Declarațiile martorilor, mijloace de probă în procesul penal

I. INTRODUCERE
Din filozofie, trecând în justiţie, adevărul reprezintă una din bazele acestei instituţii,
de aceea, când spunem justiţie, spunem adevăr, dreptate. Conturarea caracterului procesual în
care este ascultat un martor se impune pentru sesizarea acelor elemente tactice care sunt
indicate de legiuitor, explicit sau implicit.
Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție
esențială declarațiile martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie probei
testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar
în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor.
Din dorința de a sublinia importanța acestui mijloc de probă în procesul penal, unii
autori au denumit martorii ca fiind “ochii și urechile justiției”.
Codul de Procedură Penală definește martorul ca fiind persoana care, având
cunoștințe despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în
procesul penal, este ascultată de organele judiciare în această calitate.
Codul de Procedură Penală prevede în mod expres că persoanele care suferă de o
boală sau care se află într-o oarecare situație ce are ca efect punerea la îndoială, în mod
rezonabil, a capacității de a fi martor pot fi ascultați ca martori doar atunci când organul
judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte și împrejurări de
fapt conforme cu realitatea și înțelege obligația de a spune adevărul.1

II. CAPITOLUL I
Pentru ca o persoană să îndeplinească calitatea procesuală de martor, trebuie să fie
întrunite cumulativ următoarele condiții:
o existența unui proces penal în curs de desfășurare în fața organelor judiciare;
o existența unei persoane fizice care cunoaște fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
o ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele și
împrejurările pe care le cunoaște.
Până la vârsta de 14 ani ascultarea se face în prezența unuia dintre părinți ori a
tutorelui sau a persoanei căreia minorul îi este încredințat spre creștere și educare. Spre
deosebire de martorul major, martorul minor nu este supus jurământului prevăzut de lege, dar
i se atrage atenția să spună adevărul.
De asemenea, dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire
penală sau instanța de judecată dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog.
Audierea martorului minor trebuie realizată în așa fel încât să se evite producerea oricărui
efect negativ asupra stării psihice a acestuia.2

1
C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 256.
2
Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 114; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 421.
 Spre deosebire de Codul De Procedură Penală anterior, în prezent pot avea calitatea
de martor chiar și persoanele cu antecedente penale, inclusiv cei care au suferit o condamnare
pentru mărturie mincinoasă.
Persoane care nu pot fi ascultate ca martor:
- potrvit dispozițiilor procesual penale, nu poate fi ascultată ca martor persoana obligată
să păstreze secretul profesional cu privire la faptele și împrejurările de care a luat
cunoștință în exercițiul profesiei;
- nu poate fi ascultată în procesul penal, partea vătămată sau partea civilă;
- în raport cu dreptul internațional nu pot fi ascultați ca martori membrii corpului
diplomatic, aceștia beneficiind de imunitate diplomatică.
Sunt anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori în procesul penal
numai dacă ele consimt acest lucru. În acest sens, Codul De Procedură Penală , arată că soțul
sau rudele apropiate ale suspectului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor.

Obligațiile martorilor privesc următoarele aspecte:

- obligația de a se prezenta în fața organelor judiciare atunci când este chemat;
- obligația de a depune mărturie;
- obligația de a spune adevărul.
-
Drepturile procesuale ale martorului:
- are dreptul de a fi protejat împotriva violențelor sau amenințărilor ce s-ar putea
exercita împotriva sa în vederea obținerii de declarații;
- are dreptul de a cere consemnarea declarației date așa cum o consideră reală și de a
refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza;
- martorul are dreptul să facă anumite plângeri sau cereri.
-
Drepturi de natură patrimonială:
- martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a
altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea sa la organul judiciar;
- dreptul de a nu se acuza;
- dreptul de a fi asistat de un apărător;
- dreptul ca în caz de încălcare a obligațiilor, declarația dată de martor să nu poată fi
folosită împotriva sa.

III. CAPITOLUL II
Potrivit art. 97 al. (1) Codul De Procedură Penală „Constituie probă orice element de
fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea
persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”
Aflarea adevărului în procesul penal se face pe bază de probe, dar în același timp,
această obligație a organelor judiciare nu are caracter absolut. Astfel, respectarea acestui
principiu al procesului penal se face sub condiția garanției din partea organelor judiciare a
administrării legale și loiale a probelor. Rezultă deci că în îndeplinirea atribuțiilor lor,
organele judiciare nu pot motiva încălcarea legii în virtutea aflării „cu orice preț” a adevărului
în procesul penal.3

Potrivit art. 97 al. 2 Codul De Procedură Penală „Proba se obține în procesul

penal prin următoarele mijloace:
- a)declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
- b) declarațiile persoanei vătămate;
- c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
- d) declarațiile martorilor;
- e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
- f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, în care organul judiciar trebuie să
ajungă la aflarea adevărului. Elementele care duc la realizarea cunoaşterii, în activitatea de
stabilire a adevărului, sunt dovezile.

Potrivit art. 98 C. pr. pen. constituie obiect al probei:

- existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
- faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
- faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
- orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.

Funcţionalitatea mijloacelor de probă, rolul acestora în relevarea elementelor faptice

care pot conduce la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, justifică considerarea
mijloacelor de probă ca fiind una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului procesual
penal. Astfel, declaraţiile martorilor au un rol major în urmărirea scopului procesului penal şi
în cazul anumitor categorii de martori se impune acordarea unei protecţii speciale pentru
evitarea oricăror riscuri cu privire la aceste persoane, dar şi în vederea asigurării fiabilităţii
probelor administrate. 4
Ca participant în procesul penal, martorul este calificat de Legea procesual penală
„subiect procesual”, cu drepturi şi obligaţii specifice – din acest considerent, este nevoie de o
bună reglementare a instituţiei martorilor şi în cazul unui pericol social, acestor participanţi
trebuie să li se atribuie garanţii de protecţie la un înalt nivel.
Conform art. 99 alin. (1), sarcina probei aparţine în principal procurorului, în acţiunea
penală, atât în faza de urmărire penală (în care şi organele de cercetare penală se pot implica),
cât şi în faza de judecată, în care însă şi instanţa are rol activ.
În acţiunea civilă, sarcina probei aparţine părţii civile, respectiv procurorului, în cazul
în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu
restrânsă, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în care şi instanţa o poate
exercita.
Mijloacele de probă împreună cu probele prezintă o importanţă deosebită, întrucât
sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, dar şi pentru faptul că în
3
Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 114; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 421.
4
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, V. Roşca, op. cit., p. 171.
cea mai mare parte a procesului penal se pun problemele legate de probe şi mijloacele de
probă.5
Ca urmare a aplicării principiului liberei aprecieri a probelor în procesul penal,
credem că, și în cazul declarațiilor martorilor, aprecierea concretă a acestora se confruntă cu
numeroase greutăți. Astfel, pornind de la dispozițiile art. 103 alin. (1) CPP, conform cărora
„probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege” și, pe cale de consecință, toate
declarațiile martorilor au aceeași valoare și fac dovada în aceeași măsură ca oricare alt mijloc
de probă, rămâne deci la aprecierea organului judiciar să evalueze, astfel încât să poată să își
formeze convingerea într-o cauză penalăș pentru luarea deciziei asupra existenței infracțiunii
și a vinovăției inculpatului, instanța trebuie să hotărască motivat, cu trimitere la toate probele
evaluate.
În acest sens, organele de urmărire penală și instanța de judecată au obligația de a
analiza critic declarațiile martorilor, de a verifica fiecare relatare în parte și apoi de a o
examina în funcție de personalitatea martorului, în ansamblul probelor, explicând orice
nepotrivire prin factorii care pot influența declarația. 6

Ca și în cazul declarației suspectului sau inculpatului, și declarația martorului este

divizibilă, în sensul că organul judiciar poate să rețină doar unele părți ale acesteia și poate să
le îndepărteze motivat pe celelalte. De asemenea, declarația martorului este retractabilă 7,
astfel că martorul poate să facă o nouă declarație cu un conținut contradictoriu față de cel din
prima sa declarație.
Ca și în cazul declarațiilor suspectului sau inculpatului, pentru a putea fi folosite ca
mijloace de probă în procesul penal, declarațiile martorului trebuie să fie consemnate în scris
de către organul de urmărire penală, în faza de urmărire penală, precum și de grefierul de
ședință, în faza de judecată.
Relatările libere ale martorului, precum și întrebările și răspunsurile adresate se
consemnează în scris în declarație de către organul judiciar. De asemenea, în cuprinsul
declarației se consemnează ora de început și ora de sfârșit a ascultării, putându-se verifica
astfel modul în care a fost realizată ascultarea (pe timp de zi sau de noapte, pe o perioadă
rezonabilă de timp sau epuizantă pentru cel audiat etc.)
În cazul în care martorul este de acord cu conținutul declarației scrise, o semnează, iar
când nu poate să semneze, deși este de acord cu conținutul acesteia, sau refuză să semneze,
organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă. Potrivit art. 123 raportat la art.
110 alin. (2) teza a II-a CPP, dacă martorul are de făcut completări, rectificări ori precizări,
acestea sunt indicate în finalul declarației.
Declarația trebuie semnată și de organul judiciar care a procedat la audiere, de
avocații prezenți ai tuturor părților și persoanei vătămate, precum și de interpret, atunci când
acesta și-a adus contribuția la luarea ei. Conform art. 123 alin. (2) CPP, în cursul urmăririi
penale, audierea martorului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă

5
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, pp. 11-12.
6
GR. THEODORU, op. cit., p. 379.
7
Într-o opinie contrară, „declarația martorului nu este retractabilă” – a se vedea M. UDROIU, op. cit., 2014, p.
269.
organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta și
înregistrarea este posibilă.

În procesul penal se aplică ca regulă de bază prezumţia de nevinovăţie, aşa cum

stipulează art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi C. pr. pen. în art. 99 alin. (2):
„suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi
dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.”, iar în cazul în
care există probe de vinovăţie, aceştia au dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Prezumţia de nevinovăţie este legată şi de principiul potrivit căruia orice îndoială se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului (in dubio pro reo), dar aceasta se referă
numai la stabilirea situaţiilor de fapt, şi nu la interpretarea normelor juridice procesuale şi nici
la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti cu înţeles echivoc.
După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului [art. 4 alin. (2)]
Declarațiile martorilor au o forță probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă, însă
în timp ce declarațiile celorlalte părți pot servi la aflarea adevărului numai Potrivit art. 170
din Codul penal, omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile
contra siguranței statului se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. 21 în măsura în care se
coroborează cu alte probe, declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod
necondiționat.
În activitatea judiciară sunt situații în care învinuitul sau inculpatul, direct sau
indirect, prin intermediul unor alte persoane, încearcă să determine martorii (în special
martorii acuzării) să nu declare tot ceea ce cunosc cu privire la fapte penală.
Pentru a preveni aceste incidente, în scopul eficientizării procedurii aflării adevărului,
a fost reglementată o procedură distinctă, având drept finalitate protecția martorilor, sediul
acestor reglementări aflându-se în Codul de procedură penală (art.861 – art.865 ) și în Legea
nr.682/2002 privind protecția martorilor.
Prin urmare, indiferent de cât de preţioasă este informaţia deţinută de martor, utilitatea
acestora şi, într-un final, succesul audierilor depinde covârşitor de tehnicile de audiere
aplicate. Rolul martorului în cadrul unui proces judiciar.8
Importanța martorilor în cadrul unui proces judiciar este de netăgăduit, mai ales că
aceștea, în multe cazuri, sunt unica sursă de probe. Informaţiile obţinute din mărturii sunt
diferite de cele oferite de probele materiale.
Astfel, de exemplu, un înscris oferă aceeaşi informaţie indiferent de timpul scurs de la
momentul întocmirii acestuia, pe când informaţia deţinută de un martor se alterează în timp,
din motive lesne de înţeles. Anume din acest motiv, este important ca audierea martorului să
se producă cât de repede posibil. 9
O probă materială ne furnizează doar informaţii. Martorii însă, fiind fiinţe umane,
sunt emoţionali. Astfel, informaţiile obţinute de la ei pot părea credibile sau nu în ochii
judecătorului, în dependenţă de o serie de factori, cum ar fi limbajul corpului, vocabularul,
temperamentul, reputaţia etc.
8
D. Barbu, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Lumen, Iași, 2016, p. 19.
9
AL. BOROI, GH. NISTOREANU, Drept penal și drept procesual penal, ed. a 4-a, Ed. All Beck, București,
2005, p. 453.
 Modalităţile speciale de audiere a martorului şi protecţia lui au fost furnizate
legislaţiei procesual penale a Romaniei de către jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Pornind de la dreptul la un proces echitabil, Curtea a dedus că toate probele, în mod
normal, ar trebui să fie examinate într-un proces public, în prezenţa celui acuzat, ţinând cont
de principiul contradictorialităţii.
În acelaşi timp, Curtea nu a stabilit că declaraţiile indirecte sunt inadmisibile, dar a
accentuat că înaintea procesului sau pe parcurs acuzatul trebuie să dispună în mod adecvat şi
corespunzător de posibilitatea să interogheze un martor.
Sunt cunoscute în toate ţările situaţii de intimidare a martorilor, care poate îmbrăca
mai multe forme, cum ar fi: priviri ameninţătoare, confruntări directe, verbale sau fizice. În
multe cazuri, intimidarea martorului este ca un domeniu al crimei organizate. Aceşti factori
de multe ori determină ezitarea martorului de a depune mărturii în instanţă.
În legătură cu aceasta, Curtea şi-a expus opinia în privinţa admisibilităţii declaraţiilor
martorilor anonimi. Recunoscând că toate probele trebuie examinate în prezenţa persoanei
acuzate, într-un proces public, cu respectarea principiului contradictorialităţii, CEDO admite
utilizarea declaraţiilor martorilor în calitate de probe, chiar dacă acestea nu sunt făcute într-o
şedinţă judiciară.
Utilizarea declaraţiilor obţinute în faza urmăririi penale în calitate de probă nu
constituie o încălcare a lit. d) din alin. (3) art. 6 CEDO, cu condiţia că drepturile apărării se
respectă. Aceste drepturi includ acordarea unei posibilităţi adecvate de contestare şi
interogare a martorului opoziţiei în timpul depunerii mărturiilor sau într-o fază ulterioară
procesului. Conform Curţii Europene, o sentinţă de condamnare nu ar trebui să se întemeieze
doar pe declaraţiile martorilor anonimi.
Cel mai important este ca interesele apărării să fie în echilibru cu interesele victimelor
sau ale martorilor care trebuie protejaţi. Curtea recunoaşte şi faptul că, cu condiţia respectării
drepturilor apărării, poate fi legitim pentru autorităţile poliţiei să dorească păstrarea
anonimatului unui agent implicat în activităţi de acoperire, pentru protecţia personală şi cea a
familiei sale, astfel încât să nu prejudicieze viitoarele acţiuni secrete. Curtea a constatat şi
faptul că orice măsură de limitare a dreptului apărării trebuie să fie strict necesară.
Dacă o măsură mai puţin strictă poate să fie suficientă, atunci anume această măsură
trebuie aplicată, sunt confirmate de alte probe.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a examinat problema audierii martorului aflat
sub protecţie şi prin prisma instituţiei provocării. Deci audierea martorului cu aplicarea
modalităţilor speciale este o măsură de protecţie a acestuia în cadrul procesului penal în
scopul asigurării colectării şi administrării probelor.
Această procedură necesită autorizarea judecătorului de instrucţie sau a instanţei din
oficiu, după caz, care emite o încheiere în acest sens, sau la cererea motivată a procurorului,
avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate. 10

IV. ASPECTE PRACTICE

Organele de cercetare penală sau de constatare, cum ar fi spre exemplu lucrătorii
de poliție pot fi audați ca martori chiar în cauzele în care au întocmit diferite acte?
10
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 341.
 Această întrebare s-a ivit în practică atunci când, în unele situații singurii martori, sau
poate chiar martorii cei mai relevanți din anumite cauze, erau chiar organele de cercetare
penală sau agenții constatatori care întocmiseră procesele verbale prin care consemnau
constatarea infracțiunilor.
Or, deși codul de procedură nu interzice în mod expres posibilitatea lucrătorilor de
poliție de a fi audiați ca martori, totuși în practică s-a ridicat problema dacă aceștia prezintă
garanții de obiectivitate în momentul în care sunt audiați în calitate de martori despre
infracțiunile pe care chiar aceștia le-au constatat.
Se înfațișează problema expusă anterior cu privire la legalitatea, sau mai bine spus
adminisblitatea probei cu martori obținută prin audierea persoanelor care au calitatea de
organe de constatare. Astfel, într-o primă opinie, susținută de avocatul apărării, acestea prin
însăși poziția lor manifestă o prezumție de subiectivism, din moment ce acestea coincid cu
persoanele care au denunțat comiterea infracțiunii:
“Chiar dacă art. 114, alin 4 C. Proc. Pen. prevede posibilitatea ca persoanele care
au întocmit procese-verbale in temeiul disp. Art 61 si 62 C. Proc. Pen să fie audiate în
calitate de martor având în vedere cele invocate anterior prin care au solicitat excluderea ca
mijloc de probă a procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante întocmit de aceste
persoane, s-a apreciat că se impune excluderea declaraţiilor de martor date de persoanele
care au încheiat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante declaraţia acestora
este subiectivă având în vedere ca aceştia au dat o nota raport și au încheiat acte în
prezentul dosar.” 11
În considerentele expuse de instanță, aceasta a apreciat că “audierea în calitate de
martori a numiţilor BM si PL, persoane care au întocmit procesul verbal de constatare a
infracţiunii flagrante este în concordanţă cu prevederile art. 114 alin. 4 Cod pr.pen.”, și prin
urmare nu se impune excluderea probelor obținute, dar și că aprecierea caracterului presupus
subiectiv al declarațiilor obținute prin audierea agenților constatatori nu reprezintă un aspect
de verificat în camera preliminară întrucât exced obiectului acesteia, implicând aprecieri
asupra fondului cauzei:
”Împrejurarea susţinută de contestatori privind caracterul subiectiv al declaraţiilor
date reprezintă o chestiune de fond care nu poate fi antamată în cadrul procedurii de cameră
preliminară, ci doar în cursul cercetării judecătoreşti a fondului cauzei. (…) Nu există nicio
dispoziţie legală care să fi fost încălcată cu ocazia administrării probelor menţionate în
prezentul paragraf şi în paragraful anterior şi care să conducă la excluderea lor din
ansamblul probator, iar fiabilitatea probelor propuse de acuzare nu poate fi analizată în
prezenta procedură.”
În speță, se ridică o problemă asemănătoare, de această dată cu privire la organele de
cercetare penală, întrucât cauză vizează doi polițiști care nu doar ca au întocmit procesul-
verbal prin care au constatat săvârșirea infracțiunii, dar au efectuat și acte de urmarire penală.
În linii mari, argumentele aduse de apărătorul inculpaților sunt aceleași, în plus, s-a pus
accentul pe dreptul la un proces echitabil și la loialitatea administrării probelor.12

11
Judecătoria Liliești, încheierea din 05.05.2015, portal.just.ro, apud. Legal Land.
12
V. PĂVĂLEANU, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2007, p. 274,
citat de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 340.
 “Audierea celor doi poliţişti care au efectuat acte de constatare şi urmărire penală
în cauză după ce inculpaţii au susţinut în fata instanţei că acele 2 sacoşe nu se aflau în
habitaclu, audiere ulterioara acestei susţineri vine să întărească argumentaţia mai sus
expusă, din punctul nostru de vedere calitatea avută în dosar de aceştia exclude posibilitatea
audierii ca martori din perspectiva respectării unor reguli de minimă echitabilitate și
loialitate.”
Soluția instanței a fost, de asemenea, în conformitate cu prevederile exprese ale
codului de procedură penală, care admit că și organele de constatare și implicit cele de
cercetare penală, în anumite condiții pot fi audiați ca martori, dacă în mod nemijlocit și cu
propriile simțuri au luat la cunoștința săvârșirea unei infracțiuni:
“În ceea ce priveşte înlăturarea declaraţiilor celor doi lucrători de poliţie ascultaţi în
calitate de martor în cursul urmării penale prezentul complet apreciază că aceştia au
calitatea de organe de constatare conform art. 61 Cod de procedură penală şi implicit pot fi
ascultaţi conform art. 114 al. 4 Cod de procedură penală.”

V. Bibliografie
 Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 114; I. Neagu, M. Damaschin.
 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, V. Roşca,
 Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, 2014
 M. UDROIU, Drept penal si procedura penala Ed.7 Vol.2
 D. Barbu, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Lumen, Iași, 2016
 AL. BOROI, GH. NISTOREANU, Drept penal și drept procesual penal, ed. a 4-a, Ed.
All Beck, București, 2005
 T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.)
 Judecătoria Liliești, încheierea din 05.05.2015, portal.just.ro, apud. Legal Land.
 V. PĂVĂLEANU, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex,
București, 2007