Marturia judiciara de buna – credinta

Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare
involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa
organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată.

Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi că

aceasta ridică importante dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitata prin lege să audieze
martori.

Se poate afirma cu siguranţă faptul că nu poate exista mărturie fără martor şi nici martor fără
evenimentul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul mărturiei (onus probandi).

Dacă această indivizibilitate există „de facto", sub raport ştiinţific însă mărturia trebuie cercetată
distinct de martor sub toate aspectele pe care le implică, implicit din perspectivă psihologică, aceasta fiind
logica cercetării.

Astfel, Enrico Altavilla, în prestigioasa sa lucrare „Psichologia giudiziaria", în capitolul consacrat

martorului, insista asupra faptului că „fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu
trebuie să-1 neglijăm, subiectiv şi obiectiv: capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie,
proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei".

Există în această atenţionare şi o direcţionare a cercetării fenomenelor psihologice ce însoţesc

formarea mărturiei judiciare cât şi depunerea mărturiei în faţa autorităţilor judiciare. Astfel, cu privire la
mărturie şi la martor, trebuie avute în vedere:

a) testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere
legal, obiect al probaţiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de la probaţiunea testimonială;

b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, pentru că sunt situaţii ce efectiv

nu pot fi memorate pentru că nici nu pot fi percepute, ele situându-se sub pragurile perceptibilităţii
umane;

c) fidelitatea care, în opoziţie cu memorabilitatea, constă în capacitatea individului de a-şi aminti

evenimentul judiciar şi a depune mărturie;

d) sinceritatea care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul.

Numeroase opinii avertizează asupra, dificultăţilor legate de probaţiunea testimonială şi, în mod
deosebit, asupra aspectelor de „infidelitate" şi „nesinceritate" a mărturiilor, la care trebuie să vegheze
justiţia.

„Într-un proces, probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depoziţiile martorilor. Aceste
probe ridică un anumit număr de probleme, între care: erorile involuntare pe care martorii le comit în mod
frecvent; reţinerile unor martori de a depune, de teama consecinţelor pe care le-ar putea suferi în urma
declaraţiilor făcute; afacerile judiciare aranjate; sistemul justiţiei tranzacţionale (specific justiţiei penale
americane); publicitatea audierii; instrucţiunile pe care avocaţii le dau martorilor pentru a depune într-un
anumit fel, .etc." .

În acelaşi sens, reputatul jurist Philippe Quare, avocat pe lângă Curtea de Apel din Bruxelles, prezentând
o sinteză a studiilor criminologilor Vidai şi Magnol asupra carenţelor de fidelitate ale mărturiilor judiciare
enumera:

- „o mărturie integral fidelă este o excepţie";

- „un martor sincer se poate afla în eroare;

- „întinderea şi fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporţional cu vechimea faptelor

destăinuite";

- „valoarea depoziţiilor nu este proporţională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate avea dreptate
împotriva unei puternice majorităţi";

- „un mare număr de anormali, necunoscuţi ca atare, sunt ascultaţi ca martori şi deformează adevărul ca
urmare a tulburărilor şi handicapurilor personale" .

Pe aceeaşi linie de gândire se situează şi profesorul Aurel Ciopraga, când subliniază că „evaluarea probei
testimoniale reclamă necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul-de formare al
mărturiei - recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea.

Informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii - precum şi luarea în considerare a

multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o măsură sau alta au putut înrâuri asupra întinderii şi
fidelităţii mărturiei" .

De asemenea, acelaşi autor, abordând de această dată problema psihologiei martorului, consideră
că... „critica ştiinţifică a mărturiei impune cunoaşterea celui de la care emană mărturia în lumina
contradictorie a personalităţii: principialitatea, onestitatea corectitudinea, modestia şi generozitatea în faţa
necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocentrismului, iar pe de altă parte, cunoaşterea
subiectului sub raportul condiţiilor fiziopsihice, a raporturilor acestuia cu ambianţa, adică cu pricina
judiciară şi cu participanţii la proces .

In linii generale, aceasta este problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a mărturiei pe care
studiile de psihologie judiciară şi de criminologie le evidenţiază, oferind şi soluţii care să permită
evaluarea legală şi temeinică a probelor testimoniale.

Deşi studiile de criminologie se limitează, însă, să constate fenomenele negative, legate de martorii
şi mărturiile mincinoase care fac deservicii justiţiei, deci stabilesc un diagnostic, psihologia judiciară
îndeplineşte funcţiuni operaţionale, în sensul că oferă metodele şi criteriile care permit justiţiei să
depisteze mărturiile inutile (false, eronate, dar de bună credinţă) ca şi pe cele mincinoase care încalcă
principiul bunei credinţe, al onestităţii, deci aduc deservicii justiţiei.

Problematica psihologică a mărturiei judiciare de bună credinţă

 Aspectele evidenţiate de studiile criminologice pot însoţi orice mărturie judiciară de bună credinţă,
adică acea mărturie care, depusă sub prestare de jurământ, nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua
credinţă a martorului şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa legii penale. Cu toate acestea, şi acest gen de
mărturii judiciare pot fi, tot atât de nocive ca şi mărturiile mincinoase, motiv pentru care analizarea lor
intră în sfera de preocupare a cercetărilor de psihologie judiciară, având ca beneficiari practicienii din
sfera sistemului judiciar (poliţişti, procurori, magistraţi, avocaţi şi, bineînţeles, cei ce se pregătesc pentru
aceste profesiuni ce implică exerciţiul cunoştinţelor de psihologie judiciară).

Cauzele mărturiilor judiciare bazate pe bună credinţă, dar false în conţinutul lor esenţial (adică cel
care produce efecte juridice), nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau psihologică
neintenţională. Aceasta presupune obligaţia magistratului de a stabili şi cerceta, în formele prescrise de
legea procesual penală, cauzele alterării mărturiilor judiciare (experimente, expertize, testări
intersubiective, biodetecţie etc.).

„Erorile şi denaturările care apar în relatările subiecţilor - sau în depoziţiile martorilor, când este
vorba de depoziţii în justiţie - pot să fie consecinţa fie a unei percepţii eronate ori lacunare, fie a unei
atitudini care poate orienta atât percepţia cât si reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval
mai lung de la percepţie la relatare, fie a unor întrebări sugestive, la care condiţii se mai pot adăuga şi
altele (de exemplu, discuţiile dintre „martori") .