Prelegerea 1. Hermeneutica: concept, evoluție.
Cercul hermeneutic interesul pentru textele Antichităţii greco-romane şi accentul pus de mişcările protestante pe
Hermeneutica (din limba greacă: ερ η εια = a interpreta, a tălmăci) reprezintă
în filosofie metodologia interpretării i înțelegerii unor texte. Denumirea derivă de la numele
zeului grec Hermes, mesagerul zeilor i interpretul ordinelor lui Zeus.
Termenul provine din limba greacă: herméneutikos, de herméneuein, “a interpreta, a
tălmăci ” – şi trimite la numele zeului Hermes, mesager al zeilor, şi la practicile de desluşire a
voinţei acestora, exprimată prin mesaje încifrate, oculte (preziceri, oracole etc.). Este întâlnit în
literatura filozofică a antichităţii. Echivalentul latin al termenului grecesc este interpretatio
(“interpretare”) În prezent, termenul este folosit în majoritatea limbilor moderne (fr.
herméneutique, germ. Hermeneutik, engl. hermeneutics etc.) şi este înregistrat cu definiţii de
dicţionar variabile, mai largi sau mai restrictive.
Hermeneutică – ştiinţa (teoria / metodele / arta) interpretării (textelor biblice / textelor / a
simbolurilor, a practicilor şi a structurilor culturale / a realităţilor de orice fel – lumii, existenţei
etc.). „(…) Hermeneutica se consideră o abordare de importanţă fundamentală în toate domeniile
umaniste: teologia, filosofia, critica literară etc. Conform definiţiilor de dicţionar, hermeneutica ar
fi «studiul principiilor metodologice ale interpretării şi explicaţiei; specific: studiul principiilor
generale ale interpretării Bibliei» (Webster’s Third New International Dictionary). „Hermeneutica
este ştiinţa (arta, abilitatea) interpretării; ea trebuie recunoscută fie ca disciplină autonomă, reunind
ansamblul teoriilor despre interpretare, fie ca metodă exegetică”
Tipuri de hermeneutică “«Hermeneutica» denumea cândva acele discipline auxiliare ale
teologiei, filologiei şi jurisprudenţei care căutau să pună la îndemână regulile pentru interpretarea
de texte” (Erwin Hufnagel, Introducere în hermeneutică, p. 7)
În principal, hermeneutica vizează modalităţile de a interpreta anumite tipuri de texte:
scrierile religioase în domeniul hermeneuticii sacre, iar în domeniul hermeneuticii profane,
scrierile literare şi cele juridice. Deşi pornesc de la principii generale comune, cele trei tipuri
majore de hermeneutică sunt adaptate specificului fiecărei categorii de texte.
Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea i al XVI-lea în perioada
dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane,
apoi, în special, interpretarea conținutului Bibliei. Teologii cre tini s-au străduit să stabilească o
metodă, prin care să se pătrundă sensul adevărat al Scripturii i - în acela i timp - să u ureze
înțelegerea textelor clasice. În decursul timpului, hermeneutica devine mai amplă, având tendința
de a da un sens compehensibil tuturor scrierilor greu de înțeles, devine asfel o teorie generală a
regulilor de interpretare. În Renaştere reflecţia asupra metodelor hermeneutice a fost stimulată de
necesitatea interpretării Bibliei independent de autoritatea bisericii.
Punând accentul pe conținut și semnificație, indiferent de formă sau amănunte de
redactare, hermeneutica se deosebe te astfel de exegeză. În zilele noastre se vorbe te i despre o
hermeneutică a jurisprudenței i despre una artistică, fiind înțeleasă ca metodologie a
interpretării normelor juridice i operelor de artă. Este interesant că hermeneutica a influențat i
studiile din ultimii ani asupra inteligenței artificiale, unii cercetători în acest domeniu considerând
inadecvată metoda cognitivistă sau aceea a elaborării informațiilor pentru înțelegerea gândirii
omene ti.
În secolul al XIX-lea, filosofii Friedrich Schleiermacher i Wilhelm Dilthey au lărgit
orizontul hermeneuticii, incluzând i pe cititori în procesul de analiză. După Schleiermacher, în
actul lecturii, cititorul lasă libere intențiile autorului. Interpretarea ar înseamna atunci, încercarea
de a se pune în situația autorului i, retrăind actul creației, să se descopere sensul posibil al operei
de artă. Scopul hermeneuticii lui Dilthey era de a întreprinde interpretări sistematice i tiințifice,
situând fiecare text în contextul său istoric originar. El încearcă să delimiteze
aspectele intelectuale ale artelor de tiințele naturii explicative i consideră opera literară
un "monument al limbajului" (Sprachdenkmal). Se consideră că hermeneutica se conturează ca o
disciplină de sine stătătoare odată cu prelegerile din 1819 ale lui Friedrich Schleiermacher. Acesta
distinge între interpretarea “gramaticală” (lingvistică, ţinând cont de limba textului) pe de o parte
şi cea “tehnică” (psihologică, ţinând cont de personalitatea autorului textului) pe de cealaltă. Tot
el formulează pentru prima oară principiul “cercului hermeneutic”, al relaţiei dintre parte şi întreg
în interpretare. •
Ulterior hermeneutica a devenit o importantă preocupare filozofică, privitoare la
posibilităţile de a înţelege diferite fenomene ale existenţei, în special de natură culturală. Un
moment decisiv în această evoluţie îl reprezintă distincţia propusă de Wilhelm Dilthey între
ştiinţele naturii, bazate pe explicare pe de o parte şi “ştiinţele spiritului”, a căror metodă principală
este înţelegerea (comprehensiunea) (Introducere în ştiinţele spiritului, 1883).
În secolul al XX-lea, filosofii germani Edmund Husserl, Martin Heidegger i elevul
acestuia, Hans-Georg Gadamer au dat o nouă orientare hermeneuticii filosofice în sensul unei arte
deschise a interpretării. Heidegger deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea
textelor la înțelegerea existențială, pe care o consideră o prezență directă în lume, nemijlocită de
alte simboluri i - prin aceasta - dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă
presupunere empirică în procesul de cunoa tere. Gadamer devine cunoscut cu opera sa
fundamentală "Wahrheit und Methode" ("Adevăr i metodă", 1960). Pentru el, una din problemele
fundamentale ale hermeneuticii este de a da o obiectivitate interpretării, independent de cel ce face
analiza i de contestul istoric în care este ea efectuată. A considera hermeneutica drept o metodă posibil sau cum e posibil). În acest periplu, interpretarea pare a fi demersul nodal al disciplinei
filosofică este doar în parte corect, este posibil i un punct de vedere ontologic, relevând caracterul hermeneutice, deoarece ea constituie factorul declanşator al procesului tocmai creionat, dacă
său universal în procesul de înțelegere, prezent în orice formă de cunoa tere, i, prin corelație - facem abstracţie de rarele situaţii în care înţelegerea survine dintr-odată, în absenţa oricărui efort
pentru a formula în termeni kantiani - examinând condițiile posibile, respectiv interpretativ. E drept, din punct de vedere terminologic, situaţia este destul de confuză. Unii au
structurile transcendentale ale gândirii umane. Accentuând caracterul necesar al tori vorbesc despre sensul scos la iveală prin intermediul demersului interpretativ, alţii despre
fondului aperceptiv în orice mod de cunoa tere, Gadamer se distanțează de semnificaţiile astfel descoperite. Aplecarea asupra sensului ar apropia demersul interpretativ de
viziunea gnoseologică tradițională a iluminismului, conform căreia cunoa terea ar reprezenta un cunoaşterea comprehensivă (interpretarea propriu-zis hermeneutică), în vreme de urmărirea
proces activ de identificare a subiectului cu un obiect distinct de sine, subliniindu-se autonomia semnificaţiilor l-ar trimite către cunoaşterea descriptivă (şi, implicit, interpretarea explicativă).
reciprocă a celor doi termeni. Astfel, după Gadamer, întrucât fiecare investigator î i inițiază A interpreta constituie o activitate mentală curentă, cu largă aplicaţie. Iată o definiţie din
activitatea pornind de la o cunoa tere anticipată a obiectului cercetat, nu se mai poate admite o perspectivă psihologică a noţiunii: Interpretare: atribuire a unui sens sau a unei semnificaţii unor
separație originară a celor doi termeni, ei existând de la început într-o dimensiune unică. fapte de naturi diferite: vorbire, atitudini, evenimente, situaţii. Atribuirea sensului se sprijină pe un
Filosoful francez Paul Ricoeur, în lucrările sale "Le conflit des sistem referenţial format din cunoştinţele subiectului şi care constituie premisa necesară pentru
interprétations" ("Conflictul interpretărilor", 1969) i "Temps et récit" ("Timp i înţelegerea unei situaţii. Interpretare şi înţelegere (comprehensiune) Una dintre distincţiile utile
expunere", 1983-1985) radicalizează pozițiile lui Heidegger i Gadamer i dezvoltă mai departe pentru a defini mai exact hermeneutica şi domeniile de aplicaţie ale acesteia este cea dintre
semnificația hermeneuticii, pornind de la teoriile lingvistice asupra sensurilor simbolice din interpretare pe de o parte şi înţelegere sau comprehensiune pe de cealaltă. Deşi punctele de vedere
filosofia lui Ernst Cassirer. În acest mod, înțelegerea trebuie să demonstreze fenomenologic o i ale diverşilor cercetători asupra acestei distincţii nu sunt identice, se admite în general că
mai puternică componență social-istorică i semantică. înţelegerea sau comprehensiunea şi interpretarea sunt procese mentale (cognitive) care antrenează
Hermeneutica, în această accepțiune ontologică caracteristică, a exercitat o vastă i fecundă operaţii diferite, situate pe paliere diferite de complexitate. A înţelege o secvenţă lingvistică (un
influență asupra principalelor domenii ale disciplinelor definite în mod tradițional științe umane: cuvânt, un enunţ, un text) echivalează de regulă cu identificarea sensului acestuia şi cu formarea
de la critica literară i istoria artei, la interpretarea juridică. În special în acest ultim domeniu, s-au unei reprezentări mentale satisfăcătoare (din punctul de vedere al subiectului, al situaţiei de
obținut rezultate cu adevărat revoluționare în contrast cu doctrina pozitivistăa dreptului ( de ex.: comunicare etc.). Operaţiile necesare comprehensiunii sunt în mare măsură standardizate, fiind
în Germania, Arthur Kaufmann, în Italia, Emilio Betti). aplicate automat la lectura oricărui text (identificarea sensului de dicţionar al fiecărui cuvânt,
identificarea valorilor sintactico-semantice ale cuvintelor în enunţ, selectarea sensurilor pertinente
în context ale cuvintelor polisemantice etc.).
Hermeneutica poeziei. Interpretarea și comprehensiunea/ înțelegerea Interpretarea, în schimb, desemnează un proces de atribuire de sens, ceea ce implică, de
regulă, alegerea dintre mai multe variante posibile de înţelegere, considerate fiecare, în grade
Conceptele centrale ale discursului hermeneutic: înţelegere, comprehensiune, diferite, satisfăcătoare.
interpretare, explicaţie. Se poate de asemenea distinge între înţelegere (comprehensiune) şi interpretare în raport
Interpretarea ar fi acţiunea de sondare, elucidare a sensului (operei, fenomenelor etc.), cu procesul derulării lecturii. Înţelegerea (comprehensiunea) este un fenomen linear, care se
înţelegerea – starea în care sensul îi deschide interpretului o perspectivă cât mai autentică asupra derulează simultan cu parcurgerea secvenţei lingvistice respective. Interpretarea are un caracter
obiectului vizat, comprehensiunea – actul de a interioriza sensul, iar explicaţia – intervenţia logic global, putând fi iniţiată numai după parcurgerea integrală a unei tranşe de text (enunţ, paragraf,
ordonatoare asupa acestuia şi contextului său. E ca şi cum, odată ajuns în posesia unei chei (sensul capitol etc.) sau a textului. În principiu, orice interpretare în cadrul unei tranşe de text poate fi
dobândit prin interpretare), ajungi să intuieşti ce anume poate ea să deschidă (orizontul înţelegerii), validată numai la încheierea lecturii textului.
devii copărtaş acestei meniri a ei (implicarea comprehensivă) şi, spre final, refaci întregul demers, Pentru Paul Cornea, comprehensiunea se realizează la nivelul lecturii standard, cea care
insistând pe detaliile de ordin tehnic (demersul explicativ, axat pe chestiuni de genul cum a fost “duce la o comprehensiune mai mult sau mai puţin satisfăcătoare a textului şi la o reprezentare
mentală a lumii ficţionale [...] de pregnanţă şi completitudine variabile.” În acest sens, “lectura
standard e o performare procesuală, dinspre începutul spre sfârşitul textului (perspectiva
«iepurelui»), în vreme ce interpretarea e o performanţă analitică, de tip sincronic, în care ansamblul
textual e cuprins deodată cu privirea (perspectiva «vulturului»). [...] A citi înseamnă a parcurge
textul linear, stopând efortul în momentul încheierii; a interpreta înseamnă a reciti textul de mai
multe ori, pentru a-l stăpâni în detaliu.” (Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Ed.
Polirom, 1998, p. 203).
Înţelegerea textului pe baza lecturii standard şi interpretarea acestuia solicită competenţe
diferite: mai simple şi mai generale în primul caz, mai complexe şi mai specializate în cel de al
doilea. Lectura standard “e o «performare», întrucât e o realizare de amator (cu coeficient variabil
de reuşită), cealaltă e o «performanţă», întrucât e opera unui profesionist, fie legitimată ştiinţific
(în cazul «expertului»), fie legitimată (îndeosebi) artistic (în cazul «criticului»).” Distincţia
calitativă între “înţelegere” (“comprehensiune”) ca activitate de identificare a sensului (procesare
de informaţie) şi “interpretare” ca atribuire de sens este pusă de unii cercetători sub semnul
întrebării din perspectiva finalităţii proceselor mentale respective.
Metoda hermeneutică nu stabileşte, nu produce cunoştinţe, ci le precizează, numai sensul,
având un rol secund, adică constituind o teorie despre o altă teorie; apoi, faptul că interpretarea
presupune o perpetuă adaptare, accentul căzând nu atât pe obiectul vizat, cât pe context, fie că e
vorba de contextul operei sau al exegetului, de contextul genezei sau de acela al descoperirii; tot
aici intră şi constatarea că interpretarea este inevitabilă, intrinsecă fiind, până la un anumit nivel,
percepţiei şi reprezentării; de asemenea, în interpretare, obiectul impune anumite exigenţe în ceea
ce priveşte modalitatea de abordare a sa, servind, într-o anumită măsură, drept instrument propriei
sale analize; nu în ultimă instanţă, este de precizat că atât interpretarea, cât şi critica sunt, într-o
anumită dimensiune a lor, demersuri argumentative. Suprapunerea demersurilor interpretativ şi
critic ar constitui, în consecinţă, un fapt firesc, diferenţele dintre ele justificându-se prin competen-
ţele specifice ale profesiei celui ce le cultivă. Şi totuşi, lucrurile nu se rezumă la atât.
Cercul hermeneutic
Cercul hermeneutic, problemă formulată i soluționată, în principiu, în urmă cu
aproximativ 200 ani, de filologii i teologii germani Shlyayermaherom. Friedrich Schleiermacher
(1768 - 1834).
“Cunoaşterea completă implică întotdeauna un cerc, astfel încât fiecare parte poate fi
înţeleasă doar în întregul căruia îi aparţine şi viceversa.” (Friedrich Schleiermacher, Prelegeri de
hermeneutică). Este imposibil să se înțeleagă orice bucată de text, dacă nu se înțelege textul în
ansamblu, dar nu putem înțelege textul ca un întreg, dacă nu înțelegem fiecare fragment.
Noţiunea de cerc hermeneutic subliniază tocmai acest du-te-vino permanent între
diversele nivele de semnificaţie, existenţa unei relaţii dinamice între parte-întreg şi între-parte. În
capitolul intitulat Leo Spitzer şi lectura stilistică se precizează că demersul favorit al lingvistului
este o continuă trecere de la tot la parte şi de la parte la tot. Spitzer ajunge să facă din exegeza
detaliului o etapă necesară în cadrul cuceririi semnificaţiei globale. El crede că un detaliu bine
interpretat poate să dea imediat acces la sensul operei în ansamblu. Într-o operă există unele detalii
care conduc mai bine înţelegerea şi asupra lor trebuie să se oprească un critic mai întâi. În cazul
interpretării operelor literare, este necesar să se pornească de la compoziţia lor.
Cercul hermeneutic merge de la obiect la obiect, pleacă de la o împrejurare particulară,
semnificativă şi se întoarce tot la acea împrejurare, dar aceasta este mai solid legitimată în
particularitatea şi semnificaţia ei. Practic nu discursul asimilează şi absoarbe obiectul, ci obiectul
este cel care cheamă şi absoarbe discursul.
În ceea ce priveşte ideea de totalitate, proiectul autorului circumscrie o lume, restrânsă sau
vastă înăuntrul căreia domneşte o lege omogenă. În acest caz se poate spune că cercul hermeneutic
coincide cu cercul operei totale. Însă criticul nu trebuie subordonat hotărârii scriitorului: cercul
hermeneutic poate fi extins faţă de totalitatea propusă de autor.
O considerare a totalităţii scrierilor unui autor pretinde considerarea unei totalităţi mai
ample, care include înseşi persoana şi biografia acelui autor iar acest ansamblu viaţă-operă aparţine
unui moment socio-istoric. Cu cât totalitatea urmărită pare mai universală şi mai concretă cu atât
ne scapă din mână mijlocul sigur de a o descifra. Trebuie luat în considerare faptul că între autorul
şi interpretul unei opere literare există o diferenţă ce rezultă din distanţa istorică ce-i separă. De
asemenea o operă literară coexistă nu numai cu alte opere literare, ci şi alături de alte realităţi sau
instituţii care nu sunt de esenţă literară, şi în acest caz trebuie să ţinem seama de universul în care
a luat naştere acea operă.
Opera literară apare ca un univers specific, guvernat de legi proprii, dar care are o
anterioritate şi o prelungire dincolo de ea. „Critica are nevoie de principii regulatoare mai solide,
care s-o călăuzească fără să-i impună constrângeri şi care s-o readucă la obiectul ei. Aceste
principii directoare (…) previn deviaţiile aberante, asigură punctul de plecare textual, obligă să ne
potrivim pasul în funcţie de pasul precedent şi în funcţie de pasul care urmează să vină.” (Jean
Starobinski, Relaţia critică, Editura Univers, Bucureşti, 1974, pag. 27).
„A înţelege înseamnă (…) a recunoaşte că niciodată n-ai înţeles destul. A înţelege înseamnă
a recunoaşte că toate semnificaţiile rămân în suspensie atâta timp cât nu ai izbutit a te cunoaşte în
întregime pe tine însuţi.” (Jean Starobinski, Relaţia critică, Editura Univers, Bucureşti, 1974, pag. termină - sau re-intră în cercul germenevutichesky prima etapa O întrebare perfectionist poate
81). apărea povozhu orice nivel de înțelegere -?. gen, conținutul, adică, i a a mai departe, i am
Practic se vorbeşte despre un „cerc de cercuri” văzut ca „succesiune de totalităţi provizorii” mobilizat propriu nedumerire, începe o nouă mi care de cerc hermeneutic, fermecat i descurajat
din ce în ce mai vaste. Se poate ca un detaliu odată descifrat să conducă la descoperirea unui înțelegere infinit, recunoscător pentru aceste plimbări ne conducere.
echivalent al său la nivelul unei întregi opere sau a unei întregi lumi imaginare. O distanţare
exagerată faţă de operă duce la o lărgire extremă a cercului hermeneutic şi din această cauză
interpretarea riscă să piardă din vedere specificitatea obiectului. Acesta este motivul pentru care
se face apel la o permanentă întoarcere la text.

Cercul hermeneutic. Nivele de înțelegere a textului pe baza principiilor cercului

hermeneutic
Primul, nivelul inițial de înțelegere - definirea a ceea ce este un text
Al doilea nivel se referă la înțelegerea limbajului.
La al treilea nivel, recunoa tem structura textului
Al patrulea nivel de înțelegere - ultima înainte de a citi, de fapt, textul. La acest nivel, suntem în
căutarea de numere, date, nume, numele de locuri, i alte mărci de text disponibile pentru a citi.
De fapt, fiecare are inrudite inrudite false. În contextul unui text special, am identifica acele
elemente care nu pot fi interpretate de către noi, în sensul că acestea sunt prezentate de fapt.

Următoarele ase niveluri de înțelegere referitoare la citirea propriu-zisă i ne pasează fie în paralel
sau în serie - de fapt nu contează în procesul de citire ca înțelegere.
Al cincilea nivel de înțelegere - înțelegerea genului, în care textul este scris.
Al aptelea nivel de înțelegere este înțelegerea conținutului.
Al optulea nivel: înțelegerea sensului. Aparent, aceasta este - cel mai puternic i cu siguranță cel
mai important nivel.
Nivelul al IX-lea sintetizează înțelegerea sensului i a conținutului de înțelegerea textului sens i
de stare. Nivelul al IX-lea Înțelegerea nivelului literal i literal.

Ultimele douăsprezece niveluri de înțelegere este de a intelege limitele propriei lor înțelegere i
domeniile lor de neînțelegere. Acest lucru este - de a dezvolta, problematizează înțelegere,
înțelegere, iluminat de sclipiri de creativitate i de a schimba cadrul propriei lor creație. La nivelul
al doisprezecelea, totul depinde de limitele înțelegerii noastre, dacă vom înțelege nu este
disponibil, am făcut acela i lucru ca i la primul nivel aflăm mai multe de la textul care deja a dat
seama i apoi, la nivelul doisprezecelea de înțelegere, există o întrebare nea teptată: i textul acolo
în fața noastră, sau poate, minerale ebraică scrisori" sau maimuță vrea să ne spună ceva Deci se
 Prelegerea 2
Conştiinţa poetică modernă şi cele trei doctrine lirice: imitativă,
expresivă şi imaginativă. Reacţii polemice faţă de ideea de mimesis.
Bibliografie:
1. Pricop, Lucian, Dicţionar de teorie literară, Editura Cartex, Bucureşti, 2009.
2. Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
1. Conceptului de poezie: aspecte evolutive
Termenul de poezie a fost aplicat de-a lungul secolelor multiplelor forme
ritmice, în care fiinţele umane şi-au exprimat percepţii dintre cele mai imaginative
şi intense asupra lumii. În consecinţă, poezia a fost caracterizată, cu diverse nuanţări,
drept viziune, invenţie, imitaţie, experienţă, imaginaţie, emoţie, acţiune, relaţie,
simbol. De aici şi complexitatea conceptului de poezie, definită ca „Artă a limbajului
care exprimă sau sugerează o emoţie, un sentiment, o idee, prin imagine, ritm şi
armonie“ (Dicţionar de termeni literari,Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p.
338).
O definiţie pertinentă privind structura actului poetic, dar şi evoluţia termenului o
dă Henri Delacroix (filosof şi psiholog francez, 1873-1937) în cartea sa Psychologie
de l’Art: „Poezia este limbaj intelectual, limbaj emoţional, limbaj muzical. Poezia
este la mijloc de drum, între muzică şi limbajul intelectual; ea oscilează între cei doi
termeni; uneori, la anumiţi artişti şi în anumite epoci, poezia nu este decât aproape un
joc al formelor sonore; alteori este apropiată de punctul de a se pierde în
intelectualitatea discursului logic; de asemenea, uneori, ea se răspândeşte în imagini
plastice şi în evocări picturale. Tocmai această bogăţie de mijloace îl îndemna pe
Hegel să o considere ca artă supremă, aceea care depăşeşte şi conţine toate artele”
(Henri Delacroix, Psychologie de l’Art, Edition Alcan, Paris, 1927, p. 412).
Se crede că la origini, P reprezenta întreaga literatură şi mult mai tîrziu a ajuns
să se diferenţieze ca gen. Ilustrat în antichitatea greacă (Alkaios, Ibykus, Pindar) şi
în cea latină (Virgiliu în Bucolice, Horaţiu în Ode şi Ovidiu, apoi elegiacii, genul
liric nu a constituit obiectul exegezei literare a timpului. Ba mai mult decît atît,
conceptul de poezie era confundat, multă vreme, cu cel de literatură. Mai multă
vreme, cuv. Litteratura. face dublet semantic cu litterae (litere, filologie).
Conform unei definiţii generale, L. este "ansamblul operelor scrise care au
caracter estetic". Deşi fenomenul este destul de vechi (timp de 25 de secole oamenii
au scris cărţi), termenul este atestat abia în epoca modernă, prin 1800. Înainte de
1800, L. şi termenii înrudiţi în alte limbi europene însemnau "scrieri" sau "ştiinţă
de carte". Conceptul apare dintr-o nevoie de totalizare a fenomenelor din sfera
scrisului artistic. Pînă în sec. al 18, trăsăturile L. erau delimitate cu ajutorul cuv.
poezie lat > "poesis" >gr. poiesis -creaţie. În domeniul poeziei, intrau toate creaţiile
lingvistice supuse ritmului, merticii, muzicii. Aristotel, în Poetica sa, împarte poezia
în epopee, tragedie şi comedie. Apoi, Diomede (se. IV), propune împărţirea poeziei
în epică, dramatică şi lirică. Înţelegerea literaturii ca poezie se menţine pînă la
începutul romantismului. Însuşi cuv. poet semnifica scriitor.
Primele delimitări în epic, liric şi dramatic a poeziei aparţine lui Platon, care
într-un fragment din Republica III, 394, b, c, îi explică unui intermlocutor: „cred
că acuma vezi limpede ceea ce nu-ţi puteam explica adineauri, şi anume că există un
prim fel de poezie şi de ficţiune în întregime imitativă, care cuprinde, cum ai spus,
tragedia şi comedia; un al doilea fel în care faptele sînt raportate de poetul însuşi –
aşa cum se întîmplă în titirambi, - şi, în sfîrşit un al treilea fel, alcătuit din îmbinarea
celorlalte două, şi folosit în epopee şi în mai multe genuri”.
De ce poezia definea conceptul de literatură? Aspectul său imaginativ şi
emoţional o apropiau de fenomenul originar al creaţiei. Poezia însemna inspiraţie,
absenţa regulilor şi a modelelor, naturaleţe, spontaneitate. Cu ate cuvinte, poezia era
forma genună a scrisului.
Multă vreme, ceea ce nu era scris în versuri era considerat vulgar, neartistic.
Chiar opere ca Don Quijote de Cervantes sau Gargantua şi Pantagruel de Rables
nu aparţineau domeniului scrisului artistic, ci spaţiului literaturii populare,
marginale. Abia după apariţia romanului, au fost reabilitate estetic. Poezia se
îndepărtează de epic abia în romantism, cînd sunt încălcate convenţiile genurilor
literare. Mai mulţi esteticieni literari au văzut în literatură, pe care o raportau la
noţiunile de luciditate, raţiune, un revers al poeziei. Literatura era considerată un
fenomen cultural, instructiv, educativ, iar poezia pură elevaţie spirituală, o sinteză
pură (M. Eliade). Mitizarea poeziei se produce în romantism. În Epigonii, M.
Eminescu definea poezia: "Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc
cu icoane şi cu glasuri tremurate/ Strai de purpură şi aur peste ţarina cea grea".
Odată cu afirmarea conceptului de literatură, se restrînge conceptul de poezie.
Dacă pentru romantici şi o parte din simbolisti poezia avea un caracter magic,
demiurgic, esoteric, transcedental şi echivala cu creaţia pură, pentru realişti poezia e
tehnică. În prezent, complexele de superioritate ale poeziei faţă de proză şi
dramaturgie au dispărut. Poezia şi-a pierdut aproape toate caracteristicile cunoscute
în romantism. Ea nu mai este magică, idealistă. cantabilă, ermetică, impresionistă,
narcisistă, ci a devenit directă, prozaică, tranzitivă, biografică, concretă. Poezia s-a
deliricizat. Şi, în fine, literatura înglobează poezia, nu i se opune.
2. Cele trei doctrine lirice: imitativă, expresivă şi imaginativă
Se ştie că în ultimele două-trei secole au existat trei mari doctrine asupra
poeziei care s-au confruntat sub diferite forme cu la fel de diferite rezultate: doctrina
imitativă, doctrina expresivă şi doctrina imaginativă.
Cea dintâi, consideră Matei Călinescu, „proprie clasicismului, a renăscut sub
o înfăţişare fundamental nouă, revoluţionară şi, ca atare, ireductibil ostilă unora
dintre postulatele clasicismului însuşi, în realismul secolului al XIX-lea. Istoriceşte,
conştiinţa poetică modernă s-a format şi printr-o reacţie polemică faţă de ideea de
mimesis. Această reacţie explică (în parte, cel puţin) geneza în secolul al XVIII-lea
a doctrinei expresive cu privire la originile şi finalităţile actului poetic; proces care
a dus la o liricizare a însuşi conceptului de poezie” [1, p. 286-287].
În acelaşi timp, fondatorii lirismului modern (unii dintre romanticii germani,
Poe, Baudelaire etc.) au „cenzurat, uneori cu o severitate extremă, idealul expresiv.
Fără a se întoarce, totuşi, la vechea doctrină imitativă, ba chiar respingând, cu
o consecvenţă remarcabilă în ordinea principiilor, întruparea ei modernă şi
pragmatic irecognoscibilă în realism (sau naturalism)” [1, p. 287]. Baudelaire, şi mai
ales Mallarmé, direct sau indirect au fost promotorii, „adepţii unei doctrine
imaginative a poeziei” [Matei Călinescu. Conceptul modern de poezie (De la
romantism la avangardă). – Bucureşti, Editura Eminescu, 1972, p. 287]. Desigur,
„rolul imaginaţiei n-a fost negat niciodată, nici din perspectiva imitativă, nici din cea
expresivă (am putea spune chiar că aceasta din urmă a sporit importanţa lui). Pentru
unii dintre romanticii germani (filosofi sau poeţi), pentru Coleridge, pentru
Baudelaire, imaginaţia şi-a modificat însă statutul ei mai mult sau mai puţin auxiliar,
devenind facultatea prin excelenţă creatoare, «regina facultăţilor», cea care instituie
legislaţia însăşi a poeticului”
O poezie centrată pe doctrina imaginarului cultivă Ion Barbu, Ion Pillat,
V. Voiculescu ş.a. Începând cu anii ’70-’80 ai secolului trecut, din această
perspectivă este analizată şi poezia lui Blaga, care are, după Ion Barbu, cel mai
coerent sistem poetic. Un fenomen identic se atestă şi în reinterpretarea poeziei lui
Bacovia.
3. Mimesis: Definiţie şi funcţionalitate
Definiţie: Termen complex, cu sens variabil, mimesis înseamnă
‘reprezentare’, ‘imitare’, ‘creare de replici’, ‘copiere’; ‘creare de imagini’,
‘emulaţie’, ‘simulare’, sau chiar ‘decepţie’.
Din punct de vedere istoric, înţelesul primar al reprezentării (mimesis) vine
de la mimo~, un termen cu conotaţii cultice, referitor la punerea în scenă a miturilor
(legendelor) prin dans sau joc, de cele mai multe ori reprezentarea fiind legată de
celebrările lui Dionysius
Mimesis-ul mai este înţeles şi ca pe un proces creator, de inspecţie,
contemplare, remodelare, prin intermediul unor tehnici literare cum sunt
condensarea, abrevierea, extensia, fuzionarea, divizarea, etc.
 Imitaţia artistică nu înseamnă copiere, ci mai degrabă redare, reprezentare,
simulare, o transformare creativă a surselor, înseamnă realizarea de ‘reprezentări’,
de reproduceri numite ‘mimemata’ (mimhmata), un proces care face trecerea de la
ceva real la o copie a acestei realităţi. Conceptul conţine implicit ideea de ‘repetiţie’.
Potrivit lui M. Heidegger şi H.-G. Gadamer, de exemplu, mimesis nu trebuie înţeles
simplu, ca ‘imitaţie primitivă’ (Nachbilden) ci mai degrabă ca un ‘produs ulterior’
care urmează obiectului original în formă şi (sau) conţinut (Nachmachung) scoţând
la iveală atât asemănări (apropieri) cât şi deosebiri (distanţări) faţă de modelul imitat
(‘adevărul’, ‘sursa’).În sens literar, filosofia mimesis-ului a fost abordată mai ales
din două puncte complementare de vedere: (a) o perspectivă diacronică, care discută
dezvoltarea ideii de reprezentare în literatură, curentele literare şi modul în care
acestea s-au influenţat reciproc, şi (b) o perspectivă tehnică, focalizată pe
compoziţie, care analizează conceptul de mimesis ca mod caracteristic unui scriitor
de structurare a naraţiunii, semn al unui stil literar specific, al unei filosofii
scriitoriceşti mature despre reprezentarea narativă.
Răspândindu-se în „imagini plastice şi în evocări picturale”, poezia imită
realitatea. Ne aflăm în faţa conceptului de mimesis, concept teoretizat de Platon şi
preluat de Aristotel. În lucrarea sa Republica,Platon afirmă că arta, şi, ca atare, şi
poezia, imită realitatea. Poetul reproduce lucrurile sensibile, care sunt o copie
deformată a lumii ideilor. Prin urmare, poezia – în concepţia acestui filosof – este o
copie a unei copii, o umbră a ideilor. Deoarece este o reflectare de ordinul al treilea,
poezia ar fi lipsită de valoare cognitivă. Reluând teoria lui Platon conform căreia
poezia este înţeleasă ca o activitate mimetică, Aristotel dă conceptului de imitaţie un
înţeles mai larg, apropiat de punctul de vedere modern asupra poeziei. Aristotel
consideră că poezia nu înseamnă copierea fidelă a realităţii, ci reproducerea
esenţialului, a generalului din realitate. Având în vedere această nuanţare a
conceptului de poezie propusă de Aristotel, s-a spus că el este cel care formulează
ideea de tipizare artistică. Ideea tipicului în artă o găsim expusă în capitolul al IX-lea
al Poeticii sale. În concepţia lui Aristotel, poezia nu e o reproducere absolut fidelă a
obiectelor şi fenomenelor. El consideră drept obiect al mimesisului nu realitatea brută,
încărcată de elemente nesemnificative, ci o realitate generalizată, posibilă în „limitele
verosimilului şi necesarului”. Dacă pentru Platon poezia stârneşte pasiunile şi tulbură
raţiunea, pentru celălalt mare filosof poezia îl înnobilează pe om, purificându-i
sufletul, eliberându-l de pasiunile negative. E vorba de ceea ce Aristotel numeşte
catharsis.Prin această teorie, Aristotel a restabilit arta în drepturile ei fireşti, după ce
fusese contestată de Platon.
Prin mimesis, după Aristotel, poetul nu se afirmă pe sine, imitaţia nu înseamnă
fantezie, ci cunoaştere. Înlesnind cunoaşterea, ea trebuie concepută în funcţie de
realitatea căreia i se conformează. Teoria mimesis-ului, în înţelesul pe care i-l dă
Aristotel, a stârnit dispute furtunoase, îmbogăţindu-i, până la urmă, conţinutul. Un
amendament demn de menţionat îl va face Filostrat, în opera sa Viaţa lui Apollonius
din Tyana, propunând conceptul de creaţie imaginativă: „Fantezia a hotărât operele
artiştilor, nu realitatea” – e de părere Filostrat. Prin urmare, conceptul de fantezie nu
contrazice mimesis-ul, ci include nu numai reprezentarea lucrurilor reale, ci şi a celor
posibile.
Caracterul antimimetic al poeziei capătă noi dimensiuni odată cu
simbolismul, ajungându-se de la ut pictura poesis- concept introdus în limbajul teoriei
şi criticii literare de către Horatius, care, la rândul său îl împrumutase de la Plutarh
(concept sinonim celui de mimesis) – conceptul ut musica poesis1. Odată cu
renunţarea la discursul poetului asupra evenimentelor şi lumii exterioare, substanţa
1
Ut pictura poesis este o expresie latină care înseamnă literalmente "așa cum este pictura așa este poezia ". Declarația
(repetată adesea) apare cele mai faimoase în Ars Poetica de Horațiu , aproape de final, imediat după celelalte cele mai
faimoase citate din tratatul despre poezie al lui Horațiu, "Homerus", sau chiar " Homer " că și poetul cel mai calificat
poate să compună verset inferior):
Poezia seamănă cu pictura. Unele lucrări vă vor captiva atunci când vă aflați foarte aproape de ei și de ceilalți, dacă
vă aflați la o distanță mai mare. Acesta preferă un punct de vedere mai întunecat, că cineva dorește să fie văzut în
lumină, deoarece nu simte nici o teroare înainte de judecata pătrunzătoare a criticului. Acest lucru este plăcut doar o
singură dată, ceea ce va da plăcere chiar dacă ne vom întoarce de zece ori.
Horațiu a însemnat că poezia (în sensul său cel mai larg, "textele imaginative") merită aceeași interpretare atentă, care
era, în timpul lui Horațiu, rezervată picturii.
Lessing își deschide Laocoön: Un eseu despre limitele picturii și poeziei (1766) observând că "primul care a comparat
pictura cu poezia [ Simonides de Ceos ] a fost un om cu senzație minunată" [1] Lessing explică clar nu un critic sau un
filosof. Lessing susține că pictura este un fenomen sincronic, vizual, unul de spațiu care este imediat în întregime
înțeles și apreciat, în timp ce poezia (din nou, în cel mai larg sens) este o artă diacronică a urechii, care depinde de
timpul să se dezvăluie pentru aprecierea cititorului. El recomandă ca poezia și pictura să nu fie confundate și că sunt
cele mai bune practici și apreciate "ca doi vecini echitabili și prietenoși". WJT Mitchell a observat în mod obișnuit că
"avem tendința să credem că pentru a compara poezia cu pictura înseamnă a face o metaforă , în timp ce diferențierea
poeziei de pictura este de a preciza un adevăr literal". [2]
 lirică se concentrează asupra eului şi muzicii interioare, această schimbare de registru Tu eşti obiectul,/ ideea ce-l înfrumuseţează,/ conceptul care-l ucide./ Eşti
însemnând, de fapt, actul de naştere a poeziei moderne. răspunzătoare/ de fularul acesta galben,/ ca de o crimă pe pragul unei grădini
Cu rădăcinile în romantism, poezia devine conştient modernă prin creaţiile lui bătrâne./ Când tu numeşti/ azurul, marea, ciclonul,/ le împiedici să fie libere./
Verlaine, Rimbaud, Baudelaire şi Mallarmé, care şi teoretizează simbolismul, alături Cuvintele tale,/ arsuri de fier roşu pe umărul neantului./ Tu denaturezi,/ înţelegând
de Jean Moréas – considerat, pe drept cuvânt, naşul noului curent literar. În 1886, prea mult.
Moréas publică în Le Figaro littéraire articolul Le Symbolisme – întâiul manifest al
simbolismului şi, prin urmare, al poeziei moderne. În acest articol, erau consideraţi
maeştri ai simbolismului Baudelaire, Mallarmé şi Verlaine: primul, pentru că e
„adevăratul precursor”, al doilea, pentru că a înzestrat poezia „cu sensul misterului şi
al inefabilului”, iar al treilea, pentru că „a rupt lanţurile crude ale versului”. De altfel,
Verlaine – acest Horatius modern – scrie o nouăArtă poetică, în care avansează ideea
că poezia nu mai e ca pictura, ci ca muzica. Aceasta reiese din versurile lui: „De la
musique avant toute chose/ De la musique encore et toujours!” Era şi normal ca,
încercând să definească poezia, modernii să se refere la analogia ei cu muzica, iar
anticii să se fi referit la pictură, ei fiind–credem–impresionişti avant la léttre.
Apropiind poezia de muzică, Verlaine afirmă că ea trebuie să sugereze, nu să
înfăţişeze nemijlocit sau să figureze linii ori forme; cuvintele, departe de a năzui spre
exactitate, ceea ce ar fi idealul poeziei descriptive sau analitice, nu trebuie să fie
utilizate „fără oarecare dispreţ”, căci doar în haloul unui cuvânt cu aparenţe de
inexactitate rezidă forţa lui poetică. Numai nuanţa, vagul şi nesigurul sunt mijloacele
artei, pentru că obiectul poeziei este nu ideea clară, sentimentul precis, ci sentimentele
nehotărâte, clar-obscurul senzaţiilor, imprecisul stărilor sufleteşti, inefabilul. Stările
acestea sufleteşti, pe care reprezentarea concretă nu poate să le descrie, nu pot fi decât
sugerate.

Tu eşti obiectul

de Alain Bosquet

Poet, romancier, eseist si critic francez de origine belgiana nascut in 1919 la

Odessa. A murit la Paris in 1998.

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)