Drept, anul II, Criminologie

Îndrumar curs

conf. univ. dr. Camil Tănăsescu

Obiectul Criminologiei

Obiectul de studiu al criminologiei include:

Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte de cele ale
elementelor componente.

Totodată, latura cantitativă a criminalității este reprezentată de totalitatea infracțiunilor

săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată.

Fenomenul criminalității impune a se face diferența între:

 criminalitate reală
 criminalitate aparentă
 criminalitate legală

1
 Criminalitatea reală
presupune totalitatea
faptelor penale săvârșite pe
un anumit teritoriu, într-o
perioadă de timp
determinată

Criminalitatea aparentă
cuprinde totalitatea
infracțiunilor semnalate
sistemului justiției penale
Criminalitatea legală
reprezintă totalitatea
faptelor penale pentru
care s-au pronunțat
hotărâri de condamnare
definitive

Infracțiunea

Ca element component al sistemului, infracțiunea reprezintă manifestarea particulară a

fenomenului infracțional, având identitate, particularități și funcții proprii.
În dreptul penal românesc, conceptul de infracțiune nu este formal, redus la o simplă
etichetă pe care societatea o aplică unor indivizi sau grupuri sociale defavorizate.
Consacrat în cuprinsul normei juridice (art. 15 C. pen.) acest concept reflectă aspectul
material, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii, evidențiind factorii de
condiționare și determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al
acestuia.
Având rolul instrumentului de cunoaștere științifică a fenomenului infracțional, a
proceselor dinamice, care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen,
criminologia își aduce contribuția la procesul de perfecționare a reglementării juridice,
la realizarea unei mai bune concordanțe între legea penală și realitatea socială pe care
o protejează.

Făptuitorul – subiectul activ al infracțiunii

Strict juridic, făptuitorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă
sancționată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic, conceptul de făptuitor are o semnificație complexă
datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea, să
diferențieze făptuitorul (infractorul) de non-infractor, persoana care încalcă legea penală
fiind considerată ca un eșec al procesului de socializare.

2
Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice,
sociale, economice, culturale etc., care au relevanță pentru alegerea conduitei
infracționale și “trecerea la act”.

Victima infracțiunii
Conceptul de victimă este reprezentat de persoane care suferă consecințele infracțiunii,
dar și nedreptatea, injustiția, fiind evident că victimele sunt diferențiate calitativ, astfel
încât să nu fie privite ca echivalențe, ci diferențiate de serii victimale (atât calitativ, cât
și cantitativ).
Victima este persoana care, „fără să-și fi asumat conștient riscul”, fără să vrea să fie
jertfită în urma unei acțiuni/inacțiuni criminale, a avut de suferit o vătămare.
Modul în care victima percepe, înțelege, acceptă sau respinge violența actului agresiv are
valoare pentru stabilirea lanțului cauzelor și efectelor fenomenului victimal.

Reacția socială împotriva criminalității

Reacția socială intervine atât ante-factum, prin programe și măsuri de prevenire, cât și
post-factum, prin înfăptuirea justiției, prin tratamentul, resocializarea și reinserţia socială
a criminalilor.
Obiectul sintetic al criminologiei - fenomenul infracțional - integrează elementele
componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții
proprii, distincte calitativ de proprietățile și funcțiile părților componente.
Cauzalitatea apare în dublă ipostază:
 aceea de scop al studiului criminologic, dar și
 de obiect al criminologiei

În cadrul criminologiei, știință socială cu un anume grad de autonomie, elementul

fundamental asupra căruia se concentrează studiul este raportul infractor - victimă.
Accentul s-a pus cu precădere pe primul factor, cel de-al doilea rămânând o lungă perioadă
în afara preocupărilor cercetătorilor.
Atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală, acest lucru apare evident, ambele
fiind centrate pe făptuitor și aproape deloc asupra celui care are de suportat „urmările”
infracțiunilor, mai ales a celor comise cu violență.
Cu toate acestea, pentru activitatea practică, o importanță deosebită o are analiza și
cunoașterea locului pe care victima îl ocupă în ansamblul infracțional, putându-se realiza o
imagine realistă asupra fenomenului, ajungându-se la fundamentarea unor recomandări
pentru o conduită preventivă și autoprotectivă, precum și la o mai rapidă și corectă aplicare
a legii în cazul săvârșirii infracțiunilor.

3
 Teoriile precriminologice

A. Cesare Beccaria (1738-1794)

i. Viața și opera
• Marchizul Cesare Banesana a urmat cursurile colegiului iezuit, iar, după absolvirea
Facultății de Drept din Pavia, și-a luat doctoratul în drept roman și în drept canonic.
• A elaborat lucrări privind reformarea sistemului juridic, economic, devenind
profesor universitar de economie politică la Universitatea din Milano.
• Acesta a refuzat propunerea făcută de împărăteasa Ecaterina a II-a de a contribui la
reformarea sistemului legislativ și a celui penitenciar din Austria.

ii. Raportul lui Beccaria cu tradiţia

• Cesare Beccaria a emis primele idei despre delicte și pedepsele aplicate
condamnaților, astfel că a unificat ideile filosofilor despre comportamentul uman,
ca punct de plecare al analizei sociale, revendicat ulterior de criminologi.
• Opoziția între forma pedepsei și modalitatea de executare a acesteia exprimă
delimitarea statului de obligația reformării în interesul societății a persoanei
condamnate.
• Raportul dintre condamnat și stat se exprima doar în opiniile paznicilor închisorii,
astfel că Beccaria a conceput termenii de adecvare, care să apropie condamnatul de
lume și după executarea pedepsei. Beccaria a încercat să găsească noi structuri
juridico-normative de drept public, care își aveau sorgintea în ideologia iluministă.
• El a considerat că normele de drept trebuie să fie strâns legate de regulile economice
și de măsurile sociale.
• Era preocupat de adoptarea unei proceduri care să unifice aceste reguli în favoarea
individului, având capacitatea să ofere explicații pentru adoptarea unor modele
acceptate social.
• Într-adevăr, gândirea lui Beccaria a pornit de la cercetarea delictelor și a pedepselor
dar, ceea ce este esențial, la acea dată nu exista termenul de criminologie,
înlănțuirea conceptelor și principiilor fiind supusă regulilor de validitate de alți
cercetători.
• Publicând în anul 1764 Dei delitti e delle pene, apar polemicile care angajează
întreaga structură socială și provoacă reacții de împotrivire din partea autorităților.

4
 • Se apreciază că a fost expusă în mod sintetic concepția liberală a dreptului penal,
deoarece prin modul original de prezentare a pedepselor, în raportul dintre individul
condamnat și stat, se ia apărarea individului.
• Această formă nouă de apreciere a pedepselor a anticipat cercetările criminologice
ulterioare, care urmăresc să impună o măsură practică de realizare a echilibrului
social, prin reeducarea condamnaților.
• Beccaria a încercat să claseze și să explice pedepsele prin identificarea
determinărilor istorice, sociale, politice, ideologice, culturale și logice, pentru a
expune metodic temeiul rațional al acestora.
• Teoriile beccarianiste determină o întreagă evoluție ulterioară a școlilor și
curentelor criminologice, deoarece se referă la funcțiile pedepsei, la principiile
morale stabile și la exigențele sociale concrete față de condamnat.
• Ideile expuse urmau să se afirme ulterior într-o formă potrivită și pe seama altor
discipline, în școlile criminologice.
• Chiar dacă Beccaria nu a edificat un sistem propriu, fundamentele teoriei sale au ca
funcție esențială obligarea statului la participarea directă în reformarea socială a
persoanei condamnate.
• Abordarea principiilor privind pedepsele reprezenta orientarea spre o disciplină
aflată în căutarea identității instituționale, care va fi constituită de Gabriele
Garofallo.

Abordarea metodologică a ordinii normative juridice

1) Abordarea incipientă a principiului prezumției de nevinovăție și instituirea obligației

pentru autorități de a supraveghea respectarea prezumției reprezintă elementul nou în
relevarea judecăților de morală, care guvernează sistemul juridic modern.
• Această obligație sesizată de Beccaria reprezintă o abordare metodologică a
raportului dintre individ și stat, care se vede constrâns să contribuie la reeducarea
individului.
• Se intensifică și caracterul moral-juridic al echității actului de justiție, deoarece se
asigură aparența unei judecăți care se oferă simțurilor și inteligenței noastre,
garanția stabilirii adevărului judiciar.

2) Abordarea principiului egalității oamenilor în fața legii, prin eliminarea tuturor

formelor de discriminare, asigură și consacră principiile necesare elaborării normelor
juridice.
• Se evită prejudecățile și se impune ca în analiza actelor prejudiciabile comise de
mai multe persoane să se rețină faptul în sine, care se evidențiază prin simpla sa
existență, evitându-se aprecierea inegală a oamenilor în fața legii.

5
 • Acest caracter al principiului este scos în evidență de faptul că, atributele umane
sunt aceleași, individul adaptându-și comportamentul la condițiile concrete, prin
exprimarea astfel motivelor acțiunii, reflexia generatoare specifică.
• Orice raportare a faptei la dispozițiile normei nu se exprimă altfel decât prin
necesitatea aplicării egale a legii față de toți oamenii, fără nici un fel de privilegii
sau discriminări.
• Legea trebuie să fie aplicată în toate cazurile pentru care a fost creată, conținutul
său fiind justificat doar de o anumită faptă, care trebuie să producă efecte asupra
tuturor celor care au încălcat-o.

Abordarea metodologică a principiilor pedepselor

1) Abordarea principiului egalității de tratament penal față de condamnați, afirmă
intervenția statului în calitate de apărător al serviciilor publice, cu condiția respectării
idealului de egalitate.
• Regula egalității de tratament penal stabilește normele necesare pentru
reglementarea conduitei categoriei de persoane aflată în executarea pedepselor,
modul cum trebuie să acționeze în cadrul unui prototip de activități, acceptând în
mod conștient sistemul de norme represive, care impun obligații, interdicții și
permisiuni pentru toate categoriile de condamnați, fapt care contribuie la sporirea
activității educative.

2) Abordarea principiului prevederii pedepselor în dreptul pozitiv reprezintă garanția

pentru persoana care a comis fapta prejudiciabilă că nu va suporta alte consecințe în
afara celor cunoscute.
• Stabilirea cu exactitate a formei și întinderii pedepselor, a funcției și poziției în
sistemul represiv, a apartenenței la o anumită categorie, devine realizabilă și utilă
doar prin prevederea și identificarea în dreptul pozitiv, pentru a face posibilă
cercetarea conținutului acestora și a consecințelor directe asupra condamnatului.
• Principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv se realizează prin punerea în
practică doar a celor identificate cu certitudine și claritate în sistemul pedepselor,
în norme juridice care conservă și garantează o anumită pedeapsă.
• Beccaria justifică principiul prin necesitatea ca, drepturile individuale să fie
prevăzute și apărate prin lege, restrângerea acestora prevăzându-se tot prin lege.

3) Abordarea principiului prevederii ca pedeapsa să nu fie retributivă, intimidatoare

sau vindicativă, sintetizează experiența socială privind rezolvarea conflictelor,
indiferent de varietatea motivației conflictelor, prin mijloacele juridice adecvate
garantându-se aplicarea și executarea pedepselor.

6
 • Deoarece pedeapsa reprezintă instrumentul de sancționare a persoanelor care au
comis fapte prejudiciabile, norma juridică nu trebuie să cuprindă măsuri retributive
împotriva făptuitorului, ca modalitate „de plată” pentru prejudiciul creat.
• Pedeapsa trebuie să se regăsească într-o normă prin care se stabilește echilibrul între
gravitatea faptei raportată la consecințele prejudiciabile și la caracterul reformator
al comportamentului persoanei condamnate, pentru ca nici condamnatul să nu fie
nedreptățit, dar nici victima sau societatea să nu fie prejudiciate, prin modul de a
restabili dreptatea.
• Pedeapsa nu trebuie să cuprindă norme sau elemente de intimidare a persoanei, să
fie nedreaptă, ci să fie justă, adoptând echilibrul, cu caracter de necesitate, între
sancționarea făptuitorului și redobândirea posibilităților reale de restabilire a ordinii
și de reformare socială a condamnatului.

4) Abordarea principiului severității pedepsei, prin excluderea violenței fizice și a

supliciului, prin abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu moartea.
• Adoptarea acestor norme presupune ca, în faza elaborării să se procedeze la
stabilirea unor reguli de evaluare a normelor juridice, astfel încât, specificul
pedepselor să se afle în concordanță cu faptele grave săvârșite de indivizi, pentru a
se evita lacunele legislative sau lipsa de eficiență educativă a pedepselor.
• Caracterele speciale ale pedepsei, de a fi publică, promptă, necesară, prevăzută
de lege și de a fi proporțională cu gravitatea faptei indică posibilitatea executării
de către condamnat, deoarece acesta a acceptat-o în sinea lui.
5) Abordarea principiului unicității pedepsei, care trebuie să se aplice doar în legătură și
pentru fapta comisă.
• Sistemul de pedepse trebuie să fie unitar și coerent, în sensul că, orice delict să fie
sancționat doar cu o singură pedeapsă; sistemul de pedepse trebuie să fie omogen și
echilibrat prin determinarea doar a unei categorii de elemente, care să justifice
incriminarea faptei pentru care este necesar să se aplice pedeapsa unică.
• În mod obiectiv, pedeapsa urmează să fie circumscrisă pentru fiecare delict în parte,
după criterii de justiție apte să asigure disciplinarea atitudinilor în invocarea
drepturilor și libertăților individuale, precum și pentru stabilizarea echilibrului de
scopuri, urmărite de indivizi și aprobate sau repudiate de societate.

6) Abordarea principiului libertății criminalului în realizarea delictului, pe baza

liberului arbitru, nu este condiționat sau influențat de mediu, ci de propriul dinamism
psihologic.
• Aplicarea egalității în stabilirea și executarea pedepsei se aplică indivizilor care au
avut capacitatea să decidă, potrivit independenței în gândire și acțiune, cu privire
la îndeplinirea unor obligații sau la valorificarea unor drepturi.

7
 • Lipsa posibilității legale de a gândi și de a acționa liber înseamnă încălcarea aplicării
principiului egalității legii față de toți făptuitorii.
• De aceea, orice făptuitor va fi sancționat doar pentru fapta comisă, dacă aceasta
este incriminată și dacă în momentul săvârșirii acesta poseda pe deplin capacitatea
fizică și psihică, având reprezentarea consecințelor prejudiciabile.

7) Abordarea principiului administrării probelor, necesită ca, judecata să fie publică,

pentru a se evita abuzurile și delațiunea, bazându-se pe probatoriul administrat,
jurământul impus infractorului fiind inutil și contradictoriu, din cauza aprecierii
subiective asupra propriului comportament.

B. Școala clasică de drept penal

• Abordarea rațională a condițiilor sociale, a factorilor familiali și a celor psihologici,
care influențează actul criminal, a avut rolul de a institui și valida raportul dintre
faptă și pedeapsă.
• Cercetătorii au înființat, școala clasică a principiilor de drept penal, pentru
asigurarea recuperării sociale a condamnatului, justificându-se și legitimându-se
necesitatea intervenției statului în acest domeniu.
• Deoarece delictul este o realitate socială dar și un fenomen subiectiv, care nu derivă
din liberul arbitru, ci este guvernat de alegerea, de preferința criminalului, factorul
social și preformismul psihologic al acestuia aflându-se în interacțiune.
• Școala clasică a preluat severitatea și intransigența manifestată în procesul
revoluționar burghez, de schimbare a lumii învechite și a instituit reguli, principii
generale și norme, care să se aplice uniform și egal față de toți indivizii, pentru a se
asigura stabilitatea structurii societății pe o durată mare de timp.
• Școala clasică a impus abolirea pedepsei cu moartea (pedeapsa fiind menținută doar
pentru infracțiunile foarte grave), iar prin înlăturarea pedepselor corporale și a celor
infamante a asigurat un tratament juridic favorizant pentru delincvent.
• E. Ferri a afirmat că se impune înlăturarea caracterului retributiv al pedepsei,
deoarece măsura aplicării sancțiunii pentru fapta comisă nu reprezintă și garanția
că delincventul își va schimba comportamentul.
• Fiecare aspect al crimei trebuie să fie perceput în relația cu elementele cauzei care
a determinat-o, precum și cu ideea că orice delincvent, care a săvârșit infracțiunea,
trebuie ajutat să-și schimbe comportamentul în societate.
• Măsurile adoptate au vizat perceperea cauzelor care pot determina producerea
delictelor, cât și necesitatea îmbunătățirii condițiilor de natură socială, pentru
asigurarea prevenirii comiterii delictelor.
• Infracțiunea, exprimă gândirea, acțiunea și experiența delincventului, iar legea
trebuie să caute „cauza” care indică multiplele caracteristici ale motivației
criminale.

8
 Cesare Lombroso (1835 - 1909)

⎯ Viaţa şi opera
Cesare Lombroso a urmat cursurile gimnaziale la Viena unde şi-a început şi studiile
universitare de medicină, continuate apoi în Italia, la Universitatea din Padova.

În anul 1864 ţine cursul de psihiatrie la Universitatea din Pavia, iar în anul 1876 a devenit
profesor de medicină legală la Torino.

În anul 1880 a înfiinţat împreună cu Ferri şi Garofalo revista „Archivo di Psichiatria e

Antropologia-Criminale”.

Lombroso a publicat, în anul 1891, “L'anthropologie criminelle et ces recents progres”,

Editura Felix Alcan, Paris, iar în anul 1895, „L’ homme criminel”, Editura Felix Alcan, Paris.

În anul 1906, Lombroso a înfiinţat Muzeul de Antropologie Criminală, în care a prezentat

exponatele caracteristice teoriilor sale, prelevate de la criminalii şi delincvenţii cei mai
reprezentativi.

⎯ Raportul cu tradiţia

Pornind de la cunoaşterea în perioada afirmării umanismului, Lombroso a furnizat

elementele necesare analizei medicinii şi dreptului penal.

Ideile antropologiei criminale ofereau elementele concrete pentru identificarea

criminalilor.

Acesta identificase ordinea existentă în actele şi faptele criminalilor asemănătoare cu

activitatea plantelor, insectelor şi animalelor care comit “asasinate”.

C. Lombroso a strâns constatările separate sau nedezvoltate într-un sistem pentru a susţine
observaţiile stabilite în cadrul antropologiei criminale.

Lombroso ilustrează cercetările antropologice asupra criminalilor prin experimente,

studiile comportamentului plantelor, insectelor şi animalelor ucigaşe în mediul natural fiind
extinse şi la oameni.

Opiniile despre criminali proveneau parţial din aceste cercetări, astfel că, Lombroso a
indicat criteriile pentru identificarea criminalilor prin identificarea stigmatelor biologice.

9
Exersând posibilitatea de a observa în mod direct plantele, insectele şi animalele ucigaşe,
acesta stabileşte raportări la oamenii care au înclinări ucigaşe naturale.

Raporturile criminalului cu societatea sunt uşor identificabile, deoarece sunt mai puţini cei
care fug de societate decât cei care caută să pedepsească criminalii în numele societăţii.

Fiind puţini, criminalii sunt uşor de identificat şi de pedepsit, societatea având posibilitatea
să-şi perfecţioneze metodele de a riposta la actele prejudiciabile.

⎯ Abordarea metodologică a cercetării biologice

 Abordarea metodologică a teoriei delincventului înnăscut (născut)

(teoria del deliquente nato)
Are la bază studierea caracteristicilor morfologice ale oaselor şi organelor criminalilor, prin
compararea unor măsurători concrete.

Pentru a cunoaşte, a înţelege şi a identifica criminalul mai înainte de comiterea faptei este
necesar să fie analizat în mediul său natural (biologic, familial, social, educaţional),
existând posibilitatea de înţelegere a trăirii şi devenirii sale (de la micul nevinovat de azi
la marele vinovat de mâine).

Datele antropologiei şi biologiei au oferit informaţii despre producerea, transmiterea şi

receptarea actului criminal realizarea unor prototipuri anticipatoare de comportamente
criminale, la nevertebratele inferioare, la animale şi la om.

Tezele cuprind embriologia delictului la organismele inferioare, la copii, precum şi

prostituţia şi nebunia morală la sălbatici. Contrazicând opiniile juriştilor care invocau
justiţia divină, eternă, C. Lombroso apreciază că, actele considerate criminale, în mediul
în care se produc au un caracter firesc, natura dând dovadă de insensibilitate şi imoralitate.

În acest sens, a invocat „asasinatele” comise de speciile de plante insectivore, şi a apreciat

că, a identificat „primii zori ai criminalităţii”.

Crima este provocată de mai multe pasiuni, în sensul că, atât la animale, cât şi la oameni
poate să fie comisă din antipatie.

Pornind de la observaţiile şi aprecierile lui Enrico Ferri, C. Lombroso sugerează că,

animalele îşi ucid semenii fără nici o cauză, explicaţia acestei stări fiind justificată de
răutatea perversă, indicând motivele privind delictele din pasiune, din interes, din teamă
şi din dragoste, cu precizarea că durerea determină o excitaţie deosebită spre agresivitate,
iar starea adulterină relevă unirea pentru comiterea crimei.

Generalizând cauzele, efectele sau natura unor stări comportamentale, Lombroso

apreciază că, escrocheria are ca sursă evitarea oboselii pentru dobândirea unui avantaj,
înclinarea spre crimă având ca motiv întrebuinţarea băuturilor alcoolice, a substanţelor
care irită celulele nervoase, iar educaţia poate dezvolta pasiuni criminale.

10
Lombroso a considerat că, există identitate de cauze între activităţile animalelor şi
delictele umane congenitale, provenite din „ereditate”, ca urmare a „conformaţiei
craniene defectuoase - cauza frecventă a criminalilor înnăscuţi” sau a intervenţiei unei
boli speciale. Încercând să înţeleagă unitatea esenţială dintre delictul uman şi cruzimea la
animale, acesta a afirmat că, o mare influenţă în comiterea delictului o are clima, antipatia
(aversiunea) animalelor inteligente faţă de nou.

Pedeapsa a fost considerată o formă utilă de stabilizare comportamentală, rolul şi efectele

pedepsei, reprezentând o reinterpretare a raportului dintre embrionul crimei şi cel al
pedepsei.

Delictul, nu este doar o teribilă confruntare în lumea animală, el fiind vizibil şi tangibil în
experienţa umană şi uşor de identificat după unele simptome fizionomice.

Lombroso a pus un accent deosebit pe definirea conceptului de „delict” şi identificarea

rădăcinii morfologice a acestuia în limbile: sanscrită (karmon, km, kri; a ucide, a răni - mar,
mori; sten - a pune de o parte); ebraică (jarass - a lua, a poseda; bazan şi akass -smuls şi
prădat – gonav, fur).

 Abordarea metodologică a teoriei atavismului (teoria dell atavismo)

A determinat constatarea că, au apărut alte delicte, ca urmare a consecvenţei atavismului,
individul fiind sclavul şi nu stăpânul moştenirii sale biologice.

Crima prin atavism indică devotamentul, fidelitatea individului în faţa înzestrării biologice,
formând temelia dependenţei spre agresivitatea criminală.

Prin antropologia criminală se explică varietatea naturii umane, învederându-se necesitatea

judecării cauzelor de către curtea cu juri şi eliberarea condamnatului prin graţiere. În
dezvoltarea teoriei atavice, se reţine intervenţia germenilor nebuniei morale la fetus, care
se vor amplifica la adult (delincvent înnăscut, născut), manifestându-se prin mânie,
răzbunare, gelozie, minciună, lipsa simţului moral, slaba afecţiune, indolenţă şi lenevie,
vanitatea excesivă, megalomanie, tendinţe obscene, efectul imitaţiei, lipsa de prevedere,
insensibilitatea la pedepse şi laude, orgii şi supraexcitaţii, cruzime, depravare, prostituţie,
pervertirea instinctelor, vagabondajul.

Pentru a descoperi remediul înlăturării sau al reducerii delictelor prin pedeapsă şi prin
mijloace preventive la copii, Lombroso a adoptat analiza transcendentală şi antropologia
empirică, procedând la măsurarea capului, a urechilor, a sternului, a mâinilor, a unghiilor,
a dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul de sensibilitate şi apetitul spre obscenitate.

⎯ Abordarea metodologică a cercetării personalităţii criminalului

 Abordarea cercetărilor privind delincventul

11
A determinat adoptarea teoriei despre identificarea stigmatelor corporale (organice), la
criminalii aflaţi în stabilimente sociale sau în penitenciare.

Studiile asupra unor organe (cutia craniană) au relevat existenţa diferenţierilor în

fizionomia criminalilor, fapt care influenţa perceperea realităţii.

În măsura în care exista un etalon al normalităţii, rezultă că, orice abatere va justifica
comportamentul special, îndepărtat de normalitate.

Identificarea acestor abateri a determinat calificarea, pe principii apriorice, a criminalilor

(ochii scoşi din orbite şi injectaţi, soliditatea mandibulelor, nasul mare şi coroiat, fruntea
îngustă şi păroasă).

În cercetările prezentate la Scuola di Antropologia Criminale, privind copiii criminali,

Lombroso a încercat să cuprindă elementele de comparaţie bio-comportamentală a rudelor
(criminalul a avut un frate hoţ, o soră prostituată, mama criminală, bunicul sinucigaş, iar
presupusul tată era cerşetor; criminalul care prezenta urechi cu toartă, pomeţi
proeminenţi, ochii injectaţi, cap mic, dă dovadă de cruzime şi insensibilitate), Lombroso a
trecut ulterior, la identificarea tuturor elementelor biologice anormale (unghii
pedunculate, dinţi inegali, ascuţiţi şi încălecaţi, organe genitale atrofiate, degetul arătător
deformat, privire încrucişată, sensibil la obscenitate, crud cu cei neputincioşi şi cu
animalele).

 Abordarea şi sistematizarea cercetărilor asupra eredităţii criminalului

Procedând la raportarea anomaliilor la actele prejudiciabile comise, Lombroso a identificat
la părinţii sau rudele criminalilor sub 12 ani, existenţa unor deficienţe ale sistemului nervos
reprezentate de: boli mintale, stări violente unite cu alcoolismul.

Constrângerea biologică devine o cauză a acţiunilor agresive, neprevăzute, care întunecă şi

orbeşte judecata individului.

Ereditatea morbidă, constând în

alcoolism, nebunie, irascibilitate,
Ereditatea morbidă se
imoralitate şi criminalitate transmite delincvenţilor
influenţează caracteristicile fizice, (născuţi) înnăscuţi: plagio-
psihice şi funcţionale sedimentate la cefalie, privire încruntată,
copii, tineri şi adulţi, impunând „tipul
strabism, sâni mari, maxilare
criminal (născut) înnăscut, insensibil
psihic”: urechi cu toartă, frunte puternice, frunte teşită,
groasă, plagiocefalie, maxilare zigomi proeminenţi, urechi
puternice, asimetrie facială, păr pe voluminoase.
frunte, fizionomie îmbătrânită.

12
 Raffaele Garofalo (1852 - 1934)

⎯ Viața și opera
R. Garofalo s-a născut în oraşul Neapole, iar după ce a studiat dreptul, a devenit magistrat,
îndeplinind funcţia de Preşedinte la Curtea de Apel şi a primit titlul de baron.

Obţinând titlul de doctor în drept, a predat la Universitatea din Neapole în calitate de

profesor de drept penal.

Devine senator şi cu toate că, iniţial îşi manifestase interesul şi oportunitatea, a refuzat
oferta guvernului din 1903, privind revizuirea Codului penal şi de procedură penală.

În lucrarea „Criminologie”, apărută sub forma unei monografii, în anul 1880, revizuită şi
republicată în anul 1885, Garofalo tratează fenomenul criminal în mod original.

Pentru a ilustra ideile constante ale gândirii sale, R. Garofalo a mai publicat şi alte lucrări:
Tentativa criminală prin mijloace insuficiente; Solidaritatea socială; Solidaritatea
internaţională în reprimarea crimeii; Identificarea persoanelor acuzate de crimă.

⎯ Raportul lui Garofalo cu tradiţia

Cercetarea crimei a reprezentat un atribut al culturii progresiste, deoarece avea legătură
cu verificarea adevărului şi stabilirea atributelor libertăţii.

Deşi crima era privită în corelaţie cu structura bio-psihică a delincventului, dobândirea

personalităţii şi semnificaţia evaluării preceptelor sociale, până la Garofalo nu se inventase
conceptul de criminologie.

Nevoit să-şi elaboreze propria concepţie, în cadrul polemicii, întărită de atitudinea critică
adoptată împotriva concepţiilor lombrosiene, Garofalo, care părea dominat de teoriile
despre reafirmarea autorităţii statului asupra individului, a accentuat determinismul
„anomaliilor morale”, în producerea faptelor şi a fenomenelor de conştiinţă ale
delincventului, ca urmare a implicării unor factori multipli: mediul socio-economic,
geografic, etnic, absenţa posibilităţii de adaptare a individului la condiţiile de mediu,
tulburările comportamentale derivate din lipsa condiţiilor de locuit, a absenţei coeziunii
în grupul socio-familial, din care face parte delincventul.

13
 ⎯ Abordarea antropologiei criminale
Delictul dobândeşte caracterul „natural” prin prezenţa sa obişnuită, evidentă şi identificată
în toate perioadele istoriei umanităţii.

Garofalo dezvăluie necesitatea socială privind elaborarea şi adoptarea unui drept natural,
care să vizeze ansamblul sancţiunilor necesare restabilirii relaţiilor colective, pentru
împiedicarea declanşării conflictelor care pot exista între activităţile membrilor familiei
sau între indivizi în cadrul grupurilor.

Deviația sentimentului moral, ca element al antropologiei criminale este generată de

influența majoră a mediului social, prin existența condițiilor de viață favorabile elaborării
delictului.

Dacă este cert faptul că, delictul a existat, există și va exista în mod obișnuit, pentru a se
înlătura efectelor acestuia este necesar ca societatea să procedeze la identificarea
trăsăturilor care compun delictul juridic, pornind de la verificarea fiecărui criminal în parte.

Delictul, reprezentând încălcarea ansamblului de interdicții, privind legile și moravurile

sociale, influențează viața organizată prin care se asigură umanității preponderența
civilizației asupra comportamentului deficitar al unor indivizi.

⎯ Abordarea influențelor mediului social

Analiza practicii criminale, rezultată din anchetele directe și studiile aglomerațiilor umane,
au determinat identificarea condițiilor favorabile criminalității.

Garofalo a explicat atracția pe care o exercită psihologia și aspectul mediului înconjurător

(habitatul degradat, promiscuitatea, migrațiile alternative), asupra individului predispus
să comită delicte.

Alături de precizările devenite clasice, asupra predispoziției organice de a comite delictul,

Garofalo a identificat distribuirea pe delicte a faptelor și ritmurile lor de apariție, a indicat
fenomenele de dezintegrare socială, precum și necesitatea adoptării unor măsuri care să
impună un echilibru al comportamentului criminalului.

Deși studiul a abordat cunoașterea structurii delincvențiale, evoluția acesteia în raporturile

cu condițiile de mediu, Garofalo a refuzat să accepte faptul că, în cartierele sărace și în
locuințele suprapopulate, delincvența este ridicată, influențând moralitatea indivizilor.

⎯ Abordarea influenței legilor

Legea impune responsabilitatea acțiunii individuale, iar degradarea comportamentului, sub
influența anomaliilor morale, determină adaptarea măsurilor socio-juridice de
supraveghere a comportamentului.

14
Deoarece reglarea comportamentului individual este impusă prin lege, rezultă că, aceasta
influențează atitudinile indivizilor, oscilante în funcție de:

➢ regimul politic și preceptele religioase

➢ influența atitudinilor globale, care, în anumite momente produc crize sociale
(periodice sau neregulate).

Comportamentul individului devine reprezentarea directă a unui determinism, a cauzalității

sociale, pe care o exprimă adecvat atitudinea față de normele legale.

Efortul individului de a înțelege regulile sociale este generat de nevoi practice și se bazează
pe abținerea de a încălca legea, iar în cazul în care, fapta inițiată sub influența emoțiilor
și dorințelor nu se realizează, individul își pierde controlul asupra comportamentului, fapt
care atrage intervenția legii.

Constituirea comportamentului se face în cadrul unui proces continuu, de diferențiere între

indivizi, discernământul fiecăruia având un rol hotărâtor în selecția și combinarea
reprezentărilor privind consecințele nerespectării legilor.

⎯ Abordarea teoriei privind executarea pedepsei

 Executarea pedepsei, ca formă de

represiunesocială, adoptată împotriva delincvenţilor care
au săvârşit infracţiuni
-Reprezintă un proces de transformare a existenţei individuale,
sub aspectul activităţilor practice şi spirituale.
Refuzarea de către societate a actelor prejudiciabile, a
delictelor comise de infractori, se manifestă prin reprimarea
acestora, prin aplicarea pedepselor.
-Pedeapsa, ca atribut al statului, determină, prin asprimea şi
coerciţia sa, o necontestată putere de convingere a
delincventului, dovedind superioritatea misiunii reformative a
societăţii.

15
  Teoria pedepsei privind eliminarea criminalilor
-În cadrul teoriilor privind evoluţia societăţii, până la Garofalo se
ajunsese la concluzia că, societatea a progresat mai mult decât
individul, în ceea ce priveşte respectarea regulilor, preceptelor,
principiilor şi normelor comportamentale.
-Crima încalcă armonia, care trebuie să existe între om şi
realitatea înconjurătoare, pentru a trăi şi a progresa, un astfel de
individ, fiind preocupat de acţiunea care trebuie să-i aducă un
avantaj.
-De aceea, pedeapsa trebuie să determine dispariţia
contradicţiilor brutale, delictele grave şi mizeria generată de
crimă, pentru a se asigura perfecţiunea comportamentului.
Garofalo a propus ca împotriva criminalilor tineri şi a celor care
după comiterea faptei au arătat că şi-ar putea schimba
comportamentul, să se adopte măsuri represive mai conciliante,
reprezentate de aplicarea pedepsei cu închisoarea, gradată pe
anumite trepte de gravitate, în închisoarea pe viaţă sau în
deportarea în colonii.

16
  Teoria adoptării unui Cod Penal
Internaţional
-Tipul de represiune propus se baza pe instituirea unui Cod
penal internaţional şi a unui Cod de procedură penală
internaţională, format din 44 de articole.
-Este cert că, s-au urmărit aspectele de identificare a faptelor
periculoase pentru fiinţa umană, la nivel internaţional care
afectează averea, demnitatea şi sănătatea, având un rol
degradant, imoral, de estompare sau de anihilare a atributelor
fundamentale ale individului.
-În acest mod, s-au denunţat fenomenele care atentau la bunele
moravuri, la simţirea şi gândirea concordantă cu natura umană,
urmărindu-se o reformă prin care să se identifice modelul
comportamental ideal, prin instituirea unor legi cu o sferă de
aplicare internaţională, realizându-se visul al umanităţii de a
organiza un stat al dreptăţii.

17
 Enrico Ferri (1856 -1929)

⎯ Viaţa şi opera
Enrico Ferri s-a născut în anul 1856 şi a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii
din Bologna.

A urmat un an studiile la Paris după care, revenind la Universitatea din Torino a fost
studentul lui Lombroso.

Ulterior a devenit profesor universitar şi a predat la Universităţile din Roma, Torino, Pisa,
a pledat ca avocat, a intrat în Parlament şi a devenit un bun sociolog.

Adoptând ideile politice socialiste, E. Ferri a apreciat că, actul criminal este rezultatul
conjuncturii ditre factorii sociali, economici şi politici, situaţie care justifică
adoptarea măsurilor preventive, radicale, de către societate.

În calitate de fondator al ziarului socialist „Avanti”, Ferri, a luat atitudine faţă de

convingerile opoziţiei considerată retrogradă. Ca deputat din partea socialiştilor a militat
pentru adoptarea unor legi moderne în care să se regăsească libertăţile individului. Deşi a
întocmit un „Proiect” al Codului penal, acesta a fost respins de Camera Deputaţilor.

Prima lucrare „Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru”, reprezentând teza

de doctorat, a fost publicată în anul 1878, iar cercetările, care au dus la formularea teoriei
„multifactoriale”, privind originea delictului, se regăsesc în lucrarea „Noile orizonturi ale
dreptului penal”, publicată în anul 1881 şi republicată sub titlul „Sociologie criminală”,
cu patru ani înainte de apariţia lucrării lui R. Garofalo „Criminologia” (1885).

În anul 1928 Ferri a publicat un „Tratat de drept penal”, unde a prezentat teoriile proprii,
care au fost preluate de Codul penal, adoptat în anul 1930.

⎯ Raportul cu tradiţia
Deoarece, actul criminal are la bază o stare de anormalitate, considerată infirmitate de
natură antropologică, fizică şi socială, E. Ferri a criticat tendinţele pozitiviste şi empiriste,
care se afirmaseră în studierea criminalului însă a îmbinat ideile teoriilor antropologice,
psihologice şi sociale în explicarea manifestării obiective a faptelor.

18
Diferenţa dintre teoriile beccariene şi cele lombrosiene constă în modalitatea de raportare
a actului criminal la cei trei factori determinanţi:

înzestrarea manifestarea
biologică, ca unei libertăţi
origine a nestrâmtorate
organismului în mediul
agresiv social concret
elaborarea
crimei
dinăuntrul
simţirii
individului

Abordarea teoriei privind inexistenţa liberului arbitru

Actul criminal nu poate să aibă nicio determinare, astfel că, liberul arbitru nu există,
întrucât nu pot să fie dovedite legile antecedente care să-l susţină.

Factorii de natură antropologică sunt generaţi de evoluţia conformaţiei biologice a

individului, de constituţia sa organică, stabilizată, aptă să comită acte de cruzime,
necesitând desfăşurarea unui efort fizic, nelimitat, care presupune o capacitate de
recuperare fizică rapidă.

Liberul arbitru nu se percepe organic, pentru că simţurile descoperă mereu dependenţa

comportamentală de cauze, limitând, până la reducere, manifestarea liberului arbitru.

Abordarea critică a modului de reglementare şi de interpretare a

responsabilităţii criminalului
Crima trebuie interpretată ca rezultat al unor acte volitive care au un sens, ca expresie a
interacţiunii instinctelor, simţurilor, dorinţelor manifestate în corpul individului, ca
purtător al vieţii individuale interioare, ce se va exterioriza în actul criminal, într-un anumit
loc, ca element al mediului social.

19
Actul criminal devine un semn exterior al vieţii spirituale, acţiunea criminală în care un loc
important îl ocupă responsabilitatea criminalului.

Abordarea factorilor antropologici

Caracteristicile criminalilor
înnăscuţi se regăsesc în tipologia
lombrosiană, acceptată de Ferri,
după eliminarea ambiguităţilor şi
rezervelor faţă de presupoziţia că
stigmatele sunt determinante pentru
aprecierea calităţii de criminal,
deoarece prezumţia reprezintă o
simplă prejudecată a lui Lombroso,
constituţia biologică a individului
având o semnificaţie redusă, în
realitate crima fiind rezultatul
legăturii factorilor biologici (fizici),
psihici şi sociali.
Caracteristicile delincvenţilor
alienaţi constau în dependenţa
completă de anomalia mentală
gravă, astfel că, indivizii sunt
incapabili să răspundă pentru
crimele comise. Aceştia nu sunt
purtători ai obligaţiei de a fi
responsabili, pentru că, nu au
posibilităţi proprii de a se salva,
ameninţarea plecând de la propriile
lor acţiuni, care sunt executate
împotriva propriilor înclinaţii,
impulsuri sau scopuri.

Abordarea factorilor socio-psihologici

Factorii socio-psihologici, constând în starea economică, evenimente şi fenomene istorice
(război), mediul social, mediul familial, starea de moralitate, clasifică delincvenţii în trei
categorii: delincvenţii obişnuiţi, delincvenţii de ocazie şi criminalii pasionali (din pasiune).

Factorii de natură socială, aparţinând lumii exterioare, au un caracter general, absolut

independent de structura interioară a delincventului, însă pot exercita presiuni, influenţe
şi determinări concrete de natură să-i modifice comportamentul în societate.

Aceşti factori sunt prezenţi în mediul în care trăieşte delincventul şi constau în densitatea
populaţiei, aderenţa la o anumită religie, integrarea într-o anumită categorie socio-
profesională, în statutul familial şi în practicarea unor vicii sociale.

20

Delincvenţii de ocazie
Delincvenţii obişnuiţi sunt reprezentaţi de
dobândesc această
indivizii care sunt
calificare, ca urmare a determinaţi, atât de
modului în care înţeleg să
constituţia biologică cât şi
trăiască, să muncească şi de condiţiile sociale,
să adopte maniera de favorabile producerii unui
comportament delict sau defavorabile
delincvenţial, conştiinţa propriilor interese, astfel
de sine acţionând direct,
încât, nu pot rezista
pentru a încălca norma tentaţiei de a săvârşi
legală
infracţiunea
Criminalii pasionali
(din pasiune) revendică
actul criminal ca pe o plăcere,
fiind înşelaţi de iluzia că,
pasiunea lor este fără limite. În
acest mod, actul criminal este
explicat de intervenţia unui
factor, independent de
posibilitatea delincventului de
reprezentare a unui scop, de
simţirea sa supraexcitată,
singura acţiune care ar putea
să regleze forţele opuse
constând în comiterea
delictului

Factorii fizici
Sunt reprezentaţi de clima care guvernează teritoriul unde locuieşte delincventul, de
diferenţele de temperatură dintre anotimpuri, de cultivarea unor plante specifice,
deproducţia agricolă realizată de statul în care trăieşte, şi de frecvenţa fenomenelor
atmosferice, care pot influenţa comportamentul uman.

21
 Criminologia clinică

 Teoria constituţiei criminale

Analiza cauzală a determinării criminalităţii a fost extinsă şi asupra factorilor
bio-sociologici, propunându-se o teorie nouă, referitoare la natura predispoziţiilor criminale
ale individului, instigat la crimă de înzestrarea sa ereditară, de intervenţia unor
disfuncţionalităţi cerebrale sau hormonale, precum şi de crizele generate de vârstele
fiziologice.

În acest mod, se extinde rolul conexiunii stările biologice, psihologice şi neurofiziologice

deoarece, mecanismele acestora sunt apte să manipuleze, să definească şi să propage actul
criminal.

Relaţiile cauzale ale crimei nu fac abstracţie de influenţele mediului, care exercită presiuni
asupra gândirii, voinţei şi afecţiunii individului.

Rolul cauzal pe care starea delincventului îl deţine în producerea crimei este determinat
de ereditate şi de persistenţa irezistibilă, nocivă a factorilor de mediu.

Teoria constituţiei criminale are în comun cu teoria lombrosiană elementul ereditar, prin
recunoaşterea relevanţei predispoziţiilor ereditare (agresivitatea, apariţia unor boli ale
creierului sau a unor boli hormonale), în apariţia infracţionalităţii.

 Teoria genetică
Caracteristicile de comportament individual sunt transmise ereditar alături de însuşirile
fizice ale individului (înălţimea, structura osoasă), cât şi trăsăturile psihologice
(inteligenţa, temperamentul, atitudinile emoţionale).

Teoria regularităţii privind implicarea acestor caracteristici în comportamentul individului

nu este întotdeauna certă, din cauza intervenţiei anomaliilor congenitale sau a accidentelor
majore, care pot modifica lanţul cauzal, în evoluţia de bază a unităţilor ereditare.

Zestrea genetică, primită de la înaintaşi şi transmisă urmaşilor, se dobândeşte în baza unor

regularităţi, explicate de structura celor 46 de cromozomi, situaţi în nucleul fiecărei celule,
în formă de bastonaş, conţinând genele care formulează suportul material al eredităţii.

22
În cadrul procesului biologic de concepţie a fătului, acesta primeşte câte 23 de cromozomi
de la mamă şi de la tată (în total 46 de cromozomi - cariotipul uman), care formează 23 de
perechi, menţinându-se în această împerechere după fiecare înmulţire celulară.

Genele care formează perechi ereditare (unu de la tată şi unu de la mamă) deţin şi transmit
informaţiile moştenite, acestea fiind reprezentate de o moleculă de acid dezoxiribonucleic
-ADN, în formă de spirală.

Argumentaţia teoriei genetice nu-şi găseşte confirmarea în practică, decât până la 10

procente din populaţia criminalilor, înzestraţi genetic cu un cromozom de tip (X) sau un
cromozom de tip (Y), peste cariotipul uman normal.

Se apreciază că, la producerea crimei, intervin şi alţi factori, ca urmare a existenţei unor
cauze generatoare de conflicte în mediul ambiental.

Explicaţiile teoriei genetice, nu pot fi subordonate unei legi a regularităţii producerii

delictelor, deoarece indică doar o posibilitate şi nu o determinare certă, între cauza
existenţei cromozomului suplimentar şi efectul producerii crimei.

 Teoriile psiho-sociale
Criminologia etiologică cuprinde printre teoriile care vizează cauzele producerii crimei şi
metoda identificării acestora, teoriile psiho-sociale.

Conţinutul acestor teorii constă în, analiza cauzelor determinabile privind crima, având ca
origine factorii sociali implicaţi.

Crima este înţeleasă ca sumă a proceselor psihice individuale (care se dezvoltă în timp) şi
a cauzelor sociale generale, există în viaţa socială.

▪ Teoria asociaţiilor diferenţiate

Teoria asociaţiilor diferenţiale impune înţelegerea fenomenului criminal, prin
argumentul că, orice delincvenţă are o cauză identificabilă, iar dacă nu există delincvenţă
nu va fi identificată nicio cauză.

Crima viciază convieţuirea în societate, dar se realizează prin acţiune sau omisiune în baza
unei cauze, a unui temei identificabil.

Orice crimă este plasată într-un context social în care regulile comportamentale sunt
cunoscute, respectate şi urmate de grupuri mari de persoane, cu excepţia criminalului şi a
complicilor, care încalcă regulile de comportament, pentru a-şi apăra interesele sau pentru
a impune regulile private, speciale.

23
 ▪ Teoria conflictelor de cultură (teoria conflictelor culturale, teoria
zonelor criminale, teoria ecologică)
Cultura, ca sumă a valorilor materiale şi spirituale create de umanitate, caracterizează în
mod diferenţiat indivizii, după gradul de însuşire şi de aplicare a cunoştinţelor în diverse
domenii de activitate socială.

Cultura este un ansamblu de cunoştinţe, de care trebuie să se folosească individul, pentru

a convieţui, acceptând restricţiile impuse de societate.

▪ Teoria anomiei
Termenul de „anomie” are mai multe înţelesuri: etimologic, anomia înseamnă
dezorganizarea socială, în sensul de absenţă a normelor, regulilor, a legilor într-o anumită
perioadă, precum şi diminuarea puterii de constrângere a acestora.

Conceptul a fost introdus în sociologie de J.M. Guyau (1885), cu sensul de identificare şi

individualizare a tuturor regulilor morale şi de credinţă. Durkheim (1893) i-a modificat
sensul, stabilind că, aceasta indică absenţa temporară a reglementărilor sociale concrete,
apte să asigure stabilitatea socială, iar în cazul suicidului, anomia are sensul de absenţă a
determinării şi limitării dorinţelor şi scopurilor individului, care generează conflicte. În
interpretarea sociologilor americani, anomia reprezintă situaţia concretă în care individul,
lipsit de posibilitatea de a realiza scopul impus de cultura acceptată de o anumită societate,
va intra în contradicţie cu aceasta săvârşind delicte.

▪ Teoria angajamentului
Teoria angajamentului desemnează obligaţiile multiple pe care le asumă, din proprie
iniţiativă, individul, privind respectarea legilor şi normelor sociale, pentru a beneficia de
ordonarea cauzală a evenimentelor, astfel încât, să obţină ceea ce-l interesează. În acest
mod, se ajunge la înţelegerea, acceptarea şi respectarea normelor şi legilor de către fiecare
individ, manifestarea în practică a activitaţii sociale fiind de natură să satisfacă respectul
general faţă de lege. Reversul îl constituie numeroasele tentaţii la care este supus individul
„neangajat în angrenajul social” şi care, fiind lipsit de asumarea unor obligaţii faţă de
societate, pentru că nu are nimic de apărat sau de păstrat, va săvârşi delicte. Rezultă că,
tipul de comportament pe care-l oferă fiecare individ în parte este diferit în finalitate şi
cuprinde existenţa sau absenţa angajamentului de a respecta normele sociale.

24
 ▪ Teoriile psiho-morale
Teoriile psiho-morale urmăresc să identifice, în actele şi faptele criminalilor,
predispoziţiile, deprinderile, atitudinile morale, cognitive şi afective, care au mijlocit şi
determinat realizarea crimei.

Mentalitatea criminalului se formează în timp, prin asocierea stărilor individuale, care

privesc părerile, ideile, credinţele şi propriile reprezentări despre sine şi despre mediul
social.

Personalitatea criminalului presupune adunarea fenomenelor gândite, trăite şi simţite de

acesta, ale căror legături nu constau în simultaneitatea lor, ci în dependenţa şi
întrepătrunderea reciprocă de condiţiile organice, intelective şi afective.

Comportamentul criminalului poate să fie afectat de anomalii şi dereglări grave, care

înlătură baza stării de conştiinţă, afectându-i individualitatea comportamentală.

Principalele teorii psiho-morale sunt:

teoria
psihanalizei

teoria
instinctelor

teoria
personalității
criminale

▪ Teoria psihanalizei
Psihanaliza reprezintă metoda de tratament medical a tulburărilor mentale având la bază
investigația psihologică a inconștientului individului.

Prin tratamentul psihanalitic se urmărește înlăturarea efectelor nocive ale copilăriei,

asupra comportamentului individului, privind stările nevrotice, tulburările sexuale și
afecțiunile psihosomatice.

25
Principala formă de aplicare a psihanalizei este reprezentată de terapia prin vorbire a
individului, determinat să-și amintească și să-și analizeze întâmplările și faptele comise,
precum și reflecțiile asupra acestora, astfel încât, nimic din ceea ce i-a afectat psihicul să
nu mai rămână ascuns în conștientul și în inconștientul său, înlăturându-se confuziile și
gravele contradicții privind persoana sa.

Teoria psihanalizei a fost fondată pe principiile elaborate de Sigmund Freud, în ultima

decadă a secolului al XIX-lea.

metodă
terapeutică
bazată pe
principiul
asocierii libere și
a transferului
mijloc de teorie a
investigare a psihicului uman
semnificațiilor și bazată pe
mecanismelor practica
inconștientului terapeutică.

Conceptul
de
psihanaliză
are trei
accepțiuni:

26
 Metode de investigare în criminologie

Conceptele generale cu care operează criminologia, indicatorii statistici, metodele și

tehnicile de evaluare a criminalității, indicele „modus operandi”, reprezintă fondul
instituțional pentru identificarea și eliberarea individului de condiționarea criminalității.

Observarea și verificarea modului de asimilare, validare și coroborare a consecințelor

provocate de criminalitate, forța și intensitatea efectelor acesteia asupra delincventului, a
victimei și factorilor sociali, reprezintă premisele procesului conceperii metodologiei
pentru reducerea criminalității.

Criminologia evaluează sinteza factorilor, care participă la producerea criminalității:

societatea
(realitatea obiectivă)

individul
(forța gândirii, voinței și
afectivității,
exteriorizată în idei și
acțiuni)

Societatea oferă individului posibilitatea exprimării ideilor și conținutului acțiunilor, iar

acesta, deși este inspirat, ajutat sau împiedicat de intervenția unor factori favorizanți sau
destabilizatori este capabil să îndepărteze amenințarea cu aplicarea pedepsei, ca rezultat
al acțiunilor de încălcare a legii.

Caracterul descriptiv al criminologiei rezultă din imposibilitatea întrebuințării

experimentului social, în sensul că, aceasta, nu urmărește să explice condiționarea
materială a acțiunilor și scopurilor urmărite de individ, precum celelalte științe.

27
Pe lângă partea empirică, criminologia cuprinde și partea fenomenologică (constând în
natura subiectivității individuale).

În structura fenomenelor naturale, morale și sociale nu există o unitate specifică,

dimpotrivă, acestea sunt influențate și depind unele de altele prin intervenția legilor privind
evoluția psiho-socială a indivizilor.

 Metoda observației
Observația empirică nu poate delimita cu certitudine realitatea fenomenului criminogen,
deoarece analiza compartimentară (pe fragmente), nu creează posibilitatea cunoașterii
fenomenului în integralitatea sa, ci doar fapta analizată.

În cadrul observației empirice, inexactitatea datelor, nu este de natură să definească

aspectele fenomenului infracțional, pentru a se oferi posibilitatea concluziilor de ansamblu
și de perspectivă.

Deoarece, observația empirică implică participarea mai multor cercetători, cu stiluri și

viziuni proprii, asupra fenomenului criminogen este posibil să nu existe o concluzie unitară
privind aspectele analizate, fapt care determină adoptarea unor concluzii eterogene.

Prin caracterul specializării amplificate de intervenția subiectivismului, se consideră că, în

cadrul observației empirice, concluziile nu sunt convingătoare și determinabile, pentru a
prestabili reguli, principii, teorii, care să garanteze certitudinea identificării fenomenului.

Însă, nicio analiză nu va fi posibilă, fără implicarea cercetătorului în analiza factorilor,

condițiilor determinate și a mijloacelor favorizante producerii infracționalității.

Observația empirică a impus conceptele privind explicarea fenomenului criminogen,

stabilind baza de cercetare a efectelor actelor criminogene identificate prin observație.

Observația științifică reprezintă modalitatea de percepere a realului criminogen prin

definirea conceptelor, stabilirea legăturii dintre acestea a frecvenței repetărilor și a
regulilor și principiilor de observație.

Gradul de apreciere a veridicității observării, depinde de cantitatea datelor concrete,

puterea de sinteză și de complexitatea explicațiilor prezentate.

Regula științifică determină criminologul să se detașeze de prejudecăți și impresii

subiective, astfel încât, calitatea analizei să impună adoptarea unor criterii obiective, de
percepere a elementului criminogen.

28
  Metoda clinică
Această metodă reprezintă modalitatea de cercetare a cazului individual, prin folosirea
anamnezei, stabilirea diagnosticului și prescrierea terapiei adecvate.

Se stabilesc principiile de investigare a personalității delincventului, pentru ca metodele

terapeutice recomandate să ajute persoana condamnată să se adapteze regimului de
executare, în care se ține seama de atitudinile comportamentale, de personalitatea
infractorului pentru asigurarea programului de resocializare, de reformare a personalității
delincventului, în strânsă legătură cu rezultatele examinării clinice.

Pornind de la caz, criminologul reconstituie perioada activității infracționale, posibilitatea

de reintegrare socială și stabilește condițiile în care infractorul suportă consecințele
traumei produse de fapta antisocială.

Se stabilesc factorii determinați, care au influențat procesul antisocial, precum și condițiile

concrete de viață existente la data săvârșirii actului agresional, pentru a se delimita
procedeele specifice reeducării, atât prin resocializarea individului, cât și prin adoptarea
măsurilor antiinfracționale.

Se analizează comportarea persoanei, urmând a se identifica condițiile în care socialul nu

a adoptat măsurile de apărare împotriva delincvenței .

Metoda clinică folosește mai multe tehnici de investigare:

observația

examenele
studierea
de documentelor
laborator

interviul
testele
clinic
psihologice
aprofundat

29
  Metoda tipologică
Metoda tipologică presupune descrierea „unui tip criminal”, prin indicarea
particularităților comportamentale (pasiunea, violența, viciul), pentru a se ajunge la
stabilirea unei tipologii, a regularității activității infracționale.

În cadrul acestei metode, se pornește de la noțiunea de tip comportamental, definită ca „o

combinație a mai multor trăsături”, care formează o structură comportamentală precisă,
stabilă, caracteristică, prin trăsăturile definitorii, unui anumit delict sau a unui grup de
fenomene infracționale, care se împart în:

tipologii tipologii de tipologii tipologii tipologii

specifice împrumut psihologice sociologice constituționale

Definirea metodei tipologice aparține întemeietorilor criminologiei C. Lombroso și Enrico

Ferri, care au stabilit principiile metodei tipologice și trăsăturile definitorii pentru tipul
unic de criminal.

30
  Metoda comparativă
Metoda comparației înseamnă observarea unor elemente sau absența a două fenomene
sau serii de fenomene, în două moduri:

În cadrul procedeului concordanței, se stabilește legătura existentă între fenomenul

rezultat și acțiunea celorlalte fenomene care au intervenit anterior, reprezentând cauzele
directe.

Procedeul diferenței, determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor

condiții și absent în cazul lipsei acestor condiții, fapt care determină concluzia că,
fenomenul există doar în elementele comune.

Procedeul variațiilor concomitente, dovedește că, în cazul fenomenului precedat, dacă

variază în același mod ca fenomenul care succede, va reprezenta cauza fenomenului
precedent.

Pentru evidențierea deosebirilor dintre „personalitatea criminală și cea normală”, s-au

elaborat programe de prevenire a delincvenței și fixare a unei tipologii delincvențiale.

31
  Metoda predicției
Pentru prevenirea fenomenului criminogen se elaborează previziuni în legătură cu existența
și evoluția fenomenului criminogen prin:

identificarea
specificului
comportamentului
stabilirea domeniilor, persoanelor care au
sectoarelor în care antecedente penale
delincventa este
probabilă

Prin metoda predicției se estimează necesitățile obiective sau subiective, urmărite de

individ sau grupul de indivizi, care vor deveni delincvenți.

Cercetările în care s-a evidențiat metoda predicției aparțin lui Warner, Schiedt, Frey, iar
Glueck a reținut ca factori ai formării personalității: disciplina impusă de părinți, disciplina
exercitată de mamă, afecțiunea manifestată de părinți și afecțiunea familială, la care se
adaugă intervenția factorilor de natură psihologică și psihiatrică.

 Metoda statistică
Metoda statistică analizează fenomenele de masă ale societății și ale statului,
clasificându-le și sistematizându-le prin reținerea elementelor fundamentale și înlăturarea
celor accidentale, păstrând doar ceea ce se constată a fi reprezentativ și tipic:
regularitatea apariției unor fenomene și evaluarea cantității acestora.

Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiție și de succesiune în dinamica

criminalității, stratifică observațiile privind mărimea, volumul, rata și intensificarea
fenomenului criminogen, prin factorii principali de statistică și metodologia probabilităților
matematice.

32
Sistemul de măsurare folosește conceptele matematice (logaritmi, calculul
probabilităților), evidențiind proprietățile seriilor aplicate faptelor izolate .

În acest sens, orice eveniment criminogen este evaluat prin conținutul său infracțional
(„informația însemnând ceea ce înlătură o certitudine anterioară”), intervenția
evenimentelor fiind de aplicație unică sau generală, stabilindu-se probabilitatea frecvenței
și surselor provocatoare admisibile și inadmisibile, „strategia de căutare delincvențială”.

Prin metoda statistică se traduce un fapt într-un enunț abstract, care va cuprinde relații
de identitate, de egalitate sau de includere în sistemul criminogen.

 Metoda sociologică
Această metodă prezintă caracterele inductive, obiective și exclusive, ale fenomenelor
sociale asupra conștiinței individului, rolul și eficiența instituțiilor sociale privind
sancționarea și prevenirea infracțiunilor, indicând regulile evoluției conștiinței individului
în cadrul raporturilor cu grupul social, oferind legitimitatea raportului dintre individ și
societate.

Metoda sociologică, sistematizând evenimentele și fenomenele sociale, adoptă concluziile

necesare înțelegerii fenomenului criminogen, definind conceptele privind viața socială sub
aspectul identificării fenomenelor de repetiție, succesiune, pentru stabilirea diferitelor
tipuri evolutive, formulând concluzii privind sistematizarea devianţei sociale și finalizarea
modelului etiologic.

De asemenea, se stabilesc legăturile cauzale și funcționale între fenomenele sociale, se

identifică legile de producere și evoluție a criminalității și elementele permanente ale
acesteia.

33
 Agresologia ca știință

Conceptul de agresiune este reprezentat de actele, acţiunile, comportamentele agresive

prin care se produce un rezultat prejudiciabil social.

Actul agresional reprezintă un act de violenţă acţională sau verbală, instantaneu sau
premeditat, executat cu intenţie sau din culpă prin care se produc prejudicii sociale sau
individuale, cu excepţia formei de agresiune „acceptată” (competiţiile sportive).

Prejudicierea este rezultatul diferitelor forme de manifestare a afectivităţii individuale

(tendinţe emoţionale, stări de mânie, impulsuri agresive) care derivă din structura
biologică, determinând caracterul abject (indolis abjectal) sau caracterul violent (indolis
violential).

Agresiunea devine un act voluntar când individul agresor renunţă la rezolvarea raţională a
„conflictului”, la conceptele juridice, la influenţele educative, devenind o abatere de la
regula socială şi o „sinteză” a înzestrării biologice a fiecărui individ.

Reacţia firească la atacul declanşat „prin surprindere”, constă în contracararea acestuia

sau fuga de agresiune, alegerea uneia dintre aceste variante acţionale fiind determinată de
influenţa instrucţiei şi educaţiei.

Capacitatea individuală de a răspunde unui raport agresional este determinată de

activitatea practică şi de gândire a victimei care pregăteşte răspunsul ca formă de apreciere
exclusivă a agresivităţii.

Agresologia studiază capacitatea fizică, morală şi intelectuală a agresorului de a realiza

actul violent, precum şi cauzalitatea şi modalitatea producerii acestuia.

Factorii agresivității

Diversitatea atitudinilor individuale este determinată de structura personalității, astfel

încât, modul atipic, neobișnuit, anormal de comportare este considerat deviant .

Conceptul de devianţă constă în abaterea comportamentelor umane de la normele socio-

morale-economico-politice, justificată de gradul de cultură și înțelegere a vieții sociale
pentru care legea stabilește aplicarea unei pedepse.

34
Comportamentul individual este modificabil prin acceptare, reprobare, blam sau pedeapsă.
Norma socială asigură conformarea comportamentelor la exigențele sociale în sensul că, în
cazul devianţei, contradicția dintre individ și societate se rezolvă prin sancțiuni și pedepse.

Caracteristicile actului criminal sunt determinate și de activitatea psihică a individului

(sensibilitatea, predispoziția la anumite boli), cât și de interacțiunea actelor și acțiunilor
interindividuale.

D. Abrahamsen a enunțat dinamica fenomenului criminal, prin formula:

 C = T + S/R

rezultând dependența actului criminal (C) de raportul dintre tendințele criminale

înnăscute (T), situația totală (S) și rezistența față de tentații (R)

Stabilitatea comportamentală este dependentă de relația individ-societate, care se

stabilește în raport cu dependența individului față de regula socială (prin educație, prin
forța legii).

Activitatea umană (voluntară sau involuntară) este rezultatul interacțiunii dintre individ
și societate, în sensul că prin orientarea acțiunii și a inacțiunii individuale se determină și
se influențează comportamentele celorlalți indivizi într-un mod variabil.

Actul deviant este dependent de receptarea și evaluarea negativă a unei reacții

comportamentale, influențată de existența unor motive, scopuri sau mijloace concrete.

Cauzalitatea devianţei se regăsește în contextul interacțiunii comportamentelor

individuale din faza preinfracțională și infracțională cu caracter constant și tendințe
generale.

35
Identitatea și diferența fenomenelor care constituie factori ai devianţei au generat
următoarele doctrine:

Ereditatea

Determinarea structurii ereditare (genetice), ca factor al devianţei, a reprezentat obiectul teoriei lombrosiene. Experienţa
individuală (greşelile, defectele rezultate din acumulările ereditare), subordonează gândirea şi acţiunea persoanei într-un
mod specific care diferenţiază indivizii. „Criminalul înnăscut apare ca victimă” a propriei înzestrări biologice, influenţa psiho-
socială fiind minimă şi orientată în sensul scopului urmărit de individ, deoarece însuşirile şi aptitudinile criminale sunt
înnăscute.

Mediul social
Personalitatea interesată de solicitările mediului desfăşoară acte care produc dezechilibre sociale din cauza disonanţei dintre interesele
individului şi evaluarea socială a acestora, comportamentul fiind determinat de incitaţiile factorilor exogeni care oferă posibilitatea realizării
unor acţiuni în virtutea stărilor de necesitate şi a scopurilor concrete. În realitate, comportamentul este încadrat formelor constante de
acţiuni şi inacţiuni, mediul social exercitând influenţe care determină o „permanentă schimbare” a atitudinilor individuale faţă de stimulii
externi prin multiplicarea relaţiilor, prin involuţii din cauza neputinţei fizice sau a bolilor, prin reacţia instinctuală (comportamentul
echilibrându-se sau dezechilibrându-se în activitatea de supravieţuire, integrare-reintegrare în mediul ambiental).

Actul deviant domină existența individuală și apare în momentul în care agresorul este
împiedicat, cu necesitate sau în mod întâmplător, să realizeze o acțiune, un scop personal.

În evoluția agresională regăsim perioada de criză, atunci când modul dominant, relativ
stabil este întrerupt de acțiuni și inacțiuni contrare, reprezentând o frustrare raportată la
motivația acţională anterioară, deoarece nu se va ajunge la rezultatul anticipat.

Nesatisfacerea scopului determină reacții agresive, de mânie, imposibil de stăpânit psihic,

în sfera comportamentului surescitat, anumite acte dobândind trăsături contradictorii,
neclare, haotice, din cauza modificărilor fiziologice, a reducerii controlului rațional.

Efortul individului de a considera că agresiunea a fost produsă de stările frustrante trebuie

să indice actele contradictorii, motorii, spontane sau premeditate. Starea de agresivitate
este imitată, învățată sau creată de individ în funcție de experiența sa, care se bazează pe
anumite reguli sau principii, devenind unic model, determinant pentru individul care își
propune să realizeze fapta.

„Imitația agresională” ca principiu de condiționare a stării de agresivitate, este folosită

conform „legii agresionale”, explicându-se astfel cauza ocazională a unor agresiuni
raportate la sentimente (plăcere, neplăcere, vicii), voință, la condițiile empirice.

Acțiunile imitative, comise pentru realizarea scopului propus, reprezintă cauze eficiente,
imperative (deghizate), până în momentul în care teama exercită o influență asupra voinței
agresionale, determinând inhibiția sau reacții agresive atipice.

36
Comportamentul agresional necesită o motivație justificată de stările native, corelate cu
stările provocate de mediu.

O formă inedită de comportament deviant este reprezentată de starea „anonimatului”,

privind autorul actului criminogen, scrisori anonime, amenințări prin telefon.

În aceste forme de comportament, reacția violentă este rezultată din relația de muncă a
agresorului care urmărește să creeze frică, neliniște, teroare, pentru realizarea scopului
agresional.

Forma violenței devine tipică prin încercarea protejării, prin contrafacerea scrisului,
imitarea vorbirii, individul urmărind stoparea experienței din actele criminogene
anterioare.

Necesitățile sociale precum și scopurile individuale provoacă agresorul să răspundă

stimulilor externi într-un mod specific, inconfundabil.

Existența unor motive concurente determină manifestarea agresională, având caracter

justificativ, sau impune respingerea comportamentului agresiv.

Interacțiunile dintre agresori califică atât motivația, cât și forma conflictelor criminogene
în conflicte interindividuale, intergrupale conform dinamicii raportului dintre individ și
mediu.

Conflictele individului sunt modulate după evaluarea trebuințelor, devenind conflicte

agresionale care reflectă raportul dintre agresor, fapta violentă și mediul ambiental, prin
amânarea impactului agresional motivația conflictului fiind înlocuită, substituită sau
refulată prin ascunderea faptei și conservarea energiei agresionale, în mod conștient.

Motivația agresională reprezintă forma manifestării interioare și exterioare a

comportamentului derivat din imperfecțiunea trebuințelor și a incapacității individului de
a-și rezolva dificultățile și stările conflictuale.

Imperativul motivației agresionale este dependent și de impresiile, emoțiile vulgare și

sentimentele care restrâng intervenția rațiunii.

Preceptele raționale, considerate ca fiind tipare comportamentale pozitive,

fundamentează reacțiile și atitudinile instinctuale bazate pe afectivitatea exacerbată (ură,
dispreț, frică, repulsie, disperare).

Motivația agresională, exceptând efectele produse de întâmplare, se bazează pe o anumită

selectivitate, raportată la finalitatea relațiilor interindividuale, astfel încât, anumite
acțiuni sunt intrinsec motivate (motivul este inclus în propria structură) sau extrinsec
motivate (motivul este situat în afara structurii).

Formele de manifestare a agresivității sunt reprezentate de: excitabilitate, impulsivitate,

violență, comportamentul aberant, modificările intervenite în viața socială (impactul
tehnologiei, atitudinea tinerilor, șomajul, urbanizarea, experimentarea biomedicală,
poluarea).

37
Elementele care compun actele infracționale sunt determinate de condițiile din mediul
social și de înzestrarea biologică, pentru fiecare agresiune evidențiindu-se trăsăturile
cantitative care stabilesc caracterul agresiunii.

Gândirea și simțirea individuală, implicate în structurarea planului agresional, se adaptează

particularităților și factorilor de mediu, stabilind linia agresională, rolul conștientizării în
ordonarea și derularea actului fiind dependent, în totalitate, de înzestrarea biologică a
individului, care justifică manifestările predilecte pentru realizarea posibilităților oferite
de mediu.

Comportamentul uman este modificabil sub influența procesului de educare, fiind limitat
la condițiile familiale, sociale, demografice și de dimensiunile lor regionale.

Caracteristicile comportamentale sunt diferențiate atât în ceea ce privește colectivitățile

umane, grupurile care le compun, cât și indivizii, în sensul că sunt determinate de viața
socială, de starea materială și de mediul spiritual.

Experiența relațiilor interpersonale este favorabilă dezvoltării personalității, însă presiunea

exercitată de situațiile complexe, pentru rezolvarea cărora individul nu are o soluție
adecvată, generează agresivitatea, dezorganizarea comportamentală.

Individul este impresionabil, iar elaborarea răspunsurilor afective este influențată de

experiențele traumatizante care i-au stabilizat caracterul.

Comportamentul individului este influențat de concepte fundamentale care sunt adunate,

ordonate și inserate în reacțiile la stimulii ambientali.

Conștiente sau nu, reacțiile individului sunt stimulate de pulsiuni, dorințe, trebuințe și
intenții moralizatoare, fără să fie întotdeauna convins să se abțină de la săvârșirea
activităților agresive, riscante.

Astfel de activități sunt excluse de la constrângerea morală, regulatoare a

comportamentului și, chiar dacă sunt prohibite prin lege, unii indivizi nu se abțin de la
producerea unor acțiuni cu urmări periculoase.

Există o rețea complexă de motive care justifică instabilitatea, mobilitatea și devenirea

comportamentului agresional, caracterizată prin inconstanță comportamentală, prin
instabilitate motivațională, prin preocuparea de a da o aparență lipsită de pericol acțiunilor
- inacțiunilor agresionale.

Săvârșind agresiunea, determinând cu intenție o altă persoană să săvârșească o agresiune,

înlesnind sau ajutând la săvârșirea unei agresiuni, autorul, instigatorul sau complicele
(minori sau majori) devin agresori primari, recidiviști sau agresori în serie, care trebuie să
răspundă în fața societății pentru consecințele faptelor comise.

38