Dimitriu (Raevschi) Alina

USPEE, Drept

Anul IV, Gr.414

Tactica confrontării persoanelor in procesul penal

1. Noțiunea și sarcinile confruntării

Pe parcursul cercetării cauzelor penale, deseori apar situații cînd în
declarațiile persoanelor audiate pe acealași circumstanțe sau împrejurări de
fapt apar anumite divergențe, deci nu armonizează în fond sau în anumite
detalii. Aceste divergențe se pot isca între declarațiile martorilor, victimelor,
martor și bănuit sau învinuit; între doua victime, victimă și bănuit sau
învinuit; între doi bănuiți sau învinuiți, bănuit ( învinuit și martor, victimă
etc.)
Discrepanța de conținut între declarațiile persoanelor audiate în aceeași
cauză poate avea diverse motive dependente sau independente de voința
celui audiat. De menționat că divergențele dintre declarațiile martorilor și a
altor persoane audiate în cauză pot avea drept motiv, în primul rînd, factori
obiectivi și subiectivi care influențează procesul de percepție, memorare și
redare a informației referitor la cele întîmplate. În al doilea rînd, nu trebuie
exclusă nici influențarea martorilor de către persoanele interesate în cauza
cercetată, prin rugăminți, promisiuni, amenințări, corupere etc. De exemplu,
divergențele dintre declarațiile martorilor de bună-credință și a declarațiilor
victimei, pot fi cauzate de percepția și memorarea incompletă a faptei sau a
unor circumstanțe de către martor, de incapacitatea unuia sau altuia de a
reproduce faptele (circumstanțele) în deplină conformitatea cu realitatea.
Declarațiile martorilor de rea-credință, de obicei, nu corespund cu cele ale
martorilor sinceri, avînd la bază diferite motive: coruperea, șantajul, relațiile
de bună prietenie, rudenie sau ostile ale acestuia cu bănuitul, învinuitul,
dorința de a-l ajuta pe bănuit (învinuit) etc.
Contradicțiile dintre declarațiile bănuitului, învinuitului și celorlalte
persoane audiate în cauză , de obicei, sunt determinate de interesele pe care
aceștia (bănuiții, învinuișii) le urmăresc: încercările lor de a se eschiva de
răspunderea penală prin punerea faptelor în sarcina altor persoane, tentativa
de a ascunde participarea altor persoane la săvîrșirea infracțiunii încriminate,
dorința de a atenua rolul propriu în pregătirea și comiterea faptei ilicite etc.
Avînd în vedere că cauza cercetată nu poate fi trimisă în judecată, atunci
cînd pe parcursul cercetării s-au ivit divergențe între declarațiile persoanelor
audiate, indiferent de statutul lor procesual (excepție fac doar specialistul și
expertul), este necesar și oportun de a elimina discordiile apărute. În acest
scop, legislația în vigoare prevede efectuarea unei activități procesuale
speciale, denumită confruntare (art. 113 CPP).
În complexul acțiunilor de umărire penală, confruntarea se înscrie printre
procedeele probatorii cu caracter complementar, efectuarea ei fiind
condiționată de existența unor divergențe în declarațiile date de persoanele
audiate în aceași cauză. Importanța confruntării rezidă în contribuția ei la
calificarea faptelor ilicite, circumsanțelor, împrejurărilor de fapt ale
evenimentului cercetat. Confruntarea constituie un mijloc eficient de
înlăturare a divergențelor dintre declarațiile persoanelor audiate în cauza
respectivă și de clarificare pe această cale a circumstanțelor ce formează
obiectul probării.
Confruntarea în procesul penal este o acțiune procesuală și de tactică
criminalistică ce constă în audierea concomitentă a două sau mai multor
persoane în declarațiile cărora, depuse anterior, există divergențe de
natură să împiedice cunoașterea adevărului juridic.
Scopul confruntării este înlăturarea divergențelor existente între
declarațiile date anterior de persoanele care se confruntă și cînd aceste
divergențe nu pot fi înlăturate prin intermediul altor acțiuni de urmărire
penală, inclusiv audierea repetată a persoanei respective, declarațiile căreia
nu coroborează cu alte probe acumulate în cauza cercetată.
Activitatea dată se efectuează de ofițerul de urmărire penală din oficiu sau
la cererea participanților la proces și constă în audierea concomitentă a două
persoane în declarațiile cărora, făcute anterior în cadrul ascultrii lor în mod
separat, s-a stabilit existența divergențe (disensiuni). Audierea concomitentă
a mai multor persoane în aceeași cauză are loc, de obicei, în instanța de
judecată, cînd această acțiune procesuală se efectuează în sala de judecată în
prezenșa tuturor părților în proces.
Odată cu înlăturarea divergențelor dintre declarațiile depuse anterior,
aceasta reprezentînd sarcina principală a confruntării, organizarea și
efectuarea activității în cauză la un nivel tactic bine gîndit și realizat poate
duce și la obținerea de noi probe. Este posibil ca în cursul desfășurării
confruntării persoanele audiate să-și aminească împrejurări și detalii asupra
cărora la audierea anterioară nu s-au pronunșat, considerîndu-le
neimportante, inutile pentru cauza cercetată. Practica cunoaște cazuri, cînd,
în cadrul confruntării, una dintre persoanele participante, de obicei cea de
bună-credință, face trimiteri la anumite persoane, documente sau mijloace de
probă necunoscute pînă în acel moment ofițerului de urmărire penală sau
instanței de judecată, care, în opinia sa, sunt în măsură să-i confirme
relatările făcute.
 Totodată, confruntarea constituie și un important procedeu tactic de
verificare a declarațiilor persoanelor audiate în cauză (cu excepția
declarațiilor specialistului și expertului), de precizare a poziției învinuitului,
inculpatului față de fapta săvîrșită și învinuirea (acuzarea) care i se aduce.
Ea îndeplinește și o importantă sarcină psihologică, întrucît poate crea un
moment favorabil obținerii unor declarații veridice și complete de la
persoanele care au persistat în declarații nesincere (mincinoase), atunci cînd
acestea se conving de stabilirea de ctre organul de urmărire penală a
adevărului în cauză prin probele existente.
Din punct de vedere tactic, confruntarea se recomandă a o efectua la etapa
ulterioară a cercetării cauzei penale, spre sfîrșitul urmăririi penale, acestea
urmînd a fi utilizată doar în măsura în care înlăturarea divergențelor nu a
fost posibilă prin efectuarea altor acțiuni procesuale. Se admite efectuarea
confruntării, în unele cazuri, și la etapa inițială a cercetării, doar ca excepție,
cînd alte posibilități de eliminare a divergențelor în declarațiile bănuitului și
victimei sau martorului ocular a infracțiunii încă nu există, însă
circumstanțele cauzei o cer.
Confruntarea este o acțiune de urmărire penală de sine stătătoare, dar are și
unele caracteristici comune cu alte acțiuni procesuale, cum ar fi: audierea,
prezentarea spre recunoaștere, reconstituirea faptei etc. În același timp,
confruntarea este o acțiune complexă, dificilă și riscantă. Rezultatele ei,
adeseori, sunt imprevizibile, deoarece chemați în fața ofițerului de urmărire
penală (sau instanței de judecată), cei audiați, în unele cazuri, prin anumite
semne, gesturi, cuvinte sau fraze, pot conveni la o pozișie mincinoasă
comună. De exemplu, datorită poziției unei persoane, situației sociale,
gradului de cultură generală sau pregătiri profesionale, trăsăturilor spirituale
și morale, diferenței de vîrstă, emoțiilor puternice, se poate întîmpla ca una
din persoanele confruntate (de obicei, martorul sau victima) să fie copleșită,
dominată de personalitatea celeilalte și astfel să nu mai aibă suficientă tărie
sufletească (de caracter) pentru a-și menține declarațiile veridice făcute
anterior. Declarațiile mincinoase ale unuia dintre participanții la confruntare
poate să-l influențeze și pe cel care spune adevărul, ca rezultat acesta poate
să-și modifice declarațiile. Învinuiții și inculpații în urma unor confruntări
pot sesiza punctele slabe ale probatoriului, ceea ce îi va încuraja în
nerecunoașterea faptelor de care sunt învinuiți, acuzați. Din aceste
considerente la confruntare se va recurge numai dacă se constată că nu există
alte modalități decît aceasta pentru înlăturarea divergențelor apărute între
declarațiile celor audiați.

2. Organizarea și pregătirea confruntării

 Confruntarea dintre persoanele care au depus declarații contradictorii se
impune totdeauna, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea corectă a
cauzei. Atunci cînd contradicțiile vizează împrejurări neesențiale, lipsite de
semnificație în stabilirea adevărului, se poate finaliza cauza și fără acest
procedeu aprobator.
Apelînd la confruntare, ofițerul de urmărire penală trebuie să pornească de
la situația concretă care s-a creat la un anumit moment al cercetării cauzei,
din declarațiile posedate, caracterul și esența divergențelor, să prevadă
variantele posibile ale rezultatelor confruntării și utilizarea lor în procesul
probator. Totodată, buna cunoaștere a personalităților celor ce urmează a fi
confruntate și a materialelor cauzei este o predispoziție spre succesul
confruntării.
Determinînd oportunitatea efectuării confruntării, ofițerul de urmărire
penală trebuie să întreprindă un șir de măsuri organizatorice și pregătitoare
în vederea realizării cu succes a acestei acțiuni procesuale destul de
complexe. Organizarea și pregătirea către confruntare include următoarele
activități principale:
a) Luarea deciziei referitor la efectuarea confruntării între anumite
persoane, în declarațiile cărora există divergențe ce fac imposibil a
stabili adevărul în cauză;
b) Precizarea scopului și a circumstanțelor ce urmează a fi clarificate în
cadrul acestei acțiuni;
c) Stabilirea locului și timpului (datei, perioadei) cînd urmează a fi
efectuată confruntarea specifică;
d) Studierea personalităților care vor fi confruntate și obținerea acordului
de participare la această acțiune a celui ce a depus declarații veridice;
e) Formularea întrebărilor și succesiunii acestora pentru clarificare;
f) Pregătirea, în anumite cazuri, a mijloacelor tehnico-criminalistice
pentru înregistrarea audio sau video a acțiunii date;
g) Determinarea succesiunii audierii participanților la confruntare;
h) Întocmirea planului scris al confruntării planificate.

Luarea deciziei de afectuare a confruntării între anumite persoane, după

studierea minuțioasă a materialelor cauzei cercetate, nu necesită a fi
reflectată într-un document (ordonanță, încheiere) anume. Ajungînd la o
asemenea hotărîre, ofițerul de urmărire penală sau instanșa de judecată
trebuie să mediteze asupra eficienței, momentul și condițiilor necesare
pentru efectuarea confruntării concrete, să organizeze și să realizeze
măsurile pregătitoare indicate mai sus.

Cu ocazia organizării și efectuării acestei acțiuni procesuale, se vor stabili

nu doar persoanele ce urmează a fi confruntate, în legătură cu existența
divergențelor în declarațiile lor pe anumite circumstanțe, dar și cine va
realiza acest procedeu, cine va participa. Aici se are în vedere nu numai
participarea avocatului, specialistului în cazuri respective, dar și
participarea altor ofițeri de urmărire penală pentru a acorda ajutor în
supravegherea, pe parcursul acestei acțiuni, a persoanelor confruntate ca să
se excludă înțelegerea între ei prin anumite semne, gesturi etc. se
recomandă ca numărul ofițerilor de urmărire penală, care efectuează
confruntarea, sa fie egal cu cel al persoanelor confruntate pentru ca fiecare
participant să fie supravegheat de un lucrător al organului de drept. Este
necesar ca și aceste persoane să fie avizate asupra problemelor care fac
obiectul confruntării, astfel încît să fie pregătite să surprindă cu exactitate
reacțiile celor confruntați în momentul punerii în discuție a problemei
principale și comportamentul neadecvat al lor în unele situații. În anumite
cazuri, cînd se pregătește confruntarea cu participarea învinuitului, care are
un comportament agresiv sau prezintă pericol pentru alte persoane, trebuie
asigurată și paza suplementară a infractorului, pentru a exculde unele
incidente.

După cum este știut, scopul principal al confruntării este acela de a

înltura divergențele care au survenit între declarațiile diferitelor persoane
audiate în aceași cauză, cu privire la aceleași probleme. În subsidiar,
confruntarea poate avea și scopul verificării sau precizării unor declarații
ale învinuiților, inculpaților, de precizare a poziției martorului, victimei în
cauză, precum și învinuitului, inculpatului față de săvîrșirea și învinuirea
(acuzarea) care i se aduce.

Stabilirea timpului și locului efectuării confruntării depinde de mai mulți

factori și situațiile concrete de urmărire penală. Momentul efectuării
acestei acțiuni trebuie ales în așa mod ca să nu fie prematur sau prea tîrziu.
Confruntarea prematură poate să nu dea doloc rezultat pozitiv procesului
de cercetare a faptei, dar să aducă anumite daune urmăririi penale. La
această etapă, deseori, încă nu sunt verificate declarațiile persoanelor
audiate, acestea nu totdeuna coroborează cu alte probe și nu se știe care din
ele sunt veridice. Confruntarea întîrziată la fel nu aduce rezultate scontate,
deoarece se perde momentul potrivit, pentru demascarea persoanei de rea-
credință, care a făcut declarațiile nesincere. Deci, momentul și locul
efectuării confruntării concrete în fiecare caz trebuie determinat în funcție
de situația de urmărire penală creată. Locul acestei acțiuni, de obicei, este
biroul ofișerului de urmărire penală sau în spațiul pentru audieri în
penitenciarul de arest preventiv.
 Studierea personalităților ce urmează a fi confruntate are o mare
importanță pentru pregătirea și desfșurarea acestei acțiuni procesuale și de
tactică criminalistică. Anumite date despre acestea pot fi obținute din
materialele cauzei cercetate, din informațiile operative sau evidențele
organelor de drept. De asemenea, astfel de date pot fi obținute și cu prilejul
audierii repetate a acestora în legătură cu eventuala confruntare. Scopul
principal al audierii repetate îl constituie verificarea declarațiilor depuse
anterior, pentru a stabili dacă persoana care urmează a fi confruntată își
menține afirmațiile referitoare la problemele (circumstanțele) cu privire la
care au apărut divergențele, ori dacă și le schimbă.

Un moment important al audierii repetate a pesoanei, care a făcut

declarații sincere și a rămas pe poziția sa, este acela că acesteia i se aduce
la cunoștință că va fi confruntarea cu una, sau dacă este cazul, cu mai
multe persoane ( în mod individual ) care nu spun adevărul. Cu acest prilej,
trebuie urmărită reacția și răspunsul persoanei respective pentru a decide
dacă ea are o poziție fermă și este gata de confruntare.

Referitor la audierea repetată a persoanei, care a depus declrații

nesincere, scopul acestei activități este de a stabili dacă aceasta își menține
poziția ocupată sau își schimbă declarațiile, spunînd adevărul. În cazul în
care persoana respectivă își menține declarațiile nesincere, date anterior, ei
nu i se aduce la cunoștință că urmează să fie confruntată cu altă persoană.
În astfel de situații se mizează pe factorul surprizei la confruntare, care-i
poate zdruncina poziția de a ascunde adevărul, mai cu seamă, cînd urmează
mai multe confruntări, una după alta. Atunci cînd la audierea repetată
persoana de rea-credință, evaluînd situația, își schimbă declarațiile și spune
adevărul în cauză, se va renunța la confruntare.

Întrebările pentru clarificare la confruntare trebuie formulate succint și

laconic, pornind doar de la divergențele apărute în cauză. Nu se recomandă
și nu este necesar de a încărca această audierea persoanelor confruntate cu
toate problemele cercetării. Atunci cînd în cauza cercetată, în declarațiile
persoanelor audiate, au apărut multiple divergențe referitor la mai multe
circumstanțe, fapte, pesoane etc., se pot efectua mai multe confruntări între
aceleași persoane, care urmează a le realiza pe etapele infracțiunii săvîrșite
(pregătire, săvîrșire, tăinuire), episoadele infracționale, persoanele
participante la activitatea ilicită etc. Printre întrebările obligatorii, care
urmează a fi puse participanților, la începutul confruntării este cea dacă
persoanele respective se cunosc și care sunt relațiile între ele, iar la finalul
acestei activități, dacă persoanele cunfruntate au întrebări una față de alta,
precizări, completări la cele relatate.
 În anumite cazuri, la discreția ofițerului de urmărire penală, care va
efectua această acțiune procesuală, sau la cererea părților la proces, la
confruntare pot fi utilizate și mijloace tehnico-criminalistice de înregistrare
audio sau video a procesului și rezultatele confruntării. Pentru efectuarea
acestor înregistrări, ofițerul de urmărire penală trebuie să invite din timp
specialistul cu tenica respectivă.

Succesiunea audierii persoanelor care se confruntă o stabilește ofițerul de

urmărire penală, ținînd seama de sinceritatea declarațiilor, depuse de
acestea anterior. Se recomandă ca prima întrebare în esența divergențelor
la confrunare sa fie adresată persoanei, care după toate datele evaluate, a
spus adevărul, deci declarațiile căreia coroborează cu celelalte probe. Apoi
urmează întrebarea adresată persoanei de rea-credință.

Pentru ca eventuala confruntare să poarte un caracter organizat și să se

realizeze la nivel profesional înalt, ea trebuie planificată în scris. Acest
document, care este rezultatul unui proces al rațiunii, de meditație asupra
celor ce urmează a fi efectuate în vederea pregătirii și realizării acțiunii de
confruntare, servește ca un instrument de organizare și verificare a situației
în direcția determinată. El se impune a fi întocmit în toate situațiile,
îndeosebi în cazurile complexe, cînd urmează a fi efectuate mai multe
confrontări în cauză. Planul se întocmește pentru fiecare confruntare, cu
obiective precis stabilite, în funcție de natura divergențelor ce se impun a fi
înlăturate. Atunci cînd divergențele dintre declarațiile anumitor persoane
pot fi înlăturate în alt mod, la confruntare se renunță.

Practica demonstrează că nu este recomandabil să se efectueze

confruntarea în următoarele cazuri:

 Între persoanele apropiate care se află în dependență materială;

 Între persoanele care și-au demonstrat ferm poziția de rea-credință în
cauza creată;
 Între persoanele ce se află în relații dușmănoase;
 Cu participarea minorilor sau a persoanelor cu handicap
(dizabilități).

Luînd decizia de a efectua confruntarea între anumite persoane,

ofițerul de urmărire penală trebuie să pornească de la declarațiile
concrete ale acestora, esența divergențelor pentru cauza cercetată,
scopul concret al acțiunii date, poziția celui ce a spus adevărul și
fermitatea lui de aș-i menține declarațiile depuse anterior.
 Randamentul confruntării, în mare parte, depinde de capacitățile
individuale ale ofițerului de urmărire penală, de pregătirea sa teoretică,
experiența practică și psihologică.

3. Particularitățile tactice ale confruntării

Procedura confruntării este expusă în conținutul art. 113 CPP RM. Regulile
tactice de pregătire și efectuare a acestei acțiuni procesuale sunt elaborate de
știința criminalistică, astfel ajutînd ofițerul de urmărire penală să realizeze
cu succes scopul procesului penal în fiecare caz de cercetare a unei
infracțiuni.
Prevederile procesuale de efectuare a confruntării sunt completate de
procedeele tactice, care au un caracter recomandabil și pot fi utilizate în
funcție de particularitățile personalităților celor confruntate, caracterul și
volumul probelor existente în cauză. Considerînd practica avantajoasă, la
efectuarea confruntării se recomandă aplicarea următoarelor procedee
tactice:
a) În încăperea, unde s-a planificat efectuarea confruntării trebuie invitată
mai întîi persoana care a făcut declarații sincere, după părerea ofițerului
de urmărire penală. În așa situație, persoana considerată de bună-credință
va avea posibilitatea să se obișnuiască cu atmosfera existentă, să
schimbe unele vobe cu reprezentatul organului de urmărire penală și să
devină mai fermă în atitudine, poziția sa, pe cînd pentru cel nesincer,
care urmează a fi invitat ulterior, se va realiza elementul surprizei, atît de
necesar, uneori, pentru cei ce ascund sau denaturează adevărul;
b) Persoanele confruntate trebuie așezate în încăperea respectivă pregătită,
la oarecare distanță una de alta, ambele cu fața spre ofițerul de urmărire
penală, și nu altfel. Anume în așa mod se creează posibilitatea
supravegherii mai bine a celor confruntate și, eventual, curmarea unor
încercări de comunicare nonverbală (prin semne, gesturi, exprimări ale
fizionomiei etc.). Totodată, ele trebuie preîntîmpinate că nu au voie să-și
facă semne, să vorbească între ele, iar întrebările și răspunsurile le pot
adresa doar prin intermediul ofițerului de urmărire penală.

Confruntarea propriu-zisă începe cu prezentarea ofițerului de urmărire

penală, care efectuează această acțiune procesuală și de tactică
criminalistică, și explicarea celor prezenți, ce anume urmează să se
desfășoare ( denumirea acțiunii date și esența acesteia, prevederile legale
care reglementează efectuarea ei). Tot la început ofițerul de urmărire penală
prezintă ceilalți participanți la acțiunea dată (alți ofițeri de urmărire penală,
specialiști, avocați, dacă aceștia sunt (prezenți) și stabilește identitatea celor
ce se confruntă;
c) În cazul în care la confruntare participă martorul sau partea vătămată,
ofițerul de urmărire penală preîntîmpină aceste persoane despre
răspunderea penală pentru refuzul sau darea declarațiilor false (art.312 și
313 CP RM) și le explică drepturile și obligațiile lor. Bănuitul sau
învinuitului, participant la confruntare, de asemenea, se explică
drepturile și obligațiile acestuia.

Confrunarea propriu-zisă continuă cu întrebarea adresată ambilor

participanți la această acțiune, dacă se cunosc între ei și în ce relație se află.
Această întrebare poate fi concretizată, și anume, în caz pozitiv, de cînd și
în legătură cu ce se cunosc, dacă relațiile lor nu influențează declarațiilor
depuse , dacă relațiile nu poartă un caracter dușmănos.

În cazul confruntăriiîntre rudele apropiate nu se recomandă întrebarea de

cînd se cunosc persoanele respective, dar se menționează în procesul-verbal
gradul de rudenie al acestora.

În continuare se procedează la adresarea întrebărilor participanților la

această acțiune, ce se referă la scopul concret al confruntării, respectiv la
înlăturarea divergențelor în declarațiile depuse anterior de aceștia.
Întrebările trebuie formulate într-un mod clar și concis, să se refere doar la
anumite circumstanțe, împrejurări, între care s-au ivit divergențe, și nu la
toate faptele prejudiciabile cercetate sau volumul de probe acumulate în
cauză. În așa mod, se va exclude audierea completă, repetată a persoanelor
confruntate, care în esență prezintă o muncă foarte dificilă și inutilă. La
confruntare trebuie de evidențiat doar momentele din declarațiile
participanților depuse anterior, care nu coincid, deci constituie divergențe și
împiedică la stabilirea adevărului în cauză.

Prima întrebare, în esență, la confruntare trebuie adresată persoanei

( indiferent de statutul său procesual-martor, parte vătmată, bănuit sau
învinuit), care, după părerea ofițerului de urmărire penală, este sinceră,
declarațiile căreia, depuse anterior, au fost verificate și coroborează cu alte
probe în cauză.

A doua întrebare se adresează celuilat participant la confruntare și constă

în aceea dacă acesta confirmă sau nu cele relatate de prima persoană.
Ascultînd declarațiile făcute în prezența sa, uneori în urma mai multor
confruntări, persoana dată, care nu era sigură că organul de drept nu
cunoaște adevărul, poate să-și schimbe poziția ocupată anterior și să
confirme cele relatate. Alteori acesta poate nega cele relatate de altă
persoană la confruntare, declarînd că anume ea spune adevărul, și rămîne pe
poziția ocupată la început.
 Urmatoarea întrebare, în fond, i se adresează din nou persoanei de bună-
credință, declarațiile căruia merită încredere, fiind în coraborare cu alte
probe în cauză. Întrebarea constă în aceea dacă persoana respectivă insistă
sau nu la cele relatate de ea. De obicei, acestea își mențin declarațiile făcute,
dacă nu au căzut sub influența celor care nu recunosc vinovăția, neagă chiar
și faptele vădite.

După aceasta urmează întrebarea adresată ambilor participanți la

confruntare, dacă aceștia au întrebări unul față de altul în legătură cu cele
relatate. Întrebările reciproce se adresează prin intermediul ofițerului de
urmărire penală care efectuează confruntarea. Totodată, persoanele
confruntate trebuie întrebate dacă au sau nu oarecare completări, precizări la
cele relatate la această acțiune de urmărire penală.

Sub aspect procesual și tactic, cele expuse sus prezintă structura clasică și
optimală a confruntării persoanelor în procesul penal. Însă în unele situații,
în funcție de anumite circumstanțe, acest proces de înlăturare a
divergențelor poate fi mai complicat, în legătură cu necesitatea de a-i adresa
persoanei de rea-credință unele întrebări de precizare, detaliere referitor la
anumite circumstanțe, împrejurări, expuse de participantul sincer, în scopul
demascării celui ce opune rezistență și nu spune adevărul. De asemenea,
confruntarea se complică și atunci cînd apar multiple întrebări reciproce la
participanții acțiunii date, inclusiv provocatoare, de denigrare sau întrebări
ale avocaților către cei confruntați. În anumite situașii, una din persoanele
confruntate, de obicei bănuitul, învinuitul, încearcă să-și intimideze
adversarul ori să-i obțină compasiunea, încercînd să-l atragă de partea lui.
De aceea este necesar ca pe întreaga durată a confruntării să se urmărească
cu atenție atitudinea, reacțiile și comportamentul celor audiați, care pot oferi
indicii cu privire la poziția față de aspectele ce urmează a fi clarificate. În
anumite momente, este necesar intervenșia imediată a ofițerului de urmărire
penală care efectuează confruntarea sau asistă la acțiunea dată,
supraveghează persoanele confruntate, atragîndu-li-se atenția la
comportamentul inadecvat și necesitatea manifestării unui comportament
civilizat, ori să se refere doar la problemele cu privire la care a fost adresată
întrebarea concretă.

Pe tot parcursul confruntării trebuie de avut în vedere că persoana

nesinceră poate încerca să împiedice prin diverse metode realizarea scopului
acestei acțiuni procesuale și de tactică criminalistică. Astfel de manifestare
poate fi contracarată printr-o atitudine fermă, corectă, dar în același timp
calmă a ofițerului de urmărire penală, fără a da senzația că el favorizează pe
cineva dintre participanții la confruntare. Printre cele mai răspîndite metode
utilizate de persoanele de rea-credință la confruntare pot fi: refuzul de a
răspunde la întrebări; negarea faptului că ar cunoaște persoana cu care este
confruntată; prezentarea unor răspunsuri neconcrete sau chiar false;
încercarea de a influenșa persoana care a depus declarații veridice pentru ca
aceasta șă-și schimbe despozițiile; tentativa de calomniere și intimidare a
pesoanei cu care este confruntată; încercarea de a impresiona adversarul,
prin simularea unei stări de suferință pe nedrept sau stări bolnăvicioase etc.

Ca rezultat al efectuării corecte a confruntării nu numai că se pot înlătura

divergențele dintre declarațiile persoanelor audiate anterior, dar și se poate
ajunge la obținerea de noi probe și date care servesc la stabilirea adevărului
în cauză.