Obiectul psihologiei – perspective dupa Zlate

Psihologia este un domeniu cu multe faţete şi pentru a le vedea în întregime trebuie să le

privim pe toate. Rita L. Atkinson şi colegii ei (1993) cred că în psihologie s-au conturat până
în momentul de faţă cinci tipuri de abordări, implicit de psihologii: perspectiva biologică
(centrată pe studiul substratului material, neurologic al comportamentului şi proceselor
mintale), perspectiva comportamentistă (axată pe studiul obiectiv al comportamentului uman
şi animal); perspectiva cognitivistă (apărută ca o reacţie împotriva celei dinainte şi
concentrată pe revenirea la studiul proceselor mintale); perspectiva psihanalitic (care ar
reprezenta o combinare între cea biologică şi cea cognitivistă, deoarece foloseşt noţiunile de
conştient, memorie, gândire, dar şi pe cele referitoare la bazele biologic ale instinctelor);
perspectiva fenomenologică (focalizată pe experienţa trăită de individ).
Cele cinci perspectiv sunt complementare, compatibile, putând fi utilizate în studiul
unuia şi aceluiaş fenomen. De pildă, obezitatea poate f explicată prin factori biologici
(predispoziţia nativă, ereditară spre obezitate), da; şi comportamentalist (atracţia exercitaţi
asupra individului de stimulii alimentar şi orientarea acestuia către ei) sau psihanalitic
(mâncarea este un mijloc de 2 reduce anxietatea).
Perspective de abordare a obiectului psihologiei

Dificultăţile în a stabili ce este psihicul au condus la dificultăţi în a stabili care este

obiectul psihologiei.
Literatura de specialitate a identificat o serie de orientări şi şcoli psihologice care au
contribuit la delimitarea obiectului psihologiei. Astfel, au fost evidenţiate: orientările care
consideră ca obiect al psihologiei viaţa psihică interioară; orientările care consideră ca obiect
al psihologiei comportamentul observabil şi măsurabil; orientările care consideră ca obiect al
psihologiei conduita, activitatea individului; orientările care consideră ca obiect al psihologiei
omul concret în integralitatea şi unicitatea sa.

1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei

Reprezintă cea mai răspândită modalitate de concepere a obiectului psihologiei, apărută
şi promovată în perioada de început a psihologiei. Ea a îmbrăcat mai multe forme, dintre care
mai răspândite sunt concepţia şi metoda introspecţiei şi concepţia şi metoda psihanalitică.
1.1. Introspecţionismul
Introspecţia apare într-o dublă accepţie: atât în calitate de concepţie, cât şi ca metodă
de cercetare psihologică. Din perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc de

1
fenomene ce îşi au izvorul în ele însele, fără nici o legătură determinativă cu exteriorul.
Psihicul este o lume aparte, interioară, formată din trăiri exclusiv subiective : el este izolat
de lumea externă şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă, existenţa lui
fiind redusă la trăirea lui; el constituie o „lume închisă în sine", un bun personal al fiecărui
individ. Conţinutul psihicului este „pur", el nu are nici o legătură cu lumea externă,
materială. Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în
obiect şi subiect al cercetării. Dacă vrem să studiem gândirea, spun introspecţioniştii, nu
avem altceva de făcut decât să-l punem pe subiect să gândească şi să-şi descrie experienţa
sa. A fi concomitent şi obiect, şi subiect al cercetării constituie condiţia sine qua non a
metodei introspecţiei. Cum însă dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea
studierii propriilor funcţii psihice, nu şi a celor aparţinând altor persoane, atunci, pentru a
se putea realiza şi acest deziderat, introspecţioniştii recomandă empatia, adică transpunerea
cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane.
Introspecţioniştii situează în centrul psihologiei studierea fenomenelor conştiente; de
aceea, introspecţia s-a mai numit şi psihologia conştiinţei. „Obiectul propriu al psihologiei
este viaţa conştientă, oriunde s-ar fi manifestat ea". Introspecţia îşi are originea în Germania,
în laboratorul de psihologie înfiinţat de Wundt în 1879, şi cum la acesta au venit la
specializare psihologi din toată lumea, ea se răspândeşte extrem de repede, nu doar în Europa,
ci şi în America. Cel care duce introspecţia în America este Edward B. Titchener (1867-1927)
(considerat purtătorul de cuvânt al lui Wundt în Statele Unite), care a generat o orientare
psihologică ce poartă denumirea de structuralism.
Din perspectiva structuralismului, psihologia trebuie să abordeze procesele
elementare ale experienţei conştiente. Structura conştiinţei include două tipuri de elemente
primare care pot fi studiate în laborator: senzaţiile şi sentimentele.
Pentru studierea elementelor conştiinţei, Wundt şi adepţii săi structuralişti au utilizat
metoda cunoscută ca metoda introspecţiei/ autoobservării (în latină, introspectio înseamnă a
privi în interior). Subiecţilor li se solicita să-şi descrie procesele mentale din momentul în care
au sesizat că au trăit o anumită experienţă obiectuală (contactul cu o floare trebuia descris în
termenii senzaţiilor provocate de floare — culoare, formă etc). Wundt considera că se pot
aborda experimental numai procesele psihice elementare: senzaţii, percepţii, timp de reacţie,
emotivitate elementară. De aceea, obiectul de studiu al introspecţionismului
(structuralismului, de fapt) era constituit din toate reacţiile psihice ale persoanei: ce spune, ce
acţiuni desfăşoară, ce expresii are, trăirile interne fiind exprimate verbal, prin descrieri. Sub
aceste auspicii s-au abordat aspecte importante ale psihicului ca gândirea şi memoria.
2
Gândirea, de exemplu, a fost abordată ca un proces de rezolvare de probleme şi studiată prin
metoda introspecţiei.
Metoda introspecţiei a fost fie supraevaluată, fie contestată sau a fost ridiculizată. Astfel
filozoful pozitivist A.Comte consideră încercarea de cunoaştere a faptelor de natură psihică
prin introspecţie ca fiind asemănătoare cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine în timp ce
priveşte sau cu încercarea unei persoane de a se vedea pe sine de la o fereastră în timp ce trece
strada – mod plastic de a exprima faptul că introspecţia ridică o mare problemă: dedublarea
(când are cine să observe nu are ce şi când există obiectul observaţiei nu are cine să observe).
Într-adevăr prin introspecţie ne punem în situaţia de a delimita în interiorul nostru un fapt de
conştiinţă pe care să îl observăm fără ca actul observării (care este tot un fapt de conştiinţă) să
îl afecteze în vreun fel. Astfel, ajungem la întrebarea dacă observatorul (psihic) poate să
observe ceva în care este intrinsec implicat şi dacă trăirea psihică (experienţa) nu se schimbă
în momentul în care devine obiect de observaţie. Diversitatea relatărilor subiecţilor despre
ceea ce ar fi trebuit să fie o experienţă mentală comună tuturor, diversitatea datelor colectate
de introspecţionişti în laboratoarele de cercetare au ridicat serioase semne de întrebare cu
privire la capacitatea acestei metode de a oferi o imagine clară şi coerentă a activităţii mentale
umane.
Îndoieli au apărut şi în privinţa unei alte metode utilizate de introspecţionişti, de data
aceasta nu pentru cunoaşterea propriei interiorităţi ci pentru cunoaşterea celuilalt şi anume
empatia (pathos înseamnă simţământ, simţire) adică transpunerea în starea, în simţirea
celuilalt. Principalele obiecţii care s-au ridicat s-au referit la posibilitatea reală a unei
persoane de a se transpune în sentimentele celuilalt dacă nu avut acelaşi tip de experienţă,
dacă nu a trăit el însuşi aceleaşi sentimente.
După 1920, încep să se dezvolte o serie de şcoli care reprezintă reacţii mai bine
conturate la introspecţionism, printre acestea remarcându-se funcţionalismul.
Titchener credea că psihologia nu trebuie să-şi formuleze scopuri practice,
singurul ei scop fiind acela al unei mai bune cunoaşteri a conştiinţei prin introspecţie.
Această opinie era îndreptată împotriva unei alte orientări psihologice din epocă,
practicată concomitent cu structuralismul, şi pe care însuşi Titchener a denumit-o
funcţionalism, cunoscut şi sub denumirea de „şcoala de la Chicago", care se preocupa de
importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în vederea adaptării individului şi a
organismului său la condiţiile de mediu.
Afirmat ca psihologie a conştiinţei, introspecţionismul are meritul de a fi evidenţiat
structura (structuralismul) şi funcţiile, activismul (funcţionalismul) psihicului uman.
3
 În căutarea propriului obiect, psihologia ca domeniu atât de vast al cunoaşterii umane
înregistrează o serie de noi direcţii de dezvoltare, unele constituindu-se chiar ca reacţie la
introspecţionism sau dorind doar să depăşească limitele acestuia: psihanaliza, behaviorismul,
gestaltismul.

1.2. Psihanaliza

Psihanaliza afirmă ca obiect al psihologiei tot viaţa psihică interioară dar nu se limitează
la palierul conştient al psihicului, ci se focalizează mai ales asupra celui inconştient, deci
realizează o extindere a ariei de investigaţie faţă de introspecţionism.
Impusă de S.Freud (1856 – 1939), psihanaliza a evoluat în multe direcţii şi se prezintă
în zilele noastre ca un domeniu al cunoaşterii cu aplicaţii în multe domenii ale ştiinţelor
umaniste şi ale practicii psihologice.
Psihanaliza a fost impusă de S.Freud (1856 – 1939), care a ajuns la teoria psihanalitică
pornind de la practică, de la psihoterapia psihanalitică. El introduce concepte care sunt
reţinute de psihologie drept corolare ale conceptului de psihic: aparat psihic, sisteme şi
instanţe ale aparatului psihic, mecanisme şi complexe ale psihicului.
În concepţia freudiană aparatul psihic este organizat nivelar şi are o dinamică specifică.
Într-o primă etapă a studiilor sale Freud identifică nivelele conştient, subconştient şi
inconştient ale psihicului iar într-o o a doua etapă (după 1920) instanţele acestuia (Sine; Eu,
Supraeu).
Conştientul este apreciat ca un conţinut psihic care aparţine la un moment dat conştiinţei
(care primeşte atât informaţiile din lumea exterioară cât şi pe cele din lumea interioară).
Preconştientul este apreciat ca un ecran între conştient şi inconştient, care menţine în
inconştient ceea ce este refulat acolo şi înregistrează reprezentările lucrurilor şi cuvintelor
devenind sediul memoriei, un fel de antecameră a conştientului. Sinele este abordat ca sediu
al instinctelor, Eul ca nivel de comandă şi control al psihicului iar Supraeul ca „instanţă
cenzor” în raport cu Eul.
M. Zlate defineşte conştiinţa ca fiind „o formă supremă de organizare psihică prin care
se realizează integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează
raportarea/adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social.”
latina con-scientia: act cu ştiinţă, ca o reproducere cu ştiinţă) arată că organizarea
conştientă este o re-producere cu ştiinţă, în care individul dispune de o serie de informaţii
4
ce pot fi utilizate în vederea descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou obiect, fenomen,
eveniment
Subconstientul – poate fi definit prin continutul memoriei de lunga durata si poate fi
constientizat in situatii adecvate
Dupa Golu subconstientul este definit prin continutul memoriei de lunga durata, care nu
se afla antrenat in momentul dat in fluxul operativ al constiintei, dar care poate fi constientizat
in situatii adecvate. El cuprinde informatii, aminitri, aotumatisme, deprinderi, ticuri, tonusul
emotional, motive.
Inconştientul
Există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice care intervin în activitatea
noastră, fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune
existente, neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient.
Astăzi includem în inconştient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei
achiziţionate şi care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de latenţă; unele vor fi
actualizate frecvent, altele poate niciodată. Apoi găsim toată rezerva de acte automate,
priceperi şi deprinderi care nu sunt necesare pentru moment (ştiu să dansez, dar nu e cazul, tot
aşa mai ştiu să schiez, să conduc un automobil etc). Ele intervin când o cere situaţia prezentă.
Ca obiect de studiu pentru psihologie, inconştientul nu poate fi abordat decât prin
intermediul formelor în care el se poate “exprima” (mascat, voalat) în conştient respectiv prin
vise, acte ratate, lapsusuri, asociaţii de imagini, idei şi cuvinte. Studiind aceste “producţii”,
psihologul poate identifica elementele de conţinut ale inconştientului. Metoda de investigare
a inconştientului propusă şi promovată de Freud se numeşte psiho-analiză şi constă în analiza
viselor, actelor ratate, lapsusurilor şi asociaţiilor. Pe baza analizei şi intepretării acestora
Freud a fundamentat nu numai o metodă de studiere a psihicului ci şi o metodă de terapie
psihică numită psihoterapia psihanalitică.

2. Comportamentul ca obiect al psihologiei

Dacă psihologia vrea să devină într-adevăr ştiinţifică, o ştiinţă practică, utilă,
deschisă, populară, accesibilă tuturor, ar trebui să realizeze următoarele deziderate: în
primul rând, să-şi schimbe obiectul, să înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu
comportamentul, singurul care poate fi studiat în mod obiectiv, care poate fi observat,
măsurat, cuantificat; în al doilea rând, ea trebuie să-şi schimbe metoda de investigare, să
arunce peste bord introspecţia şi să pună în locul ei metode obiective capabile a satisface
cerinţele unei ştiinţe pozitive ; în al treilea rând, psihologia ar trebui să-şi schimbe
finalitatea, adică să ţintească nu numai spre descrierea sau spre explicarea fenomenelor
psihice, ci şi spre formularea unor legi ale comportamentului în stare a funda acţiunea
eficace a omului asupra naturii.

5
 Şcoala psihologică şi orientarea care a afirmat ca obiect al psihologiei comportamentul
poartă numele de behaviorism, promovat de John B.Watson. Behaviorismul reprezintă
momentul în care psihologia se orientează şi spre altceva decât studiul stărilor de conştiinţă.
Propunerea comportamentului ca obiect al psihologiei este făcută în termeni agresivi, cu
reproşuri adresate celor s-au ocupat (prea mult timp şi cu prea puţine rezultate) de conştiinţă
şi de suflet. Watson este autorul unui “manifest” al behaviorismului şi al celebrei întrebări
adresate introspecţioniştilor - ”Cine a atins vreodată un suflet”.
În definiţia lui Watson comportamentul este un “ansamblu de reacţii obiectiv
observabile pe care un organism echipat cu sistem nervos le execută ca răspuns la stimulările
mediului obiectiv observabile”, deci orice comportament poate fi descris în termeni de
„stimuli şi răspunsuri”.
Comportamentul, considerat de Watson noul obiect de studiu al psihologiei, este
ansamblul de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează. Psihologia reprezintă deci în
întregime studiul cuplului S(timul) - R(eacţie). Orice comportament poate fi descris în
termeni de „stimuli şi răspunsuri”.
Numai stimulul şi reacţia între care există o relaţie directă, nemijlocită şi unilaterală
sunt obiective, numai acestea pot fi studiate prin metode obiective. În categoria stimulilor
Watson încadrează orice modificare a mediului extern sau a organismului de la modificarea
ţesuturilor la privarea de hrană sau de dreptul de a desfăşura o activitate iar în categoria
răspunsurilor orice acţiune, de la îndepărtarea de o lumină la construirea unei case sau
redactarea unei cărţi.
Astfel, că, în esenţă, viaţa psihică ajunge să fie redusă la 3 categorii de comportamente:
viscerale (cuprind comportamentele prin care se exteriorizează emoţiile: frica, furia, mânia);
motorii (înglobează John B. Watson comportamentele manipulative, posturale,
locomotorii); laringeale (conţin comportamentele verbale datorate mişcărilor laringelui).
Unitatea acestor comportamente dă naştere la personalitatea umană.
Behaviorismul s-a focalizat pe construirea unei psihologii a faptelor observabile dintre
care este exclusă experienţa subiectivă. Metodele utilizate de behaviorişti sunt observaţia
sistematică şi experimentul. Astfel, sunt colectate observaţii care sunt sistematizate şi tratate
logic şi matematic. Observaţia la care recurg behavioriştii este una ştiinţifică, sistematică,
programatic diferită de cea obişnuită. În observaţia ştiinţifică se porneşte de la determinarea
experimentală a situaţiei exacte care va provoca reacţia ce urmează a fi observată. Şi în ce
priveşte experimentul sunt introduse tehnici noi ca înregistrarea reacţiilor musculare sau
verbale, electroencefalografia. Introducând rigoare şi control în cercetarea psihologică,
behaviorismul asigură o bună descriere a faptelor dar neglijează o altă obligaţie a unei ştiinţe,
aceea de a explica faptele. Abordarea comportamentului în sine, fără semnificaţia pe care o
are în realitate, fără rolul de expresie a unor structuri mentale subiacente configurează unele
dintre cele mai importante limite ale behaviorismului: ca să fie obiectivă devine o psihologie
rigidă.

Într-o accepţiune foarte largă, prin comportament înţelegem orice reacţie la un stimul.
Din această perspectivă, reacţia comportamentală se desfăşoară la următoarele patru nivele:
6
  cognitiv – prelucrările informaţionale declanşate de stimulul receptat, cum sunt
modul de interpretare a stimulului respectiv, activarea anumitor informaţii din memorie,
elaborarea unor planuri de acţiune, generarea unor soluţii, stabilirea unor scopuri etc.
 motor / comportamental propriu-zis – ansamblul manifestărilor externe,
observabile, măsurabile: elementele de mimică, gesturile, reacţiile verbale, ansambluri mai
complexe de tipul fugă, luptă sau imobilizarea corporală etc.
 biologic – reacţiile fiziologice ale organismului, cum sunt activarea specifică a
diferitelor structuri cerebrale, manifestările sistemului endocrin, modificarea ritmului cardiac
şi a tensiunii arteriale, a ritmului şi amplitudinii respiraţiei, a conductanţei electrice a pielii, a
reacţiilor gastro-intestinale etc.
 subiectiv – totalitatea reacţiilor emoţionale determinate de recepţia şi
interpretarea acordată stimulului respectiv.
La numeroasele critici care i s-au adus, behaviorismul a încercat, începând cu anii 1930,
să redefinească anumite concepte, să-şi reconsidere asumpţiile iniţiale fapt ce a condus la
apariţia neobehaviorismului. Principala renovare introdusă de reprezentanţii
neobehaviorismului se referă la reconsiderarea relaţiei stimul – răspuns. Astfel, Edward
C.Tolman recunoaşte existenţa unor variabile intermediare (care ţin de organismul
individului) care modulează răspunsul la stimul iar Frederic Skinner existenţa
comportamentelor operante (care întăresc probabilitatea apariţiei unui anumit răspuns la un
anumit stimul nu şi la alţii). Stanley Hall propune teoria sistemică asupra comportamentului
care face loc scopurilor, intuiţiei în explicarea relaţiei stimul – răpsuns.
3. Conduita (activitatea) ca obiect al psihologiei
Orientările anterioare puneau accentul fie interioritatea psihică a individului, aspectele
ei invizibile, greu de depistat şi descifrat, fie comportamentul, modul de exteriorizare al
psihicului, relativ uşor de observat şi măsurat, evident, s-a conturat o altă orientare, care să le
ia în seamă pe ambele.
3.1. Psihologia conduitei
Pierre Janet, cercetând diferite boli mintale (mai ales isteria - Tulburare mintală
manifestată prin descărcări emoționale, leșin, manifestată printr-un comportament
violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane ), Janet a conştientizat repede cel
puţin două aspecte : 1) studiul bolilor mintale ar putea constitui o cale de acces la cunoaşterea
şi înţelegerea vieţii mintale normale; 2) studiul bolilor mintale nu se poate face pe baza
introspecţiei. în aceste condiţii, ce ar trebui să studieze psihologia şi, mai ales, prin ce

7
metode? Răspunsul dat de Janet este aparent simplu: „Psihologia nu este altceva decât ştiinţa
acţiunii umane" (Janet, 1889, p. 440), ştiinţa conduitei. Janet introduce în psihologie
conceptul de conduită, înţelegând prin aceasta din urmă atât totalitatea manifestărilor vizibile,
orientate către „afară", cât şi totalitatea proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei. Mai
exact, conduita este ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (mişcări) la cele mai
complexe (raţionament), orientate spre un scop şi încărcate de sens.
Janet propune şi o nouă metodă de studiere a conduitei, oarecum diferită de metodele
obiective, de laborator, şi anume metoda clinică, care este un fel de „studiu de caz" individual
dintr-o perspectivă dinamică, deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea
aprofundată a acestuia într-un număr mare de şedinţe. Concomitent cu Janet, metoda a fost
folosită în SUA de L. Witmer, care a şi impus termenul de „psihologie clinică".
Daniel Lagache, pentru a investiga conduitele ar trebui să ştim sub ce formă se
manifestă ele, care sunt faptele pe care le oferă psihologului. Lagache consideră că acestea
sunt următoarele: 1) conduita exterioară, spontană sau provocată, accesibilă observaţiei; 2)
experienţa trăită, sugerată prin conduitele externe, mai ales prin limbaj; 3) modificările
somatice obiective ; 4) produsele activităţii subiectului. în funcţie de acestea, se recomandă
cinci moduri de cercetare : naturalistă; clinică ; psihanalitică ; microsociologică;
experimentală, iar ca instrument de tratare a faptelor recoltate, statistica.
3.2. Activitatea ca echivalent al conduitei
Extinderea obiectului psihologiei de la conduită la activitate, la acţiune (Jean Piaget,
Lev Vâgotski) a constituit un pas înainte în cunoaşterea psihologică. În termenul de activitate
sunt incluse, după M.Zlate, conduitele exterioare sau mintale realizate cu consum energetic şi
care duc la rezultate adaptative. Valeriu Ceauşu observă că în cadrul activităţii organismul se
află într-o triplă ipostază: de subiect, de beneficiar şi de instrument. Acest lucru afirmă
activitatea umană, o dată în plus ca domeniu extrem de interesant de cercetare pentru
psihologi. Cauză şi efect ale dezvoltării şi împlinirii umane, nevoie şi condiţie a existenţei,
activitatea ca obiect al psihologiei poate aduce informaţii preţioase pentru înţelegerea
psihicului.
Conceptul de conduită este cvasisinonim cu cel de acţiune sau de activitate, aşa încât
opiniile celor doi psihologi, mai ales cele ale lui Janet, au fost preluate, completate şi
fundamentate ştiinţific. în scurt timp, nenumăraţi autori au ajuns astfel la concluzia că
obiectul fundamental de cercetare al psihologiei îl constituie activitatea, cu elementul ei
esenţial acţiunea, fapt care a şi dus la apariţia unei noi orientări denumite „psihologia

8
acţională". „Psihologia ori este ştiinţa activităţii, ori nu este nimic", afirma tranşant Valeriu
Ceauşu.
Definită, într-un sens extensiv, ca relaţia dintre organism şi mediu ce presupune un
consum energetic cu finalitate adaptativă.
Rubinstein, arată că noţiunea de activitate poate fi folosită în raport cu un organ şi, în
acest sens, vorbim de activitatea ficatului, a plămânului, a creierului, dar şi în raport cu omul,
cu subiectul ei. în acest din urmă caz, este necesară desprinderea a două planuri specifice
activităţii: planul procesual, care presupune studierea structurii ei procesuale; planul personal,
individual, care nu vizează activitatea în sine, ci activitatea influenţată de atitudinile
subiectului faţă de sarcinile care i se ivesc. De exemplu, gândirea se dezvăluie pe plan
procesual atunci când stabilim operaţiile de analiză, sinteză, generalizare prin intermediul
cărora se rezolvă problemele intelectuale, iar pe plan personal, atunci când ţinem seama de
motivele omului, de atitudinea sa faţă de sarcinile pe care le soluţionează gândind. În primul
caz, gândirea apare doar ca activitate psihică, în timp ce în cel de-al doilea caz ea este mai
mult decât atât, este activitate de cunoaştere, în general teoretică.

4. Omul concret ca obiect al psihologiei

Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine, separate,
desprinse de purtătorul lor concret. De asemenea, activitatea este iniţiată, desfăşurată,
continuată sau stopată, ameliorată sau degradată, îmbogăţită sau simplificată şi sărăcită de o
persoană care dispune de o identitate psihofiziologică.
Omul concret, unitar, în integralitatea existenţei sale este statuat ca obiect al psihologiei
de către psihologia umanistă. Denumită şi „a treia forţă în psihologie” (alături de behaviorism
şi psihanaliză), psihologia umanistă se caracterizează prin focalizarea atenţiei pe experienţa
persoanei ca fenomen primar, pe experienţele umane unice (dragoste, ură, speranţă) cu
semnificaţiile lor personale, pe activitatea personală în care sunt implicate procese, funcţii şi
capacităţi psihice indisociabile de concretul existenţei persoanei în lume, în mediul său.
Orientarea a fost iniţiată în 1950, prin Maslow şi C.Rogers, în America şi exprimă
nevoia resimţită de psihologi de a reintegra într-un tot ceea ce şcolile anterioare au disociat în
existenţă conştientă sau inconştientă, manifestă sau latentă etc, respectiv OMUL. Pentru
C.Rogers, obiectul psihologiei este Sinele unic şi individual al omului. Acesta face ca omul să
nu fie un sclav sau o maşină ci o persoană capabilă să se construiască, să devină, până la
deplina autorealizare. Omul nu este o fiinţă dirijabilă din exterior ci o fiinţă proactivă care îşi
alege liber propiile căi de valorificare a propiului potenţial. Un alt umanist, Maslow prin
9
concepte precum piramida trebuinţelor umane, metamotivaţie umană, autoactualizare oferă o
viziune asupra omului care limitează conceperea acestuia în termeni mecanicişti. Gordon
Allport, tot din perspectivă umanistă afirmă că psihologia nu trebuie să studieze un om
artifical ci omul real compus din structuri unice şi concrete. Adepţii psihologiei umaniste
recurg la o metodologie bazată pe înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale
comportamentelor, a scopurilor şi motivelor acţiunilor umane.

Ierarhia nevoilor umane

Nevoi fiziologice, Nevoi de securitate, Nevoi de apartenenţă, Nevoi de
stimă, Nevoi de autorealizare
Când omul este satisfăcut din punct de vedere fiziologic şi se simte în siguranţă, el va
deveni interesat să îşi satisfacă nevoile de contact cu societatea. Noi avem nevoie să
intrăm în contact cu alte persoane. Este dificil pentru o persoană să trăiască singură,
izolată de societate. Omul se simte mai sigur şi are nevoie să facă parte dintr-un grup
oarecare, să aibă prieteni, să aibă contact cu lumea externă
orice persoană simte nevoia de a fi respectat, de a se simţi valoros
atunci când toate nevoile au fost satisfăcute, omul tinde să-şi dezvolte propriul
potenţial. Având la îndemână toate instrumentele, ei înţeleg că acum îşi pot atinge/
realiza cele mai înalte aspiraţii/ obiective. Omul tinde spre perfecţiune, spre IDEAL.

10
Abraham Maslow, ierarhia nevoilor
identifică cinci tipuri de nevoi specifice, fiecărui tip fiindu-i asociat un etaj al piramidei.

1. Pe nivelul cel mai jos sunt plasate nevoile fiziologice. Nevoia de hrană, de apă, de
adăpost, chiar nevoia de transport, adică acele nevoi care i-au forțat pe oamenii să lase
deoparte instinctul de prădător, de animal, pentru a se asocia în vederea supraviețuirii. Fără
satisfacerea nevoilor de bază, ființa umană încetează să subziste.
2. Nivelul următor, al doilea, este dedicat așa numitor nevoi ce țin de siguranța
personală. Nu are legătură cu nevoile fiziologice ? Nu, e mai mult. Pentru că siguranța
personală transcende siguranța fizică, teama de a fi agresat, și face apel la siguranța financiară
(un venit minim garantat, un plan de pensii decent), siguranța locului de muncă, siguranța
care-ți permite acel confort psihic necesar funcționării eficiente, eliberat de angoasele traiului
de zi cu zi.
3. Al treilea nivel este dedicat nevoilor sociale, de apartenență. Omul simte acest imbold
de a intra în relații cu ceilalți, de a încadra în grupuri sociale extinse. Și vorbim aici de grupuri
religioase, organizații profesionale, echipe sportive, grupuri de simpatizați ai unei persoane
sau cauze, sau chiar grupuri aflate la limita legii. În forma lor restrânsă, grupurile sociale ce
satisfac nevoia de aparență sunt familia, partenerul de viață, colegii apropiați sau confidenții.
4. Pe nivelul al patrulea, Maslow plasează nevoia de recunoaștere socială, încrederea în
sine, respectul de sine. Jabberjaw, personaj făcut celebru de Hanna-Barbera avea o vorbă „No
respect”, asta întrucât i se interzicea accesul doar pentru că era un „biet” rechin. Râdem, dar
lipsa respectului poate da naștere cu vremea la sentimente de inferioritate, transformate în
complex de inferioritate și inalienare socială.
5. În sfârșit, ultimul nivel, al cincilea, este rezervat de Maslow dezvoltării personale,
autorealizării. Împlinirii potențialului, am spune astăzi. Hobby-urile, mai cu seamă cele
costisitoare (plăcerea de a călători, de picta, de a învăța o limbă străină doar a citi un autor în
original) se află în vârful ierarhiei piramidei nevoilor. Și e destul de greu de atins.

11