Reflecția asupra Celorlalți

Complexa problemă a Celuilalt sau – mai bine – a „Celorlalți” a fost mult timp tematizată de
fenomenologie. Pe Alfred Schütz, de exemplu, l-a preocupat în special modul în care Ceilalți își
interpretează propriile acțiuni, pe ei înșiși, unul pe altul, acțiunile altora, grupurile, produsele,
situațiile altora.
Spre deosebire de el, Edmund Husserl s-a oprit asupra modului în care Ceilalți sunt constituiți
originar de un sine printr-un transfer de sens și o aprezentare în pasivitatea primară. Oamenii își pot
asuma doar că, întotdeauna, atunci când îi întâlnesc pe Ceilalți, pot lăsa deoparte, abstrăgându-se,
modul în care Ceilalți își interpretează propriile acțiuni, produse etc.
În istoria fenomenologiei, cea mai mare parte a reflecției constă în observare de sine, în care
întâlnirile și lucrurile-ca-întâlnite aparțin aceluiași flux al vieții mentale ca și reflecția asupra lor. Dar
acesta nu e singurul tip de reflecție. Aici, preocuparea e „reflecția asupra Celorlalți”, unde „reflecție”
nu semnifică automat că ceea asupra a ce se reflectează trebuie să aparțină aceluiași flux mental ca și
„reflectarea”. În schimb, ceea ce face în general ca observarea să fie „reflexivă” e tematizarea a ceea
ce se numește tehnic „corelații noetico-noematice”. Prin intermediul auto-observării, putem observa
cum întâlnim lucrurile noi înșine și, corelativ, cum sunt întâlnite lucrurile așa-cum-sunt-ele-întâlnite-
de-noi-înșine. Prin contrast, reflecția asupra Celorlalți se concentrează asupra modului în care Ceilalți
întâlnesc lucrurile și, corelativ, asupra lucrurilor ca-întâlnite-de-ei. Deci, există două specii de
reflecție. Ceilalți observați reflexiv pot fi, ei înșiși, fie în atitudinea directă, de uitare de sine, sau
auto-reflexivi, sau pot chiar să reflecteze asupra Celorlalți ei înșiși – inclusiv, de exemplu, cineva
care observă ea însăși în mod reflexiv felul în care este ea observată. Și acest lucru poate fi stabilit
prin reflecția asupra Celorlalți.
A-i înțelege pe Ceilalți prin intermediul propriilor interpretări ale acțiunilor, sinelui,
produselor este chiar o abordare pe care ne putem baza, una pe care mulți reprezentanți ai
disciplinelor culturale o și utilizează regulat, în observarea participativă și în studiul discursurilor și
textelor. Dar ne putem întreba dacă Celălalt minte, se înșală sau e pur și simplu inept în ceea ce ține
de auto-observare și raportare despre sine. A fi o persoană politicoasă implică mici minciuni cu
privire la diferite lucruri triviale, și multe ocupații, cum ar fi vânzarea mașinilor la mâna a doua,
impun abilități mai mari de a minți. Faptul că cineva poate să se înșele el însuși e o problemă foarte
complexă. În cele din urmă, abilitățile de a te observa pe tine însuți, propriile întâlniri și propriile
lucruri-ca-întâlnite variază considerabil (chair unii autoproclamați fenomenologi au probeleme în a
realiza acest lucru.).