Nazarco Liubov, gr.

DU12M

„Memoriile unei fete cuminți” de Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir se naşte la Paris, în anul 1908, într-o familie burgheză bogată. Tatăl ei,
Georges de Beauvoir era un avocat cu nu foarte mult succes, şi un bădăran misogin care îşi bătea joc de
soţia lui cu orice prilej. Aceştia rămân împreună până la moartea lui Georges, în 1941.
Simone de Beauvoir a fost o eseistă, romancieră şi memorialistă de renume, fiind una dintre
personalităţile culturale remarcabile din prima jumătate a secolului XX. Autoarea îşi începe cariera de
scriitoare în anul 1943 cu romanul ,,Musafira”, iar după 1958 Simone îşi dedică timpul amintirii
trecutului, reordonării şi fixării lui pentru scrierea memoriilor sale. Astfel, în 1958 aceasta scrie romanul
autobiografic ,,Memoriile unei fete cuminţi’’, unde relatează fapte din viata personală, din copilărie până
la vârsta de 21 de ani.
De primii ani de viaţă, autoarea îşi aduce aminte doar ca o impresie neclară: ,,M-am născut pe 9
ianuarie 1908, într-o cameră cu mobilă albă, lăcuită (…). Un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva
cald (…), mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald ...”.
Autoarea îşi aduce aminte, că mai ales în primii ani de viaţă, hrănitul a fost o problemă foarte
mare. Mâncatul nu era doar o explorare şi o cucerire, era cea mai serioasă dintre îndatoririle sale, însă
problema aceasta îi privea mai mult pe părinţi: ,,O lingură pentru mămica, una pentru mama-mare, dacă
nu mănânci, n-o să mai creşti.” ,,Prin gură, lumea înconjurătoare pătrundea mult mai profund în
intimitatea mea decât prin ochi şi mâini.(…)În schimb, am profitat de privilegiul copilăriei, care
presupune că frumuseţea, luxul, fericirea, sunt lucruri care se mănâncă.”
Autoarea îşi aminteşte că toată mâncarea ce i se dădea, specifică copiilor, cum erau supele cremă
sau terciurile, îi provocau adevărate crize de revoltă, hohote de plâns, accese de furie, astfel încât ceilalţi
au renunţat repede la lupta cu ele. Deşi scârbită de acea mâncare neatrăgătoare din punct de vedere
vizual, scriitoarea îşi aminteşte cum se uita neclintită atunci când se plimba cu mama sa, pe lângă
cofetăriile luxoase de pe strada Vivin, fascinată fiind de ,,sclipirea limpede a fructelor zaharisite, de
reflexele nedefinite ale magiunurilor, de înflorirea pestriţă a dropsurilor.”
De mici copii, Simone şi sora sa mai mică Helene, au fost îngrijite de o guvernantă, Louise, care
se ocupa în permanenţă de ele, astfel că scriitoarea o privea pe aceasta ca pe o mamă: ,,Lui Louise îi
datoram tihna zilnică. Tânără, fără frumuseţe şi mister, nu ridica niciodată vocea, nu mă mustra
degeaba.(…)Prezenţa ei îmi era la fel de necesară şi îmi părea la fel de firească precum pământul de sub
picioare.” Primele semne de întrebare, de natură filozofică, încep să se contureze în mintea micuţei
Simone când vedea bucuria părinţilor că din când în când mai creştea puţin, însă acest lucru îi provoca
şi o uşoară stare de nostalgie pentru că realiza, că în curând nu va mai putea sta pe genunchii mamei:
,,Brusc, viitorul prindea contur; urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.”
În casa familiei de Beauvoir totul se petrecea după un program riguros, bine stabilit, iar atunci
când ceva se schimba, autoarea era cuprinsă de o uluire poetică, neînţelegând de ce s-a schimbat acel
program. În copilărie, Simone a avut o fire violentă, rebelă. Era certată şi pedepsită frecvent de părinţi
şi rude, însă nimeni nu o bătea, rar primea câte-o palmă. ,,Mă transformam într-o fiinţă capricioasă şi
neascultătoare pur şi simplu de dragul de a fi neascultătoare.” Personalitatea ei începe să se contureze
încă de la câţiva ani, vitalitatea ei deborda în accese de furie, crize, care vor fi mărci ale unui extremism
constant pe tot parcursul vieţii sale. Nonconformismul acesta din copilărie o va caracteriza toată
viaţa:,,Se mai zicea, nu fără un dram de mândrie: «Simone e încăpăţânată ca un catâr.» Profitam de asta.
Făceam pe năzuroasa, eram neascultătoare din pura plăcere de a nu asculta. În fotografiile de familie, eu
scot limba, mă întorc cu spatele: cei din jurul meu râd. Aceste vicii mărunte m-au încurajat să nu consider
inviolabile regulile, riturile, tradiţia: ele stau la rădăcina unei anume opţiuni care avea să supravieţuiască
oricăror struniri.”
Simone a avut reputaţia de fetiţă neascultătoare până la înscrierea ei la şcoala catolică ,,Adeline
Desir”, unde rămâne până la bacalaureat. Din acel moment, scriitoarea înepe să simtă că are un rol bine
definit în lume, nu mai e doar o fetiţă care se învârte fără rost într-o lume a adulţilor.
E bucuroasă că are propriile ei lucruri de care trebuie să aibă grijă; caiete, cărţi, îi place că are o
ocupaţie bine stabilită, că are teme şi de învăţat. Educaţia primită acolo o potenţa pe cea din familie.
Sub atenţia mamei, micuţa Simone devenea tot mai virtuoasă:,,Mi se explicase că de cuminţenia

1
Nazarco Liubov, gr. DU12M
şi de evlavia mea depindea ca Dumnezeu să mântuiască Franţa. De cum am încăput pe mâna
duhovnicului de la cursul Desir, am devenit o fetiţă model.”
Dorinţa de a scrie îi apare de la o vârstă fragedă. Deşi părinţii o duceau la spectacole de teatru
potrivite vârstei sale, scriitoarea îşi aminteşte că, spectacolele văzute: ,,Oricât ar fi fost de somptuoase,
strălucitoarele podoabe păleau în faţa nestematelor sângerii din basme. Aplaudam, scoteam exclamaţii
admirative, dar în realitate preferam liniştea singurătăţii faţă-n faţă cu hârtia tipărită.” Vrăjită de tot ceea
ce îi oferea universul cărţilor şi deși acestea îi lărgeau orizontul, cel mai mult o fascina procedeul de
transformare a semnelor grafice în aşa fel încât să alcătuiască o povestire. Mai apoi i-a aparut dorinţa de
a inversa acea ,,vrajă” : ,,Transpuneam pe hârtie frazele care-mi şerpuiau prin cap: foaia alba se acoperea
de pete violete ce istoriseau o poveste.” Mica scriitoare considera că, dacă într-o compunere povestea o
întâmplare din viaţa ei, aceasta nu va fi uitată, ci stârnind interesul oamenilor, va fi salvată. Deşi în
timpul zilei îi plăcea să fie în centrul atenţiei şi să fie înconjurată mereu de familie, Simone prefera, încă
de mică, ca seara, înainte de culcare sa aibă parte de linişte şi de intimitate pentru a putea să-şi pună
întrebări, să-şi amintească: ,,resimţeam o imensă uşurare la gândul că, în sfârşit, trăiesc şi fără martori;
(…) să ascult acel freamăt blând care era înăbuşit de prezenţa adulţilor.”
Deşi Simonei i se permitea mereu să facă parte din viaţa adulţilor, aceasta avea unele restricţii,
de exemplu, mama ei, o catolică ferventă, îi prindea cu un ac paginile ,,periculoase” din romanele pe
care avea voie să le citească, iar ea, cu toate că era singură în cameră, nu le desfăcea. ,,Adulţii vorbeau
liber în faţa mea; mă mişcam în lume fără oprelişti; totuşi această transparenţă ascundea, paradoxal,
ceva. În zadar scrutam cu privirea orizontul, încercând să identific zona ascunsă care, deși nu era mascată
cu nimic, rămânea invizibilă.”
Până pe la vârsta de zece ani, Helene, sora autoarei este cea mai bună prietenă a sa. Alături de
Helene îşi petrece timpul citind, studiind, dar şi jucându-se, mai ales în timpul vacanţelor, pe marile
proprietăţi ale familiei de Beauvoir. Totuşi, la zece ani, o întâlneşte pe ,,Zaza”, Elisabeth Mabille, la
instituţia unde studiază şi în scurt timp aceasta o înlocuieşte pe Helene în inima scriitoarei. Relaţia de
prietenie dintre Zaza şi Simone va fi una extrem de apropiată şi importantă pentru Simone, deoarece
această relaţie va contura modelul pe care scriitoarea îl va forma pentru adevărata iubire: o relaţie de la
egal la egal. Deşi erau diferite ca firi: ,,Zaza nu avea respect faţă de ea însăşi, dar nici ceilalţi nu-i păreau
demni de respect. Era foarte evlavioasă; căuta în ceruri iubirea pe care nu o găsea pe pământ.”; autoarea
e foarte ataşată de Zaza şi spune că ,,Fericirea pe care mi-a dăruit-o prietenia noastră a fost bântuită de
permanenta teamă că aş putea să-i displac.”
Se îndepărtează de Zaza, după bacalaureatul lor din 1924, dar atunci când complicea ei moare în
urma unei meningite crunte, Simone, în culmea disperării, se învinovăţeşte că n-a ştiut s-o smulgă din
viaţa ei burgheză şi din spaimele ei. Se grăbeşte să acuze mediul că a „măcinat-o”, arătând cu degetul
spre acest mediu în care emoţiile n-au drept la existenţă, în care elanul vital e sfărâmat. În favoarea
surorii sale Hélene va duce, cu o furie înăsprită, lupte care îşi vor da roadele, mai ales când va obţine
posibilitatea de a o îndruma până la bacalaureat, împotriva dorinţei mamei lor, care speră să scoată măcar
o singură bună burgheză, din două fete.
Metamorfoza ei anterioară, într-un copil cuminte, era una din speculaţiile pe care le pusese în
aplicare pentru a deveni unică şi pentru a capta atenţia celorlalţi: ,,La început de tot, îmi creasem singură
personajul; acesta îmi adusese atâtea laude, din care obțineam atât de mari satisfacţii, încât sfârşisem
prin a mă identifica lui:el deveni unicul meu adevar. (…) în caz de conflict, eram de-acum capabilă să
pun întrebări, să discut. Adeseori mi se răspundea numai atât: «Asta nu se face. Cand am zis nu, nu
rămâne». Dar nici atunci nu mă mai consideram persecutată. Mă convinsesem că părinţii nu-mi voiau
decât binele. Afară de asta, voinţa lui Dumnezeu se rostea prin gura lor: El mă crease, murise pentru
mine, avea dreptul la o supunere absolută. Simţeam pe umeri jugul liniştitor al necesităţii. Însă, acest
portret al „unei fete cuminţi” este o dublură, o mască pe care Simone o preia, se identifică, prin asumare
completă, cu ea; ca influența maternă şi sub patronajul domnişoarelor de la institutul catolic , dar şi
pentru a epata.
Ambiţia ei a fost întotdeauna să fie recunoscută de cei superiori: fie adulţi, fie prieteni, fie
persoane de sex opus. Toate micile particularităţi din copilăria Simonei, care îi alcătuiesc caracterul, se
dezvoltă tot mai pregnant pe măsură ce aceasta înaintează în vârstă. A fost învăţată de mică să facă

2
Nazarco Liubov, gr. DU12M
distingerea întrea admiraţia ei interioară pentru orice ar fi impresionat-o şi admiraţia exterioară,
obligatorie, de văzul lumii, deci nesinceră.
Odată cu apropierea adolescenţei, Simone începe să îşi impună tot mai mult punctul de
vedere:,,M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri care, pentru mine, nu aveau
explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu reflectau un absolut.”
Deşi este un roman autobiografic, amintirile nu o privesc doar pe „fata cuminte", ci pentru a-şi
putea pune în evidenţă anumite trăsături de caracter, Simone de Beauvoir aduce în discuţie personaje
care au avut un rol decisiv în formarea sa: tatăl ei, pe care-l considera extraordinar: „Nimeni dintre cei
pe care-i cunoşteam nu era la fel de nostim, de interesant, de sclipitor ca dânsul, nimeni nu mai citise
atâtea cărţi, nu mai ştia pe dinafară atâtea versuri; nu mai discuta cu atâta aprindere." Mama, care o
conducea la şcoală, o supraveghea, îi controla temele; „învăţa englezeşte şi începu să studieze latina ca
să mă poata verifica; îmi îndruma lecturile, mă ducea la liturghie şi spre mântuirea sufletului.”
Mai târziu, Simone, alături de sora mai mică, pe care o alintase Poupette, ajunge să conştientizeze
influenţa celor din familie asupra formării lor ca fete cuminţi şi să se transforme în exact opusul lor, prin
contribuţia pe care au adus-o prietenia Zazei şi a vărului Jacques Laiguillon, personaje care ocupă un
loc important în amintirile povestite. Alături de aceştia doi, Simone ajunge să fie vârful unui trio care
lupta mereu împotriva tradiţiei, a regulilor burgheze, fiind personalitatea care duce treptat la emanciparea
de sub tutela părintească.
După ce asimilase tot ce se putea din educaţia primită în familie şi la institutul Desir, după ce
conştientizase că viaţa intelectuală dominată de figura impozantă a tatălui şi viaţa spirituală vegheată de
mama ei şi datorită lecturii unor cărţi interzise, Simone ajunge să treacă la vârsta de paisprezece ani
printr-o criză spirituală: „Sfinţenia aparţinea unei alte categorii decât inteligenţa, iar treburile omeneşti
- cultura, politica, afacerile, şi tradiţiile - n-aveau nimic de-a face cu religia. Contestările lucrurilor
impuse de o normă şi conştientizarea insuficienţei de la institutul Desir, insuficienţa percepută în tot
ridicolul ei, vor fi compensate de lecturi asidue, de reverii adolescentine şi de conversaţii „serioase" cu
Zaza, Poupette si Jacques. „Mi sentâmpla deja să doresc ieşirea din cercul strâmt în care eram captivă.
(…) Era adevărat, întrezărisem ceva nou. Tata, mama, sora mea: cei pe care-i iubeam erau ai mei. Pentru
prima oară, presimţeam că poţi fi cutremurat până în străfundurile fiinţei de-o rază venită de altundeva.”
Când realitatea depăşeşte chiar şi cele mai ambiţioase dintre visele eroinei, viaţa sa explodează în
tonalităţi optimiste şi totul pare posibil: „Existenţa mea era părtaşă la bogăţia nenumăratelor sale
răsfrângeri, se deschidea către universul întreg”.
Marile aventuri ale vârstei sunt oferite explorării eului prin lectură. Literatura citită cu sau fără
acordul părinţilor îi oferea modele în care adolescenta se regăseşte; personajele cu care se identifică sunt:
eroina din ,,Little Women” a Louisei Ascott, în care îşi recunoaşte „imaginea şi destinul”. ,,Şcolarul din
Atena” al lui Andre Laurie, Maggi Tulliver, eroina lui George Eliot din ,,Moara de pe Floss”, în care
găseşte concordanţa cu propriul exil. Bourget, Alphonse Daudet, Marcel Prevosl, Maupassant, fraţii
Goncourt au fost elementara trecere de la textele copilăriei la lecturile cărţilor serioase pe care i le solicita
lui Jacques, (cel care îi deschide universul literaturii moderne şi gustul pentru nou): „Mulţumită lor
(cărţilor) mă emancipam de copilărie, pătrundeam într-o lume întortocheată, aventuroasă, plină de
neprevăzut. Când părinţii mei ieşeau seara, îmi prelungeam noaptea târziu bucuriile evadării; în timp ce
sora mea dormea, eu citeam, sprijinită în pernă: de cum auzeam cheia răsucindu-se în broască, stingeam
lumina.
Relația dintre cărţi şi scriitoare este una simpatetică: „Între mine şi sufletele înrudite care rătăceau
undeva, în locuri neştiute, ele creau un fel de comuniune; în loc să-mi trăiesc mica istorie personală,
participam la o mare epopee spirituală. Luni întregi mă hrănii cu literatura, dar era, pe-atunci, unica
realitate la care puteam avea acces.” Neliniştea tinerei este identică trăirilor noii generaţii care se exprima
împotriva canoanelor, a ierarhiilor, a tradiţiilor şi care adoptase ca ţel „sinceritatea faţă de tine însuţi.
Influenţa vine tot din literatură: Barres, Gide, Valery, Fournier, Claudel, suprarealiştii. Pe
măsură ce anii trec, apar inevitabilele întrebări despre momentul părăsirii părinţilor pentru un bărbat
necunoscut:,,Cum să-ţi părăseşti părinţii pe care i-ai iubit timp de 20 de ani, pentru a pleca după un
necunoscut? Cum e să începi să iubeşti, de pe-o zi pe alta, un bărbat care nu are nimic în comun cu tine
şi despre care nu ai ştiut nimic timp de 20 de ani?”

3
Nazarco Liubov, gr. DU12M
Tatăl scriitoarei avea momente când prevestea celor din jurul său viitorul deloc fericit al omenirii.
Doar că ar fi trebuit să ţină cont şi de fiica lui în acel viitor sumbru. În adolescenţă, Simone de Beauvoir
nu era interesată de dreptul la vot al femeilor. Ea citeşte Leibniz, Hamelin, Nietzsche, Platon,
Schopenhauer. O frământă probleme precum importanţa ştiinţei, viaţa, materia, timpul, arta. Filozofia o
face să creadă că surprinde lucrurile în „esenţa” lor, ca totalitate şi, mişcându-se printre abstracţiuni, e
sigură că a descoperit „însuşi adevărul lumii”. N-o interesează şi nu vrea să vadă la vremea aceea, că
statutul ei „de excepţie”, aşa zisul ei „privilegiu” se bazează pe cea mai găunoasă dintre morale.
Înainte ca Simone să înceteze să mai creadă în Dumnezeu, la vârsta de 14 ani, se gândeşte o
vreme să urmeze o vocaţie religioasă, însă, desi nu urmează această cale spiritual, Simone tot nu deviază
spre o viaţă în care visează la măriţiş sau copii. Pentru un scurt timp, în copilărie îşi imaginează de câteva
ori că se va mărita cu Jaques, însă renunţă repede la această idee dorind mai mult de la viaţa ei. Şi-a dorit
cu ardoare să devină o intelectuală, să scrie. La 15 ani, scria în caietul unei colege, că ar dori să ajungă
o scriitoare celebră: ,,…era viitorul pe care mi-l doream şi nicidecum altul.” La 18 ani şi-a dat
bacalaureatul în matematică şi filozofie. După terminarea liceului merge împreună cu mama sa să vada
universitatea de la Sorbona, în vederea alegerii viitorului loc de studiu universitar: ,,Am parcurs
coridoare cu pereţii plini de cărţi spre care se deschideau uşile unor birouri care gemeau de fişiere. Când
eram copilă, visam să trăiesc în acest praf savant, şi acum aveam impresia că pătrund în Sfânta Sfintelor.”
Deşi Simone ar fi vrut să studieze filozofia, domnişoarele profesoare de la fosta şcoală Désir îi explică
mamei scriitoarei de mai târziu că ,,…filozofia corupe sufletele în mod iremediabil.” Drept urmare,
studiile urmate sunt literele, deşi filozofia o atrăgea în mod deosebit de mult pe scriitoare. Între ea şi
fostele colege de şcoală diferenţele devin din ce în ce mai mari:,,…eu continuam să merg înainte şi să
mă dezvolt, în timp ce ele, pregătindu-se să intre în rolul de fete de măritat, începuseră să se prostească.”
Tatăl nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata lui o să facă studii superioare:,,În mediul meu
era pe atunci de-a dreptul nepotrivit ca o fată să facă studii superioare; să aibă o meserie însemna
decăderea.(…) Îmi suportam captivitatea cu atât mai greu cu cât nu-mi mai plăcea deloc acasă.
Mama se ruga pentru sufletul meu cu ochii ridicaţi la cer, gemând de durere că rătăcisem drumul
pe pământ; comunicarea dintre noi era tăiată. Mult mai mult mă uimeau şi mă iritau reticenţele tatei.
Firesc ar fi fost să fie interesat de eforturile, de progresele mele, să-mi vorbească prieteneşte despre
autorii pe care-i studiam; dar el mă trata cu indiferenţă şi chiar cu un fel de ostilitate.”
În aceste condiţii, Simone se izolează din ce în ce mai mult de familie. Venea la masă cu o carte
în mână, era neglijentă sau, mai bine zis, indiferentă faţă de aspectul ei exterior. Când aveau musafiri
acasă şi mama îşi aducea fiica să stea împreună cu invitaţii şi restul familiei, Simone făcea asemenea
grimase încât în scurt timp era trimisă înapoi în camera şi totodată în lumea ei. Neînţeleasă de cei la care
ar fi trebuit să găsească cea mai mare înţelegere-părinţii ei-scriitoarea simte faptul că nu-şi găseşte locul
printre oameni. ,,Să trăieşti înseamnă a minţi.”
În 1927, când studiază filozofia la Sorbona, ajunge să îl cunoască pe Jean-Paul Sartre, alături de
care are o relaţie tumultuoasă, dar care îi rămâne tovarăş pe viaţă, desi cei doi nu se căsătoresc niciodată.
În 1929, Simone de Beauvoir, a luat locul II în concursul pentru agregaţie în filozofie, locul I fiind ocupat
de Sartre, care era însă la a doua participare. Astfel, Simone, la 21 de ani, ajunge să fie cel mai tânăr
student care a trecut acest examen şi care a devenit profesor de filozofie. Remarca ce serveşte drept liant
între vârste, dar şi între proiecţiile fantastice ale copilăriei şi întruchipările zbuciumatei vieţi studenţeşti,
care îi vor aduce confirmarea veridicităţii şi împlinirea viselor, se găseşte la sfârşitul părţii a doua a
cărţii: ,,Viitorul nu mai era o speranţă, puteam să-l ating. (…) Viaţa mea urma să fie o poveste frumoasă,
ce va deveni adevărată pe măsură ce mi-o voi istorisi mie însămi.” Romanul unei vieţi nu mai
este scriere, ci devine el însuşi viaţa autoarei, comprimată în crezul care îi poate servi drept motto:
,,Vreau viaţa, toată viaţa. Mă simt curioasă, dornică să ard mai intens decât oricare alta, indiferent cu ce
flacără.” ,,Încă din copilărie, apoi ca adolescentă, cărţile m-au salvat de la disperare; lucrul ăsta m-a
convins că, dintre toate valorile, cea mai înaltă este cultura.” – Simone de Beauvoir –