Isaac Asimov – 

Autobiografie
De Horia pe 3 noiembrie 2022 | 2 comentarii

Isaac Asimov a fost unul dintre cei mai mari scriitori de science fiction ai secolului
XX. Excepțional de prolific, Asimov a scris peste 500 de volume.
Lectura „Autobiografiei” lui Isaac Asimov oferă cititorului șansa de a descoperi
detalii despre copilăria scriitorului, relațiile cu părinții și colegii, cele două căsnicii
ale sale, pasiunile, viciile și fobiile sale, dar și despre cărțile care i-au asigurat
succesul. Jalonând mereu între prezentarea faptelor și gândurile și evenimentele
care au stat în spatele unui moment din viață sau al altuia, autorul îl delectează pe
cititor cu un stil literar caracterizat de umor și ironie.
Părinții
… tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte
pricepută în materie.
(mama) Traiul greu îi tocise nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E
drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc
mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că
nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. (p. 17)
Mama n-a avut niciodată ocazia de a deveni o bună bucătăreasă. Din cauza
prăvăliei, trebuia să gătească pe fugă, aşa că, pe toată durata tinereții mele (de fapt,
până m-am însurat), am mâncat numai prăjeli şi, ocazional, carne fiartă cu cartofi
fierți. Nu consumam legume, însă mâncam foarte mult pâine. Nu mă plâng. Îmi
plăceau toate. Cred însă că modul acela de preparare a hranei mi-a imprimat un
mod de viață care, spre bătrânețe, mi-a provocat necazuri cu arterele coronare.
Privind şi partea pozitivă a lucrurilor, mâncărurile mamei mi-au antrenat sistemul
digestiv, obişnuindu-l cu sarcini mai dificile, aşa încât am căpătat un stomac de fier.
Totuşi, mama gătea şi unele specialități – ridichi gratinate cu ceapă şi ouă fierte tari
– care erau o minunăție, dar, după ce le mâncai cu regularitate vreme de o
săptămână, cei din jur începeau să păstreze o oarecare distanță.
Marea pasiune
Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să
mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram
mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.
Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără
mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului
(gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până
atingea zidul cu speteaza, şi citeam.
Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a
avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce
citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului.
Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub
fiecare braț şi citind din a treia. (p. 37)
Dacă vreau să-mi amintesc de pace, seninătate şi plăcere, mă gândesc la mine
însumi aşa cum eram în acele toropite după-amiezi de vară, cu spătarul scaunului
proptit de perete, cu cartea în poală, întorcând paginile. Poate că în viața mea au
existat, la răstimpuri, note mai acute de extaz, momente copleşitoare de triumf şi
satisfacție, dar în privința fericirii senine şi liniştite, nu există alte clipe cu care să le
pot compara. (p. 37)
Viciile
I.Fără viciul jocurilor de noroc
Rememorând toate astea, pare destul de meschin din parte-mi că nu am vrut să risc
nişte bunuri banale, mizând pe abilitatea mea de jucător. Totuşi refuzul a avut
avantajele sale: m-a oprit toată viața de la a ceda în fața tentațiilor jocurilor de
noroc. O singură dată, o singură dată, m-am prăbuşit din starea aceea de puritate.
Pe la douăzeci de ani, n-am rezistat ispitei de a mă alătura „băieților” şi am
participat la un joc de pocher, la care fusesem asigurat că mizele aveau să fie
modeste.
Ulterior, încercat de remuşcări, i-am mărturisit tatei că jucasem pocher pe bani.
— Şi cum te-ai descurcat? m-a întrebat calm tata.
— Am pierdut cincisprezece cenți.
— Slavă Domnului, a exclamat el. Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă ai
fi câştigat cincisprezece cenți. Bătrânul meu era perfect conştient de patima pe care
o declanşa un asemenea viciu.
II. Fără băutură
… este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar
dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face
griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi
nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului
de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de
science-fiction care sunt băutori înveterați.
Cum am scăpat eu? În primul rând, am fost învățat să mă feresc de băuturile
alcoolice de către un tată sever. În al doilea rând, motivele care-i împing pe scriitori
spre băutură nu există în cazul meu. Mie îmi place să fiu singur, deşi pot fi foarte
sociabil într-un grup, mai cu seamă dacă sunt lăsat să vorbesc numai eu. De
asemenea, nu m-am gândit niciodată că operele mele pot fi proaste. Sunt lipsit de
orice discernământ critic şi-mi place tot ceea ce scriu. (p. 83-84)
Palavragiu
Recunosc cu mâna pe inimă că sunt un palavragiu neîntrecut. Chiar recent, Robyn
(fiica) i-a spus unui prieten: „O conversație cu tata înseamnă să asculți un
monolog.” (p. 347)
Dispute cu cei din jur
… m-am ciondănit cu profesorii pe tot parcursul studiilor, chiar şi în timpul
doctoratului. În plus, am avut dispute cu toți cei care se aflau deasupra mea în vreo
ierarhie. Nu mi-am găsit cu adevărat liniştea până ce nu am ajuns singurul meu
stăpân. Niciodată nu am avut stofă de slujbaş. (p. 39)
Un aspect neplăcut al personalității
Viața mea, chiar şi după ce avansasem binişor în vârsta mijlocie, a fost marcată de
incapacitatea de a mă înțelege cu colegii şi şefii. Chiar şi în calitate de profesor la
Facultatea de Medicină, mi-am etalat acest aspect neplăcut al personalității mele.
(p. 179) [avea să fie concediat]
Doar scrisul
Atunci când m-am simțit deprimat sau nefericit, singurul antidot pe care l-am avut
la îndemână (fiindcă niciodată nu am fumat, nu am băut şi nu m-am drogat) a fost
scrisul. Doar el mi-a anihilat anxietatea. (p. 96)
Femeile
… n-am avut nici o întâlnire cu o fată înainte de a împlini douăzeci de ani. (p. 91)
Poate că acest lucru n-a fost chiar atât de rău. Absența sexului opus a însemnat că
m-am putut concentra asupra învățăturii, fără a fi distras de prezențe feminine. În
plus, datorit faptului că fusesem promovat înainte de termen în clase superioare,
toate colegele mele, fiind cu doi ani mai mari, m-ar fi privit ca pe un copil şi mi-ar
fi respins cu dispreț orice avansuri.
Şi totuşi, n-a fost în întregime bine. Absența femeilor a contribuit la deformarea
dezvoltării mele sociale. Totodată, a avut drept efect faptul că m-am trezit în
noaptea nunții (la vârsta de douăzeci şi doi de ani) flăcău, cu o soție virgină. Asta
poate părea minunat pentru moralişti, dar eu cred că a fost un dezastru. (p. 91)
Suferind din dragoste
În cele din urmă, intrând în facultate la vârsta de nouăsprezece ani, am avut şi
colege. Din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică
era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai
pricepută.
În condițiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit
imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural. (p. 91)
Fata era foarte drăguță şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă
jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puțin din punct de vedere romantic. Am ieşit
împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în fața incredibilelor
mele stângăcii. Ea m-a învățat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau
singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuț, după ce
m-a prevenit, cu multă blândețe, că trebuia să las un bacşiş.
De fapt, ziua cea mai fericită din viața mea a fost 26 mai 1940, când am mers
împreună la Expoziția Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am
reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau…
săruturi. (p. 92)
Acela a fost însă şi sfârşitul. Ea obținuse diploma de absolvire şi-şi găsise o slujbă
în industrie în Wilmington, statul Delaware. Pe 30 mai, şi-a luat rămas bun de la
mine, lăsându-mă copleşit de durere. Am mai întâlnit-o de două ori după aceea. O
dată, m-am dus chiar în Wilmington, ca s-o vizitez, şi am mers împreună la film.
Iar după un sfert de veac, am ținut o prelegere în Atlantic City pentru Societatea
Chimică Americană, iar o femeie, care mă aşteptase să-mi vorbească după
încheierea conferinței, m-a întrebat: „Mă mai ţii minte, Isaac?”
Ea era. Am recunoscut-o, fireşte, dar nu m-am simțit emoționat. Am cinat pe faleză,
împreună cu ea şi cu soțul ei. Avea deja cinci copii.
Ce s-a întâmplat după despărțirea noastră din 1940 mi se pare acum (acum, după o
jumătate de secol) partea cea mai interesantă a întregului episod. Pentru prima şi
singura dată în viață, am suferit din dragoste. (p. 92)
Mult timp după aceea, am bântuit de colo-colo, încruntat și nefericit. Pentru mine,
norii pluteau la o palmă de pământ şi razele soarelui erau inutile. Nu mă puteam
gândi decât la fata aceea, iar când o făceam pieptul îmi era cuprins de o gheară şi-
mi venea greu să respir. Decisesem că viața nu avea sens şi eram foarte, foarte,
foarte sigur că n-aveam să-mi revin niciodată. Ba chiar mă întrebam dacă n-ar fi
fost mai simplu să mă întind în pat şi să mor de durere. (p. 92-93)
Prima căsătorie
Tactul şi fermitatea, insistența în fixarea altor întâlniri, siguranța mea calmă că ne
vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În nici un caz nu
mă considera un obiect de adorare romantic (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am
izbutit s-o amețesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere
o şansă. (Bineînțeles, mi-a admirat inteligența. Asta mi-a fost de ajutor.) Pe 26 iulie
1942, la mai puțin de jumătate de an după prima noastră întâlnire, ne-am căsătorit.
N-a fost o căsătorie uşoară. La urma urmelor, ea nu era îndrăgostită de mine, sunt
sigur în privința asta. Amândoi eram virgini (deşi ea avea cu doi ani mai mult decât
mine), iar viața noastră sexuală n-a fost prea grozavă, întrucât nici unul din noi nu
avea experiență. Au existat şi alte nepotriviri care s-au amplificat pe parcurs… (p.
100)
Infidelitate
Aş dori să subliniez faptul că nu eram un monument de fidelitate. (…) Când mă
însurasem, fusesem total lipsit de experiență sexuală, iar în următorii unsprezece
ani nu avusesem nicio legătură extraconjugală, în ciuda ocaziilor ivite în armată la
convenții. Cu toate acestea, nu rămâneam chiar indiferent în fața tentațiilor şi, în
cele din urmă, au apărut ocazii când unele tinere şi-au făcut foarte clare intențiile,
iar posibilitățile existau şi… am cedat. (p. 305)
Aş fi putut cu uşurință să mă transform într-un Don Juan. Dețineam impulsul
respectiv, dar… nu aveam timpul necesar. Scrisul se situa pe primul loc şi, întrucât
era vorba de cantități impresionante, ocaziile de a mă angaja în diverse aventuri au
apărut doar rar. N-am regretat, fiindcă, în cazul meu, chiar şi sexul ocupa locul al
doilea, după scris. (p. 305)
Janet
Suntem permanent împreună, chiar şi atunci când lucrăm în colțuri opuse ale
locuinței. În plus, răbdarea şi sensibilitatea lui Janet sunt remarcabile, ea
acceptându-mi toate defectele cu o iubire neclintită. Sunt sigur că şi eu le-aş
îngădui pe ale ei, cu tot atâta iubire, dacă ar avea vreunul. (p. 307)
Despre moarte
Deoarece am avut parte de o viață bună, voi accepta moartea, atunci când va veni,
pe cât voi putea de împăcat, deşi aş prefera să nu fie dureroasă. De asemenea, aş
dori ca toți aceia care rămân după mine – rude, prieteni şi cititori – să nu-şi
irosească timpul şi să nu-şi otrăveasc sufletul în inutile jelanii şi în nefericire. Ar
trebui ca, în numele meu, să fie încântați că viața mi-a fost atât de bună. (p. 393)