O invitaţie la cunoaşterea de sine si a celorlalţi

Psihologia s-a născut din nevoia omului de a se cunoaşte şi de a-i cunoaşte pe cei din
jurul său. Preocuparea fiinţei umane de a se întoarce, reflexiv, spre sine o găsim încă din
Antichitate. Filosoful Xenofon, în lucrarea Din viaţa lui Socrate, imaginează următorul
dialog:

„- Ia spune-mi, Eutidem, ai fost vreodată la Delfi?

- Am fost, pe Jupiter, de două ori.
- Ai văzut, pe templu, inscripţia: «Cunoaşte-te pe tine însuţi!»?
- Mai e vorbă?
- N-ai luat seamă la învăţătura asta şi nu ţi-ai dat osteneala să te cunoşti?
- Nu, zău: credeam că mă cunosc destul de bine; căci mi-ar fi fost greu să învăţ altceva,
dacă nu m-aş fi cunoscut pe mine însumi.
- Crezi tu că e destul să-ţi ştii numele ca să te cunoşti? Apoi nu e limpede că în
cunoaşterea de sine e izvorul a nesfârşite bunuri, pe când necunoaşterea de sine aduce o
mulţime de rele?
- Omul care se cunoaşte ştie ce îi este folositor; deosebeşte ceea ce poate face de ceea ce
nu poate ; lucrând ce-i stă în putinţă, face rost de cele de trebuinţă şi trăieşte fericit;
ferindu-se de ce e peste puterile lui, înlătură greşelile şi nenorocirea. Dimpotrivă, cel
care nu se cunoaşte, ci se înşală asupra valorii sale, zace în aceeaşi necunoştinţă de
oameni şi de lucruri omeneşti; nu ştie nici ce-i trebuie, nici ce face, nici de ce oameni se
slujeşte; ci se înşală asupra tuturor lucrurilor, lasă să-i scape binele şi dă de nenorocire."

Înţelepciunea antică şi-a păstrat prospeţimea până în zilele noastre. Şi astăzi, nu putem
acţiona, nici nu putem avea satisfacţii dacă nu avem o corectă imagine de sine. Înţelegându-i
pe alţii, ne cunoaştem şi pe noi înşine.
Invitaţia la cunoaştere de sine - scria Vasile Pavelcu - nu este un îndemn la autocon-
templaţie, la narcisism, adică la un act de închidere în sine. Întrebarea „cine sunt Eu?” trebuie
citită într-un registru mult mai grav decât cel al introspecţiei autocompătimitoare. Căutând
căile cunoaşterii de sine ne îndreptăm spre tema majoră a personalităţii, a însuşirilor
principale, a dominantelor Eului. Din întrebarea „Cine sunt Eu?” vor deriva deci: „Cum ne
cunoaştem?” şi „Cum am devenit?”, „Cum am evoluat pentru a ajunge aici, unde suntem
acum?”.
Psihologia este ştiinţa care caută răspunsuri la aceste întrebări.
Cartea de faţă nu transmite doar cunoştinţe, ci şi chei pentru a le aplica. Solicităm
colaborarea fiecărui cititor, cerându-i să utilizeze informaţiile, să devină partener în această
încercare de a-1 ajuta să se cunoască şi să-i cunoască pe ceilalţi. Cel care va dovedi interes şi
va colabora are şansa să ştie, în final, mai mult decât scrie în acest manual. Va afla astfel că
ştiinţa psihologică nu-i magie, ci cunoaştere prin exerciţiu, prin antrenament. Şi va şti că
psihologul nu-i un vraci, ci un însoţitor în domeniul autocunoaşterii.
Dorim ca acest manual să fie o lectură interesantă, să devină un ghid în interpretarea
propriului comportament şi a realităţii de zi cu zi.

-1-
I. OBIECTUL Şl METODELE PSIHOLOGIEI
Oricare ar fi ştiinţa pe care ne-am propune să o definim, problema obiectului şi a
metodelor rămâne în centrul atenţiei noastre, întrucât de înţelegerea ei depinde chiar
înţelegerea specificului ştiinţei respective. Prin urmare, putem vorbi despre psihologie ca
ştiinţă doar din momentul identificării unui obiect şi a unor metode distincte, proprii.

1. Obiectul psihologiei
Termenul psihologie datează din secolul al XVI-lea, când desemna cunoaşterea
sufletului, dar meritul de a-1 fi impus cu adevărat îi revine lui Christian Wolf (1679-1754),
care 1-a utilizat în titlurile a două dintre lucrările sale : Psychologia empirica (1732) şi
Psychologia rationalis (1734). Abia spre sfârşitul secolului al XlX-lea, psihologia începe să
se afirme ca ştiinţă, delimitându-se de filosofie şi devenind treptat o ştiinţă umană autonomă.
Sigur, această „independenţă” nu trebuie înţeleasă ca ruptură, ci ca încercare firească a fiinţei
umane de a-şi diversifica perspectivele de cunoaştere. Dacă avem în vedere etimologia (gr.
psykhe -suflet; logos - studiu, cuvânt despre), putem defini psihologia ca „ştiinţă a sufletului”.
Aristotel (384-322 î.Chr.) şi-a numit unul dintre tratate Despre suflet şi a susţinut că sufletul
este imaterial, o „actualizare a unui corp natural” care, latent, posedă viaţă. Pentru Aristotel,
sufletul se manifestă prin simţire, gândire, mişcare, iar „afectele sufletului” - mânia,
blândeţea, teama, mila, îndrăzneala, bucuria, iubirea, ura - sunt unite cu corpul. Cum Aristotel
discută toate aceste „afecte”, precum şi senzaţiile, percepţiile şi intelectul, putem considera că
tratatul său Despre suflet este, de fapt, şi primul tratat de psihologie.
„Aristotel avea obiceiul să spună mereu prietenilor şi elevilor, oriunde şi oricând se
întâmpla să ţină o lecţie : «După cum vederea îşi ia lumina din aerul înconjurător, tot aşa o ia
şi sufletul de la învăţătură». La întrebarea «Ce-i un prieten?», oferi răspunsul: «Un suflet care
locuieşte în două corpuri»„ (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,
Polirom, 1997, p. 171).
Până a se întemeia psihologia ca ştiinţă, de suflet s-au ocupat filosofia, teologia,
metafizica, medicina, literatura, magia. S-a adăugat şi cultura poporului de rând. Experienţele
şi trăirile individuale şi colective s-au sistematizat într-o anumită înţelepciune, exprimată prin
proverbe şi zicători care surprindeau tipologii, caractere, stiluri comportamentale. Sociologul
şi psihologul român Traian Herseni (1907-1980), în Cultura psihologică românească (1980),
considera că au existat două „psihologii” : una creată de popor, pe care o numeşte poporană,
alta populară (popularizată) răspândită prin şcoli, biserici, cărţi etc. Psihologia poporană (ceea
ce numim astăzi „simţul comun”) este anterioară ştiinţei apărute mai târziu şi s-a dezvoltat
adesea în paralel cu psihologia ştiinţifică.
Naşterea psihologiei pe care astăzi o numim „ştiinţifică” s-a datorat unor cercetători
din domenii învecinate : fiziologia, fizica, medicina. Se admite astăzi că psihologia ştiinţifică
s-a născut oficial o dată cu întemeierea primului laborator de psihologie experimentală, fundat
de către W. Wundt, la Leipzig, în 1879. În laborator, condiţiile erau „provocate”, încât se
puteau observa variaţiile de conduită a subiecţilor. La numai zece ani de la întemeierea
laboratorului lui Wundt, junimistul Eduard Gruber (1861-1896), care şi-a luat doctoratul la
Wundt, a creat un laborator de psihologie experimentală şi în România, la Iaşi.

-2-
 O provocare în evoluţia psihologiei s-a produs la începutul secolului XX, când o serie
de psihologi americani au susţinut că, de fapt, mintea nu putea fi descrisă, izolată, măsurată.
În schimb, s-ar putea observa şi măsura comportamentul omului în diferite situaţii.
Behavioriştii (de la englezescul behavior -comportament) au schimbat direcţia cercetărilor în
psihologie : de la analiza sufletului sau a minţii la observarea „provocată” a comportamentului
individului. S-a abandonat observarea internă (introspecţia) pentru studierea variaţiilor
comportamentului în situaţii diferite, controlate, desfăşurate în laborator. Psihologia a devenit
„ştiinţa comportamentului”. Dar, deşi behaviorismul i-a sedus pe mulţi cercetători şi este încă
în vigoare, reacţiile n-au întârziat să apară. Ceea ce se reproşează „ştiinţei comportamentului”
- cum definesc mulţi încă psihologia astăzi - este ignorarea proceselor psihice interne. Or,
psihologul trebuie să studieze conduita umană în ansamblul ei.
Ne putem pune acum întrebarea: care este diferenţa dintre conduită şi comportament ?
Behaviorismul s-a născut din opoziţia faţă de psihologia reflexivă, „filosofică”, care apela
doar la introspecţie. Dar reacţia a fost excesivă: behavioriştii au negat total alte metode decât
studiul „răspunsurilor” (R) unui subiect la stimulii (S) senzoriali. Schema rezultată (S - R)
simplifica atât de mult comportamentul, încât a fost ulterior abandonată. Noţiunea a trebuit,
astfel, îmbogăţită.
Comportamentul este activitatea observabilă ce apare în interacţiunea cu mediul.
S-a constatat însă că organismul reacţionează la stimuli organizând un răspuns în
funcţie de un scop urmărit. Conduita integrează factorii biologici şi sociali; ea este
determinată de reacţiile psihofiziologice la unii stimuli, dar şi de factorii culturali,
caracteristici contextului social.
Conduitele sunt deci „reacţii” complexe, integrate, organizate ierarhic, în funcţie de
caracteristicile ansamblului de stimuli.
Dezvoltarea psihologiei, ca ştiinţă, a cunoscut evoluţii sinuoase. S-a împrumutat din
filosofie, fiziologie, fizică, sociologie, din ştiinţele normative (logică, etică). Dar, cu fiecare
„împrumut”, psihologia şi-a conturat mai bine profilul, până a devenit independentă.
Profesorul ieşean Vasile Pavelcu (1900-1991) observă, pe bună dreptate: „Psihologia, ca şi
celelalte ştiinţe, nu este, ci devine”. Statutul ei s-a schimbat adesea, în funcţie de metoda
utilizată şi de modul de interpretare a faptelor. Dar obiectul de studiu a rămas acelaşi: omul. Şi
nu omul în sine, ci omul cu caracteristicile şi trăsăturile lui concrete, confruntat cu probleme
de rezolvat. Şi nu izolat, ci aflat în interacţiune cu alţii, plasat în diferite situaţii sociale. Şi nu
numai omul normal, ci şi cel atins de diferite dezordini mentale. Psihologia, scria Vasile
Pavelcu, „o găsim peste tot”. Când omul se confruntă cu probleme atât de complexe, de la
supravieţuirea fizică şi intelectuală, la cea socială şi morală, psihologul îi stă alături, ajutându-
1 să înţeleagă şi să se înţeleagă.

2. Metodele psihologiei

Metoda (din grecescul methodos - drum, cale de urmat) desemnează o serie de

demersuri, proceduri sau reguli pe care le adoptăm în vederea atingerii unui scop.
Nu există o metodă perfectă. Oricare dintre metodele folosite în psihologie prezintă
avantaje şi dezavantaje, iar condiţiile în care fiecare dintre ele trebuie aplicată sunt bine
precizate.
Pentru a construi teorii şi a descoperi legile care guvernează comportamentul uman,
psihologii utilizează mai multe căi; prezentăm doar cinci dintre ele, cele mai importante şi mai
des folosite : observaţia, studiul de caz, experimentul, chestionarul şi testul psihologic.
Se spune că, odată, un psiholog studia comportamentul puricilor. Acesta dresase un
purice să sară dintr-o cutie de chibrituri într-alta la comanda „Sari!”. De fiecare dată,
psihologul nota cu grijă timpul de reacţie (cât de repede sărea puricele) şi distanţa pe care o

-3-
parcurgea puricele în salt. într-o zi, psihologul se gândeşte să vadă ce se întâmplă dacă leagă
picioarele puricelui. La început a legat doar două dintre ele; când psihologul striga „Sari!”,
puricele răspundea la comandă la fel de repede ca şi atunci când avea picioarele libere, doar
că distanţa parcursă în salt se micşora. Când a legat trei picioare, la comanda psihologului
puricele răspundea mai târziu, iar distanţa parcursă era şi mai mică. Pe măsură ce numărul
picioarelor legate creştea, puricele răspundea din ce în ce mai greu la comenzi, iar salturile
erau din ce în ce mai mici. În fine, când a legat toate picioarele degeaba mai striga psihologul
„Sari!”; puricele nici nu se mai mişca. Concluzia studiului, pe care psihologul şi-a notat-o
apoi în carneţelul său, a fost: Când i se leagă toate picioarele, puricele nu mai aude.

Observaţi cât de uşor ne putem înşela în studiile noastre dacă nu folosim metode
adecvate şi dacă nu ne definim cu precizie scopul observaţiilor. În exemplul dat, cercetătorul
nu notează faptele observate, ci interpretarea lor subiectivă - o greşeală ce poate apărea
frecvent în cercetări. Pentru a evita astfel de erori este indicat să cunoaştem foarte bine atât
metodele de studiu în psihologie, cât şi condiţiile aplicării lor.

2.1. Observaţia

Prin observaţie înţelegem studierea sistematică şi intenţionată a comportamentului în

condiţii naturale, în absenţa intervenţiei observatorului (psihologului) şi în scopul unei
descrieri detaliate.
Descrierea fenomenelor pe care dorim să le studiem pare un lucru atât de simplu, încât
există tendinţa de a sări peste acest pas pentru a trece direct la descoperirea legilor, a
constantelor lumii în care trăim. Or, această etapă este foarte importantă: numai folosind
metoda observaţiei psihologul poate studia comportamentele fireşti ale individului, în condiţii
naturale. Astfel, înainte de a presupune că vizionarea de programe violente la televizor
determină creşterea agresivităţii la copii, trebuie să observăm cu atenţie o astfel de situaţie.
Spre exemplu, psihologul poate decide să observe un grup de copii înainte şi după vizionarea
unor desene animate cu caracter violent.
Observaţia trebuie să respecte anumite condiţii pentru a fi într-adevăr eficientă:
 stabilirea clară a scopului observaţiei (în exemplul de mai sus, trebuie precizate care
vor fi manifestările agresive urmărite la copii);
 elaborarea unui plan de observaţie (când şi cum anume dorim să observăm);
 înregistrarea imediată a faptelor, nu a interpretărilor (de exemplu, vom nota „Mihai i-a
tras un ghiont lui Dorin”, şi nu „Mihai este violent”);
 efectuarea unui număr optim de observaţii, în condiţii cât mai variate (de exemplu,
vom observa copiii înainte şi după vizionare, în absenţa sau prezenţa unui adult etc.);
 discreţia observatorului (oamenii nu se mai comportă natural dacă ştiu că sunt
observaţi).
În cercetarea şi practica psihologică, observaţia se foloseşte rareori singură; ea este cel
mai des o etapă distinctă în cadrul altor metode psihologice. Până acum am vorbit numai
despre observarea comportamentului altei persoane (extrospecţie). Atunci când obiectul
observaţiei este propria persoană, vorbim despre introspecţie, o formă specială de observaţie.

-4-
 Introspecţia
Introspecţia (numită şi autoobservaţie) este o formă a observaţiei care are ca obiect
propriul comportament, propriile gânduri şi trăiri afective.
Fiind a formă a observaţiei, ea presupune studiul sistematic al propriilor reacţii în
diferite situaţii. Introspecţia a fost una dintre primele metode folosite în psihologie.
Cercetătorii puneau oamenii în diverse situaţii, apoi aceştia erau rugaţi să relateze, oral sau în
scris, propriile gânduri sau impresii.
Avantajul introspecţiei este acela că permite accesul direct la gândurile unei persoane,
dar ea are şi limite: uneori nu ne putem exprima oral sau în scris gândurile şi trăirile, alteori
nu suntem conştienţi de felul în care am ajuns la o decizie sau de cauza stărilor noastre
afective.

2.2. Studiul de caz

O formă distinctă a observaţiei este studiul de caz. Acesta constă în investigarea

foarte detaliată a unui singur individ sau grup în scopul de a generaliza rezultatele observaţiei
la întreaga populaţie.
Spre exemplu, Sigmund Freud a propus o teorie despre personalitate pornind de la
câteva studii de caz, iar Jean Piaget a descris dezvoltarea gândirii la copii pornind de la
observaţia foarte detaliată a celor trei copii ai săi.
Avantajul major al studiului de caz constă în volumul mare de informaţii obţinute şi în
posibilitatea de combinare cu alte metode psihologice. Problema majoră pe care o ridică
această metodă este că rezultatele nu sunt uşor de generalizat la întreaga populaţie. Cu toate
acestea, studiul de caz rămâne metoda cea mai potrivită pentru a studia fenomene unice,
singulare, cum ar fi o anumită boală psihică sau modul în care reacţionează oamenii care au
trecut printr-o situaţie deosebită.

2.3. Experimentul

Experimentul este considerat a fi cea mai importantă metodă de cercetare în

psihologie, deoarece oferă posibilitatea culegerii datelor obiective despre comportament şi
permite stabilirea cauzelor ce stau la baza manifestărilor psihologice. Dacă în observaţie
psihologii constată relaţiile dintre fenomene care apar în mod natural, în studiile
experimentale ei creează sau provoacă o situaţie în care se pot controla toate aspectele
fenomenelor studiate, fapt pentru care experimentul este considerat a fi o observaţie
provocată, controlată.
Experimentul presupune provocarea unui fenomen psihic, în condiţii bine deter-
minate, cu scopul verificării unei ipoteze, a unei relaţii cauzale.
Caracteristica principală a experimentului este aceea că psihologul modifică sistematic
un factor care acţionează asupra participanţilor la experiment (subiecţi), păstrând constante

-5-
toate celelalte aspecte ale situaţiei. Însuşirile cantitative sau calitative ale fenomenelor care iau
diverse valori poartă numele de variabile. Factorul care este modificat de către experimentator
se numeşte variabilă independentă, iar răspunsurile subiecţilor în situaţia experimentală
constituie variabila dependentă.

Exemplu
Dacă doreşte să determine efectul vizionării de programe violente asupra agresivităţii copiilor
folosind metoda experimentală, un psiholog va utiliza două grupuri similare: grupul de control şi grupul
experimental. Unul dintre ele vizionează programe violente la televizor (grupul experimental), iar celălalt
- programe cu caracter neutru (grupul de control). Aspectul variat de către experimentator în mod
controlat (tipul programului urmărit la TV) reprezintă variabila independentă. Pentru a avea succes,
toate condiţiile situaţiei (timpul şi momentul de vizionare) vor fi aceleaşi pentru ambele grupuri, singurul
lucru care le deosebeşte fiind variabila independentă. După vizionare, se măsoară agresivitatea copiilor
(variabila dependentă). Dacă apar diferenţe semnificative între răspunsurile celor două grupuri, atunci
ele nu pot fi puse decât pe seama violenţei programului televizat (variabila independentă), întrucât toate
celelalte aspecte din situaţie au fost menţinute constante.
Menţinerea constantă a tuturor condiţiilor situaţiei, cu excepţia factorului a cărui influenţă este
studiată, reprezintă una dintre cerinţele majore ale experimentului. O a doua cerinţă este ca persoanele
folosite în cele două grupuri (experimental şi de control) să fie similare din cât mai multe puncte de
vedere: sex, vârstă, mediu de provenienţă. Grupurile trebuie să se deosebească numai în ceea ce
priveşte factorul a cărui acţiune se urmăreşte.
În concluzie, experimentul este singura metodă prin care se poate explica relaţia cauzală ce
există între două sau mai multe variabile. Avantajul metodei constă în aceea că evenimentele studiate
sunt provocate, produse de experimentator, spre deosebire de celelalte metode unde cercetătorul
aşteaptă producerea fenomenelor pe cale naturală. Dezavantajul experimentului rezultă din necesitatea
respectării cu stricteţe a condiţiilor prezentate mai sus şi din faptul că unele fenomene nu pot fi
provocate sau produse în laborator, în condiţii foarte bine controlate. Criticii metodei experimentale
deplâng faptul că situaţiile controlate din laborator sunt artificiale şi nu seamănă cu cele naturale.

2.4. Chestionarul

Chestionarul este o metodă sau o tehnică folosită adesea în cercetări descriptive sau
în diagnosticul psihologic. Prin intermediul lui, un grup selectat de persoane (numit eşantion)
îşi exprimă opiniile, atitudinile sau părerile despre comportamentele din anumite
circumstanţe.
Pe baza răspunsurilor acestui grup de persoane, concluziile chestionarului sunt
generalizate - folosind tehnici statistice - la întreaga populaţie. Astfel, chestionarele pot
măsura opiniile despre un anumit partid politic, chestiuni economice, probleme legate de viaţa
personală a indivizilor. O categorie aparte de chestionare o constituie inventarele de
personalitate, care relevă aspectele particulare ale personalităţii individului.
Atenţie, chestionarele nu trebuie confundate cu o simplă înşiruire de întrebări! Acestea
sunt alese cu grijă, iar răspunsurile oferite sunt adesea multiple, oamenii trebuind să aleagă
doar unul singur din seria prezentată. Atât întrebările, cât şi instrucţiunile sunt standardizate
-6-
(identice pentru toţi subiecţii) şi reprezintă rezultatul unei pre-testări. Avantajul chestionarului
este acela că fiecare respondent îşi poate exprima opinia în acelaşi mod, ceea ce creşte gradul
de generalizare a rezultatelor.
Cea mai importantă problemă a chestionarelor este selectarea unui grup de persoane
reprezentativ (eşantion).

Exemplu
Dacă doriţi să aflaţi părerea elevilor de liceu referitoare la o anume măsură luată de conducerea
liceului (de exemplu, purtarea unei uniforme obligatorii, specifice liceului) o soluţie ar fi să trimiteţi un
chestionar fiecărui elev. Dar aceasta este prea costisitoare şi de multe ori imposibil de pus în practică.
Atunci, trebuie să selectaţi un grup de elevi, care să-i reprezinte cel mai bine pe toţi cei din liceu. În
acest eşantion trebuie să includeţi elevi din toate clasele liceului şi cât mai variaţi (şi elevi buni, şi elevi
mai slabi la învăţătură, şi fete, şi băieţi etc); abia atunci puteţi fi siguri că părerea celor din eşantion
poate fi generalizată la nivelul întregului liceu.
Foarte importantă este şi formularea întrebărilor. Studiile au arătat că răspunsurile subiecţilor
diferă în funcţie de modul de formulare a întrebărilor. Spre exemplu, oamenii sunt de acord în mare
măsură că „reclama pentru ţigări nu ar trebui să fie permisă la televiziune”, dar nu sunt de acord cu
faptul că „reclama pentru ţigări ar trebui cenzurată sau interzisă la televiziune”. Simpla înlocuire a
termenilor determină răspunsuri diferite.

2.5. Testul psihologic

Psihologii au conceput numeroase probe, denumite teste, pentru a măsura diferite

aptitudini sau calităţi ale oamenilor. Cele mai cunoscute teste psihologice sunt cele care
măsoară inteligenţa şi trăsăturile de personalitate.
Testele sunt situaţii standardizate în care răspunsurile oamenilor sunt măsurate
folosind etaloane specifice populaţiei din care fac parte.
Un test de inteligenţă pentru copiii de 3 ani va include diferite sarcini pe care trebuie
să le realizeze copilul (exemplu: să spună ce lipseşte la o figură umană desenată pe un
cartonaş), sarcini ce sunt adaptate pentru grupa lui de vârstă şi care sunt prezentate în aceeaşi
manieră tuturor copiilor cărora li se aplică testul. Rezultatul obţinut permite compararea
performanţelor unei persoane cu cele ale populaţiei din care face parte (numită etalon).
Diferenţa dintre teste şi chestionare este destul de subtilă. Testele pun indivizii într-o
situaţie standardizată în care ei trebuie să reacţioneze (deci sunt orientate la nivelul
comportamentelor). Chestionarele solicită părerile, opiniile, atitudinile oamenilor faţă de
anumite situaţii; ele nu pun oamenii să acţioneze (deci sunt situate la un nivel declarativ).
Testele furnizează informaţii cu ajutorul cărora putem descrie şi clasifica oamenii, dar
care ne permit să facem şi predicţii privind performanţele lor la sarcini similare celor incluse

-7-
în test. Avantajul lor major este acela că sunt situaţii standardizate (identice pentru toţi cei
investigaţi) şi că indivizii sunt măsuraţi folosind acelaşi etalon. Dezavantajul testelor
psihologice este acela că ele sunt greu de conceput. Pentru a fi siguri că testul măsoară ceea ce
şi-a propus, sunt necesare cercetări şi pre-testări laborioase. De asemenea, există pericolul ca
trecerea timpului să afecteze precizia testului (de exemplu, testele de inteligenţă trebuie
reactualizate periodic).

REZUMAT:
 Psihologia este ştiinţa care studiază activitatea psihică a omului.
 Obiectul ei de studiu îl constituie atât trăirile interioare, cât şi manifestările externe,
comportamentale.
 Metodele sunt demersuri, proceduri sau reguli pe care le adoptăm în vederea atingerii
unui scop.
 Principalele metode ale psihologiei sunt: observaţia, studiul de caz, experimentul,
chestionarul, testul.
 Nu există o metodă perfectă. Fiecare are avantaje şi dezavantaje şi se aplică în situaţii
bine precizate.

BIBLIOGRAFIE:
1. NECULAU A. (coord), IACOB L., BONCU Ș., SĂLĂVĂSTRU D., LUNGU O. -
Psihologie, manual pentru clasa a X-a, 2000, Iași, Edit. Polirom
2. NEVEANU P. P., ZLATE M., CREȚU T. - Psihologie, manual pentru clasa a X-a
școli normale și licee, 1995, București, Edit. EDP
3. ANDRONIC I. - Psihologia generală și psihologia medicală, 2004, Craiova, Edit.
Sitech

-8-