Imaginarul și teoriile cunoașterii

Reconsiderarea imaginarului și încercarea de a-l introduce în formele de

cunoaștere este o adevărată provocare și un temei pentru alegerea acestei teme. Motivul ar
mai fi și modificările de peistemă apărute în ultimul secol.
Depășirea starii de inerție în raport cu de relația imaginar – rațional ce implica o
stare de conflict între știință și cunoașterea imaginativă este o altă problemă determinată
de realismul conceptual.
Domeniul imaginarului este complicat de definit.Astfel, prin natura sa, imaginarul
constituie obiectul de interes al mai multor discipline, ca de exemplu istoria religiilor,
istoria artelor şi a literaturilor, de istoria ştiinţelor şi a ideologiilor, de istoria mentalităţilor
sau de antropologia istorică.
Imaginarul s-a remarcat în cadrul multiplelor cercetări din pluralismul existent,
propriu epocii noastre, dar și din sentimentul că adevărata explicaţie a experienţele
acumulate în ultimul secol la un nivel mai profund în raport cu cauzalitatea convenţională.
Curiozitatea tot mai vie din ultimii ani pentru fenomenele şi tipurile de
experienţă umană pentru paranormal, asociată cu insolitului şi fantasticul – exploatată
maxim la nivelul produselor de larg consum – au alimentat un tip de contracultură
populară, a iraţionalului. Această contracultură, de altfel sensibilă la rolul reprezentărilor, a
început să intre şi în zona de interes a specialiştilor. Din ce în ce tot mai mulți sunt
tentaţi să vorbească despre „întoarcere a refulatului”.
Din punct de vedere semantic, imaginarul trebuie deosebit de fantastic, fabulos
sau imaginație chiar dacă sensul este, apropiat. Dacă fantasticul și fabulosul, par –
sinonimi, cu invenţia – imaginarul înseamnă, mai degrabă o „fantezie strunită”, creată
printr-un ansamblu de reprezentări raportate la o realitate despre care oamenii cred că
există, dar pe care nu au văzut-o sau nu o pot vedea.
De aici, concluzia că definirea imaginarului nu este uşoară, în condiţiile extinderii domeniul
şi a concurenţei pe care şi-o fac diverse discipline, fiecare cu modul specific de interpretare.
Istoria imaginarului poate fi definită ca o istorie a arhetipurilor care pot fi constante
sau cu tendinţe esenţiale ale spiritului uman.
Potrivit majorităţii specialiștilor există opt structuri arhetipale care se pot combina în
toate tipurile de imaginar:
a) convingerea în existenţa unei alte realităţi, invizibilă şi transcendentă, ţinînd
de domeniul supranaturalului sau al sacrului. Exemplu:totemismul, animismul, cultul
strămoşilor, fetişismul. Concluzie:Modernitatea nu a dus la dispariţia sacrului, ci doar la
alterarea lui, într-o multitudine de noi forme, secularizate;
b) convingerea potrivit căreia corpul fiinţei umane (învelişul material) este
dublat printr-un element imaterial şi independent (numit „spirit”, „suflet”, „dublu”
etc.),
Exemplu: În toate credinţele se relatează despre călătoriile vrăjitoarelor
Concluzie: Rezistența în timp a convingerilor și aspectelor lef=gate de călătoriile în
Infern și în Paradis.
c) alteritatea. Defineşte legătura dintre Eu (Noi) şi Ceilalţi, regăsindu-se, astfel,
în orice raport interuman şi în orice discurs asupra fiinţei.
Exemplu: Tendința trecerii dincolo de limitele umanităţii, într-o zonă apropiată
fie de animalitate, fie de divin.
 Concluzie:Într-un sens mai larg, alteritatea se referă la diferenţa dintre spaţii,
peisaje şi fiinţe, intrînd în alcătuirea imaginarului geografic, biologic şi social (utopiile) ca o
componentă esenţială;
d) unitatea sau aspiraţia de a supune toate diferenţele unui principiu unic.
Exemplu:Tendința spre coerenţă și sens, a fiinţei umane
Concluzie: Această aspiraţie și coerenţa ascunsă printr-o hermeneutică foarte
complexă nu a dispărut nici astăzi( supravieţuirea activă a religiilor )
e) actualizarea originilor
Exemplu: permanența raportare la mituri, specifică tuturor comunităţilor de ieri şi
de astăzi.
Concluzie: Trecutul este legat de prezent, iar oamenii dezvoltă sentimentul
identităţii şi garanţia perenităţii.
f) dorinţa de a descifra viitorul;
Exemplu: Rezistența practicilor mistice.
Concluzie: Oricât ar evolua omul, societatea se păstrează această dorință.
g) dorinţa de a evada din condiţia umană şi din istorie.
Exemplu: “nostalgiei epociii”, sau a imaginării locurilor utopice.
Concluzie: Oricât s-ar dori atingerea progresului și idealului se păstează nostalgia
vremurilor apuse.
h) lupta şi complementaritatea contrariilor, care se regăseşte, într-o formă sau alta, în
toate culturile.
Concluzie: sunt comune tuturor tipurilor de comunitate umană, indiferent de epocă
istorică. arhetipurile se combină mereu și se adaptează mediului social în continuă
schimbare.

BIBLIOGRAFIE:

 Ilie Pârvu, Introducere în epistemologie, București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1984.
 Mihail Florescu, Enigmele și paradigmele materiei, București, Editura Politică (Idei
contemporane), 1984.
 Emanuel Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaștere, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1984.
 Lucian Culda, Omul, cunoașterea, gnoseologia, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1984.
 Mihai Drăgănescu, Științăși civilizație, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1984.