Sunteți pe pagina 1din 4

Crudu Cristina, DU(12)

JULES RENARD : Jurnal


Corespondenṭă
Memorii

Jurnale

Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine, d. 1910 Paris) a fost un romancier ṣi


dramaturg francez . A urmat cursurile de retorică ṣi filozofie ale Liceului Charlemagne
din Paris. După bacalaureat, a rămas la Paris unde a ȋnceput să colaboreze la diverse
reviste ṣi să frecventeze cafenelele din Cartierul Latin, locul de ȋntâlnire al boemei
literare pariziene. Tot aici o ȋntâlneṣte pe actriṭa Danielle Davyle, care i-a inspirat
personajul Blanche din Le Plaisir de rompe.
Ȋn 1889, ȋmpreună cu câṭiva prieteni, a fondat revista literară Mercure de France, ȋn
care a publicat povestiri care au apărut ȋn 1890 sub titlul Sourires pincés. Ȋn acestă
perioadă a ȋnceput să se implice din ce ȋn ce mai mult ȋn viaṭa artistică a capitalei ṣi să
frecventeze spectacolele ȋn compania câtorva prieteni, printre care ṣi Maurice Barrès,
André Gide sau Marcel Schwob. Ȋn casa lui Alphonse Daudet i-a cunoscut pe Auguste
Rodin ṣi pe Edmond de Goncourt. I s-a propus să facă parte din comitetul de lectură al
Théâtre d’Art.
Din 1890 a publicat ȋn cele mai prestegioase ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau
L’ Echo de Paris, iar ȋn 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte, excelent
primit de critici, a cărei versiune teatrală a obṭinut un succes fenomenal ȋn 1990.
Graṭie lui Edmond Rostand, a ȋntâlnit-o ȋn 1895 pe Sarah Bernhardt. Ȋn 1900 a fost
ales consilier municipal al comunei Chaumont ṣi a fost decorat cu Legiunea de Onoare,
apoi din 1904 până la 1910 a fost primarul oraṣului Chitry-les-Mines. Ȋn 1907 a fost ales
membru al Academiei Goncourt.
Cele mai cunoscute scrieri ale lui J. Renard sunt:
 Poil de Carotte (1894);
 Les Histoires Naturelles (1896);
 Le Plaisir de rompre (1898);

1
Crudu Cristina, DU(12)

 Huit jour à la campagne (1906).


Jurnalul său intim, o capodoperă de introspecṭie, ironie ṣi umor, ȋi domină opera.
Jurnalul de J. Renard ȋncepe cu Confesiunile lui Morcoveaṭă. Ȋn anul 1887, de când
datează primele ȋnsemnări din Jurnal, tânărul Jules Renard, ȋn vârstă de douăzeci ṣi
patru de ani, nu bănuia desigur destinul viitoarei opere care ȋi va aduce marea
consacrare postumă. Trăieṣte la Paris, graṭie unui mic stipendiu acordat de familia sa,
având un singur ṭel: „Să lucrez din răsputeri, aṣteptând ca tendinṭele ȋnnăscute să se
declare mai limpezi. Caut. Asta-i singura mea ocupaṭie”. Autorul are o hotărâre fermă:
de a cultiva genul de scriere ca „jurnalul“ ṣi de a urmări evoluṭia personajului
neliniṣtitor care este el ȋnsuṣi ȋn propriii săi ochi, de a transforma acest jurnal ȋntr-un
martor lucid ṣi critic al existenṭei sale. Cert este că până ȋn anul morṭii, timp de douăzeci
ṣi patru de ani (1887 -1910 ), aceste confesiuni se vor acumula zi de zi, lună de lună, an
de an, oferindu-ne ceea ce consideră unul din exegenṭii săi, Gilbert Sigaux, nu numai
capodopera lui Jules Renard, ci ṣi una dintre marile cărṭi ale secolului al XIX-lea. Ȋn
acest secol jurnalul ȋncepe să devină aproape o metodă literară. Jurnalele constituie un
termen stendhalian, egotismul epocii. Jurnalul ca gen este refluxul acestui cult ca eul, un
„eu“ eliberat de romantism. Ȋn Jurnal, J. Renard recurge la o sinceritate pură faṭă de
sine ȋnsuṣi, care este obṭinută printr-o profundă interiorizare ṣi neṭinând seama de
barierele convenṭiilor societăṭii franceze. Tonul unor notaṭii din Jurnalul lui Jules
Renard ne frapează, pe alocuri, tocmai prin „stendhalismul“ lor. La 9 octombrie 1894,
Renard nota: „ Vreau să mă examinez cinstit ṣi să cunosc condiṭia acestei făpturi care
sunt eu, care creṣte de treizeci de ani. Nu mă privesc fără surprindere“. Iar la 1 ianuarie
1897: „Astăzi, odată cu ȋnserarea, mă bate foarte tare gândul să-mi dăruiesc de Anul
Nou cartea aceea al cărei titlu ȋmi place: Deprinderi, gusturile, ideile unui bărbat de
treizeci de ani. Sunt convins că va fi o carte frumoasă ṣi bună, ṣi care ȋmi va aduce
celebritatea“.
Jurnalul are un principiu corectiv: „Jurnalul nostru trebuie să fie doar o trăncăneală
cum e prea adeseori acela al fraṭlor Goncourt. El trebuie să folosescă la formarea
caracterului nostru, la necurmata lui ȋndreptare, la ȋndrumarea lui pe calea cea bună“.
Jules Renard afirma: „Voi scrie o carte care ȋi va uimi pe prietenii mei. Nu mă voi
crede superior celorlalṭi, ca Goncourt, nu mă voi bârfi, ca să mi se găsească scuze, ca
Rousseau. Voi ȋncerca să mă văd limpede, să fac lumină ȋn mine pentru ceilalṭi ṣi

2
Crudu Cristina, DU(12)

pentru mine ȋnsumi. Am treizeci de ani. Cum am trait până acum ? Ṣi ce voi face de
acum ȋnainte? Mă voi lăsa ȋn voia soartei? Voi căuta să fiu util?“.
Raṭiunea se menṭine ca suport foarte solid la Jules Renard, dar ea, nu poate alina
chinurile existenṭiale. Privirea ȋn el ȋnsuṣi se cufundă ȋn alte lumini, amestecate cu multă
pâclă. Domină ȋn cele din urmă o desperare existenṭială din care nu poate ieṣi.
Conveṭuirea cu propriul său eu este dureroasă ṣi ȋmpăcarea imposibilă. O corelare ȋntre
zbuciumul sufletului ṣi degradarea fizică ce ȋl doboară, la numai patruzeci ṣi ṣase de
ani, pare firească. Această ȋmpăcare imposibilă ȋl depărtează de Stendhal ṣi-l apropie de
Pascal.
Pentru J.Renard „eul este vrednic de ură“. Jurnalul dezvăluind omul mai mult
copleṣit de neliniṣti, decât răsfăṭat de certitudini. Jurnalul ne oferă o latură documentară
a epocii, climatul ei, ṣi o alta, mai importantă ajută ȋnṭelegerea operei. Planul cel mai
rezistent al Jurnalului este –omul ṣi aventura lui interioară aṣa cum cititorul poate să o
proiecteze ȋn universal, pentru a descoperi un argument de complicitate ṣi de solidaritate
omenească. Ṣi aceasta rezultă dintr-un ton al sincerităṭii.
J. Renard mărturiseṣte ȋn jurnalul său acest lucru: „Puṭin ȋmi pasă de inteligenṭă,
m-aṣ mulṭumi cu mai mult instinct“. Iar inteligenṭa, sclipitoare, nu ȋnăbuṣă instinctul.
Sinceritatea lui Jules Renard ṭâṣneṣte aproape necontrolat, eul său are sensibilitatea unui
jupuit viu ṣi este ȋntr-adevăr haïssable ȋn ochii celui care examinează.
Fiecare dintre planurile autobiografice conṭinute ȋn Jurnal sugerează câte un
autoportret de caracter : mondenul, vanitosul, tatăl de familie, omul de litere, pentru ca
suma lor să constituie autoportretul global al omului Jules Renard ȋn toată
complexitatea lui. J. Renard apare ca un moralist francez obsedat de condiṭia sa umană
ṣi caută raspunsuri ȋntr-o stare de permanentă criză ce răbufneṣte cu accente de-a
dreptul mazochiste: „Să ne surmenăm ca să trăim repede ṣi să murim mai degrabă“.

Ȋntâlnim ȋn jurnal notaṭii care aduc ȋn prim-plan identitatea declarată dintre


scriitor ṣi eroul său preferat, care este Morcoveaṭă : „ Ori de câte ori suflă vântul prin
cămin, Morcoveaṭă se gândeṣte la copilăria lui.“; la 10 septembrie 1894, Jules Renard
nota: „Lui Schwob: Nici una dintre cele două cărṭi : Morcoveaṭă ṣi Podgoreanul ȋn via
lui, nu m-ar mai satisfice. Morcoveaṭă, mai ales, e un amestec neplăcut, ȋn care nu mai

3
Crudu Cristina, DU(12)

găsesc bucuriile de altă data. Nui atât vorba de-o operă, cât mai degrabă de etalarea unui
spirit zdrenṭăros ȋn care găseṣti cam de toate: milă, răutate, lucruri răsuflate ṣi prost gust.
Ȋṭi comunic, bineȋnṭeles, ultima mea impresie. Simt nevoia, pentru a mai prinde un pic
de curaj, să-mi amintesc de preṭioasa dumitale scrisoare ȋn legătură cu Pisica ( Pisica
fiind povestirea Le chat din volumul Morcoveaṭă). Poate că sunt nemulṭumit ṣi de faptul
că l-am dat pe Morcoveaṭă prea repede, că am rasolit sfârṣitul pentru a câṣtiga cât mai
repede niṣte bani. Posibil. Vremurile sunt grele pentru cei care aspire la desăvârṣire…“
Aceeaṣi identificare obsedantă ȋncheie Jurnalul cu patruzeci ṣi ṣase de zile ȋnainte de
moarte: „6 aprilie. Vreau să mă scol ȋn noaptea asta. Mi-e greu. Un picior până atârnă ȋn
afara patului. Apoi, un firicel se prelinge de-a lungul piciorului. Trebuie să ajungă până
la călcâi, ca să mă hotărăsc. Se va usca ȋn aṣternut, ca pe vremea când eram
Morcoveaṭă“.
Fiind autorul Jurnalului, Jules Renard ȋṣi dă cu părerea despre acesta, afirmâd:
„ Citesc câteva pagini din acest jurnal. E totuṣi lucrul cel mai bine făcut ṣi mai folositor
din viaṭa mea“ alteori se ȋndoieṣte: „ La ce bun aceste caiete? Nimeni nu spune
adevăul. Nici măcar cel care ȋl scrie“, totuṣi, el recunoaṣte că jurnalul acesta rămâne ṣi
literatură. Autorul consideră că jurnalul lui nu are nici satisfacṭia deplină a confesiunii:
„Ah, ce lucruri frumoase aṣ scrie ȋntr-un jurnal care n-ar avea nici un cititor“.
Jurnalul, doreṣte să proiectează conṣtiinṭa tragică a autorului - Jules Renard.
Tragicul vieṭii sale este anunṭat ȋn data de 17 aprilie, atunci când primeṣte o scrisoare de
la mama sa: „Azi-dimineaṭă, primit o scrisoare de la mama, care-mi spune că tata a
ȋnceput să se sufoce, că a cerut chiar el un doctor, ṣi că-i vorba de-o congestie
pulmonară, gravă. Ah! Am treizeci ṣi trei de ani ȋmpliniṭi, ṣi-i pentru prima oară când
trebuie să privesc ȋn faṭă moartea unei fiinṭe dragi. La ȋnceput merge greu. Ȋncerc să
zâmbesc. Nu-i nimic, o simplă congestie pulmonară“. Apoi, Renard afirma: „ Abia
ȋncepeam să-l iubesc. Ieri-dimineaṭa, ȋi povesteam despre el lui Jules Lemaȋtre, ṣi
vorbeam cu o condamnabilă uṣurătate literară. Ce-o să mai visezi la el. Tot timpul ȋmi
vine să plâng. Plângeam astfel pentru că purtam ȋn memorie lacrimile universale pe
care ni le stoarce moartea. Oricât de departe mă va rătăci viaṭa, moartea mă va aduce
din nou lângă el. Nu simt nici o plăcere să trăiesc impresii; de aici, o teamă continuă de
viaṭă. Singura mea plăcere este să le notez“.