UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE SECURITATEA COMUNITARĂ ŞI CONTROLUL VIOLENŢEI

PROGRAM DE MASTER

TEMA:”Infracțiunea de Viol. Analiza Criminologică și

Victimologică”

COORDONATOR: MASTERAND:

Conf. Dr. M.Mihăilă Bivol Valeria, anul

I

1
 IAŞI 2020

Cuprins
Introducere

1. Obiectul de studiu al criminologiei/ victimologiei.........................................p. 4-5

2. Crima, criminalul și victima...........................................................................p. 6-7
3. Modele de reacție socială împotriva criminalității.........................................p. 8-9
4. .Criminologia clasica și Utilitarismul beccarian..........................................p. 9-10
5. Criminologia pozitivistă și pozitivismul italian.........................................p. 10-11
6. Criminologia modernă - teorii psiho-biologice/teorii psiho-morale..........p. 11-12
7. Analiza Juridică..........................................................................................p. 12-13
8. Analiza criminologică și victimologică a infracțiunii de viol....................p. 13-15

Concluzie

Bibliografie

2
 Introducere
Omenirea nu s-a confruntat niciodată cu asemenea amenințări și pericole ca cele de la
începutul mileniului al III-lea. Criminalitatea, în toată complexitatea ei, indiferent de forma de
manifestare, reprezintă astăzi un fenomen tot mai agresiv, astfel încît societatea umană este
amenințată atît la bazele ei morale, cît și în structurile pe care este întemeiată.
În acord cu actualele curente criminologice, autorii extind analiza crimei de la infracțiune
la devianță, pentru a oferi o mai bună înțelegere a fenomenului și, implicit, a predicției și a
profilaxiei sale. În acest sens, criminologia ca știință este condiționată de necesitățile sociale
ce țin de asigurarea teoretică a măsurilor de contracarare a criminalității. Având un caracter
multidisciplinar, criminologia implică o vastă cercetare științifică în planul crimei, al
personalității criminalului și a criminalității în general. Eficacitatea măsurilor de control
asupra criminalității constă în rezolvarea oportună a problemelor referitoare la cunoașterea
esenței fenomenului 3K (crimă, criminal, criminalitate), la justa apreciere a stării și
tendințelor acestuia în România, la descoperirea cauzelor și condițiilor, a factorilor și
împrejurărilor ce favorizează săvârșirea infracțiunilor, pronosticarea criminalității și a altor
devianțe sociale, elaborarea măsurilor eficiente de prevenire și de combatere.
Violenţa fizică este un fenomen la fel de vechi ca şi omenireaea este prezentă peste tot, în
toate domeniile vieții particulare și sociale.Ea este întîlnită în toate societățile și la toate
nivelele O dată cu dezvoltarea civilizaţiei manifestările acesteia nu s-au diminuat ci,
dimpotrivă, au luat proporţii catastrofale. Războaiele, comploturile, revoluţiile, execuţiile,
torturile, terorismul au devenit practic normă de viaţă pentru omenire. Triburile şi naţiunile
erau distruse atît în timpurile biblice, cît şi în secolul XX civilizat. Nu e întîmplător faptul că
unul din clasici a denumit metaforic violenţa „moaşa istoriei". Republica Moldova na fost o
excepție ci mai degrabă o confirmare a unei legități vizînd extinderea acestui fenomen pe
care-l numic sida social.De cele mai multe ori ea este îndreptată spre cei mai slabi,
neputincioși membri ai societății cum ar fi copiii, bătrînii, femeile.De aceea studierea
probleme constituie o necesitate strigentă pentru societatea în care trăim.
Scopu și sarcinile:Scopul acestei lucrări constă în definirea fenomenului de violență fizică,
precum și scoaterea la iveală a trăsăturilor și esenței acestuia, determinare condițiilor ce
generează manifestarea acestuia, precum și elaborarea de măsuri de prevenire și contracarare
a fenomenului respectiv.
Materiale și metode aplicate:În studiul dat a fost consultată literatura de
specialitate,inclusiv alte cărți, manuale, trate conform subiectului abordat.Pentru atingerea
scopului au fost aplicate următoarele metode de cercetare științifică:analiză comparativă,
analiză logică, sinteza.

3
 1. Obiectul de studiu al criminologiei/ victimologiei
Ce este Criminologia? Nu există lucrare de criminologie care să nu propună o definiţie.
Dacă este să ne referim (şi) la doctrina autohtonă, se evidenţiază definiţii sintetice, în opoziţie
cu definiţii detaliate. Se susţine că prin Criminologie se înţelege „ştiinţa autonomă, de sine
stătătoare în cadrul ştiințelor penale, care are ca obiect studiul fenomenului infracţional, ca
fenomen social şi judiciar, precum şi a infractorului, cu personalitatea sa particulară
(individuală), în vederea stabilirii cauzelor şi condiţiilor acestui fenomen şi pentru elaborarea
măsurilor de prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional” (A. Ungureanu);
„Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii
şi combaterii acestuia” (T. Amza); „Criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu
caracter ştiințific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind
cunoaşterea complexă a acestuia şi, pe de altă parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în
scopul optimizării acesteia” (V. Cioclei) – ca sa nu amintim decât trei dintre acestea (la care,
totuși, adăugăm: „Știință care studiază starea, dinamica și cauzele criminalității, în scopul
elaborării măsurilor de prevenire și de combatere a acestora” – Dicționar de drept penal și de
procedură penală, G. Antoniu, C. Bulai). Rezultă direcţiile principale de cercetare vizate,
anume: studierea criminalităţii ca fenomen bio-psiho-socio-uman + studierea criminalului +
identificarea măsurilor de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.1
Cantonați în limitele expunerii noastre, atragem atenția asupra necesității parcurgerii in
extenso a doctrinei de specialitate pentru chestiuni detaliate referitoare la: definirea și
caracterele criminologiei; complexitatea obiectului propriu de studiu; raporturi cu alte
științe/discipline; alte aspecte dintre cele care configurează noțiuni introductive în această
materie de studiu. În continuare, înțelegem să orientam cititorul în următoarele direcții pe care
le va urma demersul nostru (de factură sintetică), concentrând elaborările teoretice din
domeniul de referință, prin prezentarea: - unora dintre concepțiile și teoriile (pre)clasice
asupra criminalității, premergătoare constituirii criminologiei ca știință; - unora dintre
principalele teorii subsumate criminologiei etiologice, teorii clasice și moderne; - unor
elemente de criminodinamică; - aspectelor generale/noțiunilor de bază referitoare la: crimă,
criminalitate, criminal, victimă, modele de reacție socială împotriva criminalității; - nu în
ultimul rând, a câtorva constante și tendințe de manifestare a fenomenului infracțional în
România.
Cercetarea criminologică cuprinde trei etape. Într-o anumită măsură, etapele cercetării
criminologice se deduc din funcțiile acestei științe. Descrierea, explicarea, predicția și
profilaxia criminalității nu pot fi realizate decât î baza undei cercetări etapizate care să includă
documentarea, formarea ipotezelor explicative și verificarea acestor ipoteze.2
Documentarea presupune observarea faptelor, strângerea datelor și clasificarea acestora.

1
M.I. MĂRCULESCU-MICHINICI, Criminologie(Suport de Curs), Iași, 2017-2018, p.8.
2
G.UNGUREANU, Studii de Criminologie și Victimologie, Editura Pro Universitaria, București, 2008, p.57-58.

4
 Elaborarea ipotezelor explicative este o rezultantă a primei etape. Ipoteza este o
construcție deductivă elaborată plecând de la faptele observate și destinată unei verificări
ulterioare, pentru a fi acceptată ea trebuie demonstrată.
Cercetarea aplicativă în criminologie.
Cercetarea aplicată are drept scop soluționarea unei probleme concrete, importante și
urgente și anume,apreciere valorii științifice a mijloacelor de luptă contra delicvenței,
descoperirea modalităților de înbunătățire a acestora și chiar de identificare a altor noi.
Cercetarea aplicată se desfășoară pe parcursul a trei etape:
- Documentarea, care presupune studierea domeniului supus cercetări;
- Diagnosticarea este o consecință logică a documentării și se referă la o apreciere
științifică asupra eficacității mijlocului studiat;
- Propunerea de schimbare ca etapa finală are loc doar dacă rezultatele cercetării o
impun.3
Ce este Victimologia? Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă)
şi logos (ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima. În literatura de specialitate victimologia a
primit mai multe definiţii. Astfel ea reprezintă ştiinţa comportamentului şi personalităţii
victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului agresional
asupra victimei.4 J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în
explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei. Conceptul
de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a
intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de victimă, actele
de voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile de adaptare,
sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice precum şi
conflictul acestora. Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia
va releva identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al
victimizării. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului
agresiv are valoare pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal.
Expunerea exactă a elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra
victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul victimei unui
delict, al personalităţii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale şi socio-
culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al rolului pe care l-a jucat în geneza delictului. Ea
relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele
agresionale şi limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un conţinut clar:
lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în perioada producerii
actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal.

2. Crima, criminalul și victima.

3
G.UNGUREANU, Studii de Criminologie și Victimologie, Editura Pro Universitaria, București, 2008, p.58.
4
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 138.

5
 Noțiunea de crimă are mai multe înțelesuri, „pliindu-se” pe varii tipuri de limbaj. Astfel, în
limbajul comun = infracțiune/faptă penală intenționată îndreptată împotriva vieții unei
persoane (spre exemplu: omor simplu/calificat, uciderea la cererea victimei), inclusiv o
infracțiune prin care s-a cauzat moartea/decesul victimei (spre exemplu: loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, viol care a cauzat moartea victimei, tâlhărie care a cauzat moartea
victimei).
Recurgând la limbajul de specialitate, trebuie să distingem intre limbajul juridico-penal și
cel criminologic, atunci când avem în vedere înțelesul noțiunii de crimă. În această ordine de
idei, este de precizat că în accepțiune penală, crima desemnează – din ansamblul faptelor care
constituie infracțiuni – fapta (penală) cea mai gravă, în considerarea unei anumite ierarhii
legale, nu puține fiind legislațiile penale care au consacrat/consacră o împărțire a
infracțiunilor (din punct de vedere al gravității pe care o prezintă și/sau după natura pedepsei
prevăzute de lege), prin promovarea unei concepții bipartite sau tripartite în materie.
Menționăm, în acest sens, fie o departajare între crime și delicte, fie o departajare între crime,
delicte si contravenții.5
Criminalul reprezintă persoana care este implicată (activ) în săvârşirea unei crime. După
cum s-a arătat în cadrul unităţilor (cumulate) de învăţare – rezervate problemelor privind
crima privită ca act individual – noţiunea de crimă are mai multe înţelesuri, în sens
criminologic aceasta având o accepţiune largă, referindu-se la infracţiune/faptă penală în
general.
Simţim nevoia de a reitera observaţia referitoare la aspectul potrivit căruia nu trebuie pus
semn de egalitate între infracţiune şi noţiunea de crimă, în sens criminologic, aceasta deoarece
noţiunea de crimă, deşi o include pe cea de infracţiune, înglobează şi alte fapte, cărora le
lipseşte o trăsătura/cerinţă esenţială a infracţiunii. Drept urmare, s-a putut concluziona că, „în
sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală sau fapta cu justificată aparenţă
penală” [V. Cioclei]. Pe cale de consecinţă, nu vom insista asupra noţiunii de criminal,
menținându-şi valabilitatea comentariile întreprinse în legătură cu (toate) implicaţiile
conceptului de crimă, astfel încât nu trebuie să surprindă (nici) concluzia potrivit căreia se
subsumează noţiunii/conceptului de criminal atât persoana care săvârşeşte infracţiunea/fapta
penală sau fapta cu justificată aparenţă penală.
În baza consideraţiilor mai-sus expuse, ţinem să subliniem distincţia care trebuie operată
prin prisma limbajului de specialitate (juridico-penal) între infractor şi făptuitor, deopotrivă
incluse în conţinutul noţiunii de criminal, în sens criminologic. Astfel, după cum fapta
(incriminată) comisă constituie sau nu infracțiune, se poate identifica, prin urmare, subiectul
activ al infracțiunii (denumit infractor), respectiv (doar) subiectul activ al faptei prevăzute de
legea penală (denumit făptuitor). Calitatea de infractor se construiește, întotdeauna, plecând
de la aceea de făptuitor, fără ca reciproca să fie valabilă (infractorul este mereu un făptuitor,
dar nu orice făptuitor este un infractor)! Această diferențiere terminologică este întrebuințată,
uneori, pentru a exprima, brevitatis causa, diferența dintre subiectul activ care a comis o faptă
ce reprezintă infracțiune și subiectul activ care a săvârșit o faptă care, deși este prevăzută de
legea penală, nu se constituie, pe caz concret, drept infracțiune (spre exemplu, cu privire la
5
M.I. MĂRCULESCU-MICHINICI, Criminologie(Suport de Curs), Iași, 2017-2018, p.47-57.

6
minorul care comite o activitate incriminată, se utilizează – după cum s-a menționat deja – fie
sintagma infractor minor – implicând situația unui minor răspunzător penal care a comis
fapta, încadrată juridic ca infracțiune –, fie sintagma făptuitor minor – implicând situația unui
minor nerăspunzător penal, care a comis acea faptă ca activitate rămasă doar la stadiul de
faptă prevăzută de legea penală).
În aceeași ordine de idei, reamintim – din materia penala – că subiectul activ al infracțiunii
este infractorul, persoana implicată activ în săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, subiectul
activ al infracțiunii (= infractorul) poate fi (este), deopotrivă, persoana care comite fapta
penală în mod nemijlocit (autorul/coautorul) sau persoana care determină (cu intenție) o altă
persoană la săvârșirea faptei incriminate (instigatorul), respectiv persoana care (cu intenție)
înlesnește sau ajută, în orice mod, o altă persoană la comiterea faptei incriminate
(complicele). Așadar, subiect activ al infracțiunii (=infractor/criminal) sunt atât autorul, cât și
participantul la comiterea unei infracțiuni/crime.
Conceptul de victimă cunoaşte mai multe accepţiuni în funcţie de un anumit domeniu de
referinţă, incontestabil reprezentând o noţiune de bază în cadrul victimologiei. Din
perspectivă juridică, mai exact, în abordare juridico-penală, noţiunea de victimă desemnează
(de regulă) subiectul pasiv al infracţiunii. Pentru înlesnirea trecerii la perspectiva
victimologică, deloc de neglijat este perspectiva juridico-penală, servind şi unei înţelegeri
integratoare a aspectelor deosebit de complexe privind tipologia victimală. Astfel, o trecere în
revistă a clasificărilor subiectului pasiv al infracțiunii, nicidecum (şi nimănui) nu are cum să
dăuneze… Astfel, de reţinut următoarele:
Subiectul pasiv este reprezentat de persoana spre care se îndreaptă săvârșirea faptei,
entitatea (fizică sau juridică) atinsă/lezată/periclitată ca urmare a comiterii infracțiunii, aceea
care suferă urmarea imediată produsă prin săvârșirea faptei penale. În cadrul acestui concept,
se disting un subiect pasiv nemijlocit/direct (persoană fizică sau juridică anume, care suferă
propriuzis lezarea/periclitarea valorilor sociale realizată de către infractor) și un subiect pasiv
mijlocit/indirect/generic, reprezentat de către stat (a cărui normă imperativă de conduită a fost
nesocotită de infractor prin comiterea faptei penale). În ceea ce privește subiectul pasiv
nemijlocit al infracțiunii, acesta poate fi general sau special, după cum legea instituie ori nu în
conținutul unor norme de incriminare unele condiții speciale (calități) pe care trebuie să le
întrunească acesta. Dintre clasificări menţionăm, în primul rând, pe cea care decurge din
rândurile anterioare (în funcție de criteriul impunerii sau a neimpunerii, prin lege, într-un
conținut particular de incriminare, a unor condiții suplimentare celor generale, referitoare la
calitatea subiectului pasiv): subiect pasiv general (simplu, necircumstanţiat) și subiect pasiv
special (calificat, circumstanțiat).6

3. Modele de reacție socială împotriva criminalității.

Modelul represiv. A evoluat de la răzbunare privată la represiune etatizată, aceasta din
urmă constituind forma cea mai evoluată a reacţiei represive. În legătură cu acest (prim)

6
M.I. MĂRCULESCU-MICHINICI, Criminologie(Suport de Curs), Iași, 2017-2018, p.62.

7
model, înţelegem să insistăm – linie pe care vom continua – pe unele aspecte privitoare (şi) la
alte elemente (de bază) din criminologie, subsumate expunerii noastre de până aici. Astfel,
dacă îl avem în vedere pe C. Beccaria – apreciat drept precursor al gândirii criminologice –
menţionăm la rândul nostru faptul că, el este cel care introduce în acest model, ideea de
utilitate socială a pedepsei «cu semnificaţia că pedeapsa urmează să se aplice nu pentru
ispăşire, ci pentru a împiedica producerea altor „rele” în viitor. De asemenea, ea trebuie să fie
proporţională cu gravitatea faptei, fără a se ţine seama de personalitatea făptuitorului, care era
văzut ca o entitate abstractă, atributele principale ale pedepsei fiind uniformitatea şi
severitatea. Scopul principal trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă. Ca modalitate
de individualizare, pedepsele erau eliminatorii (moartea sau închisoarea), corporale, pecuniare
şi însoţite de degradări sau interdicţii”» [I. Iacobuţă]. Pentru detalii/informaţii suplimentare,
recomandăm contactul direct cu opera beccariană (Despre infracţiuni şi pedepse).
Modelul preventiv. Acest model de reacţie socială a fost fundamentat de doctrina
pozitivistă. Este de precizat că apariţia şcolii pozitiviste italiene – marcând momentul
constituirii criminologiei ca știinţă – a apărut ca ripostă/reacţie la şcoala clasică de drept
penal, punând într-o nouă lumină atât infracţiunea (privită ca fapt concret, pozitiv), cât şi (mai
ales) infractorul. Lesne de înţeles este că, aşa cum reiese din însăşi denumirea acestui model
de reacţie socială, accentul s-a deplasat înspre prevenirea crimei/criminalităţii.7
Modelul mixt. …Ştiut fiind că lupta contrariilor naşte progresul, modelul mixt de reacţie
socială contra criminalităţii este cel care a exprimat o viziune care a combinat elemente
(apreciate pozitiv, dovedite viabile) preluate din modelele anterior prezentate, în încercarea de
echilibrare a represiunii şi prevenţiei, într-o viziune nouă, integratoare. Astfel, în doctrină se
arată că, ideea creării unui model mixt de reacţie socială contra criminalităţii a fost promovată
în cursul lucrărilor de constituire a Uniunii Internaţionale de Drept Penal ( = U.I.D.P., 1889,
devenită ulterior: Asociaţia Internaţională de Drept Penal – A.I.D.P.), iar în legislaţiile penale
– inclusiv cele care sau succedat pe plan naţional – şi-au găsit reflectare, în cadrul sistemului
de sancţiuni, sancţiunile reprezentate de măsurile de siguranţă, distincte de pedepse.8
Modelul curativ. Prin sublinierea contribuţiei (şi a) teoriilor de apărare socială la
fundamentarea acestui model de reacţie socială (reliefat, spre exemplu, de concepţiile lui
Filippo Gramatica, Marc Ancel), în literatura de specialitate autohtonă se apreciază că, în a
doua jumătate a secolului XX: «Dintre orientările criminologice cu rezonanţă mai amplă a
fost cel al curentului clinic, care, sub inspiraţia lui J. Pinatel a pus în centrul problematicii
„personalitatea infractorului” şi argumentele şcolii apărării sociale (F. Gramatica), dar mai
ales a „noii apărări sociale”, susţinută de M. Ancel, care precizează că ideea apărării sociale
nu trebuie luată în sensul îngust de protecţie a societăţii împotriva individului, ci de reacţie
socială contra faptei penale, accentul prevenirii vizând tratamentul şi resocializarea
infractorului în principal, prin mijloace extrapenale. (…) Noua formă de reacţie socială
configurează un nou model de combatere şi anume modelul curativ, care preconizează
următoarele: a) axarea politicii penale pe scopul socializării; b) noi modele de tratament apte
finalităţii propuse; c) adoptarea unor procedee şi tehnici de individualizare, care să contribuie
7
M. SANDU, Reacția Socială Împotriva Criminalității( Supravegherea și Asistența Postpenală), Editura Pro
Unersitaria, București, 2017, p.38-39.
8
M.I. MĂRCULESCU-MICHINICI, Criminologie(Suport de Curs), Iași, 2017-2018, p.67-68.

8
la resocializare, începând din etapa judiciară şi continuând în cea a executării şi ; d)
configurarea unor ample programe de ordin social economic, cultural, profesional, de natură a
asigura – după executare – reinserţia socială a fostului condamnat» [N. Giurgiu].9
Se impune o nouă concepţie, respectiv cea de stabilire a pedepsei ca o metodă de
tratament, „metodă ce are la bază examinarea medico-psiho-socială a infractorului,
formularea unui diagnostic – prognoză şi elaborarea unui tratament de resocializare pe etape,
din care individualizarea judiciară a pedepsei nu reprezintă decât o primă aproximare a
tratamentului de readaptare socială, cealaltă reprezentând-o individualizarea pe timpul
executării (…) Sub influenţa criminologiei clinice se acordă o mare importanţă tratamentului
individual, urmărindu-se ameliorarea unor tendinţe reacţionale negative, perfecţionarea unor
aptitudini care să ajute reinserţia socială, reînnoirea motivaţiilor şi aspiraţiilor, atitudinilor
spre social” [N. Giurgiu].10

4. Criminologia clasica si Utilitarismul beccarian (abordare socio-

juridica)
În doctrina de specialitate sunt prezentate, în mod invariabil, principalele idei expuse de
Cesare Beccaria în celebra lucrare „Despre infracțiuni și pedepse” (1764).
Unii autori [V. Cioclei] sistematizează aceste idei după cum urmează:
1. Codificarea riguroasă a delictelor și a pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi
scrise, clare și accesibile.
2. Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant și prin urmare util pentru
conservarea ordinii sociale.
3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure (certe) și prompte.
4. Desființarea pedepsei cu moartea.
5. Introducerea sistemului acuzatorial în procedura penală; necesitatea ca judecata și probele
să fie publice;
6. Desființarea torturii ca procedeu de ancheta, ca mijloc de obținere a probelor;
7. Necesitatea prevenirii delictelor.
Autorii subliniază valoarea ideilor (socio-juridice și filozofice) propuse / promovate /
susținute de Beccaria, actualitatea acestora. O perspectivă interesantă este cea care exprimă
următoarele: dincolo de faptul ca ideile beccariene (astfel cum au fost sintetizate) ar
reprezenta locuri comune – realități juridice de necontestat – se poate observa că multe dintre
acestea au rămas (cel puțin parțial) simple deziderate, de unde se conturează și caracterul lor
mereu actual. [V. Cioclei] În acest sens, a se vedea analiza doctrinară cu privire la: principiul
legalității incriminării; punerea accentului pe caracterul retributiv și descurajant al pedepselor;
9
M. SANDU, Reacția Socială Împotriva Criminalității( Supravegherea și Asistența Postpenală), Editura Pro
Unersitaria, București, 2017, p.40.
10
M.I. MĂRCULESCU-MICHINICI, Criminologie(Suport de Curs), Iași, 2017-2018, p.68-69.

9
ineficiența sporirii pedepselor și eficiența certitudinii aplicării lor; abrogarea pedepsei
capitale; prevenirea fenomenului infracțional etc.
După cum se remarcă, dimensiunea criminologică de necontestat a gândirii beccariene
rezidă în: accentuarea laturii preventive în raport cu latura represivă în legătură cu fenomenul
infracțional.11

5. Criminologia pozitivista si pozitivismul italian (abordare

biopsihoantropologica/ teoria lui Cesare Lombroso).
Odată cu publicarea primei sale lucrări, Lombroso inaugurează Şcoala pozitivă
criminologică, aşezând pe baze solide antropologia criminală. Studiile sale au fost
efectuate între 1864-1878, având drept subiecţi un număr de 383 deţinuţi italieni din
Sicilia.
Conform teoriilor sale, comportamentul criminal reprezintă un „fenomen natural”,
fenomen ce ar fi predeterminat ereditar. „Criminalii înnăscuţi” (born criminals)7, în opinia sa,
ar avea o serie de stigmate fizice, cum ar fi:
1. modificări ale formei capului, modificări neobişnuite în comparaţie cu tipul comun al
rasei de unde provine subiectul;
2. asimetria feţei;
3. maxilar şi obraji proeminenţi;
4. defecte în zona ochilor;
5. urechi foarte mari sau foarte mici;
6. sprâncene proeminente;
7. construcţie anormală a nasului;
8. buze groase, pronunţate;
9. dentiţie anormală;
10. lungime excesivă a braţelor;
11. mai multe degete la mâini şi picioare;
12. anormalităţi ale părului prin prezenţa caracteristicilor sexului opus;
13. asimetria craniului;
14. defecte la nivelul toracelui, cum ar fi: prea multe sau prea puţine coaste, mai mult de
două mameloane tec.
15. inversiunea caracteristicilor organelor sexuale;
16. bărbie îngustă;

11
M.I. MĂRCULESCU-MICHINICI, Criminologie(Suport de Curs), Iași, 2017-2018, p.14.

10
 17. abundenţa zbârciturilor la nivelul dermei.
Lombroso concepe aceste anormalităţi ca atavisme8 dar, în afară de aceste
caracteristici fizice, a mai identificat şi alte neajunsuri, psiho-fiziologice: insensibilitatea la
durere, cicatrizarea rapidă a leziunilor, slăbiciune pentru alcool şi jocuri de noroc, mare
asemănare între sexe, absenţa completă a ruşinii, onoarei, remuşcării tec.
In afara acestor stigmate, criminalul înnăscut ar mai avea o serie de obiceiuri, cum ar fi:
tatuajul, utilizarea excesivă a limbajului corpului, coprolalie.
Lombroso a mai observat, în studiile sale, o mare identitate între criminalul atavic şi
cel epileptic, deducând de aici că epilepsia ar fi o importantă cauză a crimei.
Concluziile cercetătorului italian au putut fi sintetizate astfel:
1. criminalii, la naştere, fac parte dintr-o tipologie distinctă;
2. aceştia sunt caracterizaţi de anumite stigmate atavice;
3. caracteristicile fizice nu cauzează crima dar ajută la identificarea tipurilor criminale;
4. comportamentul anomic al criminalilor înnăscuţi poate fi corectat prin norme
sociale stricte
Teoriile lui Lombroso au avut însă, încă din punctul de plecare, o eroare majoră. Studiile
sale, aşa cum am mai arătat, au fost făcute folosindu-se ca subiecţi deţinuţi italieni, în
marea lor majoritate criminali în armata italiană, subiecţi ce proveneau din provincia Sicilia,
ceea ce reprezenta o tipologie fizică distinctă. Şi în acea perioadă era cunoscut faptul că
sicilienii comit mai multe crime decât media populaţiei generale şi asta datorită faptului că
ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat spre violenţă. Conştientizarea acestui
fapt i-a permis lui Cesare Lombroso să accepte importanţa factorilor sociali în
criminologie.12

6. Criminologia moderna - teorii psiho-biologice/teorii psiho-morale.

Teoriile psiho-biologice susțin, în esență, că anumite anomalii sau disfuncţii
psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea
consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau
funcţională.
În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemele
emoționale sau sentimentele de insecuritate, inadecvență și inferioritate. Comportamentul
criminal și infracționalitatea sunt simptome ale problemelor emoționale fundamentale.
Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni și
psiho-morali. Diversitatea explicațiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a
acestora. Aceste teorii poartă,mai mult sau mai puțin, amprenta directă a psihanalizei
freudiene sau a gândirii altor psihanaliști.13

12
 C. Lombroso, W. Ferrero, „The Female Offender”, Ed Fischer Unwin, London, 1985 , p 141.
13
V.Cioclei, „Manual de Criminologie”, Ed, All Beck, București, 2003, p.40-43.

11
 7. Analiza Juridică
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracțiunii de
viol îl constituie relațiile sociale care se referă la libertatea sexuală a oricărei persoane de a
întreține relații sexuale după propria sa voință.
Faptele menționate lezează nu numai valori sociale importante ale persoanei, cum ar fi
libertatea și inviolabilitatea sexuală, ci pot aduce atingere și altor valori sociale referitoare la
persoană, cum ar fi: viața, integritatea corporală sau sănătatea victimei, care poate constitui
obiect juridic secundar al infracțiunii.
Obiectul material. Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de corpul unei
persoane asupa căreia se săvârșesc raporturi sexuale, acte cu caracter sexual oral sau anal.
Aceste acțiuni comise asupra unui cadavru vor constitui infracțiunea de profanare de cadavre
sau morminte (art. 383 Cod penal). Corpul unei persoane vii reprezintă obiectul material al
infracțiunii de viol și este foarte important de specificat faptul dacă violul are loc asupra unei
persoane decedate, aceasta va constitui infracțiunea de profanare de cadavre și nu infracțiunea
de viol.
Mihail Udroiu definește obiectul material al infracțiunii de viol ca fiind corpul persoanei în
viață, iar în cazul în care o persoană întreține cu știință un act sexual cu o persoană decedată,
se va reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 C. pen.).14
Subiectul activ. În sens juridic, infractorul este persoana care comite o faptă, care prezintă
pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Subiectul activ al acestei
infracțiuni poate fi orice persoană, atât de sex masculin, cât și de sex feminin, care prin
constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința,
o supune unui raport sau act sexual oral sau anal.
Participația penală datorită modului de comitere este posibilă în toate formele sale –
coautorat, instigare, complicitate.
Având în vedere că actul sexual de orice natură presupune o mare varietate de acțiuni prin
care se poate realiza elementul material al laturii obiective, se consideră că, în formularea
actuală, este posibilă săvârșirea de acte de natură sexuală concomitent de mai mulți autori,
asupra aceleiași persoane, astfel coautoratul devenind posibil.15

9. Analiza criminologică și victimologică a infracțiunii de viol.

Tânărul a înregistrat o evoluţie negativă cu începere din jurul vârstei de 12-13 ani, când a
abandonat şcoala. Dacă la început tânărul petrecea majoritatea timpului la ţară, la bunicii
materni, ulterior, după vârsta de 16 ani, tânărul a început să petreacă mai mult timp în oraş, în
compania «prietenilor din cartier». Principala preocupare a acestora era frecventarea
discotecilor şi a sălilor de internet predominând activităţile «distractive» cu un caracter ludic.
De asemenea, tânărul frecventa grupuri de tineri sau / şi minori care practicau «sex în grup».

14
https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/art-218-violul-codul-penal?dp=gqytsojuhaydi, accesat la data de
04.06.2020 ora 13:03.
15
 A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 123.

12
În acest sens, tânărul afirma că, în prezent, «nu are o prietenă însă, întreţinea constant relaţii
sexuale, uneori în grup», ori de câte ori se ivea o oportunitate (cu o frecvenţă de aproximativ o
dată la două săptămâni). În cadrul acestor grupuri, tânărul consuma alcool, aspect confirmat
de către acesta şi tatăl său. Din acest punct de vedere este de precizat percepţia membrilor
comunităţii care invocă «pericolul» reprezentat de «aceste găşti care folosesc rar violenţa
fizică», presiunile exercitate bazându-se pe intimidări în plan psiho-social – zvonuri, blamare,
ameninţări indirecte. Din relatările membrilor familiei victimei şi a unor vecini rezultă că, în
perioda procesului penal, în cartier existau posibile victime ale grupurilor sus invocate dar
care, «de frică, păstrează tăcerea».
Ideea de bază a acestei spețe constă în aceea că, comportamentul criminal nu este înnăscut,
ci este învăţat, printrun sistem de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri. Teoria
se bazează pe ipoteza că, un act criminal se produce atunci când există o situaţie propice,
pentru un individ determinat. Această determinare are loc în cadrul unui proces social
complex, şi presupune următoarele coordonate: - comportamentul criminal nu este ereditar, ci
este învăţat, iar cel care nu a primit o “pregătire” criminală, nu poate “inventa” crima; -
învăţarea se face prin contactul direct cu alte persoane, în interiorul unui grup restrâns, printr-
un proces complex de comunicare; - procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de
comitere a infracţiunilor; - asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei,
intensităţii; formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte decât prin imitaţie.
Învăţarea comportamentului criminal se produce în cadrul grupurilor neformale. Atârnarea
formală a profesorilor în şcoală, precum şi a părinţilor, ce nu au contact psihologic cu copiii,
nu dă rezultatele dorite, educarea având un efect nul. Adevăraţii educatori şi învăţători devin
membri ai grupurilor neformale. Şi dacă în aceste grupuri vor predomina valori negative,
atunci şi comportamentul viitor al minorului va fi negativ. Anume din aceste consideraţii
lucrătorii practici interpretează teoria lui Sutherland ca teoria proastei companii;
Individul va deveni criminal ca rezultat al supremaţiei viziunilor spre desconsiderarea
legilor. Act sexual cu minori, pedepsele sunt mărite, astfel încât infractorii să nu mai poată
primi condamnări cu suspendare, în special când agresorii sunt majori sau când fapta a fost
comisă în circumstanţe agravante”, se arată într-un comunicat al Comisiei.
De asemenea, Codul Penal va suferi o serie de modificări, astfel încât circumstanţele
agravante să conţină şi situaţiile în care agresorul convieţuieşte cu victima, nu doar cele în
care este parte din familie. Astfel, în cazurile în care un minor este abuzat de către concubinul
mamei, pedeapsa crește. Mai mult decât atât, potrivit proiectului de lege, se va considera faptă
agravantă şi situaţia în care viaţa victimei a fost pusă în pericol, nu doar în cazurile de
vătămare corporală.
În România, conform datelor înregistrate de Consiliul Suprem al Magistraturii, în ultimii 9
ani au fost înregistrate 8.543 de cazuri de viol şi 2.927 de cazuri de act sexual cu minor.
În 2017, din totalul de cazuri de act sexual cu un minor, pe rolul judecătoriilor, doar
42,17% au sfârşit prin condamnări definitive, conform datelor furnizate de Ministerul
Justiţiei. Dintre acestea, 50% au reprezentat executare cu suspendare şi doar 25,77% dintre
cazuri s-au finalizat cu executare în detenţie, situaţie pe care iniţiatorul proiectului de lege,

13
Oana Bîzgan, a expus-o pe site-ul propriu. Dintre persoanele condamnate la executare în
detenţie, aproximativ 88% au primit pedepse mai mici de cinci ani.16
 Prezentare comparativă a violului. Supunând unui examen comparativ textele
corespondente din cele două coduri succesive, constatăm că infracțiunea de viol este
reglementată pornind de la conceptul de act de penetrare, astfel că în conținutul acestei
infracțiuni intră raportul sexual (actul sexual propriu-zis, conjuncția organului sexual
masculin cu cel feminin), actul sexual oral sau actul sexual anal (indiferent dacă în aceste
ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual) și actele de penetrare
vaginală sau anală realizate în alte modalități (spre exemplu, prin introducere de obiecte sau
degete). Legiuitorul a urmărit să includă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost
comise de agresor sau dacă însăși victima a fost obligată să le efectueze.
Articolul 218 Violul al Codului Penal spune:
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de
această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării
unor drepturi.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală
comise în condițiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi
atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18
ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(5)  Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) și alin. (2) se pune în mișcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(6)  Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) - (3) se pedepsește.17

Concluzii
În concluzie pot spune că lupta împotriva criminalităţii se desfăşoară în toate statele
prin măsuri concrete, deopotrivă de prevenire cît şi de constrîngere, cu aplicare sancţiunilor
penale. Problema criminalităţii persistă în toate statele, iar lupta împotriva acesteia este
inspirată de politica penală, comportînd soluţii la nivel naţional.

16
https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23696120-modificarile-codul-penal-adoptate-senat-pedepse-mai-mari-
pentru-viol-trafic-persoane.htm, accesat la data de 06.06.2020 ora 22:50.
17
https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/art-218-violul-codul-penal?dp=gqytsojuhaydi, accesat la data de
06.06.2020 ora 23:04.

14
 Avînd în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale
acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include criminalitatea
ca fenomen social ce reprezintă un sistem cu proprietăţi funcţii proprii, distincte calitativ
de cele ale elementelor componente. De asemenea, se face distincţie între criminalitatea
reală, aparentă şi legală.
Prin metodica cercetării criminologice înţelegem sistemul de procedee, modalităţi şi
tehnici de colectare, prelucrare şi analiză a informaţiei despre criminalitate, personalitatea
infractorului, cauzele şi condiţiile criminalităţii şi măsurile combaterii acesteia, precum şi
metodele de prognozare şi planificare criminologică, de elaborare a propunerilor privind
desăvîrşirea practicii de luptă cu criminalitatea, de verificare şi apreciere a eficacităţii
realizării propunerilor formulate anterior.
Studiind impactul proceselor demografice şi determinantelor din sfera politică asupra
criminalităţii, criminologia se află în legătură, de asemenea, cu demografia şi politologia.
În calitate de bază metodologică a criminologiei sunt legile, legităţile, categoriile şi
noţiunile filozofiei. Criminologia se află în legătură şi cu alte ştiinţe nejuridice cum sunt:
cibernetica, genetica, matematica, medicina, futurologia.

Bibliografie
1. A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2016.
2. C. Lombroso, W. Ferrero, „The Female Offender”, Ed Fischer Unwin, London, 1985.
3. M. SANDU, Reacția Socială Împotriva Criminalității( Supravegherea și Asistența
Postpenală), Editura Pro Unersitaria, București, 2017.
4. M.I. MĂRCULESCU-MICHINICI, Criminologie(Suport de Curs), Iași, 2017-2018.
5. G.UNGUREANU, Studii de Criminologie și Victimologie, Editura Pro Universitaria,
București, 2008.
6. I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie.
Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
7. V.Cioclei, „Manual de Criminologie”, Ed, All Beck, București, 2003.

Surse Web:

15
1. https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/art-218-violul-codul-penal?dp=gqytsojuhaydi,
accesat la data de 04.06.2020 ora 13:03.
2. https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23696120-modificarile-codul-penal-adoptate-
senat-pedepse-mai-mari-pentru-viol-trafic-persoane.htm, accesat la data de 06.06.2020
ora 22:50.

3. https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/art-218-violul-codul-penal?dp=gqytsojuhaydi,
accesat la data de 06.06.2020 ora 23:04.

16