Retorica

Retorica este corespondentă dialecticii, căci ambele se ocupă de anumite lucruri

care, comune până la un punct tuturor, pot fi cunoscute şi fără ajutorul vreunei ştiinţe
determinate. Tocmai de aceea, toată lumea participă într-o oarecare măsură la amândouă;
într-adevăr, toţi se preocupă până la un anumit punct să discute şi să susţină o teză, să se
apere şi să acuze. Dintre cei mulţi, aşadar, unii le fac pe acestea la întâmplare, alţii -
datorită unei deprinderi provenite dintr-o dispoziţie stabilă. De vreme ce ambele căi sunt
posibile, este limpede că le putem supune unei metode; într-adevăr, putem cerceta
motivul pentru care unii îşi ating scopul prin intermediul deprinderii, iar alţii - prin
efectul hazardului, şi toţi vor cădea pe dată de acord că o astfel de cercetare este funcţia
unei arte.

Fie, deci, retorica o facultate de a cerceta, pentru fiecare caz în parte, ceea ce
poate fi capabil de a convinge. Iar aceasta nu este funcţia nici unei alte arte; căci fiecare
din celelalte arte este instructivă si persuasivă în ceea ce priveste obiectul ei propriu, ca
de exemplu, medicina relativ la stările de sănătate și de boala, sau geometria cu privire la
schimbările survenite în rândul mărimilor, sau aritmetica referitor la numere, și la fel,
toate celelalte arte și știinţe; în schimb, retorica pare sa aibă, ca să spunem așa, facultatea
de a cerceta în privinţa unei chestiuni date ceea ce este capabil de convingere, și de aceea
afirmăm noi că ea nu are o tehnică privitoare la un anume gen de obiecte propriu și
determinat.

Referitor la dovezile care se produc prin intermediul demonstrării sau

demonstrării aparente, acestea sunt şi aici, la fel ca şi în discursurile dialectice, inducţia,
silogismul şi silogismul aparent; căci exemplul este o inducţie, iar entimema este un
silogism <entimema aparentă - un silogism aparent>. Într-adevăr, toţi vorbitorii produc
dovezile cu ajutorul demonstrării, avansând fie exemple, fie entimeme, iar in afară de
aceste mijloace nu mai există nici o cale, astfel încât, dacă este absolut necesar să
demonstrăm un fapt (sau o persoană), fie raţionând prin silogism, fie realizând-o, atunci
rezultă cu necesitate că fiecare din aceste două metode este identică în fiecare din cele
două arte.

Genurile retoricii sunt în număr de trei, atâtea câte sunt, de altfel, şi clasele de
auditori ai discursurilor. Căci discursul este format din trei elemente, şi anume: cel care
vorbește, subiectul despre care el vorbește și cel căruia el îi vorbeşte, iar scopul se referă
la acesta din urmă, adică auditorul. Auditorul poate fi un spectator, sau un judecător,
judecătorul pronunţandu-se fie asupra faptelor petrecute, fie asupra faptelor viitoare. Pe
de o parte, cel care se pronunţă asupra faptelor viitoare este, de exemplu, membrul
Adunării, pe de alta parte, cel care se pronunţă asupra faptelor petrecute este, de exemplu,
judecătorul, in sfârşit, cel care se pronunţă asupra valorii unui fapt sau a unei persoane
este spectatorul, încât reiese cu necesitate ca sunt trei genuri de discursuri oratorice:
deliberativ, judiciar, demonstrativ.

Deliberării îi este proprie când susţinerea, când combaterea; caci întotdeauna cei
care deliberează în vederea unui interes particular şi cei care adresează o cuvântare in
vederea unui interes comun fac unul sau altul din aceste două lucruri. De cauza judiciară
tine, pe de o parte, acuzatia, pe de alta parte, apărarea; iar parțile în cauză îndeplinesc în
mod necesar oricare din aceste două roluri. Genului demonstrativ îi este propriu, pe de o
parte, elogiul, pe de altă parte, blamul. Perioadele de timp proprii fiecăruia dintre aceste
genuri sunt: pentru cel care deliberează, viitorul, căci vorbitorul deliberează asupra unor
fapte eventuale, fie ca le susţine, fie ca le combate; pentru cel care pledează, trecutul, caci
întotdeauna în legătură cu fapte petrecute pe de o parte acuză, iar pe de alta parte apără;
în sfârşit, pentru genul demonstrativ-prezentul, căci în privinţa unor fapte actuale laudă
sau blamează toţi vorbitorii, adesea, însă, ei folosesc mai mult faptele trecute, evocându-
le, si faptele viitoare, presupunându-le.

Trebuie să vedem, mai întâi, în legătură cu ce fel de bunuri sau rele sfătuiește cel
care deliberează, deoarece el nu deliberează asupra tuturor lucrurilor, ci doar asupra celor
care pot sau nu pot fi făcute în viitor. Cât despre toate cate există, ori vor exista din
necesitate, sau despre toate cate nu este cu putinţă fie să existe în prezent, fie să existe în
viitor, asupra acestora, aşadar, nu există deliberare. Nu deliberăm nici asupra tuturor
faptelor posibile; căci, printre faptele care sunt posibile şi de a fi şi de a nu fi, există unele
care sunt bune prin natura lor, sau care devin astfel din întâmplare, si asupra carora nu
este deloc profitabil de deliberat; în schimb, este evident că este profitabil să deliberăm
asupra acelor subiecte în legătură cu care este posibilă deliberarea. Astfel sunt cele care,
prin natura lor, se referă la noi şi al căror principiu de realizare depinde de noi; căci noi
cercetăm până acolo unde aflăm dacă ne sunt posibil sau imposibil de îndeplinit.

Bibliografie :

Retorica, Aristotel