Criminologia.

Definiție, obiect, limite

Criminologia este ansamblul cunoștințele în legătură cu crimele, iar coordonatele

acesteia sunt reprezentate de cunoașterea, prevenirea și pedepsirea fenomenului
infracțional. În literatura de specialitate este specifică următoarea definiție: criminologia
reprezintă un discurs cu privire la crimă, știința crimei.
S-a remarcat faptul că discursul reprezintă un sistem de producție a adevărurilor, iar din
această perspectivă, criminologia reprezintă mecanismul de producție a unor adevăruri sub formă
de teorii, explicații, și ideologii cu privire la un anumit fenomen, adică la fenomenul criminal.
Fenomenul criminal este la rândul său un adevăr pe care statul îl produce și
modifică prin intermediul unui sistem de norme, impunându-l pe baza structurilor de putere. Spre
exemplu, în codul penal anterior se prevedea faptul că relațiile sexuale între persoane de același
sex se pedepsesc cu închisoarea, dar în timp acestea au fost dezincriminate. Se poate observa
cum discursul criminologic producea adevăruri sub formă de explicații cu privire la un alt
adevăr, anume infracțiunea de relații sexuale între persoane de același sex, care la rândul său era
produs de către stat prin intermediul normelor juridice, pe care le impunea cetățenilor.

Obiectele criminologiei

A. Crima, atât în sens comun și penal, adică infracțiunile îndreptate împotriva vieții, cat
și crima în sens criminologie, care cuprinde orice infracțiune și care permite o dezvoltare mult
mai amplă a cercetării criminologice.

B. Alături de crimă, interesează din perspectiva obiectului criminologie și cel care

realizează activitatea deviante, anume criminalul. Noțiunea de criminal este mai cuprinzătoare
decât cea de infractor specific dreptului penal. Pentru categorii diferite de persoane care comit
fapte prevăzute de legea penală se identifică sisteme distincte de înlăturare a cauzelor acestor
comportamente, tocmai din acest motiv, codul penal face referire la pedepse, măsuri educative,
dar și măsuri de siguranță care se aplică independent de tragere la răspundere penală a
făptuitorului. Aspectele care privesc lumea interioară a persoanelor care comit fapte prevăzute
de legea penală sunt o preocupare constantă a criminologiei, fiind la baza teoriilor psiho-
criminologice. Acestea țin fie de factori de personalitate care pot fi asociați cu comiterea de
infracțiuni, fie de intervenția unor tulburări mintale care, deși nu presupun lipsa
discernământului, reprezintă totuși o condiție a adoptării comportamentului criminal .

C. Criminalitatea desemnează ansamblul infracțiunilor săvârșite într-un anumit spațiu și

într-un anumit interval de timp. Aceasta poate fi reală, adică totalitatea faptelor prevăzute de
legea penală comise într-un anumit interval de timp și într-un anumit spațiu. Criminalitate
aparentă se referă la toate infracțiunile descoperite într-un anumit spațiu și între anumit interval
de timp. Criminalitatea legală desenează toate infracțiunile judecate și pentru care s-a pronunțat
o hotărâre definitivă de condamnare, într-un anumit spațiu și într-un anumit interval de timp.
Diferența dintre criminalitatea reală și cea aparentă reprezintă cifra neagra a criminalității.
Aceasta poate fi explicată printr-o serie întreaga de factori, precum capacitatea persoanelor care
au comis infracțiunea, ineficacitatea organelor de a afla, pasivitatea victimelor etc. Preocuparea
criminologiei ține de criminalitatea reală .

D. Obiectul criminologiei studiază și fenomenul criminal, adica ansamblul faptelor

ilicite și ansamblul mecanismelor utilizate pentru producția de adevăruri în legătura cu crima sau
criminalul.

Limitele intrinseci ale cercetării criminologice

Limitarea fundamentală este determinată de natura de discurs a cunoașterii criminologice.

Spre exemplu, funcțiile biogenetice ale corpului uman există și vor exista ca atare chiar și în
absența unui discurs asupra acestora, dar fenomenul criminal nu poate exista în afara unui
discurs care să-l definească. Pe de altă parte, în literatura de specialitate a avansată opinia
conform căreia există o așa numită categorie a crimelor naturale, caracterizate prin imuabilitate,
acestea fiind singurele crime ce constituie obiectul de cercetare al criminologiei, opusă categoriei
crimelor juridice.
Pe de altă parte, crima este un fapt social. După cum se arată în literatura juridică, în
societate se armonizează individualul cu socialul, așadar societatea trăiește prin coexistența și
cooperațiunea membrilor săi, care trebuie să respecte anumite norme. Cei care încalcă aceste
norme tulbură liniștea și viața societății, adică comit agresiuni contra sa. Această agresiune a fost
definită ca fiind o devianță.
Devianță are un caracter relativ, pentru că ceea ce, dintr-o anumită perspectivă normativă
apare ca fiind deviant, dintr-o altă perspectivă normativă este perfect normal. Din perspectivă
deviantului însăși, ceea ce face el este absolut normal și licit.
Crima, ca și forma cea mai gravă a devianței, nu are cum să nu sufere și ea de aceleași
stări, fiind contextualizată perioadei istorice și contextului social în care se procedează la
incriminarea unui anumit comportament. Aceasta este calea naturală prin care un anumit
comportament devine sau își pierde statutul de crimă. Dacă la un anumit moment actul este,
pentru societatea în care individul trăiește, suficient de gravă, va constitui infracțiune. Ulterior, în
măsura în care reacția socială la acel comportament se atenuează, acesta poate ajunge să fie
sancționat mai puțin sever sau chiar deloc. În anumite situații, realitate normativă poate fi
influențată și de anumite evenimente, precum apariția unor regimuri totalitare sau căderea spre
totalitarism, care au tendința de a incrimina orice comportament care este de natură a le afecta
capacitatea de a exercita puterea. Spre exemplu, într-un anumit timp, exercitarea firească a unui
drept, precum cel la libera exprimare sau cel de asociere au fost definite ca fiind comportamente
criminale. Din altă perspectivă, din prezență sau dispariția unor incriminării poate fi generată și
de lipsa de viziune sau de competență a celor care au rolul de a reglementa textul infracțiunilor.
Interferentele cercetării criminologice cu alte științe juridice

Criminologia și dreptul penal. Dreptul penal poate fi clasificat în:

Drept penal pozitiv, care constituie ansamblul normelor juridice privind relațiile
sociale ce au ca obiect reacțiunea represiva statului.
Dreptul penal obiectiv, care reprezintă drepturile, obligațiile și efectele ce decurg din
normele de drept penal, adică conținutul normelor de drept penal.
Dreptul penal subiectiv, adică prerogativa statului de a pretinde respectarea normelor de
drept penal.
Așadar, dreptul penal, în oricare dintre acțiunile sale, are ca element central norma
juridică, în timp ce criminologia reprezintă cercetarea fenomenului criminal, atât din punct de
vedere natural, cât și juridic .

Criminologia și politica criminală. Politica criminală reprezintă ansamblul mijloacelor

și al condițiunilor în care s-ar putea realiza lupta contra criminalității. Spre exemplu, în România,
interferenta dintre criminologie și politica criminală se poate observa în legătură cu înființarea
Serviciului de Analiză Comportamentală din cadrul Direcției de investigații criminale, al cărui
obiectiv îl constituie întocmirea de rapoarte de evaluare a personalității criminale ori a
comportamentului infracțional în cazul unor infracțiuni grave. De asemenea, un exemplu privind
dinamica dintre criminologie și politica penală îl poate constitui opțiunea legiuitorului de a
dezincrimina fapta de vagabondaj sau fapta de cerșetorie.

Criminologia și penologia. Cercetarea criminologică privește acțiunea umană, respectiv

însăși ființa umană, iar cercetarea penologică are în vedere mecanismele punitive și sau
preventive de care statul poate să se folosească, în virtutea dreptului penal subiectiv .

Criminologia și criminalistică. Obiectul criminalisticii este reprezentat de tehnica

cercetării urmelor infracțiunilor, adaptarea metodelor științifice la specificul cercetării
criminalistice și elaborarea unor reguli tactici destinate a fi folosite în contextul actelor de
urmărire penală. Așadar, distincția dintre criminalistică și criminologie rezidă atât în natura
instrumentului utilizat, cat și în obiectul cercetării. Astfel, obiectivul central al criminalisticii îl
privește activitatea de cercetare și descoperire a infracțiunilor în contextul activității organelor
judiciare.

Optica asupra fenomenului criminal în contextul Evului Mediu

Evul mediu a reprezentat intervalul de timp cuprins între momentul dezagregării

Imperiului Roman de Apus și Epoca Renașterii. în acea vreme, crima era considerată o afacere
privată, grefată pe dreptul la răzbunare, prin aceea că victima sau familia putea produce un rău
echivalent făptuitorului sau familiei făptuitorului, adică așa numita Lege a talionului (ochi
pentru ochi și dinte pentru dinte).
 Pe de altă parte, pedepsele erau aplicate numai pentru infracțiuni săvârșite împotriva
regelui, celelalte infracțiuni nefiind considerate ca rupturi ale păcii cu publicul, ci cu subiecții
particulari.
Perspectiva asupra fenomenului criminal fondată pe preceptele religioase sau spirituale,
potrivit cărora crima era echivalentă cu păcatul, iar pedeapsa erau modalitatea de izbăvire, a
determinat apariția pedepselor expiatorii și a pedepselor corijabile. În aceasta noua configurație,
se observă o modificare a opticii asupra subiectului pasiv, prin faptul că victima directă a
infracțiunii, care anterior beneficia de un drept la răzbunare, era poziționată într-un plan secund,
iar crima constituia un atac la adresa autorității întruchipate, în persoana monarhului. Această
represiune disproporționată s-a aflat într-o legătură indisolubilă cu practica torturii, a cărei
finalitate era instituirea unei politici a terorii.
Pe de altă parte, în contextul unei abordări religioase a fenomenului criminal,
reținem existența pedepselor expiatorii. Acestea reprezentau ritualul cu caracter religios,
portretizând suferințele îndurate de Iisus Hristos, prin care persoana condamnată era prezentată
în public, unde, după o succesiune de umilințe și suferințe fizice, își recunoaște fapta și cerea
iertare atât în fața lui Dumnezeu, cat și în fața monarhului.
Spre sfârșitul Evului Mediu, în mai multe state din Europa
vestică au fost adoptate dispoziții care încriminau vagabondajului și cerșetoria.

Contractul social – fundamentul criminologie clasice

Teoria contractului social a înlocuit treptat teoria naturalistă, marcând depășirea

abordării spiritual religioase asupra organizării sociale. Aceasta era bazată pe faptul că omul este
programat să își urmărească exclusiv propriul interes, indiferent dacă prin acesta se producea un
rău unui seamăn. Cu toate acestea, oamenii erau considerați ca fiind ființe raționale, capabile să
realizeze că o atare conduită ar fi în defavoarea tuturor, iar astfel s-a instituit contractul social,
încheiat de oameni, pe deoparte, și de stat, pe de altă parte. Cu ocazia acestui contract, dreptul de
a pedepsi s-a transferat de la răzbunarea suveranului la apărarea societății.
Prin perspectivele tranzitorii asupra fenomenului criminal, s-a constatat o
diminuare a infracțiunilor violente, dar o creștere a infracțiunilor contra patrimoniului,
remarcându-se și un efort în vederea adoptării de norme pentru combaterea infracțiunilor contra
patrimoniului. Pe de altă parte, în contextul apariției claselor sociale și a diferențelor dintre
acestea, sancțiunile erau aplicate în mod diferențiat, în funcție de poziția socială pe care o ocupa
făptuitorul. Așadar, persoanele înstărite aveau posibilitatea de a cere și obține înlocuirea
pedepselor corporale cu sancțiuni pecuniare, sau, în cazurile grave, cu exilul.
S-a constatat și apariția caselor de corecție, care, ulterior, pe măsura dezvoltării, au
înlocuit treptat pedepsele corporale, reprezentând, în esență, o matrice pentru penitenciarele din
prezent.
Criminologia clasică. Opera lui Cesare Beccaria

Principala teză a criminologiei clasice este grefată pe teoria contractului social și

acceptarea ideii conform căreia individul criminal săvârșește fapte antisociale în virtutea unei
decizii adoptate în mod rațional. Așadar, persoanele au capacitatea rațională de a decide în mod
liber, fiind înzestrate cu liberul-arbitru, iar această rațiune constituie posibilitatea de a adopta o
decizie care să conducă la maximizarea plăcerii și minimizarea durerii.
Așadar, o persoană care, fiind responsabilă, alege să producă un rău prin săvârșirea unei
infracțiuni, aceasta poate și trebuie să fie pedepsită de către stat. Totodată, teza liberului
arbitru explică geometria dublă a concepțiilor doctrinei în materie punitivă, anume justiția
retributivă, care se referă la faptul că pedeapsa, consecința automata infracțiunii, este justă atâta
timp cat este proporțională. Și justiția utilitaristă face referire la faptul că pedeapsa, rău
necesar, este justă, pentru că este utilă, adică necesară pentru cel ce o prescrie.

Opera lui Cesare Beccaria.

Acesta a organizat ideile cuprinse în Tratat în jurul teoriei contractului social, iar în acest
sens, fenomenul criminal reprezenta o manifestare rațională, ce avea drept urmare degradarea
relațiilor sociale. Astfel, încălcarea normelor sociale atrăgea necesitatea intervenției suveranului,
pentru restabilirea păcii, prin acestea fiind afirmat fundamentul dreptului de a pedepsi.
A fost dezvoltat și principiul legalității, prin care era instituit faptul că numai legile pot
stabili pedepsele în funcție de infracțiuni, iar acest lucru poate fi realizat doar de legislator, iar
niciun magistrat nu poate aplica pedepse în afara celor prevăzute și dispuse prin lege.
Au fost stabilite și liniile directoare în materie procesual penală, care, în prezent, stau la
baza normelor procesuale, precum: un om nu poate fi numit vinovat înainte ca sentința
judecătorului să fie pronunțată, insuficiența existenței unei singure probe pentru a stabili
vinovăția persoanei judecate, necesitatea stabilirii unor proceduri publice, centrate în jurul
prezenței de nevinovăție.
Se poate observa o clasificarea infracțiunilor în funcție de obiectul lor juridic, adică
infracțiunile săvârșite împotriva persoanei trebuie pedepsite prin pedepse corporale, furturile
neînsoțite de violență ar trebui să fie pedepsite prin pedepse pecuniare, iar pedepsele trebuie să
fie aceleași pentru primul și pentru ultimul cetățean, fiind enunțaț principiul egalității în fața
legii. În materia pedepselor, acestea trebuie să fie mai puternice în funcție de atingerea pe care
infracțiunea o aduce binelui public, adică proporționalitatea pedepselor cu atingerea adusă
relațiilor sociale, caracterul educativ și preventiv al pedepselor, precum a fost enunțat și faptul că
pedeapsa cu moartea nu este nici utilă și nici necesară.
În consecință, se poate observa că Tratatul lui Beccaria a promovat un regim
sancționator bazat pe principiul egalității și al umanismului, dar care, în contextul juridic și
economic al perioadei respective, a fost profund discriminatoriu.
Pozitivismul italian

Punctul de inflexiune în cercetarea criminologică reprezintă un cumul de factori ce a

generat modificări în cercetarea criminologică, anume: 1. insuficienta explicațiilor bazate pe
ideea de liber arbitru, 2. dezvoltarea și utilizarea analizei statistice în cercetarea fenomenului
criminal, 3. descoperirile științifice, 4. generalizarea sistemului penitenciar.

1. Insuficienta explicațiilor criminologice bazate pe noțiunea de liber-arbitru era

contradictorie cu spiritul cartezian al iluminismului, dată fiind lipsa la acea vreme a formulelor
necesare explicării fenomenului criminal. A fost avansată teza potrivit căreia fiecare ramură a
cunoașterii a traversat trei etape, precum: a) etapa teologică sau fictivă, care era influențată de
religie și în care cunoașterea era grefată pe ideea că fenomenele derivă din acțiunea imediata a
supranaturalului; b) etapa abstractă sau metafizică, în care cunoașterea era grefată pe faptul că
fenomenele derivă din foarte abstracte și c) etapa științifică sau pozitivă, în care cunoașterea
reprezenta analiza precisa a circumstanțelor fenomenelor și stabilirea unor legături între acestea.
2. Dezvoltarea analizei statistice în cercetarea fenomenului criminal. Coroborând
variabile precum criminalitatea, nivelul de educație și sărăcia în contextul diferitelor zone
geografice, s-a afirmat că există o predispoziție infracțională în privința tinerilor, în principal de
sex masculin, cu nivel scăzut de educație și fără loc de muncă. Fenomenul infracțional este o
consecință inevitabilă a organizării sociale, prin aceea că societatea însăși generează
infracțiunile, iar făptuitorii nu sunt decât instrumentele prin care acestea sunt săvârșite.
3. Descoperirile științifice fac referire la teoriile psihologice, psihiatrice
și neurologice, dezvoltate prin utilizarea metodelor experimentale și influențate de teoria
evoluționistă, iar astfel s-au pus bazele primelor teorii în materia functionalismului.

Tezele centrale ale pozitivismului italian sunt următoarele: 1. imperativul științific,

2. determinismul, 3, taxonomia și 4. opera preventivă.

1. Imperativul științific se referă la faptul că realitățile obiective ale lumii sociale și

naturale, implicit și fenomenul criminal pot fi explicate prin mijloace științifice.
2. Determinismul constituie teza potrivit căreia cauzele fenomenului criminal sunt
externe, iar nu interne, acestea regăsindu-se atât la nivelul individului, cat și la nivelul societății.
3. Taxonomia criminală, consecința firească a primelor două teze, presupune faptul că,
dacă cauzele externe ale fenomenului criminal pot fi cercetate cantitativ și calitativ prin mijloace
științifice, tipologiile de criminali pot fi clasificate prin raportare la respectivele cauze
concurente.
4. Opera preventivă face referire la faptul că în baza cunoașterii fenomenului criminal și
a tipologiilor de criminali, pot fi adoptate mecanisme de apărare specifice fiecărei astfel de
tipologii, în vederea combaterii criminalității prin prevenirea săvârșirii infracțiunilor.