Dr. HOREA OPREAN Dr. PAUL M.

POPOVICI

Criminologie
Syllabus
 Capitolul I

EXPLICAŢII INTRODUCTIVE

NOŢIUNEA DE CRIMINOLOGIE
Compusă din două cuvinte, unul aparţinând limbii latine:
crimen (crimă, delict, infracţiune) şi altul aparţinând limbii elene: logos
(ştiinţă, studiu), putem defini criminologia ca o ştiinţă preocupată
de infracţionalitate în general (care studiază cauzele criminalităţii),
precum şi găsirea metodelor pentru înlăturarea lor. Această abor-
dare deosebeşte criminologia de alte ştiinţe care se ocupă cu ana-
liza fenomenului infracţional, fiind singura care îl abordează sub
toate aspectele.
Denumirea de criminologie dată acestei ştiinţe cristalizată în
secolul al XIX-lea – cu toate că există ca şi preocupare din cele
mai vechi timpuri – a fost dată în anul 1879 de antropologul fran-
cez Paul Topinard (1830–1911); prima lucrare purtând titlul de
Criminologie, operă a profesorului italian Rafaele Garofalo, a apărut
în anul 1885.

OBIECTUL DE STUDIU AL CRIMINOLOGIEI

Aşa cum rezultă din definiţie, criminologia are un obiect de
studiu complex, care include fenomenul infracţional. Ea îl anali-
zează din punct de vedere istoric în dinamica lui, infractorul ca
individ social, mediul în care trăieşte şi munceşte, ca moralitate,
stare de sănătate, anturaj şi tot ceea ce ştiinţa contemporană are la
dispoziţie pentru a-l investiga, şi nu în ultimul rând victima sau
predispoziţia de a fi sau deveni victimă, profilaxia şi combaterea
fenomenului criminal.

2
 LOCUL CRIMINOLOGIEI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR
Fără doar şi poate criminologia este o ştiinţă socială cu un
caracter multidisciplinar, cu o largă trimitere în domeniul juridic.
Ea nu poate fi asimilată unei discipline strict juridice, dar scopul şi
finalitatea ei converg în domeniul larg al ştiinţelor penale. Este
adevărat că analiza criminologică a fenomenului infracţional este
deosebit de importantă. Aceasta deoarece societatea poate şti cum
se situează sub acest aspect şi în ce direcţie trebuie să acţioneze.
Însăşi legea penală poate suferi modificări datorate analizei
competente a fenomenului infracţional. Politica de represiune nu
are un caracter întâmplător. Creşterea cantitativă şi calitativă a
anumitor infracţiuni poate determina intervenţia statului în aplica-
rea unor sancţiuni mai ferme, sau pe de altă parte scăderea numă-
rului anumitor fapte antisociale poate duce la o modificare a mo-
dului de reprimare, mergând chiar până la dezincriminare.

LEGĂTURA DINTRE CRIMINOLOGIE ŞI DREPTUL PENAL

La prima vedere se pare că cele mai strânse legături în ra-
port cu alte discipline juridice şi nejuridice sunt între criminologie
şi dreptul penal. Acesta deoarece de-a lungul timpului criminolo-
gia nu a existat ca ştiinţă de sine stătătoare, ci preocupările de
criminologie au fost grefate pe ştiinţele penale. În timp însă, drep-
tul penal s-a conturat ca o ştiinţă de sine stătătoare.

CRIMINOLOGIE – POLITICĂ PENALĂ

În mare, în multe privinţe între criminologie şi politica pena-
lă există o identitate. Explicaţia ar fi simplă şi anume trebuie să
avem în vedere ce urmăreşte fiecare dintre ele. Politica penală nu
este abstractă şi nu poate fi aplicată decât ţinând seama de realităţi.

3
Realitatea politicii penale constă în analiza şi în sinteza dinamicii
fenomenului infracţional cu trimitere directă la dreptul penal. Poli-
tica penală presupune a cunoaşte statistic structura cantitativă şi ca-
litativă a fenomenului infracţional pentru a se putea interveni acolo
unde este necesar. Aici criminologia are un rol important fiindcă
orientarea politicii penale este dată de informaţiile date şi de crimi-
nologie.

CRIMINOLOGIE – CRIMINALISTICĂ
Dacă criminologia urmăreşte dinamica unui fenomen in-
fracţional, iar dreptul penal prin normele sale sancţionarea fapte-
lor infracţionale, criminalistica este „inginerul” dreptului penal
prin metodele tehnice, tactica ştiinţifică de investigare. Prin anali-
za urmelor găsite la locul faptei, identificarea infractorului după
amprente, expertize balistice etc., criminalistica este o ştiinţă in-
dispensabilă în realizarea unui proces de justiţie. Există o legătură
strânsă între aceste ştiinţe ca scop, finalitate şi importanţa lor so-
cială.

4
 Capitolul al II-lea

METODOLOGIA CERCETĂRII
CRIMINOLOGICE

METODA OBSERVĂRII
Observarea este o metodă clasică, cea mai simplă metodă
de cunoaştere.

EXPERIMENTUL
Experimentul face parte dintre metodele clasice; prin el se
urmăreşte legătura dintre anumite fenomene, intercondiţionarea lor.
Această metodă a fost folosită de mai mulţi cercetători, care, faţă de
posibilităţile de investigare limitate, făceau diferite experimente
(comparării fizice a indivizilor infractori, cercetarea în penitenciare şi
în spitale). Această metodă a dus la formarea multor şcoli de crimi-
nologie, mai ales în secolul XX, când s-a amplificat în mod deosebit
cercetarea de laborator.

STUDIUL DOSARELOR PENALE

Studiul dosarelor penale este important pentru că se poate
analiza fenomenul infracţional în forma lui concretă.

METODA CHESTIONARELOR
Prin această metodă se urmăreşte analiza anumitor eşan-
tioane de indivizi într-un anumit context. Metoda urmăreşte să
stabilească în ce măsură anumiţi factori, fie de muncă, de anturaj,
de poziţie socială, influenţează conduita.

5
 METODA INTERVIURILOR
Este una dintre cele mai răspândite metode de a se obţine
informaţii.

METODA CLINICĂ
Este metoda prin care se investighează bolile infractorilor şi
influenţa asupra conduitei, investigaţii care vizează un prognostic
asupra conduitei viitoare faţă de diagnostic şi terapia aplicată.

METODA TIPOLOGICĂ
Porneşte de la descrierile bioantropologice ale individului
criminal, încercând să stabilească tipurile de infractori, raportat la
faptele comise, la modalităţile de realizare ale acestora.
Această metodă, stabilind tipurile de criminali pe baza tuturor
datelor vizând persoana şi fapta, permite încadrarea indivizilor în
anumite tipologii infracţionale. Există şi posibilitatea ca anumite per-
soane să se înscrie în mai multe categorii.

METODA PREDICŢIEI
Vizează activitatea de previziune a fenomenului infracţional
în dinamica lui şi în perspectivă. Evident că aceste prognostice se
pot realiza prin coroborarea datelor deţinute sau prelucrate de alte
discipline.

6
 Capitolul al III-lea

ISTORICUL FENOMENULUI INFRACŢIONAL

JUSTIŢIA PRIVATĂ NELIMITATĂ

Din cele mai vechi timpuri, când nu exista noţiunea de in-
fracţiune, ci doar de faptă împotriva individului sau colectivităţii,
pedeapsa aplicată îmbrăca forma răzbunării. Răzbunarea nu era
altceva decât un mod de a înţelege repararea nedreptăţii făcute.
Neexistând nici un fel de forme de justiţie, individul era liber să
procedeze cum credea de cuviinţă în scopul compensării leziunii
suferite.
Iată cum chiar această formă primitivă de justiţie concentra
atât funcţia de prevenire, cât şi cea de reprimare.

ABANDONUL NOXAL
Aceasta constă în esenţă în predarea individului vinovat
grupului din care făcea parte victima. În acest fel se evita ca
dintr-un conflict cu caracter privat între indivizi să genereze un
conflict important care să antreneze întreaga colectivitate. Acest
abandon noxal presupune o evoluţie nu atât în privinţa modului
de a pedepsi, cât mai ales în maniera diplomatică de rezolvare a
unei situaţii care putea deveni gravă.

LEGEA TALIONULUI
Vulgarizată superior printr-un precept biblic („ochi pentru
ochi” şi „dinte pentru dinte”), legea talionului reprezintă un pro-
gres în administrarea justiţiei private prin aceea că agresorului nu i
se putea cauza prin pedeapsă o vătămare mai gravă decât cea pe
care o pricinuise. Prin urmare, talionul stabileşte o egalitate între

7
faptă şi pedeapsă, ceea ce nu se făcuse în vremurile mai vechi.
Corectivul adus de talion a creat cadrul intervenţiei societăţii în
problemele „justiţiei” în dauna puterii răzbunării individuale pe
care a restrâns-o.

ÎNVOIALA PECUNIARĂ
Învoiala pecuniară a constituit un alt corectiv adus răzbunării
private şi a exercitat o influenţă mai mare decât cea a legii talionu-
lui asupra limitării răzbunării şi mai cu seamă asupra ponderii in-
tervenţiei societăţii în pedepsirea vinovaţilor.
Învoiala pecuniară sau compoziţia reprezenta răscumpăra-
rea răzbunării cu bani, adică prin plata unei taxe. Această formă
de pedepsire denotă deja o nouă concepţie despre modul în care
poate fi reparat prejudiciul cauzat de un făptuitor victimei sale.

8
 Capitolul al IV-lea

GÂNDIREA „CRIMINOLOGICĂ”
ÎN ANTICHITATE

CREŞTINISMUL
Problema cunoaşterii omului s-a pus întotdeauna prin rapor-
tare la cunoaşterea lui Dumnezeu. Omul fiind creaţia Acestuia1 şi de-
pendent de divinitate2, este firesc că înţelegerea fiinţei dumneze-
ieşti – atât cât poate fi ea cuprinsă de mintea omenească – aduce
cu sine cunoaşterea persoanei umane. Dacă Socrate îndemna me-
reu la autocunoaştere (gnothi seauton, nosce te ipsum), parafrazându-l,
Agathon, un faimos ascet din secolul al IV-lea d. H. spunea că cel
ce se cunoaşte pe sine este mai mare decât cel ce învie morţii3.
În lumina celor arătate, cheia de boltă în explicarea com-
portamentului criminal al omului constă fie în raportarea greşită la
Dumnezeu4, fie în îndepărtarea de El care este în esenţă tot o ra-
portare eronată: „Despărţirea de Dumnezeu înseamnă moarte”5. Altfel
spus, săvârşirea păcatului creează ruptura şi de divinitate şi, pe cale de
consecinţă, de oameni. Problema răului înţeles nu numai ca păcat
a preocupat gânditorii creştini. S-a remarcat că ea face parte din
„problemele eterne ale omenirii”: agresivitate, violenţă, suferinţă,
nedreptate, dezastre naturale etc.

1„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”, Facerea 1: 27.

2„Că la Tine este izvorul vieţii şi întru lumina Ta vom vedea lumină”, Psal-
mul 35: 9.
3 Patericul egiptean.
4 A se vedea Romani 1: 21–32.
5 IRINEU al Lyonului, Adversus haereses, 5: 27: 2.

9
 S-a spus că Dumnezeu nu este autorul răului, pentru că
acesta nu face parte din creaţie, ci reprezintă „ceea ce îi lipseşte
unei realităţi ca să fie ea însăşi”; dar răul are şi o realitate persona-
lă, manifestată prin fiinţa celui rău. Pe de altă parte, răul este în-
găduit întrucât el constituie „o condiţie inevitabilă, într-un univers
creat, a unui bine mai mare”. Răul fizic (suferinţă, calamităţi etc.)
ţine de natura imperfectă a universului, iar răul moral îşi găseşte loc
pentru că fiinţa umană se bucură de libertate.
Grigorie de Nyssa (c. 335–c. 395) considera că răul nu este
o prezenţă, ci o absenţă: starea fiinţei îndepărtate de creator; sau o
existenţă fie deficitară, fie contrară ei. În această lume existenţa rău-
lui ar rezida în neparticiparea la progresul continuu al binelui. Divorţul de
bine apare astfel ca o opţiune spirituală; despărţirea de Dumnezeu an-
trenează pervertirea raporturilor de iubire, de comuniune, îmbolnăvind fiinţa
omului. Sancţiunea păcatului se reflectă în starea sufletească de dez-
gust, decepţie sau dezorientare a făptuitorului: „Recunoaştem după
urma lăsată în suflet natura plăcerii”1. Tocmai pentru ca, pe măsura
împătimirii sale trupeşti, omul are o judecată nedreaptă, prin ur-
mare şi neadevărată2, trebuie să existe o dreptate adevărată, divi-
nă3.
După Augustin (354–430; Sfântul pentru catolicitate, Fericitul
în ortodoxie) lumea cuprinde atât pe cei buni cât şi pe cei păcă-
toşi, dar „iubirea de sine până la dispreţul lui Dumnezeu a făcut
cetatea pământească”4; există însă şi o cetate cerească care, deşi
este separată moral de cea pământească, se întrepătrunde totuşi cu

1 GRIGORIE de Nyssa, Tractatus in psalmorum inscriptiones IV: 44: 448. Diada

durere – plăcere va fi cercetată în amănunt de MAXIM MĂRTURISITORUL.

2 Oratio catehetica magna, VII, 45, 25 B.
3 Oratio, IV, De Beatudinibus.
4 AUGUSTIN, De civitate Dei, XV: 28.

10
aceasta. Pentru Augustin fericirea este o aspiraţie univer-
sal-umană, însă unii ajung la pierzanie pentru că nu o caută în direc-
ţia binelui (hoţi, sinucigaşi etc.), scopul ultim nu este practicarea
virtuţii, ci desăvârşirea. În lume există un rău fizic (resimţit ca unic rău
de cei ce duc o existenţă biologică), dar şi unul spiritual – mai grav decât
primul, de fapt singurul rău adevărat. „Dacă virtutea este ordinea în iubire,
păcatul este dezordinea în iubire”. Iubirea are o importanţă aparte, ea
fiind cea care dă putere virtuţii1. Pedeapsa nu reprezintă materiali-
zarea duşmăniei purtate, ci un mijloc de îndreptare a vinovatului.

1 A se vedea Corinteni, 13: 1–13.

11
 Capitolul al VI-lea

CONSTITUIREA CRIMINOLOGIEI

ŞCOALA CLASICĂ
Pentru reprezentanţii Şcolii clasice, fapta este cea care inte-
resează şi nu infractorul, ea fiind ruptă de individ.
Cel mai de seamă reprezentant al acestei şcoli a fost Cesare
Beccaria (1738–1794). Lucrarea sa Despre infracţiuni şi pedepse a influ-
enţat relativ repede dreptul penal contemporan. Criticând vehe-
ment cruzimea şi inegalitatea pedepselor, Beccaria a formulat o se-
rie de măsuri menite să ducă la combaterea infracţionalităţii şi la
umanizarea pedepselor. A cerut desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a
aplicării torturilor, producând astfel o adevărată revoluţie în dreptul
penal. Aceste idei s-au transformat într-un adevărat curent care îi
poartă numele.

ŞCOALA CARTOGRAFICĂ
A mai fost numită şi statistică criminală, având ca reprezen-
tanţi pe Adolphe Quetelet (1796–1874) şi André-Michel Guerry
(1802–1866). Ideea de bază este aceea a constanţei şi regularităţii
fenomenelor sociale, incluzând şi criminalitatea: constanţa feno-
menului criminal poate fi reprezentată printr-o hartă a criminalită-
ţii, fenomenul fiind acelaşi de la an la an.

FIZIOGNOMONIA
Fiziognomonia a fost definită ca fiind arta desluşirii carac-
terului şi chiar a destinului după detalii ale constituţiei biologice.
Încă din antichitate au fost unanim acceptate patru reguli de
cercetare fiziognomonică.

12
 G.-B. della Porta (1550–1615) a prevenit asupra pericolului
etichetării după un singur semn (De Humane physionomia, 1586).
Caspar Lavater (1741–1800), pastor elveţian, este conside-
rat un renovator al fiziognomoniei prin Despre Fiziognomonică, pu-
blicată în 1772, şi dezvoltată în ediţiile următoare. După el „aceas-
tă ştiinţă apreciază interiorul prin exterior”; el a făcut deosebire
între patofiziognomonie („ştiinţa care tratează despre semnele pa-
siunilor”), fiziognomonia comparată, studiul fizionomiilor în re-
paus şi a celor organice sau fizionomiile alterate de înclinări perverse ori
de deprinderi rele.

FRENOLOGIA
Întemeietorul ei este medicul german Franz Josef Gall
(1758–1828). Potrivit lui acestuia pe creier se află zone care co-
respund tuturor funcţiunilor, iar dacă acestea sunt reduse sau
atrofiate pe creier va fi alterată facultatea sau funcţia respectivă.
În consecinţă creierul imprimă pe craniu toate aceste zone, iar
prin analizarea craniului se pot face determinări asupra conduitei
indivizilor.

ALIENIŞTII
Paralel cu celelalte cercetări la care am făcut referire, o serie
de medici psihiatri au început să analizeze fenomenul infracţional
din punctul de vedere al bolilor psihice ale infractorilor. În esenţă,
ideea lor principală este aceea că de regulă criminalii sunt bolnavi psihici.
Teoriile lor au fost un important punct de plecare în apariţia şcolii
lui Lombroso.
Printre ideile cele mai importante desprinse din gândirea
menţionăm teza degenerescenţei a lui Benedicte-Auguste Morel.

13
 Capitolul al VIII-lea

ŞCOALA POZITIVISTĂ ITALIANĂ

(ANTROPOLOGIA CRIMINALĂ)

CESARE LOMBROSO (1835–1909)

Fondatorul antropologiei criminale şi al Şcolii pozitiviste
italiene, după o activitate prodigioasă, materializată în nenumărate
lucrări, s-a bucurat de un număr mare de discipoli şi admiratori,
dar şi de adversari care l-au criticat formându-se chiar şcoli gene-
rate de acest război al ideilor. Cea mai importantă lucrare a sa este
L’uomo delinquente (Omul delincvent).
Tezele lui Lombroso culminează cu aceea a „criminalului
înnăscut”, conform căreia crima se naşte odată cu criminalul, în
organismul lui se află germenul crimei: „Criminalul, se naşte crimi-
nal”, afirmă Lombroso.

Alţi membrii importanţi ai pozitivismului italian: Enrico

Ferri, Rafaele Garofalo, Antonio Marro.

14
 Capitolul al IX-lea

ANALIZA FENOMENULUI INFRACŢIONAL

DIN PUNCT DE VEDERE SOCIOLOGIC
(Şcoli şi curente continuatoare ale clasicismului şi pozitivismului)

ŞCOALA SOCIOLOGICĂ FRANCEZĂ (ŞCOALA LYONEZĂ)

Şcoala sociologică franceză a fost înfiinţată de Alexandre
Lacasagne la Lyon, această şcoală numindu-se Şcoala lyoneză.
Ideea centrală a şcolii este aceea că fenomenul infracţional este
produsul mediului social, din acest punct de vedere fiind în opozi-
ţie directă cu şcoala pozitivistă italiană.

ŞCOALA FRANCEZĂ DE SOCIOLOGIE

Întemeiată de Émile Durkheim (1858–1917), a pornit de la
aceeaşi premiză că fenomenul infracţional este un rezultat al mediului social.
Durkheim a considerat că în societate se petrec fapte normale şi fap-
te anormale, problema este punctul de vedere din care sunt aborda-
te. Durkheim lansează termenul de anomie socială care mai târziu a
şi dat denumirea unei teorii sociologice moderne: teoria anomiei so-
ciale.

ŞCOALA SOCIALISTĂ
Fundamentul ideologic al acestei şcoli aparţine gânditorilor
Marx şi Engels, care au fost autorii conceptului de materialism is-
toric. Esenţa orientării lor a fost cea a preponderenţei factorilor
economici, care constituie baza oricărei orânduiri pe care se con-
struieşte suprastructura socială.

15
 A TREIA ŞCOALĂ ITALIANĂ (TERZA SCUOLA)
Contestată ca şcoală distinctă de către criminologii perioa-
dei, a treia şcoală italiană a mai fost numită şi şcoala critică sau
şcoala pozitivismului critic, ea fiind de fapt o ramificaţie a şcolii
pozitiviste, dar cu o nuanţă pronunţat sociologică.

CURENTUL TEHNICO-JURIDIC
Ideea fundamentală a acestui curent este legată de consoli-
darea autonomiei dreptului penal ca ştiinţă juridică menită să re-
glementeze drepturile dintre cetăţeni şi stat. Curentul s-a născut
pe baza unei lupte de idei dintre concepţia sociologică a poziti-
vismului şi concepţia juridică.

ŞCOALA PENALĂ UNITARĂ

Prin revista înfiinţată în anul 1927 şi intitulată „Şcoala pena-
lă unitară”, profesorul Guglilmo Sabatini a pus bazele unei noi
Şcoli criminologice. Ambiţia fondatorului ei a fost aceea ca prelu-
ând ideile moderne ale pozitivismului şi ale curentului tehni-
co-juridic să formuleze o concepţie unitară în plan teoretic.

ŞCOALA PENALĂ UMANISTĂ

Pornind de la concepţia potrivit căreia între drept şi morală
trebuie să existe identitate fără compromisuri, Vicenzo Lanza,
profesor de drept penal la Universitatea din Catania, pune bazele
unei noi şcoli juridice. Considerând că există o separare nejustifi-
cată a dreptului de morală, doctrina şcolii consideră că fapta pro-
priu-zisă înainte de a fi o încălcare a legii penale în primul rând es-
te o încălcare a normelor morale.

16
 Capitolul al X-lea

CURENTE PSIHOLOGICE ÎN EXPLICAREA

FENOMENULUI INFRACŢIONAL

ASOCIAŢIONISMUL
Răspândit în Europa între secolele XVII–XIX curentul are
ideea de bază că viaţa psihică se realizează prin asocierea stărilor
şi fenomenelor psihice. Gândind astfel, reprezentanţii curentului
consideră că psihicul este format din însumare şi că porneşte de la
elemente primare, cum ar fi senzaţiile, care duc la percepţii, la re-
prezentări, judecăţi, formând astfel memoria sau inteligenţa.

GESTALTISMUL
Se afirmă direct împotriva asociaţionismului, considerând
că fenomenele psihice reprezintă structuri, configuraţii integrale, acestea fiind
la rândul lor realităţi subordonate întregului. Spre deosebire de proce-
sele psihice realizate prin asociere, procesele psihice din punctul
de vedere al gestaltismului sunt caracterizate prin nesumabilitate.

BEHAVIORISMUL
Provine din cuvântul englez „behavior” (comportament) şi
este un curent psihologic la începutul secolului XX, elaborat de J.
Watson şi continuat de F. Tolman şi G. H. Mead.
Behaviorismul a fost considerat o concepţie psihologică go-
lită de conştiinţă, bazat pe ceea ce se poate analiza din punctul de
vedere al reacţiilor exterioare.

17
 PSIHANALIZA
Reprezintă de fapt orientarea psihologică a lui Sigmund
Freud prin, s-a încercat explicarea complexităţii vieţii psihice, o
adevărată doctrină filozofică şi o metodă terapeutică. Vindecarea
anumitor boli psihice se poate realiza pornind tocmai de la exis-
tenţa nivelurilor conştiinţei şi posibilitatea de a interveni acolo
unde individul manifestă slăbiciune. Oricum, bolile psihice apar
atât ca urmare a unor complexe pornite din copilărie, cât şi a
permanentelor conflicte de la nivelurile conştiinţei.
De altfel, din punctul de vedere al lui Freud, crimele sunt ma-
nifestările din viaţa inconştientă în viaţa conştientă. Desigur că sunt şi in-
stincte, cum ar fi cele sexuale, care prin manifestarea lor evită
cenzura eului, având practic caracterul unor manifestări naturale.
Receptând concepţia lui Freud, trebuie să precizăm că sunt
excesive reducerea fenomenelor care aparţin sferei conştiente ca
şi reducerea a ceea ce transcende orizontul conştiinţei la orizontul
freudian (C. Mircea).

18
 Capitolul al XI-lea

TEORII CRIMINOLOGICE CONTEMPORANE

TEORIA DETERMINĂRII GENETICE A COMPORTAMENTULUI

CRIMINAL
Această teorie a apărut la sfârşitul secolului XIX şi înce-
putul celui următor, când „atenţia s-a deplasat spre anumite cali-
tăţi, trăsături moştenite care predispun anumiţi indivizi la acte
criminale”. Conform tezelor susţinute, comportamentul criminal
este predeterminat de o anomalie genetică, care ar putea fi de exem-
plu un extracromozom, ce are posibilitatea de a conduce la retardare
mintală şi comportament patologic.

TEORIA ANOMALIEI CROMOZOMIALE

După discreditarea teoriei determinării genetice a compor-
tamentului criminal, de un deosebit succes s-au bucurat cercetările
ce pretindeau existenţa unei corelaţii semnificative între anomaliile
cromozomiale şi criminalitate.

TEORIA INTERACŢIONISTĂ
Wilson şi Hernstein nu consideră factorii biologici ca fiind
singurii răspunzători în geneza comportamentului criminal. Ei
susţin însă că există o legătură importantă între devianţă şi inteligenţa
submedie. Admiţând influenţele exercitate de mediu (social, eco-
nomic, familial), cu tot accentul deplasat pe factorii biologici şi
genetici, teoria lui Wilson şi Hernstein este considerată interacţio-
nistă.

19
 TEORIA CONDIŢIONĂRII FUNDAMENTATĂ BIOLOGIC
În funcţie de intervalul de timp în care se produce inhibiţia
corticală, există două categorii de indivizi: CIR (“corticaly
inhibition rapidly”) şi CIS (“corticaly inhibition slowly”).
Procesul condiţionării ar determina şi conştientizarea nor-
melor societăţii, dar cei care fac parte din tipul CIR vor fi insufici-
ent socializaţi. După cum s-a putut observa, indivizii cu CIR dife-
ră de cei cu CIS în raport cu intensitatea stimulării senzoriale.

TEORIA ENDOCRINOLOGICĂ A CRIMINALITĂŢII

După unii autori disfuncţiile glandelor pot determina un
comportament criminal.

TEORIA STĂRII DE PERICOL

Teoria stării de pericol este de nuanţă neolombrosiană. Ide-
ea de bază o constituie teza existenţei unor indivizi care prezintă
un potenţial criminogen ereditar ce constituie cauza primordială a
faptelor îndreptate împotriva societăţii, deci a comportamentului
lor deviant.

TEORIA CRIMINOLOGIEI CLINICE

Ideile novatoare cele mai importante sunt extrase din teoria
personalităţii criminale a criminologului francez Jean Pinatel, care
şi-a construit propria teorie pornind de la datele criminologiei ge-
nerale. În concepţia lui Pinatel criminologia s-ar împărţi în două
ramuri: una generală şi una clinică: criminologia clinică este o şti-
inţă cu caracter aplicativ, organizată după modelul clinicii medica-
le şi are drept scop formularea unui aviz care cuprinde un diag-
nostic, un pronostic şi un tratament. S-a arătat că din cauza carac-

20
terului social accentuat, criminologia clinică nu se poate constitui
într-un capitol al clinicii medicale.

TEORIA CONSTITUŢIEI PREDISPOZANT DELINCVENŢIALE

Părintele teoriei constituţiei predispozant delincvenţiale a
fost medicul psihiatru german Ernest Kretschmer, care în Structura
corpului şi caracterului (1921) a postulat existenţa unei corelaţii între struc-
tura corpului uman (inclusiv trăsăturile sale fizice) şi caracterul acestuia.

TEORIA TIPOLOGIEI CONSTITUŢIONALE INFRACŢIONALE

O audienţă şi o influenţă mai mare a avut tipologia lui W.
Sheldon. După acesta indivizii se împart în următoarele trei cate-
gorii: endomorf, mezomorf-stomatotonic şi ectomorf-cerebrotonic.

ŞCOALA DE LA CHICAGO
Premisa şcolii o constituie existenţa unei analogii între ecologia
animală şi vegetală. Astfel, indiferent de natura elementului (animal
– vegetal; biologic – psihologic etc.) odată ce intră în legături cu
alte elemente, poate fi surprinsă o articulaţie cauzală. Tot aşa este
abordată şi relaţia dintre om şi natură, mutatis mutandis a specificu-
lui ecologic.

TEORIA ASOCIAŢIILOR DIFERENŢIATE

Teoria a fost elaborată de către Edwin Sutherland, conside-
rat fondatorul criminologiei americane. El a conceput o teorie comple-
xă, care explică criminalitatea ca un fenomen socio-cultural: com-
portamentul delincvent este unul „învăţat” ca oricare altul în cadrul unui sis-
tem de comunicare cu alte persoane organizate în grupuri.

21
 TEORIA SUBCULTURILOR DELINCVENTE
O altă încercare interpretare sociologică a delincvenţei, ple-
când de la normele şi valorile existente într-o cultură, aparţine lui
Albert K. Cohen, care identifică anumite grupuri neprivilegiate
(ori frustrate) denumindu-le sugestiv „subculturi delincvente”, ale
căror norme şi axiologii sunt în distonanţă cu cele ale societăţii.
Dintr-o reacţie de contestare a normelor şi valorilor societăţii, co-
roborată cu dorinţa anihilării tendinţelor de status marginal s-au
născut „subculturile delincvente”.

TEORIA ANOMIEI SOCIALE

Teoria anomiei sociale aparţine sociologului american Ro-
bert K. Merton, care consideră devianţa în general şi delincvenţa
în particular ca tipuri de reacţie în raport cu lipsa de concordanţă
dintre scopurile valorizate social şi mijloacele permise pentru a le
realiza. Individul va recurge des la mijloace ilicite (concretizate în
forma acţiunilor infracţionale) pentru că nu va putea să îşi atingă
idealurile pe care societatea le evaluează în modul cel mai înalt cu
putinţă.

TEORIA OPORTUNITĂŢII DIFERENŢIALE

Richard A. Cloward şi Lloyd E. Ohlin consideră că feno-
menul de delincvenţă nu are un caracter individual, ci colectiv, fiind o
reacţie specifică la inegalitatea socială. Mecanismul fundamental care
explică acest fenomen este „structura de oportunitate”, adică tota-
litatea mijloacelor – legitime şi nelegitime – de realizare a scopuri-
lor propuse.

22
 TEORIA ÎNFRÂNĂRII
W. Reckless a contata că variaţiile ratei criminalităţii diferi-
telor grupuri sociale din S.U.A. erau determinate de diferenţele pri-
vind capacitatea de înfrânare a comportamentelor celor care încalcă
normele juridice.

TEORIA APARTENENŢEI SOCIALE

Promotorul teoriei apartenenţei sociale este Travis Hirschi,
adept al concepţiei lui Freud cu privire la natura umană: tendinţele
antisociale sunt actualizate doar când controlul social în variatele sale forme
slăbeşte.

TEORIILE ECONOMICE
Născute sub zodia marxismului, teoriile economice includ
în categoria factorilor primordiali ai criminalităţii pe cei econo-
mici: exploatare, mizerie, corupţie, şomaj.

TEORIA ETICHETĂRII SOCIALE (REACŢIEI SOCIALE)

Procesul etichetării chiar îl sileşte pe individ să devină delincvent (K.
T. Erikson) şi reprezintă modalitatea cea mai sigură de a produce
delincvenţi printr-o stigmatizare, sancţionare şi repudiere severă
(Tannenbaum).

CRIMINOLOGIA „CRITICĂ”
Pentru întemeietorii noii criminologii actul deviant este rezulta-
tul unei stări conflictuale dintre individ şi structurile politice şi economice spe-
cifice capitalismului, prin infracţiune individul manifestându-şi refuzul faţă
de organizarea existentă, fiind vorba prin urmare un act politic.

23
 TEORIA PSIHOMORALĂ
Criminologia europeană de factură psihologică a fost domi-
nată o vreme de psihiatrul belgian Etienne de Greef. Potrivit lui
De Greef, structurile afective ale individului sunt condiţionate de
două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie.
Alterările instinctelor în copilărie generează sentimente de injusti-
ţie, inhibiţie şi indiferenţă afectivă. Personalitatea infractorului se
structurează în timpul unui proces lent de degradare morală, care
în final îl conduce la comiterea de acte infracţionale.

TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE

Considerată drept cea mai ambiţioasă şi una din cele mai
complete teorii din cadrul orientării psihologice, teoria personali-
tăţii criminale a fost elaborată de criminologul francez Jean
Pinatel.

24
 Capitolul al XII-lea

CAUZE ŞI CONDIŢII ALE CRIMINALITĂŢII

Analiza este focalizată asupra: vârstei infractorului, influen-

ţei trăsăturilor psihice în activitatea infracţională, bolile psihice şi
infracţionalitatea, nivelul de instrucţie şi de educaţie al infractoru-
lui, familia, şcoala, locul de muncă, religia, organizarea timpului
liber, alcoolismul, factorul economic, civilizaţia.

25
 Capitolul al XIII-lea

LUPTA ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII

PROGNOZA CRIMINOLOGICĂ
Prognoza criminologică desemnează stabilirea estimativă cu
anticipaţie prin intermediul metodelor ştiinţifice a situaţiei şi di-
namicii fenomenului criminal la un moment dat.
Se pot întocmi prognoze asupra: dinamicii cauzelor şi con-
diţiilor infracţionalităţii, anticipării unor modusuri operandi, vecină-
tăţi ale infracţionalităţii şi altele.

DETERMINAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A

FENOMENULUI INFRACŢIONAL
Criminalitatea reală cuprinde toate infracţiunile comise într-o
anumită perioadă şi într-un anumit spaţiu fără a avea relevanţă
împrejurarea că au fost sau nu descoperite sau judecate. Aceasta
reprezintă „cifra neagră a criminalităţii” dar din păcate existenţa ei
se presupune, neajungând la cunoştinţa organelor competente.
Criminalitatea descoperită se referă la totalitatea faptelor care
au fost descoperite şi care urmează căile prevăzute de lege pentru
instrumentare.
Criminalitatea judecată se referă la infracţiunile comise de făp-
tuitori faţă de care s-au pronunţat organele competente, fiind
condamnaţi prin hotărâri definitive.

PROFILAXIA ŞI CĂILE DE REALIZARE

Profilaxia criminalităţii desemnează totalitatea măsurilor lu-
ate de către stat prin organele sale competente în scopul combate-
rii fenomenului criminal. Măsurile care se pot lua sunt foarte di-
verse: sociale, economice, politice, culturale, moral-educative, ju-

26
ridice, administrative, ştiinţifice, tehnice, medicale şi acestea vor
viza atât cauzele, cât şi condiţiile favorizante.

27
 BIBLIOGRAFIE

1. Adler, Alfred, Psihologia şcolarului greu educabil, trad. L. Gavriliu, Edit. Iri,
Bucureşti, 1995.
2. Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, trad. C. Dimitriu, Edit. Humanitas, Bu-
cureşti, 1994.
3. Augustin, Fericitul, Confessiones (Mărturisiri), ed. a II-a, trad. N. I. Barbu,
Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-
reşti, 1994.
4. Banciu, Dan, Rădulescu, Sorin M., Voicu, Marin, Introducere în sociologia
devianţei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
5. Beccaria, Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse, trad. A. Roşu, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1965.
6. Bennasar, Bartolomé, Inchiziţia spaniolă, Edit. Politică, Bucureşti, 1983.
7. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune după Septuaginta, trad. B. V. Anania,
Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-
reşti, 2001.
8. Campanela, Tommaso, Cetatea Soarelui, trad. C. Vilt, Edit. Ştiinţifică, Bucu-
reşti, 1959.
9. Carrel, Alexis, Omul, fiinţă necunoscută, trad. L. Busuioceanu, Edit. Tedit F.
Z. H., Bucureşti, f. a.
10. Ceapoiu, Nichifor, Coeziunea genetică, Edit. Academiei Române, Bucureşti,
1993.
11. Coman, pr. Ioan G., Patrologie, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bi-
sericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1956.
12. Daneş, Ştefan, Papadopol, Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
13. Del Vecchio, Giorgio, Lecţii de filosofie juridică, trad. J. C. Drăgan, Edit. Eu-
ropa Nova, f. loc., 1992.
14. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, 2, Edit. Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, 1985, 1987.
15. Durkheim, Émile, Regulele metodei sociologice, trad. C. Sudeţeanu, Edit. Cultu-
ra Naţională, Bucureşti, 1924.

28
16. Evdokimov, Paul, Vârstele vieţii spirituale, trad. E. Vlad, Edit. Christiana,
Bucureşti, 1992
17. Ferri, Enrico, Principii de drept criminal, vol. I, Partea filosofică. Delinquentul,
trad. P. Ionescu Muscel, Umb. Del Nevo, Tipografia şi Legătoria de cărţi
Închisoarea Văcăreşti & Librăria Socec, Bucureşti, 1929.
18. Fourier, Charles, Opere economice, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965.
19. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatolo-
gia vieţii cotidiene, trad. L. Gavriliu, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
20. Gândirea hittită în texte, stud. introd. C. Daniel, trad. A. Negoiţă, Edit. Ştiin-
ţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
21. Hanga, Vladimir, Drept privat roman. Tratat, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1977.
22. Lăzărescu, Mircea, Ogodescu, Doru, Îndreptar de psihiatrie, Edit. Helicon,
Timişoara 1995.
23. Lăzărescu, Mircea, Psihopatologia clinică, Edit. Helicon, Timişoara, 1995
24. Legiuirea Caragea, ediţie critică, Edit. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1955.
25. Matei, Horia C., Lumea antică. Mic dicţionar biografic, Edit. Danubius, Bucu-
reşti, 1991.
26. Maximilian, Constantin, Un genetician priveşte lumea, Edit. Albatros, Bucu-
reşti, 1986.
27. Mărgineanu, Nicolae, Psihologia persoanei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
28. Miron, Paul e. a., Comentarii la Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688,
pars II, Exodus, Edit. Universităţii „AI. I. Cuza”, Iaşi, 1991.
29. Mitrofan, Nicolae, Zdrenghea, Voicu, Butoi, Tudorel, Psihologie judiciară,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1994.
30. Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, trad. A. Roşu, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964.
31. Morus, Thomas, Utopia, trad. E. şi Şt. Bezdechi, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
1958.
32. Negrier-Dormont, Lygia, Criminologie, Éd. Litec, Paris, 1992.
33. Negulescu P. P., Filosofia Renaşterii, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1986.
34. Niculescu, Luminiţa, Palmele îngerilor, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1995.
35. Nistoreanu, Gheorghe, Păun, Costică, Criminologie, Edit. Didactică şi Pe-
dagogică, Bucureşti, 1995.

29
36. Oancea, Ion, Probleme de criminologie, Edit. All, Bucureşti, 1994.
37. Oancea-Ursu, Gheorghe, Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, ed. a
II-a, Edit. All Educational, Bucureşti, 1988.
38. Olaru, Alexandru, Introducere în psihiatria practică, Edit. Scrisul Românesc,
Craiova, 1990.
39. Oprean, Horea, Popovici, Paul, Introducere în criminologie, “Vasile Goldiş”
University Press, Arad, 2004.
40. Oprean, Horea, Popovici, Paul, Oprean, Lucia, Teorii criminologice contempo-
rane. Teoria bioantropologică, în Dreptul şi societatea românească. Studii juridice,
Edit. Helicon, Timişoara, 2000.
41. Pavel, Constantin C., Problema răului la Fericitul Augustin, Edit. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
42. Peretz, Ion, Curs de drept bizantin, partea I, Izvoarele, Atelierele Grafice
Socec, Bucureşti, 1910.
43. Pop, Traian, Curs de criminologie, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj,
1928.
44. Popovici, Paul, Legea Talionului la evrei şi la romani, în „Studia Universitatis
Vasile Goldiş”, nr. 10 / 2000.
45. Răducă, pr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Edit. Institutului
Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
46. Rădulescu, Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Edit. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999.
47. Rădulescu, Sorin M., Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea
umană, Casa, de Editură şi Presă ,,Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1994.
48. Rădulescu, Sorin M., Piticariu, Mircea, Devianţă comportamentală şi boală psi-
hică, Edit. Academiei, R. S. R., Bucureşti, 1989.
49. Reignault, Lucien, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV,
trad. diac. I. I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1997.
50. Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, trad. H. H. Stahl, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti 1964.
51. Safta-Romano, Eugeniu, Arhetipuri juridice în Biblie, Edit. Polirom, laşi,
1997.
52. Soloviov, Vladimir, Îndreptăţirea binelui, trad. Nina Nicolaeva, Edit.
Humanitas, Bucureşti, 1994
53. Sperantia, Eugeniu, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cluj, 1946.

30
54. Spinoza, Baruch, Etica, trad. AI. Posescu, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
55. Stănoiu, Rodica-Mihaela, Criminologie, ed. a V-a revăzută şi adăugită, Edit.
Oscar Print, Bucureşti, 2002.
56. Tanoviceanu, Ion, Tratat de drept şi procedură penală, Tipografia Curierul Ju-
diciar, 1924.
57. Ţurai, Constantin, Enigmele unor amprente, Edit. Albatros, Bucureşti, 1984.
58. Ursa, Victor, Criminologie, Edit. Ciprian & Cătălina, Cluj-Napoca, 1993.
59. Vintilă, Dorin, Breviar al anomaliilor congenitale, Edit. Continent, Bucureşti,
1995.
60. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie,
Edit. Babel, Bucureşti, 1993.
61. Zlate, Mielu (coord.), Psihologia vieţii cotidiene, Edit. Polirom, Iaşi, 1997.

31