Metoda deductivă

Părintele metodei deductive, chiar și în perioada

modernă, este Rene Descartes.
În acest proces raționamentul pornește de la una sau
mai multe declarații pentru a ajunge la o concluzie.
Deducerea conectează premisele cu concluziile. Dacă
toate premisele sunt adevărate, termenii sunt clari și
regulile de deducere sunt utilizate, concluzia trebuie să
fie adevărată.
Într-o deducere, începem cu un argument sau ipoteză
generală și examinăm posibilitățile de a ajunge la o
concluzie specifică și logică. Metoda științifică utilizează
deducerea pentru a testa ipotezele și teoriile.
În cartea de tinereţe (Discurs asupra metodei.),
rămasă nepublicată în timpul vieţii, Réné Descartes
enumeră 21 de astfel de reguli. Pentru a putea fi utilizate
(dar şi pentru a le putea strecura prin plasa vigilenţei unei
ideologii înfeudate dogmatismului teologic), ele vor fi
condensate de către autor în 4 exi-genţe majore,
prezentată în prefaţa unor cărţi cu profil ştiinţific,315
prefaţa ajunsă a reprezenta, în timp, o lucrare filosofică
de sine stătătoare (cea mai celebră din scrierile
filosofului), la care ne-am referit mai sus.
Regula I era de a nu accepta niciodată un lucru ca
adevărat, dacă nu l-am cunoscut în mod evident că este;
adică „a evita cu grijă graba şi prejudecata şi... a nu
cuprinde în judecăţi...mai mult decât ceea ce s-ar
înfăţişa minţii mele atât de clar şi de distinct, încât să nu
am nici un prilej de a mă îndoi”. Din această regulă
rezultă că în cunoaştere ideile acceptate trebuie să fie
evidente, adică clare şi distincte de alte idei. Lipsa
evidenţei şi clarităţii trebuie să constituie motiv pentru
îndoială, după cum lipsa clarităţii intuitive trebuie să
conducă la includerea cunoaşterii mijlocite sau
discursive.
A II-a regulă cerea să „împărţim fiecare dintre
dificultăţile pe care le cercetăm în atâtea părţi în câte s-
ar putea şi de câte ar fi nevoie pentru a le rezolva mai
bine”. Prin această recomandare carteziană, înţelegem că,
în cunoaşterea fenomenelor complexe, gândirea
discursivă trebuie să procedeze la analiza (sau
diviziunea) datelor.
A III-a regulă impune să „conducem în ordine
gândurile începând cu obiectele cele mai simple şi mai
uşor de cunoscut, pentru a ne ridica, puţin câte puţin, ca
pe nişte trepte, până la cunoaşterea celor mai com-plexe,
şi, presupunând că există ordine chiar şi între cele care
nu se succed în mod natural unele după altele”. După
cum rezultă, concluziile nu trebuie elaborate înainte de a
analiza (adică a cerceta pe elemente) fenomenul
complex. Sinteza trebuie anticipată şi pregătită de
analiză. Sinteza se înfăptuieşte în mod firesc, prin
înaintarea de la simplu la complex, în concluzii. Această
regulă este foarte importantă şi prin faptul că ea scoate în
evidenţă că descoperirea adevărului este condiţionată de
stabilirea ordinii şi înlăturarea haosului din sfera
informaţiilor acu-mulate. În universul haotic , adevărul în
cercetarea este imposibil să se menţină ca valoare
gnosiologică; doar ordinea îi dă şansa de a vieţui.
Ordinea în cercetare, de regulă, vine prin descoperirea
acesteia (sub semnul legii, sau al necesităţi) în lucruri,
adică pe temeiuri gnosiolo-gice. Rene Descartes ne
vorbeşte despre o ordine introdusă de gândire pe baza
conceptelor şi principiilor de sistematizare a
cunoştinţelor, adică pe temeiuri metodologice.
 A IV-a regulă a metodei impune „a face peste tot
enumerări atât de complete şi previziuni atât de
generale, încât să fiu sigur că n-am omis nimic” Această
regulă pretinde cercetătorului ca analiza să fie completă,
numai astfel sinteza dovedindu-se fructuoasă şi
relevantă. Enumerările trebuie să ne garanteze că nimic
n-a fost omis.
Aceste reguli, formulate de Réné Descartes – cu
peste 350 de ani în urmă – şi reconfigurate de gânditori
nu mai puţin celebri precum Blaise Pascal, autorii
celebrei logici de la Port Royal sau Nicolas
Malebranches, se dovedesc a fi valoroase şi astăzi, pentru
orice minte implicată în cercetarea ştiinţifică.