PENELUL FEMECAT

POVESTE CHINEZĂ

A fost odată un băiat tare sărman, pe nume Ma Liang. Îi plăcea nespus de mult să deseneze și
visa să ajungă un pictor mare. Părinții lui muriseră lăsându-l sărac lipit pământului. Orfanul trăia
adunând crengi uscate și ierburi tămăduitoare. Era atât de sărac, încât nu-și putea cumpăra un
penel cât de mic.
Într-o zi, trecând prin fața unei școli, văzu un profesor de desen pictând. Mișcările penelului îl
vrăjiră atât de mult, că el spuse fără voia lui:
- Vreau să-nvăț și eu să pictez. Împrumută-mi și mie un penel!
Dar profesorul îl măsură de sus până jos și îi spuse disprețuitor:
- Un zdrențăros ca tine vrea să ajungă pictor? Cată-ți de drum, haimana, penelul nu-i de
nasul tău!
Și profesorul îl alungă din curtea școlii.
Dar Ma Liang nu se dădu bătut. Își zise:
- Care va să zică așa stau lucrurile! Păi atunci să vedem dacă un copil sărman și orfan ca
mine nu poate să ajungă un pictor renumit!
Din ziua aceea el se puse pe treabă, muncind cu îndârjire. Când aduna nuielele în pădure, cu
ajutorul unei crenguțe întruchipa în țărână păsările care zburau deasupra capului său. Când tăia
burieni de leac pe malul râului, își înmuia degetul în apă și zugrăvea pe bolovani chipul peștilor
care se zbenguiau în prundiș. Pereții peșterii, care îi slujeau de locuință, erau acoperiți de felurite
desene.
Anii treceau, Ma Liang creștea, muncind cu aceeași râvnă. Deveni un pictor neîntrecut, deși nu
avea încă nici un penel frânt de atâta alergătură și tudit de zelul cu care zugrăvise până noaptea
târziu un tablou pe scoarță de copac, Ma Liang adormi buștean. Deodată i se arătă un bătrân cu o
barbă colilie, putând straie împodobite cu cele mai frumoase picturi. Moșneagul îi întinse un
penel și-i zise:
- Eu sunt oblăduitorul pictorilor! Își dăruiesc acest penel fermecat, pe care îl meriți cu
prisosință, datorită muncii tale neobosite. Folosește-l cum se cuvine!
Ma Liang privi încântat darul: era un penel de aur, frumos încrustat și ușor de mânuit. Nici nu
apucă să mulțumească și bătrânul se și făcu nevăzut. Când se deșteptă, simți că strânge în palmă
un penel aievea cu cel din vis.
Desenă o pasăre. Pasărea își desfăcu arippile și își luă zborul. Apoi întruchipă un pește. Peștele
își mișcă neastâmpărat coada și sări în râul din fața peșterii. Ma Liang era nespus de fericit.
Cu penelul său minunat se apucă să deseneze toate lucrurile după care tânjeau săracii satului. Pe
unul îl înzestra cu un car, pe al doilea cu o cazma, pe al treilea cu o șa, fiecăruia după pofta
unumii lui...
Vestea despre pictorul vrăjitor ajunse și la urechile bogătașului din vecinătate. Trimise două slugi
care să-l aducă cu de-a sila la el acasă. Acolo trebuia să deseneze tot ce-i va porunci noul stăpân.
Dar Ma Liang auzise de lăcomia acestuia și nu aduse la îndeplinire ordinele care i se dădură: nu
desenă nici un bob de orez! Boierul se supără și-l închise într-un grajd până se va răzgândi.
Nimeni nu avea voie să-i aducă mâncare și lemne pentru foc.
Peste trei zile, ninsoarea așternuse un covor de zăpadă peste ograda bogatului care își zise: „De
bună seamă că Ma Liang a murit de foame și de frig!”
Când se apropie de grajd, văzu o lumină roșiatică printr-o crăpătură a ușii. O boare plăcută îi
gâdilă nasul. Își aruncă ochii înlăuntrul grajdului și-l văzu pe Ma Liang ronțăind niște plăcinte
bine prăjite. Stătea lângă sobă în care duduia un foc puternic. Într-un colț se vedea un pat
împodobit cu covoare de preț.
Boierul priceppu că toate acestea fuseseră dobândite cu ajutorul penelului fermecat și se mânie
crâncen. Chemă slugile poruncindu-le să-i aducă penelul lui Ma Liang și să-l omoare neîntârziat
pe pictorul vrajitor.
Zece bărbați voinici dădură buzna în grajd. Dar Ma Liang