Cercul hermeneutic

Principiul hermeneutic potrivit căruia întregul trebuie înţeles prin părţile sale, iar
partea prin întreg, este preluat de hermeneutica modenă din retorica antică. De ex., pentru a
înţelege fragmentele unui text, trebuie să anticipezi sensul care rezidă, în întreg, textul (ex:
felul cum învătăm o limbă străină). Procesul înţelegerii unui text constă dintr-o continuă
pendulare între parte şi întreg, extinzându-se în cercuri concentrice. Criteriul înţelegerii
corecte îl reprezintă acordul părţilor într-un întreg. Lipsa acestui acord semnifică eşecul
actului comprehensiunii.
Cel care a nuanţat cercul hermeneutic în funcţie de latura obiectivă şi cea subiectivă a
interpretării este Schleiermacher. Asemenea cuvântului în propoziţii, textul e văzut el însuşi
ca o parte a unei lucrări mai ample, parte care la rândul ei face parte din opera autorului etc.
Aceasta este latura obiectivă a cercului hermeneutic. Însă, acelaşi text reprezintă o
manifestare subiectivă a unui moment creator, acesta fiind doar o parte a vieţii sufleteşti şi
spirituale a autorului.
În viziunea lui Gadamer, cercul hermeneutic trebuie definit cu totul altfel. Teoria lui
Schleiermacher cu privire la latura subiectivă a interpretării şi înţelegerii trebuie abandonată.
Atunci când cineva încearcă să înţeleagă un text, nu trebuie să se transpună în sufletul
autorului. În loc să presupună o misterioasă comunicare a sufletelor, hermeneutica explică
fenomenul înţelegerii prin coparticiparea la un sens. Conform lui Gadamer, nici latura
obiectivă a cercului nu atinge miezul lucrurilor. Scopul oricărei interpretări este înţelegerea
lucrurilor la care textile fac referire şi, într-un fel, punerea lor de acord, într-un ansamblu
logic.
La origine, hermeneutica a avut ca sarcină refacerea acordului dintre textele aflate în
divergenţă. În istoria hermeneuticii sunt câteva momente cheie care se invocă pentru a se
susţine teze asemănătoare. De ex., Augustin, care încearcă să concilieze Vechiul Testament cu
revelaţia creştină, Filon, careface sinteza între gândirea iudaică şi filosofia greacă,
protestantismul timpuriu, Ast, precursor al lui Schleiermacher, care vede sarcina
hermeneuticii în acordul dintre antichitate şi creştinism. După opinia lui Gadamer, teoria
privind unitatea dintre antichitate şi creştinism reprezintă un moment deosebit de important în
istoria hermeneuticii, momente pe care Schleiermacher şi urmaşii lui le-au ignorat sau tratat
superficial. Hermeneutica iluministă avea de asemenea sarcina de a consilia între autoritatea
tradiţiei şi exigenţele raţiunii. Critica tradiţiei trebuia făcută în mod raţional, dar raţiunea
însăşi era produs al tradiţiei.
Cercul hermeneutic, prezent pretutindeni unde are loc o interpretare sau un efort de a
înţelege a unui fenomen spiritual istoric, nu este un cerc vicios, ci are un sens pozitiv,
ontologic (ontologic = universal, pentru Gadamer). Cercul hermeneutic este aşadar universal
fiindcă orice înţelegere este condiţionată de o pre-înţelegere, orice judecată are ca presupoziţie
o pre-judecată. El reia astfel una dintre ideile fundamentale ale hermeneuticii lui Heidegger.
Cel ce încearcă să înțeleagă un text anticipează deja un sens al întregului. Altfel spus,
cititorul se apropie de text cu o așteptare. În procesul comprehesiunii își dispută întâietatea
mai multe asemenea proiecții. Ele sunt cu atât mai numeroase și mai rivale cu cât interpretul
pătrunde mai profund în spiritul textului. Altfel spus, interpretarea presupune deja anticiparea
unui sens, dar sensul este revelat tocmai de acea interpretare. Întelegerea înseamnă
succesiunea corecturilor aduse presupoziției cititorului. Textul îi spune acestuia ceva, în
măsura în care el este pregătit să asculte.