Copilăria lui Ion Luca 

Caragiale
De Horia pe 30 ianuarie 2022 | Lasă un comentariu

Într-o seară de iarnă, sosind de la Berlin, Caragiale îşi făcu intrarea în casa lui
Vlahuţă, cu o privire visătoare şi spuse cu neobişnuite inflexiuni duioase în
voce: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi
atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemişcată, pe
o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru
de dureri groaznice… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se
uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu.” Cei de faţă fură
surprinşi, dar oaspetele se grăbi să împrăştie, cu o glumă, după obicei, norul de
înduioşare ce-l adusese cu sine.
Poate că tocmai tristeţea ce-l copleşise pe Caragiale în acea seară de iarnă dă
tabloului o estompă sumbră, pe care n-a avut-o în realitate. Tatăl său, grămăticul
mănăstirii Mărgineni, nu mai era în 1852 un om aşa de lipsit, încât femeia lui să
îndure chinurile facerii într-o odaie fără foc. Postul modest pe care-l deţinea nu-l
ridicase totuşi în rândurile celor înstăriţi, aşa că, atunci când va afirma despre sine
că e copil de oameni săraci, Caragiale nu va mai exagera ca în evocarea condiţiilor
naşterii sale.
Viscolea, ca în miez de iarnă grea, când s-a născut viitorul dramaturg, în noaptea de
29 spre 30 ianuarie stil vechi. Evenimentul s-a produs nu la Ploieşti, ci la
Haimanale, aşezare din apropierea mănăstirii Mărgineni. După referințele
localnicilor, casa lui Luca Caragiale se afla, pare-se, la capătul unui dâmb, paralel
cu zidul ca de cetate al mănăstirii. Aşezarea de oameni nevoiaşi, pripăşiti prin
partea locului — de unde şi numele peiorativ de Haimanale — a purtat mai târziu
numele de Vornicul Măgureanu, care n-a reuşit să-l facă uitat pe cel initial.
Începând din 1952, satul a primit numele celui mai vestit dintre cetățenii săi.
Comuna Ion Luca Caragiale, la 25 kilometri de Ploieşti şi cam tot atâția de
Târgovişte, e astăzi o aşezare înfloritoare, cu gară. Cum se vede, e un centru de o
anume importantă, care şi-a lărgit locul, prin defrişări în marile păduri de fagi. Pe
sub crengile bătrânilor copaci de altă dată şi-a purtat Luca sin Ştefan primul născut,
în ziua de 7 februarie 1852, naşă fiind Maria, cea venită cu patruzeci de ani înainte,
în alaiul lui Caragea-vodă, de la Constantinopol.
Peste numai două luni, pe Ia mijlocul lui aprilie, Luca Caragiali fu nevoit să plece,
probabil în interes de serviciu, la Bucureşti, unde rămase până în mai. Scrisorile
Ecaterinei — „Cati” — sunt ale unei soții iubitoare care ghiceşte necazurile sotului,
chiar dacă acesta i le ascunde. Soții îşi fac reproşuri de dragoste, puțin exagerate
după patru ani de conviețuire şi Ia vârsta lor. Probabil că nu erau deprinşi să stea
despărtiți atâta vreme. Cati, ca orice gospodină de la ţară, a pus în primăvară cloşti
şi-şi încunoştiinţează bărbatul că are doisprezece pui de curcă, răţuşte şi pui de
găină. În casă nu domnea însă întotdeauna belşugul — sunt zile când la bucătărie
nu e foc şi „n-au avut nimeni ce mânca”. Cincisprezece cornuri trimise de la
Bucureşti prin Ion Vizitiu fac bucuria femeii şi a copilului — „a păpat şi scumpul
nostru Iancu”. Iancu nu avea decât vreo trei luni, dar mama îl asociază formulelor
de politeţe şi afectuoase adresate tatălui şi rudelor din Capitală — „Iancuţu,
copilaşul nostru cel scump sărută mâna tătuţului şi la toţi şi toate rudele, el să află
sănătos, voinic, împreună cu mama lui „.
Copilul era într-adevăr voinic, căci pe la patru luni mama îl şi purta în picioare,
ceea ce-l alarmează pe Luca, de unde asigurarea imediată. „Pentru Iancuţu nostru
drag nu te-ngrija, că eu nu-I port mult în picioare, numai câte puţin, şi îl ţin bine,
nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit” — „bunătatea lui este nespusă.
Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude guriţa până îl scald, apoi râde de tot, vesel,
vesel, din somn când se deşteaptă cu râs şi cu gângâituri”.
Până la împlinirea vârstei de şcoală, Ion Luca a crescut în libertatea neîngrădită a
copiilor de la ţară. Sănătos şi deosebit de vioi, bătea coclaurile, dar ştia să guste şi
deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moşneag sau vreo bătrână din
Haimanale.
„Sălbaticul”, ajuns la vârsta fatală de şapte ani, a încetat de mai face parte dintre
„haimanale”, fiindcă a fost luat dintre consătenii Iui şi dus la Ploieşti, ca să fie dat
la şcoală. Se pare că întreaga familie s-a mutat acum la oraş, Luca Caragiali
părăsind slujba de secretar mănăstiresc şi de trepăduş în subordinele unui avocat.
Deveni el însuşi avocat, profesie pentru care avea desigur experienţă şi pentru care
nici nu se cereau pe atunci studii speciale.
Proaspătul avocat Caragiali, descins în Ploieşti, şi-a încredinţat băiatul dascălului
Haralambie de la biserica Sfântul Gheorghe, în curtea căreia Ion Luca şi-a făcut
„instrucţiunea cu slovă popească”, chirilicele fiind încă pentru câţiva ani alfabet
oficial. Ștrengarii cumpărau de la dascăl dreptul de a trage clopotele de Paşti, cu
câte doi gologani de trei parale şi ouă roşii. De jos, în timp ce ciocănea cu măiestrie
toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloşi din amuzament, cu strigătul
: „Mai încet, mă! că mi le dogiţi şi, foarte… laic, îi înjura de „feştila moaşii”.
„Venerabilul” popa Marinache, cu barbă mândră de borangic alb, era tot atât de
slobod la gură.
Pe la marile sărbători, copiii mai încurcau câteodată lucrurile, cum i s-a întâmplat
unui nepot de arnăut domnesc, care, în Ioc de sfeşnicele fără valoare ale bunicii, a
dus acasă sfeşnicele de argint masiv ale ctitorului bisericii. Incidentul a fost
rezolvat de dascălul Haralambie cu o «feştilă şi două palme» aplicate bietului băiat,
care a justificat confuzia prin aceea că ambele perechi de sfeşnice erau împodobite
cu zambile pembe… Micii şcolari priveau cu jind belşugul de bunătăti ce se revărsa
spre folosul celor doi slujitori ai bisericii, cam prea ahtiati după bunurile acestei
lumi — cozonaci şi plăcinte de drob, căpăţâni de miel pe orez, cu caimac de iaurt,
ouă roşii şi pască adunate din mahala în mari basmale cadrilate. Din prea multă
neînfrinare, dascălului Haralambie „i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămână
luminată…”
Familia lui Luca Caragiali se instalase, cu chirie, în casa lui hagi Ilie lumânărarul,
de la aceeaşi biserică Sfântul Gheorghe. Era o casă solidă, cu ziduri atât de groase,
că în firida ferestrelor puteau fi depozitate şase borcane mari de murături. Nouă
trepte urcau spre pridvorul susjinut de stâlpi greoi de stejar. Din pridvor, pătrundeai
într-o sală largă, cu două odăi în stânga şi două în dreapta. Sobele „de o dignitate
magistrală” erau văruite în alb. În odaia lor, paturile copiilor, al lui Iancu şi al lui
Lenci — cu trei ani mai mică decât fratele ei — erau aşezate „cu fața spre lumina
vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…” Casa, cu acoperiş țuguiat de şindrilă, aşternut
spre nord cu un covor de muşchi verde şi moale, era înconjurată de o curte imensă,
cu pomi fructiferi şi bălării ce răspândeau arome tari.
Descriind peste patruzeci de ani grădina copilăriei, scriitorul va da una din puținele
lui pagini de sensibilitate la farmecul naturii:
“Iată şi liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… Îmi trimit de
departe mirosul lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina care
parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună I Atunci să-i mănânci
discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile… Și perele astea
de iarnă… Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Și viţa, uite ce încărcată e!
Uitaţi-vă departe, până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia
aceasta plină de bălării uriaşe e curtea caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie
răscoaptă de soare?”
Pentru hoinarul spaţiilor largi de la Haimanale, curtea aceasta era un paradis, cu
prelungire în grădinile vecine, peste gardurile uşor de sărit. Cum să rezişti ispitei de
a explora şi porţiunea de rai de dincolo de gard, unde te poti înfrupta cu vestitele
vişine turceşti, chiar dacă boabele negre şi dulci sunt păzite de stăpânul grădinii, un
arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici Iung, care te arde mai
rău când te-ajunge din urmă aburcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria ta
curte?
Deşi i-a crescut sub o straşnică supraveghere, scriitorul n-a ascuns copiilor lui
năzbâtiile propriei sale copilării. „Spunea — relatează Ecaterina Logadi — că în
copilărie fusese un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese
plângeri pentru merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe ale
năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut.” Poate că
părintele voia, în sens autocritic, să dea copiilor lui o pildă de cum trebuie să se
poarte… Odată, Iancu a confecționat un zmeu imens, din opt coli, cu zbârniitul
căruia a interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Când venea la Ploieşti unchiul
Iorgu, cu trupa, nepotul era nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe
actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se păreau caraghioşi.
După un an de patriarhală tutelă şcolărească a dascălului Haralambie, cel cu feştila,
şi a popii Marinache, elevul Caragiali Luca Ion a trecut la Şcoala domnească nr. 1
din Ploieşti, unde catalogul clasei a doua îl înregistrează în anul şcolar 1860-1861.
La opt ani, aşa cum îl vedem într-o fotografie, era un băietaş cam slăbuț, ţigănos, cu
bolta craniană mare, frunte înaltă și privire inteligentă, mai mult meditativă decât
ştrengărească. Tuns mărunt, e îmbrăcat ingrijit, în haină de uniformă, cu vestă şi
flanelă închisă la gât sub gulerul alb aI cămăşii. Cu slova învățată la Sfântul
Gheorghe, putea acum să se instruiască ceva mai temeinic, după o programă ce
cuprindea obiectele : religia (catehismul moral), geografia Principatelor, aritmetică,
citirea şi caligrafia. Caligrafia, mai ales, a luat-o în serios. Manuscrisele şi scrisorile
dramaturgului vor fi modele de scriere frumoasă.
Dar nici la celelalte obiecte nu s-a lăsat mai prejos; la sfârşitul anului a primit
premiul al treilea, cu cunună. Fiu al unui om fără trecere deosebită, va fi fost chiar
primul, dându-se însă întâietate altora, din motive… extraşcolare, ca în schițele lui
de mai târziu. Bănuială cu atât mai întemeiată, dacă ținem seama de fumurile
învățătorului Zaharia Antinescu, membru corespondinte, onorar, „bene-merito”
şi… ețetera al atâtor asociatii, societăți şi ordine, că transcrierea titlurilor de pe
cartea lui de vizită ne-ar lua o pagină întreagă. Din fericire, Ion Luca nu s-a aflat
sub autoritatea acestui vânător de demnităti onorifice decât un an. Elevul şi-a
amintit mania fostului dascăl, când a inşirat titlurile lui conu Trahanache. Dascălul
nu şi-a uitat nici el elevul, trimițându-i, în 1901, o felicitare pe spațioasa-i carte de
vizită, umplută pe-o față cu faimoasele lui demnităti.
În clasa a III-a (1861-1862), Ion Luca a trecut sub patronajul lui Bazil Drăgoşescu.
Nici pe acesta nu l-a uitat, dar în altfel. Bazil Drăgoşescu nu era lipsit de cultură —
ştia latineşte şi a scris un manual de istoria românilor, — dar mai puțin cărturar
decât colegul său de la clasa a doua. Totuşi, în cei treizeci de ani cât a funcționat la
Ploieşti, el a fost institutorul cel mai iubit şi respectat de elevii săi. Caragiali Luca
Ion îi va păstra recunoştintă toată viața : „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună
bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-
a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi, că
mai mult, după el nici n-am mai avut unde-nvăţa; şi tare bine-mi prinde
acum!” Dascălul avea talent la predare, dar nu evita nici mânuirea nuieluşei,
instrument inevitabil în pedagogia vremii. Nuieluşa aceea a fost o adevărată
baghetă magică, în deprinderea definitivă a regulilor ortografice. Cum s-o vorbeşti
de rău?
Nu trei ani, câţi spune Caragiale, înşelat de memorie, l-a avut dascăl pe Bazil
Drăgoşescu, ci numai un an, în clasa a III-a. În clasa a IV-a (1862-1863), a învăţat
cu directorul şcolii, Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă, din 85 de elevi
ieşise primul, împărţind cinstea de premiant cu un coleg, amândoi dăruiţi cu câte
o Caligralie, un Desen linear şi o Istorie a românilor, în ultimele clase primare –
fiindcă se pare că a urmat şi clasa a V-a, cu cursuri speciale de franceză, germană şi
elină — s-a clasificat mai slab, nu însă sub limita menţiunilor şi a darurilor în cărţi.
La sfârşitul anului şcolar 1863-1864, fostul elev al Şcolii domneşti nr. 1 cerea
atestatul de absolvire a cursului elementar.
***