contact vizual, plin de afecțiune, activitӑți atractive, prin care copilul se
atașeazӑ mai mult și se lasӑ ușor cunoscut ȋn toate gȃndurile și sentimentele sale.

133
- Darurile și recompensele- sunt forme de apreciere sau de stimulare. Ele trebuie dozate și fӑcute la
timpul potrivit, cu explicațiile cuvenite. Sӑ nu uitӑm cӑ a oferi copilului tot ce ȋși dorește nu ȋnseamn cӑ ești
un pӑrinte bun.
Sherill și Prudence Tippins spuneau: ,,Cel mai frumos dar pe care ȋl puteți oferi copilului este propria
sӑnӑtate emoționalӑ, fizicӑ, spiritualӑ și intelectualӑ.’’
Așadar, familia are un rol major ȋn formarea personalitӑții și caracterului copilului, misiune dificilӑ,
care presupune ȋnțelepciune, imaginație, rӑbdare și multӑ dragoste.
Pӑrinții sunt cheia dezvoltӑrii capacitӑții copiilor de a ȋnvӑța pentru a reuși ȋn viațӑ.

134
ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎN DOBROGEA MULTIETNICĂ

PROF. NIRVANA REFI


ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR.37, CONSTANŢA

Ce ştiam despre interculturalitate, multiculturalitate sau acum 20 de ani ?


Ştiam doar că în unele zile coana preoteasă, vecina noastră de vis-à-vis, venea la poartă cu o tavă pe
care se aflau colăcei, colivă, o cană cu vin roşu în care o lumânare galbenă îşi licărea flacăra pentru sufletele
celor morţi. Dar nu-mi păsa. Coliva era bună, dulciurile erau grozave, iar bunica punea lumânarea bine ca
s-o avem la nevoie.
Multiculturalitatea însemna să împărţim şi noi vecinilor baclavale din sinia pe care o dusesem departe,
la copt, în singurul cuptor de pământ al orăşelului, ostenind tot cu bunica prin praf şi soare şi oprindu-ne de
o sută de ori cu o sută de babe ieşite la porţi sau la colţuri.
- Asta-i coana Ţugui. Bună ziua, coană Ţugui! Ce mai faceţi?
- Bună ziua, coană Fagma ! Uite, la soare. Unde ai plecat?
- Coacem baclavale că vine Bairamul !
Mă împingea uşor să o salut pe coana Ţugui. E boieroaică! zicea bunica încet.
Eram intrigată că îi spune Fagma şi nu Fatma. Pe bunica n-o uimea nimic.
Apoi o salutam pe arnăută.
- Uite ce nas mare are, zicea încet.
Apoi pe Caliopi. E grecoaică. Apoi pe tanti Anic, croitoreasa de la colţ, armeancă. E sora lui Kirkor
ceasornicarul. Prieten cu tata.
Urma Zekie, ţiganca neagră şi cu ţigara în gură. Şi mi-era o frică de ea!
Bunica mă împingea încet şi zicea după ce ne îndepărtam:
- Cu ţiganii să vorbeşti întotdeauna frumos. Cel mai mult ei ţin la mândria lor şi vor să-i tratezi
cu respect.
Bunica nu mai e, dar vocea ei, cuvintele stâlcite în româneşte îmi răsună şi acum în urechi!
De la ea am învăţat prima dată că istoria se scrie în mai multe limbi pe acelaşi petec de pământ. Toată
lumea ştia cuvinte în limba celorlalţi. Întotdeauna Camelia, prietena mea, o saluta pe bunica:
- Salam aleikum, anni. Katesin.?
Şi bunica îi răspundea îndelung în tătăreşte... Nu că ar fi înţeles Cami ceva, dar nu conta.
La nunţi se cântau cântecele tuturor naţiilor, la înmormântări mergeau toţi cu obiceiurile lor. Noi nu
ne închinam şi nu purtam negru, doar ne puneam batic pe cap şi mâneci lungi. Creştinii se îmbrăcau în
negru şi işi făceau cruci.
Toată lumea cunoştea pe toată lumea. Bărbaţii se salutau toţi, fără deosebire de naţie zicând :
-Marhaba!
Mi se părea atât de grozav, aş fi vrut să mă fac repede mare să zic şi eu la fel, dar ce păcat! Nu eram
băiat.
Eram mici şi fără griji....timpul se scurgea încet; în orăşelul dobrogean cu nume descins din sultanul
Abdul Medgid nu se întâmpla niciodată nimic.
Cred că atunci am învăţat instinctiv că toţi suntem egali. Mai ales copiii au un al şaselea simţ franc,
frust care îi face să accepte orice ca fiind normal.
Cu condiţia prealabilă ca nimeni să nu-i atragă atenţia copilului că cel de lângă el e alb, sau negru,
sau creţ, sau murdar, sau mănâncă porc, sau vorbeşte altă limbă. Copiii nu se miră de nimic, iau lucrurile
aşa cum sunt, în ordinea în care vin.
În Medgidia nu se miră nimeni că vorbeşti tătăreşte, că mănânci altceva, că spui mamă altfel. În
Bucureşti toată lumea se mira, sau în Timişoara, sau în Bacău.
Dar asta se întâmpla demult. Pe vremea când mai mergeam la şcoală cu mama, stăteam lângă catedră
şi “ furam” meseria.
Mi s-a părut firesc să trec la catedră când am crescut, deşi am vrut să devin altceva decât profesor,
dar eul meu lăuntric a fost mai puternic, a învins raţiunea şi m-a adus acolo unde mi-e locul.
M-am născut, am crescut şi m-am format într-o microsocietate cu mai multe culturi fără să simt vreun
dezechilibru transcultural. N-am suferit ambiguităţi de identitate sau de comportament, n-am depăşit

135
limitele tradiţionale ale ambivalenţei originare. Am fost mândră că pot vorbi două limbi, drept pentru care
am mai învăţat şi altele.
Pe atunci nu se foloseau termeni ca minoritari, majoritari, etnii, multiculturalitate.
Acum mai complet mi se pare “diversitate culturală” . Acceptarea acestei diversităţi începe de pe
băncile şcolii prin introducerea unor compartimente precum:
- aptitudinea de a comunica ( a asculta şi a vorbi )
- cooperarea şi instaurarea încrederii în sânul unui grup (colectivul de elevi, membrii cenaclului
cultural, ai cercului de dans etc)
- respectul faţă de sine şi faţă de alţii, toleranţă faţă de ideile diferite
- luarea de decizii în chip democratic
- stăpânirea emoţiilor primare
Ca o concluzie a observaţiile şi a cercetărilor efectuate se pot defini astfel marile axe ale pedagogiei
interculturale:
 Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii generale, mergând în întâmpinarea
diferenţelor existente în interiorul aceleiaşi societăţi, mai degrabă decât o educaţie pentru persoane
culturalmente diferite. Educaţia interculturală nu este o problemă de publicuri specifice. Este o educaţie a
tuturor, minoritari şi majoritari la un “parametru cultural” într-o reciprocitate a perspectivelor
 Educaţia interculturală dezvoltă o pedagogie a relaţiei umane de un anumit tip: o educaţie care să
permită elevilor să se situeze ei înşişi, în orice moment, în raport cu ceilalţi, să le dea mijloace de
diversificare a referinţelor, să trăiască diversele modalităţi culturale ale mediului lor în deplină legitimitate.
Educaţia interculturală este una dintre dimensiunile educaţiei integrale, considerată nouă, deşi
existenţa ei ar fi fost impusă de caracteristicile statului român dintotdeauna. Marea dilemă în realizarea
practică a existenţei, în spaţiul educaţional românesc este aceea a imposibilităţii de a împrumuta modele.
Din punct de vedere cultural, naţiunile sunt unice, iar a educa tinerii în spiritul multi- sau inter-
culturalismului determină conotaţii distincte de la un stat la altul. Statele devenite multinaţionale datorită
migraţiei impun o politică educaţională specifică, pe când statele naţionale în care de secole convieţuiesc
grupări minoritare şi populaţia majoritară, determină o cu totul altă postură a educaţiei interculturale.

136
INFLUENȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ ASUPRA ADULTULUI DE MÂINE

PROF.ÎNV.PRIMAR, RIPICEANU NICOLETA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SĂVENI

Sintagma cei 7 ani de acasă denotă achizițiile copilului în primii ani de viață petrecuți alături de
familie. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
.Mediul în care își trăiesc primii șapte ani din viață își pun amprenta asupra copiilor și le determină parcursul
intelectual ulterior. Primii ani sunt covârșitori în dobândirea limbajului, a normelor de igienă
Influenţele educative ale familiei reprezintă o expresie directă a relaţiilor din interiorul familiei şi a
modelelor culturale pe care le oferă. Părinții sunt elementul fundamental al unei instruiri eficace, iar familia,
ca întreg, este principalul factor de dezvoltare. Educația de care are parte copilul de la părinți în primii ani
de viață este definitorie pentru formarea lui ca adult și influențează întreaga existență a copilului. Modelul
personal este cheia spre modelarea unui OM.
Pe parcursul acestor 7 ani cruciali, de importanță maximă pentru viitorul adult, sunt câteva elemente
ce trebuie modelate foarte atent. Respectul ,cumpătarea, manierele la masă, recunoașterea greșelilor,
comportamentul în public și la școală, iubirea față de semeni, nevoia de comunicare etc. . Educaţia trebuie
adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3ani, la 5 sau la 7
ani. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent.
Prin educaţie parentală, părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Specialiștii susțin că regulile de
comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
adult. Pentru ca familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui
permanentă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Așadar, educaţia unui copil constă în ceea
ce trăiește în familie.Fiecare gest al adultului trebuie ,,foarte bine cântărit,, deoarece copilul imită ceea ce
vede.
Nu putem defini mai corect argumentele mai sus precizate, decât prin următoarea : “Diploma celor
şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor”. Acești primi 7 ani de acasă, reprezintă
“piatra de temelie” sau “fundaţia” casei respective. Pe această fundaţie, fiecare profesor, trebuie să aşeze
zilnic, an de an, caramidă peste caramidă până ȋntr-o zi când, cineva, va finaliza această “construcţie”.
Cei 7 de ani de acasă influențează viața copilului pentru următorii 70 de ani, copilul învățând prin
imitație. Expresia ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Familia este prima școală a copilului,
marchează începutul vieții de adult.

Bibliografie
Ciofu C., ,,Interacţiunea părinţi -copii ,Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
www.didactic.ro

137
BAZELE MORALITĂȚII

PROF. ÎNV PREȘC. RÎTEA ANAMARIA

Preşcolaritatea este vârsta la care a învăţa să te porţi ocupă ponderea cea mai mare în procesul
didactic. Formarea personalităţii independente, responsabile, participantă activ la viaţa socială începe de
timpuriu şi se clădeşte pe tot parcursul vieţii. Comportamentul civilizat nu este un dar şi nu se realizează
de la sine. El se învaţă, se educă atât în familie, cât şi în grădiniţă.
Prima societate pe care un copil o cunoaște este familia din care provine. Aceasta îi influențează și îi
modelează persoana. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea familiei asupra persoanei e mult mai
mare, ajungând până la a egala acțiunea celorlalte grupuri sociale, familia fiind considerată adevăratul
laborator de formare a persoanei. Însă, pentru că oamenii nu se nasc cu aceste abilităţi, ele trebuie să fie
predate şi practicate de îndată ce copilul devine receptiv la cuvintele şi acţiunile adulților, cercetările
demonstrând că învăţarea bunelor maniere de a o vârstă fragedă are sorți de izbândă mai mari, copiii find
mult mai receptivi în această perioadă.
Grădinița, alături de familie, își aduce aportul propriu la punerea fundației educației morale a
copilului. Unde altundeva decât la grădiniță copilul poate obține experiența interacțiunilor sociale și a
relațiilor sociale în diferitele sale forme? Și o sală de grupă este o societate mică, cu modele și ritualuri, cu
relații de putere și standarde pentru comportamentul copiilor. Acum i se întipăresc în minte norme ca: „ce
este bine”, „ce este rău”, „ce este frumos”, şi aceste norme îşi vor lăsa amprentele urmându- i paşii toată
viaţa. Aceste urme vor fi cu atât mai adânci şi mai bine imprimate cu cât cei doi factori grădiniţă- familie
îşi vor îndeplini constant, continuu şi cooperant sarcinile ce le revin, punând întodeauna copilul, nevoile lui
pe primul loc, educându- l cu dragoste, respect şi încredere faţă de posibilităţile latente pe care le posedă
fiecare copil, dorind sincer ca el să progreseze.
Succesul în viaţă este una din condiţiile fericirii personale. Pentru a avea succes în viaţă, trebuie să
fim, în primul rând, buni cunoscători ai bunelor maniere. Pentru a avea maniere, trebuie să respecţi nişte
reguli. Există o multitudine de situaţii sociale diferite care impun utilizarea bunelor maniere. Astfel, există
câte un set de reguli pentru salutul interuman, pentru comportamentul în comunitate, pentru
comportamentul în mijloacele de transport în comun sau în locurile publice, pentru conversația cu
adulții sau cu copiii sau pentru a mulțumi.
La prima vedere poate părea dificil şi copleşitor însușirea și implementarea corectă a acestora de către
copii, însă adulții formează comportamentul copiilor oferindu- le în permanenţă ca exemple, în primul rând,
propriul comportament, cunoscut fiind rolul imitației la această vârstă. Lecțiile pe care copiii le învață în
fragedă pruncie devin abilităţi de viaţă. Acesta e și motivul pentru care „pedopsihologii recomandă
părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model”, după
cum afirmă și pofesorul Vasile Gogonea.
Educație morală se poate și este bine să se facă pe tot parcursul programului instructiv-educativ, în
fiecare zi, prin toate tipurile de activități, frontal dirijate sau la alegerea copiilor, în timpul programului
distractiv, în timpul plimbărilor sau vizitelor, într-un cuvânt „MEREU”, atât prin exemplul personal al
educatoarei, care alături de părinți reprezintă modelul cel mai apropiat copilului, cât și prin exemple oferite
de copii sau prin intermediul onor texte literare. Orice text literar (poezie, povestire, poveste, snoavă, basm,
proverbe, ghicitori și zicători) este și trebuie să fie valorificat educativ, copiii sub îndrumarea educatoarei
analizează comportamente morale, extrag învățătură morală. Putem să accentuăm această valorificare în
continuarea activităților de educație a limbajului sau în alte activități prin sarcini variate: gruparea
personajelor în pozitive și negative, colorarea personajelor în culori calde și reci (bune, rele), modificarea
conduitei personajelor negative, desenarea unor scene din poveste care să sugereze comportamentul dorit
de noi sau apreciat de copil.

138
Un rol important în însușirea comportamentelor morale o are atât recompensa, cât şi lauda care devin
instrumente foarte utile în diciplinarea copiilor. Dacă acestea sunt prezente imediat după apariția unui
comportament corespunzător, ele cauzează o creștere a frecvenței comportamentului respectiv. Cu alte cuvinte,
dacă într-o anumită situație cineva se comportă adecvat și este imediat recompensat, atunci crește
probabilitatea ca acel comportament să se repete. (Martin G. , Pear J.)
Se poate să- i învățăm pe copii să scrie și să citească, dar să nu uităm să ne întrebăm în permanență:
dacă neglijăm să- i învățăm despre grijă și compasiune, au cu adevarat tot ce este necesar pentru îndeplinirea
potențialului lor și realizarea unui sentiment de bucurie și satisfacție în viață?

Bibliografie:
www.debate.org
www.feminis.ro
www.parinti.com
www.saptamina.md
www.sipcs.ro
www.timpul.md
www.viataingorj.ro

139
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR RIȚIȘAN CĂLINA DOCHIA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, MIHAI EMINESCU “ DEJ

Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, și
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie,prin exemple şi argumente clare. Nu uita
însă că purtarea copilului tău,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
intenţionat. Uneori,cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care
discută,că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună
creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Tu îi dai exemplul
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect, mai
ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă scuzaţi“. Nu
uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-
simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se învaţă treptat,
tocmai de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos: respectându-i pe alții
va fi, la rândul său, respectat.
Paşi mici pentru a deveni om mare
Tot în primii şapte ani de viaţă, îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa,
începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de
ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se
joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele
care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Bunele maniere sunt cartea lui de vizită
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi,
în orice situație.
Politețea se învață și la masă
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în familie.
În aceste momente, trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă,pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,că nu este
politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu tacâmurile
de nerăbdare,oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală,cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă,cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar,cei şapte ani de-

140
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor,e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles,în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism,adică cel mic să arate că
îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este
vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace,să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie
să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.
Psihologii susțin că nu există o limita de varstă până la care bunele maniere se pot învăța,însă, cu cât
lecția bunei-cuviințe și a menajării sensibilitătilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât
mai bine pentru constituirea zestrei educaționale a copilului!

141
,,CEI SAPTE ANI DE ACASA’’

ROMAN IOANA ALINA


SC.PRIMARA CIPAU -IERNUT

Educatia in cei sapte ani de acasa este foarte importanta in randul copiilor.Este importanta educatia
copilului de acasa atunci cand vine la scoala pentru a avea un comportament adecvat atat fata de ceilalti
copii cat si fata de adultii din jurul lui.
Cand vorbim de cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la parinti,la
formarea personalitatii copilului pana merge la scoala.Cand spunem ca un copil are cei 7 ani de acasa ne
gandim la un copil bine crescut ,care stie sa salute,sa spuna multumesc, te rog frumos,care se comporta
cuviincios cu cei de varsta lui sau cu adultii.
Educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul care i lipseste educatia celor 7
ani de acasa.
De educatia primita in cei 7 ani de acasa depinde relatia afectiva dintre parinti si copil si valorile pe
care se bazeaza familia si pe care acestia le transmit copilului.Dragostea parintilor si armonia din familie
sunt foarte importante pentru educatia copilului.Primele modele din viata copilului sunt parintii si educatia
lor.
Copilul iubit de parinti se simte protejat,in siguranta si i creaza deschidere fata de invatare si
asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de parinti percepe in mod pozitiv regulile transmise de acestia.Este
bucuros ca parintii i acorda atentie si sunt preocupati de ceea ce face.
Educarea copilului intr-o atmosfera deschisa,bazata pe iubire si incredere ,face ca regulile sa nu se
transforme intr-o disciplina de fier.Educatia trebuie adaptata etapelor de dezvoltare a copilului .
Repet ca parintii sunt modele pentru copii.Degeaba i spunem copilului sa nu mai tipe prin casa de
exemplu daca el aude frecvent certuri intre parinti.Certurile intre parinti i afecteaza mult pe copii.Sau este
ineficient sa i atragem atentia ca nu a spus ,,multumesc’’ la magazin daca acasa nu aude niciodata acest
cuvant.
Recompensa si pedeapsa sunt la fel de importante.Cea mai pretioasa recompensa pentru copil nu este
cea materiala formata din dulciuri,jucarii,bani,ci exprimarea bucuriei si multumirii pe care parintele o face
pentru o fapta buna.De aceea este important s il laudam oridecateori face o fapta buna sau se dovedeste a fi
binecrescut.
Exprimarea sentimentelor este eficienta si in administrarea pedepsei.Dezamagirea si nemultumirea
parintelui sau pur si simplu ignorarea dau rezultate mai bune decat o cearta, o pedeapsa sau chiar o
palma.Parintii trebuie sa i explice copilului clar ce are voie si ce nu are voie sa faca,sa stabileasca niste
reguli realiste ,echilibrate si sa i spuna dinainte ce se va intampla daca nu le respecta.Este important ca
ambii parinti sa fie consecventi in educarea copilului.Daca mama il invata sa fie respectuos ,tatal nu va
trece cu vederea cand copilul uita sa fie respectuos,sau daca mama il mustra pentru o greseala facuta ,tata
trebuie sa fie de acord cu decizia luata de mama.
Este necesar sa fixam limitele ,intrucat copilul sa invete ce inseamna rabdarea,asteptarea sau
amanarea dorintelor.
Expresia ,,cei 7 ani de acasa’’ este folosita , in general ,pentru a descrie conduita unei personae intr-
un context anume.
Intre 5 si 7 ani ,copiilor incepe sa le placa rutina.Este important s ail initiem in anumite ritualuri inca
de dimineata:trezirea,spalarea pe dinti si pe fata,pieptanatul,imbracatul si asa mai departe pentru a-si forma
mai bine obiceiurile.Este insa si perioada in care apar ,,fricile’’ care trebuie depasite cu ajutorul celor din
jur.
Pana la varsta de 6- 7 ani un copil trebuie sa aiba dezvoltate educatie primita de ,,acasa’’ ,un anumit
grad de autonomie ,un nivel rezonabil de politete,invatata din regulile impuse din familie.
La dezvoltarea personalitatii copilului contribuie jocurile si activitatile in familie,chiar si o plimbare
in aer liber cu familia poate fi educativa si distractiva pentru copil .Este necesar ca parintii sa isi faca timp

142
pentru copii,pentu a-i asculta atunci cand are ceva de spus si are nevoie de sprijinul adultilor in anumite
conditii.
Daca un copil este educat sau nu se vede la intrarea intr-un colectiv de copii,la joaca in parc sau la
intalniri cu adultii ,dupa felul in care vorbeste si se comporta.Dupa parerea mea educatia in ce 7 ani de
acasa este foarte importanta,este ,,startul’’ copilului in viata ,este punctual de sprijin in educatia si ceea ce
va urma in viata.

143
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA

ROMAN MIHAELA

Copilul spunea marele pedagog elveţian Ed. Claparede „ este o fiinţă a cărei principală trebuinţă este
jocul , această trebuinţă spre joc este ceva esenţial naturii sale. Trebuinţa de a se juca este tocmai ceea ce
ne va permite să împăcăm şcoala cu viaţa, să procurăm copilului acele mobiluri de acţiune care se consideră
de negăsit în sala de clasă”.
Trăim într- o perioadă marcată de schimbări rapide ,toţi suntem puşi în faţa provocărilor de a ne
adapta unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum era odată ,iar din punctul de vedere al
copiilor ,creşterea şi maturizarea sunt mai dificile decât au fost pâna acum..
Mulţi elevi încă din perioada şcolarităţii mici sunt mai singuri ,mai furioşi şi mai nestăpâniţi şi mai
înclinaţi să devină anxioşi din orice,soluţia depinde de felul în care noi considerăm potrivită pregătirea
pentru viaţă ,este necesar să acordăm o mai mare atenţie dezvoltării sociale şi emoţionale a copiilor noştri
Părinţii îşi doresc copii cu o stimă de sine cât mai ridicată, profesorii încearcă să-şi ajute elevii să şi-
o îmbunătăţească sau, se mai întâmplă,câteodată să o desfiinţeze bineînţeles, de cele mai multe ori,
involuntar, astfel stima de sine autentică, reală, se află în strânsă corelaţie cu realizările din trecut. În această
perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii este absolut necesar. Scolarul mic doreşte să fie înţeles, are
nevoie de dragoste, de securitate afectivă dar, de cele mai multe ori, el nu recunoaşte şi nu exprimă acest
lucru.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Mediul familial continuă să fie cea mai importantă sursă de educare a elevilor, unii dintre elevi
provenind din familii dezorganizate, mulţi trecând prin experienţa divorţului părinţilor, sau a unei familii
monoparentale, a problemei locurilor de muncă pentru părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu diverse dificultăţi
materiale, psihologice, au o stimă de sine scăzută şi se simt devalorizaţi, influenţele educative pe care
familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate
cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi,
pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia
copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască
ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la
această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu. Aceasta este
perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu
un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi,
aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.

BIBLIOGRAFIE
1. Creţu, E. Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Editura Aramis, Bucureşti, 1999
2. Sălăvăstru, D. (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

144
IMPORTANȚA
MODELULUI PARENTAL ÎN EDUCAREA VIITOAREI GENERAȚII

PROF. ÎNV. PRIMAR ROMOCEA MIRELA - SILVIA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.16
LOC. ORADEA, JUD. BIHOR

,,Sădește un gând și vei culege o acțiune!


Sădește o acțiune și vei culege un obicei!
Sădește un obicei și vei culege un caracter!
Sădește un caracter și vei culege un destin!” (Samuel Smiles)

Natura umană, aşa cum afirma Pestalozzi, trebuie îndrumată, călăuzită, cultivată. Omul se naşte cu
seminţele dezvoltării fizice, intelectuale şi morale. Pentru ca acestea să nu rămână nedezvoltate, să se
dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanităţii, e nevoie de educaţie.
Educaţia este un fapt social şi individual în acelaşi timp. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de a
produce modificări pozitive și neîntrerupte în fiinţa umană. Schimbările survenite în viaţa interioară a
omului se vor răsfrânge, în mod firesc, asupra grupului social din care face parte. Educaţia este, cu alte
cuvinte, un proces de desfăşurare, cu particularităţi distincte fiecărui moment istoric, după cum existenţa
umană, în ansamblul său, se află în continuă devenire.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are educația primită în
familie asupra formării personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum
descoperim că această influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană.
Modul în care ne creștem copiii contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest aspect
este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au
aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită, reacționezi cum nu te așteptai sau, de cele mai multe
ori, reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât copilul, ajuns adult, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său. Drept urmare, pentru a ne educa în mod corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi
înșine, părinții, pentru a fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri copii.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie, dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia nu
ascultă observațiile făcute de ei. Astfel, există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită
comportamentului lor,iar copilul ajunge să se urască pe sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun”
de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun.
În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta și probleme
emoționale.
Acest scenariu negativ poate fi dizolvat prin educația celor ”șapte ani de acasă”, acordând copiilor
noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de câte ori
observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex.
și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun
și apoi să-l lauzi pentru aceasta. Lăudarea progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.”
(Ken Blanchard)
Stabilind limitele în relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul
negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin
și siguranță. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod
consecvent. Prea multe reguli însă împiedică dezvoltarea copiilor. De asemenea, atunci când părintele

145
interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca el,
copilul, să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și găsirea unor modalități cu mult mai eficiente de a-și coresta copilul,
în afara pedepsei fizice (ex: izolarea copilului sau confiscarea unui lucru care îi place acestuia). Părintele
poate să fixeze la copil comportamentul dorit oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau
chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul. Lăudând și acordând
atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l, acesta căpătând o mai mare
încredere în sine. De aceea, modelul oferit de părinți în primii ani de viață reprezintă cheia formării unor
comportamente sănătoase, pe baza cărora se va clădi un caracter puternic și corect în adultul de mâine.

Bibliografie:
Bakker, I., Janssen, H., (1998), Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii,
București: Editura Didacticăși Pedagogică;
Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti: Editura Aramis

146
CEI SAPTE ANI DE ACASA

PROF. INV. PRESC. ROSCA MARIA ALEXANDRA


LICEUL CORNELIU MEDREA ZLATNA/GPN FENES, JUD ALBA

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba
cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai
mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2
ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar
dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe.
Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii
în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important
să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o
ceartă sau o palmă.

147
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA-VALORI ESENȚIALE
PENTRU SUCESUL COPILULUI (REFERAT)

ROTAR EMILIA, PROFESOR INV. PRESCOLAR,


GRADINITA P.P.1, ARAD

Este adevarat ca nu prea mai exista cei șapte ai de-acasa , copiii sunt incluși in diverse forme
educaționale înca de la varste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii :normele de
conduită se învată din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei șapte ani de-acasa si comportamentul copilului-nici un parinte nu-si doreste ca odrasla sa dea
dovada de proasta crestere,acasă sau în societate. Și,evident,fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa
fie un exemplu de buna purtare in toate contextele sociale,comportamentul în mediul familial si până la
conduita celui mic la școală,pe terenul de sport, la teatru sau în vizita la rude.
Doua scenari posibile:
Sa ne imaginam doua scenarii diametral opuse in acelas decor: la restaurant.
In primul dintre ele,copilul sta la masa langa parinti,cu spatele drept si coatele pe langa corp,
manuieste cu dexteritate si cunoaste toate ustensilele de langa farfurie,multumeste politicos chelnerului
pentru ori ce serviciu si contribue in mod adecvat la conversatie.
In al doilea scenariu,copilul striga pana acopera muzica ambientala a restaurantului,alearga prin sala
si printre picioarele mesenilor,varsa pe fata de masa supa si paharul cu suc,ii pune piedica chelnerului in
momentul in care acesta aduce cafele.
Trecem peste realitatea ca nu prea mai exista cei sapte ani de-acasa,deoarece copiii sunt inclusi in
diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede,ramane ideea de la baza acestei
expresii:normele de conduita se invata din familie.Acest mediu este cel in care copilul depinde principalele
reguli de buna purtare,cel mai adesea imitare decat printr-un comportament constient,iar varsta primei
copilarii este esentiala in conturarea si achizitia normelor unui comportament social corect.Scoala si alte
medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse de familie.
Educatia primita in familie:
1.Salutul-este prima norma de conduita invatata in familie,incepad de la etapa in care piticul nu poate
saluta decat prin fluturarea mainii si continuand pe urma firesc cu “buna ziua”.
2.Comportamentul in public-un copil”bine crescut”stie sa raspunda la intrebari si sa sustina,la randu-
i conversatia, isi asteapta randul fara sa intrerupa pe cel care vorbeste.
3.Comportamentul cu prietenii-manierele nu se demonstreaza doar in preajma adultilor.Joculire
copiilor sunt experinte care,pe langa ca aduc destindere si voie buna,ii pregatesc pe cei mici pentru rolul de
adult.Tot jocurile sunt ocazia de a invata,exersa si testa comportamente corecte.Un copil “bine crescut” isi
respecta partenerii de joaca,intelege si se conformeaza regulirol jocurilor specifice varstei lui.
4.Intelegerea normelor sociale-prin imitatie si suficienta practica copilul deprinde,cu ajutorul
parintilor,ceea ce “se face” si ceea ce “nu se face”in societate.O buna crestere implica si cunoasterea si
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii in care traim:trebue sa ne asteptam randul la magazin,la medic,sau
la leaganul din parc,spunem ”te rog”,”multumesc” si “cu placere”,nu incalcam drepturile celorlalti prin
afirmarea drepturilor noastre,nu facen zgomot in ora de liniste,respectam credintele si valorile noastre si
ale celor de langa noi.
5.Manierele la masa-o buna crestere presupune folosirea eficienta a tacamurilor,respectul
comesenilor si a celui care serveste masa.
6.Recunoasterea greselilor “imi pare rau”,este la fel ca si “te rog”,o expresie magica.Pentru a o
folosi,un copil are nevoie sa o auda si din partea adultilor din jurul lui.Astfel,va invata ca recunoasterea
greselilor si sinceritatea exprimarii regretului nu sunt un semn de slabiciune,ci de respect si demnitate.
7.Tact si toleranta-un copil “bine crescut” invata de la parinti ca a rade de slabiciune,defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifica in primul rand pe noi.Va face diferenta in timp intre:rasul
sanatos,spiritul de gluma si rasul care jicneste,care deschide rani si il va evita pe cel din urma.

148
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

149
EDUCAȚIA DE ACASĂ A COPIILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR ROTAR NICOLETA


LICEUL TEHNOLOGIC ȘTEFAN HELL, SÂNTANA

De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos sau nu are cei șapte ani de
acasă. Gândim aceasta considerând că nu a primit în cadrul familiei o educație potrivită ori nu și-a însușit
normele ori regulile minime de politețe, în special. Prin expresia cei șapte ani de acasă se înțelege în general
bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini accumulate în primii șapte ani de viață, în
sânul familiei. Această perioadă de timp este una dintre cele mai importante din viața omului deoarece este
perioada de intensă dezvoltare psihică, acum copilul are cea mai mare capacitate de acumulare de
informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Putem spune că primii dascăli ai unui copil sunt părinții, care au o mare responsabilitate socio-umană
și a căror educație lasă amprente, uneori pentru toată viața deoarece copiii îi imită în tot și în toate din cauza
iubirii sincere pe care le-o poartă. De-a lungul anilor petrecuți la catedră, am remarcat că, în general, micuții
sunt oglinda părintelui lor. Până la vârsta de șase ani când copiii intră în clasa pregătitoare, sunt educați de
părinți așa cum cred ei de cuviință, apoi în perioada de la șase la șapte ani, părinții îndrumați și în colaborare
cu doamna învățătoare încearcă să facă în așa fel încât copiii lor să-și consolideze normele de conduită deja
deprinse în familie și să-și dezvolte un anumit grad de autonomie, un grad de dezvoltare emoțională care
să le dea posibilitatea de a-și controla fricile, emoțiile și capacitatea de relaționare socială.
Niciun părinte nu-și dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate, ci
fiecare părinte ar vrea ca al său copil să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe terenul de sport, la teatru
sau în vizită la rude. Din păcate, oricât de mult și-ar dori acest lucru un părinte, nu se întâmplă întotdeauna
aceasta, deoarece părinții sunt foarte ocupați, iar în goana după „material” nu-și mai permit să fie „modele”
pentru cei mici, ba din contră foarte mulți nici nu sunt prezenți în viața micuților, deoarece sunt plecați în
străinătate pentru a le asigura tot copiilor condițiile optime de trai, iar aceștia sunt lăsați în grija bunicilor
sau a rudelor, iar dezvoltarea lor emoțională are de suferit.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă. De aceea copiii cărora le sunt plecați părinții în străinătate, deși o duc foarte bine material, au „lipsuri
” la adaptarea în societate, în colectivul clasei de elevi din cauza instabilității emoționale.
Un copil care crește alături de părinții săi, care își fac timp pentru ei, sunt alături de ei, care le oferă
modele demne de urmat va ști cum să se comporte la școală, în societate, cum să-și facă prieteni, cum să-i
mențină, cum să se descurce în diverse situații problemă. Pot spune că cei șapte ani de acasă reprezintă și
abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze și să fie acceptat.
Deși trăim într-o lume în care manierele nu mai sunt atât de rigide, e foarte important ca micuțul să
știe cum să vorbească și să fie capabil să înțeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Cel mic trebuie să învețe să-i pese de ceilalți, să sară în ajutorul celor nevoiași, să fie capabil
să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om, dar cum să facă toate acestea un copil
care nu-și are părinții alături, care se simte singur, părăsit?
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale; primele deprinderi de viață sănătoase ale copilului, de conduită
igienică individuală, colectivă și de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor
societății, constituind bagajul educativ al „celor șapte ani de acasă”.
Viața copilului acasă, alături de părinții săi, toate activitățile care se desfășoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și
protecția lui.
Pot concluziona faptul că această perioadă a „ celor șapte ani de acasă” este cea mai importantă din
viața omului, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini și preferințe, cu un comportament
normal sau deviant. Așa cum își cresc și își educă părinții copiii, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor.

150
STUDIU
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ROTARU ANA-AURELIA


LICEUL ,,MIRON CRISTEA”
LOC. SUBCETATE, JUD. HARGHITA

Înainte de a pune mâna pe un abecedar și de a dezlega marea taină științifică de ,,unu plus unu”,
prima școală pe care o frecventează orice om , care cândva a fost și el copil, este școala de acasă. Înainte
de a înțelege ce este viața, o trăim așa cum o învățăm în familie. Cei dintâi profesori ai unui copil sunt
propriii lui părinți. Dacă din punct de vedere juridic, odată cu nașterea copilului, apar o serie de drepturi și
de obligații asociate statutului de părinte, din punct de vedere psihologic și pedagogic se pune problema în
ce măsură sunt proaspeții părinți pregătiți pentru adoptarea statutului de părinte?
Formula de ,,cei 7 ani de acasă” a devenit pentru mulți scală uzuală de evaluare a calității conduitei
celor mai vârstnici. Familia se emancipează, adăugându-și treptat răspunderi educaționale diverse –
dezvoltarea competențelor și a responsabilităților civice.
Pentru că educația este arta formării unui om, părinții nu pot fi oameni ai trecutului, ancorați în
formule, ci trebuie să meargă la pas cu copiii lor, să se adapteze pentru ca mai apoi să-i poată lăsa singuri
și liberi, imediat ce aceștia sunt în stare. Familia are datoria de a forma conștiința, caracterul, voința. Tot
familia este cea care construiește personalitatea dotată cu simț critic pentru ca cei mici să poată fi capabili
să aleagă liber binele, să fie responsabili și deschiși pentru a-și ajuta aproapele aflat în nevoie.
Cea mai eficientă metodă de educare a unui copil este aceea de a face chiar noi înșine ce dorim să-i
învățăm pe copii. Marele secret al acestei metode este faptul că educația nu este doar un ,,moft”, un cuvânt,
sfat sau o poruncă ci este un exemplu, o stare care crează un climat de afecțiune în familie, precum și
căutarea și dezvoltarea unor raporturi simple de respect între membrii familiei. Pentru a crea un climat
favorabil dezvoltării personalității copilului este nevoie de răbdare, dăruire, respect, iubire, sinceritate și
bunătate. Toate acestea folosite cum trebuie rodesc un climat deschis favorabil dezvoltării copilului mic.
Părinții constituie pentru copii primele modele de viață și de comportament. Există părinți care se
laudă cu ,,performanțele” copilului lor: ,,al meu știe să scrie”, ,,al meu știe foarte multe poezii”... fără să-și
dea seama ca acestea pot fi piedici pentru educatoarea care va lucra cu ei, deoarece aceștia nu vor mai putea
fi atenți la introducerea în tainele scrisului. O deprindere învățată greșit, înseamnă foarte multă muncă din
partea educatorului pentru corectarea ei. Pentru reușita școlară a copilului atât părinții cât și educatorii
trebuie să aibă în vedere câteva reguli:
1.Să iubești copilul.
2.Să protejezi copilul.
3.Să fii un bun exemplu pentru copilul tău.
4.Să te joci cu copilul.
5.Să lucrezi cu copilul.
6. Să lași copilul să dobândească experiențe singur, chiar dacă uneori acesta suferă.
7. Să-i arăți posibilitățile și limitele libertății umane.
8. Să-l înveți să fie ascultător.
9. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și a
propriei sale experiente.
10. Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintiri: călătorii, excursii, vacanțe, spectacole, serbări,
manifestări sportive.
Copiii noștri se ,,hrănesc”, la fel ca noi adulții, cu trăiri frumoase care ne ridică, trăiri care ne oferă
prilejul să cunoaștem viața altor oameni și deopotrivă lumea. Ritmul alert al vieții cotidiene nu ne lasă prea
mult timp să stăm cu copiii noștri. Chiar și când suntem împreună cu ei ,,facem liniște să nu-l deranjăm pe
cel care este cu telefonul în mână sau în fața televizorului”.
Concluzii: În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea și decența în vorbire, cumpătarea și grija față de lucrurile încredințate. În
realizarea acestor lucruri modelul parental ocupă primul loc. Părinții, înainte de dascăli, le spun copiilor ce

151
este bine și ce este rău, drept și nedrept, ce este frumos și ce este urât în comportament, părintele este
exemplul pentru copil. Aceste noțiuni vor ajuta viitorul adult să se orienteze în evaluarea comportamentului
său și să se raporteze la cei din jur.

Bibliografie:
1.Revista Învățământului Preșcolar, nr.1-2/1998, București;
2. Revista Învățământului Preșcolar, nr.1-2/2001, București;
3.M. Ecobici, ,,Familia și personalitatea copilului”, Editura ALMA, Craiova, 2011

152
PLEDOARIE PENTRU CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ROXIN DANIELA,


ŞC. GIMN. NR. 1 AVRAM-IANCU, JUD. BIHOR

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important
să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o
ceartă sau o palmă.

153
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV.PREŞCOLAR RUGINOSU CRISTINA


GRĂDINIŢA P.P. “EPISCOP MELCHISEDEC” ROMAN / NEAMŢ

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente

154
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie
Ion Drăgan, „Psihologia pentru toți”, Editura Științifică, București, 1991;
Cocoș Constantin, Pedagogia, Editura Polirom,Iași, 2002;
Ioan, Emilia, Cei șapte ani de acasă, Editura Didactică, R, A., București, 2008.

155
RELAŢIA ŞCOALĂ – FAMILIE –SOCIETATE

PROF.DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ RUS PETRUȚA MARIANA


LICEUL TEORETIC " BOGDAN-VODĂ"
VIȘEU DE SUS, MARAMUREŞ

Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Necesitatea abordării parteneriatului între aceste mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul scoală – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
scoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd invatatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din scoală, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii , iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.

156
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – CEI ȘAPTE AN DE ACASĂ

PROF. VERONICA RUS


Cercetările în domeniul educaţiei, studiile sociologice şi din istoria civilizaţiei demonstrează elocvent
faptul că familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie a valorilor şi a normelor culturale din
generaţie în generaţie, ea este într-adevăr o realitate persistentă şi structurală de o impotanţă majoră, care
plăsmuieşte şi stabilizează din punct de vedere psihosocial personalitatea umană.
Cercetari recente au demonstrat faptul ca parintii sunt într-adevar primii "profesori" ai copiilor lor.
Inclusiv cercetarea de fata identifica familia drept cel mai puternic factor de influenta pentru tinerii din
cadrul populatiei tinta. Tot ceea ce parintii fac sau nu fac în mod obisnuit se va regasi mai târziu si în
obiceiurile copiilor. Tinerii zilelor noastre sunt puternic legati de familie, în consecinta, ei se bazeaza pe
aceasta pentru sustinerea financiara, fundamentarea succesului si disponibilitatea de a fi întelesi.
Familia este totodata o stavila împotriva disolutiei sociale. Studii recente care au avut drept obiectiv
identificarea naturii si a continuturilor raporturilor sociale ale adolescentilor au subliniat influenta opiniei
parintilor si a colegilor referitoare la optiunile profesionale, morale, politice etc. Parintii constituie
prezentele cele mai puternice pe termen lung în timp ce colegii, prietenii sunt mai importanti pentru
comportamentul imediat.
Influenta parintilor este efectiva numai în cazurile de afectiune si respect reciproc si este de cele mai
multe ori inexistenta în lipsa acestora. Într-o societate aflata în continua schimbare, în care reperele sociale,
familiale, ierarhice au suferit mutatii, tendinta este aceea de reîntoarcere la familie. Dar parintii, ca si
societatea, se confrunta cu o diversitate de modele si precepte educative, ei gasind din ce în ce mai greu
strategii adecvate pentru asumarea responsabilitatilor în ceea ce priveste educarea copiilor lor si sustinerea
lor pentru reusita scolara, profesionala si sociala.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenteaza si
modeleaza persoana umana. Unii merg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei este atat
de mare, incat ea egaleaza actiunea celorlate grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetarilor
care vin despre psihanaliza, psihologia sociala, si sociologia sustineau ca familia este:”adevaratul laborator
de formare a persoanei”. Familia, primul mediu de viata al copilului, exercita o influenta considerabila
asupra dezvoltarii acestuia. Cadrul general in care se formeaza copilul de cele mai multe ori este bun.
Sunt doua cauze care explica aceasta influenta a familiei asupra persoanei:una este legata de faptul
ca actiunea familei se exercita mai de timpuriu iar a doua de acela ca multa vreme familia este calea prin
care se canalizeaza oricare alta actiune intreprinsa de copii, familia fiind identificata cu intreaga lume
sociala a copilului
Daca intr-o familie este doar un copil el este rasfatat de ambii parinti,constiinta de sine pe care o
dezvolta este de obicei egoista-egocentrica. Pentru copil parintii si cei din jur sunt niste instrumente si
tentacole de care el se serveste pentru satisfacerea trebuintelor.
Daca nu ar exista relatii intre copii si parinti atunci in aceea familie ar fi un haos total. Relatiile dintre
frati nu depind in mare masura de atitudinea parintilor.
Daca intre parinti exista certuri si neinteleri atunci,de obicei, copii imita coportamentul parintilor si
astfel pot deveni obraznici si neascultatori. Intr-o familie in care parintii nu se inteleg, copilul incepe sa se
framante, isi pune tot felul de intrebari carora nu le gaseste raspuns, isi simte sufletul incarcat,isi pierde
increderea in ceea ce reprezenta pentru el dragostea, securitatea, linistea, nimic nu reuseste sa-i mai retina
atentia sau sa-i trezeasca interesul. Ei frecventeaza in continuare scoala, dar e absent la ce se petrece in jurul
lui. La lectii nu mai este atent, nu mai invata si, fireste, in aceste conditii este admonestat. Din acelasi motiv,
al tensiunii familiale fruntea copilului, senina la scoala( unde recunoasterea eforturilor sale si atmosfera
creata de colegi ii produc o stare de relaxare si multumire), se incrunta cand vine vremea ca acesta sa plece
acasa.
Deci familia trebuie sa fie un colectiv sanatos adica in componenta sa sa existe toate persoanele care
alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv (ambii parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere,
respect , sa duca o viata cinstita si onesta.

157
EDUCATION AND MEDIA

BY PROF. RUSU VIORICA

Education is the process of learning and knowing, which is not restricted to our school text-books. It
is a holistic process that continues throughout our life. Even the regular happenings and events around us
educate us, in one or the other way. It would not be an exaggeration to say that the existence of human
beings is fruitless without education, that an educated person has the ability to change the world.
The term “media”, on the other hand, comes from the singular of “medium” (between, carrier or
mode in Latin), and means a channel of communication. Media denotes an item specifically designed to
reach a large audience or viewers. The term was first used with the advent of newspapers and magazines.
However, with the passage of time, the term broadened by the inventions of radio, TV, cinemas and Internet.
In the world of today, media has become so common and useful that people would not conceive of its non-
existence. It is true that media plays an outstanding role in strengthening the society. Its duty is to inform,
educate and entertain the people. It helps us to know current situation around the world. The media has a
strong social and cultural impact upon society. Because of its inherent ability to reach large number of
public, it is widely used to convey message to build public opinion and awareness. If applied to the
educational field, media can be considered as the means for transmitting information in teaching-learning
perspective delivering content to the learners, with the view to achieving effective instruction.
As John Dewey stated, education cannot be limited within teacher and taught without social
environment.” Therefore, mass media represents a powerful source in the social environment of education.
Through modern electronic techniques and technologies, mass media prove that education is really
comprehensive and not confined within four walls of the classroom.
Media can be, and is, the educational medium for the mass and mass education. Irrespective of
sociological, geographical, or economical diversities, mass media represents an important means for the
education to all. If properly designed, skillfully produced and effectively used, media resources can have a
great influence on teaching and learning, producing impact on the following: save time, increase interest,
hold attention, clarify ideas, reinforce concepts, add tone, prove a point and aid memory. The main concern,
when using media as a teaching tool, must focus on the general principles of learning and the context in
which these principles are employed.
There are several types of instructional media that must be taken into account: print media, (journals,
magazines, journals, etc), graphic media (overhead transparencies, charts, graph models, maps, etc.),
photographic media (still pictures, slides, motion pictures, filmstrips, multi-images, etc), audio media
(tapes, audiocassettes, records, radio, telecommunication, etc.) television/video (broadcast television, cable
television, video cassettes, videotext, teletext, DVDs, etc.), computers, internet and simulation and
games (boards, written, interaction, machine, human, etc.).
A teacher can make more effective use of media if they understand underlying concepts about
teaching-learning process. Teaching and learning, as complex processes influenced by several factors,
including use of media or instructional aids, result in the active involvement of learners and make teaching
more interesting. In order to make the learning experiences of the learners more concrete and realistic,
teachers have to use and prepare specific teaching materials. These instructional gadgets help teachers to
clarify, establish and correlate concepts of learners. It also helps to teach abstract concepts in a meaningful
way. Media in the classroom engages students in learning and provide a richer experience. Media is an
useful tool for illustrating a lesson, allowing students to see examples of what they are learning. Interactive
media, such as Smart Boards, allow students to move items on a screen for illustrative purposes. Students
view media as exciting learning aids, making learning entertaining and less monotonous. One of the most
important advantages of using media in class is the fact that it can be used considering the multiple learning
styles. Media appeals to visual, auditory and kinesthetic learners. Students can watch a movie, listen to
music or interact with digital media on an interactive Smart Board. Effective teachers do not rely on
teaching students in merely one style but use a variety of styles to reach the greatest number of students.
Providing a rich learning experience through classroom, media keeps students focused and engaged in
learning. Also, this creates an authentic learning experience. Using newspapers, brochures, job application
forms and news broadcasts provides authentic opportunities for students to learn using real-world media.

158
This method simulates real-life experiences in which students must read, evaluate and interpret information
based on items that they need in their daily lives. When students use objects from the real world, they can
see the connection between what they learn in school and how they can use the knowledge as a member of
society.
In conclusion, the media has the power of educating people, the good and the bad. Since it affect the
eyes, the ears and the mind simultaneously, nothing can overcome the influence of the media. The media
in the advanced society should perform a noble mission of enlightening people, equipping them with useful
and effective skills, offering them the opportunity to engage not only in acquiring information and
knowledge, but also giving them the opportunity to make good use of all the acquired information and
working techniques.

159
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ A COPILULUI

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ELENA CUZA „ VASLUI


PROF.ÎNV. PRIMAR, IRIMIA DANIELA

Familia există din cele mai vechi timpuri, dar a cunoscut modificări de la o societate la alta. Copilul
a devenit treptat centrul familiei sale . Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului
familiei şi a sentimentului copilăriei . Cele două sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt,
implicând asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi
copii .
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Komenschi,
care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase
ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară .
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană . Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale . Familia este adevăratul laborator de formare a
persoanei.
Începând din primii ani de viaţă , copilul preia de la cei din jur gesturi , atitudini , limbajul , exemple
de comportament . Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia . Aceasta îi oferă
copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară , primele norme şi reguli de conduită , dar şi
climatul socioafectiv . Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii nu numai prin faptul
că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii , dar şi prin faptul că familia mediază şi
condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale , în special cu şcoala .
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct , prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate , fie indirect , prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei , precum şi prin climatul psihosocial existent în familie . Modelele de conduită oferite de părinţi –
precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social
cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă , a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale . Este unanim recunoscut faptul că
strategiile educative la care se face apel în familie , mai mult sau mai puţin conştientizate , determină în
mare măsură dezvoltarea personalităţii , precum şi rezultatele şcolare ale copiilor , comportamentul lor
sociomoral.
Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea
părintelui . Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji . Fiecare copil are propria modalitate de
a oferi şi de a primi iubire. Cînd copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format decât atunci
când simte că rezervorul său emoţional este gol . Iubirea adevărată este totdeauna necondiţionată . Iubirea
necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi ajută părinţii să-
şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul . Iubirea necondiţionată înseamnă a iubi copilul
indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face . Fundamentul iubirii
aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a învăţa şi determină în mare parte momentul
în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tip de informaţii . Dacă iubirea va fi alimentată aşa cum se cuvine,
copilul va înflori şi va binecuvânta lumea prin frumuseţea sa ; fără iubire va deveni o floare veştejită,
însetată .
Există cinci modalităţi în care copiii exprimă şi înţeleg iubirea : mângâierile fizice, cuvintele de
încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile .
Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii . Copiii care sunt ţinuţi în braţe , sunt
îmbrăţişaţi, sărutaţi, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional, decât cei care sunt lăsaţi multă
vreme fără un contact fizic. Ţinutul în braţe în timp ce i se citeşte o poveste devine amintire pentru tot restul
vieţii .
Cuvintele de încurajare , “balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul
valorii de sine şi al siguranţei, căci “în voia limbii este viaţa şi moartea” (proverb ebraic ) . Tonul vocii,
blândeţea, atmosfera afectuoasă, toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire . Cuvintele de laudă,

160
de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil şi o mânie stăpânită vor aduce oricând un câştig însutit
. Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative .
Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului. Cu cât legătura
emoţională dintre copil şi părinte este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un
comportament ce presupune delicvenţă . Timpul acordat trebuie să presupună şi un contact vizual plăcut şi
plin de afecţiune precum şi a desfăşura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtăşind
gândurile şi sentimentele . Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna .
Darurile sunt o formă de recunoştinţă sau de stimulare . Adevăratul dar exprimă iubirea pentru orice
persoană, gestul fiind făcut de bunăvoie .
Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bunăvoie. Serviciile cu compasiune şi iubire sunt
caracteristice părinţilor cu vocaţie . A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ce îşi doreşte .
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului , misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste .
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.

BIBLIOGRAFIE :
R. Campbell, G. Chapman „Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, Ed . Curtea Veche Publishing,
Bucureşti, 2000
M. Golu , „ Dinamica personalităţii ”, Ed . Geneze, Bucureşti, 1993
R . Vincent, „Cunoaşterea copilului”, E . D . P . , Bucureşti, 1972

161
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
STUDIU

PROF.INV.PRESCOLAR. RUSU SILVIA


SC.GIMNAZIALA IERNUT G.P.P.IERNUT

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În primii şapte ani de viaţă, copilul dovedeşte mare
sensibilitate, receptivitate şi mobilitate. Potenţialul afectiv-volițional este în creștere, înclinațiile și
aptitudinile se conturează în această etapă. Copilul dovedeşte si o mare putere de acumulare si asimilare de
cunoştinţe.
Pornind de la particularităţile ontogenetice ale copilului, familia şi grădiniţa trebuie să-i asigure
condiţii favorabile de creștere şi dezvoltare, în funcţie de disponibilităţile individuale. Cei care nu
beneficiază in familie de condiţii favorabile dezvoltării lor, au şanse de recuperare, dacă frecventează
grădiniţa. Aici procesul instructiv-educativ se desfăşoară în funcţie de particularităţile de vârstă şi se
urmăreşte dezvoltarea armonioasă psihofizică, se stimulează gândirea si inteligenţa, se formează
deprinderile de bază. Mai importante în această etapa sunt: deprinderile igienico-sanitare (de autoservire),
de comportare civilizată şi politeţe, deprinderile de ordine şi curățenie. Copiii sunt antrenaţi în jocuri şi
activităţi care se desfăşoară cu toată grupa şi individual, folosindu-se metode şi procedee specifice fiecărei
etape de vârstă.
Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu, ar necesita un consum
mai mare de energie şi timp.
Deprinderile care se pot forma la vârstă antepreşcolară și preşcolară (în familie şi grădiniţă),
deprinderi care, uneori poartă denumirea de "bune deprinderi" sau "cei șapte ani de-acasă"... Ele reprezintă
forma cea mai simplă a învăţării de către copii a unor mişcări complexe şi atitudini care vor influenţa
comportamentul lor viitor.
Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea unora rele. Bunăoara, copilului căruia nu i s-au
format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, aşteaptă totul de la familie, de la părinţi.
De aici şi necesitatea ca în familie, ca şi în grădiniţă, să se insiste pentru formarea deprinderilor de
bază, până ce acestea se transformă în obişnuinţe.
Pentru a se ajunge la automatizarea mişcărilor, acestea se repetă de mai multe ori, iar pe măsură ce
se formează deprinderile, se cere prelungirea treptată a intervalelor dintre exerciţii. În această perioadă
deosebit de importantă este atitudinea consecventă de care trebuie să dea dovadă părinţii, personalul
educativ din creşe, educatoarele. De exemplu, dacă, în situaţii similare, odată i se cere copilului să realizeze
un lucru si altădată nu, dacă unul din adulţi îi cere să îndeplinească "ceva" şi altul îi cere "altceva", sau dacă
unul îi indică o cale şi altul una opusă, procesul este îngreuiat şi deprinderea nu se formează. De asemenea,
trebuie să existe o concordanţă deplina între ceea ce i se cere copilului în familie şi ceea ce se realizează în
grădiniţă.
În procesul educativ-formativ al copiilor de 3-7 ani se pot distinge trei grupe de baza de deprinderi,
ca: deprinderi igienico-sanitare (de autoservire); deprinderi de ordine şi curăţenie; deprinderi de comportare
civilizată şi de politeţe.
Pentru formarea acestora trebuie pornit de la faptul ca exigenţele cresc treptat în raport invers cu
aportul adultului, fapt care contribuie la dezvoltarea îndemânării şi spiritului de independentă ale copilului.
De cele mai multe ori părinţii preocupaţi de problemele profesionale şi gospodăreşti, dimineaţa, preferă să-
l îmbrace pe copil, deşi nu au timpul necesar, în loc să-l lase să se îmbrace singur. Mai târziu, degeaba îi va
reproşa comoditatea. De fapt, este vina adulţilor dacă copilul nu şi-a format deprinderile elementare
igienico-sanitare la vârstă preşcolară. Părinţii pot să le acorde timpul necesar în zilele când sunt acasă
dimineaţa, în zilele de sâmbătă şi duminică, sau în zilele de concedii: dacă sunt adulţi în familie (bunici,
surori mai mari) se pot ocupa ei de formarea acestor deprinderi. Copilul trebuie să fie trezit cu 10-15 minute
mai devreme şi să fie pus să efectueze anumite operaţii de autoservire. Fiecare deprindere se compune dintr-
o serie de operaţii, care vor fi repetate pe rând până devin acte şi mişcări automatizate.

162
Formarea oricărei deprinderi, şi mai ales a celor igienico-sanitare, necesită din partea părinţilor şi a
educatoarelor, răbdare şi mai ales un echilibru nuanţat între severitate, "toleranţă" şi timp. Familia are rolul
cel mai important în formarea deprinderilor. Trebuie să-i repete copilului de mai multe ori ce are de făcut.
"Nici o altă instituţie, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuinţelor, la
manifestarea slăbiciunilor sau potenţialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituţie nu
cuprinde fiinţe legate de copil în mod atât de direct şi atât de vital ca tatăl şi mama... Familia ne apare mai
curând ca un fel de mecanism reglator care permite copilului, în ciuda sărăciei sale aparente de mijloace,
să trăiască o viaţă reală şi uimitor de intensă, viaţa lui proprie".
Colaborarea familie-creşă sau familie-grădiniţă, în procesul de educare a copilului, are un rol
deosebit, în special, în formarea deprinderilor igienice. Copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp în
familie, care exercită o influenţă deosebită asupra sa. Pe măsura ce copilul creşte, asupra lui acţionează tot
mai mulţi factori educativi : creşă – grădiniţă - școală, care continuă şi perfecţionează educaţia începută în
familie ; uneori, acestea o corectează sau o îmbogăţesc. La copiii instituţionalizaţi în leagăne şi creşe se
constată că nu au formate deprinderi igienice. În acest caz, trebuie ca educatoarele să lucreze cu fiecare
copil până la formarea deprinderilor respective.
Pentru reuşita deplină, familia are obligaţia să ţină permanent legătura cu unităţile în care sunt
instituţionalizaţi copiii şi să sprijine munca depusă de factorii educativi din aceste unităţi. Pentru a asigura
unitatea sistemului de cerinţe este necesar ca asistentele şi educatoarele să cunoască condiţiile de viaţă ale
fiecărui copil în familie, iar, la rândul ei, familia să cunoască preocupările pedagogice ale creşei şi
grădiniţei. Procedându-se în felul acesta, reuşita muncii educative este deplină.!".
Pentru formarea si consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinţii să ţină seama de
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, precum şi de cele psihofizice. Căile şi modalităţile de
educare trebuie adaptate vârstei şi puterii de înţelegere a acestora.
Întrucât formarea şi consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinţii să insiste
până la transformarea acestora în obişnuinţe. Pe întreaga perioadă se va manifesta unitatea de vederi în
cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu
o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a familiei".

163
FAMILIA ŞI GRĂDINIŢA
PARTENERI ÎN REALIZAREA SUCCESULUI COPIILOR

PROF. ÎNV. PREȘC. ROMAN DOINIȚA


GRĂDINIȚA CU P.N.NR.1
DRĂGUȘENI, JUD. BOTOȘANI

Părinții sunt primii oameni chemaţi să pună bazele educaţiei unui copil, deoarece pregătirea pentru
viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă. Faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o
prefigurare certă a celor de mâine. Deprinderile şi convingerile conturate acum formează baza modului de
acţiune din viitor. Atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate cu fidelitate de
copii.
Copilul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte şi această răspundere
revine în mare măsură familiei care poate îndeplini toate sarcinile doar printr-o colaborare eficientă cu
grădiniţa sau altă instituție pe care o frecventează.
Familia oferă copilului mediul afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o
şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale,
copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie: reglatoare, socializatoare şi individualizatoare,
familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil, aici
se învață cei șapte ani de acasă.
Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul, dar şi familia intră în contact. Ea poate
oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor.
Educatoarele trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi
întâmpinării nevoilor sale. În acelaşi timp, educatoarea nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu
copiii. Copilul este un membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de
personalitatea, temperamentul şi stilul său.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării copiilor este
condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă, iar începutul este dat de
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă
principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia
copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate,
climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte.
Educatoarele trebuie să asigure părinţilor numeroase ocazii de a se implica în programul grădiniţei,
comunicând în fiecare zi, povestindu-le despre cum şi-a petrecut copilul lor timpul, ce activităţi de învăţare
a desfăşurat, ce progres sau regres a realizat copilul sau anunţându-i ce activităţi sau întâlniri au planificat.
Ele trebuie să ajungă să cunoască bine familiile şi copiii de aceea vor folosi toate ocaziile pentru a comunica
cu părinţii şi a schimba informaţii. Unele familii vor dori să se implice mai mult, altele mai puţin. Frecvenţa
şi conţinutul discuţiilor cu părinţii vor depinde şi de dorinţa acestora de a comunica sau de nevoile şi
preferinţele lor.
Există numeroase căi de implicare a familiilor în programul de educaţie al copiilor. Unele familii pot
veni la întâlniri, altele pot trimite materiale confecţionate acasă, altele ar putea participa la activităţile din
grădiniţă, iar altele să facă parte din comitetul de părinţi.
În cadrul întâlnirilor individuale periodice, educatoarea va analiza evoluţia dezvoltării copilului, va
identifica care sunt domeniile de dezvoltare care necesită o diversificare a activităţilor, care sunt activităţile
care sunt realizate cu uşurinţă acasă, modul în care copilul reacţionează la diverse activităţi propuse.
Părintele se simte implicat în viaţa copilului său şi vede continuitatea relaţiei dintre „acasă” şi „la grădiniţă”.
În acest fel, începe să îşi verbalizeze temerile sau să se simtă valorizat în rolul său, se poate centra pe
observaţiile asupra copilului său. Educatoarea poate evalua dacă abilităţile parentale au nevoie de suport şi
îi poate oferi diverse materiale pentru aşi îmbogăţi cunoştinţele şi dezvolta capacităţile parentale. De aceea
aceste întâlniri au un profund caracter de confidenţialitate.

164
O modalitate modernă de implicare o reprezintă familiile în sala de grupă. Uneori, membrii familiilor,
se simt intimidate o dată intrate în sala de grupă, considerând că aceasta este „aria” de influenţă aparţinând
exclusiv educatoarelor. Acesteia îi revine răspunderea de a încuraja familiile să vină în sala de clasă oricând
doresc. Atenţia personală arătată îi va ajuta pe părinţi să renunţe la orice stânjeneală. Părinţii pot asista la
activităţile desfăşurate de educatoare cu copiii, pot învăţa modalităţi de comunicare eficienţă cu aceştia şi
modalităţi de soluţionare a situaţiilor de criză. Pe măsură ce părinţii se obişnuiesc să participe la activităţi
ei vor ajunge să cunoască şi să respecte munca educatoarelor, vor vorbi mai liber despre progresele făcute
de copiii sau despre problemele pe care le au, se vor împrieteni cu ceilalţi părinţi, vor învăţa mai multe şi
vor înţelege mai bine modul de dezvoltare al unui copil, vor învăţa să desfăşoare activităţi similare acasă
sau să continue acasă activitatea educatoarei cu activităţi în completarea acesteia, vor găsi răspunsuri la
întrebările la care nu găsesc răspuns, îşi vor observa copilul la joacă şi vor învăţa să-şi vadă copilul în relaţie
cu ceilalţi. Participarea părinţilor la activităţile copilului are un dublu câştig: pe de o parte, copilul se va
simţi securizat de prezenţa părinţilor, astfel încât va fi mai deschis spre explorare; pe de altă parte, se va
face un transfer de abilităţi practice şi cunoştinţe de la educator spre părinte, prin exersarea amenajării
spaţiilor, a comunicării cu copilul, prin observarea atentă a acestuia într-un alt context decât cel de acasă.
Acolo unde spaţiul o permite se poate amenaja o cameră rezervată familiei sau măcar un colţ în care
se pot afişa lucrările copiilor sau poze ale acestora din timpul activităţilor precum şi informaţii utile pentru
educarea copiilor acasă, pliante despre cursuri şi concursuri pentru copii.
Aici ei se pot întâlni cu alţi părinţi, analiza şi aprecia munca copiilor, pot citi informaţiile expuse la
avizier. De obicei, spaţiul se poate amenaja pe holul grădiniţei. Acesta poate conţine şi cărţi despre
dezvoltarea copiilor şi despre educaţia parentală, pe care părinţii să aibă posibilitatea să le împrumute.
Întrunirile şi întrevederile familiale sunt o componentă importantă a parteneriatului grădiniţă-familie.
Există câteva tipuri de întâlniri familiale: întâlniri planificate de consultanţă, cele ale grupurilor de opinie
şi dialog, întâlniri informale şi cele organizate cu ocazia unui eveniment special.
Educatoarele au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii,
Săptămânal, pentru a discuta despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care
preocupă ambele părţi. Pentru că aceste întruniri sunt destinate părinţilor, subiectele alese trebuie să fie în
interesul lor. Întrunirile vor fi benefice numai dacă se axează pe problemele care îi preocupă pe părinţi care
nu vor participa dacă nu le vor găsi interesante şi utile. De aceea este necesar ca educatoarea împreună cu
familiile să descopere care aspecte îi interesează şi vor stabili data întâlnirii. Educatoarea află care sunt
interesele familiei prin întâlnirile informale sau prin intermediul chestionarelor referitoare la interesele
familiei. Anumite subiecte pot fi prezentate de o manieră mai formală, aşteptându-se şi o replică din partea
părinţilor. Alte aspecte cer un mai mare grad de participare, familiile putând în acest caz să-şi practice
abilităţile şi experienţa. Educatoarea va concepe o planificare a activităţilor de consiliere şi sprijin pentru
părinţi incluzând teme generale dar şi particulare la sugestia părinţilor.
Educatoarea poate să propună părinţilor un program de vizite la domiciliu, dar acestea trebuie să apară
în plan doar după consolidarea relaţiei de încredere dintre părinte şi educator. Vizita la domiciliu este
investită adesea cu un puternic rol evaluativ, care se adresează părintelui şi este destul de dificil să accepte
acest lucru. Important este ca părintele să nu resimtă aceste vizite ca abuzive, ci ca modalităţi de colaborare
partenerială, pentru a determina un răspuns cât mai adecvat nevoilor de dezvoltare ale copilului lor.
Oricărei persoane îi place să fie apreciată, recunoscută şi să sărbătorească succesele.
Reuşitele copiilor trebuie sărbătorite de aceea cu diferite ocazii educatoarele organizează serbări care
constituie un prilej de cunoaştere reciprocă şi de satisfacţie reciprocă pentru realizările copiilor.
Părinţii se pot implica în desfăşurarea repetiţiilor, în confecţionarea costumelor sau a decorului, în
organizarea unor mini petreceri pentru copii la sfârşitul acestor serbări.
Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul educatoarei în perioada preşcolarităţii, iar
de buna colaborare a familiei cu grădiniţa depinde dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului.

Bibliografie:
Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti
Voiculescu, Elisabeta, 2001 „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti
Popescu, Eugenia (coord.), 1995 „Pedagogie preşcolară. Didactica” E.D.P., Bucureşti

165
ROLUL PĂRINȚILOR ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

SABADOȘ LILIANA
GRĂDINIȚA CU P.P. „BUBURUZA”
CLUJ-NAPOCA

„Arată-mi un copil până la vârsta de 7 ani și îți voi spune cum va fi când va ajunge adult”. Aristotel

Primii 7 ani din viața unui copil joacă un rol crucial în devenirea acestuia ca adult. În această perioadă
învață comportamente, limite, empatia și alte abilități sociale pe care le va avea pe tot parcursul vieții.
Părinții sunt cei care contribuie la dezvoltarea socială, emoțională, cognitivă și fizică a copilului.
Nașterea unui copil reprezintă multe începuturi noi. Fiecare secundă este prețioasă cu fiecare contribuție
spre dezvoltarea unei persoane unice cu propriul set de emoții și opinii. Copilul este o ființă umană capabilă
să gândească independent, dar în primii ani de existență, responsabilitatea de a modela această capacitate
stă în mâinile părinților. Până la vârsta de 5 ani creierul se dezvoltă 90% din capacitatea sa. Creierul unui
copil este mai receptiv la învățare în această perioadă a vieții decât în orice alt moment. Acesta este și
momentul în care vor învăța cum să interacționeze, cum să construiască și să mențină relații sociale. Ceea
ce experimentează astăzi este ceea ce vor prezenta mâine. Ce pot face părinții pentru a crea un mediu
suficient de provocator pentru copil, astfel încât acesta să-și atingă potențialul maxim? Cheia este de a mări
la maxim capacitatea de învățare prin stimulare mentală, atenție, încurajare, dragoste și o bună sănătate
fizică. Expunând copilul la diferite activități care să-i ajute să-și activeze conexiunile sinaptice la zonele
maxime ale creierului, va permite să dobândească noi cunoștințe, să învețe noi competențe, să-și stabilească
și să-și atingă obiectivele.
Având părinți pozitivi, copilul își va îmbunătăți abilitățile cognitive, sociale și de rezolvare a
problemelor și îi va ajuta să crească pentru a deveni oameni mai buni.
Interacțiunea și stimularea sunt foarte importante în primii ani de viață. Totul se referă la
recunoașterea problemelor, gestionarea tuturor situațiilor și dobândirea trăsăturilor de disciplină,
gestionarea timpului și rezolvarea eficientă a problemelor prin rutine simple la domiciliu.
Copiii observă cum interacționează părinții lui și cum sunt soluționate conflictele în familie. Îl învață
o varietate de valori bune care îi sunt esențiale pentru a crește. Copilul învață cum să se comporte cu ceilalți,
învață spiritul de echipă și cum să-și aleagă prietenii potriviți.
În primii ani de viață, copiii învață de la părinți cum să fie sănătoși. O orientare corectă din partea
părinților va încuraja copilul să aibă un stil de viață sănătos prin alimentație și activitate fizică contribuint
astfel la o dezvoltare fizică armonioasă.
În primii ani de viață copiii învață de la părinți cum să accepte și să depășească eșecurile, cum să
înțeleagă disciplina, acceptănd feedbackul, recompensa și pedeapsa.
Ce poate face un părinte pentru ca cei 7 ani de acasă să fie de bun augur:
-să fie pozitivi - să-i învețe pe copii cum să rezolve problemele cu o atitudine pozitivă;
-să fie receptivi la nevoile copiilor lor - indiferent de cât de mici ar fi ele, înțelegerea și îndeplinirea
lor va ajuta copilul să înțeleagă că părintele îi este alături în orice moment;
-să fie prezenți emoțional – încurajarea și dragostea va arăta copilului că este iubit și înțeles;
-să comunice eficient – în fiecare conversație, copilul să fie auzit și lăsat să se exprime, să i se ofere
un feedback pozitiv;
-să fie afectuoși – copiii sunt receptivi la ceea ce văd și aud acasă. Dacă unui copil i se vorbește dur,
este certat și înjurat mereu, i se va părea absolut normal dacă și acasă este tratat la fel;
-să stabilească rutine pentru joacă, masă și somn – o bună rutină îl va ajuta să stabilească obiceiuri
sănătoase pentru viitor;
- să construiască încredere, dragoste și fair-play în relațiile de familie – dacă părintele se comportă
rațional cu toți membrii familiei, atunci copiii vor învăța la fel și vor deveni iubitori și grijulii cu cei din
jur.

166
Bibliografie:
https://developingchild.harvard.edu/resources/inbrief-science-of-ecd/
http://www.bevip.org/uncategorized/why-the-role-of-a-parent-is-so-important-to-a-childs-
development/
https://parenting.firstcry.com/articles/role-of-parents-in-child-development/

167
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR SĂBĂDUŞIU MIHAELA,


ŞCOALA GIMNAZIALĂ RACOVIŢA,
STRUCTURA SEBEŞU DE SUS, JUD. SIBIU

Activităţile desfăşurate în cadrul proiectului,, Cei şapte ani de acasă” sunt adevărate ocazii de învăţare
situaţională, fiecare copil având posibilitatea să se exprime în mod direct prin activităţile frontale sau
indirect în cadrul jocurilor de rol.
Gradul de satisfacţie a copilului în raport cu sarcina de joc sau de învăţare a acestuia, a fost şi este o
preocupare directă a mea ca şi cadru didactic.
Adaptarea la realităţile vieţii cotidiene nu înseamnă acumularea de cunoştinţe, ci achiziţia unor
competenţe de ordin strategic, cu ajutorul cărora să se asigure un parcurs de învăţare reflexiv şi totodată
autonom, elevul devenind astfel capabil să utilizeze adecvat ceea ce a dobândit atât acasă, cât şi la şcoală.
Educaţia pe care copilul o primeşte acasă se reflectă în activităţile şi comportamentul pe care el le are
în cadrul şcolii.
Elevii au fost încântaţi, interesaţi şi chiar motivaţi în cadrul activităţilor propuse datorită materialului
folosit, precum şi de strategiile utilizate. Pe parcursul orelor de lectură, ei au realizat fişe interesante fiecare
implicându-se activ în propria formare.
Este absolut necesar ca învăţătorul să pună accent pe aspectele pozitive, să scoată în evidenţă calităţile
fiecarui elev, astfel încât această activitate să contribuie la dezvoltarea capacităţii de învăţare prin
cooperare, de lucru în echipă şi de realizarea unei motivări reale pentru învăţarea şi pentru asumarea unor
răspunderi privind propria formare, privind propriul comportament.

168
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

ED. SĂLĂJAN LIGGIA


GRĂDINIŢA CU P.P.’’PITICOT’’
CEHU SILVANIEI, SĂLAJ

„Eu sunt copilul.


Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire,
Educă-mă, te rog, ca eu să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (CHILD’S APPEAL, MAMIE GENE
COLE)
Scrisoarea copilului către adult
Am ani puţini-sunt un copil…
Sunt o scânteie din Univers….
Sunt o fărâmă din sufletul părinţilor mei.Sunt o minune.
M-am născut pentru a-ţi aduce bucurie,omule.
Prin mine,sufletul tău trăieşte mereu.Dar eu sunt trist.Ştiu că nu am voie să fiu trist;doar sunt un
copil.
Ar trebui să râd,să cant,să visez…dar în jurul meu văd o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg.
Timpul,pentru mine,se scurge prea repede,nu am timp destul ca să ştiu tot.
Trebuie să ştiu,să cunosc,să gândesc tot ce se află în jurul meu.
Ajută-mă să cunosc!
Dă-mi,omule,puterea de a pătrunde în tainele lumii!
Arată-mi calea pe care trebuie să pornesc!
Învaţă-mă să ştiu ce e bine şi ce e rău!
Ajută-mă să te-nţeleg!Dă-mi şansa să-ţi arăt ce pot!
Am nevoie de tine,omule!
Apleacă-te asupra mea şi-ţi promit că nu vei regreta…doar sunt o fărâmă din sufletul tău.
Scrisoarea adultului către copil
Dragul meu copil,ai apărut pe pământ pentru că te aşteptam,te doream.
Am simţit bucuria naşterii tale-erai o fărâmă din trupul meu…
Te privesc şi rămân uimită de minunea pe care o am-eşti tu,dragul meu copil!
Am foarte multe lucruri să-ţi spun,să-ţi arăt ,să te învăţ;vreau să ştii tot.
Vreau să îţi arăt calea pe care trebuie s-o urmezi ca să fii om.
Vreau ca viaţa mea să se umple de bucuria gânguritului tău,de primii tăi paşi ,de lacrimile şi
zâmbetele de pe chipul tău.
Lasă-mă,dragul meu copil,să-ţi arăt tot ce ai nevoie ca să te desăvârşeşti ca om.Ai încredere în mine!
Dă-mi mâna să pornim la drum!
Aceasta este familia ta!
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
Astfel, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care
le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de
siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Este nevoie de un program zilnic care va induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el.

169
Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională exprimă impactul familiei şi societăţii asupra copilului.
Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei
exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate
în diferite situaţii.
Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este
reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și
își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă.
Perioada “Cei şapte ani de-acasă” presupune însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc.
În mijlocul familiei,copiii pot învăţa :deprinderi de autoservire;ordine; igienă;curățenie și exprimarea
propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor,sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative; bune maniere și
comportament în diverse situații; limbaj corect transmis; modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la
diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu
primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc);consecvența în realizarea uneisarcini;
concentrarea atenției; perseverența în realizarea uneri sarcini;alegerea motivelor și motivațiilor atunci când
vrea să facă ceva.
Dragul meu copil,dincolo de lucruri - e lumina:
Lumina înseamnă visare,
Lumina înseamnă iubire,
Lumina înseamnă împlinire,
Lumina e înţelepciune.
Păşeşte cu curaj în viaţă şi caută mereu lumina!
Lumina înţelepciunii te va învăţa să fii OM.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.www.didactic.ro

170
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

ÎNVĂȚĂTOR, SĂLĂVĂSTRU GETA

"Suprema pedagogie este casa părinteasca" Dostoievski

Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament si educație oferite in primii șapte ani de viața
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu consta numai in a-l învață
sa scrie, citească si a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:
sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cat de
manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizita: de felul in care ne comportam - atat acasa, cat si in
societate - depinde daca legam ușor noi prietenii, daca ne integram in colectiv si, in cele din urma, daca
avem sau nu succes in viața. Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie,
este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi
dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte
importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Din păcate acum nu prea se mai
poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Or, cei şapte
ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect,
corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările
sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire,
este grav.
Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate,
unii copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Nu întotdeauna
prezența fizică a părinților se reflectă in dezvoltarea copiilor. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi,
teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu
totul altfel. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Dar nu e importantă doar cantitatea, ci și calitatea timpului petrecut
cu copiii. Părinţii încearcă să recupereze acest timp pierdut cu perioade petrecute împreună când, vrând să
se revanşeze pentru absenţa lor, trec cu vederea obrăzniciile copiilor nereușind să ajungă acolo unde și-ar
dori. În pofida eforturilor, copilul manifestă ,,rezistență” și devin uneori greu de controlat. Toate acestea se
dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi
cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Cauza acestei stări de lucru este educaţia
nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor..Aceasta este cauzată şi de faptul că unii
copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi
de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vor vedea
mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii vor fi surprinşi, pentru
că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de
comportament.
Una dintre problemele de luat în seama în societatea zilelor noastre este aceea de a-i învăța pe părinți,
de a-i pregăti și susține pentru a putea ,,oferi cei șapte ani de acasă”. Nu este uşor să oferi educaţie unui
copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o
vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a
personalităţii lui.
Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali in formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada in care
micuțul deprinde obiceiuri sănătoase si maniere elegante. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi
de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai
societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei
care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă
în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul
faptei. Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient le ”văd” cu ochii minții și le urmează.

171
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Familia asigură copiilor sentimentul siguranței și îi
ajută să depășească obstacolele inerente vieții, este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane
responsabile, adaptate timpului în care trăiesc. Este important, așadar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de
respect la rândul său. Astfel “cei șapte ani de acasă” vor constitui “pașaportul” care îi va însoți oriunde în
viață, și „fundația ”pentru construcția unei vieți închinate binelui, frumosului si adevărului pentru noile
generații care vor veni.

172
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ,
UN BAGAJ PENTRU CĂLĂTORIA PRIN VIAȚĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: SĂLCUDEAN DANIELA


LICEUL TEHNOLOGIC IERNUT, JUD. MUREȘ
STRUCTURĂ GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL IERNUT

,,Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o
dai copiilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Totul, pentru fiecare ființă, se începe și se învață mai întâi în familie. Aceasta este primul mediu,
primul factor care influențează, cultivă, informează și formează, din perspectivă multidirecțională o
persoană. Familia este prima instituție de educație morală constituindu-se în mediu educativ și atmosferă
prielnică și necesară pentru o dezvoltare normală și echilibrată a individului.
Aici și acum se ,,determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară
din care va face parte la școală” ( Marie-Claude, Beliveau), vorbind despre familia în care membrii ei se
respectă și se iubesc pentru că ,,părinții, dacă doresc să aibă copii buni, înțelepți și sănătoși, trebuie ca ei să
fie mai întâi buni” . Deci aici se definesc ,,cei șapte ani de acasă” ca un bagaj de reguli de politețe și de
principii esențiale de viață socială care ne vor însoți pe parcursul vieții și ne vor ajuta să ne integrăm, să
fim respectuoși, responsabili, educați, politicoși, să o facem pe mama noastră mândră de noi.
Copilul are nevoie de exemple și argumente clare, el trebuie ajutat să facă diferență între bine și rău,
să înțeleagă situațiile concrete și care este atitudinea și comportamentul pe care trebuie să îl experimenteze,
care sunt regulile, de ce sunt necesare și care sunt repercursiunile nerespectării acestora asupra celorlalți și
a propriei persoane. El are nevoie de exemple și de exercițiu. Va învăța respectul dacă va folosi des
cuvintele magice ca ,,te rog”, ,,mulțumesc”, mă scuzați”, dacă va cere respectuos iertare și își va recunoaște
și asuma greșelile, dacă va saluta și va știi să aprecieze un salut. Noi, adulții suntem cei care dăm exemplul,
politețea este un exercițiu de zi cu zi, ea se învață pas cu pas și dacă noi știm să o oferim vom primi respect,
admirație și stima de sine va spori.
Dacă bunele maniere fac parte din viața adultului sigur că și copiii, care au crescut lângă acesta le va
practica, vor deveni lucruri normale în viața lui și le va transmite mai departe. La fel, dacă adultul
experimentează recunoștința, o exprimă explicit față de persoane sau situații, dacă mulțumește celor care l-
au ajutat sau pentru primirea unui cadou sigur și copilul va face cu deschidere aceste lucruri, pentrucă își
dorește să fie un ,,adult” de mic, să fie ,,ca mama”, ,,ca tata”...etc.
E important să nu uităm responsabilitatea pe care o avem ca părinți chiar dacă la trei ani vom duce
copilul la grădiniță, chiar dacă bunicii se ocupă de aceștia, că noi suntem prea ocupați, chiar dacă este
internet, cei șapte ani de acasă sunt cei șapte ani care ar putea să îi lipsească propriului nostru copil, cele
șapte cărămizi care vor face să fie șubredă fundația personalității copiilor noștri, a unei generații...și a
..societății pe termen lung ,,în cea mai mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, delicvență,
dependență, perversiune, sinucideri au ca substrat lipsa unei educații familiale corecte, sănătoase..
”(ortodoxia.md).
E necesar să-i arătăm copilului și cum să fie altruist, să îi pese de cei din jurul lui, să asculte ce i se
spune, să ajute și sprijine atunci când este rugat, să demonstreze că are valoare pentru el, pentru noi și pentru
cei din jurul său.
E de datoria noastră, a părinților, familiei, dascălilor să asigurăm o bună creștere și să dăm o bună
educație copiilor deoarece ,,cei șapte ani de acasă”, ca de altfel și lipsa acestora, marchează destinul fiecărui
om.” Bagajul său pentru viață trebuie plănuit cu grijă, aranjat în detaliu, nici prea greu dar cu de toate,
pentru a avea o călătorie frumoasă.

https://putereortodoxa.wordpress.com

173
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

EDUCATOARE: SALVAN FLOAREA


SCOALA GIMNAZIALA NIMIGEA DE JOS

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze
în mod creator realizările sociale.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.Asadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre
respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare
spre bine sau spre rău.
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu, dacă acesta
aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face oo faptă bună. Ultimii
ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării personalității
copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență este
mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și se explice de fiecare dată
hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conficte de
mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărării
față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important ca părinții
să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa
copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine conduce
la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Alteori e mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să
stabilească limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în
relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el.
Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă
adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli
însă împiedică dezvoltarea copiilor. De asemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să
îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca acesta să înțeleagă.

174
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul-
a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala, prin
aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme în
personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi. Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață deschis și
cu un viitor sigur.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

175
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
STUDIU DE SPECIALITATE STIL DE VIAȚĂ SĂNĂTOS

PROFESOR ADRIANA ȘAMOCA


COLEGIUL TEHNIC “VICTOR UNGUREANU” CAMPIA TURZII

Familia
Familia este unicul grup social, în care legăturile de dragoste și consangvitate dobândesc o importanța
primordială.
Mediul în care copilul se naște , trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață, îl
oferă familia.
Familia reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social.Modul
de relaționare din familie, climatul afectiv și modelul socio-cultural al acesteia sunt importante în integrarea
sociala și în construirea comportamentelor sociale.
Caracteristicile familiei
Este primul grup în care copilul exersează comportamentele sociale și se descoperă pe sine.Astfel
familia:
- oferă climatul de siguranță afectivă necesar dezvoltării personalitații;
- este mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, morală etc.
- reprezintă cel dintâi model al comportamentelor viitoare;
- este legatura biologica de bază a individiului,
- este cadrul de dezvoltare si valorizare individuală ,prin încărcătura afectivă dintre membrii săi.
Concepția actuală asupra copilului
Copilului îi sunt recunoscute valoarea ca ființă umană autonomă și drepturile care decurg din acestea.
Datorită creșterii demografice reduse, copilul este o prezență rară, prețioasă.
Datorită contracepției, copilul nu mai este o fatalitate, ci o alegere.
În copil investim cele mai bune sentimente, dar îl și încărcăm cu toate așteptările și dorințele noastre.
Dezvoltarea armonioasa a adolescentului
Familia impreuna cu scoala sunt responsabile de dezvoltarea armonioasa a copilului.Copii si
adolescentii de astazi vor forma societatea de maine.
Studiu de caz
Adoptarea unei bune igiene de viata in adolescenta
Obiective urmarite:
1) Intelegerea unei bune igiene de viata in viata adolescentului
2) Analiza factorilor care contribuie la o viata armonioasa in adolescenta
3) Descoperirea acelor metode si mijloace care contribuie la eficentizarea activitatii adolescentului.
Resurse
-materiale: Fise de lucru, chestionare, materiale informative
-temporale: 2 ore
Metode de lucru
Prelegeri, dezbateri, discutii de grup
Activitatea desfasurata
-Profesorul explica rolul unei bune igiene de viata. In grupuri elevii participanti identifica diferite
stiluri de viata cunoscute de ei.
-Se analizeaza folosind exemplele concrete efectele alimentatiei si ale odihnei asupra activitatii
desfasurate de fiecare la scoala si in familie.
-Pornind de la o cercetare atenta asupra propriului regim de viata se cauta noi metode de evitare a
riscului oboselii si de eficentizare a activitatii adolescentilor.

176
CHESTIONAR
Pentru un stil de viata sanatos
Nr. Situatie Apreciere
crt Foarte Bun Satisfacator Nesatifa- Complet
bun cator nesatisfacator
1 Alimentatie 10 2 - - -
variata(fructe,legume)
2 Mese regulate (3 pe 1 10 1 - -
zi)
3 Mancare gatita in 12 - - - -
familie
4 Stare de sanatate 3 9 - - -
5 Somn odihnitor(8 12 - - - -
ore/zi)
6 Activitati fizice 3 7 2 - -

7 Activitati 7 2 3 - -
relaxante(vacante,
excursii)
8 Cunostinte despre stil - 12 - - -
de viata sanatos
9 Rolul familiei in - 12 - - -
dezvoltarea mea
Concluzii: O buna igiena de viata presupune un echilibru fizic si psihic perfect.
Deprinderile pentru un stil de viata sanatos se formeaza in familie, in primii ani de viata, se continua
in familia extinsa si in scoala . Educatia din familie si din scoala este esentiala pentru sanatatea individului.

177
FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN VIAŢA COPIILOR

EDUCATOARE: SANDU NARCISA,


ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 10, RÂMNICU VÂLCEA

Familia este celula vieţii pe pămînt, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc,
după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit
pentru el” (Facere 2,18)
Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane. Ea
este unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consaguinitate capătă o importanţă primordială, prin
interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente,
copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor.
În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile
noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele
şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt
al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea
delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are
menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite,
sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La
ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere
material şi spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei. Este functia
de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la
fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile
familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui
regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al
doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului,
socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială.
Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei.
Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi
apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D. Ele apar

178
prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi
membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste
şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.

179
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR SĂNDULESCU CARMEN


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 MORENI, JUD. DÂMBOVIȚA

“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune pentru ca, grija
şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic
şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se
preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să
rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare
şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a copilului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte
dăunătoare asupra acestuia.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău.
Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă
devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici
tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între
prieteni/colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia
unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul
lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune. Unii
părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea
îngăduitori.Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi.
Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l
răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată
prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele
disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce
este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii,
în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din
punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare,
sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar
mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima
căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă
nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia
devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând
scăderea randamentului şcolar.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească,
astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt
neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit,
vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a

180
greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte
de noi.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.

181
PROIECT EDUCAŢIONAL NAŢIONAL
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
INFLUENŢA ADULŢILOR ÎN EDUCAŢIA COPIILOR

AUTOR: SĂNDULESCU MIHAELA


LICEUL TEHNOLOGIC „ LAZĂR EDELEANU” NĂVODARI

În această lucrare mi-am propus să fac un studiu al relaţiilor copil(elev) – familie şi elev - şcoală,
relaţii care stau la baza formării educaţiei adolescentului şi respectiv reuşita sau eşecul în educaţia lui.
1. Relaţia copil(elev) - familie
Relaţia dintre părinţi şi copii a fost, dintotdeauna, una speciala. Atât părinţii, cât şi copiii, au găsit o
cale de mijloc, prin care să se înţeleagă, in ciuda tuturor divergentelor care apar in orice familie. Atunci
când conlucrează pentru binele suprem al familiei, lucrurile nu au cum sa nu iasă bine, mai ales că părinţii
vor fi mereu acolo atunci când acesta va avea nevoie de ei.
Fiind prezenţi la fiecare pas important din viata copilului lor, părinţii observă evoluţia, în timp, a
acestuia, multe dintre alegerile pe care adolescentul le face fiind influenţate chiar de către ei, cei ce sunt
adevărate modele in ochii copilului. Tânărul porneşte în viaţă cu bagajul de cunoştinţe pe care şi le-a însuşit
în intimitatea căminului, astfel că aici se pun adevăratele baze ale adultului de mâine. Dacă părinţii se
comportă într-o asemenea maniera în care copilul să poată trage învăţămintele pe care le-ar putea folosi la
rândul său în viaţă, atunci acesta se va ghida instinctiv după coordonatele pe care părinţii săi i le-au servit
in mod indirect, prin puterea exemplului personal.
În adolescentă, e normală o oarecare depărtare a copilului faţă de părinţi tocmai din cauza faptului că
viata sa socială se intensifică, astfel că ajunge să cunoască oameni noi, prin care se întrezăresc tot felul de
oportunităţi de relaţionare în diferite medii, care nu îi erau accesibile pană atunci în mare parte din cauza
vârstei.
Părintele nu trebuie să se îngrijoreze, mereu va ocupa un loc special in viata fiului sau fiicei sale, însă,
uneori, trebuie să aibă tăria de a admite că nu va fi tot timpul o prioritate, adolescentului venindu-i rândul
să se centreze pe propria persoană şi pe dezvoltarea sinelui. Astfel, el are nevoie de influenţe pozitive în
viaţa sa, părinţii trebuind a îi arată cum să se poarte în viată, pentru a primi ceea ce aşteaptă de la aceasta.
În momentul în care acesta a crescut suficient îşi poate purta singur de grijă. Cu înaintarea în vârstă,
intelectul i se dezvoltă şi responsabilităţile cresc, trebuind a fi asumate, ori acest lucru nu se va întâmpla
daca adolescentul trăieşte liniştit cu gândul că, oricând, altcineva îi va duce la îndeplinire îndatoririle pe
care el singur şi le-a asumat. Iniţiativa, curajul si avântul nu îi trebuie înfrânate copilului, chiar dacă
părintele doreşte doar să fie prevăzător, pentru a-şi feri copilul de la diferite pericole. Adolescentul ajunge
să înţeleagă şi să înveţe pe propria piele mult mai bine dacă el experimentează şi trăieşte acel lucru de care
părinţii l-au prevenit dintotdeauna. Severitatea nu are ce caută în psihologia de viaţă a unui părinte care
vrea sa aibă o relaţie deschisă cu copilul său.
Nepăsarea din partea părinţilor nu este nici ea de dorit. Copilul trebuie din când în când verificat,
pentru ca părinţii să afle ce, cum, când, unde şi cu cine îşi petrece timpul. Într-o primă fază, copilul este
invitat prietenos să se confeseze, însă prea puţini părinţi sunt într-atât de norocoşi încât copilul lor să
îmbrăţişeze aceasta idee, însă cu puţină muncă de detectiv, chiar şi de teren, părintele poate lua contact
direct cu lumea pe care tânărul şi-a creat-o, dincolo de pereţii casei în care locuiesc cu toţii.
În momentul în care între cei doi părinţi apare o ruptură, procesul decizional este grav afectat, iar
copilul observă rapid asta, ştiind cum să acţioneze în viitoarele sale încercări de înduioşare a unuia dintre
cei doi părinţi, în general la cel în cazul căruia ar obţine o izbândă mai uşoară. Părinţii trebuie să păstreze
un dialog continuu si deschis, de dragul copiilor.
Intimitatea oricărei persoane este un aspect crucial pentru aceasta, în special în cazul adolescenţilor,
care au ajuns la acea etapa din existenta lor în care conştientizează cine sunt si cum funcţionează corpul si
mintea lor. Copilului îi trebuie timp în primul rând şi spaţiu pentru a se desfăşura, pentru a medita, doar el
cu gândurile sale.
Anturajul este ca o a doua familie pentru copil, aşa că acesta trebuie respectat, încurajat chiar să fie
introdus şi în universul familial, de acasă. Pentru a înţelege mai bine preocupările copilului, trebuie privit

182
puţin în grupul său de prieteni, căci cu aceştia el a ales să se însoţească, deci cu ei rezonează şi ei toţi se
aseamănă. Părinţii nu pot alege amicii, deşi unele sfaturi gratuite pot fi lansate. Copilul nu trebuie presat,
trebuie lăsat să se convingă de calitatea oamenilor din jurul sau. Orice s-ar întâmpla, oricând va găsi nişte
prieteni de nădejde în părinţii săi, căci prietenia este una necondiţionată, care poate străbate toate graniţele
şi toate distanţele.
2. Relaţia profesor – elev
Copilul, adolescentul şi tânărul au avut şi au nevoie de când este lumea de educaţie. Aceasta este o
trebuinţă ce se impune a fi satisfăcută în raport cu vârsta şi particularităţile fizice şi psihice ale elevului,
rolul de educator revenind profesorului în general şi dirigintelui în mod special. Un om educat este şi un
om disciplinat, disciplina fiind o condiţie de baza a muncii şcolare. Disciplina se formează prin educaţia în
ceea ce priveşte ordinea, punctualitatea, pregătirea zilnică a lecţiilor, respectarea regulamentului şcolar şi a
dispoziţiilor şcolare. O mare influenţă asupra elevilor o are exemplul pe care îl dă educatorul. Ţinuta,
corectitudinea, dreptatea şi ataşamentul faţă de copii determină disciplina lor. Totuşi, uneori se întâmplă
abateri de la disciplina şcolară, devieri de la comportament. În aceste cazuri trebuie cunoscute mai întâi
cauzele acestor stări de lucruri. Dirigintele este acela care trebuie să cunoască situaţia şi să treacă la
remedieri psiho-pedagogice.
Tactul pedagogic se relevă pe fondul interacţiunii profesor-elev, contactul dintre educator şi universul
lăuntric al copilului şi adolescentului, apropierea sinceră faţă de acesta. Este arta de a pătrunde şi desluşi
conştiinţa individuală, de a prevedea reacţia posibilă a celui pe care îl educăm, respectând în acelaşi timp
simţul măsurii. Naturaleţea comportării profesorului, prietenia neexagerată, seriozitatea fără a genera
încordare, faptul de a se impune fără a se enerva, exigenţa, sunt doar câteva trăsături definitorii ale tactului
pedagogic. Educatorul trebuie să aibă o conduită echilibrată, nici prea indiferentă, nici prea agasantă.
Comunicarea este aptitudinea care nu trebuie să lipsească unui educator: comunicarea verbală,
nonverbală şi afectivă, capacitatea de a ,,citi” conduita neverbală a elevilor, definită ca aptitudine specifică
didactică de a te transpune în psihologia copilului, de a desprinde intuitiv atitudinile şi gesturile sale. O
asemenea capacitate se dobândeşte o dată cu experienţa contactelor interumane. Fondul repertoriului de
comunicare este determinat în mare măsură şi de o sumă de trăsături personale cum sunt: aptitudinea
verbală, spiritul de observaţie, tonusul de activitate, expresivitatea mimicii şi a gesticii, dinamismul şi
agilitatea, spontaneitatea şi simţul umorului.
Calitatea comunicării verbale a profesorului este de cea mai mare importanţă pentru transmiterea
corectă, clară, cursivă, inteligibilă şi sugestivă a informaţiei şi a mesajului educativ. Ea este condiţionată
de bogaţia vocabularului profesorului, de calitatea exprimării, de ritmul şi cursivitatea vorbirii dar şi de
timbrul şi tonul vocii. Plasticitatea comunicării verbale îi aduce profesorului avantajul de a se face mai uşor
înţeles şi de a captiva cu mai multă uşurinţă şi în mai mare măsură atenţia şi interesul elevilor. Rolul
aptitudinii verbale în acest tip de comunicare este hotărâtor. Comunicarea verbală este completată de
comunicarea nonverbală: mimica, privirea, zâmbetul, gesturile, poziţia corpului, care aduc un plus de
expresivitate comportamentului comunicativ al profesorului.

183
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROFESOR DE RELIGIE ȘANTA NICOLETA,


ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, LEORDINA

Primii ani din viață pun determinant bazele structurării personalității, fiind deopotrivă și cea mai
critică perioadă a dezvoltării, în care se stabilesc structurile și abilitățile psihice fundamentale ale ființei
umane. Datorită acestui motiv perioada copilăriei a devenit una din preocupările dominante ale cercetărilor
contemporane, ocupând un loc expres în literatura psihanalitică și devenind totodată obiectul de studiu al
altor domenii de specialitate cum ar fi: psihologia copilului, psihiatria infantilă, teoria educației etc.
Pornind de la observația că în perioada așa-numită a celor șapte ani de acasă, copilul își petrece
majoritatea timpului în mediul și climatul familial, de unde primește și achiziționează primele impresii,
influențe și experiențe, care, după cum știm, marchează întreaga existență și dezvoltare a personalității sale.
Experiențele primare de viață au un rol în stabilizarea caracterului moral și comportamental al persoanei
umane. Din faptul că aceste experiențe ale vieții și educației familiale au un rol decisiv în formarea și
conturarea caracterului și ale personalității, unii cercetători susțin că importanța educației familiale- care se
exercită înainte de naștere și în primii ani de viață- este atât de covârșitoare, încât dă naștere chiar unui fel
de determinism al traiectoriei viitoare a destinului său psihologic și spiritual.
Datorită acestui fapt se impune acordarea unei atenții speciale acestor ani, atât pe plan psihopedagogic
cât și moral-duhovnicesc, întrucât nu de puține ori omul este și devine ceea ce a făcut propria familie din
el. Sunt greu, dacă nu chiar imposibil de modificat unele structuri mentale în comportamentele imprimate
încă din copilărie, din stilul și mentalitatea familiei.
Dificultatea de a găsi pe Dumnezeu, când nu L-ai avut încă din copilărie, rămâne deci o lege, de la
care nu fac excepție decât marile vocații religioase, care sunt foarte rare. Ceea ce prezintă Vasile Băncilă,
este remarcabil în sensul acesta: ,,Am întâlnit mai mulți intelectuali, unii chiar prieteni, care mi s-au plâns
de lipsa educației religioase din copilărie; acum simt nevoia de a-L avea pe Dumnezeu, dar le e foarte greu
să se învrednicească de El, fiindcă se izbesc de țelina sufletească ori de pustiul copilăriei fără religie….. În
schimb, nu am întâlnit niciun om credincios, care să regrete că a primit în copilărie o educație religioasă!
Un cristal nu se mai poate colora înăuntru după ce a fost turnat; se poate cel mult vopsi”.
Pe măsură ce se dezvoltă, viața socială în grup, conduitele evoluează, deci ele trec de la supunere la
autoritate, la porniri bazate pe solidaritate, respectul membrilor grupului, grija pentru un statut de egalitate
și de echitate.

Bibliografie:
1. Șanta Gheorghe(2004) ,,Valorile creștine în educația morală a adolescentului”, Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca.

184
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ,, CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! ”
LIPSA EDUCAȚIEI ȘI NEGLIJENȚA EMOȚIONALĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: SÁNTA SALOMÉ- IBOLYA


ȘCOALA PRIMARĂ NR.1 PALEU - G.P.N.NR.3 SĂLDĂBAGIU DE MUNTE

Educația este actul de învățare a lucrurilor din jurul nostru. O metodă, care este valabilă pentru toți
copiii. A neglija educarea înseamnă a crea o ambianță nefericită atât pentru adult cât și pentru copil. Nici o
măsură disciplinară nu poate compensa lipsa educației. Părinții nu ar trebui să aștepte până ce comportarea
copilului devine intolerabilă și abia atunci să încerce să-l educe - aceasta înseamnă disciplinare.
Disciplinarea este parte a educării, dar în ea însăși, este insuficientă pentru a forma un comportament
corespunzător. A educa înseamnă a modela mintea copilului înainte de apariția crizelor, înseamnă a-l pregăti
pentru ascultarea viitoare, promptă și fără comentări.Atletul se antrenează înainte de a participa la
competiții. Sentimentul frustrării experimentat de părinți rezultă din propria lor atitudine ignorantă. Nu
există copii ,, răi”, ci doar educație rea.
Neglijarea emoțională în copilărie apare atunci când nevoile copilului nu sunt îndeplinite de către
adulți. Pe termen lung, neglijarea emoțională duce la deconectarea de propriile emoții și la dificultăți
serioase în relațiile cu cei din jur.
Copiii au câteva nevoi fundamentale, două dintre ele fiind nevoia de dragoste și nevoia de
semnificație. Ei au nevoie să știe în mod profund, că au o valoare intrinsecă enormă pentru părinții lor
cărora le-au fost încredințați. Mama satisface nevoia de dragoste a copilului, în timp ce tatăl o împlinește
pe aceea de semnificație, cu toate că amândoi, într-o măsură mai mare sau mai mică, vor alimenta ambele
nevoi.
Copilul printre alte lucruri, are nevoie de mâncare , apă, odihnă, de activitate, exerciții fizice, de
hobbyuri, îmbrăcăminte, de atingeri și îmbrățișări. S-a spus că,, lipsa afecțiunii materne afectează sănătatea
mintală a unui copil și îi amenință însăși supraviețuirea”. Cei mai importanți sunt primii ani din viața unui
copil.Trebuie să i se asigure:
Siguranță ,, Simte-te în largul tău și fii tu însuți.Vom fi întotdeauna aici pentru tine.”
Dragoste ,, Te iubim”
Respect de sine ,, Însemni foarte mult pentru noi, și asta n-are nicio legătură cu ceea ce faci”
Acceptare ,,Te acceptăm așa cum ești , acceptăm forma ta, mărimea ta și abilitățile tale.”
Încurajare ,, Poți să faci asta, credem că ești un copil minunat”
Valoare ,, Te prețuim pentru ceea ce ești”
Copiii neglijați emoțional, neglijați fizic cresc și se dezvoltă cu convingerea- mai mult sau mai puțin
conștientizată- că este ceva neregulă cu ei. Comportamentul obsesiv sau tiparele de gândire anxioase pot
copleși un copil.
Tipare comportamentale recurente:
Furtul- Există multe motive pentru care un copil începe să fure de la alții, se poate datora multor și
diferitelor cauze. Un copil poate începe să fure pentru că se simte foarte nesigur, speriat sau încearcă să
obțină acceptare prin furturile sale. Poate fi o formă de pedeapsă împotriva părinților, că i se pare că i-au
făcut vreo nedreptate. Poate avea și alte motive.
Automutilarea- din cauza imaginii de sine scăzute sau a respingerii suferite.Se poate întâmpla în orice
etapă a vieții .
Enurezisul- poate avea multe cauze. Copilul poate urina în pat din cauza unor sentimente reprimate,
mânie, vinovăție sau rușine.
Dependența exagerată- Sindromul ,,nu mă lăsa singur” poate fi un efect al fricii, dar și al nesiguranței
Intimidările- E util și necesar să înțelegem de ce începe un copil să intimideze alți copii. Este un semn
indiscutabil că și copilul tiran are nevoie de ajutorla rândul său. Are o imagine de sine scăzută și își va
revărsa frustrarea asupra colegilor săi. Are o imagine exterioară de duritate, dar o conștientizare interioară
a slăbiciunii.
Comportamentul irațional- Retragerea este o formă de comportament irațional, care are adesea o
explicație rațională. Unii copii pot ajunge de fapt atât de retrași, încât să înceapă să trăiască într-o altă lume.

185
Minciuna- În viziunea experților, copiii nu se nasc mincinoși, ci acesta este o deprindere pe care o
învață. Poate că încearcă să înșele că se teme de pedeapsă, poate că dorește să fie acceptat prin exagerările
sale, să atragă atenția asupra lui.
Copiii trebuie să se simtă în siguranță, acceptați și să înțeleagă că credeți în ei. De aceea este foarte
important să asigurăm un cadru de siguranță și protecție în familie.

Bibliografie:
M. și D. Pearl - ,, Despre educația copiilor”, Editura Lampadorul de Aur, Oradea, 1997

186
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA

PROF. SĂPUN MARIA MAGDALENA


LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI

Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, și
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie,prin exemple şi argumente clare. Nu uita
însă că purtarea copilului tău,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
intenţionat. Uneori,cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care
discută,că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună
creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Încă din primii ani de viaţă,cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect,mai
ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă scuzaţi“. Nu
uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere,când va creşte,toate aceste lucruri de bun-simț
i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se învaţă treptat,tocmai
de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos:respectându-i pe alții va fi,la
rândul său,respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă,îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa,începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-
a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii
cu care se joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis,să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa faţă
persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să
salute şi să răspundă la salut,pe măsură ce va creşte,odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari,ci sunt importante în viața de zi cu zi,în
orice situație.
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în familie.
În aceste momente,trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă,pentru a nu-i deranja
pe cei de lângă el,că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,că nu este
politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu tacâmurile
de nerăbdare,oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Şcoala are un rol major în formarea personalității oamenilor. Profesorul trebuie să cunoască bine
condiţiile vieţii de familie unde trăieşte copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei, pentru
cunoaşterea condiţiilor de viaţă, activitatea şi odihna. Relaţia dintre părinţi şi copii, precum şi climatul
familial, în general, reprezintă motive de îngrijorare în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică şi psihică normală
a copilului.
Școala nu îl poate învăța pe individ totul, iar educația nu se bazează numai pe școală, chiar dacă mulți
o atribuie strict școlii. Acest lucru este o greşeală, părinţii având obligaţia de a se asigura că există condiţiile
necesare pentru o educaţie pozitivă atât la şcoală, prin implicarea lor în activităţile elevilor, cât şi acasă,
unde copilul se simte protejat şi unde anumite reţineri, pe care le are acesta la şcoală, dispar.
Putem observa, aşadar, că educaţia nu ţine numai de însuşirea unor norme sociale specifice traiului
uman sau de un anume tip de comportament, ci îşi are originea în mediile de dezvoltare ale individului şi
în percepţiile sale despre lume, deoarece acestea îl vor însoţi de-a lungul existenţei sale.

187
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV.PREȘCOLAR: SĂRAC SIMONA DORA


GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL TILEAGD

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.


Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery

Pornind de la numărul șapte care este considerat un simbol al perfecțiunii și al unității, se poate spune
că primii șapte ani de acasă ai copilului pot fi perfecți dacă acasă- în familie dacă el vede comportamente
corecte ale părinților.
Aceste comportamente și obiceiuri ale celor mari care sunt considerați „modele” își vor pune
amprenta și în anii care vor urma până când copilul va ajunge adult.
Este foarte important bagajul cu care un copil pornește în viață. În bagajcopilul poate pune vorbe
frumoase, comportamente corecte sau poate pune vorbe urâte și fapte rele ale adulșilor din familia sa.
Familia este formată din doi stâlpi, părinții. Stâlpul dulce și blând care este mama și stâlpul tare și
ferm care este tatăl. Acești doi stâlpi de bază pentru copil îi vor deschide ochii pentru o bună cunoaștere a
lumii, dar îl vor și îndruma să o descopere.
Lipsa unuia dintre ei sau neimplicarea de fel de mult vor duce la un dezechilibru emoțional al
copilului.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca pruncul lui să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot în familie prin pregatirea bunului gust al copilului
față de ținuta și locuința sa , precum și de frumusețea în comportare și relație cu cei din jur .Orice experiență
de viață, orice relatie afectivă vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie. Familia reprezintă
pentru copil , structura socio-afectivă de bază , principal structura protectoare absolute necesara existenței
lui.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am părul ca al ei și sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi pentru că mâncăm tot felul de
legume sănătoase.” Astfel va exista o incercare de concordanta între imaginea impusă de ceilalți și cea a
cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineinteles ca asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru
ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Însa va trebui sa ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poata trage învătăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră,
cât și din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți ca cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în
diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.

BIBLIOGRAFIE:
Zig Ziglar, Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche, București 2000
Campbell Ross, Educația prin iubire, Ed.Curtea Veche, București 2001

188
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF.ÎNV.PREȘC. ȘĂRĂMĂT CRISTINA VERONICA


GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR 1,TG-JIU

De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil, ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori
reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copil, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta
nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru
ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat.
Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra,
cat si din cele negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne
supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in
diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală,cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă,cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar,cei şapte ani de-
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor,e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles,în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism,adică cel mic să arate că
îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este
vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace,să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie
să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.

189
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. SĂRARU RUSE


LICEUL TEHNOLOGIC ,, UDREA BĂLEANU” BĂLENI

" Nu există nimic în intelect care mai înainte să nu fi existat în simțuri” JOHN Locke
"Cei șapte ani de acasă" sunt anii de aur ai educației pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci înconjurat de dragostea și protecția păriților, copilul
învață bazele disciplinei, a încrederii în propriile sale forțe, învață regulile de bază ale respectului, primele
noțiuni de socializare, ce este încrederea, ordinea, cinstea și buna purtare.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este vorba
despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat să
înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau
educatorii. Astfel, orice copil care urmează să se înscrie la şcoală, trebuie să cunoască de acasă regulile
minimale, acele reguli care au rolul de a-l ajuta să se adapteze grupului social, să se protejeze pe sine şi pe
ceilalţi.
Aceste reguli ar fi:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
"Stop-Opreste-te!" se aplică în situaţiile în care comportamentul copilului este total neadecvat sau
potenţial periculos (de exemplu, cotrobăie în geanta oaspeţilor, fuge de lângă tine pe stradă, este agresiv cu
un alt copil etc )
"Aşteaptă-ţi rândul!" are rolul de a-i creşte rezistența la frustrare (când apare un obstacol în calea
unei dorinţe ), deoarece răbdarea este o calitate specifică învingătorilor. În acest sens, e recomandabil să
amânăm împlinirea unor dorinţe, să-l învăţăm să-şi aştepte rândul etc
"Cere şi nu lua cu forţa!" o aplicăm de la vârste foarte mici când observăm tendinţa firească a
bebeluşului de a-şi însuşi jucăria altui copil. Pe un ton blând, verbalizăm regula, de fiecare dată când e
nevoie: "Te rog să ceri, nu e voie să luăm cu forţa!"
"Spune mulţumesc şi apreciază " se aplică de asemenea timpuriu şi la fel, vom verbaliza
mulţumirea în locul copilului care încă nu ştie să vorbească, dar vom exprima în acelaşi timp şi nonverbal,
emoţia pe faţa noastră. Nu mă refer aici la acel "mulţumesc de politeţe", ci la situaţiile când trebuie să

190
aprecieze că celălalt l-a ajutat sau a făcut ceva frumos pentru el. Este vorba despre a fi recunoscător şi a
învăţa să-i produci o bucurie prin "mulţumescul" tău, celui care merită.
"Întreabă-mă!" îi dă dreptul copilului să ceară lămuriri, să-şi spună părerea, să-şi exprime dorinţe.
În felul acesta va învaţa să se informeze şi să acţioneze adecvat.
"Ai dreptul/Am dreptul" o folosim pentru a-i oferi permisiunea de a-şi exprima emoţiile şi de a
separa în acelaşi timp, comportamentul inadecvat de emoţie. Adică, îi spunem:" ai dreptul să fii supărat,
dar nu e voie să mă loveşti/să spargi jucăria etc". Este valabil şi pentru situaţiile în care părintele îşi exprima
dreptul de veto:"Am spus NU", adică nu mai există cale de negociere.
Bineînţeles că toate regulile de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite.
Fiecare parinte trebuie să aplice cand e vorba despre educatia copilului sau, legea celor 5 reguli pentru
reusita educatie:
1. Regulile trebuie să fie clare - orice regulă pe care o impunem copilului trebuie să fie clară și
explicată copilului. El trebuie să știe ce este permis, si ce nu.
2. Regulile trebuie să fie concrete - atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie
cât mai concrete și nu evazive. E mai bine să spuneți copilului să isi strângă jucăriile din sufragerie decât
să îi spuneți să facă ordine în sufragerie.
3. Regulile trebuie să fie constante - nu e ușor să păstrezi regulile constante însă este de mare
importantă asigurarea unei linii de constantă în principii. Dacă tolerați un anume comportament într-o zi
iar în ziua următoare nu îl mai tolerați - copilul va fi dezorientat. Constanta regulilor dă copilului un
sentiment de siguranță. A fi ferm și constant nu înseamnă rigiditate.
4. Regulile trebuie să fie coerente – părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și
să respecte - și ei la rândul lor – niște reguli de viață și comportament. Copilul învață de la proprii săi parinți
cum să își respecte părinții - prin exemplul pe care îl dau părinții ...
5. Regulile trebuie să fie consecvente - copiii au tendința de a foța limitele și de a le sfida uneori.
De aceea, aceste încălcări trebuie să aibă și niște consecințe logice - altfel ele vor fi mereu forțate și repetate.
Când consecințele încălcării regulilor impuse vor fi logice și rezonabile, copilul îsi va dezvolta simțul
responsabilității.
Copiii au tentendința de a încalca regulile și este perfect normal. Ca act educational însă, părintele
trebuie să înțeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului și trebuie respectate, pe cât posibil.
Asta înseamnă o educatie responsabilă și asta duce la creșterea unui adult responsabil.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

191
IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

PROF. ÎNV. PRESCOLAR SÎRB RACA IRINA


GRĂDINIȚA P.N. CORNIȘORU – BĂUȚAR

„Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă
a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o
altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea
adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la
situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere
de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa
de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi,
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat
copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe
copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult
efort sau exerciţiu.
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace
copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt
surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să -mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să
aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia,

192
inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie
să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea
posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi,
nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi
pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: -
să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” , să-i lase să se plimbe desculţi
(în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa - să-i încurajeze să
asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor - să-i implice în culesul
frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie.

193
FAMILIA – LOCUL UNDE SE ÎNVAȚĂ „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

SASCĂU IULIANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ SOMUȘCA,
COM. CLEJA, JUD. BACĂU

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. În cadrul familial se
deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului
şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care
formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce
pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor
stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din
mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii
vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au
nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare
materială, dragoste şi educaţie. Ea este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei.
Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi
apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D. Ele apar
prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi
membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste
şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează
la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este me­diul natural cel mai
favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât
fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect,
toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i
respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi
frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din
copilărie.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei
persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea,
cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l
încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului
personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici
se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale
ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare
personalitate sau un pungaş mărunt.
Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu
s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o
va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.

194
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care
nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de
puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri.

Bibliografie
1. Ilade Corneliu, 2008,Influența modelului educațional familial asupra comportamentului deviant al copilului
în Educaia la început de mileniu, editura Terra, Focșcani
2. Muntean, Ana, 2006, Psihologia dezvoltării umane, editura Polirom, Iași

195
NORME ȘI VALORI ESENȚIALE PENTRU SUCCESUL
VIITORULUI COPILULUI

PROF. SAVA DIANA


PROF. CORCIOVEANU MIOARA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 8 BÂRLAD

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Meseria de mamă este cea mai grea, e cu normă întreagă şi nu ieşi la pensie niciodată. Educarea
copilul începe din primele luni de viaţă, iar baza acestui proces este relaţia cu părinţii, care trebuie să-i ofere
multă dragoste, să-l încurajeze să capete încredere în propriile forţe și, cel mai important, exemplul pe care
îl dai tu ca părinte.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Trebuie să se țină cont de vârsta „copilului”. Până la 2 ani, copilul nu
înţelege cum trebuie să se poarte ca să nu-i deranjeze pe cei din jur. Copilul nu trebuie lăsat să facă orice şi
toată familia îi face toate poftele, ci trebuie fixate nişte limite. Copilul trebuie lăsat să exploreze şi ajutat să
capete anumite deprinderi. Pe la 2 ani, dorinţa de independenţă îl face rebel şi poate deveni neascultător.
Trebuie evitată confruntarea directă şi învaţat puţin câte puţin regulile bunei purtări: copilul învaţă să salute,
să spună „Bună ziua”, „La revedere”, „Te rog”, „Mulţumesc” şi „Cu plăcere!”
Între 3 şi 5 ani, copilul începe să facă diferenţă între bine şi rău, îşi ia ca model din comportamentul
adulţilor, din jur şi vrea cât mai multă independenţă. Acum trebuie învăţat să-şi ceară scuze când a greşit,
să nu râdă de persoanele cu handicap şi să înţeleagă suferinţa altora. Acum poate învăţa ce se cuvine şi ce
nu când este în vizită, în parc sau la masă. Cele mai bune momente pentru a-ţi învăţa copilul cum trebuie
să se poarte sunt viaţa de zi cu zi: masa luată cu toată familia, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea ocazii în care îi poţi arăta copilului bunele maniere. Un lucru important este să-l laudăm de fiecare
dată când se poartă frumos, iar dojenile să fie făcute cu ton calm, şi în nici un caz în public. Pentru copii,
mai importante decât recompensele materiale sunt mulţumirea şi bucuria de pe chipul părinţilor atunci când
fac o faptă bună. Acelaşi principiu funcţionează şi în cazul pedepsei. Nemulţumirea, dezamăgirea, tristeţea
ta în cazul unei fapte rele dau mai multe rezultate decât o ceartă pe un ton răstit sau o palmă.
În anii premergători şcolii copilul va învăţa o mulţime de lucruri care îl vor ajuta să comunice şi să
relaţioneze cu cei din jur. Trebuie încurajat, lăsat să se exprime liber, să termine ce are de spus, să-şi susţină
punctul de vedere cu argumente, nu cu pumnul şi acordă-i respect. Profesorii nu înlocuiesc părinţii, grija
pentru educaţia copilului revine tot familiei.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
 Salutul - prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public – copilul răspunde la întrebări şi susţine, la rându-i, conversaţia, îşi
aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii - un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege
şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale - copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate.
 Manierele la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor – copilul va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării
regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

196
 Tact şi toleranţă - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Există uneori și devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum
şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău
au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Una dintre soluţii poate fi exemplul personal și
perseverenţa. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor
manifesta pe viitor. Pentru a schimba lumea, este nevoie în primul rând de cei șapte ani de acasă ai copiilor,
apoi de o echipă puternică între cadre didactice, elevi, părinți și comunitatea locală.

Bibliografie:
 *Codul bunelor maniere, Marinescu, Aurelia, Editura Humanitas, București, 2017.
 http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm
 http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valoriesentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm#de
 https://www.cartepedia.ro/carte/carti-educative/carti-pentru-copii//cei-sapte-ani-de
acasa44142.html?utm_campaign=2Performant&utm_source=fedcaaf36&utm_medium=CPS

197
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ÎNV. PRIMAR SAVA ȘTEFAN


ȘCOALA GIMNAZIALĂ „STROE BELLOESCU”,
GRIVIȚA, JUD. VASLUI

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.


Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
Marele psiholog Alfred Adler a susţinut în teoriile sale o ipoteză destul de simplă în aparenţă, însă
foarte complexă în esenţă. El a afirmat şi a susţinut ideea conform căreia, „familia este comoara copilului”.
Această premisă a constituit punctul de plecare al multor dezbateri şi va rămâne în continuare o noţiune
abstractă pentru mulţi dintre noi.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a
născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii
şi valorificarea acesteia. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Familia are o puternică influenţă asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne vedem pe
noi înşine şi tot aşa se va întampla şi cu copiii noştri. Familia, stilul relaţional dintre părinţi şi stilul educativ
al părinţilor afectează viaţa şi socializarea copilului, abilitatea de a învăţa şi de a fi independent, de a se
înţelege cu ceilalţi, de a constientiza importanţa regulilor, inclusiv progresul şcolar şi respectul de sine al
copilului. O educaţie sănătoasă pleacă încă din familie, încă de la primii ani de viaţă. Când familia nu
reuşeşte să îndeplinească această sarcină şi să ofere copiilor o educaţie pozitivă, când adulţii nu sunt modele
de urmat, impactul asupra vieţii lor poate fi distrugător. În altă ordine de idei, familia este cea care pregăteşte
copilul pentru viață, oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru
transmiterea principalelor cunoştinţe asupra realității şi pentru formarea primelor principii de viaţă.
Încă de la naştere, copilul este practic, dependent de membrii care formează familia, în special de
părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață. În această perioadă sunt dobândite
principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult. Astfel, orice experiență de viață. orice reacție
afectivă sau comportamentală vor fi resimţite în funcție de bazele oferite de familie. Aşadar, în acest mediu,
copilul are parte de primele lecţii de viață, părinții fiind cei care îi oferă un prim model de învățare. Relaţia
părinte-copil este deosebit de importantă deoarece ea duce la înrădăcinarea celor mai adecvate deprinderi
comportamentale. În aceste condiţii, dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității
şi orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere şi siguranță din
partea copilului, înțelegere şi afecţiune din partea părinților.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi
dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul
familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii
oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor
emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate

198
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). Astfel, copilul
capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul
său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate,
căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al
copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă
ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare,
programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau
în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu
copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează
personalitatea. „Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat
să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator.
Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” („Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto
Cury)
Expresia „Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Familia a fost și este considerată un factor prioritar și primordial, deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, educația începe în familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că: ,,în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valors pe lume- omul de caracterˮ. Punând în evidență
dimensiunea morală a educației în familie, dar într-un anumit fel și într-o anumită măsură, familia își aduce
contribuția în toate sectoarele educației, copilul aici făcându-și ucenicia pentru viață, cea morală rămâne
esențială prin substanța pe care i-o imprimă familia.,,Cei șapte ani de acasăˮ, ca și lipsa lor marchează
destinul fiecărui om. Dacă în familie copilul a simțit cum e să fii iubit, s-a vorbit de cele sacre, despre
adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, el se obișnuiește să manifeste dragoste față de cei dragi,
să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele
și frumosul, să se îngrijească de cele sacre. Acest copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Copilul învață din mediul familial primele expresii, formându-și conduite prin contagiune directă și
mimetism, copiii vor face precum părinții lor, imitând comportamentul acestora. Un copil care nu a primit
o educație corectă din toate punctele de vedere, va avea de suferit la maturitate sau poate toată viața în cazul
în care nu are caracter puternic nativ, prin care să se educe. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce privește
educația copilului său este una uriașă. În concluzie, ,,cei șapte ani de acasăˮ reprezintă piatra de temelie a
vieții pe viitor.
Asigurarea unor raporturi relaţionale echilibrate, care se concretizează datorită modelelor de conduită
adecvată oferită copiilor de către părinți, vor avea influență formativă decisivă. Aşadar, oferiţi timp
copilului dumneavoastră deoarece „părinţii trebuie să ştie că copiii virtuoşi le procură la orice vârstă multă
bucurie şi adânca mulţumire, iar în preocuparea atentă a părinţilor stă izvorul de bune însuşiri ale copiilor”
(Leon Battista Alberti).

Bibliografie:
 Vrăsmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002

199
 P., Emil, R., Iucu, Educația preșcolarã în România, Polirom, 2002
 Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, 19985.

200
EDUCAŢIA PRIMITĂ ÎN FAMILIE

PROF. SAVA-NECULA DANA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ “DOMNIŢA MARIA”
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie ca este
vorba despre viaţa de acasă, fie ca vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie ȋnvăţat
să ȋnţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
doamna educatoare.
Fiecare părinte are o serie de reguli şi ȋncearcă să le aplice cănd e vorba despre educaţia copilului
său. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul
• Comportamentul în public
• Comportamentul cu prietenii
• Manierele la masă
• Recunoaşterea greşelilor
• Tact şi toleranţă
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite.
Părerea mea este că cei 7 ani de acasă ȋnsemnă mai mult reguli de bun simt, igienă, respect, pe care
un copil trebuie să le ȋnveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală. Cu siguranţă, ca părinţi, le tot repetăm
până se fac mari. Ca de exemplu:
- să asculţi pe cineva când iti vorbeşte,
- să nu vorbeşti cu gura plină,
- să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de undeva,
- să spui adevărul ,
- să nu fii agresiv,
- să saluţi,
- să ȋţi asumi responsabilitatea pt ce faci,
- să respecţi pe cei din jur,
- să nu scuipi pe stradă,
- să nu vorbeşti urât,
- să nu te ȋntinzi pe masă când mănânci,
- să nu te urci cu picioarele ȋncălţate ȋn pat,
- să nu strici/distrugi obiecte,
- să mulţumeşti,
- să te speli pe dinţi şi lista ar putea continua.
La capitolul părinţi, felul ȋn care i se vorbeşte şi felul ȋn care este ascultat, ȋl va ȋnvăţa cum să facă şi
el, la rândul lui, asta, de o maniera pe cât posibil politicoasă.

201
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI – STUDIU DE CAZ

PROF. SĂVESCU MONICA,


ȘC. GIMN.,,AL.ȘTEFULESCU,,

Educaţia facilitează copilului să-şi formeze propria personalitate constituită din ansamblul însuşirilor
fizice, intelectuale, afective, social-morale. Şcoala, principalul factor de educare şi formare a personalităţii
copilului şi a viitorului adult, poartă răspunderea realizării şi pregătirii sale astfel încât acesta să se poată
adapta condiţiilor în schimbare ale mediului socio-cultural.Printre finalităţile educaţiei se află formarea
unui comportament civilizat şi a unor calităţi morale precum:cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul
faţă de părinţi, faţă de colegi şi faţă de muncă, în scopul dezvoltării libere, armonioase şi a formării
profilului moral al personalităţii elevului.
STUDIU DE CAZ
Prezentat la clasa a VI a B
Nume: V.
Prenume: G.
Vârsta:15 ani , etnie rroma
Data naşterii:15-01-1995
Studii: a absolvit 4 clase
Date despre familia copilului: V. G. provine dintr-o familie formată din:
Părintii copilului V.G. sunt de etnie rroma si nu lucreaza( tatal a decedat acum cativa ani). Copilul
este cel mai mic dintre frati rămânând cu mama deoarece ceilalti frați s-au căsătorit.
Dezvoltarea socio-psiho-emoţională a copilului:
Din punct de vedere cognitiv, VG prezintă anumite întârzieri faţă de vârsta sa biologică, cauzate de
lipsa stimulării intelectuale adecvate ca urmare a abandonului şcolar.
VG. este politicos comportament care place celorlalţi şi care-l face acceptat. G. face diferenţa între
adevăr şi minciună, consideră că este mai bine să spui adevărul, conştientizează consecinţele negative ale
minciunilor şi apreciază că el preferă să spună adevărul. În relaţiile cu cei din jurul său, din mediul
apropiat, G. manifestă prudenţă, reţinere, are tendinţa de a se retrage în sine, şi de a afişa o atitudine detaşată
faţă de problemele din viaţa sa. În acelaşi timp, din dorinţa de a fi acceptat, este uşor influenţabil de grupul
la care aderă, pe care îl valorizează.
Recomandări:
Având în vedere interesul copilului şi nevoia de dezvoltare a acestuia se recomandă:
-Să fie crescut şi educat într-un mediu familial securizant;
-Sprijin pentru reintegrare şcolară, pentru asigurarea stimulării intelectuale necesare dezvoltării
personalităţii;
-Consiliere individuală centrată pe exprimarea emoţiilor, autocunoaştere şi dezvoltarea încrederii în
sine, formarea abilităţilor de luare a deciziilor, orientare în carieră;

Bibliografie:
,,Psihologia școlară,, -Cosmovici Andrei , Ed.Polirom

202
EDUCAŢIA RELIGIOSĂ ÎN FAMILIE

PROF. SBÎRCEA DAN

În ceea ce priveste educaţia am putea începe cu un text din Dostoievski care spune: "Suprema
pedagogie este casa parintească".
Una dintre laturile educatiei care vizează, prin excelenţă sensibilitatea profilului persoanei umane,
care se revarsă asupra comportamentului său şi care confera o bunatate amplificată de calitati ce ţin de
ţinuta, de atitudini superioare chiar de alesele calitati morale este educatia religioasă.
Copiii trebuie educaţi duhovniceşte încă dinaintea vârstei de 6-7 ani. Nu trebuie ca înainte de a merge
la şcoală ei să rămână lipsiţi de învăţătură sufletească, întrucât această vârstă este vremea „de aur” pentru
a semăna şi a înrădăcina în ei tot ce este bun, şi de asemenea tot ce este rău... Se înţelege de la sine că inima
omenească, la fel ca ogorul, nu poate rămâne pentru totdeauna pustie. Dacă în el nu vor fi semănate plantele
cele bune, vor creşte negreşit cele rele...
Gradiniţa cu activitatile ei specifice poate introduce în activitatea ei simboluri şi practici religioase,
precum si activitati instructiv-educative adecvate.
La acest nivel de vârstă, cele mai potrivite sunt poveştile cu continut „laico-religios”, cu pilde
moralizatoare, care ating, prin continut şi semnificaţie, atât latura relaţională, cât şi afectivitatea,
sensibilitatea copiilor.
Mediul social-uman oferă, de asemenea, modele de manifestare a sentimentelor religioase atât luate
individual, cât şi organizate în colectivităţi, indeosebi prin practicarea unor obiceiuri cu variate semnificatii,
ce au loc la unele sarbatori religioase: de Crăciun, la Boboteaza, la Florii, la Paşti, la Înălţare, la Rusalii etc.
Participarea efectiva a elevilor la practici de cult, cum sunt spovedania si împărtăşania, îndeosebi în
posturile premergătoare celor două mari sarbători creştine, Paştile şi Crăciunul, explicarea pe intelesul lor
a semnificatiei acestor acte majore nu pot ramane fara urme adanci in mintea si in sufletul micilor. Cel mai
important lucru este ca preşcolarii şi elevii să simtă, să trăiască emoţiile produse de asemenea evenimente
de spiritualitate din viaţa lor, sa le dorească şi să le aştepte cu nerăbdare şi bucurie.
Frecventarea regulată, macăr în zilele de duminică şi în marile sarbatori creştine, alături de părinţi, a
slujbelor religioase, la biserică, fie şi numai pe durate limitate de timp, spre a nu li se încerca răbdarea,
completează un set de acţiuni bogate în semnificaţii şi în conţinut, care, cu certitudine, vor intra în însuşi
modul de viaţă al copiilor.
Şi şcolarii mici trebuie să cunoască rolul cu totul remarcabil pe care l-au jucat Biserica, ierarhii săi,
precum şi credincioşii în istoria neamului, îndeosebi în momentele de restrişte. În zilele noastre Biserica
este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere şi simpatie din partea populaţiei ţării.
Trebuie început cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum să îşi facă semnul crucii, cum să stea
la rugăciune, cum să intre în biserică, cum să se poarte în ea, cum să facă metanii şi aşa mai departe.
Copiii trebuie învăţaţi treptat, fără să fie pierdute din vedere nici cele mai mărunte lucruri, pentru că şi
clădirile cele mai mari sunt alcătuite din fire de nisip.
Pentru copii sunt de folos lecturile şi povestirile despre vieţile Sfinţilor şi din istoria biblică, însoţite
de explicaţii şi de învăţături morale. Treaba noastră este doar să sădim şi să udăm, a face să crească este
treaba lui Dumnezeu ‒ şi nu se poate ca discuţiile duhovniceşti să nu aducă nici un folos, dacă atât dascălii,
cât şi ucenicii vor începe cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Psihologul N. Marginean, cautând să facă un sondaj în privinţa influentei pe care o are mediul şi
ereditatea asupra formarii persoanei afirma: "Daca ar fi ca acţiunea mediului social să fie egală cu cea a
ereditatii anume 50% acordate mediului, 25% ar trebui puse în seama familiei". (Psihologia persoanei, Cluj,
1941) Si aceasta se intampla pentru ca aicea (în familie) se cultivă pentru prima oara dragostea nefaţarnică,
autentică sau chiar jertfelnică, care e conditia principală în educatie. Acelasi autor completează: "Iubirea
de copii poate merge până la jertfa totală", deşi intre soţi acest lucru se intamplă rar.
Marii barbati ai omenirii si mai ales marii sfinti ai Bisericii s-au format in familie. E destul sa ne
gandim la cei trei Sfinti Ierarhi si la familiile lor. Faptul se repeta şi în cazul lui Saguna şi a mamei sale
Anastasia. Pe drept cuvânt, având în vedere rolul mamei în educaţia copiilor, un teolog ortodox
(Evdokimov) a scris o carte "Femeia şi mântuirea lumii".

203
Familia ramane, deci, cuibul unde fiii cresc şi prind aripile maturizării caracterului, zburând apoi în
cele patru colturi ale lumii, dar nicicând uitând acest cuib, şi când au prilejul să se întoarcă acasă se odihnesc
cu drag în el.
Încă mai credem ca “cei sapte ani de acasă” vor constitui “fundaţia” pentru construcţia unei vieţi
inchinate binelui, frumosului şi adevarului pentru noile generaţii care vor veni.
Educatia religioasa pe care fiecare copil o primeste în şcoală este o etapa împortantă a formarii sale
spirituale, dar doar o etapa. In mod tradiţional, educaţia religioasă a crestinului începe în prima copilarie,
iar debutul acesteia este marcat de momentul primirii Sfintei Taine a Botezului.
Primii dascali spirituali sunt de cele mai multe ori părinţii şi bunicii, iar în mod firesc şi nasii, acolo
unde aceştia nu sunt doar de convenienţă. Graţie lor, copilul învaţă primele rugăciuni, dobândeşte
cunoştinţe catehetice elementare şi alături de ei participă la slujbele bisericeşti, familiarizându-se cu cultul
divin public.
Educatia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi profesori.
Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor
credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie,
încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în
Biserică şi societate.

204
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR: SCHIPOR CRISTINA TEOFILA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ SATU MARE, JUDEȚUL SUCEAVA

Familia constituie primul mediu organizat în care este angajat copilul încă de la naştere şi are cea
mai îndelungată influenţă asupra sa. Aici, el îşi trăieşte primii ani, află informaţii esenţiale, însuşeşte
valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează modele de comportament, care îi determină
ulterior personalitatea.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.Asadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre
respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare
spre bine sau spre rău.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos. Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu, dacă acesta
aude frecvent certuri în familie. De asemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Ultimii
ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării personalității
copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență este
mai mare decât ne-am imaginat.
Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul ajuns adult va reacționa așa cum a
văzut la mama sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa
corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de
urmat de către proprii noștri copii. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și se explice
de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele
conficte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării
și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important
ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze”
împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine conduce
la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Alteori e mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să
stabilească limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în
relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el.
Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă
adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli
însă împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit

205
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul-
a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala, prin
aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme în
personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
În concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde cum
va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și stilul
de viață alături de cei dragi.

BIBLIOGRAFIE:
- Golu, Mihai, - „Fundamentele psihologiei”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000;
- Negovan, Valeria, - „Introducere în psihologia educaţiei”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
- Sălăvăstru, Dorina, - „Psihologia educaţiei”, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

206
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF.INV.PRESCOLAR: SCORȚARU JOIȚA


GRADINIȚA URSOAIA
JUD. GORJ

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.


Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.

207
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-
au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto
Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

208
EDUCATIA IN FAMILIE
CEI SAPTE ANI DE ACASA
EDITIA 2019

PROFESOR ANDREEA PETRONELA SCURTU

Conceptul de educaţie în familie, parţial sinonim cu „cei șapte ani de acasă”, considerat unanim de
către întreaga familie a celor ce desfășoară activitate didactică, la catedră sau în cercetare, ca fiind una din
părțile componente ale activității pentru formarea personalității individului uman, alături de școală și
societate, este cunoscut din cele mai vechi timpuri iar despre modalitățile de realizare a scopurilor multiple
în această direcție s-a concretizat în timp în multe tomuri care au umplut rafturi de bibliotecă.
Înainte de a prezenta câteva aspecte ale activității pe care trebuie să o desfășoare toți membrii unei
familii, soț, soție, frați mai mari, bunici și alte persoane care conviețuiesc împreună, este bine să amintim
inclusiv unele opinii exprimate de unii cercetători, opinii potrivit cărora „activitatea” de educație în familie
este bine să înceapă chiar înainte de naștere din perioada intrauterină prin grija mamei dar și a celor din jur
care trebuie să o protejeze încât să poată desfășura activități care să nu o streseze. Să nu-i producă vătămări
corporale iar ea, mama, „să-i vorbească” fătului nenăscut, să-i cânte, sau chiar să citească cu glas tare, ori
de câte ori acesta își face simțită prezența prin mișcările pe care le face.
Mai facem o mențiune cu referire la cei șapte ani de acasă precizând că în ultimul timp, durata
acestora s-a micșorat prin începerea primei perioade de școlarizare la vârsta de șase ani, iar în mediul urban,
mai ales, marea majoritate a copiilor frecventează grădinița iar unii chiar și creșa. Ținând seama de această
stare de lucruri sarcinile educației în familie sporesc având în vedere că mergând în aceste colectivități,
copiii se întorc în familie cu unele „cunoștințe” nu întotdeauna conforme cu conduita pe care ne-o dorim
din partea lor.
Încă de la naștere copilul începe „aventura” cunoașterii care va deveni o activitate permanentă pe
întreaga durată a vieții. Această activitate de descoperire a elementelor care alcătuiesc mediul înconjurător
se desfășoară treptat și rolul mamei, al părinților și al celorlalți care-l înconjoară va trebui să facă față cu
grijă și atenție a avalanșelor de întrebări pe care le va formula copilul mai ales după ce începe să vorbească
și să umble singur, mai întâi în interiorul casei, apoi treptat, treptat orizontul lărgindu-se și uimirile celui
mic vor fi provocate atât de ceea ce întâlnește în realitatea înconjurătoare cât și prin intermediul multiplelor
mijloace de comunicare, video și audio de astăzi.
Cea mai importantă cerință a celor cu care copilul intră în contact zilnic trebuie să fie atenția pe care
trebuie să o acorde în formularea unor cerințe unice, într-un limbaj cât mai corect posibil al limbii și a
tonului folosit. Nu trebuie neglijată mai ales preocuparea adulților de a oferi copilului un model de
comportament în toate împrejurările. Este bine să fie evitate discuțiile contradictorii pigmentate cu injurii
și insulte și mai ales să se evite degenerarea lor în demonstrații de forță. Cu alte cuvinte, grija mare a
părinților este aceea ca în mediul familial să existe o atmosferă calmă, prietenoasă și în același timp cu
impunerea fermă pe un ton potrivit a cerințelor pe care trebui să le respecte întreaga familie, inclusiv cei
mici.
Încă de la vârsta cea mai fragedă copilul trebuie să fie obișnuit atât prin puterea exemplului celor
maturi cât și cerința insistent repetată de a-l obișnui cu realizarea unor deprinderi de ordine și program, de
la aranjarea la locul lor a jucăriilor după ce a încetat jocul, a obiectelor personale(încălțări, hăinuțe, etc.)
atât în camera proprie, când copilul are camera lui cât și în toate spațiile din casă și din afara casei. Desigur
aceste deprinderi nu vor deveni obișnuințe decât printr-o repetare permanentă și mai ales cum am mai spus,
prin exemplul personal.
Munca de educare a copilului în familie care se va face treptat, pe măsură ce acesta înaintează în
vârstă, se va putea realiza cu succes dacă întreaga activitate se va desfășura pe baza unui program și pe
anumite compartimente: respectarea orelor de somn, de joacă, de folosire a mass-mediei, a programului de
masă, iar în acest caz impunându-se o ținută atât vestimentară cât și corporală și învățarea folosirii
tacâmurilor. Odată cu creșterea ca vârstă copilul trebuie obișnuit să-și strângă singur vesela folosită, să
șteargă firimiturile de pe masă, și chiar să învețe să le spele și pune la locul lor.
Deloc de neglijat este folosirea unor formule de adresare politicoase față de părinți, bunici, față de
persoanele cunoscute din vecini și față de prietenii familiei și inclusiv față de orice persoană cu care vine

209
în contact. De exemplu, copilul va fi învățat să folosească mai ales pronumele personale de politețe:domnul,
doamna, dumneavoastră, dumnealor, etc. și să facă deosebirea între persoanele apropiate familiei ca grad
de rudenie:nenea, tanti, unchiul, mătușa etc., și totodată să răspundă cuviincios indiferent cum li se
adresează lor persoanele mature.
Un rol deosebit de important îl au deprinderile de igienă. În primul rând să fie învățați cu insistență
să nu pună mâinile pe nici un produs alimentar, fie din gospodăria familiei, fie procurat de la chioșcul de la
școală sau din alte surse comerciale până nu s-au spălat pe mâini și același lucru să îl facă și după ce au
consumat produsul respectiv.
Chiar dacă cei maturi sunt împovărați de programul zilnic de la serviciu și de acasă, este absolut
necesar să aibă în vedere formarea la copilul său a deprinderii de care va avea nevoie toată viața:lectura. În
acest sens cel mai indicat este, încă înainte de perioada de școlarizare, să includă în programul zilnic cel
puțin o jumătate de oră în care cei doi(copilul și maturul) să stea alături și să citească dintr-o carte adecvată
vârstei și mai ales să fie cu ilustrații atrăgătoare și sugestiv realizate încât cele citite să fie conforme cu
imaginea văzută de copil.
Copilul care nu va vedea în casă cărți și mai ales nu-i va vedea pe cei din jur citind sigur nu va fi nici
el tentat să citească. Excepțiile sunt foarte rare.
În ultimul timp se observă o atracție irezistibilă pentru copii din partea internetului și a telefoniei
mobile. Mulți părinți din dorința de „a avea liniște” când se întorc după un program istovitor de muncă lasă
copilul nesupravegheat, necontrolat și nepermis de mult timp în fața acestor mijloace atât de necesare în
ceea ce privește îmbogățirea bagajului nostru de cunoștințe dar deosebit de dăunătoare atunci când nu sunt
folosite cu înțelepciune, ca durată și mai ales în ce privește conținutul. În această direcție mare atenție! Nu
trebuie impus cu forța fără a oferi copilului variante(joacă în aer liber, plimbări, vizionări de spectacole de
teatru și film, de asemenea potrivite vârstei, dar în mod deosebit această chestiune trebuie să se facă
argumentându-se convingător pentru cei mici că cerința părinților este spre binele lor).
De altfel, întreaga activitate de educație a copilului în familie presupune tratarea cu calm, cu
înțelepciune, cu pricepere, cu toleranță dar cu fermitate pe toată perioada școlarizării până când cel mic va
ajunge la majorat și chiar după această vârstă.
„Cei șapte ani de acasă” este o sintagmă creată de înțelepciunea poporului și ea conține mult mai
multe aspecte decât cele pe care le-am prezentat aici, iar părinții interesați de viitorul propriilor odrasle pot
descoperi în literatura de specialitate mult mai multe mijloace pentru ca să poată constata, la un moment
dat, că și-au îndeplinit sacra îndatorire de părinte și să nu i se poată reproșa cu binecunoscuta zicere:„cum
l-a crescut, așa îl are”.

210
FAMILIA –
FACTOR CHEIE ÎN DEZVOLTAREA HOLISTICĂ A COPILULUI

AUTOR: SEBESI-SÜTÖ ȘTEFAN-MIHAI

„Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi.
Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi acasă.
Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaşi, cum vă purtaţi cu prietenii şi
duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate.
Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la el
pe căi pe care voi nu le observaţi.”
A. S. Makarenko
Copilul merită privit precum un tot unitar asupra căruia se exercită o multitudine de factori privind
dezvoltarea progresivă în racord cu provocările societății contemporane. Încă de la nașterea lui, copilul e
predispus cunoașterii, iar familia reprezintă principalul suport moral, intelectual și social, după cum remarca
ilustrul pedagog Jan Amos Comenius. Relația întreprinsă cu familia devine determinantă pentru dezvoltarea
sa ulterioară, cei șapte ani de acasă jucând un rol semnificativ premergător intrării în școală, locul unde
educația se va formaliza.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, de la care va prelua un ansamblu complex de
atitudini, deprinderi, capacități, judecăți morale și intelectuale. Drept urmare, perspectiva din care poate fi
privit copilul de vârstă mică nu poate fi decât una holistică, de ansamblu, cu implicații în tot ceea ce-i
privește evoluția. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct,
prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum
şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare
şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile
educative la casre se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social și are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care vor forma pilonii formării personalităţii individului.

211
CEI 7 ANI DE-ACASĂ –
NORME ȘI VALORI ESENȚIALE PENTRU
SUCCESUL VIITORULUI COPILULUI

EDUCATOARE: PROF. SEMELBAUER LARISA-PAMELA


GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT DETA

Când vorbim despre cei 7 ani de-acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de-acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-
acasă.
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Grădinița și școala nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele
deja deprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor
sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli
nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a
celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un
copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos
şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit

212
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Cei „7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Agabrian, M., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, București, Editura Institutul European, 2005
Ciohodaru, E., Succesul relației între părinți și copii acasă și la școală, Editura Humanitas
Educațional, București, 2004.

213
PĂRINTELE VREMURILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR, SEMEȘ ANA CARMEN


ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SCARLAT LONGHIN”
DOFTEANA, BACĂU

Sunt de peste 25 de ani învățătoare și aproape nimic din ceea ce faceam la clasă la începutul carierei
nu se aseamănă cu ceea ce fac acum. Copiii, părinții, mediul educațional, societatea sunt într-o continuă
schimbare ce necesită răbdare și adaptare permanentă.
Meseria de părinte nu are loc de ucenicie, de cele mai multe ori se bazează pe instinct și pe învățarea
continuă, din inerție. Succesul sau eșecul copilului depinde în mare măsură de acțiunile părinților de ceea
ce oferă ei ca model.
Educația din familie și-a schimbat modul de abordare a situațiilor dificile, axată în vremuri trecute pe
disciplină autoritară însoțită de pedepse și violență, astăzi are ca alternativă consilierea, negocierea,
posibilitatea de a încuraja și a crește stima de sine prin aprecieri și recompense. De multe ori s-a întrecut
limita însă, copiii devenind mici tirani ai familiei, ai colectivului de elevi, nerespectând nicio regulă,
neavând capacitatea de a se adapta în situații diverse, acumulând frustrare și dorind să fie în centrul atenției
doar prin comportamente negative.
Din dragoste exagerată, mai bine spus răsfăț necondiționat, copilul devine un inadaptat, așteaptă ca
totul să-i fie ”servit pe tavă”, nu-și dezvoltă nicio abilitate și va deveni un adult incapabil să se descurce
singur, rămânând un dependent de ajutorul celorlați. Copii ce nu se pot îmbrăca singuri, nu-și pun lucrurile
în ghiozdan, nu-și fac ordine pe bancă în anii de început ai școarității sunt din ce în ce mai des întâlniți.
Este mai mult decât dificil pentru un învățător să suplinească tot ce nu s-a deprins „în cei șapte ani ”
de educație în familie, să convingă părinții că nu e calea bună cea adoptată, să facă față dificultăților de
adaptare ale „micului Goe”. Din păcate, atunci când părinții nu devin parteneri, elevul este sortit în mare
măsură eșecului social de la nivelul clasei și grupului.
Orele de educație parentală, consilierea psihologică, medierea pot fi soluții salvatoare. Acestea oferă
variante viabile de educație necesară în familie, de formare a idividului adaptabil în societatea modernă,
reprezintă un suport solid în depășirea barierelor de comunicare, în rezolvarea situațiilor conflictuale și în
stabilirea unor reguli, măsuri unanim acceptate.
Ne dorim elevi cu abilități și comportamente specifice vârstei, echilibrați din punct de vedere
emoțional, deschiși spre a experimenta situații de învățare, motivați și curioși. În acest sens, noi, dascălii,
ne străduim ca școala să fie un spațiu de învățare activă pentru elevi cât și pentru părinți, organizând
activități comune, implicându-ne în diverse programe prin care să aducem mai aproape familia, construind
împreună în comportamentul și mintea educabilului concepte ca: politețea, comunicarea asertivă,
nedisciminarea, toleranța, respectarea diversității etc.
Cu toate acestea, rămânem la părerea că „cei șapte ani de acasă” sunt esențiali în dezvoltarea
ulterioară a copilului, ei sunt matricea formării personalității și structurii interioare a viitorului individ
social.

214
FORMAREA UNUI COMPORTAMENT CIVIC LA MICA ŞCOLARITATE,
CONTINUREA CELOR „7 ANI DE-ACASĂ”

ȘERBAN CAMELIA-ELENA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „BOGDAN VODĂ” RĂDĂUȚI

Societatea evoluează continuu, schimbările de la nivelul şcolii solicită calităţile unui educator flexibil,
receptiv şi puternic ancorat în elementele de noutate. De aceea, menirea sa este de a pregăti premisele pentru
dezvoltarea personalităţii şcolarului încă de la intrarea acestuia în ciclul primar. Important este de amintit,
în acest context, o idee pe cât de veche, pe atât de actuală:
„ Necesitatea educării copilului în spirit activ-participativ în vederea integrării sale într-o societate
dinamică, supusă schimbării, constituie un obiectiv prioritar.” Cadrul didactic continuă ceea ce au clădit
părinții în „cei 7 ani de-acasă”.
Ora de educaţie civică a elevilor din clasele a III-a şi a IV-a vizează cultivarea integrităţii morale a
micilor şcolari sub aspectul conştientizării propriului EU şi al modelării comportamentului ca viitori
membri ai comunităţii sociale. Copilul, ca viitor cetăţean, este iniţiat asupra drepturilor şi îndatoririlor, a
respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, a comportamentului activ şi responsabil.
Într-o măsură însemnată, ora de educaţie civică presupune un spaţiu comunitar, un context de
deschidere spre ceea ce se doreşte a fi valoare morală, în care să se formeze deprinderi, conduite, atitudini,
un anumit simţ al apartenenţei la destinul grupului (clasei) din care face parte. Educaţia copilului mic, în
vederea formării unui comportament pozitiv, este complexă şi de durată, pentru că el este implicat în viaţa
socială prin faptul că este parte integrantă în familie, în grupurile de joc şi de învăţare, dar şi prin relaţiile
specifice pe care el le poate stabili cu instituţiile şi organizaţiile în care trăieşte.
Ne confruntăm în colectivele pe care le conducem cu comportamente indezirabile, drept urmare, în
demersul nostru educaţional, acţionăm activ în vederea ameliorării interdependenţei celor trei factori ce
deţin o pondere mare în educaţie: ereditatea, familia, şcoala.
O direcţie importantă în formarea comportamentului civic o reprezintă activitatea de cunoaştere a
elevilor şi abilitarea acestora în cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celorlalţi. Din experienţa noastră
didactică şi din literatura de specialitate am ajuns la concluzia că cele mai eficace metode de cunoaştere
sunt acelea bazate pe observaţie, pe analiza produselor activităţii, pe convorbiri directe, jocuri, chestionare
şi teste, exerciţii de imaginaţie. Acestea pot fi experimentate şi aplicate în mai multe lecţii, la diferite
discipline de învăţământ, dar cu precădere în lecţiile de educaţie civică. Pot fi aduse aici, în discuţie,
următoarele modalităţi de cunoaştere interpersonală şi intrapersonală: testul „Eu sunt…”, „Harta inimii”,
„Testul familiei”, „Testul arborelui”, „Testul omuleţului”, „Emblema personală”, „Fereastra”, jocul
„Ce pot spune despre mine?”. În exerciţiul-joc „Reporterul clasei”, un elev, ţinând în mână un microfon,
trece prin dreptul fiecărui coleg, adresându-i un set de întrebări: „Cine eşti tu?”, „Unde te-ai născut?”,
„Unde locuieşti?” etc. Astfel, elevul află că fiecare om are o identitate, că suntem diferiţi, dar egali, că
toleranţa, respectul şi acceptarea sunt valori indispensabile integrării sociale şi echilibrului interior. Pentru
aprofundarea ideilor de diversitate şi a nevoii de diversitate se pot realiza chestionare şi exerciţii de
imaginaţie: „Eu şi viitorul”, „Ce va fi mâine…”, „Ce-ar fi dacă…”, „Imaginează-ţi o lume în care toţi
oamenii ar fi la fel. Ce s-ar întâmpla?”, ”Imaginează-ţi o lume cu toţi copiii la fel sau numai cu construcţii.
Ce s-ar întâmpla?”.
„Linia vieţii” – este un joc în care fiecare copil întinde o coardă reprezentând viaţa sa. Pe această
coardă vor fi prinse desene, istorisiri, fotografii etc. care ilustrează evenimentele importante din existenţa
proprie, putându-se anticipa, într-o oarecare măsură, viitorul.
„Afişajul autoportretelor”- pe o coală mare de hârtie, copilul va trasa silueta proprie şi va indica pe
o etichetă ataşată mai târziu: numele, caracteristicile personale, preferinţele, abilităţile. Portretele vor fi
expuse în clasă pentru a permite copiilor să se cunoască mai bine pe ei înşişi şi între ei.
„Obiectul fermecat”- un obiect „fermecat” trece de la un copil la altul. Fiecare copil, când primeşte
obiectul, îşi exprimă o dorinţă, o bucurie, un gând, pe care obiectul le-ar putea îndeplini.
„Cercul de conversaţie”- copiii, dispuşi în cerc, răspund, continuând şi completând enunţuri de
genul: „Ceea ce prefer eu este……….. Mi-ar plăcea să fiu……………… Jocul meu preferat
este…………… Sunt fericit când……………. Aş vrea să fiu mai…………. Într-o zi sper……….”.

215
Copiilor li se acordă acelaşi timp pentru a da răspunsul potrivit, precum şi libertatea de a nu răspunde, dacă
nu doresc acest lucru, „sărind” peste cei care nu vor să-şi exprime opţiunea. Răspunsurile pot fi consemnate
în albumul „Cine sunt eu?”
Pentru a se contura în clasa de elevi un climat psiho-afectiv bazat pe încredere şi o bună cunoaştere
interpersonală şi intrapersonală, elevii îşi pot realiza o fişă de identitate proprie, care îi ajută să-şi
construiască repere afective şi sociale, astfel situându-se în mediul înconjurător, în clasa, în şcoala, în
cartierul său, în societate.
Fiecare învăţător, în orele de educaţie civică şi nu numai, pentru reuşita formării unui comportament
adecvat, apelează la modalităţile amintite anterior, mediate de exerciţiul comunicării. Indispensabilă este
preocuparea învăţătorului pentru o bună cooperare cu şcolarii, pentru manifestarea afecţiunii, a apropierii,
pentru ca elevii să-l perceapă ca pe o persoană în fața căreia pot să-şi deschidă sufletul. Este important să
existe o bună relaţionare atât pe verticală, învăţător-elev, cât şi pe orizontală, elev-elev. De altfel, fiecare
elev are dreptul să-şi exprime opiniile, să găsească soluţii, să critice atunci când momentul o cere.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, studiile de caz, dezbaterile, dialogurile viabile în legătură
cu afectarea integrităţii fizice sau morale a copiilor îl ajută pe elev să-şi exprime opiniile, să ia atitudine, să
motiveze comportamente, să-şi formeze spiritul critic. În toate aceste situaţii se impun nişte reguli:
- A tăcea, a vorbi când trebuie;
- Dacă eşti ascultat, ascultă şi tu pe alţii;
- Nu-ţi exprima niciodată părerile în sentinţe categorice şi definitive;
- Nu acapara discuţia;
- Politeţea este condiţia oricărei conversaţii;
- „Înnegrind” pe alţii nu te „albeşti” pe tine.
Arsenalul de strategii didactice care concură la cultivarea unei conduite civice adecvate a şcolarului
din ciclul primar vizează atât activităţile curriculare, cât şi cele extracurriculare. În primul caz, pot fi
valorificate valenţele educative ale conţinuturilor curriculare prin: jocuri de rol („Oameni, plante, animale”,
cu ajutorul măştilor, „La bibliotecă”, „În autobuz”, „Cu prietenii”, „De vorbă cu rechizitele”), dramatizări
(„La cireşe” de I. Creangă, „Puiul”, de I. Al. Brătescu-Voineşti, „Stupul lor”, T. Arghezi), exerciţii de
simulare a unor cazuri concrete, dezbaterea unor cazuri reale (elevi care aleargă pe hol, care agresează
colegii, nonconformiştii etc.), ateliere de creaţie profilate pe elaborarea unor compuneri cu conţinut civic,
exerciţii de comentare/ valorificare a conţinutului unei ştiri, concursuri, identificarea unor situaţii
conflictuale în viaţa reală şi propuneri de soluţii în grup, ilustrări de astfel de situaţii în creaţii literare şi
plastice. Având un caracter practic-aplicativ, aceste forme de activitate pot fi extinse şi la nivelul celorlalte
discipline de învăţământ, ori de câte ori avem ocazia să modelăm comportamentul civic al elevilor.
Activităţile extracurriculare contribuie în mare măsură la cultivarea conduitei civice, oferind
posibilitatea exersării abilităţilor sociale:
- vizitarea unor obiective turistice, culturale, precum muzee, lăcaşuri sfinte, etc.(se cultivă interesul ,
capacitatea de a urmări şi recepta informaţiile, atitudinea faţă de exponate);
- călătoria în grup prin diverse mijloace de transport cu prilejul desfăşurării unor excursii, tabere,
drumeţii (se are în vedere respectarea unor reguli stricte privind sănătatea, securitatea şi integritatea fizică);
- utilizarea spaţiilor naturale cu sectoare de rezervaţii naturale (se vizează formarea unui
comportament ecologic).
Nu trebuie să uităm că în toate situaţiile amintite anterior formăm comportamentul civic al elevilor,
oferindu-le în permanenţă, ca exemplu, în primul rând, propriul nostru comportament.
Comportamentul civic se modelează, se obţine în urma unei mari investiţii de suflet din partea
educatorului. Această investiţie înglobează calitatea umană şi profesională, dorinţa sau pasiunea didactică
de a împărtăşi bunul şi frumosul prin arta pedagogică.
Curriculum-ul de educaţie civică îi determină pe elevi la schimbare, stimulându-i la autoformare. Prin
toate strategiile folosite elevii sunt antrenaţi, participă activ şi afectiv la propria cunoaştere, învaţă să-i
asculte pe alţii în exprimarea opiniilor, să participe la dialog în mod decent, găsind astfel diverse soluţii
problemelor puse în discuţie.
Educaţia civică, ca dimensiune a educaţiei, realizată în mod sistematic, gradat, potrivit cu
particularităţile de vârstă, contribuie la formarea personalităţii umane.

216
Bibliografie:
Învăţământul primar, 3-4, 1999, Editura Discipol;
Învăţământul primar, 2-3, 2001, Editura Discipol;
Gavril, E.- Educaţia pentru valorile vieţii, Editura AS’S, Iaşi, 2003;

217
EDUCAȚIA DE ACASA – CEI ȘAPTE ANI ESENȚIALI

AUTOR: PROF. ÎNV. PRIMAR ȘERBAN EVELINA FLORENTINA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA MĂGURENI

Educația copilului începe încă dinaintea momentului nașterii lui. Iar din clipa venirii lui pe lume
începe să crească și să progreseze. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in
primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Pentru dezvoltarea arrmonioasa a unui copil într-un adult responsabil, iată 10 reguli esentiale in
educatia si cresterea copilului pana la 7 ani
1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat,
lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica
si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine!
Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori
reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj,
etc.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze
scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut
exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat
să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când
respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu
luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că
îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.

218
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului
bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda
comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine,
iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în
echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar
nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim. Eu recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în
următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o
mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată (dacă
îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook).
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri
rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.
Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text
de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată
Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii.

WEBOGRAFIE:
https://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/educatie/lectiile-esentiale-ale-celor-sapte-ani-de-acasa
https://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-
a8862.html

219
CEI 7 ANI DE ACASA

PROF.INV.PRESC. SERBAN GEORGIANA

Cei 7 ani de acasa sunt esentiali in formarea caracterului unui copil,aceasta fiind perioada in care
copilul deprinde obiceiuri sanatoase si maniere elegante. Educatia din primii ani de acasa,de care cei
mici au parte in familie, defineste in buna masura viitorul social si spiritual al copilului.
Familia joaca initial rolul de formator al copilului.Educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde
de cativa factori:relatia afectiva dintre copil si parinte,specificul de dezvoltare al copilului,valorile morale
pe care se bazeaza familia.Valorile morale ale unei familii il ghideaza pe copil sa faca diferenta intre bine
si rau,il inspira si il motiveaza.Acestea se transmit eficient prin exemplul parintilor:atitudinea si relatiile
lor.Desi nu exista o scoala pentru parinti,acestia incearca sa-si invete proprii copii,ceea ce considera ei a fi
important.Insa modul in care vorbesc cu copilul influenteaza enorm felul in care gandeste si actioneaza
copilul,stima si increderea in sine a copilului,ce fel de adult va devine acel copil.Astfel,e de dorit ca parintii
sa evite tipatul,etichetarea,umilirea ,excesul de autoritate,morala in public.
Relatia afectiva dintre copil si parinte este baza formarii unui comportament corespunzator al
copilului.Dragostea cu care parintii isi inconjoara copilul ii permite acestuia sa se dezvolte. Ceea ce
conteaza pentru sanatatea emotionala a copiilor este o familie in armonie,fara conflicte si certuri,un stil
parintesc bazat pe reguli rezonabile si incurajari,fara pedepse si critici,experientele vesele si
optimiste.Copilul care se simte apreciat de parinti percepe in mod pozitiv regulile transmise de
acestia,realizeaza ca parintii sunt preocupati de ceea ce face si ii acorda atentie.
Cateva sfaturi pentru un parinte, esentiale in educatia si cresterea unui copil pana la 7 ani ar putea fi:
-fii mereu un bun exemplu(respecta-ti partenerul,parintii,colegii)
-invata-l bunele maniere de mici(sa salute,sa spuna in mod obisnuit “te rog”,|”multumesc”,sa asculte
alte persoane atunci cand vorbesc, sa nu comenteze in mod negativ despre infatisarea altor personae)
-respecta-ti copilul(nu tipa,nu eticheta,asculta-i pasul,intelege-l)
-seteaza limite clare si rezonabile (nu ignora obraznicia-poate deveni un obicei)
-remarca-i buna purtare(va repeta comportamentul pozitiv)
-nu reactiona exagerat cand greseste(nu il umili sau ridiculiza)
-fii la curent cu pasiunile lui,incurajeaza-l,fii prezent in viata lui
Copilul traieste faptele parintilor(care-i vor servi drept model) si mesajul din spatele frazelor care i
se spun.Felul in care un copil percepe si stocheaza in inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care ii sunt
spuse de parinti ii vor pecetlui destinul. Acasa este locul unde copilul trebuie sa invete cum sa se poarte in
societate,care sunt actele acceptate si cele carora nu trebuie sa le dea curs.
Educatia facuta de primii educatori-parintii se rasfrange asupra tuturor laturilor copilului in functie
de particularitatile de varsta si individuale ale acestuia iar cei 7 ani de acasa reprezinta oglinda acestei
educatii.

220
FAMILIA – NUCLEUL DE BAZĂ AL EDUCAȚIEI COPILULUI

PROF. ȘERBAN RALUCA CRISTINA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ „PROF. ILIE POPESCU” ȘOTÂNGA,
STRUCTURA ȘCOALA GIMNAZIALĂ „TEIUL DOAMNEI” TEIȘ

„Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”
(Pildele lui Solomon)
În condițiile dezvoltării contemporane a societății, familia constituie una din verigile sociale de cea
mai mare importanță în educarea oamenilor, în formarea personalității umane. Dintotdeauna, societatea a
fost preocupată de formarea individului spre esența condiției umane. Educația, ca cea mai importantă
funcție socială a familiei, începe din primele momente ale existenței copilului când acesta, pentru a
supravieţui, este implicat în reţeaua de interacţiuni din grupul său social şi continuă până la deplina lui
maturitate. Copilul este dependent de adulți, iar această dependență face ca el să polarizeze în mare parte
interacțiunile sociale, intrând în centrul de atenție al grupului. Copilul începe să înțeleagă că el constituie
ceva aparte în mediu, devenind conștient atât de sinele său, cât și de sinele celorlalți. Se poate spune că
prima școală a omului este familia care pune bazele educației copilului, influențează întreaga evoluție a
omului, viața de familie constituind fondul pe care se va clădi edificiul personalității. Această afirmație este
impusă de viață observației banale și curente a fiecăruia. „Are sau n-are cei șapte ani de-acasă!”, ceea ce
înseamnă că aceste baze au fost bine sau greșit puse. „Cei șapte ani de-acasă” caracterizează nu numai pe
omul privit ca o persoană singulară, ci mica și intima societate a familiei sale, în care a primit primele
sfaturi, primele îndrumări, a trăit primele emoții, i s-au oferit primele perspective. De altfel, aceşti atât de
invocaţi, lăudaţi sau blamaţi „cei şapte ani de-acasă” reprezintă blazonul cu care copilul pleacă în lume,
zestrea care îl însoţeşte toată viaţa.
Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au
loc în „cei şapte ani de-acasă” se insistă asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi trebuie să
le aibă părinţii pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată şi sistematică a celor
mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente. Părinţii sunt direct
responsabili de educaţia copiilor lor, ei trebuie să contribuie în mod activ la formarea deprinderilor
folositoare, prevenind în același timp formarea celor dăunătoare. Pentru dezvoltarea sa sufletească normală
copilul trebuie să simtă dragostea părintească, căldura căminului familial. „Copilul are nevoie de dragostea
părintească așa cum planta are nevoie de căldura soarelui pentru a se dezvolta normal.” (E. Fischbein)
Această dragoste, ponderată, este condiția fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al sufletului uman
și îi permite copilului să se dezvolte ca o individualitate echilibrată, ca un om capabil de o sociabilitate
normală, cu o afectivitate bogată și bine adaptată împrejurărilor.
Familia se impune ca factor cu cea mai puternică influență asupra copilului prin continuitate,
afectivitate și, nu în ultimul rând, prin autoritate pe care în mod normal părinții și-o capătă prin demnitate
și exigență. Autoritatea este condiția cultivării respectului față de om și societate, sentiment pe care-l găsim
la temelia celui mai autentic umanism. Familia a fost și va rămâne cadrul ambiant în care se constituie
personalitatea copilului. Experiența trăită în familie oferă atât viziunea asupra lumii, cât și viziunea asupra
copilului însuși. Din păcate, timpul, cât copilul aparţine doar părinţilor, familiei, este foarte scurt şi, de
aceea, aceștia sunt datori să transforme mediul în care îl cresc într-unul sănătos, prielnic, din care copilul
să extragă bunele purtări şi să-şi formeze sufletul drept şi o conştiinţă curată, să păstreze pentru tot restul
vieţii amintirea unui trai sănătos alături. Pestalozzi afirma că „școala cea mai eficientă este casa
părintească, iar disciplina morală în familie constituie temeiul învățăturii unui om pe toată viața.”
Educația copiilor este o sarcină deosebit de complexă, care, uneori, depășește posibilitățile familiei.
La realizarea procesului de educație a copiilor participă atât familia, cât și întreaga societate, factorul școlar
instituțional având rolul de a mijloci relațiile de colaborare între societate și familie. În cadrul acestor relații
școala deține un rol conducător, sprijinind familia, pentru a se apropia cât mai mult de obiectivele educative
ale societății. Școala îndrumă și ajută familia, pentru ca apoi să se poată sprijini pe rezultatele educației
primite în familie. Școala poate fi considerată a doua familie a copilului. În ansamblul influențelor ce se
exercită asupra copilului, școala ocupă un loc central prin caracterul dirijat și organizat al acțiunilor ei, prin
unitate și permanență. Indiferent de mediul de proveniență al copilului, dascălul are obligaţia să finiseze

221
această educaţie primită de la părinţi intitulată „cei şapte ani de-acasă” și să fie permanent orientat spre elev
şi spre mediul socio-cultural, în care acesta se formează şi se dezvoltă, spre tendinţele schimbării societăţii
în care elevul se va insera socio-profesional pentru a optimiza, dezvolta sau înnoi procesul educativ. Şcoala
oferă copilului elemente pentru constituirea propriului său model de viaţă prin activitatea faţă de valori,
fermitatea moralităţii în societate şi conduita elevată manifestată în relaţiile cu semenii săi. K. D. Ușinski
afirma că „evaluând importanța deprinderilor și a îndemânărilor, educația își construiește pe acestea o
clădire și o construiește solid. Numai deprinderea îi dă posibilitatea educatorului să introducă propriile
principii în caracterul copilului, în sistemul lui nervos, în natura lui.”
Plecând de la afirmația lui Pestalozzi că „Spre a creşte oameni înainte de orice ştiinţă şi de orice
metodă, trebuie să ai inimă.”, dragostea faţă de copii reprezintă și pentru cadrele didactice cerinţa esenţială,
condiţia de nelipsit în asigurarea eficienţei, calităţii şi progresului în întregul şi complicatul demers
instructiv-educativ, în realizarea optimului pedagogic.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bacus, Anne (2011). Jocuri pentru copii de la o zi la șase ani. București: Editura Teora.
2. Bunescu, V. (1991). Educaţia morală şi formarea personalităţii. Fundamente psihopedagogice, în Revista
de pedagogie nr. 6-7-8/. Bucureşti.
3. Codreanu, Rodica Ciurea (1968). Drama familiei destrămate. București: Editura Științifică.
4. Fishbein, E. (1970). Climatul educativ în familie. București: E.D.P.
5. Wallon, Henri (1975). Evoluția psihică a copilului. București: E.D.P.
6. *** (1968). Comportamente. Atitudini. Idealuri. Culegere de materiale pe teme de educație moral-
cetățenească. București: Editura Politică.

222
FACTORII FAMILIALI AI INSUCCESULUI ȘCOLAR

ȘERBAN SIMONA CODRUȚA


LICEUL DE INFORMATICĂ ,,TIBERIU POPOVICIU
CLUJ-NAPOCA, JUD. CLUJ

În ultimii ani, cauzele insuccesului școlar s-au orientat mai mult către mediul de proveniență al
copilului, pe considerentul că un mediu defavorizant nu poate să asigure referințele culturale minime
necesare pentru a valoriza eficient oferta școlară. Această abordare este cunoscută sub numele de ,,teoria
handicapului sociocultural”, teoria care susține că inegalitățile socioculturale reprezintă cauza majoră a
diferențieii traiectoriilor școlare.
Atunci când vorbim despre impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare luăm în considerare
următoarele dimensiuni: situația economică a familiei, statutul socioprofesional al părinților, nivelul
cultural, stilul educațional familial, structura familiei, relațiile interfamiliale și tipul de coeziune familială.
Situația economică precară a familiei influențează traiectoria școlară a elevului în mai multe feluri,
începând de la rezultatele slabe la învățătură până la abandon școlar. Există situații în care familiile fac mari
eforturi financiare și sacrificii pentru a-și triite copiii la școală, dar lipsurile pe care trebuie să le suporte se
transformă adesea în conflicte intrafamiliale, în relații tensionate, în acumularea de către elev a unor
frustrări legate de sărăcia familiei sale, acestea influențând negativ calitatea prestanței școlare.
Unele studii susțin faptul că reușita școlară depinde mai mult de factorii culturali sau de nivelul de
pregătire al părinților decât de condițiile materiale de viață. Un rol important în reușita școlară îl are în
special relația mamă-copil, în însușirea limbajului și consecințele acestui proces asupra evoluției
intelectuale a copilului. Vorbim despre un cod restrâns și despre un cod elaborat al limbajului care este
însușit în familie. Chiar în condiții de potențial intelectual egal, diferențele lingvistice îi plasează pe copii
în situații diferite. Cei familiarizați cu un limbaj abstract, bogat, nuanțat vor achiziționa cu o mai mare
ușurință cunoștințele transmise la școală decât cei care au dificultăți în utilizarea instrumentelor verbale.
Elevii care nu stăpânesc decât coduri restrânse sunt obligați la efortul unor noi achiziții, precum și la o
schimbare a structurilor subiective profunde pe care se bazează capacitatea lor de comunicare.
Elevul provenit din familii favorizate va beneficia de un ,,capital cultural” apropiat de cultura
existentă în școlaă care îi va facilita obținerea succesulu școlar. Elevul provenit dintr-un mediu defavorizat
poate fi confruntat cu valori, norme, atitudini diferite de cele specifice familiei. Astfel între casă și școală
apare un fel de prăpastie. Lispa de compatibilitate între modelul cultural al familiei și modelul cultural al
școlii a fost desemnată prin conceptul ,,violență simbolică”.
Performanțele elevului sunt influențate și de către stilurile educative familiale. Stilul educativ al
familiei presupune natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizază procesul
educativ. Stilurile educative pot fi: permisiv, autoritar și stilul autorizat. Acesta din urmă presupune
controlul sistematic cu un nivel înalt al suportului parental.Părinții formulează regului și controlează
respectarea lor, dar nu le impun, ci le discută cu copii, explicându-le rațiunile.
Un rol important îl are de asemenea și climatul educativ familial, adică tipul de interacțiune familială.
Elevii slabi trăiesc deseori într-un climat tensionat, caracterizat prin instabilitate, prin dezacorduri între cei
doi părinți cu privire la educația copilului și prin culpabilizări reciproce. În acest caz, mamele nu au
suficientă autoritate, sunt prea permisive și dau dovadă de slabiciune, sunt anxioase și superprotectoare, în
timp ce tații sunt irascibili și prea rigizi. Incoerența atitudinii părinților, lipsa de calm și de stabilitate în
viața de familie sunt tot atîția factori care îl situează pe copil într-un climat de insecuritate afectivă puțin
favorabil unei bune adaptări școlare.
Dacă, pe lângă toate acestea se adaugă și lipsa de afecțiune între soți, cu viciile sau neînțelegerile lor,
cu certuri, cu acte de violență și cu o integrare slabă în societate , avem un tablou al unui mediu nefavorabil
dezvoltării normale a copilului. Psihicul acestor copii este traumatizat. Ei își pierd treptat încrederea în
forțele proprii, au sentimente de inferioritate, de nesiguranță, etc. Școlarul are nevoie acasă de un mediu
general de viață în care să se simtă în siguranță. Părinții au datoria de a creea și oferi copilului acest mediu
oferind mult calm, înțelegere, afecțiune. Copilul trebuie să simtă că este iubit, ajutat, înțeles. El are nevoie,
însă și de un cadru de disciplină și de exigență, pentru a nu socoti că libertatea lui este fără margini.

223
Totodată trebuie ținut cont și de tipul de familie în care elevul este crescut și educat: familie conjugală,
familie monoparentală, familie reconstituită, familie adoptivă. O problemă foarte des întâlnită este divorțul
părinților, care afectează copilul prin apariția multor sentimente de confuzie, anxietate, frustrare, vinovăție,
rușine, durere și stare de reputație.
Controversele apar în momentul în care este pusă în discuție ideea că numai familia biparentală poate
asigura nivelurile cele mai înalte de dezvoltare psihoafectivă și de integrare socială a copilului. Eșecul
școlarilor care provin din familii monoparentale se datorează nu atât carențelor educative ale acestui tip de
familie, cât situației complexe create din compunerea mai multor variabile: statutul socioprofesional,
nivelul educațional, nevelul veniturilor, costurile materiale, psihologice și sociale ale divorțului, schimbarea
domiciliului, schimbarea școlii, schimbarea anturajului copilului, lipsa de autoritate a părintelui, etc.
Există puține situații în care un singur factor este responsabil de eșecul școlar al elevilor și că de
obicei, elevii slabi beneficiază de un cumul de condiii defavorabile. Un mediu familial defavorizat nu îi
condamnă obligatoriu la eșec pe toți copiii care provin din aceste familii, după cum nici un mediu favorizant
nu asigură cu necesitate reușita școlară și profesională.
M. Gilly afirma că ,,un factor poate deveni activ într-un anumit context și inactiv în alt context”.

Bibliografie:
Sălăvăstru D., Psihologia educației, Editura Polirom, 2004;

224
,,CEI 7 ANI DE ACASĂ,,-NORME ȘI VALORI ESENȚIALE

PROF. INV. PRESC. SEREA IULIANA


GRADINITA CU P.P NR.16
FOCȘANI, JUD.VRANCEA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.

225
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

226
CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ȘEȚU SANDA

Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

227
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROFESOR, ŞEUCALIUC VERONICA


SCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 CÂNDEŞTI, BOTOŞANI
GRĂDINIŢA NR.1 CÂNDEŞTI

Formarea personalităţii, a comportamentului copilului până merge la şcoală şi educaţia pe care o


primeşte de la părinţi, are loc în primii şapte ani de viaţă adică în ,,cei şapte ani de acasă,,.Copilul care e
bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta
lui şi cu adulţii spunem că are şapte ani de acasă.Cheia succesului pentru adaptarea unui copil în societate
o reprezintă educaţia, bunele maniere, regulile morale şi il fac pe acesta să se descurce cu uşurinţă în relaţiile
cu cei din jur.Pentru ca acest start să fie bine făcut este necesar să nu lipsească o relaţia afectivă dintre
părinţi şi copil, de specificul de dezvoltare al copilului, de valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmit copilului.
Relaţia afectivă cu părinţii stă la baza formării unui comportament pozitiv al copilului. Atunci când
un copil este înconjurat cu dragoste, îi permite acestuia să aibă mai multă încredere în forţele proprii şi să
se dezvolte corespunzător, să se simtă protejat, în siguranţă, iubit îi creează deschidere spre învăţare şi
asumarea regulilor de comportament.Astfel, când unui copil i se acordă atenţie, se simte iubit, apreciat de
către părinţi, şi dacă părinţii sunt preocupaţi de ceea ce face, el va percepe în mod pozitiv regulile transmise
de aceştia.Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe încredere şi iubire, face ca regulile să fie
acceptate cu uşurinţă, pentru că un copil înţelege lumea înconjurătoare în mod diferit de la un an la
altul.Empatia, capacitatea de a înţelege sentimentele celuilelt, este una din primele lecţii pe care părinţii o
dau, atunci cândse adaptează sentimentelor copilaşului, apoi acesta învaţăsă aibă o reacţie de empatie, să-
şi recunoscă, domolească sau stăpânească sentimentele.Aşa se dezvolta inteligenţa emoţională, care îi
sporeşteabilităţile de a trata sentimentele care apar în cadrul relaţiilor interumane. Devin mai sociabili, mai
afectuoşi, mai puţin tensionaţi.De la doi ani copilulului i se va arăta cănd şi unde se spun formulele de
politeţe iar acesta învaţă prin imitaţie.
Un an mai târziu acesta este conştient când face un lucru bun şi când face un lucru rău, este capabil
să împartă ce are cu cei din jur, este atent şi la reacţiile părinţilor faţă de comportamentul său, dacă i se
acordă sau nu atenţie, primeşte cu placere recompensele dar şi conştientizează ce înseamnă pedeapsa.Este
momentul propice pentru a se familiariza cu bunele maniere, cum ne comportam în parc, la cumpărături, la
aranjatul mesei, la grădiniţă, în vizită.Bunele maniere nu se învaţă într-o zi, este la fel ca atunci când
rostogolim un bulgăre de zăpadă, e mic la început dar prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune exemple
se întâmplă în familie.Copilul trebuie încurajat să se exprime, să spună ce are de spus, să poarte o discuţie
cu copiii de aceeşi vârstă, să intervină în discuţii, să vorbească la telefon.Cea mai preţioasă recompensă
pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care
părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte
bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.Personalitatea
copilului începe să se manifeste de la vârsta preşcolară.Exemplele din familie, cele bune, pot influenţa
comportarea lui psihică.Educaţia copilului trebuie în aşa fel orientată încât el însuşindu-şi modul de acţiune
al părinţilor, să meargă după el în viaţă. Un rol important în această perioadă îl au jocurile şi jucăriile.Părinţii
nu trebuie să admită stricarea jucăriilor, ruperea şi murdărire lor, deoarece aceste atitudini pot obişnui
copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă, iar în jocurile colective să nu admită certurile, expresiile urâte,
purtarea nedisciplinară. Sunt favorizate jocurile în care copilul are un comportament civilizat, şi să joace
roluri de oameni a căror purtări sunt demne de urmat.
Temperamentul copilului este influenţat de ambianţa familială.Dacă în familie este bună înţelegere şi
veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie.Când copilul este mic este mai
influenţat de mamă, după cinci ani, tatal trebuie să intervină prin autoritatea lui mai activ, copilul
înregistrând în mod subconştient toate stările lor sufleteşti.Părinţii trebuie să aibă grijă să nu prezinte în
culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude un părinte cântând, prin imitaţie va încerca şi el să
fredoneze.Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie, adică trăieşte faptele părinţilor
şi modelele din spatele frazelor ce i se spun.În zilele noastre părinţii îşi educă copiii prin: principii, ordine,

228
atribuiri, porunci, contraporunci, programe şi permisiuni. Exemplele sunt mai folositoare decât discursurile
sterpe pentru formarea ,,celor şapte ani de acasă,,.Dobândirea elementelor emoţionale fundamentale se face
treptat, şi apoi se dezvoltă şi se întăresc,devenind abilităţi de relaţionare şi sporind capacităţile fizice şi
emoţionale.
Copilăria reprezintă o şansă unică pentru lecţiile emoţionale, oaze de oportunităţi pentru părinte de a
fi mentor şi antrenor în dezvoltarea inteligenţei copilului său.

229
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
– ÎNCEPUTUL CĂLĂTORIEI MICULUI PRINŢ

PROF. SEUCEA RAMONA ANCA,


ŞCOALA GIMNAZIALĂ CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, SATU MARE

Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. Ea începe
încă din primele zile de viaţă şi se construieşte treptat, fiecrae copil urcând treptele devenirii sale sub
privirea atentă a părinţilor. Acasă copilul învaţă să iubească, să creadă, aici se pun temeliile caracterului
său. Un părinte prezent în devenirea copilului său va şti să citească în sufletul acestuia fericirea sau
nefericirea lui viitoare.
Dacă ne gîndim la o semnificaţie a celor şapte ani de acasă, aceasta constă în a-l învăţa pe copil să
creeze legături. Noi, oamenii, suntem ființe sociale, legăturile create cu ceilalți oameni sunt construite prin
eforturi și momente împreună, iar legătura creată cu propriul nostru copil este esenţială. Educaţia în familie
se bazează pe această legătură şi pe puterea exemplului personal: copiii învaţă ceea ce trăiesc, învaţă
respectul, toleranţa, prietenia, altruismul, iubirea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, la fel
cum învaţă răutatea, lipsa toleranţei, a respectului, ura, în mediul familial în care trăiesc. Iată un eemplu
elocvent în acest sens. Atitudinea pozitivă a părinţilor faţă de literatură şi de citit în sine este un factor
ajutător în procesul de învăţare, chiar şi numai prin entuziasmul arătat de părinţi pentru cărţi. Copiii care-
şi văd părinţii citind cu plăcere vor învăţa astfel că cititul este ceva distractiv şi vor fi mai tarziu receptivi
la învăţarea lui în şcoală.
Consider cei şapte ani de acasă o adevărată călătorie iniţiatică parcursă de fiecare copil, asemenea
Micului Prinţ din cartea cu acelaşi nume scrisă de Antoine de Saint Exupery. Fiecare copil este un mic prinţ
care învaţă să creeze legături în sânul familiei sale, iar noi, părinţii avem responsabilitatea de a păstra aceste
legături odată ce se formează. Până la vârsta de 3 ani părinţii constituie primul exemplu, unicul model de
viaţă, de comportare, cu ce mai mare influenţă asupra copilului.
Apare frecvent în cartea mai sus menţionată expresia lucruri serioase, și de fiecare dată subliniază
diferențele dintre prioritățile adulților și cele ale copiilor: pentru adulți, problemele serioase sunt cele legate
de afaceri și de necesitățile vieții. Pentru copii, problemele serioase țin de imaginație, de a-şi găsi un prieten,
de a împărtăşi cu cineva bucuriile şi necazurile sale, cu alte cuvinte, copilul tânjeşte după prezenţa
părintelui. Părinţii ar trebui să dechidă uşa sufletului lor şi să devină pentru câteva momente şi ei copii, să
devină cei mai buni prieteni ai copiilor lor, chiar în primii ani de viaţă, în primii ani când copilul participă
la o serie de activităţi în mediul preşcolar şi apoi în cel şcolar. Trebuie să existe un echilibru între dragoste
şi disciplină. Un părinte care ştie să aplice disciplina păşeşte tot timpul pe o cale aflată între blândeţe şi
hotărâre, între dragoste şi autoritate. Să nu ne fie teamă să fim autoritari atunci când e nevoie; la fel, să nu
ne fie teamă să ne manifestăm dragostea şi ataşamentul sufletesc faţă de copii. Odată cu maturizarea, adulţii
pierd din vedere ceea ce este cu adevărat important în devenirea unui copil: Oamenilor mari le plac
numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important.
Nu vă întreabă niciodată: «Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi?» Ei vă întreabă:
«Câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?» Numai atunci ei vor crede că l-au
cunoscut. – spune Micul Prinţ. Astfel, principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o
reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor.
Orice activitate făcută împreună, în familie, este o oportunitate de învăţare pentru copilul preşcolar. Fie că
învaţă să adune când este la cumpărături, fie că descoperă arta şi istoria din muzee, fie că află regulile de
circulaţie la o plimbare cu părinţii sau într-o călătorie. O atmosferă stresantă, tristă în familie își pune
amprenta pe dezvoltarea copilului, mai mult decât jucăriile cumpărate, cursurile extrașcolare plătite,
vacanțele minunate. Poate uneori este bine ca părinţii să gândească ludic, să nu fie foarte serioși, pentru că
o viziune relaxată asupra vieții de zi cu zi oferă un climat de siguranță și de coerență care va duce la o
dezvoltare a încrederii în sine pentru copil. Orice părinte trebuie să înţeleagă că joaca este de fapt "munca"
copilului, iar învăţarea este mai uşoară cu ajutorul jocului. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața
universului, având marea șansă de a descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să
îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar
copilul nu conștientizează acest lucru. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista

230
cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase
pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.
Dragostea, înțelegerea, susținerea, provocările, libertatea, dar și limitele sau regulile stabilite în cadrul
familiei au menirea să ofere un mediu propice pentru formarea copilului. Dragostea din familie şi susţinerea
creează climatul propice pentru asimilarea informațiilor. Şi provocările sunt bine-venite, dacă se pliază pe
nivelul lui de înţelegere, fiindcă au un rol benefic în creșterea sa, avându-i alături pe părinţi care-i veghează
cu grijă. Cu cât copiii îşi asumă mai multe riscuri, cu atăt au şanse mai mari să fie învingători – iar
recompensele pe care le vor obţine în acest caz pot fi nepreţuite. Pentru a putea realiza o educaţie eficientă
a copiilor, părinţii înşişi trebuie să ajungă la o disciplină de sine. Ei trebuie să-şi adapteze metodele de
învăţare la etapele de dezvoltare în care se află copiii lor şi să nu exercite un control excesiv asupra acestora,
deoarece un asemenea control îi poate priva pe copii de ocazia exersării deciziilor.
Revenind la personajul Micul Prinţ care învaţă în călătoria sa ce îseamnă să creezi legături, este
important pentru părinţi să construiască pentru copilul lor acel edificiu afectiv care să-i permită acestuia să-
şi dezvolte o personalitate armonioasă: Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru
copii să le dea întruna explicații. Adultul este cel care devine mentor afectiv şi emoţional pentru fiecare
copil care porneşte cu paşi timizi într-o adevărată călătorie a cunoaşterii, el fiind responsabil pentru ceea
ce a cultivat.
Să nu tăiem aripile copiilor înainte să apuce să le deschidă, să-i lăsăm pe aripile imaginaţiei şi ale
purităţii specifice vărstei nevinovate a copilăriei, deoarece creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor este
cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.

231
IMPORTANŢA CELOR
„ŞAPTE ANI DE ACASĂ ...”

PROF. ŞEUŞAN ANTON CAMELIA


ŞC. GIMN. „ION AGÂRBICEANU“ ALBA IULIA

„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
să deţină rolul principal.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Eu cred că se acordă mult prea multă importanţă unui concept ce datează din străbuni. În primul rând,
termenul e expirat...se considera că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca
la şcoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la grădiniţă şi de la 6 la
şcoală.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este
esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei familii,
locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi desluşesc
tainele acestei minunate lumi.
Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învaţă să vorbească, cum şi ce să
vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulţumească, mama şi tata fiind reale exemple pentru aceştia.
După cum ştim copilul copiază comportamentul celor apropiaţi, el nu ştie ce este bine şi ce este rău, tocmai
de aceea ar trebui să facem ceea ce cerem de la ei, pentru că altfel intervine întrebarea firească: „EU DE
CE?” dacă mama şi tata nu fac aşa. Este bine ca micuţul să fie obişnuit cu diferite persoane pentru a nu se
izola şi a fi dependent doar de mama şi tata.
Cei şapte ani de-acasă consider că sunt cei mai importanţi, educaţia timpurie lasându-şi
amprenta asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie
al părinţilor, limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat
în ceea ce priveşte acordul gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
- Salutul;
- Comportamentul în public;
- Comportamentul cu prietenii;
- Înţelegerea normelor sociale;
- Manierele la masă.
- Recunoaşterea greşelilor;
-Tact şi toleranţă.
De asemene, în „cei şapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie
încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi
mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5

232
ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm şi să ştergem praful împreună”; „Să
sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm şi să distribuim la locul lor: jucăriile, cărţile, hăinuţele” „Să facem
împreună gogoşi/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate
fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria
mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).

Bibliografie:
Cum să ne creştem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, Bucureşti, 2012

233
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROFESOR ÎNV. PRIMAR SEVASTIN JENICA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRECI
JUD. TULCEA

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.


Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi

234
structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-
au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto
Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

235
COPILUL CU CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ELENA CUZA” VASLUI


PROF. ŞFAIŢER DIANA-GABRIELA

Nu cu foarte mult timp în urmă , cei şapte ani de acasă ….erau cu adevărat de acasă.Expresia îşi are
originile din perioada în care copiii stăteau acasă în primii 7 ani de viaţă.Instituţionalizarea copiilor avea
loc prima oară la vârsta de aproximativ şapte ani , atunci când ei începeau să meargă la şcoală. Până atunci
educaţia lor era în întregime în responsabilitatea familiei.În prezent sintagma cei şapte ani de acasă este
însoţită de aprecieri despre cât de bine sau prost crescut este un copil.
Ce să il înveţi pe copil în cei şapte ani de acasă?
Modelarea caracterului nu mai aparţine exclusiv, familiei, lucru recunoscut chiar şi de psihologi. Se
consideră că este esenţial ca familia să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul şi prin aceasta
înţelegem timp de calitate în care copilul şi nevoile sale să fie în centrul atenţiei.
Copilul trebuie să ştie că este iubit şi respectat.
Regulile de convieţuire socială vor fi deprinse încet încet de către copil prin expunerea zilnică şi
inevitabilă la rigorile şi cerinţele mediului în care creşte şi se dezvoltă.
Politeţea şi bunele maniere se deprind , conform psihologilor, prin observarea exemplului pe care îl
dau părinţii.
Regulile de bună purtare se învaţă urmând exemplul adulţilor din anturajul său.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-
i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba
despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie învăţat să

236
înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
educatorii.
Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când e vorba despre educaţia copilului său.
Iată legea celor 5 reguli pentru reuşita educaţiei copilului; regulile trebuie să fie clare, concrete, constante,
coerente, consecvente.
Educaţia copilului începe din prima zi de după naştere. Fiecare copil se naşte cu o zestre genetică, dar
şi cu una psihică ce se remarcă din felul în care îşi manifestă plăcerile şi neplăcerile. Limbajul lui este
limitat şi nu ştie să-şi stăpânească emoţiile, arătându-ne deschis tot ce simte. Prin educaţie i se formează
personalitatea definită de manualele de psihologie ca fiind combinaţia, unică pentru fiecare dintre oameni,
a componentelor temperament, caracter, aptitudini.
Aptitudinile sau talentele stau în stare latentă până când încercarea unor activităţi le scot la suprafaţă.
Educatorii ştiu să le identifice interpretând îndemânările copiilor afişate în jocurile specifice vârstei. Chiar
şi la vârsta adultă ne mai descoperim încă talentele ascunse. Nu contează că avem un singur talent sau mai
multe, că avem mai puţine sau mai multe talente decât ceilalţi, că nu avem aceleaşi talente orice ar fi, fiecare
dintre noi este unic şi valoros în felul său. Şi apoi, ce ar fi dacă toţi am avea aptitudini pentru aceleaşi
activităţi? Cine ar mai face celelalte lucruri cu plăcere şi îndemânare?
Educaţia nu presupune ştergerea trăsăturilor native şi imprimarea altelor noi. Educaţia are menirea de
a corecta trăsăturile exagerate, deplasate mult spre o extremă sau alta. Educaţia stimulează sau inhibă
caracteristicile psihice, echilibrându-le şi pregătindu-l pe viitorul adult pentru a se armoniza cu societatea
în care trăieşte, aşa încât să se manifeste în siguranţă, fără a-i încalca regulile. Educaţia asigură însuşirea
atitudinii corespunzătoare condiţiei de om civilizat, capabil de reuşită personală, fără a periclita reuşita
semenilor săi. Cum realizează părinţii şi educatorii toate acestea? Suntem, în concluzie, răspunzători pentru
felul în care arată societatea în care trăim, pentru prezentul şi viitorul nostru. Omul este cel mai complex
computer, programabil pentru armonie şi echilibru sau pentru dezechilibru incontrolabil, dotat însă spre
deosebire de calculatoarele obişnuite - cu puterea de a decide în privinţa alegerii pe care o face.

Bibliografie
1. Verza Emil si colab.,Psihologia copilului,Editura Trei, 2017;
2. Panisoara Georgeta, Psihologia copilului modern, Editura Polirom, 2011;
3. http://www.desprecopii.com/info-ID-653.htm.

237
7 ANI DE ACASĂ – PAŞAPORT PE VIAŢĂ

PROF. SIANDRA GABOR


ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DERNA

Nu de puține ori ne este dat să auzim rostindu-se expresia nu ai cei 7 ani de acasă. Uneori această
afirmaţie stârneşte sentimente de revoltă, de indignare, alteori de mâhnire sau chiar jignire faţă de
interlocutor. Însă mult cunoscuta expresie îşi are cu adevărat fundamentul în primii ani de viaţă şi mai ales
în experienţa copilului trăită în mediul familial până la acea perioadă.
Privind din perspectiva unui cadru didactic, diferenţa între un copil cu cei şapte ani de acasă şi unul
fără cei şapte ani de acasă este de un impact serios în ceea ce priveşte integrarea şi adaptarea în societate şi
mediul şcolar. De multe ori ne confruntăm cu copii agresivi atât verbal, cât şi fizic, cu copii timizi sau
antisociali, pe care îi etichetăm uşor însă în spatele fiecărei tipologii există o poveste din familie care le
determină şi influenţează comportamentul.
Copiii dacă sunt întrebaţi ce înseamnă pentru ei a avea cei şapte ani de acasă, răspund instant şi fără
ezitare tipicul să îi respectămpe ceilalţi, să nu înjurăm, etc., însă ei doar rostesc aceste fraze fără să le aplice.
Întrebarea este DE CE? Iar răspunsul vine la fel de simplu, fiindcă acasă ei văd altceva şi sunt îndemnaţi să
facă cu totul altceva. Dacă părinţii îşi adresează cuvinte jignitoare sau se apelează la violenţa fizică sunt
ochii copilului, însă lui i se spune constant să nu înjuri sau să nu te baţi dar el vede zi de zi acest
comportament, cu siguranţă va urma faptele şi nu vorbele.
Un copil este ca un burete, absoarbe absolut toate informaţiile care i se transmit, dar este şi precum o
plastilină care se mulează asemenea acţiunilor şi faptelor celor mari, încercând să imite dar şi să
impresioneze în acelaşi timp. Adultul trebuie să fie un model de urmat, să fie conştient că este precum o
oglindă în faţa copilului, acesta din urmă oglindindu-se în acţiunile adultului şi urmându-le de-a fir a păr.
Când vorbim de cei 7 ani de acasă ne referim la o bază, o sedimentare a unor acţiuni, noţiuni şi fapte
pe care ulterior vrem copilul să le aplice, fie în societate, fie la şcoală, fie în interacţiunea cu ceilalţi. Cei 7
ani de acasă ne vor urma, fie că vrem, fie că nu, pe tot parcursul vieţii şi vor reprezenta cu adevărat
paşaportul nostru pe viaţă, cum am fost educaţi şi ceea ce am învăţat acasă se va răsfrânge asupra acţiunilor
noastre pe toată durata vieţii.
E educa un copil înseamnă a-i oferi cei 7 ani de acasă pe care îşi va clădi restul vieţii.

238
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE- ʺCEI ȘAPTE ANI DE ACASĂʺ
SERBĂRILE ÎN FAMILIE ȘI GRĂDINIȚĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: SIGARTĂU FLOARE


GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL AGRIEȘ

Faptul că trebuie să învățăm toată viața a devenit o necesitate pentru omenire. Este arhicunoscut
adevărul că familia este prima școală a copilului. Ea exercită o influență atât de adâncă, încât urmele ei
rămân adeseori întipărite pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia.
Ca urmare a ritmului accentuat în care complexitatea vieții contemporane, precum și perspectivele
societății moderne în care ea evoluează și acumulează cantități mereu sporite informație în toate domeniile,
necesită studierea atentă a tuturor factorilor care facilitează adaptarea omului la solicitările noi ale mediului
social, economic și cultural-științific. Omul este solicitat tot mai mult, riscând să ducă o viață riscantă, într-
un ritm tot mai alert.
La vârste diferite, copilul prezintă particularități anatomice și psihice distincte și diferite de la o etapă
la alta. Vârsta copilăriei este considerată baza dezvoltării personalității omului adult. De felul în care se va
realiza educația copilului aflat în primă fază a dezvoltării depinde viitorul societății de mâine.
Încă din primii ani ai vieții copilului se pun bazele formării individului de mâine. Mai există părinți
care cred că în aceasta perioadă, primii ani ai copilăriei, activitatea lor legată de creșterea copilului se
rezumă doar la grija de a asigura cele necesare dezvoltării fizice, dar există și părinți care sunt convinși că
în primii ani, așa-zișii ʺșapte ani de-acasăʺ, este necesară o susținută muncă de educare.
O familie normal-educogenă va asigura un climat necesar educării copilului, un climat în care să
domnească armonia, dragostea, o atitudine corectă față de muncă, disciplină, cinste, etc.
Treptat, copilul va imita comportamentul părinților, va începe să înțeleagă ajutat de părinți, ce este
bine și ce este rău. Încă de la vărsta de 6 luni copilul începe să înțeleagă primele cuvinte și chiar să exprime
prin câteva silabe. Acum se vor învăța cuvinte, i se va fixa un regim de viață supravegheat permanent.
Ajuns la vârsta la care trebuie să frecventeze grădinița, copilul are absolută nevoie de integrarea lui în
această formă de învățământ. Activitățile din grădiniță vor contribui la dezvoltarea personalității
armonioase a copiilor pentru cultivarea înclinațiilor și aptitudinilor acestora de la cea mai fragedă vârstă.
Deci, apar procese care duc la o conduită controlată, cu acțiuni bine orientate, lucru pentru care nu toți
părinții au pregătirea necesară. Iată cum părinții, alături de educatori sunt puși în fața necesității de a forma
un tot care să concure la educarea copilului.
Ceea ce nu-i place copilului sunt activitățile impuse și fără un scop vizibil. Copiilor le place mult să-
și imite părinții, să-i ajute, deși copilul este străin de lumea muncii, copilul se afirmă prin joc. Participarea
la activitățile adulților este visul oricărui copil.
De aceea, copilul mic va participa la serbări mai întâi ca spectator însoțit de părinți sau la grădiniță.
El va asculta cântece ori poezii cântate sau recitate de copii mai mari. Copilului îi va plăcea chiar dacă nu
înțelege tot din ceea ce vede și aude.
Odată cu trecerea timpului copilul va crește și capacitatea lui de a înțelege, se va dezvolta și va încolți
în el dorința de a participa activ la serbare.
Părintele îl va invita să îngâne odată cu el o melodie simplă, să învețe o scurtă poezie, să o recite
acasă, după care va dori să participe activ la serbare, văzând în aceasta un mijloc de distracție. Vizionarea
unei emisiuni pentru copii îi vor spori dorința ca și ei să ajungă acolo, pe scenă. În familie se pot organiza
serbări cu toți membrii, chiar și cu copii ai familiilor prietene, cu diferite ocazii: ziua mamei, ziua tatălui,
ziua fraților, ziua bunicilor, interpretând fiecare rolul lui, ca artist sau spectator. Totul va fi făcut
sărbătorește, cu decor, cu respectarea disciplinei în timpul ʺspectacoluluiʺ, pentru a trezi în sufletul copilului
emoția artistică și dragostea pentru frumos.
Cu cât aceste serbări se vor face mai devreme, grupa mică, cu atât rezultatele vor fi mai prețioase,
respectul față de sine și de cei din jur.
Pregătirea unei serbări este un excelent prilej de a pune în valoare imaginația și creativitatea fiecărui
copil sau educatoare. Cântând, dansând, recitând, interpretând un rol dintr-o scenetă, preșcolarul își
perfecționează deprinderile artistice. Acestea îl vor ajuta să-și dezvolte gustul, dragostea pentru frumos.

239
Serbările copilăriei, atât pentru copii, cât și pentru părinți, întăresc și fortifică sufletele viitorilor
adulți.
ʺDacă la temelia creșterii și educării omului stau ʺCEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂʺ, în care se pun
bazele formării omului pregătit pentru a răspunde numeroaselor probleme pe care viața i le pune în față ca
adult, școala le va definitiva. Mai departe, ʺcartea bunăʺ îi va fi un sfetnic permanent pe întreg parcursul
viețiiʺ - Emilia Ioan.

BIBLIOGRAFIE:
 Potolea Dan și Paien Emil (coord.), ʺPedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicativeʺ, Editura
Polirom, Iași, 2002;
 Teodosiu, O. Coman, ʺManifestarea creativității în activitățile practice și artistico-plasticeʺ, 2005;
 Emilia ioan, ʺCei șapte ani de-acasăʺ, Editura Didactică și Pedagogică, 2007;
 Sylvie-Anne Chatelet, ʺGhidul bunelor maniereʺ, Editura Niculescu SRL, București, 2003;
 Mirela Schmoll, ʺBunele maniereʺ, editura Booklet, Bucurețti, 2006.

240
CEI 7 ANI DE ACASĂ

SȊIA ANA – ROXANA


SCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA SCUNDU

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

241
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. SILAGHI DANA

Actualmente despre educaţie se vorbeşte mult şi la toate nivelurile, în procesul educaţional sunt
antrenaţi diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea etc. Contribuţia acestora este foarte valoroasă, însă
ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în
întregime. Influenţa ei are o putere considerabil mai mare decât suma influenţelor fiecăruia dintre membrii
acesteia.
Încă Platon în "Protagor" şi Aristotel în "Politica", iar mai târziu Jan Amos Comenius menţionau
că actul educaţional va fi eficient doar atunci când familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile.
Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient, familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii:
• Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului;
• Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului;
• Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a copilului
şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere;
• Încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie;
• Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale.
Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale,
însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament,
care îi determină ulterior personalitatea.
Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi
dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau
chiar înainte de conceperea lui.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult) familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte
ani de acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele
sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost
obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vîrstă, să spună adevărul, ştiind
că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va
creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei,
împreună cu părinţii va determina priorităţile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în măsura
posibilităţilor sale, acesta va şti să-şi gestioneze cu mai mult succes în viitor propriile afaceri.
Astfel, rolul familiei în formarea omului este unul primordial; în familie copilul va fi învăţat şi
deprins:
• să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu şi să se dăruiască celor apropiaţi;
• să păstreze anumite tradiţii;
• să înţeleagă corect şi să respecte autoritatea părinţilor, care servesc drept model comportamental,
respectând anumite reguli, manifestând autodisciplină, responsabilitate;
• să-şi formeze un simţ sănătos al proprietăţii private, punând preţ pe muncă în calitate de izvor al
tuturor bunurilor.
Retrospectiva în istoria familiei denotă un raport de intercondiţionare între calitatea relaţiilor
familiale şi gradul de organizare şi funcţionare a societăţii. Familia este considerată nu drept un grup
independent, ci un subsistem al societăţii - "celula ei de bază".

BIBLIOGRAFIE:
1. Diana Tudose, Sorina Constandache, Iuliana Eparu (2009), Părinţi informaţi, copii sănătoşi material
creat în cadrul proiectului „Centrul comunitar de sănătate mintală oentru copii cu vârste cuprinse între 0-6 ani”,
finanţat prin programul Phare, Organizaţia „Salvaţi copiii”, Bucureşti;
2. Ecaterina Adina Vrasmaş (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti;
3. Ioan Dolean, Dacian Dorin Dolean (2002), Meseria de părinte, Ed. Aramis, Bucureşti

242
” CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

SILAȘ VALENTINA-STELIANA

Ce înseamnă expresia ”cei șapte ani de acasă?”


Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei șapte ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, și
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
„Nu are cei șapte ani de acasa” replicam deseori atunci cand facem referire la un copil nepoliticos,
care nu și-a însusit regulile de comportament civilizat in societate.
Această expresie defineste însa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de
acumulare de informații, de memorare si de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Deși modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii șapte
ani de viață, ea joacă totuși rolul fundamental în ceea ce privește adultul care se va forma. De aceea
psihologii consideră că este esențial ca familia să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul. Niciun
părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident,
fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude.
Educația copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educțional. Fie ca este vorba
despre viața de acasă, fie ca vorbim despre educația de la gradiniță sau școală, copilul trebuie învațat să
înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicție pe care i le stabilesc parinții sau
educatorii. Un copil care are ”cei şapte ani de acasă” va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care
ştie să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa
particulară.
Ca reguli esențiale pentru creșterea și educarea unui copil până la șapte ani , ar fi:
1. Invață-l să se poarte frumos!
2. Stabilește si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el!
4. Invață-l să iubească lectura si carțile!
5. Lasă-l să se bucure de copilarie!
6. Nu abuza in niciun fel de copil !( fizic, emoțional, verbal )
7. Învață-l să își exprime emoții si sentimente!
8. Învață-l să spună mereu adevarul!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!
10. Iubește-l necondiționat si arată-i zilnic asta!
Ce pot învața copiii in cei șapte ani?
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igienă;
– curațenie si exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atat pozitive, cat si negative;
– bune maniere si comportament;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre parțile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocari ale mediului înconjurator (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc);
– consecvență în realizarea unei sarcini;
– concentrare a atenției;
– perseverență în realizarea unei sarcini;
– alegerea motivelor si motivațiilor atunci cand vrea să facă ceva.

243
Copilul este pregatit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine si în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul îsi petrece cel
mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui. Bebelusul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate
de către copil în joaca lui si in comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le putem observa la copilul nostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, sunt frumoasă ca ea” -” mi-a spus tati”
ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ”. Astfel va exista o încercare de concordanță între
imaginea impusă de ceilalți si cea a cunoașterii de sine. Parinții sunt modele pentru copiii lor. Atat timp cât
aceștia respectă regulile de comportament civilizat, si copilului îi va fi mai ușor să le adopte. Nu are nicio
relevanță să obligăm copilul să spună „mulțumesc” dacă nu aude în casă acest cuvânt. Trebuie să ne
controlăm limbajul ,comportamentul în fața copilului și exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamagire, tristețe, etc), precum și a dorințelor si nevoilor. Va trebui sa ne impunem anumite restricții,
conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învățăminte atât din
situațiile si întamplarile frumoase din viața noastră, cât si din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi parinți, de a fi permanent constienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in
diverse situații si va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Parinții trebuie sa ii explice clar copilului ce are
voie sa faca si ce nu. Regulile trebuie sa fie clare, echilibrate, iar copilul are nevoie să fie informat dinainte
care sunt consecințele nerespectarii lor. Orice comportament pozitiv trebuie întarit nu prin recompense
materiale (jucarii, dulciuri), ci prin exprimarea bucuriei si mulțumirii. În același timp, parinții trebuie sa fie
flexibili si sa ierte micile greseli ale copilului, deoarece si ei mai gresesc uneori.Cuvintele au o putere
imensă asupra copilului, încurajările sunt mult mai eficiente decât critica, un copil criticat permanent,
devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalca
normele ori nu va fi încrezator in forțele proprii.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală,cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă,cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar,”cei şapte ani de
acasă” reprezintă și abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor,e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles,în” cei şapte ani de-acasă” intră şi o componentă de altruism,adică cel mic să arate
că îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
este vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace,să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul
trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.
Beneficiarii celor ”cei șapte ani de acasă” sunt: copilul-viitorul adult, familia și nu în ultimul rând
societatea.

244
,, CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. INV. PRESC. SILVIA ANA PARASCHIV


ŞCOALA GIMNAZIALĂ : “CONSTANTIN GAVENEA”,TULCEA

“Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;”


Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia acestuia: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în carecopilul trăieşte in primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama eu, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltare, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în perioada
următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să ofere
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-
au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto
Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde;
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine).
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.

245
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea. Asadar pana la varsta de la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care
să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

Bibliografie :
“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto Cury

246
EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – PE GENUNCHII PĂRINȚILOR

PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR: SIMIOANA MIHAELA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ „TUDOR VLADIMIRESCU”
LOC. DRĂGĂŞANI, JUDEŢUL VÂLCEA

Între factorii educației, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor educația începe în familie, motiv pentru care l-a determinat pe Loisel să afirme
că „în familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume - omul de caracter”.
Educația făcută de primii educatori - părinții, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcție
de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Cel mai important rol în evoluția moral – civică a
copilului îl au exemplele bune care pleacă inevitabil din familie. Familia are rolul de a asigura dezvoltarea
fizică și morală a copilului. De felul în care părinții vor educa copilul în sensul unei morale riguroase și de
felul în care vor ști să dirijeze viața afectivă a copilului, va depinde formarea personalității acestuia.
Copiii trebuie educați în așa fel încât să realizeze că libertatea individuală nu se poate realiza decât în
cadrul libertății colective, generale, că munca și respectul față de ceilalți constituie o obligație fundamental
a fiecărui cetățean. Pentru a-și educa bine copilul părinții nu trebuie să considere niciodată că acesta ar avea
unele particularități psihice nemodificabile, iar dacă observă unele devieri de la normal ale copilului, nu
trebuie să aștepte pasivi ca timpul și natura să le rezolve. Părinții trebuie să intervină activ, organizând,
dirijând și orientând viața psihică a copilului în cazul oricărei abateri de la normal.
Părinții trebuie să-și vegheze copiii pentru a căpăta un ansamblu de trăsături morale și intelectuale
necesare formării unei personalități superioare. Educarea lor trebuie să fie dirijată spre obținerea
modificărilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale și sociale. De aceea părinții
trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continua lărgire.
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de doi ani. Este vârsta la care copilul
începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. După vârsta de trei ani atenția și percepția
sunt mai active decât în trecut. Vorbirea devine mai completă.
Copilul alcătuiește ușor propoziții. Părinții trebuie să-l încurajeze și să-l îndemne să se supună unor
obligațiuni individuale: să nu-și murdărească hainele, să mănânce singur și pe cât se poate ordonat, să așeze
după utilizare jucăriile la locul lor. Trebuie să se familiarizeze cu persoanele care intră în casă. La trei ani,
jocul este principal preocupare a copilului. Prin jocuri, copilul se instruiește asupra modului de viață al
adulților și vine în contact cu relațiile existente în lume. Ei trec repede de la plânsul cu lacrimi la râs. Voioșia
este un bun mijloc de a face un copil să progreseze. El trebuie să fie mulțumit când este lăudat, supărat când
este mustrat. Treptat sentimentele trebuie să devină multilaterale.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care puiul de om nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună
ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău”
este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea
adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu
sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de
slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va
face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la

247
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate.

Bibliografie:
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
• Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
• Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

248
PRIMII ŞAPTE ANI DE VIAŢĂ

PROFESOR INVATAMANT PRIMAR SI PRESCOLAR,


SIMIONESCU ALINA LUMINITA
-ȘCOALA GIMNAZIAL NR 19 AVRAM IANCU, TIMIȘOARA

Putem să iniţiem copilul în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate
orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate, nu
va conta aşa de mult.
Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nici asta nu e suficient.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?…….
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze
scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care o dam copiilor nostri este sa nu rada de altii. Este o lectie
importantă, iar ei ne urmeaya exemplul, tot ce au vayut in familie vor face mai departe. Am învăţat-o si eu
pe fiica mea să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de
grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când
respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu
luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că
îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului
bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda
comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze
în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar
nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim.
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri
rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.

Bibliografie
http://psihologroxanarohan.ro/

249
IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

ÎNV.PROF. PRIMAR: SIMON ORSOLYA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”BENKŐ JÓZSEF” AITA MEDIE

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
să deţină rolul principal. Niciun părinte nu-şi doreşte sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există
cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu
este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-
un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult
înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări
pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor,
chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face.Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea,
educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3
ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul
nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de
2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie
altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama
a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie
să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie. Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe
cei din jurul său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte
toți cei care trăiesc în societate.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm

250
fructele/legumele”; „Să adun