Lumea discursului in hermeneutica

Schleiermacher si Paul Ricoeur

Poate ca filosofia si, de ce nu, interpretarea - indiferent de directia si orientarea in

numele careia vorbeste, poate ca filosofia ne aduce mai aproape de filosof. Filosof care,
indirect, prin temele cercetate, folosite ca pretext sau paravan, vorbeste doar despre
preferintele proprii.
Inca din primele pagini ale Eseurilor de hermeneutica, Ricoeur recunoaste – si nu in sensul
ca ar fi fost ceva ascuns pana la un moment, ci in sensul de declaratie, ca “se revendica” unei
linii filosofice reflexive, adica acelui mod de gandire care plecand de la dualismul cartezian,
trece prin Kant si postkantianismul francez si ramane “dependent” de fenomenologia
husserliana. Iar Schleiermacher incă din primele schiţe ale hermeneuticii sale, din 1805 si
chiar pana in 1828 -1832, concepe corpusul hermeneutic într-un mod polemic cu tradiţia
exegezei Bibliei.
Lasand preferintele filosofilor si apropiindu-ne de hermeneutica, putem fi de acord cu
Schleiermacher care spune ca “neintelegerea este un fenomen general, iar intelegerea corecta
este o exceptie”1, desigur, intelegerea si neintelegerea la care se refera filosoful fiind
indreptate sau responsabile de discursul rostit sau scris.
Asadar, hermeneutica, este arta interpretarii, si Schleiermacher insista pe diferentierea ca nu
exista o hermeneutica in genere ci mai multe hermeneutici speciale 2, diferenta/teoria care se
propune si se analizeaza fiind intre teoria interpretarii gramaticale si teoria interpretarii
psihologice. Desi sunt prezentate si analizate separat, cele doua forme, cea gramaticala si cea
tehnica, ele nu exista si traiesc sau se dau separat. Ele merg “una langa alta ” (“side by side”
dupa expresia lui Dan R. Stiver)
Pentru a rezuma in cateva cuvinte conceptul hermeneutic al lui Schleiermacher am putea
spune ca intelegerea este procesul inversat al construirii unui dicurs. Adica plecand de la text,
de la expresia lingvistica, ar trebui sa ajungem sa gandim ceea ce autorul a vrut sa transmita.
(construirea unui discurs, fiind intai gandul, apoi transpunerea lui, transmiterea lui, in cea mai
clara,cea mai buna forma).

1
F.D.E. Schleiermacher, Hermeneutica, Ed. Polirom, Iasi, 2001

2
F.D.E. Schleiermacher, Hermeneutica, Ed. Polirom, Iasi, 2001, p.8
 Paul Ricoeur, preocupat pe de alta parte de o mare tema a filosofiei: sensul vietii, s-a
concentrat pe o hermeneutica a sinelui, adica o interpretare a sinelui, fundamentala pentru
ceea ce este (sau ar putea fi) nevoia de a ne face proriile vieti inteligibile pentru noi insine. In
acest demers, Ricoeur s-a folosit de o teorie narativa. “Gandirea textului” se citeste intr-un
corpus de texte, texte folosite in in comunitatile istorice respective si mai potrivit ar fi sa le
numim asa cum Ricoeur le numeste “comunitati de lectura si de interpretare”.
Interpretarea anumitor Scrieri sacre in aceste comunitati duce la interpretarea de sine a
comunitatii respective. Ba mai mult, se naste un fel de alegere, de potrivire reciproca, intre
comunitatea (de lectura si interpretare) si textele considerate ca fiind cele intemeietoare.
“Textul intemeietor te invata: acesta este sensul cuvantului “tora”; iar comunitatea primeste
invatatura” 3
Fãrã pretentii exegetice exagerate, nu putem sa nu observam ca subordonarea hermeneuticii
filosofice celei biblice ar compromite comprehensiunea hermeneuticii lui Ricoeur care nu se
vrea un teolog camuflat in filosof.4
Pentru a intelege ceva din gandirea biblica sau ca fiind gandire biblica, hermeneutul trebuie
ca macar in imaginatie sa poata reconstitui procesele si mecanismele de aderare ale unei
comunitati istorice la o suma de texte pe care le recunoaste ca fiind intemeietoare. Desigur,
nu se cere nimanui sa creada in acele texte sau in astfel de texte.
Si daca luam in considerare perspectiva kantiana ca fiind cel mai apropiat orizont filosofic al
hermeneuticii5 – adica trebuie sa evaluam facultatea de cunoastere inainte de a aborda natura
fiintei, este evidenta abordarea regulilor de interpretare nu cu referire la diversitatea textelor
si a celor spuse in text ci la operatia centrala care unifica diversul interpretarii.
Schleiermacher nu se gandise sa includa stiintele exegetice si filologice in sfera stiintelor
istorice.
Hermeneutica, dupa Schleiermacher, are doua laturi principale: cea gramaticala si cea
personala a interpretarii (adica se face saltul mai departe de text pentru a pune in lumina
autorul). Influenta kantiana nu poate fi negata sau minimalizata, in scrierile ramase de la
Schleiermacher – rezultaul este ca inclusiv facultatea de a intelege este limitata fiind o
facultate naturala, iar hermeneutica lui Schleiermacher tocmai in asta se poate defini: o critica
a facultatii de intelegere.

3
Paul Ricoeur , Eseuri de hermeneutica, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 11
4
Catalin Bobb, A descoperi hermeneutica lui Ricoeur:trei dificultati, in revista Tribuna, nr.168. sept. 2009
5
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutica, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 73
Pentru depasirea acestui impas de intelegere si interpretare, neintelegerea neputand fi complet
stinsa vreodata, Schleiermacher propune reguli de interpretare insistand pe partea
gramaticala.6 (Prin gramatica Schleiermacher nu vrea sa ne trimita la ceea ce astazi intelegem
prin aceasta disciplina, ci se refera la tratarea generala a limbii)
Hermeneutica caută să gaseasca sau sa construiasca o relaţie între dimensiunea subiectivă şi
cea obiectivă a expresiei lingvistice. Avem, pe de o parte, a.)partea gramaticală, care studiază
şi reconstruieşte convenţiile semantice ale sferei lingvistice şi b.) interpretarea tehnică, sau
psihologică, in care omul este conceput ca loc unde un limbaj îşi asumă o formă particulară.
O opera, cu elementele ei componente, poate fi inteleasa plecand de la viata autorului in
aceeasi masura cu intelegerea ideii fundamentale ale acelei oprere.
Ricoeur nu pare sa fie convins de aceasta mostenire spunad ca “că in notele sale de
hermeneutică pe care nu a reuşit niciodată să le tranforme înr-o lucrare inchegată
Schleiermacher a lasat moştenire o aporie, şi totodată o primă schiţă. Problema cu care s-a
confruntat este aceea a raportului dintre două forme de interpretare: interpretarea
„gramaticală" şi interpretarea „tehnică";7
Teoria narativa a lui Ricoeur si poate meritul lui prin aceasta, este ca a pus in lumina legatura
dintre timp si limbaj, adica faptul ca limbajul este incapabil sa transmita sau sa exprime
trairile timpului in totalitate in afara naratiunii.
Distantarea – termen folosit de filosof, este nu doar necesara ci si inevitabila, in istoricitatea
experientei umane: textul este o “comunicare in si prin distanta”. Hermeneutica s-ar putea
sprjini pe un trepied discurs-opera-scriitura, acoperind temele sesizate de Ricoeur8
Ricoeur a dezvoltat o vedere si o abordare postmodernista pe masura magnitunii schimbarilor
nu doar cuprinse si invizibile, ci a schimbarilor vizibile. Abordarile lui Ricoeur sunt in
directiile experientei, cunoasterii si a limbajului.

6
Corelatia hermeneuticii si gramaticii se intemeiaza pefaptul ca orice discurs nu este compus decat sub
presupozita intelegerii limbii.Ambele au de-a face cu limba. Acest lucru conduce la unitattea limbajului si
gandirii, limba fiind modalitatea gandirii de a fi reala. Fiindca nu exista nici o gandire fara discurs. (…) Fiindca
hermeneutica trebuie sa conduca la intelegerea continutului gandirii, dar continutul gandirii este efectiv numai
prin intermediul limbii, hermeneutica se intemeiaza astfel pe gramatica in calitate de stiinta a limbii. F.D.E.
Schleiermacher, Hermeneutica, Ed. Polirom, Iasi, 2001 .p.23
7
Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutica, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1995 p.72
8
1) efectuarea limbajului ca discurs, 2) efectuarea discursului ca operă sructurată; 3) relaţia vorbiii cu scierea în
discurs şi în operele de discurs; 4) opera de discurs ca proiectare a unei lumi; 5) discursul şi opera de discurs ca
mediere a comprehensiuii de sine. Toate aceste trăsături luate împreună constituie criteriile textualităţii. Ricoeur,
p. 94
Textul este considerat o paradigma a distantarii in comunicare, cu o specificitate proprie si
fara un destinatar privilegiat9
As putea spune ca filosofia hermeneutica a lui Ricoeur, si l-as adauga aici si pe Gadamer,
ofera secolului XX un alt instrument, o ustensila pentru reconstructia teologiei acestui secol,
teologie fracturata si convulsionata de timpurile acestea. Alegerea textului ca paradigma a
comunicarii marcheaza o diferenta importanta fata de Gadamer dar si cu o lunga traditie
filosofica in care dialogul este o forma superioara de conversatie. (Gadamer pare sa doneze
un loc privilegiat dialogului in comunicare mai ales datorita apropierii pe care o cere si fara
de care nu se poate avea aceasta forma de comunicare)
In incheiere as spune ca pluralismul culturii nu trebuie nici subestimat nici supraevaluat, ci
trebuie depasit, iar lumea textelor, n-as putea sa o rezum mai bine decat Ricoeur: ˮDar ce
constituie atunci subiectul textelor în care nu poate fi arătat nimic? Departe de a spune că
textul este lipsit de lume, voi susține fără paradox că numai omul are o lume și nu doar o
situațieˮ
Iar despre Schleiermacher, pentru a nu-l ignora acum, la final, fie ca dincolo de posibilitatea
emergentei hermeneuticii, sa-i mai datoram si deregionalizarea acesteia, transformarea
diferitelor reguli de interpretare intr-o teorie generala a interpretarii. 10

9
La nivelul vorbirii intervine mai ales neautenticitatea (flecăreală, ambiguitate, curiozitate nediferențiată),
discursul autentic presupunând ascultare (ca surprindere a unui sens) și tăcere (ca absență plină de sens)
Rostirea, ca aspect al discursului (Rede), este superioară vorbirii, datorită faptului că desemnează o constiutție
existențială, în vreme ce vorbirea este aspectul mundan, empiric al limbajului, ea fiind mai aproape de
neautenticitate. Ricoeur face o observație pertinentă, considerând că ˮprioritatea ascultării marchează relația
fundamentală dintre cuvânt și deschiderea către lume sau către celălaltˮ. A se vedea Paul Ricoeur, De la text la
acţiune. Eseuri de hermeneutică II, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999, p.89
10
Dan R. Stiver - Theology After Ricoeur: New Directions in Hermeneutical Theology, Westminster John Knox
Press, Louisville , Kentucky, 2001
 Bibliografie

1. F.D.E. Schleiermacher, Hermeneutica, Ed. Polirom, Iasi, 2001

2. Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutica, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1995
3. Dan R. Stiver - Theology After Ricoeur: New Directions in Hermeneutical Theology,
Westminster John Knox Press, Louisville , Kentucky, 2001
4. Catalin Bobb, A descoperi hermeneutica lui Ricoeur:trei dificultati, revista Tribuna,
nr.168. sept. 2009
5. Paul Ricoeur, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II, Editura Echinox, Cluj-
Napoca, 1999
Pluralismul culturii nu trebuie nici subestimat nici supraevaluat, ci trebuie depasit.

Textul se efectuează ca discurs scris (ca dialectică a evenimentului și semnificației).

Textul se efectuează ca operă structurată.
Textul proiectează o lume
Textul mediază înțelegerea de sine.

de acea i s-a ibuit lui Schleiecher mai ales o interpree psiholgică; la început aceasta se ala e
picior de egaliate cu inteprerea gramaicală. nteprerea gramaticală se bzeă e ăsătile discursului cre snt
comune unei culturi; inteprerea Sihologică, e cre o numeşte şi teică, priveşte singulitatea, cir
geialitatea mesajului scriitoului. Dacă cele două interreri au dreptri egale, ele nu ot i totuşi racticate n
acelşi timp. Scleiemacher pecizeă: a obseva lmba comună să a-l uia e scriitor; a nţelege e
un autor singulr, nseamnă a-i uita limba cre este nmai săătută. Fie ercepi ceea ce e comn, fie ercepi
ceea ce e proriu. ima interrere este numită obiecivă, entu că se referă la ăsile lingvisice distincte ale
autouli, r şi negaivă, enu că indică dr liitele comprehensiuii; valarea sacritică ă ni asupra erorilor
privind sensl cuvintelr. A doua inteprere este nită tehnică, ă ndoială atorită

În această a doua interetre se realizeză roiectul unei hemeneutici. Este vorba de a ajunge la
subiectivitatea celui cre vorbeşte, limba ind uiată. Limbajul devine aici un orgn în serviciul
individualităţii.
Numai n ultimele texte ale lui Scheleiemacher a doua nterpretre precumpăneşte asupra celei dintîi, şi
atura divinatoie a interpretrii îi sublniză cracteul psihologic.
p.23 Astel Husserl, în textele sale teoretice cele mai mrcate de un idealism care minteşte de cel al lui
Fichte, concee fenomenologia nu numai ca o metodă de descriere esenţială a articulaţiilor
fundamentale ale experienţei (erceptivă, imagiativă, intelectivă, volitivă, axiologică etc.), dar şi ca o
autoundre radicală în cea mai deplină clri!ate intelectuală. El vede atunci În reducţia - epche - aplicaă
atitudinii naturale cucerirea unui imeriu al sesului de nde este exclusă prin punere înre prnteze orice
chestiune privind lucrile în sine. Tcmai acest imeriu al sensului, elierat astfel de orice chestiune
actuală, constituie cîmpul privilegiat al exeienţei fenomenologice, locul pin excelenţă al intuitivităţii.
Revenind la Desctes, dincolo de Knt, el cosideră că orice sesizare a unei transcendenţe este
îndoielnică, dr că imnenţa sinelui este indubitabilă. Prin această aseţiune fenomenologia rămîne o
ilozofie relexivă.
p.25 Pentu Heidegger Verstehen re o semnificatie ontologică. El este răspunsul unei fiinte arncate în
lne cre se orienteaă în ea proiectîndu-şi osibilii cei mai prprii. Intepretrea, în sensul tehnic al
ntepretării textelor, nu este decît desăşrea, explicrea acestei comrehesiuni ontologice, totdeana solidră
cu o prealabilă ii nţă uncată în lume. Relaţia subiect-obiect, căreia Husserl îi rămîne ributr, este stfel
subordonată atestrii unei legături ontologice i primitive decît orice relatie de cunoaştere.
Această submire a enomenologiei de căre hemeneutică rage după sne încă ua: fimoasa ,reducţie" prin
cre Husserl scindeaă „sensul" de lumea în cre conştiinţa naturală este la început cuundată nu mai oate
i un gest ilozoic prim. El prmeşte de-acm o semiicatie epistemologică derivată: este un gest secund de
distnţare - şi, în acest sens, uitrea înrădăcinării prime a comprehensiunii -, e cre îl cer toate oeatiile
obiectivatore cracteristice ale cunaşterii atît vulgre cît şi ştiinţiice. Dr această distanţre presupune
apatenenţa rticipativă prin cre sîntem ai lumii înainte de a i subiecti cre îşi opun lor înşişi obiecte entu
a le judeca şi a le supune stăpnirii lor intelectuale şi tehnice. Astfel, hemeneutica heideggerină şi
ostheideggeriană, deşi moştenitore a fenomenolgiei husserliene, sirşeşte prn a o răsua, chir în măsura
în cre o realizeaă.

p.26 Rezum această consecinţă epistemologică în unătorea ormulă: nu există comprehensine de sine
cre să nu ie mijlocită prin sene, simboluri şi texte; comprehensiunea de sine coincide în ultimă instnţă
cu interpretrea aplicată acestor termeni mijlocitori.

ioteza că există o unitate uncionlă înre multiplele modri şi genuri nrative. n această privinţă, ioteza
mea de bază este umătoarea: caracteul comun al experientei umane, care este mrcat, ticulat, clariicat
prin actul povestirii sub toate fomele sale, este cracteul ei temporl. Tot ce se povesteşte se perece în
timp, cere timp, se desăşoră temporal; şi ceea ce se desăşoră în timp oate I ovestit. Ba poate că orice
prces temoral nu este recunoscut ca are decît în măsura în cre poate i povestit într-un fel sau altul.

Ricoeur schiteaza 2 obiectii 1. “sensul” imanent enunturilor, fie narative sau metaforice 2. “referinta”
extralingvistica a enunturilor, adica pretentia la adevar aenunturilor.

Limbajul metaforic este un limbaj cu proiecție imaginară având, prin aceasta, un sens manifest și
unul latent. Metafora ca strategie de limbaj, ca ficțiune cu capacitatea de a redescrie realitatea, ( P.
Ricoeur, 1975) dispune de acea flexibilitate semantică ce face posibilă o combinație neașteptată din
punct de vedere logic, dar expresivă din punct de vedere literar.
Pentru Paul Ricoeur, metafora funcționează asupra discursului printr-un construct secvențial în trei
etape, care are ca rezultat reevaluarea totală a discursului. Putem observa, deci, secvențial, modul
de formare a unei metafore vii în viziunea ricoreană. Procesul constă în prăbușirea referinței primare
care formează un stadiu intermediar al unei referințe suspendate, iar aceasta la rândul ei aduce cu
sine o referință desfășurată, cu efect asupra întregului discurs, prin intermediul metaforei. Este-
spune Paul Ricoeur – latura negativă a unei strategii pozitive, ce constă în torsiunea sensului literal,
și aceasta reprezintă, în fapt, metafora vie. Teoreticianul francez consolidează conceptul prin încă un
sistem structural, care conduce la un imaginar lingvistic în corelație directă cu poeticitatea. El spune
că în discursul poetic există o suspendare a denotației primare, care metamorfozează într-o
denotație de rang doi. În aceste condiții, enunțul metaforic este cel care își cucerește sensul ca sens
metaforic pe ruinele sensului literal

Metafora e un trop, adica o deviatie afectand semnificatia cuvantului

importanța legăturii între timp și limbaj, limbaj incapabil să exprime trăirile timpului în totalitate și
timp neînțeles în afara narațiunii. Astfel meritul lui Ricœur constă întocmai în păstrarea acestei
legături vii

Prin Exegeză (din limba greacă: exegesis = explicație, comentariu) se înțelege interpretarea
(filologică, gramaticală, istorică etc.) a unui text, referindu-se în special la comentarea
textelor biblice.
Escatologia (în limba greacă veche: εσχατολογία, cuvânt compus din τὰ ἔσχατα ta és-chata =
"ultimele lucruri" și logos → -logie = "studiu", "învățătură" despre...) este o
doctrină filosofică și teologică privind posibilitatea existenței individuale după moarte
("eshatologie individuală") și destinul final al lumii ("eshatologie universală")

vor face posibilă emergenţa hermeneuticii ca artă a interpretării,

odată cu începutul secolului XIX prin Friedrich Schleiermacher.

Interpretarea Bibliei ca model

Filon din Alexandria este primul din istoria hermeneuticii care propune un model interpretativ bazat
pe diferenţa dintre a) sensul literal şi b) sensul alegoric al Scripturilor.

Pornind de la o lectură a Vechiu lui Testament, acesta discerne o semnificaţie alegorică care
transcende textele sacre. Este vorba despre un procedeu de interpretare prin care se deschide şi se
postulează un „sens mai profund”, figurat, metafizic chiar, care coexistă cu sensul literal.

Alegoreza va fi modalitatea exegetică prin care se descifrează, în Vechiul Testament

sensul venirii şi împlinirii timpurilor prin evenimentul creştin. Ceea ce face posibilă această spargere
originară a interpretării într-una literală şi una spirituală, este în fapt un principiu metafizic care se
exprimă, aşa cum observă şi Mathias Jung, printr-o analogie a celor două sensuri cu relaţia corp-
suflet. Tot la Filon apare pentru prima dată ideea cercului hermeneutic, idee ce va face carieră în
hermeneutica schleiermacheriană, devenind un nex pentru viziunea sa. Este vorba despre o relaţie
circulară între părţile Scripturii şi semnificaţia de întreg. Numai prin parte deschid eu întregul şi doar
prin comprehensiunea întregului se deschide sensul unei părţi. Avem, prin urmare, o primă tematizare
a cercului hermeneutic – o primă formulare a principiilor de consistenţă pentru interpretare.

Schema duală între spirit şi literă se va transforma, odată cu

Origene, într-o tripartiţie. Pe de o parte el postulează dualitatea filoniană – diferenţiind doar în
interiorul sensului alegoric. În Despre prin cipii, Origene distinge între 1) sensul corporal (literal); 2)
sensul psihic (sufletesc) şi 3) sensul spiritual (pneumatic) al Bibliei. Tripartiţia de origine filozofică
grecească (corp-suflet-spirit) devine decisivă pentru interpretarea hermeneutică. Cele trei tipuri de
sens sunt considerate ca fiind date şi unificate în textul sacru. Această paradigmă va
rămâne centrală pentru întreaga exegeză biblică, până la Reformă – ea urmând să se complexifice
doar în Evul Mediu, când interpretarea alegorică se va împărţi în patru elemente: 1) historia, 2)
alegoria, 3)tropologia şi 4) anagogia. Hermeneutica ar fi aici activitatea de extragere a adevărului
ascuns în Cartea Sfântă. Acest adevăr, după cum putem constata, este plural dar coexistă în text.

Augustin, dupa cum remarca Martin Heidegger, vede Biblia ca fiind clara si inteligibila iar
interpretarea, hermeneutica, trebuie sa se concentreze asupra locurilor intunecate din text.

Augustin spune ca problema care trebuie atinsa, rezolvata, este neclaritatea si nu sensurile mai
profunde, eventual ascunse si oricum textul va fi inteles cand iubirea pentru Dumnezeu va cuprinde
cititorul.