HERMENEUTICA - F.D.E.

SCHLEIERMACHER1

Conspect realizat de student

Mă rieș Oțet Andreea, Filosofie, an II

Friedrich Ernst Schleiermacher – reprezentant al romantismului filosofic germen și

întemeietorul hermeneuticii generale

I. Universalitatea neînțelegerii

Hermeneutica este arta înțelegerii (nu a expunerii), dar ea nu există în genere, există
doar mai multe hermeneutici speciale. La baza hermeneuticii stă înțelegerea.
Neînțelegerea este un fenomen general (universalitatea neînțelegerii – de origine
kantiană ), înțelegerea corectă este excepția.

Cu toate aceste, înțelegerea este o facultate naturală , dar în manifestarea ei

spontană duce la erori sau rezultate aproximative = înțelegerea naturală este
neștiințifică . Pe de altă parte, interprtarea trebuie să fie științifică (chiar dacă orice
discurs are și o latură ce nu poate fi înțeleasă în mod natural) = neînțelegerea nu
poate fi niciodată complet înlă turată . Pentru S. hermeneutica științifică este
imposibilă . Oricum, realizarea interpretă rii în sine presupune reguli clare și ferme.

Neînțelegerea nu poate fi niciodată complet înlă turată nu din cauza unor deficiențe
metodologice, ci din cauza faptului că : (1) niciodată autorul nu este pe deplin
conștient de semnificațiile multiple ale cuvintelor utilizate (suntem ființe instorice și
purtă m și în noi și trecutul, dar și viitorul), (2) nu putem cunoaște toate realiză rile și
virtualită țile unei limbri și (3) nu putem să avem o cunoaștere desă vâ rșită asupra
omului.

Hermeneutica are scopul de reconstrui scopul pe care autorul însuși a intenționat să

îl exprime (așa cum s-a înțeles el pe sine sau chiar mai bine decâ t a fă cut-o el). De
aceea, înțelegerea unui discurs e o activitate continuă .

Obiectul hermeneuticii: discursul (rostit sau scris), privit ca latură gramaticală și ca

latură personală a interpretă rii (techne). Discursul poate fi abordat, respectiv
interpretat, din două puncte de vedere:

1
Hermeneutica - F.D.E. Schleiermacher, editura Polirom, Traducere note și studio introductiv de Nicolae Râmbu,
Iași, 2001
a. latura gramaticală : sintaxa preexistentă însușită de individ la naștere; litera
textului = teoria interpretă rii gramaticale. Regulile de interpretare clare și
ferme sunt mai degrabă aplicabile aici.
b. latura psihologică : limbajul este expresia unui spirit; actul unei individualită ți
care vrea să se exprime = teoria interpretă rii psihologice. Aici intervine
intuiția, deci aproximația, fiind înlă turată rigiditatea (această latură nu poate
fi abordată strict științific).

Paradoxul hermeneuticii lui S. – interpretrea gramaticală poate constitui obiectul

unei științe a interpretă rii, dar aceasta nu este o hermeneutică , în timp ce
interpretarea psihologică , veritabil obiect al hermeneuticii, nu poate fi abordată
strict științific.

II. Interpretarea gramaticală

Un text oarecare nu mai poate fi înțeles corespunză tor după o anumită perioadă
de timp, decâ t cu condiția de a fi tradus în limbaj contemporan.

Limbajul trebuie privit dintr-o dublă perspectivă : (1) sistemul sau totalitatea
limbii și (2) omul capă tă ființă prin propria sa vorbire – nu există gâ ndire fă ră
limbaj.

Interpretarea gramaticală nu poate fi confundată cu etimologia.

III. Interpretarea psihologică

Se întemeiază pe intuiția interpretului, pe baza unui procedeu numit de S.

divinație (divinația nu are un sens mistic, ci se aseamă nă mai degrabă cu
noțiunea de empatie). Dar, nici mă car prin intermediul divinației nu se poate citi
într-un totul autorul.

Divinația nu este o metodă (hermeneutica nu este o disciplină riguroasă ). Scopul

primordial al hermeneuticii ar trebui să fie o autentică reconstrucție a logosului
interior al autorului, dar acest ideal nu poate fi atins.

Ală turi de divinație este folosită și comparația: la nivel gramatical se compară

obiectivă rile prin operele scrise ale unui popor cu celelalte obiectivă ri
(economie, politică , religie), iar la nivel psihologic se compară discursul scris sau
vorbit cu alte obiectivă ri ale spiritului să u.
 Un discurs insuficient organizat poate fi obiectul unei interpretă ri pur
psihologice, în timp ce un discurs încheiat cuprinde idei ce derivă logic unele din
altele. Exp.: este greu să îl interpretezi psihologic pe Artistotel (de regulă , o
lurare pur științifică nu poartă prea mult pecetea autorului), dar este mai facil să
îl interpretezi pshilogic pe Platon.

Deși autorul este cel care dă formă limbii, el nu crează din nimic (omul este
creator doar din punct de vedere al formei, dar nici acolo în mod absolut).

Dacă opera aparține profesiei autorului, ea este mai ușor de înțeles decâ t dacă
apare ca o apariție aleatorie. Cu câ t opera izvoră ște mai mult din interiorul
autorului, cu atâ t devin mai nesemnificative împrejură rile exterioare. Este greu
de definit ce ține de formul interior al autorului și ce ține de elemente exterioare,
deoarece de cela mi amulte ori ceea ce poate să apară ca un element exterior este
tot o manifestare interioară a autorului.

Εrmeneutica (din limba greacă : ερμηνεια = a interpreta, a tă lmă ci) reprezintă în

filosofie metodologia interpretă rii și înțelegerii unor texte. Denumirea derivă de la
numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus.
Obiectul hermeneuticii, apă rută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada
dezvoltă rii Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichită ții
greco-romane, apoi - în special - interpretarea conținutului Bibliei. Teologii creștini
s-au stră duit să stabilească o metodă , prin care să se pă trundă sensul adevă rat al
Scripturii și - în același timp - să ușureze înțelegerea textelor clasice. În decursul
timpului, hermeneutica devine mai amplă , avâ nd tendința de a da un sens
compehensibil tuturor scrierilor greu de înțeles, devine asfel o teorie generală a
regulilor de interpretare. Punâ nd accentul pe conținut și semnificație, indiferent de
formă sau amă nunte de redactare, hermeneutica se deosebește astfel de exegeză . În
zilele noastre se vorbește și despre o hermeneutică a jurisprudenței și despre una
artistică , fiind înțeleasă ca metodologie a interpretă rii normelor juridice și operelor
de artă . Este interesant că hermeneutica a influențat și studiile din ultimii ani asupra
inteligenței artificiale, unii cercetă tori în acest domeniu considerâ nd inadecvată
metoda cognitivistă sau aceea a elaboră rii informațiilor pentru înțelegerea gâ ndirii
omenești.
În secolul al XIX-lea, filosofii Friedrich Schleiermacher și Wilhelm Dilthey au lă rgit
orizontul hermeneuticii, incluzâ nd și pe cititori în procesul de analiză . După
Schleiermacher, în actul lecturii, cititorul lasă libere intențiile autorului.
Interpretarea ar înseamna atunci, încercarea de a se pune în situația autorului și,
retră ind actul creației, să se descopere sensul posibil al operei de artă . Scopul
hermeneuticii lui Dilthey era de a întreprinde interpretă ri sistematice și științifice,
situâ nd fiecare text în contextul să u istoric originar. El încearcă să delimiteze
aspectele intelectuale ale artelor de științele naturii explicative și consideră opera
literară un "monument al limbajului" (Sprachdenkmal).

În secolul al XX-lea, filosofii germani Edmund Husserl, Martin Heidegger și elevul

acestuia, Hans-Georg Gadamer au dat o nouă orientare hermeneuticii filosofice în
sensul unei arte deschise a interpretă rii. Heidegger deplasează problema centrală a
hermeneuticii de la interpretarea textelor la înțelegerea existențială , pe care o
consideră o prezență directă în lume, nemijlocită de alte simboluri și - prin aceasta -
dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de
cunoaștere. Gadamer devine cunoscut cu opera sa fundamentală "Wahrheit und
Methode" ("Adevă r și metodă ", 1960). Pentru el, una din problemele fundamentale
ale hermeneuticii este de a da o obiectivitate interpretă rii, independent de cel ce
face analiza și de contestul istoric în care este ea efectuată . A considera
hermeneutica drept o metodă filosofică este doar în parte corect, este posibil și un
punct de vedere ontologic, relevâ nd caracterul să u universal în procesul de
înțelegere, prezent în orice formă de cunoaștere, și, prin corelație - pentru a formula
în termeni kantiani - examinâ nd condițiile posibile, respectiv structurile
transcendentale ale gâ ndirii umane. Accentuâ nd caracterul necesar al fondului
aperceptiv în orice mod de cunoaștere, Gadamer se distanțează de viziunea
gnoseologică tradițională a iluminismului, conform că reia cunoașterea ar reprezenta
un proces activ de identificare a subiectului cu un obiect distinct de sine,
subliniindu-se autonomia reciprocă a celor doi termeni. Astfel, după Gadamer,
întrucâ t fiecare investigator își inițiază activitatea pornind de la o cunoaștere
anticipată a obiectului cercetat, nu se mai poate admite o separație originară a celor
doi termeni, ei existâ nd de la început într-o dimensiune unică .
Filosoful francez Paul Ricoeur, în lucră rile sale "Le conflit des interprétations"
("Conflictul interpretă rilor", 1969) și "Temps et récit" ("Timp și expunere", 1983-
1985) radicalizează pozițiile lui Heidegger și Gadamer și dezvoltă mai departe
semnificația hermeneuticii, pornind de la teoriile lingvistice asupra sensurilor
simbolice din filosofia lui Ernst Cassirer. În acest mod, înțelegerea trebuie să
demonstreze fenomenologic o și mai puternică componență social-istorică și
semantică .

Hermeneutica, în această accepțiune ontologică caracteristică , a exercitat o vastă și

fecundă influență asupra principalelor domenii ale disciplinelor definite în mod
tradițional științe umane: de la critica literară și istoria artei, la interpretarea
juridică . În special în acest ultim domeniu, s-au obținut rezultate cu adevă rat
revoluționare în contrast cu doctrina pozitivistă a dreptului (de ex.: în Germania,
Arthur Kaufmann, în Italia, Emilio Betti).

Mircea Eliade, ca hermeneut, înțelege religia ca "experiență a sacrului" și

interpretează sacrul în raport cu profanul. Filosoful româ n subliniază faptul că
relația dintre sacru și profan nu este de opoziție, ci de complementaritate.[1]
Hermeneutica mitului este o parte a hermeneuticii religiei. Oamenii nu ar trebui să
interpreteze mitul ca o iluzie sau ca o minciună , pentru că există adevă r de
redescoperit în mit. [2] Mitul este interpretat de Mircea Eliade drept "istorie sacră ".
Eliade introduce conceptul de "hermeneutică totală ".[3] Mircea Eliade crede că
oamenii nu ar trebui să interpreteze religia numai ca "credință în zeită ți", ci și ca
"experiență a sacrului." Filosoful româ n analizează dialectica sacrului.[4] Profanul
este interpretat ca hierofanie.[5]

Heidegger și hermeneutică

În lucrarea filosofului Martin Heidegger , termenul hermeneutică apare din primele

pagini ale Ființei și timpului .

Potrivit lui Henry Corbin , primul să u traducă tor francez, Heidegger avea „imensul
merit de a fi centrat pe hermeneutică ” chiar actul de „filosofare”. Lui Heidegger îi
plă cea să -și amintească prima apariție a acestui cuvâ nt în Aristotel ( Peri Hermènias
ερμηνευτική ); originile teologice ale acestui termen desemnează , încă de la reluarea
sa universitară în Evul Mediu, o disciplină de interpretare a textelor sacre, cu alte
cuvinte, „înțelegerea învă țată ” a Bibliei. Pentru Marlène Zarader , nu există nici o
îndoială că „hermeneutica filosofică “ , care constituie xix - lea secol își are originea
în hermeneutica Scripturilor cu tema „ patru sensuri ale Scripturii “ , care a devenit
o interpretare tehnica de cauzele Supremă , vina că reia, potrivit lui Heidegger, ar fi
să lă să m deoparte ceea ce scapă precis de orice fundament, și anume „ființa”.

Se pare totuși că pulsul fenomenologia hermeneutică a propriilor sale , mai degrabă

derivă , pentru Heidegger, influența filosofia vieții, Lebensphilosophie de Dilthey al
că rui studiu a avut loc un loc proeminent în lucrarea timpurie a tuturor tâ nă r filosof
( a se vedea Fenomenologia vieții ( Heidegger) ). Terenul a fost deja pregă tit și de
lucrarea de „ distrugere ” pe care a întreprins-o anterior, cu privire la tradiția
filosofică și teologică .

Redescoperirea hermeneuticii

Că lugă r copist

În timpul apă ră rii „Bibliei reformate”, această veche artă de „înțelegere și

interpretare” prin descifrarea semnificației originale a textelor, a primit un nou
impuls. Pâ nă atunci, „ cartea sacră ” a fost citită și copiată în mod continuu în
Biserică , dar înțelegerea a fost determinată și orientată , conform reformatorilor
protestanți, în lumina unei tradiții dogmatice pe care ei o detestă . Martin Luther
respinge astfel vechea doctrină a „ celor patru sensuri ale Scripturii ” și pledează
pentru o revenire la sensul literal; un sens care, pentru a fi determinat în pă rțile
sale, necesită o lumină asupra întregii că rți, pe care Reforma se angajează să o
propună , în locul dogmei catolice, stabilind astfel o relație circulară între întreg și
pă rți care este la baza „artei hermeneutice”.

Hermeneutica la începutul secolului

Friedrich Schleiermacher
Pentru Wilhelm Dilthey , hermeneutica își atinge esența doar încetâ nd să
îndeplinească o sarcină dogmatică . În același timp, în literatura seculară ,
interpretarea marilor clasici ai Antichită ții încetează să mai posede o exemplaritate
naturală , incontestabilă , a că rei tradiție a fost cultivată pâ nă acum. Concordanța
acestor două mișcă ri, teologică și filologică , de a repune în discuție textele originale,
arată că „înțelegerea” devine ea însă și o problemă într-un sens nemaiauzit pâ nă
atunci. Îi datoră m lui Schleiermacher , adevă ratul fondator al hermeneuticii
moderne, ideea unei științe „hermeneutice universale” , a înțelegerii textelor,
independentă de conținutul ei și aplicabilă peste tot. „Înțelegerea” va deveni o
chestiune de consens. Împă rțit în două , caută , mai întâ i, un acord asupra tuturor
pă rților textelor care poate fi explicitat de motivul pentru care, atunci câ nd sensul
apare de la început de neînțeles, să depindă de capacitatea noastră de a descoperi
gâ ndul autorului; vom vorbi apoi de „hermeneutică istorică ”.

Abordarea heideggeriană

Heidegger se va opune acestui gâ nd interpretativ, care, după el, lasă esențialul să

scape; prin urmare, el propune o abordare complet diferită care, mai degrabă decâ t
să încerce să stă pâ nească lucrul, textul sau grimorul prin consens, îl va întâ mpina în
ciudă țenia sa, lă sâ ndu-l să vină , „ca în sine” , cu partea sa de „neformulat”. Ceea ce se
anunță în această neformulată , în această retragere, conform concepției lui
Heidegger, ceea ce este „ară tat sub o mască ” sau care este permanent ascuns este
„ființa de a fi” cu alte cuvinte. Adevă rul să u, de unde și nevoia unei hermeneutice
după cum remarcă Marlène Zarader .

A întâ mpina lucrul așa cum este dat, presupune să se ocupe de cele două fețe ale
limbajului, care se referă de la una la cealaltă , care nu merg una fă ră cealaltă , și
anume: formularea că va numi Erlä uterung și una nerostită care se rezervă mereu,
Erö rterung . Desigur, cel nerostit, Erö rterungul va fi de cel mai mare interes pentru
Heidegger în mă sura în care el caută întotdeauna mai mult pentru a scoate la lumină
„nerostitul” și pentru a arunca lumină asupra necugetatului. Acest „nerostit” va fi
considerat ca locul, din care vorbește principiul, locul unde esențialul posibilită ților
lucrului care este anunțat este adunat în rezervă .
În Ființă și timp , notează Jean Grondin , Heidegger afirmă în mod explicit (§7) că
ontologia și fenomenologia trebuie să prindă ră dă cini în hermeneutica lui Dasein .
„Cu toate acestea, hermeneutica nu va mai avea sarcina de a descifra textele sau de a
oferi o bază pentru științele umane (Dilthey), ci mai degrabă de a descifra
înțelegerea de sine a existenței umane. Cu obiectul filozofiei - ființa lui Dasein - care
stă în spatele straturilor de interpretare, filosofia nu poate fi altceva decâ t acest
efort hermeneutic de a elimina interpretă rile. » Scrie François Jaran.

Turnul hermeneutic

În anii 1919-1923, care a corespuns primei șederi a lui Heidegger în Fribourg ca

Privatdozent , tâ nă rul profesor a început să susțină revenirea la experiența concretă
a vieții pentru a contracara viziunea exclusiv teoretică a filosofiei tradiționale și a-și
orienta cercetă rile asupra viață facțională , viață concretă , în care, începe să vadă ,
sursa orică rui sens, precum și fundamentul filosofă rii, care va constitui calea pe care
caută să se distingă de filosofia dominantă a timpului să u. Hermeneutica, scrie
Philippe Arjakovsky, nu mai este doar teoria exegezei biblice, ci mai presus de toate,
orizontul temporal al sensului în care existența umană este „factual” inscrisă . Nu
este o relație de cunoaștere pe care hermeneutica o descoperă , ci o „înțelegere” sau
„pre-înțelegere” non-teoretică , care se manifestă mai întâ i într-un „Comentariu” al
lui Dasein ca „ființă -în-trezire”, deci inseparabilă de „o experiență tră ită ” , care
trebuie evidențiată .

Pentru că înțelegerea ființei (posibilul, transcendența), este ea însă și o tendință de a

aparține lui Dasein , s-ar putea continua posibilitatea repetă rii întrebă rii ființei.

Intuitia hermeneutica

Dacă expresia „savoir-voir” ar putea fi considerată standardul fenomenologiei

husserliene, verbul „a vedea” a devenit, în 1919, pentru Heidegger, sinonim cu
interpretarea și înțelegerea cu apariția termenului „hermeneutică ”. Cu expresia
intuiției hermeneutice Heidegger, îndră znește să reunească două noțiuni complet
eterogene: noțiunea fenomenologică de „intuiție” și noțiunea „hermeneutică ” de
interpretare. Această apropiere duce rapid la o diferențiere a perspectivelor
fenomenologice ale lui Heidegger de maestrul să u Husserl, pe care Jean Greisch le
rezumă în trei puncte:

Fenomenologia nu este mai presus de istorie,

Fenomenologia hermeneutică ca „înțelegere” este în primul râ nd o examinare a ceea

ce nu este fenomenul,

Nu în ultimul râ nd, fenomenologia hermeneutică , ca hermeneutică a vieții faptice,

este expusă într-o structură intenționată complexă care cuprinde cel puțin trei
dimensiuni: Gehaltsinn (conținutul sensului), Bezugsinn (sens referențial),
Vollzugsinn (sensul realiză rii sau mai degrabă de realizare), care va fi dezvoltată
mai jos în secțiunea intitulată „Fenomenele vieții au o structură intenționată
complexă ” .

„Sarcina hermeneuticii”, a spus Heidegger, „va fi să facă Dasein accesibil, în

caracterul să u de ființă , de fiecare dată „ adecvat ”, și să -l facă accesibil Daseinului
însuși, să îl comunice și să examineze ciudă țenia cineva cu care este lovit Dasein , ca
să spunem așa. În hermeneutică , pentru Dasein este configurată o posibilitate de a fi
și de a deveni „conștient” pentru sine ”. În cele din urmă , pentru a descrie finalitatea
vieții „facționale”, dezvă luită de hermeneutica sa, Heidegger vorbește despre
„trezirea pentru sine a lui Dasein ” adaugă Jean Grondin .

Un nou principiu de interpretare a trecutului

Ceea ce este în discuție, cel mai adesea pentru Heidegger, este relația interpretului
contemporan cu grecii antici. Deci, în loc să vedem în istoria trecutului doar o etapă
preliminară în raport cu prezentul, Heidegger crede că trebuie mai întâ i să ne
simțim excluși din discursul lor, împingâ ndu-l pe acesta din urmă în ciudat, pentru a
putea, în al doilea râ nd , odată ce suntem conștienți de diferența noastră , ne
deschidem că tre ei într-un salt real.
În acest sens, Françoise Dastur , observă că nu mai există în mod corespunză tor
trecutul, ci doar „ființa a fost”. Este Grecia arhaică a eposul și mutos , cea a lui Homer
și Hesiod la care Heidegger se referă , în scopul de a elucida sensul cuvintelor
presocratici.

Câ nd Heidegger ne cufundă în greci, el nu se supune unei curiozită ți istorice pure,

dar crede că , situâ ndu-se într-o epocă a ființei care poate fi opusă altor epoci ale
ființei, creștinismului și modernită ții, de exemplu, ceva va ajunge la termeni care să
ne lumineze asupra gradului de „ uitare a fi ” de care suferim.

Desfă șurarea experienței vieții

Wilhelm dilthey

Imediat introdus, conceptul de „Lumea vieții” sau Lebenswelt este pluralizat ca

Umwelt ambientală , lumea comună Mitwelt , lumea proprie a lui Selbswelt prin care
„Viața” se exprimă în manifestă ri care reflectă auto-interpretarea ei și autosuficiența
sa spontană . . Dacă orice preînțelegere nu poate fi detașată de o experiență tră ită ,
este important să îi identifică m contururile.

Cu această experiență a vieții, Heidegger învață că ceea ce este mai întâ i nu sunt
experiențe psihice succesive și izolate, ci schimbâ nd mereu „situații” care sunt atâ t
de multe locuri de înțelegere a sinelui ca mod de a fi și nu ca conținut sau substanță .
Heidegger va avea ambiția să se gâ ndească la „situație” fă ră niciun scop obiectiv.

Hermeneutica în Ființă și Timp

Aprinderea fenomenelor

Ontologia și fenomenologia sunt utilizate pentru a desemna respectiv obiectul

filozofiei (ființei) și metoda. Ambele discipline sunt destul de bine descrise în special
în (§7) în timp ce hermeneutica, ca disciplină , este abia atinsă , deși în altă parte (SZ
p. 38 ) este desemnată , ca disciplină . Hermeneutica lui Dasein , ca și ră dă cina alte
două .

Fenomenologia impune , în principiu , că orice pretenție trebuie să aibă loc mai

aproape de lucru. Acum, dacă fenomenologia are ambiția de a ne ară ta, trebuie
totuși să ne întrebă m cu Heidegger despre ce ar trebui să arate exact. Pentru
Heidegger este foarte exact ceea ce nu se vede, care este ascuns, dar care dă lucrului
sens și fundament (SZ p. 35 ).

Desfă șurarea hermeneuticii

Preocuparea lui Heidegger este aceea de a oferi ei înșiși accesul la lucruri, în ciuda
faptului că orice înțelegere se supune unei structuri de anticipare (SZ p. 32 ), un
Vorstruktur , din care observatorul nu poate scă pa spontan. Prima sarcină a
interpretă rii va fi deci să nu se lase dominat de „ fapte evidente”, „obișnuite”
Volksbegriffe , chiar și „ excese ” și să se întoarcă neobosit la lucrurile în sine. În timp
ce obiectul cu care se referă fenomenologia apare la prima vedere, ascuns, ascuns
sau obstrucționat, nu acest decalaj dintre aparență și realitate îl pune în discuție pe
Heidegger, observă Jean Grondin .

Jean Grondin își continuă analiza observâ nd că ceea ce polarizează atenția lui
Heidegger este problema „înțelegerii” și, prin înțelegere, „însușirea Sinelui” . Ca
înțelegere , Dasein se bucură de posibilitatea de a-și recapta propriile posibilită ți de
înțelegere. Dasein este investit cu o „deschidere sine“ , care este experimentat ca o
„putere de - a fi,“ un Seinkö nnen , o posibilitate care poate fi o alegere liberă și în
cunoștință de cauză . Deoarece Dasein este ființa care ar putea fi acolo, dar care din
cauza decă derii nu este exact acolo, sub domnia asurzitoare a Geredei care reunește
clișeele și toate locurile comune, prima sarcină va consta în recuperarea posibilită ții
unei „judecă ți libere și adevă rate” . Va fi, printr-o așa-numită interpretare sau
explicație, Auslegung , al că rui obiect va fi să actualiză m în prealabil „inteligibilită țile
actuale” care se apucă de inteligența noastră fă ră să o știm. „A face hermeneutica lui
Dasein înseamnă a-i reda mijloacele de a deschide ochii” scrie Jean Grondin.
Violența hermeneutică

„Inteligența hermeneutică trebuie să pornească de la semnele date, dar trebuie să

știe și să se rupă pentru a se redirecționa că tre intenția care animă cele spuse [...]
Există întotdeauna un decalaj între ceea ce se vede sau vizat și limbajul care îl
exprimă [...] A înțelege, înseamnă a efectua o reducere a privirii, a ști să ia o distanță
de ceea ce se spune pentru a pă trunde spre sens, spre sensul pe care vrea să fie auzit
”, scrie Jean Grondin .

În Kantbuch (§.35), Heidegger merge pâ nă acolo încâ t scrie „O interpretare care se

limitează la repetarea a ceea ce Kant a spus explicit, este condamnată în prealabil să
nu fie o explicație autentică , dacă sarcina sa Aceasta constă în a ară ta clar ceea ce
Kant , dincolo de formulele exprese, evidențiază în stabilirea fundației sale ”

Întrebarea cercului hermeneutic

Hermeneutica, Der Hermeneutik , nu este niciodată înțeleasă de Heidegger în sensul

să u modern de doctrină simplă de interpretare sau investigare a textelor. În
conformitate cu principiul hermeneutic, va fi totuși o chestiune de înțelegere
pornind de la „Totul” , adică aici de la Dasein , și numai în lumina sa, ceea ce
participă la el, adică „partea”, actul de a prinde și a se proiecta asupra unui fenomen.
Apare apoi în implementarea sa un risc de închidere într-un cerc hermeneutic
(înțelegerea ființei presupunâ ndu-i deja preînțelegerea). După cum remarcă Hans-
Georg Gadamer , procesul condus de fenomenologia hermeneutică , prin urmare, nu
scapă reproșului clasic al „cercului” în principiu. Heidegger, în cadrul unei abordă ri
progresive și „ repetitive ”, va aborda această problemă pe baze noi.

Cum scapă cercul heideggerian de contradicție?

Ră spunsul dat de Heidegger: cercul hermeneutic nu este vicios, deoarece punctul de

plecare în înțelegerea „înțelegerii” nu mai este un text, nu mai este lucrul vizat, ci
existența în „trebuie să fie”. În Ființă și timp , Heidegger clarifică în mod formal
situația hermeneutică , în funcție de ceea ce observatorul „are”, „ceea ce vede” și
„ceea ce anticipează ” - Vorhabe , Vorsicht , Vorgriff . Este vorba de a pune la
încercare prejudecă țile care ne fac surzi la ceea ce vorbește în tradiția transmisă .

De ce ar trebui să ne implică m?

Heidegger ne spune că „ființa de a fi”, despre care este vorba de dezvă luire, nu se
întâ lnește niciodată în mod spontan (paragraful 7 din Ființă și timp ) și, dacă se
crede, dimpotrivă , un cuvâ nt din Heraclit , „ „ îi place a ascunde „ ”. Cu toate acestea,
în „investigația fenomenologică ”, „ființa ființei” este deja preînțeleasă într-un anumit
mod de că tre Dasein , așa că va fi vorba de exploatarea și explicarea acestei
preînțelegeri. Această pre-înțelegere spontană , de natură pre-teoretică , nu este
cunoaștere, ci ca un fel de „înțelegere” care se manifestă existențial într-un „Cum”,
un mod de a fi al lui Dasein , ca „a fi-în-”. ”, Deci inseparabil de o „ experiență tră ită ” .

Pentru că existența este prin ea însă și, în esența sa, „înțelegere”, ea este condamnată
într-o structură de anticipare a îngrijoră rii care o împinge întotdeauna în fața ei în
noi proiecte: inteligibilitatea, pentru a trece înaintea lucrurilor.

Fenomenologia hermeneutică

Concepția hermeneutică a fenomenologiei reiese din primele lecții, cu accent pe

viața faptică

Interpretarea vieții faptice și istorice

Vezi și Hermeneutica vieții fracționate în Fenomenologia vieții (Heidegger) .

Printr-o experiență istorică , cea a prim-creștinismului

Anaximandru? Detaliu de la Ș coala lui Rafael din Atena .

Heidegger în special, cu ocazia lucră rii sale despre creștinismul timpuriu, identifică
o serie de semnificații care vor forma un fel de tipologie a diferitelor etape ale
comportamentului cuprinză tor al lui Dasein .

În „ caracterul să u de a fi creștinismul primitiv ” dezvă luie necesitatea de a evacua

toate explicațiile bazate pe așa-numitele obiectivită ți istorice pentru a acorda o
atenție susținută experienței tră ite a credinței, impulsului ei, necazurilor și
împlinirii sale.

Prin dezvă luirea necugetă rii originilor

Fenomenologia hermeneutică permite gâ ndirea orică rui cuvâ nt original sau, „cuvâ nt
fundamental”, a grecilor antici, să folosească expresia „Marlene Zarader”, pentru a fi
mereu în viață . Confruntat cu cuvintele și aforismele enigmatice rostite de
Parmenide , Heraclit sau Anaximandru , este inutil să că ută m în ele un gâ nd care ar fi
suficient pentru a „elibera” prin etimologie sau filologie. Pentru Heidegger aceste
cuvinte vor vorbi din nou „numai celui care avansează pentru a le întâ lni, în că utarea
nu a gâ ndului pe care l-ar conține, ci a experienței vitale pe care au fă cut-o posibilă ” .
„Hermeneutica provine din „ actul de prezență ” realizat în Da of Dasein; sarcina sa
este, prin urmare, să evidențieze modul în care, prin înțelegerea sa, prezența umană
se situează , circumscrie Da, „situsul” prezenței sale și dezvă luie orizontul care a fost
pâ nă atunci. a ră mas ascuns ” . Atingem aici, toată distanța care separă
interlocutorul fenomenologic care privește înapoi în trecut, pentru a scoate la iveală
experiența de neconceput care ră mâ ne la adă post de acolo cu, comentatorul,
filologul sau chiar interpretul.

Formalizarea experienței hermeneutice

Structura tridimensională a intenționalită ții

Potrivit lui Heidegger, „semnificația unui fenomen”, indiferent de ce este, cuprinde

cel puțin trei dimensiuni, care constituie o desfă șurare majoră a conceptului de
intenționalitate și pe care el îl desemnează drept conținut al sensului Gehaltsinn ,
semnificație referențială Bezugssinn , sens de realizare Vollzugssinn că Jean Greisch
aranjează în această ordine să -și respecte mișcarea:
Înțelesul lui Gehaltsinn

Gehaltsinn desemnează lumea ca o lume a vieții în raport cu o anumită „viziune

asupra lumii“ (de exemplu , lumea credinciosului sau „lumesc“ lumea Proust cu
codurile sale particulare, lumea lui Homer).

Înțelesul lui Vollzugssinn

Înțelesul efectuației , Vollzugssinn sau, de asemenea, sentimentul de realizare pare a

fi cel mai bogat, dar și cel mai dificil de înțeles, se gă sește, potrivit lui Jean Greisch,
de altfel prost explicat de majoritatea comentatorilor, deoarece nu este o chestiune
a diferenței dintre practic și teoretic. Deci nu rugă ciunea în sine, recitarea aceleiași
rugă ciuni, ne face să înțelegem, pentru creștinul sau budistul convins, sensul
împlinirii, sensul existenței pe care acesta îl dă , ci numai credința care se adaugă
rugă ciunii și care transformă felul de a fi al credinciosului.

Astfel, viața creștină din creștinismul timpuriu, pe vremea lui Pavel , așa cum este
descris în Fenomenologia vieții religioase, este concentrată în „cum” realizarea ei, a
deveni creștin implică întotdeauna o cunoaștere imanentă , o înțelegere a acestei
deveniri ca devenită , el este ființa care primește cuvâ ntul, să se întoarcă la
Dumnezeu și să se întoarcă de la idoli. „Această realizare este într-adevă r o
mobilitate a vieții, mai ales nu o stare, starea unui subiect îndreptat spre un obiect
care ar fi Dumnezeu” . Este Sinele în fața lui Dumnezeu viu, așa cum a fost proclamat
de Karl Barth, care se întâ mplă de la sine, de fiecare dată . Este un „aici sunt”, care
este o sursă de îngrijorare pe care Pavel , dimpotrivă , nu o calmează .

Sensul referențial Betzugssinn

În această dimensiune, obiectivul obiectivator va prevala, ceea ce presupune

„coborâ rea” și o anumită ocultare a experienței tră ite. În mintea lui Heidegger,
această obiectivare nu privește doar lumea „teoretică ”, ci și lumea estetică și
religioasă .
Efectul dublu al actului de Prezență

„Ființa-acolo” sau Dasein este întotdeauna, în ființa sa, un act de „Prezență ”, (fă câ nd
un salt) prin care și pentru care sensul este revelat în prezent, această „Prezență ”
fă ră de care ceva asemă nă tor unui sens în prezent nu ar fi niciodată dezvă luit.
Această „Prezență ” are caracterul de a fi revelatoare, dar în așa fel încâ t prin
revelarea sensului, ea însă și este revelată , ea însă și care este revelată .

Vedem aici notele lui Jean Greisch că înțelegerea și explicarea nu sunt moduri
intenționate de raportare la ceva, ci că este vorba de un mod specific de a fi, în care
Dasein se trezește pentru sine.

Se va gă si o aplicație a acestei teorii a prezenței revelatoare în studiul dedicat

„devenirii” primilor ascultă tori ai Sfâ ntului Pavel , din care toate conexiunile
(referințe, semne, simboluri), ale „ființei creștine”. cu lumea sa înconjură toare, sunt
de acum înainte împlinite și adunate înaintea lui Dumnezeu, în articolul
Fenomenologia vieții religioase . În același mod, vom gă si în legă tură cu o conferință
despre Martin Luther o aplicație a sensului activ în hermeneutica „Prezenței” în
legă tură cu significatio passiva , în mintea reformatorului vezi Hermeneutica
luterană .