Aristotel Retorica

Aristotel este fara indoiala, unul dintre cei mai mari filozofi si ganditori ai lumii, cu o opera stiintifica vasta, cuprinzand probleme de politica si morala, de fizica si metafizica, de estetica sau de retorica. Fin observator al psihologiei oamenilor, Aristotel a analizat in profunzime discursurile oratorilor vremii, scotand in evidenta tehnicile discursului, metodele de convingere si modurile in care se ajunge la influenta dorita a publicului. In acest sens si scop, scrie Retorica, o lucrare cu puternice tendinte practice si pedagogice. Compusa din 3 carti, lucrarea mentionata este structurata astfel: prima carte ofera o imagine de ansamblu, prezentand scopurile retoricii si o definitie a acesteia, precum si o detaliere a contextelor majore si a tipurilor de discurs. a doua carte prezinta in detaliu cele trei mijloace de persuasiune pe care trebuie sa se bazeze un orator: ethos, cand pentru a convinge se face apel la caracterul vorbitorului, pathos, cand succesul eforturilor de a convinge depinde de starea emotionala a auditoriului si logos, persuadarea prin folosirea argumentului general din discursul in sine, sustinut de logica. a treia carte introduce elemente de stil, precum alegerea cuvintelor, metafore si structurarea frazei si organizare. Retorica, spune Aristotel, este puterea de a vedea, in fiecare caz, posibilele modalitati de a convinge. Cu toate acestea, contexte diferite necesita tehnici diferite. Potrivit lui Aristotel, retorica distinge trei genuri care corespund celor trei clase de auditori ai discursurilor: spectatori, judecatori ai trecutului, judecatori ai viitorului. Ca spectator, auditorul nu poate decat sa aprecieze talentul oratorului. Ca judecator, judecata sa poarta fie asupra trecutului, fie asupra viitorului. Drept urmare, distingem ca si genuri de discursuri oratorice, genul deliberativ, judiciar si demonstrativ. Timpurile acestor trei genuri sunt diferite: deliberam ceea ce se cuvine facut in viitor, judecam in legatura cu trecutul, laudam sau blamam actiuni prezente. Scopurile fiecarui gen se constituie intr-o tripla diferentiere: deliberativul are in vedere utilul sau daunatorul, judiciarul vizeaza dreptul sau nedreptul, iar demonstrativul tinteste spre nobil sau rusinos.

Genul deliberativ

In cadrul acestui gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenta, autorul ncearca sa determine publicul sa gndeasca sau sa actioneze ca el, sa-i inculce o anumita opinie sau decizie. Deliberarii ii este proprie cand sustinerea, cand combaterea, caci intodeauna cei care delibereaza in vederea unui interes, particular sau comun, fac unul din aceste 2 lucruri. Perioada de timp proprie acestui gen este viitorul, caci vorbitorul, fie ca sustine sau combate, delibereaza asupra unor fapte eventuale. Oratoriul politic si dezbaterea intra in categoria discursului deliberativ. Prin sustinerea unei cauze, recomandand-o ca fiind mai buna sau dupa caz, prin combaterea unei cauze, respingand-o ca fiind mai rea, se nuanteaza scopul discursului deliberativ, care nu este altul decat punctarea utilului si daunatorului. Oratorul deliberativ abordeaza subiecte precum veniturile, razboiul si pacea, apararea teritoriului, importul si exportul si legislatia in scopul de a evalua ceea ce este benefic si ce este daunator. Asociind notiunea de util cu notiunea de bun, Aristotel defineste binele ca ceea ce este preferabil in sine si prin sine, lucrul in numele caruia alegem un alt lucru, si ceea ce ravnesc toate fiintele, adica toate fiintele sensibile sau rationale, sau pe care acestea l-ar ravni, daca ar primi ratiune. Toate discursurile deliberative vizeaza ceea ce trebuie ales sau ceea ce trebuie evitat. Exista insa elemente comune intre diversele cai de atac folosite in scopul indemnarii cuiva sa faca sau sa nu faca ceva, sa accepte sau sa respinga un anumit punct de vedere? Da, exista. Absolut toate mijloacele de convingere in acest tip de discurs se pot reduce la 2 concepte cheie: bun sau vrednic pe de o parte si avantajos sau util pe de alta parte. Aristotel mentioneaza ca scopul oricarei deliberari este fericirea si partile acesteia, definind fericirea la modul absolut vorbind ca bunul trai insotit de virtute, autarhia mijloacelor de existenta, viata placuta insotita de siguranta, prosperitatea bunurilor sau a sclavilor. Exista deliberare numai asupra acelor subiecte care, prin natura lor, se refera la noi si al caror principiu de realizare depinde de noi, caci noi cercetam pana acolo unde aflam daca ne sunt posibil sau imposibil de indeplinit.

Genul demonstrativ

Perioada de timp proprie acestui gen este prezentul, intrucat toti vorbitorii lauda sau blameaza fapte actuale. Adesea insa, discursul demonstrativ trateaza un subiect din prezent, oratorul cautandu-si argumente in istorie si amplificandu-le semnificatia prin diverse procedee retorice. . Discursul demonstrativ laud sau blameaz n faa marelui public, dup cum subiectul tratat are trsturi nobile sau, dimpotriv, criticabile. Genului demonstrativ ii este propriu pe de o parte elogiul, pe de alta parte blamul. Scopurile celui care lauda si ale celui blameaza sunt nobilul si rusinosul, virtutea si viciul. Nobil este ceea ce, fiind preferabil prin sine, este laudabil sau ceea ce, fiind bun, este placut fiindca este bun. In consecinta, virtutea, fiind un lucru bun si laudabil, trebuie sa fie un lucru nobil. Virtutea este facultatea de a procura si de a mentine bunuri, precum si facultatea de a infaptui binefaceri in toate imprejurarile. Cele mai mari virtuti sunt in mod necesar lucrurile cele mai utile pentru altii. Toate lucrurile capabile de a produce virtutea sunt in mod necesar nobile, precum si toate semnele si faptele virtutii. Elogiul este discursul care pune in lumina grandoarea unei virtuti si trebuie, deci, ca actiunile sa fie aratate ca virtuoase. Elogiul provine din actiuni si cum este propriu omului destoinic faptul de a actiona conform unei alegeri deliberate, trebuie sa se incerce a demonstra ca cel care actioneaza o face conform cu alegerea sa deliberata. Dintre formele comune tuturor discursurilor oratorice, amplificarea este cea mai potrivita pentru discursurile demonstrative, caci ele considera actiunile ca fiind admise, incat nu mai ramane decat a le atribui grandoare si frumusete. Discursul demonstrativ confirma valori admise atat de emitator, cat si de receptor. Acest gen oscileaza intre functional si ornamental. Aristotel il coreleaza eticii, elogiul fiind un raspuns adresat virtutii, iar blamul replica impotriva viciului. In general, epidicticul indeplineste o functie civica si sociala, consolidand normele moralitatii publice. Una dintre cele mai importante contributii ale abordarii lui Aristotel a fost ca el a identificat retorica a fi unul dintre cele 3 elemente-cheie ale filozofiei, impreuna cu logica si dialectica. Potrivit lui Aristotel, dialectica este un instrument de dezbatere filosofica, iar retorica un instrument pentru dezbaterea practica, un mijloc de a convinge un auditoriu, folosind cunostinte veridice pentru a rezolva probleme practice.