21

Conferenţiar univ. dr. Augustin LAZĂR

CRIMINOLOGIE

Editura RISOPRINT
Cluj – Napoca ● 2008

22
23
 Cuvânt înainte

Volumul Criminologie reprezintă ediţia a II-a adăugită şi revizuită a

cursului universitar Introducere în criminologie, publicat de autor la Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, în anul 2005. Noua ediţie a cursului este structurată în trei
părţi care abordează domenii distincte ale cercetării criminologice:
- Partea I defineşte conceptele prin care operează ştiinţa Criminologiei:
crima, criminalul, fenomenul criminalităţii, victima, reacţia socială, metode şi
tehnici de cercetare, scopul, funcţiile şi domeniul cercetării criminologice;
- Partea a II-a expune principalele teorii criminologice formulate de şcolile
clasică şi pozitivistă, principalele teorii contemporane, analizează criminalitatea
organizată şi criminalitatea „gulerelor albe”;
- Partea a III-a prezintă cooperarea statelor în cadrul Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor; protecţia victimelor şi
reintegrarea socială a infractorilor.
Volumul urmăreşte crearea unei imagini privind fenomenul criminalităţii
specifice societăţii începutului de mileniu III, caracterizat prin globalizare şi un
dinamism fără precedent, exacerbarea noilor forme de manifestare a criminalităţii
organizate şi a criminalităţii „gulerelor albe”. Acestea sunt materializate prin
fraude economico-financiare de proporţii, montate de specialişti, pe fondul
corupţiei funcţionarilor publici, prin lezarea valorilor Patrimoniului Cultural
Naţional, criminalitate informatică, spălare de bani, terorism internaţional etc.
Cercetarea noilor orizonturi ale criminalităţii reprezintă una din marile provocări
adresate noii generaţii de cercetători din domeniul criminologiei. A descrie şi
explica nexul cauzal al acestor manifestări infracţionale, a identifica o strategie de
ripostă globală, iată imperativul momentului!
Dezvoltarea criminologiei în acest context stimulativ pentru cercetarea în
domeniu, explică numărul mare al lucrărilor de specialitate apărute în ultimii ani.
Prezentul curs nu urmăreşte reluarea sau negarea a ceea ce s-a publicat, ci
prezentarea într-o formă accesibilă, sistematizată şi simplificată a problematicii
clasice a criminologiei, în paralel cu abordarea unor aspecte noi, impuse de
manifestările contemporane ale criminalităţii organizate, ale criminalităţii
„gulerelor albe”, percepute nemijlocit şi examinate din perspectiva practicianului
magistrat.
Lucrarea urmăreşte să ofere studenţilor un instrument nesofisticat, actual,
de înţelegere şi însuşire a materiei de bază a criminologiei, iar tinerilor practicieni
ai dreptului, o perspectivă actualizată asupra tabloului infracţional contemporan.
Cursul vizează de asemenea, provocarea tinerei generaţii de jurişti la cercetarea
noilor forme evoluate ale criminalităţii, în efortul comun de a contura tabloul
puzzle al marii criminalităţi contemporane, în scopul cunoaşterii şi combaterii
acesteia.
Autorul

24
 Summary

The volume Criminology represents the second enlarged and reviewed edition
of the university course Introduction to criminology, published by the author at the
Risoprint Publishing House, in 2005. The new edition of the course has a threefold
structure, which cover distinct domains of the criminological research:
- The 1st part defines the concepts through which the science of criminology
operates: the crime, the criminal, the criminality phenomenon, the victim, the
social reaction, methods and investigating techniques, the scope, the functions and
the criminological research domain;
- The 2nd part exposes the main criminological theories issued by the
classical and positivist schools, the main contemporary theories, analyzes
organized criminality and the “white collar” criminality;
- The 3rd part presents the states’ cooperation within the United Nations, for
crime prevention and the treatment of offenders; the protection of victims and the
social reinsertion of criminals.
The volume is intended to create an overall image on the criminality
phenomenon specific to the third millennium society, which is characterized by
globalization and an unprecedented dynamism, by the exacerbation of the new
forms of manifestation of the organized criminality and “white collar” criminality.
They materialize in huge economic and financial frauds, carried on by experts, on a
background of functionary corruption, in the endangerment of the National
Cultural Heritage values, computer related criminality, money laundry,
international terrorism etc. The investigation of the new horizons of criminality
represents one of the greatest challenges for the new criminology researchers’
generation. To describe and explain the causes of these criminal manifestations, to
elaborate a global response strategy, this is the present imperative!
The development of criminology in this challenging context for the domain
research explains the large number of studies published in the last few years. This
course does not wish to reiterate or deny previous studies, but to synthesize and
simplify the classical issue of criminology, while approaching new aspects,
imposed by the contemporary manifestations of organized criminality, “white
collar” criminality, directly perceived by and examined from the practitioner-
magistrate’s perspective.
The paper seeks to offer the students an unsophisticated, actual tool, which
will help them understand and acquire the basics of criminology and the young law
practitioners an updated perspective on the contemporary criminal reality. The
course also intends to challenge the new generation of jurists to research the new
forms of criminality, within the common effort to draft the puzzle picture of the
present criminality, in order to comprehend its dynamics and to efficiently fight
against it.

The author

25
 PARTEA I

CRIMINOLOGIA ŞI DOMENIUL DE STUDIU

Conceptul de criminologie îşi are originea etimologică în cuvintele
greceşti: crimen având sensul originar de acuzaţie, apoi de infracţiune) şi
logos (ştiinţă).
Ştiinţa criminologiei a fost definită, de către autori de prestigiu, ca
fiind "ştiinţa crimei"1 "ştiinţa despre criminal"2, "studiul ştiinţific al
fenomenului criminal"3, "ştiinţa despre reacţia socială" 4etc.
Remarcăm, astfel, că în sfera de interes a cercetării criminologice
intră atât criminalitatea (cu componentele sale – crima şi criminalul) cât şi
reacţia socială sau practica anti-criminală.
În literatura de specialitate, criminologia a fost prezentată ca o
"busolă în orientarea practicii procesual-penale"5, a organelor care asigură
executarea pedepselor, inclusiv a soluţiilor de perfecţionare a tratamentului
delincvenţilor.
Importanţa studiului criminologiei constă în cercetarea într-o
manieră ştiinţifică a infractorului şi a infracţiunii, concluziile urmând a
influenţa procesul de elaborare a legilor, conceptul de infracţiune şi reacţia
provocată de comiterea unei infracţiuni.

1
E. Seeling, Traité de criminologie, Ed. Presses Universitaires de France, 1956, p. 3 citat
de V. Cioclei în Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 9
2
E. Ferri, La sociologie criminelle, Ed. Francaise, 1905, p. 20, 21
3
R. Vovin şi J. Leaute, Droit Penal et Criminologie, Ed. P.U.F., 1956, p.34
4
R. M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, vol. I, p.124
5
V. Dongoroz Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român, Partea
generală, Ed.Academiei, Bucureşti, 1975, p.17

26
27
 CAPITOLUL I

CRIMINALITATEA – OBIECT AL CERCETĂRII

CRIMINOLOGICE

1. Crima
În literatura de specialitate noţiunea de crimă este utilizată cu sensuri
diferite6.
În limbajul comun, prin crimă se înţelege una dintre faptele
încriminate drept infracţiune contra vieţii persoanei şi prevăzută în art. 174-
176 din Codul penal.
În limbaj penal crima desemnează o infracţiune gravă (omor, viol,
tâlhărie), sancţionată sever, în cadrul unor proceduri diferite în raport cu alte
infracţiuni.
Originea sa se află în împărţirea tripartită a infracţiunilor după
gravitate în crime, delicte şi contravenţii, consacrată de Codul penal al
Revoluţiei Franceze, preluată apoi, de Codul penal Napoleon (1810).
Această împărţire care în virtutea tradiţiei se păstrează şi astăzi în legislaţia
penală franceză, are consecinţe privind natura, cuantumul pedepselor,
procedura de instruire şi judecare.
Împărţirea tripartită a infracţiunilor a fost cunoscută şi în legislaţia
penală română, prin Codurile penale din 1865 şi 1936 (Codul penal Carol al
II-lea). Această reglementare a fost abrogată de Codul penal din 1969 care a
impus concepţia unitară despre infracţiune şi a eliminat contravenţia din
sfera penalului. Noul cod penal roman consacră împărţirea bipartită a
infracţiunilor în crime şi delicte. În prezent, sistemul tripartit mai este
păstrat, prin tradiţie, în câteva state europene: Franţa, Belgia, Luxemburg,
San-Marino, Grecia7.
Noţiunea de crimă este folosită în sensul de faptă penală atât în
doctrina de limbă franceză cât şi în cea de limbă engleză ("common law").
În limbaj criminologic, prin crimă se înţelege infracţiunea în general,
în sensul ei de fapt uman, social. Cercetarea criminologică a debutat sub
denumirea de antropologie iar pozitiviştii italieni "au coborât pe firul istoriei

6
V.Cioclei, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.10
7
J.Pradel Droit Penal Compare, Ed. Dalloz, 1995, p.228

28
umanităţii, au depăşit graniţele statale şi continentale pentru a studia crima
şi omul criminal"8.
Cercetătorii au stabilit existenţa iniţială a unor comportamente
umane dăunătoare pentru societate. Ele au fost sancţionate prin norme
penale fiind considerate infracţiuni însă, ulterior, unele fapte pot fi
dezincriminate, permiţându-se comportamente prohibite anterior. Noţiunea
de crimă, în sens criminologic, are astfel o accepţiune mai largă decât cea de
infracţiune.
În sfera de preocupări a criminologiei intră şi anumite
comportamente deviante, cum ar fi alcoolismul (care excede noţiunii de
crimă), dar numai în măsura în care acestea au legătură directă cu
fenomenul criminal, îl favorizează sau îl determină9. Altfel,
comportamentele deviante formează obiectul de studiu al sociologiei
criminale.
Crima, ca element al obiectului criminologiei este săvârşită de un
criminal.

2. Criminalul
În general, termenul de criminal este utilizat în acelaşi înţeles cu
termenii de infractor şi delincvent (lat. delinquens), respectiv persoana care
a comis o infracţiune. În sens mai strict se cere şi condiţia existenţei unei
hotărâri definitive de condamnare.
Subiecţii cercetării criminologice provin în majoritatea lor din rândul
populaţiei penitenciare. Alături de condamnaţi există o categorie de
persoane care au comis fapte relativ minore prevăzute de legea penală,
făptuitori care deşi nu sunt infractori, prezintă interes pentru acţiunea de
cercetare.
O categorie distinctă o reprezintă persoanele care manifestă o
abilitate deosebită şi reuşesc să evite tragerea la răspundere penală deşi
trăiesc într-o stare permanentă de "fraudă a legii penale". Este suficientă
comiterea unei infracţiuni pentru a se realiza criteriul delincventului, nefiind
necesară condamnarea, nici măcar urmărirea penală a acestuia.
Bolnavii psihic care, din cauza afecţiunilor grave au discernământul
abolit, nu sunt traşi la răspundere penală ci supuşi măsurilor prevăzute de
art. 113 şi 114 din Codul penal (obligarea la tratament medical şi internarea
medicală). Încă de la începuturile sale, cercetarea criminologică a manifestat

8
V. Cioclei, op. cit., p.13
9
A se vedea T.C. Medeanu, Crima şi criminalul, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 62

29
interes prioritar pentru bolnavii psihic şi faptele lor, preocupările în domeniu
fiind mereu în actualitate10.

3. Criminalitatea
În general, prin termenul de criminalitate se înţelege ansamblul
faptelor de natură penală comise într-un spaţiu şi într-o perioadă de timp
determinate.
Ideea de criminalitate s-a conturat odată cu apariţia presei şi a
statisticilor criminale, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea, într-un context social-istoric în care noul fenomen
social s-a impus atenţiei publice şi a pretins explicare.
Criminalitatea reflectă condiţiile social-istorice în care s-au comis
faptele interzise de normele unui sistem penal determinat, are o anumită
structură şi o dinamică diferite în raport de specificul realităţilor naţionale.
Cunoaşterea ştiinţifică a acesteia presupune analiza stării şi dinamicii
fenomenului, examinarea forţelor motrice care generează starea şi direcţia sa
de evoluţie, raporturile complexe cu realităţile umane, sociale, economice
etc. din care a rezultat fenomenul criminal.
În literatura de specialitate11, în raport de anumite criterii, s-au
conturat mai multe categorii de criminalitate12
a. Clasificarea subiectivă este realizată în raport de interesul
cercetării criminologice de a utiliza criteriile de spaţiu, timp, natura faptelor,
categorii de persoane etc.
Astfel, în raport de spaţiul de referinţă, sunt determinate categoriile
de criminalitate: mondială, continentală, zonală, naţională, regională etc.
Acestea desemnează totalitatea infracţiunilor comise pe unitatea de teritoriu
determinată.
În raport de perioada de timp examinată, se operează cu categoriile
de criminalitate: anuală, semestrială, lunară, zilnică. Foarte sugestive sunt,
de asemenea, referirile la numărul de fapte comise în unităţi de timp mai
reduse: oră, minut, secundă. Mai rar se întâlnesc raportări la unităţi de timp
mai întinse (cincinal, deceniu, secol).
În funcţie de natura infracţiunilor comise s-au determinat categoriile
de criminalitate violentă, cuprinzând totalitatea faptelor comise prin

10
Aug. Lazăr, Studiu criminologic privind infracţiunile contra vieţii persoanei comise în
raza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în Buletinul de criminalistică şi
Criminologie al Ministerului Public, nr. 1-2/1998, p. 35
11
V. Cioclei, op. cit., p. 22
12
A. Dincu, Bazele Criminologiei, Ed. “Proarcadia” Bucureşti, 1993, p. 26

210
violenţă; criminalitate vicleană, compusă din totalitatea faptelor săvârşite
prin înşelarea victimelor etc.
O altă diferenţiere s-a realizat în funcţie de categoriile de persoane
care comit infracţiunile. Astfel, se disting: crimina-litatea adultă şi
criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină şi criminalitatea feminină
etc.
b. Clasificarea obiectivă se referă la existenţa obiectivă a anumitor
grade de cunoaştere a faptelor infracţionale, de către autorităţile judiciare.
Distingem astfel patru categorii de criminalitate: criminalitatea reală, cifra
neagră a criminalităţii, criminalitatea aparentă sau relevantă şi criminalitatea
legală sau judecată.
1.Criminalitatea reală (C.R.) cuprinde totalitatea faptelor prevăzute
de legea penală care s-au comis efectiv, indiferent dacă ele sunt sau nu
cunoscute de autorităţile judiciare. Este o categorie generală, care le
cuprinde pe celelalte. (Fig. 1)

C.R. – Criminalitatea
reală
Cifra C.N. – Cifra neagră a
criminalităţii

C.A.criminalitatea
aparentă

C.L. – criminalitatea legală

Fig. 1
2.Cifra neagră a criminalităţii (C.N.) cunoscută sub denumirea "dark
number" în doctrina de limbă engleză şi "le chiffre noir" în cea franceză,
reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă.
Cuantumul acesteia este determinat în principal de trei categorii de
factori: ineficienţa organelor de urmărire penală, abilitatea infractorilor şi
atitudinea de pasivitate a victimelor.

211
 a. Ineficienţa organelor de urmărire penală (organele de cercetare
prev. de art. 207 şi 208 C.pr.pen., procurorul conform art. 209, art. 216 şi
urm. C.pr.pen.), precum şi a unor organe cu atribuţii de control în anumite
domenii şi de sesizare a organelor de urmărire penală cu privire la
infracţiunile constatate (Garda Financiară, Curtea de Conturi).
Această ineficienţă poate rezulta din trei cauze principale: deficienţe
de organizare, incompetenţă profesională, incorectitudinea funcţionarilor.
- Deficienţele de organizare sunt generate fie de motive obiective:
cadrul legal necorespunzător, lipsa de personal, lipsa de mijloace tehnice
etc., fie de motive subiective: repartizarea necorespunzătoare a resurselor
umane şi materiale, alegerea de obiective şi priorităţi greşite etc.
Spre exemplu, neadoptarea unui cadru legal corespunzător pentru
înfiinţarea unei poliţii judiciare , pusă la dispoziţia Ministerului Public a
împiedicat realizarea unei strategii unice de combatere a criminalităţii,
strategie condusă şi controlată de procuror. Acţiunea investigativă era
condusă astfel, din două centre de comandă (procuror şi ierarhia
administrativă poliţienească) cu consecinţa influenţării de către executiv a
activităţii judiciare şi a lezării principiului constituţional al separaţiei
puterilor în stat.
O altă deficienţă de organizare a reprezentat-o fluctuaţia mare a
cadrelor de conducere din sistemul judiciar, necontenitele modificări de
structuri pe motiv de reformare, fără a se studia temeinic eficacitatea
măsurilor şi consecinţele ce decurg din acestea. În fapt, a fost pusă în
evidenţă precaritatea autorităţii judecătoreşti în raport cu agresivitatea
autorităţii executive, iar pe cale de consecinţă, o serie de infracţiuni au
rămas nedescoperite iar autorii nesancţionaţi penal.
- Incompetenţa profesională constă în incapacitatea persoanelor cu
atribuţii de urmărire penală de a descoperi faptele penale comise, din cauza
slabei pregătiri profesionale.
- Incorectitudinea unor poliţişti poate consta fie în lipsa de fermitate,
fie în corupţie. În aceste situaţii, deşi activitatea de cercetare penală este
bine organizată iar persoana cu atribuţii de cercetare penală este bine
pregătită profesional, actul constatator nu este încheiat, din lipsă de probitate
profesională, astfel încât infracţiunea rămâne necunoscută.
b. Abilitatea unor infractori constă în aptitudinea de a săvârşi
anumite fapte astfel încât urmele materiale şi rezultatul socialmente
periculos sunt dificil de sesizat de organele de urmărire penală. Spre
exemplu, infracţiunile de evaziune fiscală sau infracţiunile specifice comise
pe piaţa de capital etc.
În asemenea cazuri, urmare malversaţiunilor săvârşite în mod abil,
infractorii reuşesc să comită fapte care nu sunt cunoscute de organele

212
judiciare. Acestea nu se confundă cu situaţiile în care fapta este descoperită
însă autorii sunt nedescoperiţi, cauze cunoscute în practica organelor de
urmărire penală ca fiind "dosare cu A.N.".
c. Atitudinea pasivă a victimelor care au suferit o vătămare în urma
faptelor infracţionale, ce nu o aduc la cunoştinţa organelor judiciare
indiferent că ar fi necesară plângerea prealabilă (conf. art. 279 şi urm. C. pr.
pen.) ori sunt fapte care se urmăresc din oficiu.
Această atitudine a persoanelor vătămate poate fi datorată
împrejurării că li s-au sustras anumite valori deţinute contrar dispoziţiilor
legale (ex. valută şi obiecte din aur deţinute anterior anului 1989 ori arme
deţinute ilegal). În alte situaţii, victimele au renunţat să sesizeze autorităţile
judiciare despre infracţiuni care vizau viaţa sexuală a acestora şi despre care
au preferat să nu fie supuse publicităţii unui proces penal.
Încercările de evaluare a "cifrei negre" a criminalităţii au apărut
odată cu şcoala cartografică reprezentată de Quetelet şi Guerry. Primul a
apreciat chiar, că ar exista un raport constant între evoluţia criminalităţii
cunoscute şi a celei reale astfel încât "cifra neagră" ar creşte sau descreşte în
raport cu criminalitatea aparentă.
Criminologul austriac E. Seelig13 aprecia că este dificil de estimat
cifra neagră a criminalităţi prin utilizarea "cifrei negre" a diferitelor
categorii de infracţiuni, pruncucideri, omoruri etc. Conform evaluării sale,
după această metodă ar rezulta că cifra neagră reală, în comparaţie cu cifra
neagră oficială a criminalităţii, ar fi de 10 ori mai mare.
În realitate, raportul existent între criminalitatea reală şi cea aparentă
nu este constant. El este dependent de variaţia factorilor expuşi anterior:
gradul de organizare a structurilor investigative, pregătirea profesională,
respectiv corectitudinea funcţionarilor, atitudinea pasivă sau activă a
victimelor.
Preocupată de a determina valoarea acestei necunoscute din ecuaţia
criminalităţii, cercetarea criminologică a utilizat îndeosebi tehnicile anchetei
de auto-confesiune şi anchetei de victimizare.
Tehnica anchetei de autoconfesiune se adresează posibililor
delincvenţi. Ea presupune completarea unor chestionare personale, de către
membrii unui grup aparţinând unei anumite categorii de populaţie pentru a
se stabili, sub rezerva anonimatului infracţiunile comise şi nedescoperite.
Tehnica anchetei de victimizare se adresează posibilelor victime,
încercând a se stabili prin chestionare personale, în condiţii de anonimat,
infracţiunile săvârşite asupra acestora şi care nu au fost aduse la cunoştinţa
autorităţilor.

13
E.Seelig, Traite de criminologie, P.U.F. Paris, 1956, p.207

213
 Utilizate pentru prima dată în S.U.A., cele două tehnici au dat
rezultate încurajatoare, fiind aplicate apoi şi în unele ţări europene : Anglia,
Germania, Olanda etc.14
3. Criminalitatea aparentă sau relevată (C.A.) este alcătuită din
totalitatea faptelor cu aparenţă penală ajunse la cunoştinţa organelor de
justiţie15.
Încunoştinţarea organelor judiciare (notitia criminis) despre
comiterea acestor fapte, se realizează prin plângere, denunţ ori sesizare din
oficiu (art. 221 alin.1 C. pr. pen.) sau printr-o modalitate aparte-plângerea
prealabilă (art. 221 alin. 2 C. pr. pen.)
În vederea efectuării unei evaluări cantitative corecte se impune
astfel însumarea datelor statistice existente atât la organele de urmărire
penală cât şi la instanţele de judecată cărora li se adresează plângerile
prealabile (art. 279 alin. 2 C. pr. pen.).
Este necesar să remarcăm aici existenţa unor criterii diferite în
conducerea statisticilor Ministerului de Interne (interesat să evidenţieze un
volum cât mai mare de activitate judiciară) şi a Ministerului Public
(preocupat să reflecte veridic operativitatea şi soluţiile emise în dosare).
Criteriile subiective de apreciere s-ar putea înlătura prin realizarea unei
singure statistici în condiţiile organizării unei Poliţii judiciare care să
funcţioneze exclusiv sub controlul procurorului. În aceste condiţii poate fi
înlăturată aprecierea activităţii în raport de volumul constatărilor sau al
referatelor de terminare a urmăririi penale cu propunere de trimitere în
judecată.
Unele fapte rămân în zona criminalităţii aparente dacă este constatat
unul din cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale
este împiedicată (art.10 lit.a-j). În aceeaşi zonă rămân faptele infracţionale
devenite cu autor neidentificat (dosarele cu A.N.) din cauza deficienţelor
investigative din activitatea organelor judiciare combinate cu abilitatea
infractorilor.
Faptele cunoscute de organele judiciare sunt supuse instrucţiei sau
anchetei penale după care, în lipsa unuia din cazurile care împiedică punerea
în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, ele depăşesc zona criminalităţii
aparente trecând în zona criminalităţii legale.
4. Criminalitatea legală (judecată) reprezintă acea parte a
criminalităţii, mai restrânsă, care a fost examinată de justiţia penală şi pentru
care s-au aplicat hotărâri de condamnare definitive.

14
J. Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman - Levy, 1971, p. 171
15
V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p.23.

214
 Practica judiciară penală evidenţiază faptul că majoritatea faptelor
care ajung pe rolul instanţelor atrag o condamnare penală în măsura în care
aparenţa infracţională este confirmată prin administrarea probaţiunii. Ele
intră astfel, în categoria criminalităţii legale.
În cazurile în care instanţele pronunţă hotărâri de achitare ori de
încetare a procesului-penal, faptele rămân în sfera criminalităţii aparente
(expresia de criminalitate judecată apare ca fiind improprie).
În raport de criteriul gravităţii, literatura criminologică16 a
identificat următoarele categorii de criminalitate: gravă, de gravitate
mijlocie şi uşoară.
Această distincţie este importantă pentru a aprecia corect asupra
stării criminalităţii într-o ţară sau regiune, având în vedere nu numai
volumul faptelor comise dar şi pericolul social prezentat de acestea.
În unele legislaţii, infracţiunile sunt împărţite în crime şi delicte iar
pedepsele speciale prevăzute sunt diferite: pentru delicte-mai uşoare
(corecţionale), pentru crime - mai severe (criminale).
În noua legislaţie penală română, pedepsele principale se împart în
pedepse principale pentru crime şi pedepse principale pentru delicte.
Pedepsele principale pentru crime sunt: detenţiunea pe viaţă şi
detenţiunea severă între 15 şi 30 de ani.
Pedepsele principale pentru delicte sunt: închisoarea strictă între 1
an şi 15 ani; închisoarea între 15 zile şi un an; amenda sub forma zilelor –
amendă între 5 şi 360 de zile, fiecare zi fiind socotită între 100.000 şi
1.000.000 lei;munca în folosul comunităţii între 100 şi 500 de ore.
Au existat preocupări17 pentru cunoaşterea proporţiilor existente
între grupele de infracţiuni în raport de valorile sociale lezate, apreciindu-se
că cele mai multe infracţiuni (65%) aduc atingere proprietăţii, urmând în
ordine cele contra drepturilor şi intereselor persoanei (30 %) şi cele contra
intereselor publice (6 %).
4. VICTIMA
În literatura criminologică18 a ultimelor decenii s-a manifestat un
interes sporit faţă de persoana împotriva căreia a fost comisă infracţiunea,
respectiv ale cărei interese au fost lezate prin fapta penală. S-a pus în
evidenţă existenţa unui "proces de victimizare" care aduce anumite persoane
în postura de victimă.

16
I. Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All. Educational S.A. Bucureşti, 1998, p. 47.
17
R.Vouin, J.Leaute, Droit penal et criminologie, P.U.F. Paris 1956 p. 51, citat de I.
Oancea, op. cit., p. 51
18
E. Seelig, Traité de criminologie, traducere, P.U.F. Paris 1956, p.188

215
 Cercetările criminologice recente au concluzionat că adeseori
victima nu este o simplă persoană inocentă, lezată de acţiunea criminală ci
devine un factor criminogen deoarece are un rol cauzal sau favorizant în
comiterea infracţiunii (ex. soţul care a agresat în mod repetat soţia apoi a
fost ucis de aceasta).
S-a constatat de asemenea, că în practica procesual-penală în cadrul
preocupărilor pentru apărarea drepturilor omului, de regulă identificate cu
drepturile infractorului, drepturile victimei au fost adeseori ignorate.
În acest context, s-a conturat o ramură nouă a criminologiei,
victimologia, care tinde să se dezvolte ca o ştiinţă distinctă, stârnind în egală
măsură interesul doctrinarilor şi practicienilor.
Conceptul de victimologie îşi are originea etimologică în cuvintele
“victima“ (lat. - victima) şi “logos “ (gr. - ştiinţă), având sensul de ştiinţă
despre victimă.
Conform definiţiei elaborate sub egida O.N.U. victima este persoana
care, individual sau colectiv a suferit un prejudiciu, în mod special un
atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferinţă morală, o pierdere
materială, un atentat grav la drepturile fundamentale, urmare unei acţiuni
sau omisiuni care încalcă legea penală sau reprezintă violări ale normelor
internaţionale recunoscute în materia drepturilor omului.
În literatură s-a pus în discuţie problema dacă, în categoria
victimelor, trebuie incluse şi persoanele care au suferit un prejudiciu generat
de o calamitate, sau de orice altă cauză, indiferent dacă există sau nu, o
persoană responsabilă. Au fost conturate, astfel, două direcţii victimologice
principale19:
- victimologia generală ce include victimizările unor persoane
indiferent de cauza acestora şi de modalităţile prin care se produc.
- victimologia penală care cuprinde victimizările realizate de
făptuitori prin încălcarea legii penale.
a) Victimologia generală
B. Mendelsohn, avocat penalist de origine română, este considerat
fondator al victimologiei generale. Într-o conferinţă organizată de Societatea
Română de Psihiatrie în anul 1947, Mendelsohn a prezentat o comunicare
cu un titlu anticipativ, „Noi orizonturi bio-psiho-sociale: victimologia”.
Interesat îndeosebi de studiul personalităţii victimei şi mai puţin de
cercetarea factorilor criminogeni, Mendelsohn a clasificat victimele în
următoarele categorii:
- victime absolut nevinovate (nou născutul ucis de mama sa);

S. Bogdan, Criminologie, Syllabus, Ed. Sfera juridică, Colecţia Universitaria, Cluj-

19

Napoca, 2005, p. 92

216
 - victime foarte puţin vinovate (femeia care şi-a provocat un avort şi
a decedat în urma manoperelor abortive);
- victime a căror vinovăţie este similară celei a infractorului (suicid
consimţit, victimele eutanasiei);
- victime mai vinovate decât infractorul (victima provocatoare,
victima imprudentă care se accidentează);
- victima cea mai vinovată sau unic culpabilă (infractorul victimă a
unei legitime apărări).
A inclus, de asemenea, în marea categorie a victimelor şi pe cele ale
accidentelor de circulaţie, ale accidentelor de muncă, ale genocidului etc.
Examinând factorii criminogeni Mendelsohn a remarcat: catastrofele
naturale, societatea, circulaţia mijloacelor de transport, accidentele
tehnologice şi cele domestice, industria, criminalitatea şi victima însăşi.
Victimologia generală şi-a găsit utilitatea în stabilirea unor norme de
protecţie a muncii, măsuri suplimentare de siguranţă rutieră, înfiinţarea unor
organisme internaţionale competente să sancţioneze crimele de război etc.
b) Victimologia penală
Această direcţie de cercetare a fost lansată de victimologul Hans von
Hentig care în lucrarea sa “ The criminal and his victim” a examinat
vulnerabilităţile unor categorii de indivizi, cum sunt: cei foarte tineri sau în
vârstă, imigranţii recenţi, membrii unor grupuri minoritare, persoanele cu
tulburări mentale20.
Pentru a-şi fundamenta teoria a formulat şi definit trei concepte:
1. Criminalul – victimă este persoana care devine criminal sau
victimă în raport de circumstanţe (participantul la o încăierare)
2. Victima latentă este o persoană cu predispoziţii de vulnerabilitate
generale (masochist, automutilant etc.) sau speciale (vârstă, profesie,
trăsături de personalitate).
3. Relaţia particulară victimă-criminal care poate fi o relaţie
psihopatologică, o relaţie de compatibilitate psihologică reciprocă
(prostituată-proxenet, sadic-masochist etc.) sau anumite relaţii familiale de
atracţie reciprocă.
Hans von Hentig a identificat următoarele categorii de victime:
- victime tipice (persoane fizice, persoane juridice) sau atipice
(instituţii religioase, statul, ordinea publică);
- victime active sau activante sunt persoanele care prin modul lor de
comportament stimulează, activează, declanşează reacţiile violente
ancestrale aflate în psihicul uman;

A se vedea T. Butoi, Dan Voinea ş.a., Victimologie, curs universitar, Ed. Pinguin BOOK,
20

Bucureşti, 2004, p. 16

217
 - victime directe când persoanele suportă nemijlocit prejudiciul
acţiunii şi indirecte când victima participă la procedurile judiciare
desfăşurate de stat.

5. REACŢIA SOCIALĂ (PRACTICA ANTICRIMINALĂ)

Cercetarea criminologică a cunoscut o vie dezbatere pe tema naturii

ştiinţei criminologiei: dacă aceasta este o ştiinţă pur teoretică, fundamentală,
având ca scop cunoaşterea în sine a obiectului de studiu sau o ştiinţă
practică, caracterizată de o cercetare aplicativă având ca finalitate
cunoaşterea utilitară21.
Unii autori (P. Couche şi H. Levy-Bruhl) apreciază criminologia
drept ştiinţă fundamentală având ca obiect cerce-tarea fenomenului
criminalităţii în sine, fără vreo relaţie cu aplicaţia practică utilă care ar
decurge din aceasta.
După o altă opinie (F. Dadognet) criminologia este interesată
exclusiv de cercetarea aplicativă şi de perspectivele terapeutice în raport cu
faptele antisociale.
În sfârşit, o a treia opinie pe care o împărtăşim (G. Canepa, R.
Gassin) subliniază dubla finalitate a cercetării criminologice respectiv
studiul fenomenului criminal în sine şi cercetarea problemelor specifice
criminologiei în scopul aplicării practice a acestora.
De altfel, încă de la apariţia criminologiei, primii cercetători, mai
ales cei aparţinând şcolii pozitiviste, au fost preocupaţi de găsirea unor
soluţii practice de limitare a fenomenului infracţional.
Pentru a ilustra mai sugestiv scopul cercetării criminologice s-a
apelat frecvent la comparaţia între criminologie şi medicină, realizându-se o
examinare paralelă între cercetarea cauzelor crimei şi ale unei maladii
pentru identificarea tratamentelor apte să vindece răul.
Aspectele practice ale cercetării criminologice au fost denumite
diferit în literatura de specialitate: reacţie socială contra fenomenului
criminal, practică anti-criminală prevenirea şi tratamentul comportamentului
antisocial etc.
În general, cercetătorii sunt de acord că fenomenul criminalităţii
poate fi combătut prin două categorii de mijloace : cele juridice, cuprinzând
normele de drept (penal, procesual - penal, civil etc.) emise de legiuitor în
acest scop şi mijloace empirice, cuprinzând practicile instituţionale ale
organelor judiciare, penitenciarelor etc., destinate să prevină şi să reprime
criminalitatea.

21
V. Cioclei, op. cit. p. 27

218
 Criminologul R. Gassin, a identificat trei domenii de combatere a
fenomenului criminal : domeniul dreptului penal şi al aplicării concrete,
domeniul tratamentului delincvenţilor şi domeniul prevenirii delincvenţei.
În mod corect s-a remarcat în literatură22 că aceste domenii
constituie "un ansamblu unitar, un sistem având ca finalitate stăpânirea
fenomenului criminal", respectiv menţinerea lui în limite şi structuri
suportabile din punct de vedere social.
S-a evidenţiat, de asemenea, că interesul şi vocaţia de a stăpâni
fenomenul infracţional aparţin statului, sistemul fiind aplicat printr-o voinţă
statală, printr-o decizie politică anti-criminală.
În acest context, practica anti-criminală (reacţia socială contra
crimei) ca obiect al criminologiei este definit ca fiind sistemul mijloacelor
aplicate de către stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal.

CAPITOLUL II

1. MODALITĂŢI DE CUNOAŞTERE ÎN CRIMINO-

LOGIE
În cursul istoriei sale, cercetarea criminologică a abordat fenomenul
infracţional din diverse perspective (biologică, sociologică, psihologică,
psihiatrică, etc.), utilizând metode şi tehnici de cercetare specifice în
vederea cunoaşterii acestuia şi a realizării finalităţii demersului investigativ.

22
V. Cioclei, op. cit., p.29

219
 Perspectiva abordării a fost determinată, în măsură importantă de
formaţia profesională a cercetătorilor (medici, jurişti, sociologi etc.) de
preocupările epocii, conjunctura social-politică etc.
Cunoaşterea descriptivă a caracterizat primele cercetări ştiinţifice în
criminologie, orientate îndeosebi spre evaluarea cantitativă a fenomenului.
Acestea au fost efectuate de matematicieni, astronomi cunoscuţi cum au fost
Quetelet, Laplace etc.
Cunoaşterea descriptivă operează cu anumite categorii cum sunt:
volumul, structura şi dinamica fenomenului infracţional.
a) Volumul criminalităţii reprezintă o evaluare cantitativă, respectiv
numărul infracţiunilor comise;
b) Structura este o evaluare cantitativă în raport de categoriile
faptelor penale;
c) Dinamica priveşte evoluţia şi variaţia criminalităţii în timp şi
spaţiu.
Evoluţia în timp a infracţionalităţii poate fi descrisă în trei moduri:
"trend"-ul (reprezentând tendinţele pe termen lung), variaţiile sezoniere (în
raport de anotimp), modificări accidentale în caz de evenimente deosebite
(stare de război, catastrofă naturală, etc.).
Informatizarea activităţii organelor judiciare analiza statisticilor
acestora oferă o evoluţie pozitivă şi un nou orizont cunoaşterii descriptive,
cauzale etc.
Cunoaşterea cauzală sau etiologică urmăreşte aflarea cauzelor care
determină, a condiţiilor şi factorilor care favorizează fenomenul infracţional.
Cunoaşterea cauzală s-a dovedit o cunoaştere calitativă reuşind să
pună în evidenţă o multitudine de factori diferiţi care influenţează
fenomenul criminal. Examinarea acestora este posibilă în măsura în care
imaginea fenomenului criminal este clar conturată prin cunoaşterea
descriptivă.
Cunoaşterea dinamică are un caracter calitativ ea având drept scop
explicarea conduitei criminale, printr-o succesiune de etape, surprinderea
mecanismelor interne ale "tehnicii trecerii la actul criminal".
În această accepţiune "trecerea la act" este rezultatul acumulării şi
combinării unor factori cauzali. Explicaţiile dinamice ale fenomenului
infracţional au evoluat treptat într-o concepţie numită criminologia dinamică
sau criminologia "trecerii la act".
Cunoaşterea axiologică este o modalitate de cunoaştere ce are
drept scop evaluarea ştiinţifică a mijloacelor specifice practicii
anticriminale. Realizarea şi punerea în aplicare a acestor mijloace reprezintă
un act de voinţă politică statală.

220
 Legea penală şi structurile judiciare înfiinţate pentru a o aplica
răspund unor criterii de politică anticriminală, puse în evidenţă de
rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi experienţa în materie acumulată de
naţiunile civilizate.
Criteriile ştiinţifice general acceptate sunt: eficacitatea respectiv
efectele mijloacelor asupra fenomenului criminal şi legalitatea mijloacelor
utilizate în practica anticriminală.
În realitate, în activitatea practică se constată că apar o serie de alte
considerente decât cele ştiinţifice. Astfel, în dezbaterile parlamentare
privitoare la adoptarea legilor de incriminare a unor infracţiuni ori de
înfiinţare a unor structuri judiciare de combatere a criminalităţii sunt
invocate considerente extracriminologice cum sunt: cele economico-
financiare (ex. costul dotării şi întreţinerii unei structuri judiciare),
internaţionale (ex. poziţia unor instituţii internaţionale şi obligaţiile asumate
prin convenţii pentru combaterea criminalităţii), politice, de propagandă
electorală etc.
Realitatea creşterii fenomenului infracţional impune stabilirea unei
ierarhii valorice a mijloacelor aplicate, pe criterii exclusiv ştiinţifice.

2. PROCEDEE UTILIZATE ÎN CERCETAREA CRIMINO-

LOGICĂ
2.1. METODE

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de "metodă" este alcătuită

din două cuvinte de origine greacă: meta (spre) şi odos (cale) cu sensul de
"calea ce trebuie urmată", respectiv ansamblul procedeelor care conduc
gândirea spre cunoaştere.
Cercetarea criminologică utilizează pentru a-şi atinge scopul, metode
generale comune şi altor ştiinţe, precum şi metode particulare.
Metode generale. Inducţia şi deducţia sunt două metode de maximă
generalitate a căror existenţă este atribuită de ştiinţa logicii, spiritului uman,
încă din cele mai vechi timpuri.
Metoda inductivă reprezintă un ansamblu de procedee prin care
gândirea face legătura de la particular la general.
Metoda deductivă constă dintr-un ansamblu de procedee prin care un
principiu general este aplicat la un caz particular. Deducţia este considerată
ca fiind o metodă caracterizată de un grad de rigurozitate ştiinţifică superior
inducţiei.

221
 Cercetarea criminologică a manifestat un interes viu pentru ambele
metode, utilizându-le fie individual, fie combinate într-o nouă metodă,
empirică, experimentală.
Metoda empirică se întemeiază pe observarea atentă a realităţii şi
verificarea experimentală a rezultatului observaţiei. Ea presupune trei etape:
-observarea faptelor, cu particularităţile că de regulă, percepţia este
indirectă iar cercetătorul este subiectiv;
-inducţia ipotezei, constând în enunţarea unei ipoteze în temeiul
celor observate;
-verificarea experimentală a ipotezei (ex. cazul tratamentului penal),
cu particularitatea că cercetătorului nu îi este permis să provoace
comportamente, delincvente sau să favorizeze săvârşirea de infracţiuni; în
astfel de cazuri, ipoteza de lucru va fi previziunea iar experimentul va
consta în realizarea sau nerealizarea previziunii23.
Metoda empirică este apreciată ca fiind principala metodă de
cercetare în criminologie.
În literatura criminologică au fost efectuate şi alte clasificări ale
metodelor24 cum ar fi cea care distinge între cantitate şi calitate.
Metoda cantitativă utilizează ca procedeu de cunoaştere măsura,
apelând la datele statistice şi la prelucrarea lor matematică.
Metoda calitativă utilizează ca mijloace de cunoaştere cercetarea
caracteristicilor obiectului examinat.

2.2. TEHNICI
Noţiunea de "tehnică" are origine greacă cu sensul de procedeu. Ea
evidenţiază maniera de realizare practică a unei metode, modul concret de
obţinere a datelor despre fenomenul studiat.
În literatură se remarcă faptul că adeseori aceeaşi noţiune este
utilizată pentru a desemna atât metoda cât şi tehnica25. De regulă însă
tehnica se referă la colectarea datelor iar metoda la interpretarea şi
cunoaşterea fenomenului. În mod corect se observă că ceea ce contează, în
final, este modul de utilizare, valoarea acordată procedeului şi rezultatele
cercetării iar nu distincţia în sine.

23
H. Sthal, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Ed. Ştiinţifică, 1974, Bucureşti, p.
111
24
V. Cioclei, op. cit., p. 39
25
R. M. Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981

222
 În raport de criteriul obiectului de studiu (criminalitatea ca fenomen
sau crima ca manifestare individuală) se distinge între tehnici macro-
criminologice şi tehnici micro-criminologice.
A. Tehnicile macro-criminologice constau în procedee cantitative
având drept scop măsurarea fenomenului criminalităţii.
Acestei categorii îi aparţin următoarele procedee: statisticile
criminale, tehnicile de evaluare a cifrei negre, estimările privind "costul"
crimei.
1. Statisticile criminale. Raţiunea utilizării statisticii în cercetarea
criminologică constă în explorarea cantitativă a criminalităţii ca fenomen
social26. Ea exprimă numeric diversele categorii de criminalitate şi
contribuie la cunoaşterea descriptivă a fenomenului.
Există două tipuri de statistici: oficiale (ţinute de Poliţie, Ministerul
Public, Justiţie, alte instituţii) şi private (ţinute de cercetători, asociaţii ale
societăţii civile preocupate de acest domeniu etc.)
În realitate, statisticile, chiar şi cele oficiale, sunt relative, prezintă
capcane, datele sunt viciate fie de factori involuntari, obiectivi ori subiectivi
(modificări în legislaţie şi în sistemele de înregistrare, fluctuaţii în
activitatea organelor judiciare etc.) fie de factori voluntari (prezentarea
deformată a datelor, campanie privind combaterea anumitor infracţiuni etc.).
Literatura criminologică a pus în evidenţă caracterul relativ al
statisticilor criminale, în strânsă legătură cu interesul politic de a manipula
psihologic sentimentul de insecuritate al cetăţenilor, manevră adeseori
decisivă în campaniile electorale. Abilitatea în prezentarea datelor statistice
în mass-media are drept rezultat o imagine deformată a fenomenului
criminal.
Deşi aceste aspecte sunt cunoscute, opinia publică, mass media,
factorii de decizie politică acordă în continuare o importanţă exclusivă
cifrelor statistice. Cercetarea a avertizat că "nu există un subiect mai potrivit
pentru falsele interpretări decât statisticile criminale (…). Cu toate acestea,
statistica joacă un rol decisiv în imaginea pe care o avem despre
criminalitate. Ea orientează deciziile politice, linişteşte sau îngrijorează
opinia publică, justifică sau condamnă reformele. Or, ea contribuie, uneori,
mai mult la a ne înşela decât la a ne informa , pentru că, ceea ce ea ignoră cu
privire la criminalitate este deseori mai important decât ceea ce
subliniază".27

26
J. Pinatel, P. Bouzat, op. cit., p.33
27
G. Picca, La Criminologie, 3e, Ed. P.U.F. 1993, p.51, citat de V.Cioclei

223
 Prin urmare, datele statistice trebuie privite cu o anumită rezervă şi
interpretate cu precauţie.
2.Tehnicile de evaluare a cifrei negre a criminalităţii şi anume
anchetele de auto-confesiune şi anchetele de victimizare care tind să
efectueze estimări probabile privind volumul criminalităţii reale.
Estimările privind costul crimei au drept scop evaluarea prejudiciilor
materiale (cuantificarea indirectă) produse prin săvârşirea infracţiunilor la
care se adaugă cheltuielile necesare întreţinerii şi funcţionării structurilor
judiciare.
B. Tehnicile micro-criminologice permit cunoaşterea crimei ca
eveniment individual. Sunt incluse în această categorie următoarele
procedee: examenul clinic, biografiile criminale, studiile de urmărire (follow
up studies), studiile prin "cohorte".
1. Examenul clinic este o tehnică preluată din medicină în vederea
cercetării delincventului aflat în detenţie, a formulării unui diagnostic şi
prescrierii unei reţete pentru resocializarea infractorului, pe baza
diagnosticului se poate evalua conduita viitoare a subiectului şi se poate
formula un prognostic social.
2. Biografiile criminale sunt procedee de investigare a trecutului
subiectului, realizată fie prin interviuri, fie prin utilizarea unor însemnări,
autobiografii spontane.
3. Studiile de urmărire ("Etudes suivis" sau "follow up studies") pun
în evidenţă evoluţia criminalului pe o perioadă îndelungată de timp după
punerea în libertate. Pe baza acestora se încearcă a se stabili dacă se
confirmă sau nu, previziunile efectuate la ieşirea din penitenciar privind
devenirea viitoare a condamnaţilor.
Studiile prin "cohorte" sunt o variantă a studiilor de urmărire având
ca scop determinarea evoluţiei colective a unui grup de condamnaţi
(cohorta). Categoria de cohortă este împrumutată din demografie şi
desemnează un grup de persoane care au trăit în aceeaşi perioadă de timp
un eveniment fundamental din viaţa lor, cum sunt naşterea sau căsătoria,
condamnarea sau punerea în libertate.

3. FINALITATEA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

Această problemă presupune identificarea scopului şi funcţiilor
cercetării criminologice.

3.1. Scopul cercetării criminologice

224
 Literatura criminologică distinge, mai întâi un scop general care este
comun tuturor ştiinţelor penale. Acest scop este definit ca fiind
"fundamentarea unei politici penale eficiente în lupta împotriva
criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale societăţii să prevină
criminalitatea şi să tragă la răspundere penală pe cei vinovaţi"28
Scopul imediat, particular, prin care cercetarea criminologică ajunge
să realizeze scopul general, îl reprezintă cunoaşterea fenomenului criminal
în complexitatea sa, punând în evidenţă cauzele care îl generează, condiţiile
care îl favorizează şi procesele care îl caracterizează.
În condiţiile apariţiei şi dezvoltării "criminologiei reacţiei sociale"
care a înlocuit paradigma etiologică (cauzală) cu paradigma reacţiei sociale,
se apreciază că scopul criminologiei s-a extins, aceasta urmărind în plan
practic prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi
tratamentul delincvenţilor.
Atingerea ambelor scopuri se poate realiza prin progresul cercetării
ştiinţifice, prin dinamizarea şi coordonarea eforturilor cu activităţile de
cercetare din alte domenii ale ştiinţei.

3.2. Funcţiile cercetării criminologice

În raport cu delimitarea între cercetarea fundamentală şi cea aplicată,
criminologia îndeplineşte anumite funcţii.29
3.2.1. Funcţia descriptivă.
O primă etapă în cunoaşterea obiectului de cercetare este
fenomenologia definită ca studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene.
Începuturile criminologiei s-au întemeiat pe studii statistice, descriptive,
care au evidenţiat aspecte cantitative evaluate prin diverse scheme de la cele
mai simple la cele mai evoluate.30
Conceptul de „mediu” este utilizat pentru descrierea fenomenului
infracţional cu multiple sensuri. Este întâlnit în delimitarea mediului fizic
sau geografic de mediul social. La rândul său, mediul social este conceput
ca: 31
- mediul social global, ce cuprinde factori istorici, culturali,
instituţionali, de organizare, axiologici din viaţa unei societăţi;
-mediul psihosocial, înţeles ca totalitate a relaţiilor interpersonale
dominante – stările psihosociale realizate de indivizi, scopurile şi acţiunea

28
R.M. Stănoiu, op. cit. p.25
29
A se vedea R.M. Stănoiu, op. cit.p.27
30
Idem, op. cit.
31
Ad. Şt. Tulbure, Elemente de Criminologie, Ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2004, p. 17

225
lor colective, modelele de comportament promovate, sistemul de norme şi
valori.
Mediul psihosocial este compus din:
- mediul ineluctabil (mediul familiei de origine);
- mediul ocazional (mediul şcolar, profesional etc.);
- mediul ales sau acceptat (grup de cartier, stradal etc.);
- mediul impus (mediul penitenciar, sanatoriu etc.)
Conceptul de „teren” este utilizat pentru descrierea trăsăturilor de
ordin bioconstituţional. Spre a-i contura sfera, literatura criminologică
franceză a apelat la noţiunile de ereditate, mutaţie genetică, congenital
constituite32. Referitor la conţinutul termenului de “personalitate” literatura
de specialitate distinge două aspecte. Primul se referă la subiectul uman,
considerat ca unitate biopsihosocială, ca purtător la funcţiilor episistemice,
programatice şi axiologice. Restrictiv, psihologia consideră personalitatea ca
un macrosistem al invariaţiilor – informaţionali şi operaţionali – ce se
exprimă constant în conduită şi sunt caracteristici pentru subiect33.
Prin “situaţie”, în sens larg, se înţelege ansamblul de împrejurări
obiective şi subiective ce precede actul criminal în care este implicată
personalitatea. În literatura criminologică occidentală unii cercetători au
realizat o distincţie între situaţia specifică sau amorfă şi situaţia mixtă sau
intermediară34.
Conceptul de „act” reprezintă răspunsul pe care perso-nalitatea îl dă
unei anumite situaţii, iar complexul personalitate-situaţie constituite, în
criminologia clinică, schema fundamentală a explicaţiei “ trecerii la act”35.
În vederea descrierii caracteristicilor generale ale criminalităţii,
criminologia recurge la o gamă variată de surse de documentare cum sunt
statisticile utilizate în alte domenii de activitate. Spre a ajunge la rezultate
certe, precum şi în vederea efectuării unor comparaţii corecte cu situaţie din
alte ţări, nu trebuie omise influenţele pe care diferenţele de concepţie cu
privire la conţinutul social-politic şi normativ al dreptului le-au avut asupra
structurii şi dinamicii fenomenului infracţional.
Un studiu comparativ riguros, presupune efectuarea unei aprecieri pe
genuri de infracţiuni, iar înainte de a se realiza compararea să se studieze şi
textele de incriminare care pot prezenta diferenţe semnificative.
3.2.2. Funcţia explicativă

32
J. Pinatel, op. cit., p. 43 şi urm.
33
P. Popescu Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, p. 532
34
O. Kinberg, Les situations psichologiques precriminelles revelatrices des caracteres de
l`etat dangereux, în Buletin de Société Internationale de Criminologie, 1951, p. 11
35
Ad. Şt. Tulbure, op. cit. p. 17

226
 Explicarea naturii, esenţei şi cauzelor care determină, precum şi a
condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional, reprezintă scopul
imediat, particular al cercetării criminologice.
Existenţa unei funcţii explicative a generat discuţii controversate în
literatura criminologică, generate de negarea recunoaşterii raportului cauză-
efect. Recunoaşterea relaţiei cauză-efect o găsim în lucrările unor autori de
prestigiu care relevă trei caracteristici ale cauzalităţii în domeniul
criminologiei36:
- cauzalitatea nu apare ca un generator unic, ci un ansamblu de
factori independenţi. Ea nu este liniară ci are aspectul unei reţele circulare;
- cauzalitatea nu este un fapt abstract şi atemporal, ci o relaţie
explicabilă întotdeauna într-un cadru spaţio-temporal specific. Această
caracteristică generează o diferenţiere între cauzalitatea externă, în preajma
fenomenului şi o cauzalitate internă, care din interior, produce direct
fenomenul studiat;
- cauzalitatea nu poate fi evaluată într-o manieră globală şi
nediferenţiată, ci permanent se apreciază la nivelul la care se situează
criminalitatea şi crima ca fenomen individual. Jean Pinatel a formulat
această cerinţă cu valoare de regulă metodologică ridicată la nivel de regulă
de interpretare.
Criminologia apelează la concepte de ordin operaţional cum sunt
acelea de: lege, cauză, efect, factor, mobil indice. Conform unor recente
lucrări de criminologie, conceptele de cauză şi lege sunt apreciate ca fiind
perimate, operându-se cu două categorii de concepte: analitice şi sintetice.
3.2.2.1. Concepte analitice
Pentru explicarea fenomenului infracţional, criminologia
contemporană foloseşte două concepte analitice: factorul şi motivaţia.
“Factorul” conţine orice elemente care intră în cauzalitatea unui
fenomen. Acest concept nu se confundă cu cauza, care absoarbe toată
cauzalitatea fenomenului, ci este doar un element ce influenţează rezultatul.
Factorul nu se confundă cu indicele sau simptomul, care nu are
semnificaţie cauzală, ci doar semnificaţie de diagnostic.
Cercetarea criminologică a pus în evidenţă mai multe categorii de
factori: criminogeni, de rezistenţă sau de inhibiţie; factori condiţii şi factori
cauză; factori favorizanţi sau de predispoziţie şi factori declanşatori; factori
determinanţi şi factori secundari etc.

36
R. Gassin, Criminologie, Deuxieme edition, Dalloz, Paris, 1990, p. 84

227
 “Motivaţia” (mobilul) exprimă impulsul intern care determină
individul să comită infracţiunea. Conceptul de motivaţie presupune două
elemente: forţa dinamică şi orientarea într-un sens determinat.
3.2.2.2. Concepte sintetice.
In faza sintezei, criminologia contemporană procedează la
constituirea cauzalităţii, prin recurgerea la mai multe concepte explicative.
“ Constelaţia de factori” este definită ca fiind acţiunea unei
multitudini (asociaţii) de factori. Inconvenientul acestei definiţii constă în
evocarea unei simple juxtapuneri de factori fără a observa interacţiunea lor.
“Structura” este înţeleasă ca un ansamblu alcătuit din elemente
ordonate după legi de compoziţie, care se intercondiţionează cu actele, după
anumite legi ajungând prin această transformare la o nouă situaţie de
echilibru.
“Câmpul psihologic” reprezintă totalitatea faptelor care există, la un
moment dat, pentru un individ considerat subiect (K. Levin).
În criminologie se vorbeşte despre „câmp criminologic” care
cuprinde ansamblul de factori ce intervine în comportamentul uman, prin
analogie cu “câmpul de forţe” din psihologie.
Conceptul de „proces” desemnează o succesiune de evenimente ce
se condiţionează unele pe altele, plecând de la un eveniment iniţial sau de la
o serie de evenimente iniţiale, rezultatul fiind actul pe care vrem să-l
explicăm ( trecerea la actul criminal ).
“Sistemul” reprezintă un ansamblu de elemente interde-pendente,
legate între ele prin relaţii astfel încât dacă un element este modificat şi
celelalte sunt modificate la fel, rezultând modificarea ansamblului
elementelor. Cercetarea de specialitate a relevat faptul că „În sistemele
hipercomplexe nu este vorba de găsirea “cauzelor” unei acţiuni deoarece
cauzalitatea nu mai poate fi concepută ca liniară (cauză-efect), urmând
interpretarea determinantului de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este vorba
de sisteme în care este indispensabilă găsirea organizării pentru a putea fi
înţeles mecanismul de acţiune.”37
3.2.3. Funcţia predictivă
Posibilitatea anticipării evoluţiei criminalităţii a format obiectul unei
controverse, în literatura de specialitate. Conform unui punct de vedere
anticiparea cursului criminalităţii ar fi imposibilă, însă după o altă opinie s-a
recunoscut criminologiei funcţia predictivă. De altfel, efortul de cunoaştere
şi explicare a fenomenului infracţional ar fi lipsit de sens dacă nu ar putea
anticipa cursul, dinamica acestuia (“savoir c` est prevoir”).

37
H. Laborit, Les mecanismes biologiques et sociologiques, la agresivite, Revue
Internationale des scientes sociales, 1978, p.748.

228
 Explicaţia fenomenului infracţional constă în primul rând în
cercetarea cauzalităţii acestuia, însă înţelegerea fenomenului criminal nu
poate fi completă decât dacă studiul cauzalităţii este completat şi desăvârşit
prin previziunea (anticiparea) evoluţiilor viitoare. Este de remarcat însă că
spre deosebire de domeniul ştiinţelor naturii, în care previziunea este relativ
mai uşor de realizat, în domeniul ştiinţelor umane şi în particular, în materia
criminologiei, complexitatea cauzalităţii are ca rezultat o previziune mai
dificilă, caracterizată printr-un grad de certitudine mai scăzut. Literatura
criminologică a remarcat că, în aceste discipline studiul previziunii nu pare
să fi format obiectul cercetărilor particulare, deoarece nu s-a realizat o
distincţie între previziune în calitate de prelungire a explicaţiei prin
cauzalitate, ca metodă de cunoaştere şi ca obiect de cercetare fundamentală
a prospectării şi a prognosticului care sunt orientate către decizie şi acţiune.
Nu există o teorie generală a previziunii – cunoaşterii - care să fie
comparabilă cu aceea a cauzalităţii.38
Prin studiul conceptelor de cauzalitate şi previziune se explorează
conţinutul explicaţiei ştiinţifice care, la rândul său, ne permite să înţelegem
realitatea criminală.
În acest scop, criminologia operează cu noţiunile de teorie şi
ipoteză39 .
Teoria este un ansamblu de concepte şi judecăţi, combinate într-o
manieră sigură, al cărui obiect este cel de a oferi o explicaţie adevărului.
Ipoteza este un sistem provizoriu de explicaţii.
Concepte de ordin predictiv sunt împrumutate din mai multe ştiinţe.
Dintre acestea, remarcăm, conceptele de: prezent, viitor, hazard, risc,
probabilitate, prognostic, similitudine etc.
Prognosticul, prognoza reprezintă o previziune, prevedere bazată pe
date ştiinţifice40; respectiv o anticipare a schimbării caracteristicilor
fenomenului (volum, intensitate, structură) pe o perioadă de timp, a
posibilităţii producerii evenimentului infracţional.
3.2.4 Funcţia profilactică
Funcţia profilactică, de cercetare a remediilor criminalităţii, a fost
pusă în evidenţă îndeosebi de curentul criminologiei clinice, care a adus în
atenţia cercetătorilor problema studierii unor mijloace de tratament menite
să contribuie la prevenirea criminalităţii, profilaxia crimei şi la tratamentele
de resocializare.

38
R. Gaussin, op. cit., p. 21
39
Ad. Şt. Tulbure, op cit., p. 21
40
Fl.Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti 1978, p. 873

229
 În literatura criminologică română, funcţia profilactică este apreciată
ca fiind materializată în sintetizarea rezultatelor privind etimologia
fenomenului, înlănţuirea lor logică şi în transpunerea acestora într-un sistem
coerent de măsuri de combatere şi de prevenire a infracţionalităţii.41
Criminologia utilizează o serie de concepte de ordin profilactic:
reacţie socială, răspuns social, tratament, reintegrare, resocializare.
În prezent, asistăm la reevaluarea ideii de prevenire în contextul
preocupărilor privind umanizarea reacţiei sociale faţă de fenomenul
infracţional. Acest tip de reacţie socială este perceput ca o valoare culturală
importantă ce caracterizează civilizaţia spirituală contemporană.

41
R.M. Stănoiu, op. cit. p.38

230
 CAPITOLUL III

DOMENIUL CRIMINOLOGIEI
Pentru a determina domeniul criminologiei este necesar să realizăm,
pe de o parte o delimitare a ramurilor acesteia iar pe de altă parte să
distingem între criminologie şi alte domenii ale spiritului.
În raport de întinderea obiectului de studiu, literatura criminologică42
admite existenţa unei criminologii generale care studiază fenomenul
criminal, în integralitatea sa (trăsături, criminalul, crima, mijloacele de
combatere etc.) şi a unei criminologii speciale (sectoriale) ce are în vedere
studiul unor sectoare (părţi) ale criminalităţii (ex. criminalitatea organizată)
a unor categorii de criminali (ex. recidivişti) etc.

42
I.Oancea, op. cit.p.15

231
 În funcţie de scopul urmărit, există o criminologie teoretică
preocupată în principal de studiul teoretic al fenomenului infracţional43 şi o
criminologie aplicativă (clinică) ce examinează fenomenul delincvenţei sub
aspectul evaluării rezultatului produs asupra sa, prin acţiunea mijloacelor de
combatere. Asemănător medicinii clinice, criminologia clinică realizează o
examinare multilaterală a subiectului apoi fixează un diagnostic al cauzelor
infracţiunii şi efectuează un prognostic privind conduita viitoare a
infractorului.
1. Criminologia şi dreptul penal.
Ştiinţa criminologiei studiază infracţiunea ca fenomen social, iar
dreptul penal, în calitatea sa de disciplină normativă studiază conţinutul
abstract al normei penale. Criminologia este o ştiinţă empirică, operează cu
raţionamente inductive, cercetătorul criminolog practică întocmai ca o
virtute îndoiala ştiinţifică, în timp ce dreptul penal este o ştiinţă normativă,
utilizează metoda deducţiei iar juristul practică certitudinea, rigoarea
juridică.
Progresele obţinute în cercetare de fiecare dintre ele, servesc
dezvoltarea ambelor ştiinţe.
2. Criminologia si dreptul procesual penal se află într-o relaţie
strânsă. Ştiinţa criminologiei manifestă interes pentru principiile şi normele
care guvernează desfăşurarea procesului penal. Examinarea efectelor
reacţiei sociale asupra fenomenului criminal se efectuează cu observarea
concomitentă a nivelului şi modului de respectare a garanţiilor procesuale.
Rezultatele cercetării criminologice au influenţat legislaţiile
procesual-penale moderne (ex. reglementarea examenului medico-psiho-
social).
3. Criminologia şi Penologia (ştiinţa penitenciară).
La începuturile sale, ştiinţa penitenciară a fost asimilată
criminologiei apoi s-a desprins treptat ca o ramură ştiinţifică având ca
obiect de studiu sancţiunile penale executate în mediul penitenciar.
În urma diversificării sistemului sancţionator, a introducerii
sancţiunilor alternative neprivative de libertate, au devenit uzuale
denumirile de penologie sau de drept execuţional.
Dacă în doctrina europeană este recunoscută autonomia Penologiei,
fortificată prin realizarea unei organizaţii ştiinţifice internaţionale
autonome, în doctrina nord-americană aceasta este considerată, de regulă, ca
fiind inclusă în criminologie.

43
G.Vold, Criminologia teoretică Oxford, 1958 (traducere)

232
 Ştiinţa criminologiei este preocupată de efectele criminogene ale
pedepselor, îndeosebi ale celor privative de libertate constând în
depersonalizarea subiectului, de programele de resocializare promovate.
Cercetarea criminologică a reuşit, prin rezultatele sale, să producă o
schimbare esenţială în concepţia privind scopul şi funcţiile pedepsei, în
sensul umanizării acesteia.
4. Criminologia şi politica penală (anti-criminală)
Pentru desemnarea activităţii de analiză a fenomenului infracţional şi
aplicarea unei strategii de răspuns, în doctrina criminologică se utilizează de
regulă noţiunile de politică penală sau criminală. În literatura criminologică
franceză, efectuându-se o delimitare între cele două noţiuni, se apreciază că
a doua (”politique criminelle") ar fi mai cuprinzătoare. Nefiind însă o
formulare strict riguroasă, s-a propus utilizarea termenului de politică anti-
criminală44 ("politique anti - criminelle"), termen care a fost privit favorabil
şi de unii autori români45. În literatura de specialitate din România, se
foloseşte, de regulă, noţiunea de "politică penală" într-un sens mai larg decât
activitatea represivă strictă46.
Într-o abordare managerială, pragmatică,specifică mentalităţii
contemporane, politica penală este definită concis "o gestiune a fenomenului
criminal".
Ştiinţa politicii penale, ca ramură a sistemului ştiinţelor politice este
definită ca o “ştiinţă integratoare care stabileşte principii şi reguli,
elaborează modele ale acţiunii politice de prevenire şi combatere a
criminalităţii, determină căi şi mijloace strategice şi tactice pentru
înfăptuirea acestei acţiuni politice în mod eficace în prezent şi în perspectivă
"47.
Această ştiinţă efectuează conexiunea între criminologie, ştiinţele
penale şi ştiinţele politice, evaluează la un nivel de generalitate superior
criminologiei, concluziile privind funcţi-onarea mecanismului social-juridic
de combatere a criminalităţii şi integrează activitatea de prevenire şi de luptă
împotriva fenomenului criminal în cadrul sistemului politic al ţării. Obiectul
politicii penale conţine trei elemente esenţiale: analiza, decizia şi aplicarea
strategiei de ripostă.
După analizarea şi evaluarea datelor ce caracterizează fenomenul
infracţional, ştiinţa politicii penale elaborează la nivel teoretic, un proiect de
strategie. Acesta este pus la dispoziţia factorilor de decizie care, după

44
G. Picca, op. cit.p.33
45
V. Cioclei, op. cit.p.50
46
C. Bulai op. cit.p.14
47
A. Dincu, op. cit. p.21

233
examinarea şi operarea unor modificări, îl adoptă şi îl impun drept decizie
de politică penală.
La nivel aplicativ, se realizează punerea în funcţiune a strategiei
penale de ripostă prin mijloacele de luptă specifice: sancţiuni civile sau
administrative cu caracter preventiv, sancţiuni penale, practici instituţionale
etc.
O evaluare ştiinţifică efectuată la nivel teoretic de ştiinţa politicii
penale, nu poate face abstracţie de rezultatele cercetării criminologice.
La nivel practic, criminologia aplicativă examinează rezultatele unei
strategii decise anterior.
Politica penală (anti-criminală) a fost definită, în literatură, ca fiind
"ansamblul teoriilor şi strategiilor concepute în scopul stăpânirii
fenomenului criminal, precum şi sistemul mijloacelor aplicate efectiv, de
către stat, în acelaşi scop".48 Problema raporturilor dintre criminologie, drept
penal şi politica penală nu poate fi epuizată fără examinarea posibilităţilor
de a "controla" fenomenul infracţional. "Controlul criminalităţii" presupune
pe de o parte cunoaşterea fenomenului iar pe de altă parte stăpânirea
acestuia.
a. Cunoaşterea criminalităţii se realizează prin examinarea de către
ştiinţa politicii penale a informaţiilor furnizate de criminologia teoretică şi
valorificarea lor în deciziile de politică penală. Rezultatele obţinute prin
punerea în practică a deciziilor sunt evaluate de criminologia aplicativă care
obser-vând impactul obţinut asupra criminalităţii caută soluţiile adecvate.
Circuitul informaţiei ştiinţifice se închide prin comunicarea noilor date
ştiinţei politicii penale în vederea corectării deciziilor de politică penală.
b. Stăpânirea fenomenului infracţional s-ar putea obţine dacă acest
circuit ar funcţiona conform principiului perpetuum-mobile. În realitate, s-a
dovedit că funcţionarea ideală a acestui sistem este doar un deziderat, în
practică fiind constatate numeroase disfuncţionalităţi care îl perturbă mai
mult sau mai puţin.
Dintre cele mai semnificative impedimente sunt: inconsistenţa sau
lipsa rezultatelor în cercetarea criminologică, lipsa de voinţă politică pentru
crearea unui sistem judiciar puternic şi independent, lipsa mijloacelor
financiare în condiţiile existenţei unei mari criminalităţi economico-
financiare etc.
Lipsa de comunicare cu consecinţe negative în ceea ce priveşte
controlul fenomenului criminal a fost remarcată în doctrină de anumiţi

48
V. Cioclei, op. cit. p. 52

234
autori care au observat că politica penală "se inspiră de o manieră
insuficientă din învăţămintele criminologiei"49.

PARTEA a II-a

PRINCIPALELE TEORII CRIMINOLOGICE

CAPITOLUL I

TEORII CLASICE PRIVIND CRIMINALITATEA

1. Retrospectivă istorică
Deşi criminologia, ca ştiinţă, s-a constituit abia în sec. al XIX-lea,
spiritul uman a fost preocupat, cu mult înainte, să analizeze şi să formuleze

49
G. Picca, op., cit., p.35

235
explicaţii privind fapta criminală şi autorul ei. Această preocupare este
reflectată în lucrări filozofice, literare şi chiar juridice ale antichităţii.
Platon, în opera sa "Statul" remarca drept cauze ale crimelor,
ignoranţa, lipsa de cultură, educaţia slabă şi "greşita organizare a statului".
Aristotel, expunându-şi concepţia despre crimă, aprecia că aceasta
este săvârşită când autorul, evaluând între plăcere şi durere va concluziona
fie că riscul de a fi pedepsit este redus, fie că pedeapsa este inferioară
avantajelor, plăcerilor pe care crima le aduce. El enumera, de asemenea,
printre cauzele criminalităţii, sărăcia.
Cicerone, Quintilian şi Seneca (sec.I.î.e.n.) în Roma antică, s-au
inspirat de la filozofii greci şi examinând problema consecinţelor pedepsei,
au pus în evidenţă rolul preventiv al aplicării acesteia, atât prin îndreptarea
autorului cât şi prin inhibarea manifestărilor antisociale ale celorlalţi
membri ai societăţii.50
Evului Mediu i-a fost caracteristică o viziune diabolică asupra crimei,
însă treptat, gânditorii aceleiaşi epoci au început să dezvolte un spirit nou, al
Renaşterii care a iluminat secolele următoare.
Criminologia a început să se definească drept o preocupare distinctă
a spiritului uman, în cea de-a doua jumătate a sec. al. XVIII-lea, cunoscut
sub denumirea de "secolul luminilor”, sub impulsul operelor unor mari
gânditori ai vremii: Hugo Grotius, Spinoza, F. Bacon, J. Locke, Voltaire,
Rousseau, Montesquieu, Cesare Beccaria.
Aceştia au dezvoltat şi promovat în diverse domenii ale culturii, teza
conform căreia criminalitatea îşi are originea în pauperitate, ignoranţa
oamenilor şi în nedreptatea socială.

50
Ov. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed.ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985.
vol. I, p.61-1o5.

236
 Cesare Beccaria (1738-1794) este apreciat în literatura de
specialitate, fondator al dreptului penal modern şi, totodată, precursor al
gândirii criminologice.
El a absolvit cursurile Universităţii din Pavia obţinând titlul de
doctor în drept canonic şi drept roman. Preocupat de dezbaterile de idei
specifice perioadei premergătoare Revoluţiei franceze de la 1789, participa
la întâlnirile unui grup de tineri intelectuali unde se discutau subiecte literare
şi folozofice. Aceştia l-au încurajat şi sprijinit în sistematizarea, dezvoltarea
şi publicarea ideilor sale într-o lucrare, cuprinzând soluţii ale principalelor
probleme de drept ce frământau societatea la sfârşitul "secolului luminilor".
Având în vedere caracterul revoluţionar al ideilor sale şi intuind
posibilitatea unei "coliziuni" cu interesele autorităţilor, îndeosebi ale celor
bisericeşti, Cesare Beccaria şi-a luat unele măsuri de prevedere atât prin
maniera de expunere cât şi prin asigurarea protecţiei din partea unor
personalităţi publice.
În anul 1764, la vârsta de 26 de ani, Beccaria a publicat la Milano,
lucrarea "Despre delicte şi pedepse" (Delle delicte e delle pene) care a
produs un viu interes printre jurişti şi în opinia publică. Ea a fost tradusă, în
scurt timp, în principalele limbi de circulaţie internaţională şi a generat
transformări remarcabile în sistemele penale ale vremii.
Prin această lucrare, Beccaria a reuşit să înlăture vechea viziune
despre sistemul judiciar penal si să impună o viziune modernă caracterizată
prin câteva idei importante51.
1. Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, elaborarea unui
corp de legi scrise, clare şi accesibile.
Beccaria a remarcat importanţa principiului legalităţii incriminării si
pedepselor, exprimat în operele filozofilor sec. al. XVIII-lea şi l-a
argumentat în lucrarea sa. El a relevat faptul că cetăţeanului nu i se pot
limita drepturile individuale decât prin voinţa legiuitorului (reprezentant al
voinţei generale); cetăţeanul trebuie protejat de abuzul puterii, sens în care
trebuie să cunoască ceea ce este permis şi ceea ce este interzis (înaintea
pedepsei trebuie să existe avertismentul).
Acest principiu şi-a găsit consacrarea în Constituţia SUA şi în
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789.
Exprimarea principiului legalităţii incriminării şi pedepsei în limba
latină prin celebrul adagiu "nullum crimen, nulla poena sine lege" este opera

51
A se vedeaV.Cioclei, op. cit.p.67

237
cunoscutului jurist german Johann Anselm Feuerbach, autorul Codului
penal bavarez din 1813, reprezentant al şcolii clasice a dreptului penal.
2. Pedeapsa este justificată prin caracterul ei retributiv, descurajant
si util pentru conservarea ordinii sociale.
Beccaria a susţinut principiul libertăţii totale de acţiune a individului
în conformitate cu teoria liberului arbitru. In aceste condiţii pedeapsa era
privită ca o reacţie justă şi proporţională cu fapta săvârşită. Scopul ei nu era
acela de a chinui făptuitorul, ci de a-l împiedica, atât pe el, cât şi pe ceilalţi
membri ai colectivităţii (prin exemplul prezentat) de a mai leza interesele
generale ale societăţii.
3. Pedepsele aplicate trebuie să fie moderate, însă certe si prompte.
Remarcând practica instanţelor epocii de a pedepsi prin recurgerea la
suplicii barbare, Beccaria a evidenţiat caracterul "contagios" al pedepselor
violente întrucât generează, prin imitaţie, sporirea comportamentelor
violente în societate: "Acelaşi spirit de ferocitate care dicta legi de sânge
legiuitorului, punea pumnalul în mâinile asasinului ori paricidului"52.
Beccaria a observat cu claritate că pedepsele barbare practicate de-a
lungul secolelor nu au exercitat un rol preventiv, dovada fiind crimele care
au continuat a fi comise. Concluzia logică la care a ajuns a fost aceea că
perspectiva unei pedepse moderate dar inevitabile exercită un rol preventiv
mai eficace decât riscul vag al unei pedepse mari însă cu o şansă de aplicare
redusă.
4. Abolirea pedepsei cu moartea
Întemeiat pe concepţia filozofică a "contractului social" care domina
convingerile iluminiştilor, Beccaria a susţinut cu fermitate că omul poate
renunţa temporar la libertatea sa însă nu poate renunţa la viaţa sa, care i-a
fost dată prin voinţa divină. El a argumentat necesitatea abolirii pedepsei cu
moartea evidenţiind lipsa efectului preventiv în urma practicii îndelungate
de aplicare a acesteia. Mai mult, a relevat adevărul că severitatea pedepsei
are un efect mai redus asupra spiritului uman decât durata ei.
5. Adoptarea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea
ca judecata si probele să fie publice.
Beccaria s-a pronunţat împotriva ierarhiei probelor cerând
administrarea acestora în proces public, lipsit de proceduri secrete şi
delaţiune care sunt contrare ideii de justiţie.
Stabilirea vinovăţiei trebuia să se întemeieze pe "convingerea
intimă" a judecătorului.
6. Renunţarea la tortură ca procedeu de anchetă, ca mijloc de
obţinere a probelor.

52
C.Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1965, p.52

238
 Beccaria a efectuat, în lucrarea sa, o analiză a cazurilor în care era
utilizată tortura: recunoaşterea săvârşirii faptei cercetate, mărturisirea
săvârşirii altor fapte, indicarea eventualilor participanţi la comiterea faptei,
ajungând la concluzia că aceasta este inumană şi inutilă sub aspect juridic :
“Tortura este deseori un mijloc sigur de a-l condamna pe inocentul slab şi de
a-l achita pe sceleratul robust”53.
7. Necesitatea prevenirii crimelor
Ideea prevenirii a fost formulată încă de învăţaţii antichităţii, iniţial
ca perceput medical, fiind preluată şi generalizată apoi, de filozofi iluminişti
ca Montesquieu. Operele acestuia au constituit sursă de inspiraţie pentru
Beccaria care a reflectat asupra mijloacelor de prevenire a crimelor şi a
concluzionat că “merită mai mult a preveni crimele, decât a le pedepsi ”.
Ideea de prevenire reprezintă o finalizare firească a tuturor ideilor
novatoare privind natura şi rolul legii penale, sancţiunii prevăzute de
aceasta.
Beccaria şi-a încheiat lucrarea sintetizând într-o frază sugestivă
esenţa ideilor sale :
“Pentru ca o pedeapsă să nu constituie un act de violenţă împotriva
cetăţeanului ea trebuie să fie esenţialmente publică, promptă, necesară, cea
mai slabă dintre pedepsele aplicabile în circumstanţele date, proporţională
cu delictul si stabilită prin lege”54.
Ideile lui Beccaria în contemporaneitate
Ideile expuse în lucrarea lui Beccaria exprimă valori cultural -
juridice însuşite de principalele sisteme de drept ale lumii. Chiar dacă au
fost recunoscute încă din secolul al XVIII -lea, aplicarea lor în practică
reprezintă încă un deziderat al contemporaneităţii.
1. Principiul legalităţii încriminării şi pedepsei deşi este consacrat în
majoritatea codurilor penale şi legilor fundamentale ale statelor civilizate
este limitat în practică de lipsa clarităţii multor texte legale (obscure chiar
specialiştilor), precum şi de “inflaţia” legislativă care pune în imposibilitate,
cetăţenii, de a cunoaşte o legislaţie penală stufoasă, în integralitatea ei.
Prezumţia legală “nemo censetur ignorare legem” rămâne astfel, fără o
acoperire concretă în practică.
2. Politicile represive au avut drept constantă caracterul retributiv şi
descurajant al pedepsei. Unele concepţii contemporane reiau principiul
utilitarist considerând pedeapsa ca o barieră în calea delincventului dotat
cu un liber arbitru absolut .

53
Idem p.31.
54
Idem p.224

239
 3. Cercetările criminologice contemporane au dovedit ineficienţa
sporirii pedepselor, respectiv eficienţa aplicării unor pedepse mai reduse dar
certe.
4. Pedeapsa cu moartea a fost abrogată în majoritatea statelor
europene, precum şi în alte ţări semnatare ale celui de-al doilea protocol
facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice adoptat
de O.N.U. la 16.12.1966. Cu toate acestea, la nivel mondial dar şi în ţările
semnatare ale protocolului (cu anumite ocazii) continuă discuţiile
controversate.
5. Pe plan internaţional persistă sciziunea între sistemele judiciare de
tip acuzatorial (anglo-american) şi cel de tip inchizitorial sau mixt (european
- continental). Se constată însă o tendinţă de apropiere constând în
“deschiderea “ fazei de urmărire penală, specifică sistemului european -
continental, prin renunţarea la caracterul secret şi conferirea unor drepturi
suplimentare inculpatului, apărătorului, prin reglementarea instituţiei
judecătorului de libertăţi etc.
6. Pentru combaterea torturii ca mijloc de anchetă au fost realizate
două instrumente internaţionale: Convenţia O.N.U. împotriva torturii şi a
altor pedepse ori tratamente cu cruzime, ori degradante, din 1984 şi
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante, din 1987.
7. Principiul prevenirii criminalităţii, concretizat în tactici şi strategii
preventive, reprezintă o componentă esenţială în cadrul politicilor anti-
criminale contemporane.
Sunt de remarcat caracterul actual reformator şi dimensiunea
criminologică universală a ideilor lui Beccaria.
2. Şcoala clasică
Prin ideile sale, C. Beccaria a pus bazele şcolii clasice a dreptului
penal care a dominat timp de un secol gândirea şi practica juridico- penală.
Şcoala clasică şi-a propus în plan practic o diminuare a pedepselor
iar în plan teoretic studiul abstract al crimei, considerată ca o entitate
juridică. Prin reformele legislative pe care le-a generat, a reuşit o ameliorare
a tehnicilor juridice şi o umanizare a justiţiei penale.
În contextul amplificării cercetărilor ştiinţifice, în a doua jumătate a
secolului al XIX -lea au apărut primele explicaţii ale fenomenului
criminalităţii formulate de cercetători grupaţi în şcoli criminologice, în
raport de factorii consideraţi determinanţi : fizici, economici, sociali.
2.1. Şcoala geografică sau cartografică a fost reprezentată de
Lambert Adolphe Jaques Quetelet (1796-1874) matematician, fost director
al Observatorului astronomic din Bruxelles şi André Michel Guerry (1802-

240
1866) jurist, fost director în departamentul de statistică penală al
Ministerului Justiţiei din Franţa.
Quetelet şi-a expus ideile în principala sa lucrare “Despre om şi
dezvoltarea facultăţilor sale sau Eseu de fizică socială” (1835). El a aplicat
fenomenelor sociale categorii specifice fizicii realizând “fizica socială”. A
identificat existenţa unui “om mediu” reprezentat din majoritatea populaţiei
şi a unor indivizi situaţi în zona extremelor, cu tendinţe foarte slabe sau
foarte puternice spre delincvenţă.
Este relevată importanţa educaţiei morale care prevalează asupra
instrucţiei şcolare, precum şi ideea potrivit căreia nu sărăcia generează
criminalitatea ci discrepanţa între posibilităţile materiale şi nevoile,
aspiraţiile oamenilor.
Guerry a publicat o lucrare privind relaţia dintre instrucţie şi
criminalitate intitulată “ Eseu asupra statisticii morale în Franţa “ (1833). El
a remarcat o regularitate în ceea ce priveşte criminalitatea unor
departamente franceze şi supunerea comportamentului uman anumitor legi,
asemănător fenomenelor naturale.
Cei doi cercetători au examinat datele statistice franceze şi au
concluzionat că fenomenul delincvenţei este supus “legii termice a
criminalităţii”, respectiv că infracţiunile împotriva persoanelor sunt
frecvente în regiunile sudice şi în sezonul cald iar infracţiunile împotriva
patrimoniului predomină în regiunile nordice, în timpul sezonului rece.
2.2. Şcoala lyoneză (şcoala mediului social) a fost reprezentată de
Alexandre Lacassagne (1843-1924) profesor de medicină legală la
Universitatea din Lyon.
Concepţia teoretică conturată de această şcoală a fost sintetizată în
patru aforisme rămase celebre:
- “orice act dăunător existenţei unei colectivităţi este o crimă”;
- “orice crimă este un obstacol în calea progresului”;
- “mediul social este “supa de cultură” (buillon de culture) a
criminalităţii; microbul este criminalul, un element care nu are importanţă
decât în ziua în care găseşte “supa care îl face să fermenteze”;
- “societăţile au criminalii pe care îi merită”55;
Într-o altă opinie exprimată în literatură, Lacassagne a fost un
admirator, în secret, al colegului său italian, medicul legist Lombroso, autor
al teoriei anormalităţii biologice ale cărui teme de cercetare le-a urmat în
mod consecvent (studiul criminalului ca o specie de animal, studiul

55
H. Souchon, “Alexandre Lacassagne et l’Ecole de Lyon”, Reflexion sur les aphorismes
et ce concept du “Milieu Social” în RSC/DPC nr.2/1974 p. 538 citat de V.Cioclei, op. cit.
p.89

241
tatuajului etc.). În concluzie, Lacassagne ar fi fost el însuşi un adept al
determinismului biologic iar afirmaţiile privind rolul mediului social au
survenit drept “strategie de valorizare, de distincţie” a şcolii franceze
(lyoneze) în raport cu şcoala italiană.
2.3. Şcoala interpsihologică a fost fondată de criminologul francez
Gabriel Tarde (1843-1904) magistrat de carieră, autor al lucrărilor
“Criminalitatea comparată” (1886) şi “Legile imitaţiei” (1890). Tarde
consideră sociologia o interpsihologie, în măsura în care esenţa sociologiei o
reprezintă, în fapt, raporturile interindividuale.
Urmărind evoluţia criminalităţii el a remarcat creşterea acesteia, în
cifre absolute, însă a atras atenţia asupra posibilelor capcane pe care le
prezintă statistica, inclusiv specularea acesteia în scopuri politice.
Tarde a încercat să explice fenomenul criminal punând în evidenţă
relaţia dintre moralitate şi progresul social precum şi rolul imitaţiei în
formarea comportamentului criminal. Conform teoriei sale, imoralitatea
“frapează privirile şi străluceşte imitativ” oamenii fiind tentaţi să se
“copieze” unul pe celălalt astfel cum o dovedeşte proporţia, în creştere, a
recidiviştilor printre condamnaţi.
Raporturile interumane fiind guvernate de imitaţie, fapt social
fundamental, în concepţia lui Tarde, fenomenul criminal poate fi explicat
prin comportarea indivizilor potrivit cutumelor acceptate, de către mediul
lor, comportamentul criminal fiind un comportament imitat.
2.4. Şcoala socialistă este reprezentată de orientarea filozofico-
criminologică născută în jurul lui Karl Marx (1818-1883) şi Frederich
Engels (1820-1895).
Studiind fenomenul criminalităţii, în cadrul mai larg conturat de
viaţa social-economică, cei doi filozofi au concluzionat că infracţionalitatea
este guvernată de inegalitatea economică. Aceasta fiind o caracteristică a
regimului capitalist rezultă că însuşi capitalismul naşte criminalitate.
Relaţia între factorii economici şi criminalitate a format obiect de
studiu pentru unii criminologi francezi, germani, belgieni care au relevat
influenţa crizelor economice şi a pauperităţii asupra fenomenului criminal.
Şcoala socialistă, animată de motive ideologice, a generalizat aceste
explicaţii parţiale ale criminalităţii, săvârşind o eroare ştiinţifică remarcată şi
criticată, chiar în acea perioadă, de Garofalo. Criminologul italian a
evidenţiat, în temeiul unor date statistice, că fenomenul criminal rămâne
constant în cifre absolute iar ceea ce se modifică este doar structura: în
perioadele de criză economică creşte numărul infracţiunilor contra
patrimoniului iar în perioadele de belşug material creşte numărul
infracţiunilor împotriva persoanei şi scad infracţiunile contra patrimoniului.

242
 După examinarea statisticilor, R. Garofalo a concluzionat că
oscilaţiile în echilibrul economic, întotdeauna instabil prin natura sa, nu
reprezintă adevărata cauză a criminalităţii ci numai forma sub care aceasta
se manifestă.
Cu toate criticile care i s-au adus, această şcoală criminologică s-a
perpetuat până în perioada contemporană fiind sprijinită politic, în fostele
state socialiste din dorinţa de a deveni o “nouă criminologie”.
Alături de concluzia potrivit căreia criminalul este o victimă a
capitalismului bazat pe exploatare iar fenomenul criminalităţii o “expresie a
luptei de clasă”, criminologia marxistă a conchis că, în ţările socialiste,
criminalitatea era o consecinţă a mentalităţii moştenite din capitalism. În
această logică, “înaintarea pe calea comunismului” urma să conducă la
dispariţia inevitabilă a fenomenului criminal.
În fapt, căderea comunismului a lipsit şcoala criminologică marxistă
de principalul ei suport, ideologic, lăsând-o într-o criză profundă.
2.5. Şcoala sociologică l-a avut ca principal reprezentant pe
sociologul francez Emile Durkheim (1858-1917), considerat unul din
fondatorii sociologiei.
Fiind preocupat şi de studiul criminalităţii, Durkheim s-a remarcat
printr-o serie de idei originale şi deosebit de interesante.
1. Considerarea criminalităţii ca un fenomen de normalitate socială
(cunoscut de toate societăţile), expresie a unei societăţi sănătoase, trăsături
din care rezultă următoarele consecinţe:
- criminalitatea fiind un fenomen normal, nu îşi are originea în cauze
excepţionale ci în structura culturii căreia îi aparţine;
- fiind rezultanta marilor curente colective ale societăţii, existenţa şi
raporturile criminalităţii cu ansamblul structurii sociale au un caracter de
permanenţă;
- criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată exclusiv în raport cu o
cultură determinată în timp şi spaţiu
2. Existenţa unei tendinţe, în societate, de “slăbire a rolului normelor
sociale” denumită “anomie” (din grecescul a nomos: fără lege). Această
tendinţă este consecinţa dorinţei individului de satisfacere a unor idealuri de
confort material şi spiritual, în condiţiile imposibilităţii realizării pe cale
legală a idealurilor propuse şi unanim acceptate de societatea în care
trăieşte.

243
244
 CAPITOLUL II

1. ŞCOALA POZITIVISTĂ
Şcoala pozitivistă a dreptului penal cunoscută şi sub denumirea de
“pozitivismul italian” a apărut ca urmare a semi-eşecului înregistrat de
şcoala clasică, concretizat în neidentificarea unor soluţii eficace pentru
limitarea fenomenului infracţional.
Această şcoală şi-a propus în plan practic, diminuarea criminalităţii
aflate în creştere continuă, iar în plan teoretic, studiul complet al delictului
ca raport juridic, acţiune umană, ca fapt social, precum şi studiul autorului
acesteia, delincventul.
Şcoala pozitivistă a marcat o etapă importantă în istoria
criminologiei, căreia i s-a recunoscut statutul de ştiinţă abia începând cu
cercetările pozitiviste. În fapt, pozitivismul italian a sintetizat, pe criterii
ştiinţifice, toate preocupările privind cercetarea fenomenului criminal şi a
pus bazele unor concepţii care au constituit mai târziu rampe de lansare
pentru teoriile moderne.
1. Pozitivismul a fost favorizat de dezvoltarea cercetării ştiinţifice,
(aplicarea metodei inducţiei pozitive), a cercetărilor în domeniul frenologiei
şi psihiatriei, efectuate de medicii francezi Gall şi Morell.

245
 1.1. Franz Joseph Gall (1758-1828), autor al lucrării “Anatomia şi
fiziologia sistemului nervos în general şi a creierului în particular”, a
formulat o teorie a tendinţelor umane care ar influenţa comportamentul
omului. Conform teoriei sale, prin palparea exterioară a craniului (tehnica
cranioscopiei) se pot identifica trei zone corespunzând anumitor tendinţe
(instinctul de apărare, tendinţa spre omor localizate în spatele, respectiv
deasupra canalului auditiv extern, instinctul de proprietate şi tendinţa spre
furt situat în partea frontală mijlocie). Zona este proeminentă dacă tendinţa
este dezvoltată şi atrofiată dacă tendinţa este slabă.
1.2. Benedict Augustin Morell (1809-1873) şi-a sintetizat rezultatele
cercetărilor în lucrarea intitulată “Tratat privind degenerescenţele fizice,
intelectuale şi morale ale speciei umane” publicată în 1857.
Potrivit concepţiei sale, degenerescenţa este o maladie ereditară cu
efect deviant pentru individul afectat. A abordat de asemenea problema
nebuniei morale şi a efectuat o clasificare a maladiilor mentale arătând care
dintre ele au efect criminogen.
2.Cesare Lombroso (1835-1909) şi-a efectuat studiile de anatomie şi
patologie la Universităţile din Padova, Viena şi Pavia. După absolvire a
profesat în calitate de medic militar apoi i s-a încredinţat cursul de psihiatrie
la Universitatea din Pavia. Din 1876 a devenit profesor de medicină legală
la Universitatea din Torino.

Principala sa lucrare, “L’uomo delinquente”56 (omul criminal),

publicată în 1876, expune teoria anormalităţii biologice, autorul devenind
celebru în urma traducerii cărţii în principalele limbi de circulaţie
internaţională.

56
C. Lombroso, Omul delincvent, Ed. Maiastra, Bucuresti, 1992, vol. I, p.146

246
 Ipoteza atavismului (oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic), i-a
fost sugerată lui Lombroso de descoperirea în zona occipitală medie a
craniului unui criminal, a unei adâncituri (fosetă).
Ulterior, autorul a întreprins o serie de cercetări, studiind pentru
verificarea acestei ipoteze, caracteristicile unui mare număr de cranii ale
infractorilor. Lombroso a reuşit să distingă o serie de trăsături craniene,
frecvent întâlnite la infractor, punându-le în evidenţă ca stigmate ale omului
criminal: orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale,
pomeţii şi fălcile voluminoase, sinusurile frontale pronunţate, apendice
lemurian al fălcilor. (foto)

Autorul şi-a extins cercetările la omul sălbatic şi la copil în care

vedea un mic primitiv, a studiat criminalii în viaţă sub aspect anatomic şi
fiziologic. A studiat, de asemenea, unele aspecte social-culturale: tatuajul,
alcoolismul, jargonul, credinţa şi practica religioasă, literatura preferată de
criminali etc.
În cazul criminalului care întruneşte mai multe anomalii, îndeosebi
de natură atavică, Lombroso concluziona că acesta reprezintă un criminal
înnăscut, respectiv un individ ale cărui înclinaţii criminogene sunt atât de
puternice încât nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului.
Aceste anomalii nu ar fi prin ele însele generatoare de crimă, ci au
semnificaţia unor predispoziţii pentru comiterea de acte criminale.
Într-o fază mai avansată a studiilor, Lombroso s-a ocupat de
malformaţiile morfo-funcţionale de natură degenerativă, cercetări orientate
îndeosebi spre componenta psihică. Din examinarea “criminalului nebun”,
autorul identifică aceleaşi stigmate pe care le explică prin degenerescenţă.

247
 În faza finală a cercetărilor sale Lombroso a studiat epilepsia
considerată ca un factor important în criminogeneză, o punte de legătură
între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral.
Cercetările lombrosiene au ajuns la constatări utile şi actuale cum
sunt cele referitoare la infractorii bolnavi mintal şi cele privind negarea ideii
de liber arbitru, a celei de răspundere morală ca temei al represiunii.
3. Raffaele Garofalo (1851-1934), magistrat de carieră, este
cunoscut ca un reprezentant de seamă al pozitivismului italian.
Concepţia sa, “teoria anormalităţii morale” a fost expusă în
principala lucrare intitulată “Criminologie”, publicată în anul 1885 apoi
tradusă şi publicată în limbile de circulaţie internaţională. Titlul acesteia a
fost preluat şi consacrat drept denumire a ştiinţei având ca obiect studiul
fenomenului criminal. Originalitatea teoriei lui Garofalo constă în faptul că,
deşi era jurist, a privit noţiunea de crimă din punct de vedere sociologic iar
nu juridic. Autorul şi-a întemeiat concepţia pe noţiunea de delict natural.
Astfel, spre deosebire de delictele convenţionale care sunt creaţii ale
legiuitorului, variabile în timp şi spaţiu, delictele naturale sunt caracterizate
prin constanţă, prin invariabilitate în timp şi spaţiu. Conform acestei teorii,
noţiunea de crimă în sens sociologic ar trebui să cuprindă doar categoria
delictelor naturale.
Încercând să definească delictul natural prin analiza sentimentelor,
Garofalo aprecia că o crima ca fiind o acţiune dăunătoare care răneşte acele
sentimente “pe care le numim simţul moral al unei colectivităţi umane”. În
categoria sentimentelor altruiste cele mai constante sunt mila şi cinstea
(probitatea) care pot fi întâlnite la toate popoarele, la toate clasele sociale şi
care trebuie să fie lezate “în măsura medie” pentru a fi în prezenţa unui
delict natural .
Criminalul, la rândul său, este caracterizat prin indiferenţa afectivă,
identificat drept “un monstru în plan moral”, căruia îi lipseşte total
altruismul.
Garofalo admite însă existenţa unei zone intermediare între
delincvenţi şi oamenii normali, în care îi plasează pe indivizii care ofensează
moderat sentimentele de milă şi probitate, mai ales “din lipsa de educaţie
sau de reţinere convenţională”.

248
 Criminalul tipic după R. Garofalo
A constatat de asemenea, în temeiul datelor statistice, că instrucţia
şcolară nu are un efect direct şi benefic asupra fenomenului criminal,
respectiv scăderea numărului de analfabeţi nu implică scăderea numărului
de infracţiuni ci creşterea numărului de infractori analfabeţi.
Garofalo a remarcat rolul benefic pe care l-ar putea avea religia în
limitarea fenomenului infracţional însă numai în măsura în care perceptele
moralei religioase sunt receptate în copilărie.
Privitor la rolul factorilor economici în criminogeneză, a demonstrat
cu argumente pertinente, că aceştia nu reprezintă adevărata cauză a
criminalităţii şi a criticat teoriile socialiste contemporane.
Sunt de remarcat contribuţiile lui R. Garofalo constând în
introducerea termenului de periculozitate (temibilitate) a infractorului,
respectiv enunţarea principiului potrivit căruia criteriul de proporţionalizare
a pedepsei trebuie să fie cel al periculozităţii criminale. De asemenea, a
evidenţiat necesitatea efectuării anchetei sociale.
4.Enrico Ferri (1856-1929) eminent jurist, profesor la Universităţile
din Roma, Torino şi Bruxelles, membru în Parlamentul italian, s-a remarcat
printr-o vastă activitate ştiinţifică. În materie criminologică, principalele sale
idei sunt cuprinse în lucrarea intitulată “Noile orizonturi ale dreptului penal”
(1881) republicată sub titlul “Sociologie criminală”.
Teoria anormalităţii bio-psiho-sociale formulată de Ferri reprezintă
un tablou sintetic al tuturor explicaţiilor ştiinţifice date fenomenului
infracţional până la acea dată: fenomen de normalitate (biologică sau
socială), anormalitate biologică (atavism, degenerescenţă etc.), anormalitate
socială (influenţe sociale, economice etc.). Criminologul italian a ajuns la

249
concluzia că aceste explicaţii constituie fiecare “adevăruri parţiale” deoarece
delictul este o “rezultantă” multifactorială de natură bio-psiho-socială.
Ferri a studiat cu atenţie problema criminalilor şi a conchis că aceştia
pot fi clasificaţi în 5 categorii, fără a exista însă graniţe ferme între acestea:
- criminalii nebuni (bolnavi mintal) cuprinzând şi varietatea distinctă
a “nebunului moral” (lipsiţi de simţul moral);
- criminalii născuţi, purtători ai stigmatelor identificate de C.
Lombroso (ex. recidiviştii) \;
- criminalii din obişnuinţă, categorie ce cuprinde persoane ajunse în
câmpul infracţional din slăbiciune morală (îndeosebi tineri), în condiţiile
unui “mediu corupt”;
- criminalii de ocazie sunt cei caracterizaţi prin unele “dispoziţii
particulare” dar sunt determinaţi să comită delictele de mediul fizic şi social;
- criminalii din pasiune sunt consideraţi ca o varietate a criminalilor
de ocazie, au temperament sanguin sau nervos şi sunt exagerat de sensibili.
Ferri aprecia că factorii criminogeni sunt de 3 categorii:
antropologici sau individuali (anomalii organice, psiho- morale, condiţii
biologico-sociale), fizici sau cosmo-telurici (climă, temperatură etc.), sociali
(mediul social).
O concluzie originală a studiilor lui Ferri o reprezintă legea
saturaţiei criminale conform căreia într-un anumit mediu social, în anumite
condiţii individuale şi fizice se produc un număr determinat de infracţiuni.
În condiţii deosebite, economice, politice etc. criminalitatea poate atinge
pragul maxim, realizându-se supra-saturaţia criminală.
Altă concluzie remarcabilă a criminologului italian este aceea că
autorităţile trebuie să recurgă pentru apărarea societăţii la alte metode şi
mijloace decât pedepsele, respectiv la echivalenţi ai pedepselor (sostitutivi
penali: mijloace substitutive pedepselor)57.
Conform teoriei lui Ferri, echivalenţii pedepselor pot fi realizaţi prin
reforme în domeniile: economic (liber schimb, impozite şi restricţii privind
fabricarea alcoolului, salarizarea corespunzătoare a funcţionarilor publici
etc.), politic (respectarea drepturilor individuale, descentralizarea politico-
administrativă etc.), ştiinţific (tehnici moderne de investigare, sisteme de
alarmare etc.), civil şi administrativ (simplificarea legislaţiei, facilitarea
accesului la justiţia civilă, crearea unor societăţi de patronaj pentru
condamnaţii eliberaţi şi pentru infractorii minori etc.).
Ferri a formulat teoria pozitivistă a răspunderii penale având drept
temei răspunderea socială ca obligaţie a individului faţă de societatea în care

57
V. Cioclei, op. cit. p.115

250
trăieşte (contrară răspunderii morale, întemeiată pe “liberul arbitru absolut”,
susţinute de şcoala clasică).

CAPITOLUL III

PRINCIPALELE TEORII DIN CRIMINOLOGIA

CONTEMPORANĂ
1.Teoria anomiei. Termenul “anomie“a fost utilizat prima dată de
sociologul francez E. Durkheim (supra, cap. I,2.5) pentru a pune în evidenţă
relaţia alterată între ordinea socială şi aspiraţiile sau aşteptările individului.
Ea este considerată o consecinţă a dezorganizării normative a societăţii care
constată reducerea posibilităţilor sale de control asupra individului şi
acţiunilor lui.
Această teorie a fost relansată în contemporaneitate de R. K.
Merton58 cu referire la societatea americană. Autorul a relevat existenţa în
societatea americană a unui set de valori fundamentale acceptate de întreaga
populaţie şi protejate de legislaţia penală: libertatea, prosperitatea, achiziţia,
valori ce caracterizează modul de viaţă american. Unii membrii ai societăţii
nu au acces la mijloacele de realizare a acestor valori, împrejurare care
generează o stare de frustare în raport cu imposibilitatea satisfacerii

58
R. K. Merton , Social Theory and Social Structure, Ed. The Free Press of Glencoe, New
York , 1957, p.131

251
aspiraţiilor sociale şi încurajează folosirea mijloacelor ilegale pentru
realizarea scopului.
În logica acestei teorii, criminalitatea este o reacţie dezvoltată sub
imperiul tensiunilor induse de sentimentele de frustrare, izolare, anxietate a
indivizilor care constată că mecanismul este blocat iar mijloacele legale de
atingere le sunt inaccesibile.
Teoria are meritul de a fi explorat zona subiectivă a
comportamentului infracţional de a fi identificat unele motivaţii individuale
reale. Este de remarcat însă limita acestei teorii de a explica doar mobilul,
cauza imediată a unor fapte criminale fără referire la cauzalitatea socială
(nivelul macrosocial).
2.Teoria “asociaţiei diferenţiale” aparţine criminologului american
Edwin Sutherland, profesor la Universitatea din Indiana şi este expusă în
principala sa lucrare “Introducere în criminologie”.
Cauzalitatea faptelor criminale este explicată în această teorie prin
conflictul culturilor generat de valorile diferite cultivate de delincvenţi în
raport cu nedelincvenţii. Subgrupurile în conflict apar în urma diferenţierii
sociale produsă de industrializare. În cadrul subgrupurilor tradiţiile
infracţionale sunt transmise de la o generaţie la alta, mecanism care ar
explica teza conform căreia rata criminalităţii este mai ridicată în
subgrupurile cu tradiţii infracţionale mai puternice.
Comportamentul infracţional este considerat “învăţat” în condiţiile
interacţiunii cu ceilalţi indivizi prin comunicare, sugestionare, deprindere a
unor tehnici de comitere a infrac-ţiunilor şi a unor concepţii favorabile
conduitelor infracţionale.
Adepţii acestei teorii au meritul de a fi examinat în profunzime
fenomenul criminal american şi de a fi observat că acesta a penetrat toate
categoriile sociale. Au sesizat pentru prima dată existenţa unei noi clase
criminale alcătuită din intelectuali şi denumită “gulere albe”, i-au descris
structura şi domeniul de acţiune, au dezvăluit toleranţa de care se bucură
din partea autorităţilor judiciare americane.
3.Teoria conflictului de culturi a fost formulată de Thorsten Sellin în
lucrarea sa “Cultura Conflict and Crime”, publicată la New York în anul
1938. Inspirată din teoria “asociaţiei diferenţiale”, această concepţie susţine
existenţa în cadrul “subculturii delincvente” a unui sistem de norme şi valori
distincte de cultura centrală, oficială. După constituire, subcul-tura impune o
conduită determinată membrilor ei. Comporta-mentul criminal apare, în
această concepţie, ca unul dobândit, apreciat ca satisfăcător de către individ,
deoarece îi permite să fie recunoscut ca membru al unui grup.

252
 În literatură59 se apreciază că nu există o deosebire esenţială între
cele două concepţii, teoria conflictului de culturi fiind, în fapt, o variantă
sociologică a teoriei “asociaţiei diferenţiale”.
Ambele teorii prezintă aceleaşi limite în materie de cauzali-tate a
fenomenului infracţional care este redusă de la nivel macrosocial economic,
la nivel de comportament indi-vidual, însuşit ca o fatalitate în virtutea
tradiţiei.
4.Teoria clinică are drept obiective examinarea interdis-ciplinară a
personalităţii delicventului şi studiul procesului de “trecere la
act”,preocupându-se de identificarea unor soluţii de prevenire şi
resocializare a condamnaţilor.
Această orientare criminologică îşi are rădăcinile în ideile lui Gall şi
Lombroso privind criminalul “înnăscut” rezultat al unui destin ereditar.
Vulnerabilitatea acestei teorii în faţa progresului ştiinţelor, a determinat
orientarea cercetărilor clinice în criminologie, spre orizonturile
subiectivităţii umane, domeniu de studiu al psihanalizei lui Sigmund Freud
(1859-1939). În esenţă, creatorul psihanalizei susţine că omul este un
“sistem închis”, dotat de natură cu anumite tendinţe biologice condiţionate
astfel încât caracterul său se dezvoltă ca reacţie a satisfacerii sau frustrării.
La originea explicaţiei actului criminal s-ar afla astfel, inconştientul, una
dintre cele trei instanţe ale vieţii psihice umane (inconştientul,
preconştientul, conştientul). Freud ajunge la concluzia că “eul nu este stăpân
la el acasă”60.
Autorul evidenţiază faptul că personalitatea inadaptată caracterizată
prin anumite trăsături biopsihologice ce constituie “nucleul central” al
personalităţii criminale: egocentrism, labilitate, agresivitate, indiferenţă
afectivă, este o personalitate în cazul căreia “trecerea la act” se realizează
mai rapid decât la o personalitate nedelincvenţă.
În doctrina de limbă franceză61 s-a relevat că evaluarea acestor
trăsături se efectuează prin compararea indicilor biopsihologici rezultaţi din
examenul medical-psihologic cu indicii sociali şi legali rezultaţi din ancheta
socială.
În logica acestei teorii, un individ prezintă un “potenţial criminogen”
de “trecere la act” cu atât mai ridicat cu cât sunt mai conturate trăsăturile
specifice personalităţii inadaptate.
Teoria clinică are meritul de a fi realizat o analiză multidisciplinară a
personalităţii infractorului (psihologic, medical, sociologic), de a fi

59
A.Dincu, op. cit. p.63
60
S.Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed.Payot, 1989, p. 317
61
J.Pinatel, op. cit., p.432-438

253
evidenţiat importanţa stabilirii unui diagnostic criminologic în procesul de
individualizare a pedepsei şi cel de resocializare a condamnaţilor.
În literatura de specialitate62 s-au formulat îndreptăţite critici la
adresa acestei teorii în sensul că rolul factorilor biopsihici este prezent ca
fiind covârşitor în raport cu influenţele sociale ale formării personalităţii
inadaptate.
De asemenea, trăsăturile biopsihice ale personalităţii cu potenţial
criminogen sunt considerate ca fiind statice, fără a se remarca dinamismul
ce caracterizează personalitatea umană în raport de evoluţia condiţiilor
economice şi sociale care le influenţează fundamental. Sub aspectul
programelor de tratament şi al mijloacelor terapeutice de resocializare,
unanim apreciate ca interesante, îndeosebi din punctul de vedere al
conţinutului tehnic al metodelor de tratament penal şi postpenal, această
orientare a fost criticată pentru limitarea reformelor propuse doar la sistemul
penal şi penitenciar, fără referire la reforme social-economice.
5.Teoria interacţionistă “clasică” a apărut ca o orientare crimino-
logică nouă în doctrina americană după 1960, o replică împotriva teoriilor
care ignorau relaţia dintre reacţia socială şi criminalitate. Problema esenţială
care a preocupat această concepţie era cauza fixării de către societate a
stigmatului de infractor anumitor persoane.
Principalii exponenţi ai teoriei interacţioniste “clasice”, Lembert
Chamblis, Becker, Erikson şi Cohen considerau că în aprecierea
comportamentelor umane drept infracţionale rolul hotărâtor îl au grupurile
sociale dominante în societate care califică acţiunile ca deviante şi aplică
“stigmatul” de delincvent. “Reacţia socială” ar fi, astfel, rezultatul poziţiei
grupului social dominant.
În cadrul orientării interacţioniste a apărut un “suflu nou” (Jack
Young, Denis Szabo etc.) care consideră că etichetarea ca infracţional, a
unui comportament uman, este rezultatul unei serii de interacţiuni între
interesele grupurilor dominante în cadrul sistemului social. Criminalitatea
este, prin urmare, un proces dinamic al interacţiunii sociale a două grupuri
sociale cu interese contrarii, dintre care unul deţine puterea politică, are
capacitatea de a se apăra iar al doilea nu este în stare să reziste. În acest
proces social considerat normal în orice societate autoritatea judiciară
intervine ca o variabilă independentă în cauzalitatea criminalităţii şi
“păstrează frontiera” între conformişti şi devianţi, dând, totodată, tonul
moral în societate prin aplicarea legii penale 63.

62
A.Dincu, op. cit., p.68
63
A. Dincu, op. cit., p.70

254
 Teoria interacţionistă a fost criticată deoarece nu a reuşit să explice
cauzalitatea socială primară, anterioară primei “stigmatizări”. De asemenea,
i s-a relevat limita de a fi exacerbat rolul stigmatizării în etiologia
recidivismului absolvind societatea de orice răspundere şi transferând
răspunderea în sarcina persoanelor “stigmatizate”.
Deşi a observat raţional influenţa pe care calificarea unor persoane
ca infractori o poate avea asupra delincvenţei ulterioare a acestora (efectul
stigmatizator al închisorii), critica formulată de teoria interacţionistă la
adresa mecanismului justiţiei penale a fost apreciată drept timidă.

CAPITOLUL IV

CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ
În majoritatea ţărilor occidentale, dar şi în statele aflate în curs de
tranziţie spre economia de piaţă problema criminalităţii a devenit una dintre
grijile principale ale guvernelor, ale specialiştilor şi ale publicului.
Trecerea de la o societate tradiţională la o societate industrială, ridică
probleme speciale în materie de prevenire a infracţiunilor şi de justiţie
penală. Multiplicarea ocaziilor de a avea un comportament delictuos şi
pierderea treptată a influenţei formelor stabilite de control social, în
condiţiile unui sistem penal nepregătit, incapabil să reacţioneze adecvat,
contribuie la creşterea criminalităţii în toate domeniile vieţii social-
economice.
Statele aflate în tranziţie sunt extrem de expuse săvârşirii unor
categorii de infracţiuni precum corupţia, contrabanda, exportul ilegal de
capitalul, traficul cu bunuri de patrimoniu, fiinţe umane, droguri etc.
Criminalitatea “convenţională” cuprinde, conform opiniei
criminologilor occidentali, de regulă, categoria infracţi-unilor contra
patrimoniului, cazurile tipice pentru acest gen de criminalitate fiind furturile
din magazine, autoturisme, rulote, jafurile din staţiile de distribuţie a
carburanţilor, jocurile de noroc ilegale etc. Deşi aceste fapte se soldează cu
prejudicii substanţiale ele devin insignifiante în raport cu prejudiciile

255
produse de reţelele criminalităţii organizate şi ale criminalităţii “gulerelor
albe”.
Pentru indicarea aceluiaşi fenomen, diverşi autori sau documente
internaţionale, folosesc expresii diferite cum sunt: “criminalitate
organizată”, “crimă organizată”, “organizaţie criminală”, “criminalitate
transnaţională” sau “criminalitate organizată transnaţională” 64.
Criminalitatea organizată este definită ca fiind un domeniu
infracţional caracterizat prin activităţi ilegale de natură să afecteze grav
anumite sectoare ale vieţii economice sociale şi politice, desfăşurate prin
diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat de către
grupuri infracţionale organizate, cu ierarhie internă bine determinată, cu
structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de
profituri ilicite la cote deosebit de ridicate 65.
Definirea conceptului de criminalitate organizată presupune
evidenţierea a două caracteristici principale:
-gradul de pericol social ridicat de natură să afecteze grav anumite
sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice;
-desfăşurarea constantă, planificată şi bine conspirată a activităţilor
infracţionale.
Organizaţiile criminale compatibile conceptului de criminalitate
organizată se caracterizează prin următoarele trăsături:
-stabilirea unităţii infracţionale;
-existenţa liderului şi a unei ierarhii interne bine determinate;
-specializarea membrilor organizaţiei pe activităţi infracţionale
specifice;
-utilizarea unor mecanisme specifice de neutralizare a controlului
social.
În România, prin art.7 al.1 din Legea nr.39/2003 a fost încriminată
infracţiune iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori
aderarea sau sprijinirea unui astfel de grup. Legea defineşte grupul
infracţional organizat ca fiind un grup structurat format din 3 sau mai multe
persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în
scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, pentru a obţine direct sau
indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material (art.2 lit. a.). În

64
A se vedea V.Cioclei, op. cit., p.138
65
Cu referire la definirea criminalităţii organizate în literatura juridică română, a se vedea
G.Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, R.D.P. nr.3/1997, Em.Stancu, Tratat de
criminalistică, Ediţia II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic SRL, Bucureşti, 2002,
p.648, V. Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în material criminalităţii organizate,
Lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate, Proiectul Tempus, Phare, Ed. S.C.
Lumina Tipo, Bucureşti, 2001

256
categoria “infracţiunilor grave” legea enumeră următoarele fapte: şantajul,
infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe grave,
falsificarea de monede sau alte valori, divulgarea secretului economic,
concurenţa neloială , deturnarea de fonduri, infracţiuni privind jocurile de
noroc, spălarea banilor, infracţiuni de corupţie, contrabandă etc., orice altă
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim
special este de cel puţin 5 ani.
În literatura de specialitate nord-americană, criminalitatea organizată
este definită ca o activitate infracţională desfăşurată de două sau mai multe
persoane, în vederea obţineri de profit prin violenţă, ameninţări sau
coruperea unor persoane publice66.
Criminalitatea organizată a fost caracterizată prin amploarea
activităţii infracţionale, implicând un lanţ de comandă asemănător
sistemului piramidal militar: planificarea acţiunilor, ameninţarea sau
folosirea forţei, izolarea conducerii din vârful piramidei şi o relativă
imunitate pentru ocupanţii poziţiilor înalte 67. Experţii americani au remarcat
faptul că, criminalitatea organizată se manifestă în prezent în SUA ca un
fenomen specific legat de furnizarea de servicii privind jocurile de noroc
ilegale, de camătă, de prostituţie şi de narcotice. Tendinţa acestui fenomen
este de creştere, îndeosebi în domeniul traficului de droguri, deoarece oferă
unor indivizi oportunităţi favorabile de a-şi crea în scurt timp o situaţie
economică prosperă. Scopul final al criminalităţii organizate este, de altfel,
acela de îmbogăţire rapidă a participanţilor.
În urma mărturiilor depuse de un colaborator al justiţiei - “pentito”
(pocăit) - Joseph Valachi, (foto) “om de onoare” din familia Genovese, s-a
putut descrie pentru prima dată “organigrama”unei familii afiliate
organizaţiei Cosa Nostra din Statele Unite (fig. 2) 68

66
M.J.Palmiotto, Criminal Investigation, Nelson-Hall Publisher, Chicago, USA, 1994,
p.506
67
A.Dincu, op. cit., p.128
68
Gh. Mocuţa, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Ed. Noul Orfeu, Bucureşti,
2004, p. 36

257
 Şef

Consilier

Adjunct

Oameni de Oameni de Oameni de Oameni de Oameni de

onoare onoare oanoare onoare onoare
meni de
Onoare
noare
Soldat Soldat Soldat Soldat Soldat

Formaţiunile criminale pot fi grupări de infractori din mediul urban,

(criminalitatea de profesie sau paramafiotă) ori bande de tineri delincvenţi
care reprezintă pepiniera crimina-lităţii organizate.
Conform legislaţiei italiene, o asociaţie criminală poate deveni
mafiotă când se foloseşte de o forţă de intimidare legată de asociere, de
condiţia de supunere şi complicitate pentru comiterea de delicte, în scopul
de a achiziţiona întreprinderi, a controla activităţi economice, concesiuni,
antreprize şi servicii publice, de a realiza profituri sau avantaje injuste,

258
pentru ea, pentru alţii, de a împiedica sau zădărnici exerciţiul liber al
votului69.
Formaţiunile asociate cu mafia sunt legate de un teritoriu aparte, o
stradă, un cartier sau un oraş, întemeindu-se pe o origine comună de tip
etnic, familial sau regional.
Grupările de acest gen realizează legături cu formaţiuni similare
infiltrându-se singure sau în asociere în instituţii oficiale, în forţe de ordine
şi în magistratură, pentru a-şi realiza interesele 70.
Acţiunile organizaţiilor de tip mafiot se exercită pe trei niveluri71:
1. Stabilirea în mediu. În acest nivel membrii asociaţiei comit
diverse infracţiuni pentru a se impune într-un anumit mediu sau zonă
(recuperări de datorii, sechestrări de persoane, şantaje, ameninţări,
contrabandă, tâlhării, trafic de droguri etc.).
2. Consolidarea în mediu. Asociaţia continuă săvârşirea activităţilor
infracţionale caracteristice primului nivel, conturându-se tendinţa
planificării acţiunilor viitoare. Activităţile infracţionale desfăşurate sunt de o
anvergură mai mare, atingând nivelele social-economice superioare (trafic
de amploare cu droguri şi arme, asasinate asupra funcţionarilor din
administraţia publică, poliţiştilor, magistraţilor, politicienilor, reglări de
conturi cu alte organizaţii criminale pentru supremaţia teritorială).
3. Integrarea în societate. Pe acest nivel se realizează reciclarea
banilor proveniţi din activităţi ilicite, prin investirea lor în afaceri legale.
Organizaţia infracţională urmăreşte penetrarea în structurile societăţii într-o
manieră cât mai profitabilă şi preluarea controlului asupra unor sectoare
economice, sociale şi politice.

69
A se vedea Gh. Mocuţa, op. cit., p. 22
70
Ministerul de Interne al Italiei, Raport anual asupra fenomenului criminalităţii organizate,
Roma, 1992 (traducere P.Î.C.C.J.)
71
A se vedea Em. Stancu, op. cit., p. 647

259
260
 CAPITOLUL V

1.CRIMINALITATEA „GULERELOR ALBE”

Criminalitatea “gulerelor albe” sau criminalitatea corporaţiilor este
generată de mobilul maximalizării profitului prin încălcarea regulilor de
funcţionare a economiei de piaţă, elaborarea unor abile tehnici şi procedee
frauduloase comerciale, bancare, financiare etc., de către o clasă criminală
nouă alcătuită din oameni de afaceri, bancheri, economişti, specialişti în
finanţe etc. Caracteristica esenţială a acestei clase infracţionale o reprezintă
poziţia puternică ocupată în societate, într-o zonă superioară a ierarhiei
sociale, unde presiunea socială a ameninţării cu sancţiunea penală este mai
redusă.
O constatare importantă a cercetătorilor se referă la faptul că
domeniul criminalităţii gulerelor albe, în general, componenta criminalităţii
afacerilor în special sunt puţin cunoscute şi investigate în raport cu
criminalitatea convenţională. Această situaţie rezultă pe de o parte din
aparenţa de periculozitate socială mai redusă, respectiv prejudecata că aceste
fapte sunt mai puţin “murdare” decât cele specifice criminalităţii “conven-
ţionale” 72.
În literatura de specialitate s-a remarcat că autorităţile însele
manifestă o reţinere în a căuta şi dezvălui adevăratele dimensiuni ale acestui

72
Conseil de L’Europe, Doc.7971/22.12.1997, p.13

261
fenomen infracţional, fiecare guvernare fiind interesată să dovedească
conexiunile realizate cu mediile criminale, de vechea guvernare, refuzând să
accepte posibilitatea prelungirii şi intensificării acestora în cursul propriului
mandat. Conform acestei logici, geneza structurilor criminale trebuie căutate
în perimetrul intereselor de putere deoarece peste tot în lume s-a produs
fuziunea dintre lumea politică şi crima organizată. Se ajunge astfel, la
concluzia că politizarea activităţilor de combatere a criminalităţii reprezintă
o cauză esenţială a reacţiei slabe faţă de pericolul acesteia şi o condiţie
favorizantă a dezvoltării structurilor criminale în societatea contemporană.
Noţiunea de criminalitatea “în gulere albe” a fost utilizată pentru
prima dată de criminologul Edwin H. Sutherland73 în sensul de conduite
infracţionale ce reflectă un abuz de încredere în cadrul activităţii
profesionale, precum şi corupţia unor persoane cu poziţii economice şi
sociale ridicate, în raport cu standardele medii ale societăţii occidentale.
În cazurile în care administratorii unei corporaţii săvârşesc
comportamentele abuzive, ilegale, în numele corporaţiei, în scopul
maximalizării profitului acesteia şi implicit a câştigului administratorilor,
aceste conduite infracţionale sunt considerate ca fiind incluse în sfera
conceptului de criminalitate a corporaţiilor.
Literatura criminologică a identificat următoarele caracteristici ale
criminalităţii “în gulere albe” (criminalităţii corporaţiilor)74:
a) Scopul urmărit de făptuitori este, de regulă, cel al maximalizării
profitului, domeniile frecvent vizate de făptuitori fiind diverse forme de
comerţ (ex. comerţul cu bunuri de artă sustrase, cu titluri de proprietate
frauduloase, falsificarea mărcilor comerciale, falsificarea unor produse
alimentare etc.).
Preocupaţi de expansiunea criminalităţii din sfera afacerilor, de
implicarea unor personalităţi de rang înalt din guvernele statelor membre şi
organismele europene în afaceri economico-financiare ilegale, cea de-a
VIII-a Conferinţă a miniştrilor europeni de justiţie, desfăşurată la
Stockholm, în 1973, a recomandat Comitetului European pentru Probleme
Penale să studieze aprofundat problemele criminalităţii în afaceri. Rezultatul
acestui studiu preliminar a fost materializat în redactarea de către comitet a
listei activităţilor ilegale circumscrise fenomenului criminalităţii în afaceri,
listă care a fost cuprinsă în Recomandarea nr. R(81) 12 din 25 iunie 1981 a
Consiliului Europei şi în care sunt incluse:
- infracţiuni privind formarea cartelurilor;

73
A se vedea E.H.Sutherland, White collor criminality, American Sociological Review,
1940, vol.5, p.1
74
A se vedea A.Dincu, op. cit., p.132

262
 - practici frauduloase şi abuzuri comise de întreprinderi
multinaţionale;
- obţinerea frauduloasă sau deturnarea fondurilor financiare alocate
de stat sau de organizaţii internaţionale;
- infracţiuni în domeniul informaticii (ex. sustragerea de date,
violarea secretului, manipularea de date informatice);
- crearea de societăţi fictive;
- falsificarea bilanţului întreprinderii şi încălcarea obligaţiei de a ţine
o contabilitate;
- fraude care au consecinţe asupra situaţiei comerciale şi a
capitalului social;
- fraude în detrimentul creditorilor (ex. bancruta, violarea
drepturilor de
proprietate intelectuală şi industrială);
- infracţiuni împotriva consumatorilor (falsificarea mărfurilor,
publicitatea mincinoasă);
- concurenţa neloială;
- infracţiuni fiscale;
- infracţiuni la regimul vamal;
- infracţiuni în materie de monedă şi schimb valutar;
- infracţiuni bursiere şi bancare;
- infracţiuni împotriva mediului ambiant.
b. Criminalitatea “în gulere albe” mai ales criminalitatea afacerilor
implică adeseori un mare număr de participanţi, organizaţi în grupuri sau
reţele coordonate dintr-un centru de comandă.
Reţelele crimei organizate „se transformă în adevărate holdinguri de
întreprinderi productive”, o asemenea „vocaţie de întreprinzător” fiind
puternic motivată de necesitatea de a recicla banii iliciţi75 şi favorizată de o
„administraţie publică decăzută şi coruptă”.76
Studiile realizate în Statele Unite ale Americii au enumerat
criminalitatea organizată în materie de afaceri printre ameninţările la adresa
siguranţei naţionale.77

75
Al.Silj, Raportul comisiei antimafia din decembrie 1993, în Imperiul mafiei, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1998, p.430.
76
„Mafia constituie o lume logică, raţională, funcţională şi implacabilă. Mult mai logică ,
mai raţională şi mai implacabilă decât statul. Mafia este o articulaţie a puterii, o metaforă a
puterii dar şi o patologie a puterii. Mafia este un sistem economic, o componentă
obligatorie a sistemului economic global. Mafia se dezvoltă datorită statului şi îşi adaptează
comportamentul în funcţie de acesta”. (Giovanni Falcone).
77
Raportul prezentat de Louis Freeh, director al F.B.I., în octombrie 1997, în faţa
Congresului SUA, a relevat că organizaţiile criminale sunt deosebit de periculoase deoarece

263
 De asemenea, în Canada, activitatea organizaţiilor criminale
transnaţionale este considerată o ameninţare serioasă pentru securitatea
economică a ţării prin: fraude în domeniul asigurărilor, fraude bancare,
fraude în plata taxelor pe carburanţi, corupţie etc.78
Strategia de securitate naţională a României a identificat reacţiile
ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de
criminalitate economică, accentuarea corupţiei şi proliferarea economiei
subterane,79 drept vulnerabilităţi în situaţia internă a ţării, cu impact asupra
securităţii naţionale.80

se implică în domeniul informaticii, tehnici de criptare şi structuri de spălare a banilor

pentru reciclarea a sute de milioane de dolari. În opinia sa, grupurile crimei organizate care
operează în SUA, vin din Rusia, Europa centrală şi orientală, Asia, Africa şi alte zone ale
lumii. Conseil de l`Europe, Doc.7971/22.12.1997, Criminalité des affaires: une menace
pour l`Europe.
78
Raport al Serviciului Canadian de Securitate (SCRS), noiembrie 1998, document accesat
pe Internet.
79
Opinia dominantă conturată în rândurile specialiştilor structurează factorii de risc interni,
privind securitatea naţională a României, în patru categorii : economic, politic, social şi
legislativ.
Riscurile economice sunt identificate în următoarele situaţii: menţinerea la un nivel ridicat
a infracţiunilor economice grave (contrabandă, evaziune fiscală, delapidare, gestiune
frauduloasă), fraude în domeniul privatizării, fraude în evidenţierea şi colectarea taxelor şi
impozitelor la buget, acordarea de reeşalonări la plata obligaţiilor faţă de stat fără garanţii şi
fără control; fraude în domeniul fondurilor de investiţii, financiare şi al pieţei de capital,
fraude în domeniul comercializării produselor petroliere; menţinerea la un nivel înalt al
incidentelor de plată prin cecuri, bilete la ordin şi cambii (nivelul actual fiind peste 50.000
mld. lei).
În categoria riscurilor generate de sfera politicului sunt enumerate: inconsecvenţa în
stabilirea obiectivelor economice prioritare, interesul politic în acapararea unor domenii
economice profitabile; protejarea unor interese de grup prin îngrădirea activităţilor
economice faţă de grupurile economice adverse; reeşalonarea datoriilor unor agenţi
economici apropiaţi de o anumită zonă politică, instituţionalizarea corupţiei în mod
deosebit prin atragerea sau adoptarea unor reglementări normative care anulează fraude sau
permit efectuarea unor practici economice şi concurenţiale neloiale.
Specialiştii, precum şi numeroase personalităţi politice avertizează public despre
tendinţele spre consolidarea fuziunii dintre structurile crimei organizate şi factori de putere,
spre amplificarea practicii comercializării unor funcţii publice.
Sunt prezente, de asemenea, riscuri sociale: creşterea şomajului, a muncii la „negru” etc,
precum şi riscuri de natură legislativă: instabilitatea şi ambiguitatea unor reglementări
juridice, reglementarea de infracţiuni şi contravenţii fără a exista o delimitare clară între
acestea etc. Fl. Sandu, Seminarul „Dimensiunea parlamentară a securităţii naţionale”
organizat de Fundaţia Colegiului Naţional de Apărare şi de Comisiile pentru apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională din Parlament, noiembrie 2002.
80
Hotărârea Parlamentului României nr.36/18 decembrie 2001 privind adoptarea Strategiei
de securitate naţională a României, publicată în M.Of.nr.822/20 decembrie 2001.

264
 c. Criminalitatea “în gulere albe” implică realizarea unor operaţiuni
economico-financiare frauduloase (denumite manevre, montaje, scheme,
„inginerii financiare”, malversa-ţiuni) care sunt concepute şi aplicate în
practică, mascate cu o aparenţă de legalitate, de specialişti anume recrutaţi
(denumiţi „minţi reci”) şi plătiţi cu importante sume de bani „murdari”.
Scopul acestor operaţiuni îl reprezintă transferul fraudulos al unor uriaşe
fonduri aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat, bugetelor unor
instituţii de stat sau ale Comunităţii Europene, în conturile firmelor
particulare controlate de aceste grupări.
d. Infractorii “în gulere albe” se bucură de poziţii profesionale,
social-economice şi politice ridicate, care ulterior devin privilegiate.
Criminalitatea “gulerelor albe” este criminalitatea celor puternici sau a
celor care au strânse conexiuni cu cei puternici.
Criminalitatea afacerilor, domeniu al criminalităţii „în gulere albe”,
reprezintă un fenomen infracţional în expansiune favorizat de globalizarea
economiei şi tranziţia la economia de piaţă în Europa de Est. În statele est –
europene, între care se află şi România, o influenţă importantă o exercită
elita criminalităţii organizate din spaţiul ex-sovietic, provenită din simbioza
fostelor structuri de putere (nomenclatura) cu serviciile de informaţii şi
clanurile caucaziene (transcaucaziene) care elaborează şi coordonează
punerea în aplicare a scenariilor şi strategiilor grupărilor infracţionale ce
acţionează pe teritoriul fostului bloc socialist. Sunt de remarcat, de
asemenea, influenţele organizaţiilor criminale din Orientul Apropiat,
precum şi ale mafiei italiene care operează în sfera fraudelor economico-
financiare, valorificând oportunităţile oferite de perioada tranziţiei.
Criminalitatea organizată a afacerilor s-a dovedit a fi, de asemenea,
endemică sectoarelor economice de stat din ţările industrializate (oferte de
achiziţii publice adjudecate fraudulos, fonduri bugetare deturnate etc.), o
componentă patologică inerentă sistemului economic global. Remarcată
frecvent ca o articulaţie a puterii, ea îşi adaptează comportamentul şi
întinderea în raport cu reacţiile administraţiei publice şi autorităţilor
judiciare ale fiecărui stat, precum şi ale instituţiilor U.E.
În România, alături de factorul extern, un rol important în
dezvoltarea criminalităţii organizate a afacerilor îl au reprezentanţii fostelor
structuri de putere (nomenclatura) şi informaţii care, prin poziţiile
administrative deţinute şi conexiunile avute în clasa politică, tind să
„captureze” structurile statale şi să le orienteze deciziile în sensul satisfacerii
propriilor interese de acumulare rapidă a capitalului.
Simbioza de interese dintre elita administraţiei şi elita de afaceri
emergentă s-a materializat în crearea unor grupări de profitori conjuncturali
generatoare de corupţie şi favoritisme guvernamentale, mecanism care a

265
permis producerea unor fraude de proporţii, într-o „zonă crepusculară”
creată chiar sub privirile autorităţilor. Evoluţia ascendentă a criminalităţii
afacerilor din România, asemănătoare situaţiei din alte ţări est-europene,
este consecinţa unei puternice tendinţe de acumulare rapidă, cu orice risc, a
capitalului, spre a accede la putere şi a dispune de aceasta în vederea
obţinerii unui nou profit. Exercitarea puterii devine, în acest context, „jocul
secund”.
Consecinţele criminalităţii afacerilor, vizibile în plan social, politic
şi juridic, constituie adevărate „bombe sociale cu efect întârziat” (ex. cazul
F.N.I.), acestea fiind concretizate într-o stare de dependenţă social-
economică modernă cu efecte demoralizatoare pentru populaţie şi de
subminare a încrederii în instituţiile statului.
e) Criminalitatea “în gulere albe” implică coruperea unor
funcţionari din societăţile comerciale cu capital de stat, instituţii de stat sau
comunitare, deveniţi „calul troian” al organizaţiilor criminale în interiorul
entităţilor economico-financiare în care sunt angajaţi. O variantă a acestui
mod de operare o reprezintă promovarea în anumite funcţii pe criterii cu
aparenţă politică a unor persoane care în realitate sunt „interfaţa” cu
organizaţiile criminale, au rol de „terţ expus” sau „pion” al organizaţiei
respective în aplicarea stratagemelor frauduloase. Misiunea acestora constă
în semnarea şi derularea, din poziţii oficiale, a unor contracte prin care
direcţionează banii publici spre firmele de interes.
Cercetarea a scos în evidenţă, de asemenea, existenţa unor convenţii
nescrise, a unor aranjamente ilicite, în vigoare de mai mulţi ani, între elita
executivă centrală şi locală pe de o parte şi elita de afaceri emergentă pe de
altă parte. Obiectul acestei înţelegeri l-au reprezentat sumele de bani lichizi,
destinate sponsorizării partidelor politice, în contrapartidă cu deciziile luate
de autorităţile publice în favoarea anumitor oameni de afaceri sau a unor
grupări de interese economico-financiare.
Criminalitatea gulerelor albe în România
România este apreciată în studiile de specialitate, ca având în plan regional,
sud-est european, o locaţie geo-strategică importantă pe „ruta Balcanilor”, o
rută frecvent utilizată de organizaţiile criminale pentru a introduce, prin
contrabandă în Uniunea Europeană, ţigarete, alcool, valută falsă, droguri.
Ruta este folosită, de asemenea, pentru a scoate din Uniunea Europeană şi
din statele fostei Uniuni Sovietice autoturisme sustrase, arme şi materiale
radioactive sau pentru tranzitul spre Europa Occidentală a fluxului de
emigranţi însoţit de importante cantităţi de documente, adeseori false ori
contrafăcute: paşapoarte, cecuri de călătorie, bancnote, vize turistice şi de
emigrare etc. Acest rol, de placă turnantă, a fost accentuat în perioada

266
războaielor din fosta Iugoslavie când alte căi tradiţionale ale contrabandei au
fost închise. 81
La est de România, pe teritoriul Republicii Moldova, în Transnistria,
a luat fiinţă după conflictul militar din 1991 şi cu ajutorul Armatei a 14-a
rusă, care este staţionată în zonă, un „stat fantomă” caracterizat drept
„rezidenţă a mafiei, condusă de grupuri criminale”. Analizele specialiştilor,
publicate în presa internaţională, relevă faptul că această regiune „este o
zonă necontrolată de nici un stat”, o „gaură neagră” utilizată intens pentru
contrabanda cu arme, ţigarete, alcool, produse petroliere, materiale
radioactive, precum şi pentru operaţiuni financiare ilegale. S-a estimat că
Transnistria a stabilit relaţii cu 5-7 grupări criminale internaţionale, această
provincie constituind un focar de contaminare criminală pentru ţările din
zonă82 inclusiv România.83
Elita criminalităţii organizate din spaţiul ex-sovietic, având ca
provenienţă simbioza dintre fostele structuri de putere (nomenclatura) şi
clanurile caucaziene, transcaucaziene, elaborează şi coordonează punerea în
aplicare a scenariilor şi strategiilor de către numeroase grupări criminale
care acţionează pe teritoriul fostului bloc socialist. Conform concluziilor
unui studiu publicat de Academia Rusă „crima organizată controlează 40%
din economie, jumătate din fondul imobiliar comercial din Moldova, 2/3 din
societăţile comerciale, adică 35.000 întreprinderi, 40 bănci şi 150 societăţi
de stat”.84
Aşezată la frontiera estică a civilizaţiei occidentale,85 România este
văzută geo-strategic, drept „punte” euro-atlantică spre zona ex-sovietică
„cel mai bun post de supraveghere a Balcanilor şi ultimul bastion înaintea
imensului spaţiu, vag şi neliniştitor, rămas în urma dezintegrării Imperiului
sovietic”.86
În acest context, strategia naţională de integrare europeană urmăreşte
o mai bună coordonare a iniţiativelor regionale în materie judiciară,
România arătându-se interesată atât de iniţiativele europene (O.L.A.F.,

81
St.de Fay, La Criminalité organisée dans les Pays d’Europe Centrale et Orientale;
Enjeux, Evolutions, Perspectives, I.F.R.I., Juin 2001.
82
International Herald Tribune, Umbrele corupţiei într-o provincie a Moldovei, 13 martie
2002.
83
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.157/P/2000
(nepublicat).
84
C.Voicu, Criminalitatea afacerilor, M.I., Bucureşti, 1997, p.45.
85
S.P.Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed.Antet, 1997.
86
L.Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.270.

267
Octopus, Tempus etc.), cât şi de cele americane (S.E.C.I. - South East
European Cooperative Initiative). 87
Alături de factorii externi, un rol important în dezvoltarea
criminalităţii organizate a afacerilor din România88 este atribuit
reprezentanţilor fostelor structuri de putere (nomenclatura) şi informaţii
care, prin poziţiile administrative deţinute şi conexiunile avute în clasa
politică tind să „captureze” structurile statale şi să le orienteze deciziile în
sensul satisfacerii propriilor interese de acumulare rapidă a capitalului.
Conform acestui punct de vedere, ce invocă un raport al specialiştilor
Departamentului trezoreriei americane, economia subterană a României este

87
M Şuteu, La Roumanie vers l’ouest, mémoire de géopolitique, College Interarmées de
defense, Paris, 1999.
88
Criminalitatea afacerilor a cunoscut, în istoria României anterior anului 1989, o
succesiune de cazuri îndelung mediatizate:
În perioada 1922 - 1930, cu ocazia lansării unor oferte de comenzi militare, mai mulţi
înalţi funcţionari ai autorităţilor române au primit, de la reprezentantul firmei Skoda,
comisioane în valoare de 19,2 mil. lei, realizând un monopol în favoarea acesteia pentru
satisfacerea nevoilor militare ale României şi încheind contracte care depăşeau cu 18 - 25%
preţurile furniturilor pe piaţa internaţională. P.Ştefănescu,Afacerea Skoda, în Mari
scandaluri financiare, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002, p.162.
În anul 1931, Bank of England a semnalat Băncii Naţionale a României incapacitatea de
plată a Băncii comerciale Marmorosch - Blank, determinând B.N.R. să acopere imediat, din
motive de prestigiu financiar, datoria către banca britanică. Conform verificărilor efectuate
ulterior, bancherul a emis cecuri fără acoperire, ajungând în faliment, cu un deficit de peste
1,79 mil. lei, deoarece „cheltuise cu cocote şi la cărţi banii bieţilor depunători” În mediile
politice existau temeri că, aflat „cu spatele la zid”, bancherul va face dezvăluiri
compromiţătoare, ceea ce nu s-a confirmat. M.Opriţescu, Afacerea Marmorosch - Blank, în
Dosarele Istoriei,an IV, nr.10 (38), 1999, p.38.
Acestora li s-au adăugat: Afacerea Strussberg privind concesionarea unei părţi a reţelei
de căi ferate române consorţiului prusac Strussberg (1868), Afacerea tramvaielor privind
dezvoltarea reţelei de tramvai în Bucureşti (1912), precum şi Afacerea Steaua Română
privind naţionalizarea societăţii petroliere „Steaua Română”(1920). P. Ştefănescu, op. cit.,
p.141.
În perioada 1975-1989 au fost semnalate mai multe cazuri de amploare: Afacerea
Alcoolului, ce a generat un megaproces în care peste 400 făptuitori (gestionari, şefi de
depozite, directori de intreprinderi specializate în industrializarea vinurilor etc.) au fost
inculpaţi şi condamnaţi pentru fapte de delapidare, falsificare de băuturi, înşelăciuni,
falsuri, dare şi luare de mită cu un prejudiciu de 15 mil. USD; Afacerea laboratoarelor de
carmangerie în care peste 100 de făptuitori (directori, ingineri, şefi de laboratoare şi
restaurante etc.) au fost inculpaţi şi condamnaţi pentru infracţiuni de delapidare cu
consecinţe grave, fapte constând în valorificarea prin manopere frauduloase a unor mari
cantităţi de carne, producând prejudicii importante. Cazuri similare au fost constatate în
domeniile distribuţiei şi comercializării carburanţilor, produselor lactate, turism etc.
C.Voicu, op. cit. p.265.

268
controlată în proporţie de aproape trei sferturi de asemenea structuri
specifice criminalităţii organizate.89
O serie de cazuri aflate în instrumentarea organelor judiciare, având
ca obiect contrabanda cu ţigarete90 şi produse petroliere,91 fraudarea92 şi
chiar falimentarea unor societăţi bancare,93 criza financiară generată de
căderea Fondului Naţional de Investiţii,94 fapte de evaziune fiscală cu
prejudicii mari etc.95 sunt exemple de natură să susţină afirmaţiile
susmenţionate.
Totodată, literatura de specialitate observând evoluţiile din statele
est-europene avansate în tranziţie, a remarcat generalizarea fenomenului de
achiziţionare prin cumpărare la preţuri reduse, de către reprezentanţi ai
fostelor structuri (directori, manageri etc.) a activelor, instalaţiilor, utilajelor
întreprinderilor pe care le conduceau, în beneficiul societăţilor private cărora
le puteau fi proprietari sau acţionari, în acelaşi timp.96 Aceste state au
dovedit, totuşi, voinţa de a înfăptui mai rapid reformele, de a crea cadrul
legislativ necesar stăvilirii abuzurilor şi fraudelor.
Studiul Centrului Român de Politici Economice din anul 2001
concluzionează, între altele, că după anul 1990 - România fiind lipsită de o
clasă antreprenorială - statul a fost utilizat ca un instrument în dezvoltarea şi
consolidarea elitei companiilor private. Ezitările în planul politicilor de
aplicare a reformelor de piaţă au permis dezvoltarea unei simbioze de
interese între elita administraţiei şi elita de afaceri emergentă, materializată
în crearea unor grupări de profitori conjuncturali generatoare de corupţie şi
favoritisme guvernamentale.97 Întreprinderile industriale decapitalizate98 au

89
L.Vălenaş, Eşecul unei reforme,1996-2000, Ed. Ars Longa, Bucureşti 2000, p.642
90
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.48/P/1998
(nepublicat); P.C.Ap. Constanţa, dosar nr.330/P/1998 (nepublicat).
91
P.C.Ap. Constanţa, dosar nr.23/P/1999 (nepublicat).
92
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.53/P/1997
(nepublicat).
93
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.629/P/1997
(nepublicat).
94
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.25/P/2000
(nepublicat).
95
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.532/P/1999
(nepublicat).
96
G.Mink, J.Ch. Szurek, La Grande Conversion, De la nomenklatura à la classe des
capitalistes, Edition du Seuil, octobre 1999, p.101.
97
Promovarea cu prioritate a intereselor grupărilor economico-financiare a fost frecvent
criticată în analizele publicate de mass-media: „Guvernul poate totuşi să aducă mai mulţi
bani la buget, pentru a-şi atinge obiectivele de creştere (...) Dar pentru a reuşi trebuie să
renunţe la clientela politică. România, care are un nivel de impozitare egal cu cel al
Poloniei, Cehiei sau Ungariei, colectează la buget cu 7-8 procente din PIB mai puţin, din

269
fost determinate să-şi desfăşoare activitatea într-o „zonă crepusculară”
puternic influenţată de sateliţii lor privaţi.99
După anul 1990, acţiunile frauduloase care au avut ca efect spolierea
agenţilor economici cu capital majoritar de stat, puse în aplicare de profitorii
conjuncturali, au vizat iniţial sectorul bancar (dispariţia rezervei valutare a
României, acordarea de credite pe baza unor garanţii subevaluate sau fictive,
prin ignorarea normelor interne şi a reglementărilor prudenţiale ale B.N.R.
etc.)100, dar şi alte sectoare economice: transportul maritim şi fluvial,101
producţia de fertilizatori, procesarea petrolului etc.102
În urma falimentării unor bănci (Columna, Creditbank, Bankcoop,
Bancorex),103 acţiunile frauduloase ale grupărilor de interese s-au orientat
spre piaţa de asigurări, cea a valorilor mobiliare104 şi spre bugetul de stat
(prejudiciat prin evaziune, contrabandă şi restituiri ilegale de T.V.A.).105
Un raport al Corpului de Control al Primului Ministru, referitor la
privatizările efectuate în perioada 1998 - 1999 în România, relevă că peste
jumătate din acestea au generat suspiciuni de fraudă106 sau investitorii nu şi-
au respectat obligaţiile contractuale, astfel încât după încheierea procesului
de privatizare societăţile au ajuns în faliment.107

care aproape jumătate se datorează numeroaselor facilităţi fiscale acordate întreprinderilor

clientelare”. Gh. Cercelescu, Reformă cu clientela politică de gât, în Adevărul nr.3689/3
mai 2002.
98
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.637/P/1998
(nepublicat).
99
L.Albu, D.Dăianu şi colab., Economia subterană în România, Centrul Român de Politici
Economice, Doc. de lucru nr.34/aug.2001.
100
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.285/P/1997
(nepublicat).
101
P.C.Ap. Constanţa, dosar nr.40/P/MF/1998 (nepublicat).
102
P.C.Ap. Ploieşti, dosar nr.39/P/1999 (nepublicat).
103
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.129/P/1999
(nepublicat).
104
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.49/P/2000
(nepublicat).
105
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.49/P/2000
(nepublicat).
106
P.C.Ap. Iaşi, dosar nr.176/P/2000 (nepublicat).
107
În perioada august 1999 - decembrie 2000, au fost încheiate 433 de acte adiţionale la
contractele de vânzare - cumpărare a unor societăţi comerciale, din care în 254 cazuri se
prevedea amânarea termenului de plată a acţiunilor achiziţionate de investitori; în 88 cazuri,
diverse modificări sau decalări ale programului investiţional, iar în 91 cazuri alte modificări
ale clauzelor contractuale. Studiul a concluzionat că încheierea unor astfel de acte
adiţionale a avantajat cumpărătorii şi în numeroase cazuri a condus la convulsii sociale sau
acţiuni sindicale, dezavantajând în mod cert Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.). Raportul

270
 Raportul explică privatizarea frauduloasă a unor întreprinderi prin
presiunile exercitate de anumite grupări de interese, reprezentanţi ai
factorului politic implicaţi în managementul şi administrarea societăţilor
comerciale, inclusiv prin participarea directă în consiliile de administraţie şi
adunările generale ale acţionarilor.108 Analiza concluzionează că F.P.S. a
reprezentat un pol de putere decizional, fundamental pentru economia
naţională, scos de sub controlul Curţii de Conturi, paralel cu opţiunile şi
realităţile vieţii economice şi ale mecanismelor de piaţă.109
Analizele publicate pun în evidenţă relaţiile existente între diverşi
funcţionari guvernamentali şi anumite companii importante,110 modul în
care din poziţii oficiale, aceştia au derulat sau semnat contracte prin care au

Corpului de Control al Primului Ministru, publicat în Evenimentul Zilei nr.2646/3 martie

2001.
108
Asemenea acţiuni au format obiectul unor analize critice, publicate în mass-media:
„statul de drept se perverteşte atât timp cât dreptul nu devine cu adevărat normativ ci
continuă să fie relativ şi utilitar (...) satisface o putere purtătoare de interese economico-
financiare proprii. De aici divorţul de cetăţean, lipsa de transparenţă şi evitarea răspunderii
la vârf, corupţia nu doar generalizată ci chiar sistemică, apatia şi cinismul popular. De aici
insecuritatea, umilinţa şi sărăcia (...). Guvernul va trebui să opereze separarea dintre
putere şi bani (...) urmând fiecare calea sa proprie şi ascultând de legile sale specifice.
În sensul acesta este indispensabilă reforma politică şi administrativă (...) spre a o
realiza însă este nevoie, dincolo de voinţa politică internă şi presiunea politică externă, de o
masă critică favorabilă în societatea românească. Aceasta se va realiza doar atunci când
îmbogăţiţii revoluţiei vor fi atât de bogaţi încât nu numai că vor dori să rămână cinstiţi,
adică onorabili, ci vor înţelege că un joc disciplinat prin logica unui adevărat drept normativ
le protejează mai bine nevoile de stabilitate (...) decât iluzoriile privilegii obţinute prin
protecţia politică. Vestea bună este că asemenea oameni de afaceri au început să apară.
Vestea proastă este că până la atingerea masei critice încă va mai dura”. A.Severin, Final la
o revoluţie neterminată, în Ziua din 30 aprilie 2002.
109
Problema privatizării a fost examinată amănunţit observându-se că „mulţi analişti rămân
sceptici în ce priveşte perspectivele privatizării în România. Principalul obstacol nu este
economic, ci politic. Clasa politică din România a prins cheag după 1989, dar nu într-o
măsură suficientă pentru a trăi pe propriile picioare. Nici un partid, nici un parlamentar nu
poate rezista fără bani de la o firmă sau alta. Cât timp se va menţine o asemenea situaţie vor
exista întreprinderi ineficiente, care în schimbul unor comisioane, inclusiv electorale, vor
primi sprijin să lucreze în pierdere şi să rămână în ograda statului. Tot răul din societatea
românească vine deci de la faptul că, în vreme ce populaţia a sărăcit, clasa politică n-a
reuşit încă să se adune destul”. Gh. Cercelescu, Adevărul din 4 octombrie 2001.
110
Un raport al Curţii de Conturi reţine că Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile
subordonate nu au organizat şi condus evidenţa contabilă a veniturilor cuvenite bugetului,
pierzând şirul înlesnirilor, scutirilor şi reeşalonărilor acordate ilegal „baronilor” tranziţiei
iar Banca Naţională a României a denaturat datele înscrise în bilanţul contabil din cauza
abaterilor în ceea ce priveşte evidenţa mijloacelor fixe din patrimoniu şi cheltuieli cu
sponsorizarea, deduse de la calculul impozitului pe profit, contrar legii. D.Oanţa, Statul -
evazionist fiscal, în Adevărul din 27 septembrie 2002.

271
direcţionat banii publici către firmele private. După ce şi-au încheiat
misiunea oficială, aceşti funcţionari ce reprezintă „interfaţa” dintre miniştrii
care-i promovează şi interesele pe pieţele româneşti ale grupărilor private,
iau ei înşişi calea banilor angajându-se la societăţi în interesul cărora au
lucrat.111
Investigaţiile penale au relevat existenţa unor convenţii nescrise, a
unor aranjamente ilicite în vigoare de mai mulţi ani între elita executivă
centrală şi locală pe de o parte şi elita de afaceri emergentă pe de altă parte.
Obiectul acestei înţelegeri l-au reprezentat sumele de bani lichizi, destinate
sponsorizării partidelor politice, în contrapartidă cu deciziile luate de
autorităţile publice în favoarea anumitor oameni de afaceri sau a unor
grupări de interese economice financiare.112
Studiile şi rapoartele experţilor americani şi europeni au evidenţiat,
în context, poziţia precară a autorităţii judecătoreşti concluzionând că
„judecătorii din România pot fi supuşi unor presiuni din partea altor puteri
ale statului şi a intereselor private”, „preşedinţii instanţelor sunt deseori
citaţi ca fiind cei prin intermediul cărora se exercită presiuni asupra
judecătorilor mai tineri”, iar Consiliul Superior al Magistraturii este dominat
de Ministerul Justiţiei;113 organizarea Ministerului Public, caracterizată
printr-o mare dependenţă ierarhică generează „puterea discreţionară
inatacabilă a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a puterii
executive, respectiv a Ministrului Justiţiei de a da instrucţiuni procurorilor
în cursul anchetelor, astfel încât nu se poate asigura Ministerului Public
independenţa necesară pentru a promova sau gestiona anchete care vizează
mari puteri economice, personaje sau partide politice (...); este evident că
independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor constituie garanţii insuficiente
atunci când Ministerul Public (care între altele are garanţii de stabilitate, dar
nu de inamovibilitate) nu este, de asemenea, independent şi Executivul îi
guvernează prerogativele”.114

111
C.Grosu, Un fenomen care viciază strategiile economice ale ministerelor: funcţionari de
stat „cârtiţe” ale companiilor private, în Adevărul din 9 septembrie 2002.
112
A se vedea, spre ex., P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii
organizate, dosar nr.25/P/2000 privind afacerea F.N.I. (nepublicat); P.C.S.J., Secţia
anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.629/P/1997, privind afacerea
Bancorex - Paris (nepublicat) etc.
113
Central and East European Law Initiative (ABA CEELI), Raport privind indicatorii
reformei în justiţie pentru România, Hotărârile judecătoreşti şi influenţele externe, mai
2002, p.32.
114
Francesco Saverio Borelli, Pier Luigi Maria Dell’ Osso, Rapport, Jumelage avec la
Roumanie dans le cadre du projet Phare, Visite des experts italiens à Bucarest, 1-7 avril
2000.

272
 În practica de urmărire penală a atras atenţia mesajul scris al
făptuitorului, expert guvernamental, surprins în flagrant la primirea tranşei
de 20.000 USD, din suma de 1.000.000 USD pretinsă denunţătorilor spre a
influenţa magistraţii care judecau dosarele privind falimentul şi procedura
lichidării judiciare a unei bănci comerciale, mesaj ce cuprindea asigurări
privind realizarea scopului propus: „Suntem siguri de actori pentru că nu
sunt oamenii altora, sunt ai NOŞTRI, nu s-au numit singuri, repet au fost
verificaţi şi au REACŢII BUNE (...). Referitor la ultima tranşă de vineri
25.10.2002: precizaţi mărimea flaconului (câţi mililitri)115 şi vă dau
răspunsul pe loc”.116
Este necesar ca Ministerul Public să poată dispune de o poliţie
judiciară aflată sub directa sa coordonare, degajată de influenţele ierarhiei
administrative, precum şi de un corp poliţienesc specializat în cercetarea
infracţiunilor din domeniile societăţilor comerciale, fiscalităţii, practicilor
bancare etc. O iniţiativă pozitivă a fost înfiinţarea unei structuri de poliţie
judiciară în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie,117 măsură care deşi a
întâmpinat opoziţia mentalităţilor conservatoare este în curs de generalizare
în cadrul Ministerului Public.
În ultimii ani, cu unele excepţii, s-a remarcat un curs pozitiv de
întinerire a magistraturii, creşterea gradului de profesionalizare, dezvoltarea
conexiunilor profesionale ale magistraţilor în plan internaţional (conferinţe,
seminarii etc.), precum şi o creştere a eficacităţii actului de acuzare.
Înfăptuirea actului de justiţie în cauzele importante întâmpină, însă
numeroase dificultăţi.
Rapoartele privind stadiul aderării României la U.E. evidenţiază
necesitatea de a avansa pe linia independenţei autorităţii judecătoreşti şi
întăririi unor instituţii, importante pentru un stat de drept, cum sunt
Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Public;118 se precizează,
totodată, că un motiv de îngrijorare pentru Comisia Europeană îl constituie
corupţia din România, deoarece „continuă să fie foarte răspândită şi
afectează toate laturile societăţii.”119

115
Pentru asigurarea caracterului confidenţial al operaţiunii, făptuitorul utiliza pentru
tranşele a 20.000 USD primite din suma de 1.000.000 USD pretinsă, denumirea de cod
„flacon a 20 mililitri”.
116
P.N.A, dosar nr.109/P/2002 (nepublicat).
117
O.U.G. nr.43/2002 aprobată prin L. nr.503/2002, publicată în M.Of. nr.523/18 iulie
2002.
118
Raportul privind stadiul aderării României la U.E., octombrie 2002.
119
Raportul privind stadiul aderării României la U.E., noiembrie 2003.

273
2. MODURI DE OPERARE SPECIFICE CRIMINALITĂŢII
”GULERELOR ALBE” DIN MEDIUL AFACERILOR

Reprimarea acestui gen de criminalitate, elaborarea unei metodologii

de cercetare a infracţiunilor din sfera afacerilor presupune identificarea şi
analiza sistematică a metodelor de operare utilizate de făptuitori,
cunoaşterea aprofundată a mecanismelor, malversaţiunilor şi „ingineriilor”
economico-financiare constatate în practica organelor judiciare.
Activitatea infracţională poate fi descrisă prin trei elemente
specifice:120
- iter criminis - itinerarul parcurs de făptuitor de la rezoluţia
infracţională la faza actelor de pregătire, faza executării, finalizat prin
consumarea infracţiunii;
- modus operandi - modul de operare alcătuit dintr-un complex de
activităţi, deprinderi şi procedee utilizate, ce caracterizează activitatea unui
infractor înainte, în timpul şi după comiterea unei infracţiuni intenţionate;121
- punctum saliens - punctul caracteristic, respectiv particularităţile de
comitere observabile prin examinarea itinerarului infracţional.
În materia infracţiunilor din domeniul afacerilor, aceste elemente pot
fi relevate prin examinarea atentă a circuitului actelor, mărfurilor şi
mijloacelor de plată, a succesiunii şi logicii operaţiunilor efectuate de
făptuitor, autenticităţii documentelor, titlurilor de valoare, bancnotelor etc.,
activităţi ce permit identificarea autorilor şi punerea în evidenţă a intenţiei
frauduloase (dolus ex re). Studiul practicii judiciare a relevat multiple
modalităţi de operare utilizate de făptuitori.
2.1. Moduri de operare în săvârşirea infracţiunilor în dauna
societăţilor comerciale cu capital de stat.122
2.1.1. Intermedierea unor activităţi de aprovizionare, producţie şi
desfacere ale societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat de către
societăţi cu răspundere limitată, („ventuză” sau „parazit”), la preţuri vădit
dezavantajoase în raport cu cele practicate pe piaţă. Spre exemplu,
făptuitorul director al unei societăţi comerciale cu capital de stat, a preluat
printr-o decizie managerială păguboasă, de la o firmă aparţinând membrilor
familiei sale, o importantă cantitate de produse aflată în stoc, acţiune urmată

120
C.Ţurai, Elemente de criminalistică şi tehnică criminală, Bucureşti, 1947, p.287;
N.S.Zamfirescu, Logica cercetării criminale. Psihocriminalistica Ed. Printeuro Ploieşti,
2002, p.199.
121
I.Poenaru, Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistică, Ed. M.I.,1979, p.229.
122
N.Moldoveanu, Criminalitatea economico-financiară în societăţile comerciale,
Ed.Global Print, Bucureşti, 1997, p.235; C.Voicu, Criminalitatea afacerilor, M.I.,
Bucureşti, 1997, p.280.

274
de revânzarea aceloraşi produse, la un preţ inferior, cu un prejudiciu de
187.982 USD.123
În mod similar, alţi directori au dispus achiziţionarea unei noi linii
de fabricaţie care nu era necesară pentru societate prin firma condusă de
soţie sau aprovizionarea cu materiale de calitate inferioară celei înscrise în
documentele contabile, însă cu preţuri de 3 ori mai mari decât cele
practicate pe piaţă, activitate derulată prin anumite firme private.124
2.1.2. Subevaluarea patrimoniului şi alte manopere frauduloase
efectuate în procesul de privatizare a societăţilor comerciale.125 Astfel,
făptuitorii directori ai societăţilor comerciale aflate în proces de privatizare
au transmis Fondului Proprietăţii de Stat valori diminuate ale activelor net
contabile apoi au falsificat licitaţiile pentru activele adjudecate de societatea
comercială privată ai cărei acţionari erau;126 au încălcat dispoziţiile legale
care reglementează, pe etape, procedura de transformare a contractelor de
locaţie în contracte de leasing şi au votat în consiliul de administraţie
transformarea prin novaţie a contractelor deşi aveau în această operaţiune,
atât direct cât şi indirect, interese contrare acelora ale societăţii;127 s-au
asociat în vederea săvârşirii de infracţiuni cu oameni de afaceri străini,
directori ai F.P.S. şi ai unor firme de protecţie folosind manopere viclene şi
mijloace dolosive - frauduloase (garantarea investiţiilor prin bilete la ordin)
în cadrul şedinţelor de licitaţie şi de negociere, pentru încheierea
contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, determinând adjudecarea prin
fraudă a pachetului majoritar de acţiuni, precum şi suprimarea la comandă a
vieţii liderului sindical care a dezvăluit public frauda.128
În alte cazuri făptuitorii directori şi-au privatizat societăţile prin
vânzare către societatea cu răspundere limitată, pe care au înfiinţat-o în acest
scop, suma reprezentând preţul fiind virată Agenţiei Naţionale de Privatizare
direct din contul societăţii privatizate; au vândut, preferenţial maşini şi
utilaje la preţuri subevaluate sau ca fier vechi ori au creat societăţi mixte
prin subevaluarea capitalului părţii române etc.129
2.1.3. Utilizarea fondurilor societăţilor comerciale cu capital de stat
în creditarea unor firme private.

123
P.C.Ap. Cluj, dosar nr.4/P/1998 (nepublicat).
124
N.Moldoveanu, op. cit., p.238.
125
Aug.Lazăr, Studiu privitor la cauzele penale având ca obiect privatizări frauduloase, în
R.C.C.P. nr.1/2002, p116.
126
P.T. Cluj, dosar nr.1069/P/2000 (nepublicat).
127
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.522/P/1999
(nepublicat).
128
P.C.Ap. Iaşi, dosar nr.176/P/2000 (nepublicat).
129
N.Moldoveanu, op. cit., p.249.

275
 Pentru acest mod de operare este semnificativ cazul făptuitorului,
preşedinte al Consiliului de administraţie al F.P.S., care a dispus depunerea
sumelor de bani provenite din privatizare, contrar prevederilor legale, la
societatea bancară privată „Columna” care ulterior a ajuns în încetare de
plăţi, acţiunea soldându-se cu prejudicii de 118 mld. lei şi 18,5 mil. USD.130
De asemenea, făptuitorul director de sucursală a Băncii Agricole S.A., a
dispus decontarea a 23 instrumente de plată privind suma de 3,6 mld. lei,
(file cec şi bilete la ordin), emise de două firme private în condiţiile lipsei de
lichidităţi în conturile proprii.131
Literatura criminalistică citează şi alte metode de operare observate
în practica de urmărire penală: deturnarea fondurilor prin schimbarea
destinaţiei alocate de stat; delapidarea unor sume de bani prin întocmirea
unor acte de plată fictive, pentru operaţiuni neexecutate de către anumite
firme particulare; încheierea unor contracte economice dezavantajoase în
schimbul unor avantaje materiale, nerepatrierea sumelor în valută rezultate
din operaţiunile de export şi utilizarea lor în interes propriu etc.132
2.2. Moduri de operare în săvârşirea infracţiunilor în dauna
societăţilor comerciale cu capital privat.
2.2.1. Derularea unor afaceri comerciale frauduloase prin utilizarea
firmelor „fantomă” având sediul social la o adresă inexistentă sau care nu
desfăşoară activitate la sediul social declarat (aşa - numitele firme „de
apartament”, firme „cochilie” sau firme „în buzunar”) reprezintă un mod de
operare utilizat pentru înşelarea partenerilor de afaceri sau pentru săvârşirea
unor fraude fiscale.133 Spre exemplu, făptuitorii au înfiinţat o societate
comercială „fantomă” în scopul de a induce în eroare deţinătorii ordinelor
de compensare şi a le valorifica în interes personal. Sediul societăţii a fost
stabilit într-un apartament închiriat unde firma nu a funcţionat niciodată.
După luarea acestor măsuri, făptuitorii au ridicat de la o societate comercială
ordine de compensare RENEL pentru care a emis 3 file cec, fără acoperire,
producând un prejudiciu de 4,7 mld. lei.134 De asemenea, făptuitorul
administrator de societate care a achiziţionat produse din laminate pentru
care a emis o filă CEC fără acoperire, avea sediul social al firmei într-un

130
P.C.S.J., dosar nr.197/P/1999 (nepublicat).
131
P.C.Ap. Craiova, dosar nr.260/P/1999 (nepublicat).
132
C.Voicu, op. cit., p.280.
133
Acest mod de operare a fost favorizat şi de legislaţia permisivă în materie de investiţii
străine care a încurajat numeroşi făptuitori, cetăţeni străini, să-şi înfiinţeze în România un
mare număr de societăţi comerciale cu răspundere limitată având un capital social doar de
100 USD.
134
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.199/P/1999
(nepublicat).

276
apartament unde nu se desfăşurau activităţi comerciale şi nu avea nici
angajaţi;135 alţi făptuitori care au primit pentru comercializare importante
cantităţi de produse apoi au dispărut fără să achite contravaloarea, aveau
sediul firmei într-un apartament din Bucureşti aflat „în renovare”136 sau într-
un imobil, din acelaşi oraş, demolat în urmă cu mai mulţi ani.137
2.2.2. Obţinerea de credite de la societăţi bancare prin prezentarea
unor garanţii nereale sau prin falsificarea documentelor contabile
privitoare la situaţia financiară a firmei. În acest sens, este semnificativ
cazul făptuitorului, om de afaceri având dublă cetăţenie, română şi italiană,
care a prezentat Băncii „Dacia Felix” S.A. două scrisori de garanţie bancară
întocmite în fals, afirmativ emise de Banco di Napoli, Filiala Brescia,
obţinând un credit în valoare de 11,5 mil. USD pe care nu l-a mai
restituit.138 Într-un alt caz, spre a obţine de la bancă un credit cu dobândă
subvenţionată, în sumă de 12 mil. lei, destinat înfiinţării culturilor agricole,
făptuitorul administrator de societate a prezentat acte care atestau nereal
încheierea unor contracte de arendare. A deturnat apoi creditul obţinut,
achitând pachetul de acţiuni cumpărate fraudulos la o societate aflată în
proces de privatizare.139 Alţi făptuitori pentru a induce în eroare funcţionarii
băncii cu referire la bonitatea societăţii, au falsificat formularele de bilanţ
contabil şi balanţele de verificare aferente.140
Un mod de operare mai îndrăzneţ a presupus recrutarea unei
funcţionare a băncii, care a înregistrat în conturile de disponibilităţi ale
societăţilor făptuitorului sume netransmise de vreo unitate bancară,
respectiv a iniţiat plăţi din conturile unor societăţi administrate de făptuitor
deschise la o filială bancară, în conturile aceloraşi societăţi deschise la altă
filială, fără ca sumele să fie debitate în conturile firmelor plătitoare, fapte
soldate cu un prejudiciu în sumă de 534 mld. lei.141
2.2.3. Utilizarea instrumentelor de plată fără acoperire sau
falsificate în vederea achiziţionării frauduloase de mărfuri.
2.2.3.1. Cecul reprezintă un titlu de credit prin care o persoană
numită trăgător dă ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită
tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani unui terţ beneficiar.

135
P.T. Hunedoara, dosar nr.68/P/2002 (nepublicat).
136
P.C.Ap. Alba Iulia, dosar nr.27/P/2002 (nepublicat).
137
P.C.Ap. Alba Iulia, dosar nr.95/P/2002 (nepublicat).
138
P.C.Ap. Cluj, dosar nr.25/P/1997 (nepublicat).
139
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.267/P/1999
(nepublicat).
140
P.T. Iaşi, dosar nr.716/P/1999 (nepublicat).
141
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.53/P/1997
(nepublicat).

277
 Înşelăciunea prin emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit
sau unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară este o variantă specială a infracţiunii. O altă modalitate
de săvârşire o reprezintă fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul
sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul obţinerii unui folos material injust, dacă
s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului (art. 215 alin.4 Cod penal).142 În
practica de urmărire penală s-a constatat că cecul este titlul de credit cel mai
des folosit pentru săvârşirea fraudelor comerciale. Astfel, o analiză a
Ministerului Public a relevat, printre altele, că în luna noiembrie 1999, se
aflau în lucru la organele de urmărire penală 1.615 cauze având ca obiect
emiterea de cecuri fără acoperire.143 Spre exemplu, făptuitorul şi-a înfiinţat 5
societăţi comerciale în care avea calitatea de administrator apoi a
achiziţionat, în numele acestora, de la 26 societăţi comerciale din ţară
mărfuri în valoare de 30 mld. lei, pentru care a emis 15 file cec şi 4 bilete la
ordin fără a avea disponibil în cont.144 Alţi făptuitori, administratori de
societate, au achiziţionat produse petroliere pentru care au emis file cec fără
acoperire cauzând prejudicii în valoare de 2,3 mld. lei.145
Un mod de operare mai rafinat, utilizat îndeosebi faţă de societăţile
comerciale cu mari stocuri de produse, presupune emiterea de către
făptuitori a filelor cec ca garanţie, în „alb”, semnate şi ştampilate urmând a
fi completate de persoana vătămată şi introduse la plată, în caz de neachitare
a preţului până la termenul convenit printr-o convenţie accesorie la
contractul de vânzare-cumpărare. Astfel, făptuitorul admini-strator de
societate comercială, cu prilejul încheierii şi derulării unor contracte
comerciale cu S.C. Petrobrazi S.A., a indus şi menţinut în eroare această
societate, determinând-o să livreze produse petroliere pentru care a garantat
cu file cec fără a avea provizia sau acoperirea necesară, cauzând un
prejudiciu în valoare de 11,9 mld lei.146
De regulă, în asemenea situaţii făptuitorii se apără invocând buna-
credinţă. Spre exemplu, făptuitorul asociat unic al unei societăţi comerciale,
s-a apărat în instanţă că nu poate fi vorba de emiterea unei file cec, deoarece
după semnare şi ştampilare aceasta a fost completată de reprezentantul părţii

142
Pentru analiza infracţiunii şi a jurisprudenţei, a se vedea C.Voicu, Al.Boroi, Fl.Sandu şi
I.Molnar, op. cit., p.196.
143
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, lucrarea
nr.1645/C/5.426/4.11.1999 (nepublicată).
144
P.C.S.J., Secţia urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.620/P/1999 (nepublicat).
145
P.C.Ap. Ploieşti, dosar nr.70/P/2000 (nepublicat).
146
P.C.Ap. Ploieşti, dosar nr.70/P/2000 (nepublicat).

278
civile, iar pe de altă parte valoarea sa era parţial acoperită cu disponibilul
existent în cont, apărări respinse de instanţa de recurs;147 alţi inculpaţi au
susţinut că fapta ar fi lipsită de elementul intenţional deoarece i-au cerut
părţii vătămate să nu introducă fila cec, pentru decontare timp de o
săptămână întrucât vor plăti în numerar, apărare respinsă de instanţă,
termenul de plată fiind depăşit148 sau au susţinut că au fost în imposibilitate
de a achita, întrucât nu au încasat încă banii de la o terţă societate căreia i-au
vândut produsele.149
Variante ale acestui mod de operare sunt metodele: „carambol”(fr.
„carambouillage”),150 constând în achiziţionarea mărfurilor prin garantare cu
o filă cec emisă în alb cu plata la 30-90 zile pe care făptuitorul administrator
de firmă „fantomă” le revinde fără să plătească şi dispare;151 „suveică”,
metodă ce presupune acoperirea debitelor pe care le are făptuitorul la alte
firme, cu marfa achiziţionată, (sau contravaloarea acesteia), prin
prejudicierea unei noi societăţi comerciale utilizând file cec fără acoperire în
bancă.152
Un mod de operare frecvent întâlnit presupune utilizarea cecurilor
retrase din circulaţie, găsite sau sustrase. Societatea comercială căreia i s-a
transmis cecul prin gir, a descoperit, spre exemplu, că acesta era retras din
circulaţie, făptuitorul trăgător aflându-se în interdicţie bancară.153
De asemenea, făptuitoarea care şi-a atribuit calitatea de contabil al
societăţii comerciale, cunoscând că la data emiterii cecurilor nu avea
disponibil în cont, intenţionat a completat „greşit” filele cec în sensul că
suma înscrisă în litere nu corespundea cu suma în cifre, urmărind o
temporizare a procedurii într-o primă fază, prin crearea unui motiv tehnic
bancar pentru refuzul la plată.154

147
C.Ap. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr.117/2002, pronunţată în dosar nr.900/2002
(nepublicată).
148
C.Ap. Alba Iulia, Secţia penală, decizia penală nr.232/2002, dosar nr.1890/2002
(nepublicată).
149
C.Ap. Alba Iulia, Secţia penală, decizia penală nr.20/2002, dosar nr.6813/2001
(nepublicată).
150
C.Ap. Alba Iulia, Secţia penală, decizia penală nr.211/2002, dosar nr.1762/2002
(nepublicată).
151
A se vedea Em. Stancu, op. cit., p.577.
152
P.CAp. Alba Iulia, dosar nr.95/P/2002 (nepublicat).
153
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.566/P/1998
(nepublicat).
154
P.C.S.J, Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.199/P/1999
(nepublicat).

279
 2.2.3.2. Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană numită
emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă
unei alte persoane, numită beneficiar sau la ordinul acestuia.155
Neexecutarea plăţii de către emitent poate fi urmarea unei induceri în
eroare cu privire la bonitatea acestuia, dacă, din ansamblul probaţiunii
administrate în cauză, rezultă că făptuitorul a acţionat cu rea-credinţă şi a
utilizat biletul la ordin ca un mijloc fraudulos, în sensul prevederilor art. 215
alin.1 şi 2 C. pen.156
În practica de urmărire penală s-a constatat, adeseori, folosirea la
săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune a biletelor la ordin exclusiv sau
împreună cu cecuri false ori fără acoperire.157 Astfel, făptuitorul cetăţean
turc, după ce a obţinut fişe de cont pentru trei societăţi comerciale pe baza
unor acte constitutive şi procuri false, a prezentat băncii trei bilete la ordin
falsificate, încercând să-şi însuşească pe nedrept suma de 9 mld. lei aflată în
contul altei firme.158 De asemenea, făptuitorul în calitate de administrator de
societate urmărind să înşele societatea furnizoare a emis pentru mărfurile
achiziţionate un bilet la ordin în valoare de 544 mil. lei, iar sumele rezultate
din vânzări le-a

încasat în numerar evitând modalităţile de plată care ar fi adus disponibil în

contul bancar.159 În mod asemănător au procedat cu ocazia încheierii şi
executării tranzacţiilor comerciale cu carburanţi, făptuitorul cetăţean
moldovean care a emis un bilet la ordin în valoare de 570 mil. lei160 şi
făptuitorul care a prezentat rafinăriei un bilet la ordin în valoare de 5 mld.
lei, precum şi o scrisoare de garanţie bancară falsă.161
2.2.3.3. Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită
trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras să plătească la
scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la
ordinul acestuia.162

155
St.D.Cărpenaru, op. cit., p.497.
156
Gh.Vizitiu, Înşelăciunea în contracte prin folosirea biletului la ordin, R.D.C.
nr.10/2000, p.166.
157
Aug.Lazăr, Utilizarea procedelor probatorii în efectuarea actelor premergătoare
privind fraudele în afaceri, în R.C.C.P. nr.12/2001, p.126.
158
P.C.S.J., Secţia urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.386/P/2000 (nepublicat).
159
P.C.Ap. Galaţi, dosar nr.13/P/1999 (nepublicat).
160
P.T. Bihor, dosar nr.571/P/1999 (nepublicat).
161
P.C Ap. Bacău, dosar nr.20/P/1999 (nepublicat).
162
St. D. Cărpenaru, op. cit., p.452.

280
 Cambia fiind în principal un instrument de garanţie, emiterea sa nu
echivalează cu o plată certă şi imediată, litigiile având la dispoziţie pentru
soluţionare, legea civilă.
În practică au fost întâlnite cazuri când pentru contractarea unor
credite, făptuitorii împrumutaţi de bănci, în paralel cu garanţii materiale, au
emis cambii sau bilete la ordin care urmau să profite băncilor în caz de
încetare de plăţi, garantând beneficiul operativităţii procedurii execuţionale.
Când aceste instrumente de garanţie sunt emise de complezenţă pot constitui
falsuri, mijloace frauduloase, dacă sunt întrunite condiţiile legii. În literatura
juridică s-a observat că emiterea cambiei sau biletului la ordin, de
complezenţă,163 respectiv fără a avea la bază un raport juridic fundamental şi
fără o acoperire sau altă garanţie, urmată de utilizarea şi cauzarea unui
prejudiciu prin scontare,164 constituie infracţiunea de înşelăciune.165
De asemenea, cambia şi biletul la ordin falsificate prin adăugare,
modificare etc. şi folosite pentru a garanta obţinerea creditelor bancare
constituie mijloace frauduloase care întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C.
pen., iar dacă s-a realizat un prejudiciu se reţine şi infracţiunea de
înşelăciune prev. de art. 215 alin.2 şi 3 C. pen., aplicându-se regulile
concursului de infracţiuni.166
În practica de urmărire penală s-au întâlnit cazuri în care făptuitorii
directori de societăţi bancare au prejudiciat băncile prin sponsorizări către
beneficiari care au acceptat ca modalitate de plată cambii cedate (trate167) în
favoarea unor societăţi „fantomă”.168
2.2.4. Utilizarea de bancnote contrafăcute prin editare
computerizată sau la copiator color, este un mod de operare frecvent întâlnit
în practica de urmărire penală, echipamentele necesare fiind accesibile
persoanelor interesate. Astfel, făptuitorii elevi de liceu, având calculator
personal la domiciliu şi-au cumpărat o imprimantă performantă, iar după

163
Despre cambia de complezenţă sau de favoare a se vedea V.Luha, Titluri de credit,
Cambia, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.55.
164
Scontarea este operaţiunea de credit care constă în cumpărarea efectelor de comerţ de
către bănci, cu reţinerea din valoarea lor nominală a dobânzii până la scadenţă şi a unui
comision (din it. scontare).
165
V.Dabu, Implicaţii penale ale folosirii ilegale a cambiei şi biletului la ordin, în R.D.P.
nr.3/1996, p.105.
166
P.C.S.J., Secţia de urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.386/P/2000 (nepublicat).
167
Tratele (poliţele) sunt cambii care în virtutea unei clauze speciale se cedează spre
încasare altei persoane decât creditorul (din it. tratta).
168
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.629/P/1997
(nepublicat).

281
scanarea unei bancnote de 50.000 lei au multiplicat-o şi au plasat bancnotele
contrafăcute la diverşi comercianţi;169 făptuitorii recidivişti au primit de la
un fost condamnat 11 bancnote a 100 USD contrafăcute pentru a fi plasate
în circulaţie, urmând să împartă profitul;170 făptuitorii cetăţeni moldoveni au
introdus în România apoi au încercat să plaseze în circulaţie 15.000 USD,
contrafăcuţi, la preţul de 1.500 USD autentici.171
Pentru inducerea în eroare a comercianţilor şi reducerea la minim a
riscului de a fi depistaţi, făptuitorii s-au asociat în reţele de distribuitori
compartimentate, cu sarcini specifice:
a). falsificatorii specializaţi în contrafacerea bancnotelor prin utilizarea
materialelor şi a echipamentelor performante;
b). distribuitorii, infractori abili specializaţi în identificarea de persoane
dispuse să-şi asume riscul de a plasa în circulaţie bancnotele contrafăcute în
schimbul unui procent (de regulă 10% din valoarea nominală a bancnotei
contrafăcute), precum şi în identificarea comercianţilor, potenţiale victime;
c). bodigarzii, foşti sportivi de performanţă specializaţi pentru transportul
auto în oraşele vizate şi protecţia celorlalţi membri ai reţelei faţă de
comercianţii prejudiciaţi, în cazul în care ar descoperi manevra şi ar riposta;
d). plasatorii, de regulă femei sau alte persoane cu aparenţă inocentă,
beneficiind de o substanţială logistică, au sarcina de a se deplasa în
localitatea şi la comerciantul vizat spre a-i plasa efectiv bancnotele
contrafăcute în baza unei „regii” adaptate cazului concret.
Pentru acest mod de operare este ilustrativ cazul făptuitorilor
distribuitori din municipiul Orăştie care, în scop de aprovizionare, se
deplasau periodic, însoţiţi de bodigarzi, la Curtea de Argeş unde un alt
distribuitor le punea la dispoziţie bancnote procurate de la falsificatori din
Bucureşti, la preţul de 1 mil. lei/bancnota de 100 USD contrafăcută. În
vederea plasării dolarilor contrafăcuţi, în circulaţie, distribuitorii culegeau
informaţii despre comercianţi consideraţi ţinte potenţiale apoi puneau în
executare planul utilizând în acest scop o făptuitoare cu aparenţă inocentă,
transportată de îndată în locul unde urma să comită fapta.
După ce victima era indicată într-un mod prestabilit, plasatoarea se
deplasa la aceasta relatându-i o „legendă” despre soţul plecat la muncă în
străinătate şi nevoia imperioasă de a schimba valuta economisită. Acceptând
un curs de schimb aparent dezavantajos, făptuitoarea schimba dolarii

169
P.T. Hunedoara, dosar nr.697/P/2000 (nepublicat).
170
C. Ap. Alba Iulia, Secţia penală, decizia penală nr.653/2001, pronunţată în dosar
nr.5746/2001 (nepublicată).
171
Jud. Alba Iulia, sentinţa penală nr.1574/2001, pronunţată în dosar nr.6552/2001
(nepublicată).

282
contrafăcuţi şi revenea la locul unde era aşteptată de bodigarzii aflaţi într-un
autoturism împrumutat, cu număr de înmatriculare străin. Un alt plasator al
grupului era specializat în modul de operare „la vedere” (aşa - numitul
„şmen” sau „ruptul banilor”) constând într-o manevră dibace de substituire a
bancnotelor autentice cu unele false sau de reţinere a unor bancnote din
teancul de bani număraţi în faţa victimei.172
3.3. Moduri de operare prin manipularea de date şi informaţii
inexacte
3.3.1. Lansarea unor oferte publice întemeiate pe informaţii false
cuprinse în prospecte financiare, anunţarea de sume fictive sau liste false cu
persoane care au participat la subscripţie în vederea obţinerii de vărsăminte
sau subscripţii suplimentare.173 Spre exemplu, făptuitoarea, intenţionând să
înşele un mare număr de persoane, pentru a reduce la minim şansele de a fi
depistată, a înfiinţat mai multe societăţi comerciale, apoi prezentându-se ca
administrator al unor firme prospere, cu afaceri importante în derulare, a
lansat oferta de investiţii promiţând o dobândă lunară de 12.000 USD la
suma 40.000 USD investită în societatea sa, sumă ce urma să fie restituită
după 3 luni. Făptuitoarea dispărută a fost depistată, iar cauza elucidată prin
prezentarea modului de operare într-o emisiune de televiziune „Urmărire
generală”, după care mai multe părţi vătămate recunoscând-o, au formulat
plângeri şi au prezentat organelor judiciare amănunte privind metodele de
manipulare utilizate de aceasta 174.
3.3.2. Manipularea datelor în cazul fraudelor informatice
Pentru acest mod de operare este semnificativ cazul făptuitorului,
cetăţean român, care şi-a atribuit calitatea de patron al unor societăţi
comerciale cu denumiri apropiate celor ale unor cunoscute firme pe piaţa de
soft şi hardware, apoi a deschis pe site-urile E-bay şi Yahoo oferte fictive de
vânzare pentru o gamă diversificată de bunuri: instrumente muzicale, de
laborator, electronice etc. După primirea dovezii de efectuare a plăţii,
licitaţia fiind închisă, întrerupea orice corespondenţă cu părţile vătămate şi
revenea pe site-uri folosind altă adresă de e-mail pentru lansarea altor
licitaţii. Prin acest mod de operare, pe parcursul unui an, făptuitorul şi-a
însuşit pe nedrept de la părţile vătămate, cetăţeni americani, suma de
200.000 USD.175 În mod asemănător au acţionat făptuitorii, cetăţeni români,
care s-au prezentat drept administratori ai unor societăţi specializate în

172
P.C.Ap. Alba Iulia, dosar nr.113/P/2002 (nepublicat).
173
Em.Stancu, op. cit., p.578.
174
P.C.S.J., Secţia urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.339/P/2000 (nepublicat).
175
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.128/P/2001
(nepublicat).

283
comerţul virtual. Pentru a nu fi identificaţi unii dintre aceştia şi-au atribuit
identităţi false, iar alţii şi-au declarat pierdute actele de identitate;176 au
racolat alte persoane pentru ca în numele lor să organizeze licitaţii şi să
primească sumele de bani în cont177 ori au prezentat oferte fictive de
produse (laptop-uri, camere video etc.) cu calităţi şi preţuri avantajoase,
tentante pentru persoanele interesate, producând prejudicii în sumă de
29.000 USD.178
Tot prin manipularea datelor şi informaţiilor, făptuitorii au aplicat un
alt mod de operare, constând în accesarea site-urilor specializate ale unor
magazine virtuale din reţeaua Internet în vederea achiziţionării unor produse
pentru plata cărora au indicat, fără a fi autorizaţi, numerele unor cărţi de
credit aparţinând mai multor părţi vătămate cetăţeni americani. Coletele
aferente acestor comenzi au fost expediate către România prin Serviciul
Poştal al SUA, făptuitorii folosind calculatoarele şi adresele unor persoane
racolate în acest scop179 ori persoane care le-au ridicat de la oficiul poştal
fără să ştie că provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală.180 Alţi
făptuitori studenţi la marketing intenţionând să comită fraude în reţeaua
Internet, au racolat o persoană cu handicap psihic pe care au îndrumat-o să-
şi deschidă un cont la S.C. Alpha Bank - Sucursala Bucureşti, în care a fost
depusă suma minimă de 500 USD. După ce au intrat în posesia cardului
VISA, instrument de plată acceptat de firmele americane, făptuitorii
folosind un calculator portabil (laptop) au accesat pe Internet conturile unor
firme americane din California, dispunând transferul electronic al sumei de
16.550 USD, în contul deschis la Alpha Bank România. Sumele au fost
ridicate de la bancomatele Alpha Bank şi B.R.D. - Sucursala Braşov, în
timpul nopţii (după ora 000), având în vedere că suma maximă ce putea fi
ridicată într-o zi era de 30 mil. lei, ridicarea altor sume fiind posibilă după
curgerea termenului de 24 ore.181
Un mod de operare inedit a fost utilizat de făptuitorul cetăţean român
care a falsificat prin contrafacere computerizată invitaţii pentru vizite de

176
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.197/P/2000
(nepublicat).
177
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.280/P/200
(nepublicat).
178
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.7/P/2001
(nepublicat).
179
P.C.S.J., Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, dosar nr.7/P/2001
(nepublicat).
180
P.C.S.J., Secţia de urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.65/P/2002 (nepublicat).
181
P.T. Sibiu, dosar nr.163/P/1998(nepublicat).

284
afaceri în numele unor firme germane pe care ulterior le confirma prin
manipularea datelor în reţeaua Internet, intermediind astfel contra cost
obţinerea ilegală de vize pentru plecarea în Germania a 1000 persoane.182
Au manipulat, de asemenea, informaţii cu referire la intermedierea
obţinerii de vize şi locuri de muncă, făptuitorii care au lansat asemenea
oferte, adeseori ca reprezentanţi ai unor societăţi „fantomă”, pentru
angajarea în trupele NATO;183 angajarea de muncitori calificaţi în statele din
spaţiul Schengen184 etc. prejudiciind un mare număr de persoane.
Alţi făptuitori au manipulat informaţii prin contrafacerea cartelelor
telefonice,185 a instrumentelor de plată electronice (cărţi de credit);186 prin
instalarea în calculator a unui program de colectare a parolelor, cu ajutorul
cărora au violat secretul corespondenţei unei firme din New York apoi i-au
pretins suma de 5000 USD pentru a nu divulga clienţilor vulnerabilitatea
sistemului de securitate.187
Manipularea de informaţii este întâlnită, de asemenea, în domeniul
fondurilor de investiţii financiare. Este semnificativ, în acest sens, cazul
făptuitoarei care, în calitate de preşedinte al societăţii de administrare a unui
fond de investiţii, a indus şi menţinut în eroare investitorii prin aprobarea
unui prospect de ofertă publică ce nu corespundea realităţii şi falsificarea
datelor reale privind situaţia financiară a fondului, acţiuni prin care a
prejudiciat împreună cu alţi făptuitori 255.859 investitori cu suma de
3.415,5 mld. lei.188
3.3.3. Frauda în piramidă cunoscută şi sub denumirea de jocuri de
întrajutorare, schema Ponzi (în SUA), sistemul Caritas (în România).
Organizatorii acestui sistem promit investitorilor, cu ocazia lansării
ofertei de participare, în schimbul depunerii unor sume în lei sau valută
reprezentând cota de participare şi a reţinerii unui comision, garantarea
premierii participanţilor în ordinea înscrierii, la intervalul de timp stabilit,

182
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, decizia penală nr.650/2001 pronunţată în dosar
nr.5610/2001 (nepublicată).
183
P.T. Hunedoara, dosar nr.67/P/2002 (nepublicat); Curtea de Apel Alba Iulia, secţia
penală, decizia penală nr.233/2002, pronunţată în dosar nr.1891/2002;
184
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, decizia penală nr.227/2002, pronunţată în dosar
nr.1880/2002 (nepublicat); P.T.Alba, dosar nr.450/P/2000 (nepublicat); Curtea de Apel
Alba Iulia, secţia penală, decizia penală nr.224/2001, pronunţată în dosar
nr.494/2001(nepublicată).
185
P.T. Timiş, dosar nr.599/P/2000 (nepublicat).
186
P.C.S.J., Secţia de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog, dosar nr.300/P/2002
(nepublicat).
187
P.C.Ap. Timişoara, dosar nr.118/P/2000 (nepublicat).
188
P.C.S.J., Secţia de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog, dosar nr.25/P/2000
(nepublicat).

285
precum şi asumarea obligaţiei restituirii banilor (exclusiv comisionul) în
cazul întreruperii jocului.
În realitate, premiile investitorilor mai vechi sunt plătite din
depunerile noilor investitori, iar în condiţiile progresiei aritmetice sistemul
piramidal se prăbuşeşte, inevitabil, prejudiciind o mare parte din depunători.
Anchetele declanşate în situaţia încetării plăţilor evidenţiază, de regulă,
încălcarea de către organizatori a regulilor aduse la cunoştinţa
participanţilor, respectiv o manipulare a investitorilor prin informaţii.
Studiile de specialitate au relevat că, începând cu anul 1999, pe teritoriul
României au funcţionat circa 600 de societăţi comerciale, având ca obiect de
activitatea organizarea de jocuri colective cu premii în bani şi obiecte, în
majoritatea situaţiilor constatându-se săvârşirea unor infracţiuni.189
Cazul de fraudă în piramidă cel mai cunoscut în practica judiciară
românească îl reprezintă sistemul Caritas care a funcţionat în perioada
aprilie 1992 - aprilie 1994 la Braşov şi Cluj Napoca. Făptuitorul, fost
condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni contra patrimoniului, a obţinut
autorizarea funcţionării unei societăţi „non profit” al cărui obiect de
activitate iniţial era prestarea de servicii respectiv jocul colectiv de
întrajutorare prin depunerea unei sume de bani şi ridicarea unei sume sporite
de 8 ori pe baza participării „în lanţ”.190 În cursul cercetărilor efectuate după
căderea sistemului, s-a stabilit că făptuitorul, în scopul atragerii
deponenţilor, a desfăşurat o mare varietate de acţiuni de amăgire:
prezentarea ca sigură a unui câştig reprezentând multiplicarea de 8 ori a
sumei depuse sau în caz de lichidare a fondului, recuperarea a 70% din suma
depusă; asigurări privind constituirea unui fond de siguranţă de 25% din
depuneri, ca sursă a recuperării parţiale a sumelor depuse, în caz de
închidere a jocului; plata cu anticipaţie a câştigurilor, unor persoane care nu
se încadrau în excepţiile prevăzute de regulament etc. S-a estimat că prin
participarea la sistemul Caritas, 4 milioane de persoane au pierdut circa 100
mil. USD.
Cazuri similare s-au înregistrat în SUA (Boston, 1920), unde 30.000
de investitori au pierdut 15 mil. USD, în Germania (1996), unde 94.000
membri ai Grupului European Kings au pierdut circa 800 mil. DM, în Rusia,
unde au suferit prejudicii 10 mil. de deponenţi 191, iar în Albania, după

189
A se vedea N.Moldoveanu, op. cit., p.269.
190
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.34/P/1995
(nepublicat).
191
C.Voicu, Fl.Sandu, I.Dascălu, Frauda în domeniul financiar bancar şi al pieţei de
capital, Ed. Trei, Bucureşti, 1998, p.43.

286
căderea sistemului, mii de deponenţi au produs o revoltă armată şi au
generat o stare de anarhie în ţară.
3.4. Moduri de operare utilizate în cazul fraudelor vamale
Modul de operare frecvent utilizat pentru eludarea plăţii taxelor
vamale îl constituie prezentarea de documente falsificate la autoritatea
vamală.
Unul din cele mai semnificative cazuri de contrabandă, care
ilustrează acest mod de operare, formează obiectul afacerii judiciare
„Ţigareta, Portul Vechi Constanţa” cu două ramificaţii: „Ţigareta, Portul
Nou Constanţa” şi „Ţigareta, Zona Liberă Agigea”. În esenţă afacerea de
contrabandă a fost concepută şi coordonată de doi făptuitori cetăţeni sirieni,
administratori ai barului de noapte cu specific arab „Golden Fish” din
Bucureşti, asociaţi într-un grup de 24 de infractori (administratori de firme
români şi sirieni, controlori şi alţi funcţionari vamali), care folosind sistemul
„capac”192 au introdus în ţară 24 containere cu ţigarete Assos, pentru care
au folosit la autoritatea vamală documente comerciale şi de transport false,
cauzând statului român un prejudiciu de 27,6 mld. lei.193 Importurile de
ţigarete s-au efectuat utilizându-se conosamente false respectiv în locul
firmei Papastratos a fost nominalizată în calitate de exportator firma
Casabon - Enterprises Inc - Insulele Virgine, iar facturile întocmite în fals
indicau ca preţ al unui bax de ţigarete Assos sume derizorii: 10-20 USD. În
cursul efectuării urmăririi s-a constatat că faptele cercetate prezentau
trăsături specifice criminalităţii organizate, în sensul că participanţii s-au
constituit în grup având sarcinile bine definite, un mod de operare sofisticat,
utilizând nume de cod în convorbirile telefonice, iar banii rezultaţi din
valorificarea ţigaretelor prin firme „fantomă” au fost spălaţi în sistemul
bancar.
Într-un caz similar, făptuitorul administrator de societate comercială
a efectuat 55 importuri de ţigarete prin folosirea de documente vamale false,
producând prin neachitarea taxelor vamale, un prejudiciu în valoare de 18
mld. lei.194
De asemenea, făptuitorii patron şi manager de societate comercială,
respectiv comandant de navă, au recurs la înlăturarea semnelor de
identificare a navei prin ştergerea denumirii acesteia, coborârea pavilionului
naţional, falsificarea documentelor navei, a celor de transport şi au angajat
în ianuarie 1998, moto - tank-ul petrolier „Opal” în 7 operaţiuni de

192
Sistemul de operare „capac” presupune mascarea produsului din container cu un strat de
produse, ce corespund actelor vamale falsificate, aşezate la vedere.
193
P.C.Ap. Constanţa, dosar nr.330/P/1998 (nepublicat).
194
P.T. Timiş, dosar nr.166/P/1998 (nepublicat).

287
contrabandă cu produse petroliere prin încălcarea embargoului impus de
ONU statului Irak, cauzând un prejudiciu în sumă de 501.000 USD.195

3.5. Moduri de operare utilizate în cazul fraudelor fiscale

În materie de evaziune fiscală, agenţii economici, beneficiind
adeseori de consilierea specialiştilor, au dovedit o inventivitate prodigioasă
privind tehnicile şi metodele de eludare a fiscului, orientându-se îndeosebi
spre domeniile comercializării carburanţilor, alcoolului, ţigaretelor şi
cafelei.
3.5.1. Evaziunea fiscală în domeniul comercializării carburanţilor
a). Principalul mod de operare în acest domeniu îl reprezintă firmele
„fantomă”, definite ca fiind societăţi comerciale cu capital privat care nu
desfăşoară activitate la sediul social declarat; sunt înfiinţate în baza unor
documente false sau au fost cesionate unor persoane pe bază de documente
false ori, deşi desfăşoară activităţi comerciale, nu întocmesc evidenţă
contabilă şi nu achită obligaţiile la bugetul de stat şi bugetele speciale.
De regulă, firmele „fantomă” au drept asociat unic persoane cu
vârstă înaintată şi bolnave,196 cu infirmităţi, cu nivel de instrucţie redus,197
tineri neexperimentaţi aflaţi în dificultăţi financiare,198 care pentru o anumită
sumă de bani acceptă rolul de terţ expus, scos „în faţă” de cei care au
conceput mecanismul fraudulos, persoane care în cazul descoperirii fraudei
sunt puse în situaţia de a răspunde penal.
Adeseori, persoane condamnate pentru săvârşirea unor infracţiuni în
calitate de administrator de societate, pentru a eluda dispoziţiile legale şi a-şi
continua activitatea infracţională săvârşind fraude fiscale, au avut iniţiativa
înfiinţării unor asemenea firme pe care le-au administrat fie personal, în
temeiul unei împuterniciri emise de asociatul unic,199 fie împreună cu
asociaţii acestor firme.200 Făptuitorii care nu au apelat la interpuşi pentru a
săvârşi actele de evaziune fiscală au utilizat un alt mod de operare destinat
ştergerii urmelor activităţii infracţionale: cesionarea firmelor „problemă”
(care au acumulat datorii importante faţă de buget sau terţe firme), cu
obligaţii şi documente de evidenţă, unor persoane cu identitate falsă sau care
au părăsit ţara.201

195
P.C.Ap. Constanţa, dosar nr.40/P/M.F./1998 (nepublicat).
196
P.C.Ap. Alba Iulia, dosar nr.145/P/2001 (nepublicat).
197
P.T. Sibiu, dosar nr.169/P/2001 (nepublicat).
198
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.95/P/1999
(nepublicat).
199
P.T. Sibiu, dosar nr.169/P/2001 (nepublicat).
200
P.C.Ap. Ploieşti, dosar nr.45/P/2000 (nepublicat).
201
P.C.Ap. Ploieşti, dosar nr.295/P/2001 (nepublicat).

288
 Utilizarea unor tehnici şi metode de operare sofisticate care vădesc o
supracalificare infracţională, exploatare la maxim a inadvertenţele
mecanismelor economico-financiare poate fi explicată prin acumulările de
„bani murdari” care au permis, spre exemplu, conducerea contabilităţii
firmelor făptuitorilor de către experţi contabili şi consilierea acestora de
foşti magistraţi.202
b). Un mod de operare aflat în conexiune cu firmele „fantomă” îl
reprezintă declararea ca valorificate pentru lucrări agricole sau la export,
prin documente care atestă fictiv această operaţiune, a produselor petroliere
vândute pe teritoriul României, beneficiind astfel de scutiri la plata
accizelor, T.V.A. şi a taxei de drum (M.T.R.).203
c). Valorificarea „la pompă” drept motorină, a combustibililor tip
M., P. şi ca benzină Premium I sau II a benzinelor inferioare, în prejudiciul
beneficiarului final.204 Substituirea produselor petroliere este realizată de
regulă, prin tehnica „lanţului de comercializare” în care sunt implicate firme
„fantomă” care prezintă documente falsificate (certificate de calitate, avize
de însoţire, facturi fiscale) agenţilor economici deţinători de staţii de
distribuţie a carburanţilor.205
Practica de urmărire penală a relevat, că aceste moduri de operare au
fost utilizate la scară naţională de reţele cu structuri specifice criminalităţii
organizate. Astfel, activităţile investigative ale organelor judiciare au
identificat o reţea de firme „fantomă” prin care s-au săvârşit importante
fraude fiscale în domeniul produselor petroliere, structurată în două grupări,
punând în evidenţă moduri de operare şi forme evoluate de criminalitate în
sfera afacerilor.206
a). Gruparea auxiliară, coordonată de doi cetăţeni străini, de origine
arabă, avea funcţiunea de a pune la dispoziţia grupării principale „servicii”
de natură să faciliteze sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale şi a taxelor
vamale, de a scăpa de urmărirea penală, precum şi de a înşela anumiţi
parteneri de afaceri.
În esenţă, gruparea era specializată în înfiinţarea şi înregistrarea
firmelor „fantomă”, aprovizionarea cu imprimate şi ştampile aferente
acestor firme, pentru justificarea legală a provenienţei produselor petroliere

202
P.C.Ap. Cluj, dosar nr.7/P/2002 (nepublicat).
203
P.C.Ap. Ploieşti, dosar nr.295/P/2001 (nepublicat).
204
P.CAp. Alba Iulia, dosar nr.12/P/2002 (nepublicat).
205
P.C.Ap. Alba Iulia, dosar nr.145/P/2002 (nepublicat).
206
C.Nedelescu, I.Popescu, Firma fantomă, mijloc de favorizare a săvârşirii infracţiunilor
economico-financiare, Seminarul privind combaterea infracţionalităţii în domeniul
comercializării produselor petroliere, Sinaia 2001.

289
în care nu erau incluse obligaţiile fiscale. Contravaloarea produselor înscrise
în documentele emise în numele acestor societăţi „fantomă” era achitată
integral de membrii grupării principale în contul firmelor „fantomă”, sumele
fiind ridicate din bancă, în numerar, de către membrii grupării auxiliare şi
restituite oamenilor de afaceri care au efectuat plata.
Prin acest procedeu obligaţiile fiscale se acumulau la firmele
„fantomă” care având sedii fictive, precum şi asociaţi cu identităţi false, de
origine arabă, nu puteau fi urmărite. Totodată, oamenii de afaceri care
apelau la „serviciile” prestate de reţea erau în măsură să facă dovada unei
aparente bune credinţe cu plăţile efectuate prin bănci, în condiţiile în care
autorităţile competente nu deţineau probe despre restituirea sumelor .
b). Gruparea principală era alcătuită din oameni de afaceri influenţi
care, au obţinut importante profituri frauduloase, beneficiind de „serviciile”
prestate de gruparea auxiliară, având rolul de a o finanţa şi de a proteja pe
toţi membrii reţelei, inclusiv prin coruperea unor reprezentanţi ai
autorităţilor publice.
Între cele două grupări ale reţelei era asigurată o strânsă conexiune
prin persoane de legătură, români şi arabi, cu nume conspirative şi identităţi
false, preocupaţi de a nu lăsa urme privind implicarea lor în afacerile ilicite.
Din examinarea modului de organizare şi operare, a rezultat că
reţeaua se întemeia pe regulile unei organizaţii criminale evoluate, constând
în: finanţarea activităţilor criminale şi reinvestirea unei părţi din profitul
ilicit pentru dezvoltarea afacerilor ilegale, coruperea unor funcţionari publici
şi luarea unor măsuri de protecţie împotriva deconspirării. În scopul
asigurării conspirativităţii în raport cu autorităţile publice, reţeaua a fost
structurată în compartimente autonome, cu atribuţii bine definite şi
repartizate.
Compartimentul A, falsificatori de documente oficiale, era compus
din persoane de origine arabă şi română, specialişti în domeniul tehnicii de
calcul care aveau sarcinile de a procura acte de identitate străine
(paşapoarte, permise de conducere auto), legitimaţii de şedere temporară în
România şi de a le contraface prin înlocuirea fotografiilor originale cu cele
ale persoanelor din compartimentul operatorilor în bănci, modificarea
datelor de naştere şi aplicarea unor ştampile false ce atestau prelungirea
dreptului de şedere în România. Specialiştii din acest compartiment au
falsificat de asemenea, prin metoda tehnoredactării computerizate, procuri
notariale, acte constitutive şi adiţionale pentru societăţi comerciale,
contracte de închiriere a unor sedii pentru firme, hotărâri judecătoreşti şi alte
documente necesare înfiinţării, înregistrării şi deschiderii conturilor unor
societăţi comerciale „fantomă”.

290
 Compartimentul B, realizatori de firme „fantomă”, era compus din
persoane de origine arabă, notari publici şi funcţionari ai Camerei de Comerţ
şi Industrie, având rolul de a înregistra firmele „fantomă” în temeiul actelor
realizate de membrii compartimentului A şi a altor documente (acte
constitutive, traduceri, procuri etc.), întocmite şi realizate notarial de
membrii săi.
Compartimentul C, operatori în bănci sub identităţi false, avea în
componenţă exclusiv persoane de origine arabă care au intrat fraudulos în
România, fără a avea reglementat legal statutul de şedere sau care erau
înregistrate la Oficiul pentru Refugiaţi, sub identităţi false. Sarcina acestora
era de a ridica în numerar cu sprijinul funcţionarilor bancari, sumele de bani
care erau restituite oamenilor de afaceri ce le-au virat în conturile societăţii
„fantomă”.
Compartimentul D, funcţionari bancari, era alcătuit exclusiv din
funcţionari ai băncilor, atraşi de liderii reţelei prin acte de corupţie. Rolul
acestora era de a facilita membrilor compartimentului C deschiderea
conturilor pentru firmele „fantomă”, sub diverse identităţi, eliberarea în
numerar a sumelor transmise cu documente bancare de către anumiţi oameni
de afaceri, fără a le solicita documente justificative (state de plată,
borderouri de achiziţii) privind modul de utilizare a sumelor.
Compartimentul E, oameni de legătură, avea în compo-nenţă
persoane de origine arabă şi română însărcinate cu asigurarea legăturii între
oamenii de afaceri şi gruparea ce punea în aplicare activităţile de eludare a
legii fiscale, asigurând şi protecţia în faţa autorităţilor.
Compartimentul F, oameni de afaceri, alcătuit din lideri zonali în
domeniul afacerilor, au fost atraşi în organizaţie de dorinţa îmbogăţirii
rapide. Rolul acestora era de a investi în reţea anumite sume de bani
reprezentând comisioane procentuale din sumele rulate prin bănci, plăţi
destinate înfiinţării firmelor „fantomă” şi coruperii funcţionarilor bancari
sau din instituţii publice care sprijineau şi asigurau protecţia reţelei.
Pentru ilustrarea conexiunilor existente între oameni de afaceri care
au ajuns să producă prejudicii importante bugetului de stat, şi reprezentanţi
ai autorităţilor publice este semnificativ cazul făptuitorului, administrator al
mai multor firme care a declarat că dezvoltarea relaţiilor comerciale ale
societăţilor sale a fost influenţată de mai multe persoane ce aveau calitatea
de demnitar;17 cazul făptuitorilor membri ai unei reţele de trafic
internaţional cu autoturisme de lux, sustrase, care le-au indigenizat fără plata

17

291
taxelor, utilizând adeverinţe false emise de Secretariatul de Stat pentru
Problemele Revoluţionarilor etc.207
3.5.2. Evaziunea fiscală în domeniul comercializării băuturilor
alcoolice
Accizele constau în taxe speciale de consumaţie pentru anumite
categorii de produse prevăzute de lege, agenţii economici plătitori având
obligaţia să le calculeze, să le evidenţieze distinct în factură şi să le verse la
bugetul de stat, la termenele stabilite (art. 1 din O.U.G. nr.27/2000).
Neînregistrarea accizelor care are drept consecinţă diminuarea acestor
obligaţii faţă de bugetul de stat constituie infracţiune şi se pedepseşte
conform legii.
În vederea eludării dispoziţiilor legale şi asigurării unor venituri
frauduloase prin evaziune fiscală, numeroşi producători de băuturi alcoolice
au recurs la metode şi tehnici de operare specifice sau preluate din alte
domenii.
a). Utilizarea firmelor „fantomă” este o metodă evazionistă ce
presupune apelarea la o societate comercială, de regulă, evidenţiată în
registrul Oficiului Comerţului, însă fără licenţe de producţie, spaţii şi utilaje
de prelucrare, fără activitate şi personal angajat, fără să conducă evidenţe
contabile. Această societate este interpusă în lanţul comercial de la furnizor
la procesator, spre a emite facturi fictive de livrare a băuturilor alcoolice
purtând menţiunea neadevărată „accizele au fost plătite de producător”,
asumându-şi obligaţia de încasare şi plată a acestora în calitate de
producător.
În realitate, alcoolul etilic este livrat direct de la furnizor la
procesator, iar prin firma „fantomă” nu circulă decât actele ori nici măcar
acestea, administratorii lor punând la dispoziţia procesatorului facturi
semnate şi ştampilate, în alb, pentru a le completa, după caz, cu cantităţile
necesare. Plăţile sunt realizate de procesator uneori prin contul firmei
„fantomă”, alteori direct furnizorului, cu menţiunea că este efectuată pentru
această firmă. De regulă, societăţile „fantomă” sunt din alte judeţe pentru ca
verificarea să fie mai dificilă. Administratorii acestora sunt, adeseori, tineri
lipsiţi de experienţă aflaţi în dificultăţi financiare, în curs de executare silită
pentru neplata unor credite contractate şi nerambursate, dispuşi să accepte
implicarea în asemenea malversaţiuni pentru anumite sume de bani.208

207
P.T. Hunedoara, dosar nr.360/P/2002 (nepublicat).
208
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.95/P/1999
(nepublicat); P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar
nr.626/P/1998 (nepublicat).

292
 b). Încheierea de contracte fictive, având ca obiect închirierea
utilajelor sau prestarea de servicii de către societăţile „fantomă”, este o altă
metodă evazionistă utilizată în scopul deplasării obligaţiilor bugetare de la
procesator către firmele intermediare.
c). Prezentarea unor documente fictive care atestă exportul
cantităţilor de alcool comercializate, în realitate, pe teritoriul României.209
d). Cesionarea fictivă a societăţilor comerciale cu mari datorii către
buget, unor investitori străini, cu identitate falsă sau reală, care între timp au
părăsit teritoriul României.
Pentru modurile de operare susmenţionate este semnificativ cazul
făptuitorilor administratori de societăţi comerciale „fantomă” care, în scopul
obţinerii unor venituri ilicite şi al achitării creditelor nerambursate băncii, în
perioada 1 iulie - 31 decembrie 1997, au aplicat toate modurile de operare
susmenţionate, înlesnind contra unor sume de bani, desfăşurarea activităţilor
evazioniste a 23 oameni de afaceri şi sustragerea de la plata accizelor în
sumă de 9,15 mld. lei datorate bugetului de stat.210
3.5.3. Evaziunea fiscală în domeniul comercializării ţigaretelor şi
cafelei
Practica de urmărire penală a pus în evidenţă utilizarea de către
făptuitori, în acest domeniu, a unor metode evazioniste similare celor
precedente, însă cu unele trăsături particulare: neevidenţierea în
documentele contabile oficiale a veniturilor realizate, în scopul sustragerii
de la achitarea obligaţiilor fiscale;211 recurgerea la firme „fantomă”,
cesionarea societăţilor succesiv unor cetăţeni români care au distrus
evidenţele contabile apoi unor cetăţeni străini de origine arabă care au
părăsit ţara;212 înregistrarea unor cheltuieli neefectuate prin întocmirea în
fals a unor facturi şi chitanţe fiscale.213
3.5.4. Alte malversaţiuni fiscale au constat în restituiri ilegale de
T.V.A. efectuate în temeiul unor documente de export fictive;214 înfiinţarea
unei societăţi comerciale în numele unei persoane indisponibilizate, pentru a
evita plata obligaţiilor fiscale;215 înfiinţarea în acelaşi scop a unei firme

209
P.C.S.J., Secţia urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.135/P/2000 (nepublicat).
210
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.95/P/1999
(nepublicat);
211
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.142/P/1999
(nepublicat).
212
P.C.Ap. Constanţa, dosar nr.330/P/1998 (nepublicat).
213
P.C.Ap. Bacău, dosar nr.22/P/1999 (nepublicat).
214
P.C.S.J., Secţia de urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.200/P/2000 (nepublicat).
215
P.C.Ap. Alba Iulia, dosar nr.132/P/2001 (nepublicat).

293
„fantomă” într-o zonă defavorizată;216 desfăşurarea de jocuri de noroc fără
autorizaţie şi fără înregistrarea în evidenţele contabile a sumelor încasate, cu
consecinţa denaturării rezultatelor financiare ale firmei;217 neevidenţierea în
actele contabile a veniturilor obţinute prin activităţi de navlosire şi
agenturare nave în vederea sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale etc.218
3.6. Moduri de operare în săvârşirea fraudelor pe piaţa de capital
Piaţa de capital este specializată în tranzacţii cu active financiare pe
termen mediu şi lung care asigură transferurile de capital disponibil către
agenţii economici aflaţi în căutare de capital. Motivaţia principală a acestei
pieţe constă în economie şi plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor
economici către potenţialii investitori, deţinători de excedente de capital.219
Valorile mobiliare sunt definite ca fiind instrumente financiare
negociabile (acţiuni, obligaţiuni, alte instrumente financiare), transmisibile
prin tradiţiune sau prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe
categorie, dând deţinătorilor dreptul la o fracţiune din capitalul social al
emitentului sau un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitentului
şi sunt susceptibile de tranzacţionare pe o piaţă reglementată (art. 2 alin.1
pct.40).220
Modul de operare frecvent întâlnit pe piaţa internaţională de capital
îl reprezintă activităţile „boiler”, malversaţiune constând în emiterea de
către făptuitori a unor acţiuni pentru activităţi economice fictive, urmată de
manevrarea preţului acţiunilor prin tranzacţii false şi vânzarea acestora
victimelor.221
Într-un alt mod de operare, semnalat în practica judiciară română,
făptuitorii urmărind să comită fraude pe piaţa de capital şi-au asigurat
accesul la piaţa electronică de tranzacţionare (RASDAQ) prin achiziţionarea
unei societăţi de valori mobiliare şi absolvirea unor cursuri de brokeri. După
ce au obţinut astfel parola de acces la piaţa electronică şi-au deschis conturi
personale la mai multe bănci. În continuare, fără să existe ordine de vânzare
din partea proprietarilor de acţiuni, folosind societatea de valori mobiliare
216
P.T. Hunedoara, dosar nr.140/P/2002 (nepublicat).
217
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.432/P/1999
(nepublicat).
218
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.532/P/1999
(nepublicat).
219
Piaţa de capital, piaţa bancară şi piaţa monetară reprezintă cele trei sectoare specializate
ale pieţei financiare.
220
O.U.G nr.28/13 martie 2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare
şi pieţele reglementate, publicată în M.Of. nr.238/9.04.2002, aprobată prin Legea nr.525/17
iulie 2002, publicată în M.Of.nr.576/5.02.2002, modificată prin O.U.G. nr.165/20
noiembrie 2002, publicată în M.Of. nr.864/29.11.2002.
221
N.Moldoveanu, op. cit., p.281.

294
achiziţionată, au transferat un mare număr de acţiuni aflate în portofoliile
unor societăţi de investiţii financiare, pe numele unuia dintre făptuitori ca
persoană fizică, apoi le-au vândut prin intermediul altor societăţi de valori
mobiliare producând un prejudiciu în sumă de 1,9 mld. lei.222
Alţi făptuitori, administratori de societate de valori mobiliare,
urmărind comiterea de fraude pe piaţa de capital, au conceput şi aplicat
malversaţiunea prin a-l contacta pe făptuitorul funcţionar la registrul
acţionarilor de la care au primit, în schimbul unor sume de bani, date privind
structura acţionariatului societăţilor comerciale profitabile, precum şi datele
personale ale acţionarilor. Cunoscând aceste date, făptuitorii au întocmit în
fals, în numele unor acţionari în vârstă din mediul rural, câteva sute de
ordine de vânzare pe care le comunicau la S.C „Registrul Mioriţa” SA,
solicitând transferul acţiunilor în conturile informatizate ale societăţii lor.
Pentru a şterge urmele fraudei şi evita controalele inspectorilor Direcţiei de
supraveghere a pieţei din cadrul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
(C.N.V.M.) făptuitorii au valorificat acţiunile prin intermediul unor
persoane de bună credinţă în ale căror conturi le-au transferat. De asemenea,
au întocmit în fals dispoziţii de plată şi chitanţe din care rezulta, contrar
realităţii, plata către acţionari a contravalorii acţiunilor, la preţurile
negociate. Ca măsură de prevedere pentru cazul în care unii acţionari ar fi
descoperit frauda, făptuitorii au constituit un cont de rezervă în care era
păstrată o cotă redusă rezultată din valorificarea acţiunilor sustrase, destinate
despăgubirii acestora în contextul invocării unei „erori”.223
Într-un caz similar, făptuitorii au înfiinţat o societate comercială
având ca obiect de activitate efectuarea de operaţiuni de intermediere de
valori mobiliare pe piaţa autohtonă, realizată cu titlu profesional pe cont
propriu sau pe contul clienţilor în limitele şi în condiţiile autorizate, sub
supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Pentru obţinerea
unui profit ilicit, aceştia au conceput şi aplicat o manevră frauduloasă de
preluare de pe piaţa „neagră” a unui important număr de certificate de
acţionari, dobândite în urma procesului de privatizare în masă, la anumite
societăţi profitabile, în vederea tranzacţionării pe piaţa organizată. In acelaşi
scop, unii dintre făptuitori au obţinut calitatea de acţionari, prin persoane
interpuse, la o altă firmă de valori mobiliare în care au deţinut controlul
total.
În esenţă, firma controlată avea sarcina de a prelua de pe piaţa
neorganizată, de la furnizori neautorizaţi, fără respectarea dispoziţiilor

222
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.340/P/1999
(nepublicat).
223
P.C.Ap. Cluj, dosar nr.109/P/2002 (nepublicat).

295
legale, acţiunile dobândite în urma procesului de privatizare în masă.
Transmitea, apoi, ordinele clienţilor săi spre executare societăţii
administrate de făptuitori care, în calitate de membră a Bursei de Valori
Bucureşti le accepta şi le executa. Pentru a crea o aparenţă de legalitate a
activităţii de intermediere cu certificate de acţionari de pe piaţa
neorganizată, între cele două societăţi a fost încheiat un contract comercial
pe termen nelimitat. Concomitent cu operaţiunea de remitere spre
tranzacţionare a certificatelor, unul dintre făptuitori avea sarcina de a ridica
din casieria societăţii administrate anumite sume şi plătea contravaloarea
acestora, negociată cu furnizorii de certificate, fără a întocmi documente,
justificând sumele ca avansuri. Decontarea vânzărilor efectuate pe piaţa
bursieră se efectua în termen de 3-5 zile de la data vânzării apoi, sumele
intrate în contul de disponibil al societăţii erau virate prin ordin de plată în
contul firmei controlate de unde erau retrase direct de făptuitori sau prin
intermediul altor persoane.
Distinct de aceste activităţi, în calitate de administratori ai societăţii
de valori mobiliare, cu prilejul încheierii şi executării unor contracte de
intermediere, făptuitorii au indus şi menţinut în eroare reprezentanţii altor
societăţi, însuşindu-şi sumele destinate cumpărării de acţiuni în numele
acestora. Pentru a menţine în eroare clienţii, făptuitorii le-au remis înscrisuri
reprezentând confirmări de tranzacţii efectuate în contul lor. Sumele astfel
obţinute au fost repartizate pentru plata furnizorilor de certificate de pe piaţa
neorganizată. De asemenea, făptuitorii au dispus transferul în contul unuia
dintre clienţi a acţiunilor aflate în portofoliul societăţii şi al unora dintre
clienţii acestora care ulterior au fost vândute prin intermediul unei alte
societăţi de valori mobiliare, banii fiind însuşiţi.
Manevrele frauduloase, descrise, au fost concepute de unul dintre
făptuitori, cetăţean străin, originar din România, care în momentul sesizării
organelor de urmărire penală a părăsit teritoriul ţării.224
3.7. Influenţarea pieţelor poate fi realizată printr-o varietate de
metode frauduloase care vizează manipularea artificială a preţurilor
mărfurilor existente pe piaţa comercială în raport cu anumite interese ale
făptuitorilor, având drept rezultat prejudicierea partenerilor de afaceri.
Rigging-ul (măsluirea), este o practică frauduloasă care constă în înşelarea
partenerilor de afaceri prin majorarea artificială a preţurilor unor mărfuri,
respectiv prezentarea unei valori superioare celei reale, obţinută printr-un
sistem de cumpărare aparentă, menit să creeze impresia unei cereri mari

224
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.333/P/1999
(nepublicat).

296
pentru astfel de mărfuri225. Wash Sale (vânzarea spălată), constă în
realizarea unor mecanisme de tranzacţii frauduloase care prejudiciază
clientul lipsindu-l de beneficiul afacerii. Matching-ul (asocierea
comenzilor), reprezintă un mod de vânzare fraudulos în care dealer-ul
afacerii, ce intermediază vânzarea-cumpărarea, primind ordine de la o
persoană să cumpere şi de la alta să vândă o anume cantitate dintr-un stoc,
evită executarea ordinelor în mod separat, spre avantajul fiecărei părţi şi
transferând fraudulos marfa de la o persoana la alta îşi însuşeşte
beneficiul.226 Sunt utilizate, de asemenea: manipularea artificială a preţului
de către brokerul care primeşte ordinul de vânzare-cumpărare; înţelegerea
încrucişată, realizată de brokerul care punând în executare cererile
clienţilor, intervine cu alte cereri acţionând contrar intereselor acestora prin
influenţarea preţului de vânzare-cumpărare.227
Practica preţului de transfer este o metodă frauduloasă de fixare a
preţului mărfurilor între o companie transnaţională şi filiale situate în alte
ţări, fie în sensul subevaluării acestora, pentru a reduce cuantumul taxelor de
plătit în ţara importatoare, fie în sensul majorării preţurilor mărfurilor şi
serviciilor importate de filiale în scopul diminuării veniturilor supuse
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate autorităţilor fiscale din ţările
respective.
3.8. Moduri de operare utilizate în spălarea banilor
Spălarea banilor este o manevră frauduloasă destinată să disimuleze
originea şi natura ilicită a profitului activităţilor infracţionale şi să-l însereze
în fluxul afacerilor legitime.
Indiferent de metoda de operare utilizată, procesul de spălare a
banilor se realizează prin tranzacţii grupate în trei etape: plasarea,
presupune transferul fondurilor ilegale în scopul îndepărtării lor de sursa
infracţională; stratificarea constă în procesul de transferare a fondurilor
între diferite conturi, separarea fondurilor ilicite de sursa lor prin crearea
unor „straturi” succesive de tranzacţii financiare, manevre destinate
zădărnicirii urmăririi şi asigurării anonimatului; integrarea se realizează
mişcând fondurile spălate prin intermediul organizaţiilor legale şi acordarea
unei aparenţe de legitimitate profitului criminal.228

225
J.R.Nolan şi colab., op. cit., p. 1323.
226
Idem, p. 1589.
227
A se vedea şi N.Moldoveanu, op. cit., p.295.
228
Asociaţia Română a Băncilor, Ghid pentru prevenirea spălării banilor, Bucureşti, 2000,
p.7.

297
 Studiile de specialitate au pus în evidenţă categoriile de acţiuni
desfăşurate de „aparatul” specializat, în parcurgerea procesului de spălare a
banilor.229

A. Acţiunea I: acasă. Procesul de spălare în cadrul sistemului

juridic în care s-a produs fapta este utilizat în cazul sumelor relativ reduse
sau de natură episodică, prezentând avantajul unor moduri de operare
simple, în care cele trei etape sunt contopite. Spălătorul de bani îşi poate
folosi sumele ilegale pentru a cumpăra bilete câştigătoare la curse, loterii
etc. ori pentru a cumpăra anumite imobile plătind preţuri subevaluate cu
instrumente bancare, din banii câştigaţi legitim, restul preţului fiind achitat
cu bani proveniţi din infracţiuni, în numerar. Ulterior, sunt încasate sumele
legitime pentru biletele câştigătoare sau imobilele revândute la valoarea de
piaţă.
Fluxurile permanente de bani murdari impun organizarea unor
activităţi de service, în regim continuu, desfăşurate de persoane specializate,
în stabilimente de jocuri de noroc, baruri, restaurante etc. unde numerarul
ilegal este amestecat cu cel legal şi întreaga sumă este raportată drept câştig
în afaceri legitime. Dacă fluxurile de bani murdari cresc, iar legislaţia
statului devine severă, procesul de spălare îşi conturează o dimensiune
internaţională.

229
O.N.U., Oficiul de control al drogurilor şi de prevenire a a crimei, Programul global
contra spălării banilor, Raport preliminar, 29 mai 1998 (traducere din limba engleză).

298
 B. Acţiunea II: transferarea banilor în străinătate. Transferarea
fondurilor din ţara de origine se realizează fie prin expedierea banilor în
numerar, îndeosebi în bancnote de valoare mare (ex. bancnota de 1000
USD), fie prin utilizarea sistemului bancar oficial. Sumele în numerar sunt
transferate adeseori prin reţele de curieri profesionişti, în bagajele de mână,
unii dintre aceştia fiind chiar posesori de paşapoarte diplomatice.
În cazul utilizării sistemului bancar sunt de observat multiplele
scheme imaginate de făptuitori pentru a eluda regulile de raportare, înainte
de transformarea numerarului în cecuri: fragmentarea depozitelor în sume
cu valori inferioare pragului raportabil, obţinerea unor scutiri de raportare,
coruperea personalului băncilor sau folosirea unor firme „fantomă”. O
acoperire bună pentru trimiterea în străinătate a banilor o reprezintă firmele
care se angajează în comerţul internaţional de bunuri şi servicii.
C. Acţiunea III: vizitarea lumii. Banii ajunşi în străinătate se află în
etapa a doua a procesului de spălare, respectiv transferarea prin sistemul de
plăţi internaţionale, spre a li se şterge urma. În acest scop, spălătorul
achiziţionează o corporaţie „străină” cu sediul social într-o zonă de refugiu
financiar: Liberia, Insulele Cayman, Panama, Insulele Virgine Britanice etc.,
care este autorizată să deruleze afaceri doar în afara ţării de înfiinţare, fără
taxe sau reglementări şi protejată prin legile secretului de corporaţie. Este
realizat apoi un depozit bancar în ţara de refugiu în numele firmei străine,
îndeosebi una la care identitatea proprietarului este protejată de legile
secretului de corporaţie. În acest mod, spălătorul se ascunde după un nivel
de secret bancar, un nivel de secret de corporaţie, la care poate adăuga o
protecţie suplimentară prin privilegiul avocatului clientului dacă a fost
desemnat un avocat al refugiului secretului corporaţiei pentru a înfiinţa şi
administra compania. Adeseori schemele de spălare a banilor îşi asigură şi al
treilea nivel de protecţie prin stabilirea unui trust protejat prin legea
secretului şi a unei „clauze de fugă” care presupune schimbarea domiciliului
trustului când acesta este ameninţat de agenţii însărcinaţi cu aplicarea
legii.230
După acest proces de „prespălare” banii sunt expediaţi în Elveţia,
Austria, Luxemburg sau alt refugiu financiar.
D. Acţiunea IV: repatrierea banilor. Fondurile transferate prin
sistemul financiar internaţional, suficient pentru a-şi pierde originea
infracţională, sunt expediate acasă pentru a fi utilizate în consum sau sub
formă de capital. Metodele frecvent utilizate în acest scop sunt următoarele:
utilizarea cărţilor de credit sau de debit, achitarea facturilor trimise la

230
P.C.S.J., Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, dosar nr.532/P/1999
(nepublicat).

299
domiciliu (de regulă prin firme specializate în tratarea plăţilor clienţilor),
trate bancare, câştiguri deghizate la cazino, vânzări deghizate de proprietăţi
imobiliare; tranzacţii fictive cu valută, marfă sau pachete de acţiuni,
încasarea unor „onorarii de consultanţă”, „venituri din afaceri” sau „
împrumuturi pentru afaceri”.
Imperativele luptei contra formelor evoluate de criminalitate în
domeniul afacerilor impun aplicarea în practica de urmărire penală a unei
metodologii specifice de cercetare, precum şi atingerea următoarelor
obiective strategice231:
1. Educarea şi sensibilizarea publicului cu referire la pericolul
reprezentat de criminalitatea organizată a afacerilor, inclusiv de infracţiunile
de corupţie conexe fraudelor în afaceri.
2. Creşterea eficacităţii măsurilor destinate prevenirii şi controlului
activităţilor criminale din domeniul afacerilor (activităţi evazioniste, fraude
în privatizări, spălare de bani etc.); aplicarea măsurilor preventive de natură
administrativă (retragerea licenţei, autorizaţiei profesionale, comerciale,
crearea unor baze de date privind persoanele şi societăţile comerciale care
desfăşoară anumite activităţi ilicite etc.).
3. Protecţia participanţilor vulnerabili în procesul penal.
4. Modernizarea mijloacelor de investigare în materie represivă
(crearea unor noi structuri specializate – ex. Poliţia Judiciară, braţ operativ
în cadrul Ministerului Public; înfiinţarea unui corp de poliţie judiciară
specializat în cercetarea infracţiunilor din domeniul societăţilor comerciale,
fiscalităţii, practicilor bancare etc.).
5. Evaluarea eficacităţii structurilor investigative, stimularea
cooperării instituţiilor participante la combaterea criminalităţii afacerilor:
Ministerul Public, Poliţia, Garda Financiară, Vama.
Realizarea obiectivelor menţionate implică, totodată, întărirea
efectivelor de magistraţi, poliţişti, funcţionari publici printr-o recrutare
masivă de tineri cu bună pregătire profesională, motivaţi pentru cariere
publice atractive, bine remunerate.
Beneficiind de consultanţa experţilor europeni şi americani,
autorităţile judiciare române au realizat progrese în aplicarea acestei
strategii naţionale, materializate într-un curs pozitiv de întinerire a
magistraturii, promovarea în funcţii de conducere a unor magistraţi tineri, cu
bună pregătire profesională, înfiinţarea unor structuri investigative
specializate destinate combaterii corupţiei şi criminalităţii organizate,
cooperarea cu structuri similare din alte ţări, adoptarea unor proiecte de legi
privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,

231
Aug. Lazăr, Ancheta antifraudă în mediul afacerilor, Ed. Lumina Lex, 2004, p. 290

2100
organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare. Strategia
este necesar a fi susţinută, neîntrerupt, printr-o voinţă de stat fermă, în
măsură să asigure integrarea judiciară europeană a României şi să înfrângă
prognoza negativă privind tendinţa creşterii, în continuare, a criminalităţii
afacerilor.
Privind în viitor, în contextul evoluţiei integrării europene, câteva
domenii se conturează pentru a fi supuse reflecţiei cercetătorilor: elaborarea
incriminărilor specifice, identificarea sancţiunilor adecvate, a procedurilor
specifice de investigare şi de judecată, a strategiilor neconvenţionale de
prevenire şi control. Totodată sunt de remarcat câteva tendinţe ale evoluţiei
criminalităţii afacerilor la nivel continental.
Fenomenul de globalizare progresivă a economiei determină un curs
de unificare şi creştere a gradului de interdependenţă a pieţelor criminale şi
a făptuitorilor care operează în perimetrul lor.
Capacitatea de adaptare şi mobilitatea specifice organizaţiilor
criminale determină deplasarea unor activităţi infracţionale din spaţiul
vest-european, unde se exercită presiunea calificată a instituţiilor judiciare,
spre spaţiul est-european unde au apărut noi oportunităţi de afaceri ilegale
(privatizări frauduloase, contrabandă, evaziune fiscală, spălare de bani etc.)
iar experienţa investigativă în materie şi mijloacele logistice ale autorităţilor
sunt mai reduse. În aceste condiţii, anihilarea noilor manifestări ale
grupărilor infracţionale din domeniul afacerilor, inclusiv a „laboratoarelor”
de corupţie şi criminalitate organizată create în spaţiul est-european (ex.
Transnistria) este posibilă prin cooperarea structurilor investigative,
transferul reciproc de expertiză în cadrul programelor europene (Octopus,
Tempus etc.), sprijinirea organelor judiciare est-europene în acţiunea lor de
emancipare de sub presiunea sufocantă a reţelelor de interese economico-
politice preocupate de satisfacerea propriilor interese privind acumularea
rapidă a capitalului.
Cercetarea a relevat că pe măsura integrării în piaţa comună
europeană, a dezvoltării libertăţii de circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor, se creează condiţii favorabile săvârşirii unor fraude la nivel
european caracterizate printr-un modus operandi sofisticat, ocult, integrate
în circuitele economice tradiţionale, prin scheme complexe şi implicarea
într-un lanţ internaţional de intermediari. Investigarea acestor fraude în
afaceri impune accelerarea preocupărilor pentru crearea unui spaţiu judiciar
european, a Codului penal european (Corpus Juris), a unei reţele judiciare
europene (Eurojust) alcătuite din procurori, judecători, ofiţeri de poliţie cu
competenţe echivalente detaşaţi de fiecare stat membru conform sistemului
său juridic, a Ministerului Public European, precum şi a instituţiei

2101
Procurorului european pentru protecţia intereselor financiare ale
comunităţii.
Practica investigativă a scos în evidenţă o puternică tendinţă de
fraudare, respectiv de deturnare a fondurilor europene de la destinaţiile
stabilite, tendinţă ce poate fi reprimată numai prin acţiuni investigative
desfăşurate de procurori şi anchetatori U.E. bine pregătiţi profesional, plătiţi
şi dotaţi, independenţi de ţările în care cercetează infracţiunile economico-
financiare. Este necesar ca anchetatorii europeni să poată utiliza operativ, în
materia criminalităţii organizate a afacerilor, tehnici de investigare pro-
active sau speciale, respectiv investigaţii anti-delictum şi investigaţii
speciale cum sunt: infiltrările de agenţi sub acoperire, societăţile „ecran”
furnizoare de servicii către reţelele infracţionale, informatorii, interceptările,
înregistrările audio sau video, utilizarea noilor tehnologii pentru accesul în
sistemele informatice şi pentru analiza informaţiilor, supravegherea
conturilor bancare, măsuri legale de reducere a pedepsei pentru infractorii ce
cooperează cu autorităţile judiciare etc., care şi-au dovedit eficacitatea în
aplicarea unor lovituri „chirurgicale” organizaţiilor criminale.
Asemenea tehnici investigative vor putea fi utilizate de structuri
specializate, numai într-un cadru legal, care să excludă arbitrariul, cu
aprobarea magistratului şi numai în scop judiciar, respectiv în vederea
culegerii probelor în cazurile de criminalitate organizată.
În condiţiile globalizării criminalităţii afacerilor, când infractorii ce
locuiesc într-o ţară se întâlnesc adeseori într-o altă ţară şi organizează
săvârşirea fraudelor într-o a treia ţară, iar produsul acestora îl ascund sau îl
investesc într-o a patra ţară, structurile investigative europene trebuie să fie
cel puţin la fel de mobile, să-şi comunice în timp real informaţiile, să fie
capabile de a găsi operativ, în alte ţări, probe admisibile în ţara în care se va
desfăşura judecata. Dinamica organizării şi specializării reţelelor
infracţionale, adoptarea unui modus operandi tot mai evoluat, impun o
dinamică similară a organizării şi specializării structurilor investigative,
utilizarea tehnicilor speciale de supraveghere operativă şi cercetare adecvate
noilor moduri de operare, aplicabile întregului spaţiu judiciar european.

3. CRIMINALITATEA CONTRA PATRIMONIULUI CULTURAL

Încă de la cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite privind

Prevenirea Crimei şi Tratamentul Delincvenţilor (Havana, 1990),
cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei a vizat între domeniile
prioritare, protecţia Patrimoniului Cultural. Nivelul fără precedent al
infracţiunilor de furt, distrugere, săpăturile arheologice şi colecţiile

2102
particulare ilicite, traficul şi expansiunea « pieţei negre » a operelor de artă
au fost percepute ca ameninţări pentru proprietatea culturală a naţiunilor. S-
a recomandat astfel cercetarea aprofundată a acestui fenomen, realizarea
schimbului de informaţii în domeniu, limitarea abuzului în creştere, al
privilegiilor şi valizei diplomatice, realizarea unui “tratat tip” care s-a
concretizat ulterior prin Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale
furate sau exportate ilegal, adoptată la Roma, la 24 iunie 2005.232
Procesul de conştientizare a răspunderii faţă de patrimoniul cultural
naţional şi preocupările privind ocrotirea bunurilor culturale au avut o
evoluţie îndelungată şi dificilă. Pe măsura progresului social această idee s-
a conturat în istoria culturii, prin scrierile unor oameni de cultură, în acte
normative şi în jurisprudenţă, determinând apariţia primelor măsuri de
protejare a patrimoniului cultural.233
Astfel, în secolul I d. Hr., împăratul Vespasian se prezenta “un
conservator al edificiilor publice şi un restaurator al celor private”. În anul
1162, un edict papal declara Columna lui Traian: “monument al eternităţii”,
care “nu trebuie să fie distrus sau mutilat niciodată, ci trebuie să rămână aşa
cum este spre cinstea poporului roman, până la sfârşitul lumii”234. Statele
italiene au remarcat, devreme, graţie numeroaselor monumente antice pe
care le deţineau şi tradiţiei, bine integrate, a braconajului arheologic
sistematic, că bunurile culturale necesită o protecţie specială. Primul act
normativ de protejare a patrimoniului cultural este considerat decretul emis
de Papa Pius II, în anul 1464, prin care a interzis scoaterea operelor de artă
din Vatican. Mai târziu, în anul 1534, la iniţiativa Papei Paul al III-lea a fost
înfiinţat primul organism având ca scop identificarea şi protejarea vestigiilor
antice, denumit “Comisariatul antichităţilor”.
Începând cu perioada Renaşterii, artefacte ca vasele de argint şi
bronz, sculpturile antice etc. erau conservate în colecţiile de artă ale caselor
nobiliare din Italia, apoi ale statelor din Europa de Nord. Acestea
reprezentau un indicium nobilitatis şi o dovadă a vechimii familiilor
aristocrate, cu origine revendicate în perioada imperială romană. În secolele
XVIII şi XIX, expediţii ca a lui Napoleon Bonaparte în Egipt şi călătorii de
formare întreprinse de reprezentanţii caselor aristocrate şi burgheze
europene, în ţările clasice ale Antichităţii, au trezit interesul pentru
colecţionarea artei egiptene, greceşti şi romane, apoi entuziasmul pentru

232
A se vedea Aug. Lazăr, A. Condruz, Corpus Juris Patrimonii, Patrimoniul Cultural
Naţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 119 ;
233
A se vedea Aug. Lazăr, Criminalitatea contra patrimoniului cultural naţional, în
« Dreptul» nr. 7/2007, p. 168
234
A se vedea S.A.Luca, Arheologia generală, prima parte, Alba Iulia, 1999, p.25

2103
cultura antică235. Fenomenul a cunoscut o dezvoltare amplă în secolul XIX,
cunoscut ca fiind marea epocă a arheologilor amatori şi a debutului
comerţului cu antichităţi. Adeseori, artefactele erau oferite spre vânzare
muzeelor, colecţiilor universitare sau private, centrele europene cele mai
dinamice în acest domeniu fiind Parisul, apoi Londra.
În 1791, în Franţa a fost creat Comitetul Instrucţiei Publice,
însărcinat să vegheze la conservarea monumentelor şi operelor de artă.
Protejarea patrimoniului cultural naţional a fost continuată în perioada lui
Napoleon Bonaparte, când au fost create în premieră mondială, cu putere de
exemplu, instrumente de aplicare a unei politici ferme de ocrotire. În
Germania (Bavaria) începând cu 1826 s-a instituit obligativitatea
inventarierii bunurilor culturale şi a creării zonelor de protecţie pentru
monumentele istorice iar în 1890 s-a înfiinţat Oficiul de Stat Bavarez pentru
Protecţia Monumentelor. Instituţii similare au luat fiinţă în numeroase alte
state europene: Polonia (1843 - Conservator general pentru operele de artă),
Austria (1853 - Comisia Centrală pentru studiul şi protecţia operelor de artă
şi a monumentelor istorice), Rusia (Comisia arheologică imperială, 1853 -
Comisia de săpături de pe lângă Ministerul Curţii, 1864 – Societatea de
Arheologie).
În Principatele Române, primele reglementări pe linie de stat pentru
apărarea şi conservarea patrimoniului cultural au apărut în a doua jumătate a
sec. al XIX-lea. Astfel, în 1860, în Ţara Românească a fost înfiinţată
Comisia pentru Cercetări Istorico - Arheologice, având competenţe privind
cercetarea şi înregistrarea bunurilor cultural - artistice. La 26 martie 1892,
România a adoptat „Legea pentru conservarea monumentelor publice”, care
prevedea instituirea pe lângă Ministerul Instrucţiei Publice a Comisiei
pentru ocrotirea şi conservarea monumentelor publice, însărcinată cu
întocmirea inventarului general al tuturor edificiilor şi obiectelor vechi din
ţară care prezintă un deosebit interes istoric sau artistic.
Fenomenul a cunoscut o dezvoltare amplă în secolul XIX, cunoscut
ca fiind marea epocă a arheologilor amatori şi a debutului comerţului cu
antichităţi. Adeseori, artefactele erau oferite spre vânzare muzeelor,
colecţiilor universitare sau private, centrele europene cele mai dinamice în
acest domeniu fiind Parisul, apoi Londra.
Dezvoltarea energică a pieţei internaţionale de bunuri culturale în
anii 70 ai sec. XX a determinat creşterea interesului faţă de acest gen de

235
A se vedea B.Deppert-Lippitz, Die strukturen des legalen und ilegalen Handels mit
Antiken, p.3, lucrare prezentată la Conferinţa internaţinală privind combaterea traficului
ilegal cu bunuri culturale sustrase din siturile Europei Centrale şi de Sud-Est, Alba Iulia,
29-31 mai 2007.

2104
comerţ pentru care, până atunci, erau interesate îndeosebi muzeele şi un mic
cerc de colecţionari, cunoscători ai domeniului. Comerţul cu bunuri
culturale a devenit, astfel, atractiv şi pentru investitori, iar alături de
colecţionarii pasionaţi de istorie şi cultură, s-a dezvoltat o categorie de
colecţionari cu interese generale de artă, dar mai ales de plasare a fondurilor
pe care le deţineau, în bunuri culturale de valoare.
Cererile în continuă creştere ale pieţei au stimulat dezvoltarea unei
categorii de intermediari-colectori reprezentând “zona gri” de conexiune
între ofertanţii primari ai “pieţei negre” şi dealerii oficiali. Aceşti
intermediari dinamici au început să se deplaseze în căutare de oferte pe
“piaţa neagră” din statele şi regiunile bogate în situri arheologice
1. În România, situaţia de fapt în domeniul protecţiei patrimoniului
cultural naţional a înregistrat, după 1989, un trend de creştere vertiginoasă a
criminalităţii, în strânsă legătură cu evoluţiile internaţionale ale acestui
fenomen.
Din examinarea datelor statistice ale structurilor specializate din
Poliţia Română, rezultă că infracţiunile cel mai frecvent săvârşite contra
patrimoniului cultural naţional sunt: furtul operelor de artă, a bunurilor
arheologice şi de cult; distrugerea bunurilor culturale mobile şi imobile;
efectuarea de către persoane fizice neautorizate a unor detecţii sau săpături
în siturile arheologice; efectuarea unor operaţiuni de export ilegal a
bunurilor culturale mobile clasate. Astfel, numai în perioada 2001 – 2005 au
fost comise, în total, 1595 infracţiuni reprezentând furturi de bunuri de artă
şi de cult, distrugeri de bunuri culturale mobile şi imobile. În aceeaşi
perioadă, au fost puse în urmărire generală 3016 bunuri culturale mobile,
dintre care au fost recuperate 2436 bunuri. Cele mai multe bunuri culturale
au fost sustrase din: locuinţe (colecţii particulare) – 917 ( tablouri, icoane,
statuete etc.), lăcaşuri de cult – 618; muzee –248; situri arheologice – 15.
Spre exemplu, inculpaţii, organizaţi în grupuri, se deplasau cu autoturismele
în diverse localităţi din ţară, unde au pătruns prin efracţie în mai multe
biserici şi cimitire, de unde au sustras un mare număr de bunuri de cult
(clopote, icoane, potire, statuete etc.) pe care le-au vândut pe piaţa neagră în
ţară şi în străinătate.236
Dezvoltarea energică a pieţei internaţionale de bunuri culturale în
anii 70 ai secolului XX a determinat creşterea interesului faţă de acest gen
de comerţ pentru care, până atunci, erau interesate îndeosebi muzeele şi un
mic cerc de colecţionari cunoscători ai domeniului. Comerţul cu bunuri

236
A se vedea Curtea de Apel Alba Iulia, secţ. pen., dec. nr. 343/A/2003 pronunţată în
dosarul nr. 5006/2003 (nepublicată); Tribunalul Timiş, secţ. pen., sent. pen. nr. 176/2001
pronunţată în dosarul nr. 6247/2000 (nepublicată).

2105
culturale a devenit, astfel, atractiv şi pentru investitori iar alături de
colecţionarii pasionaţi de istorie şi cultură s-a dezvoltat o categorie de
colecţionari cu interese generale de artă, dar mai ales de plasare a fondurilor
pe care le deţineau, în bunuri culturale de valoare.
Cererile în continuă creştere ale pieţei au stimulat dezvoltarea unei
categorii de intermediari – colectori reprezentând „zona gri” de conexiune
între ofertanţii primari ai „pieţei negre” şi dealerii oficiali. Aceşti
intermediari dinamici au început să se deplaseze în căutare de oferte pe
„piaţa neagră” din statele şi regiunile bogate în situri arheologice.
Analizele de specialitate au relevat că modurile de operare cel mai
frecvent utilizate de infractori sunt: forţarea uşilor şi a sistemelor de
asigurare, spargerea şi escaladarea ferestrelor, tăierea grilajelor, utilizarea
cheilor potrivite, abaterea atenţiei personalului angajat pentru asigurarea
securităţii bunurilor culturale.
În prezent, sunt puse în urmărire internaţională 420 bunuri culturale
mobile sustrase: 62 tablouri, 47 icoane, 12 statuete, 109 cărţi, 8 brăţări
dacice din aur etc. Pe pagina Web a Poliţiei Române au fost publicate
fotografiile altor 233 bunuri culturale urmărite.237 În urma acţiunilor
investigative întreprinse de structura de specialitate din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei Române, a fost recuperată, spre exemplu,
statuia din bronz, reprezentând nud de femeie, realizată de un artist francez
şi sustrasă în anul 2000 din Parcul Herăstrău. A fost recuperat, de asemenea,
bustul din bronz al revoluţionarului Eftimie Murgu, monument istoric
sustras în noaptea de 27/28.01.2006 din localitatea Bozovici, jud. Caraş –
Severin.
Între bunurile de cult de valoare deosebită, susceptibile a face parte
din patrimoniul cultural naţional, recuperate de organele judiciare se
numără: Chivotul Mănăstirii Hobiţa, jud. Gorj, atribuit sculptorului
Constantin Brâncuşi, bun estimat la valoarea de 2 mil. dolari SUA, sustras
în vara anului 2000; icoana „Fecioara Maria cu Pruncul” evaluată la
300.000 dolari SUA, sustrasă în noaptea de 16/17.05.2003, prin efracţie şi
anihilarea sistemului de alarmă al Bisericii „Sfântul Nicolae” din mun.
Braşov; mitra arhierească din secolul XIX, lucrată cu fir de aur şi pietre
preţioase, aparţinând Episcopiei Buzăului şi evaluată la 5 mld. lei etc.
Frecvenţa furturilor comise prin efracţie este explicată, similar altor
state est - europene, prin depozitarea bunurilor culturale în locuinţe private
(colecţiile), muzee sau lăcaşuri de cult (biserici, sinagogi şi alte clădiri
sacre) cărora le lipsesc sistemele de securitate. Alte bunuri culturale au fost
sustrase din curţile nepăzite ale muzeelor sau din incintele acestora cu

237
A se vedea www.politiaromana.ro/obiecte.

2106
concursul unor angajaţi, adeseori la comanda unor colecţionari din Italia,
Germania, Austria sau din ţară.
Braconajul arheologic în siturile clasate monument istoric, unele
aflate pe lista UNESCO a monumentelor patrimoniului cultural mondial,
reprezintă o infracţiune care a fost frecvent întâlnită în România. Faptele
erau comise de grupuri specializate, organizate în asociaţii infracţionale,
dotate cu echipamente de detecţie performante, autoturisme de teren,
mijloace radio de comunicaţii, câini de pază şi chiar arme. Membrii acestor
grupări îşi plasează piesele arheologice sustrase din situri, unor colecţionari
şi „investitori” din ţară, adeseori persoane publice, la care apelează
solicitându-le protecţia faţă de organele judiciare, prin campanii de presă,
consiliere şi intervenţii publice, denunţuri penale împotriva magistraţilor
etc. Grupările sunt, de asemenea, în contact cu reţelele internaţionale de
traficanţi români, sârbi, germani, italieni etc., care scot ilegal din ţară
bunurile culturale sustrase din situri şi le plasează pe piaţa neagră, prin
tranzacţii ilegale, unor colecţionari din statele UE sau SUA.
Obiectivele de interes major pentru braconieri sunt siturile cetăţilor
dacice şi ale castrelor romane din zona Munţilor Orăştiei, aflate în judeţele
Hunedoara şi Alba, dar şi cele din judeţele Olt, Teleorman, Tulcea,
Constanţa (cetăţile greceşti), Caraş-Severin, Timiş, Bihor, Bistriţa-Năsăud şi
Sălaj. Aceste situri au fost frecvent vizate de raiduri ale „echipajelor” de
braconieri care au efectuat detecţii apoi săpături neautorizate, în perimetrul
unor şantiere arheologice, de unde au sustras mii de piese. Autorii sunt
interesaţi îndeosebi de tezaure monetare, bijuterii, artefacte funerare, arme şi
echipament militar (săbii, coifuri, scuturi, fibule etc.). În urma acţiunii lor,
contextul arheologic este devastat iar specialiştii au găsit adeseori, la faţa
locului, diverse piese ceramice sau din metale comune aruncate sau distruse
(vase, opaiţe, unelte gospodăreşti etc.).
Informaţiile privind locaţiile siturilor arheologice bogate în artefacte
pot fi găsite adeseori pe site-uri de Internet care operează legal, dar şi în
cărţile de specialitate publicate de cercetătorii care au condus anumite
şantiere arheologice. Cu ocazia percheziţiilor efectuate la domiciliile şi în
autoturismele de teren ale membrilor reţelei a fost descoperit şi ridicat,
alături de detectoare performante şi piese arheologice, un bogat material
documentar, constând în hărţi, monografii, volume de specialitate
achiziţionate din librării sau oferite cu dedicaţie chiar de specialişti.

2107
 Tezaur monetar
compus din denari republicani şi torqves dacic, din argint, provenind
din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, recuperat de organele
judiciare.

În luna ianuarie 2007, după o anchetă laborioasă de mai mulţi ani,

organele judiciare au reuşit recuperarea şi repatrierea, din Franţa şi S.U.A.,
a unui lot de 5 brăţări spiralice din aur, cu greutatea cuprinsă între 765-1.167
gr., piese componente ale tezaurelor de brăţări dacice din aur sustrase în
perioada 1999 – 2001, din situl arheologic „Sarmizegetusa Regia”238 (anexa
I). Altă brăţară a fost recuperată, în
iunie 2007, de la un membru al unei
grupări infracţionale din municipiul
Hunedoara,239 iar alte 3 piese ale
tezaurelor au fost repatriate, în august
2007, de la colecţionari din Elveţia şi
SUA.

238
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dosar nr. 151/P/2005 (nepublicat).
239
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul
Teritorial Maramureş, dosar nr. 15 - D/P/2007 (nepublicat).

2108
 Contextul arheologic
braconat, al sitului
Sarmizegetusa Regia, de unde a
fost sustras tezaurul brăţărilor
dacice.

Conform concluziilor
specialiştilor români „brăţările de aur descoperite în M-ţii Orăştiei, în zona
Sarmizegetusei Regia, fac parte din categoria « descoperiri excepţionale».
De circa 250 de ani, de când se adună sistematic descoperirile din epoca
dacică, pe teritoriul Transilvaniei nu au fost scoase la iveală asemenea piese.
Până în acest moment erau cunoscute mai multe tezaure de brăţări de argint,
de multe ori asociate cu monede antice, cu denari romani republicani,
tetradrahme de tip thasian ori dyrrachian sau cu vesela de argint. Apariţia
acestor brăţări reprezintă una din cele mai importante descoperiri
arheologice, făcute pe teritoriul ţării noastre în ultimii două sute de ani.
Practic, de la descoperirea Tezaurului de la Pietroasele din 1837 şi
recuperarea lui de către – pe vremea aceea – ministrul de interne Banul
Mihalache Ghica, autorităţile române nu au reuşit să recupereze piese de o
asemenea valoare excepţională […] Sunt nişte piese care, fără îndoială, au
făcut parte din obiectele aulice, de curte, ale regilor daci.”240
Concluzii de mare interes au formulat şi alţi experţi europeni: „O
serie de brăţări dacice de argint prezintă şi astăzi, încă, urme de aurire şi
anume în aurul « galben lămâie» caracteristic pentru Transilvania […] Nu
surprinde faptul că a fost descoperit un grup de 15 spirale mari de aur, de
acelaşi tip, pe parcursul unei săpături ilegale în M-ţii Orăştiei. Prin aceasta,
numărul cunoscut al brăţărilor dacice spiralate, cu «cap de şarpe şi palmete»
a crescut fulgerător de la 27 la 42 de exemplare. […] Rezultatul analizei
capetelor ornate în relief ale spiralelor de aur, precum şi ale celor de argint
de acelaşi tip, relevă imaginea unui şarpe înaripat, cu bot de lup, aşadar, un
dragon. Reprezentarea aminteşte de stindardele dacice redate pe Columna

240
E. Oberländer-Târnoveanu, Concluziile examinării brăţărilor spiralice din aur
descoperite la Sarmizegetusa Regia, comunicare la Conferinţa privind combaterea
traficului ilicit cu bunuri culturale sustrase din siturile arheologice ale Europei Centrale şi
de Sud-Est, Alba Iulia, 28-31 mai 2007, „Dacia Magazin”, nr. 43, iunie 2007, p. 25

2109
lui Traian. Deosebirile se explică prin faptul că acestea din urmă nu au fost
prelucrate de aurarii daci, ci de sculptorii romani. Trimiterea la stindardele
dacice subliniază importanţa deosebită de simbol regal, a spiralelor de aur
depuse, probabil ca ofrandă, în imediata apropiere a capitalei Sarmizegetusa
Regia.”241

Conferinţa
expertului german Dr.
Barbara Deppert – Lippitz,
susţinută la Muzeul Naţional
de Istorie a României,
Bucureţti, 16 mai, 2007.

241
Barbara Deppert – Lippitz, Dakische goldspiralen aus den Orăştie Bergen , Conferinţă
susţinută la Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti, 16 mai 2007, „Dacia
Magazin”, nr. 42, mai 2007, p. 25.

2110
Reconstituirea contextului descoperirii tezaurului, după Dr. M. Ciută

Traficul internaţional cu artefacte a fost facilitat într-o măsură

importantă de reprezentanţii autorităţilor locale şi centrale care au fost
contactaţi de emisarii reţelelor specializate internaţionale. Aceştia au fost
semnalaţi în România imediat după 1990, vădit interesaţi să-şi creeze
legături în lumea interlopă, a oamenilor de afaceri şi a persoanelor publice.
Traficanţii s-au simţit încurajaţi de coruptibilitatea unor funcţionari publici
din cadrul structurilor cu atribuţii în domeniul protecţiei patrimoniului
cultural naţional: specialişti ai muzeelor şi serviciilor deconcentrate ale
Ministerului Culturii şi Cultelor, poliţişti, controlori vamali etc. În aceste
circumstanţe, la scurt timp, interesul reţelelor de traficanţi s-a orientat spre
piesele valoroase depuse în muzeele şi tezaurele băncilor din România,
căutând soluţii pentru însuşirea şi valorificarea acestora.
Abrogarea nediscriminatorie prin Ordonanţa de Urgenţă nr.
190/2000,242 aprobată prin Legea nr. 261/2002,243 a efectelor întregii
legislaţii anterioare privind reglementarea regimului metalelor preţioase a
avut drept rezultat restituirea unor pretinşi proprietari, sau urmaşilor
acestora, a numeroase bunuri arheologice şi numismatice din metale

242
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I,nr. 572 din 16 noiembrie 2000,
republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I,nr. 77 din 29 ianuarie 2004.
243
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I,nr. 313 din 13 mai 2002.

2111
preţioase244. Conform constatărilor efectuate în practică de specialişti, în
aceste cazuri avem de-a face, în realitate, cu persoane care şi-au însuşit în
mod ilegal bunuri care nu le aparţineau, raptul fiind oficializat după apariţia
noului act normativ, prin soluţii judiciare netemeinice şi nelegale.
Or, din examinarea dispoziţiilor care au reglementat regimul pieselor
arheologice şi numismatice în spaţiul românesc, începând cu legiuirile
medievale, dar mai ales din întreaga legislaţie a statului modern român, de la
1832 şi până în prezent, inspirată din legislaţia europeană, observăm că
aceste piese ce aparţin patrimoniului cultural naţional, au fost protejate ca
bunuri care intrau în proprietatea statului245.
Acţiunile de braconaj în siturile arheologice au fost combătute, în
spaţiul românesc, încă din anul 1802 când s-a declanşat prima anchetă având
ca obiect ocrotirea monumentelor de la „Sarmizegetusa Regia”, recuperarea
tezaurelor însuşite şi valorificate ilegal. Astfel, în urma descoperirii unor
importante tezaure de monede tip Koson şi Lisimachos, în anul 1802,
autorităţile l-au delegat pe procurorul domeniului fiscal din Hunedoara să se
deplaseze în zonă pentru a efectua investigaţii privind monedele de aur
apărute pe piaţă şi pentru interzicerea continuării „scormonirilor” în munţii
care aparţineau fiscului246.

244
Monedele, medaliile, plachetele, ordinele şi decoraţiile constituie o categorie foarte
importantă a patrimoniului cultural naţional din România. Toate muzeele naţionale cu profil
istoric, ca şi muzeele judeţene şi numeroase muzee municipale, orăşeneşti şi chiar
comunale posedă colecţii considerabile de mare valoare şi diversitate. A se vedea Irina
Oberländer – Târnoveanu şi colab., Ghidul Muzeelor şi Colecţiilor din România, Bucureşti,
2000.
245
În structura patrimoniului cultural naţional românesc, patrimoniul numismatic, din care
partea cea mai importantă este conservată în colecţii publice, în primul rând în cele
muzeale, este al doilea ca importanţă numerică, după cel arheologic. Din punct de vedere
calitativ, fondul numismatic, împreună cu arta plastică europeană, sunt considerate partea
de cea mai mare valoare intrinsecă a patrimoniului nostru cultural, conform standardelor
internaţionale. În colecţiile româneşti se păstrează o serie de unicate sau mari rarităţi care ar
face cinste oricărui mare muzeu din lume. De asemenea, în colecţiile noastre se păstrează
mii de tezaure monetare antice, bizantine, medievale şi moderne, care reprezintă
extraordinare surse de reconstituire a istoriei politice, economice şi sociale, nu numai pe
plan local, dar şi într-o perspectivă mai largă, sud-est sau central europeană. A se vedea E.
Oberländer-Târnoveanu, A. Vâlcu, M. Dima şi colab., Monede de aur din colecţii
româneşti, Vol. I, Colecţii din Muntenia,cIMeC – Institutul de memorie culturală, 2001, p.7
246
În raportul său, procurorul Paul Török avertiza Tezaurariatul că locuitorii satelor
Ocolişul Mic şi Vâlcelele Bune au găsit „comori extraordinare”, din care doar o parte au
ajuns la monetărie, numeroase monede fiind comercializate ilegal. Procurorul aprecia că
aceste comori nu au fost descoperite în locurile indicate de ţărani, ci în ruinele „oraşului din
pădurea Grădiştii”. Intre tezaurele descoperite în situl arheologic sunt citate: un mare tezaur
de monede tip Koson la Sarmizegetusa, urmat de un tezaur alcătuit din alte 400 monede de
acelaşi tip şi de un tezaur din monede tip Lisimachos.

2112
 Remarcându-se efectele negative, de prejudiciere a Patrimoniului
Cultural Naţional, produse în practică de aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei
de Urgenţă a Guvernului nr. 190/2000,247 s-a propus de lege ferenda,
modificarea dispoziţiilor acestui act normativ în sensul că piesele
arheologice şi numismatice din metale preţioase, provenite din descoperiri
întâmplătoare, care au fost confiscate de la persoanele ce şi le-au însuşit în
mod ilicit, să rămână în proprietatea publică a statului.248
Această propunere se întemeia pe cunoaşterea împrejurării că în
perioada 1945–2000, numeroase obiecte arheologice şi numismatice
provenite din descoperiri întâmplătoare, reunite în tezaure, ori piese izolate,
care n-au fost declarate şi depuse conform legislaţiei privind Patrimoniul
Cultural Naţional, au fost confiscate în favoarea statului, în temeiul unor
hotărâri judecătoreşti întemeiate pe dispoziţiile legislaţiei din acea perioadă,
privind regimul deţinerii şi circulaţiei metalelor preţioase.
Conform informaţiilor de ultimă oră ale specialiştilor în domeniu,
încurajaţi de restituirea pripită a bunurilor susmenţionate alţi veleitari
tatonează situaţia unor tezaure aflate în colecţiile muzeale ale României,
fiind în curs de pregătire „metodologia de lucru” pentru revendicarea mai
multor tezaure arheologice importante.
Concluzionând, observăm că realizarea unui sistem eficace de
protecţie a patrimoniului cultural, în condiţiile integrării europene şi
euroatlantice reprezintă şi o contribuţie naţională la păstrarea, conservarea şi
punerea în valoare a patrimoniului comun al Europei. Patrimoniul Cultural
Naţional are un rol esenţial în întărirea siguranţei naţionale, conferit de

Al doilea raport al anchetatorului menţiona existenţa altor ruine, pe Feţele Albe, Valea
Anineşului, Vârtoape, Sub Cununi, Platoul Luncanilor, Vârful lui Hulpe şi Cetatea de la
Luncani – Piatra Roşie. Urmare acestui raport, la Sarmizegetusa au fost trimişi mineri care
sub conducerea unor specialişti au efectuat săpături descoperind: fragmente de vase, obiecte
de fier şi aramă, blocuri de piatră cioplită, un depozit metalurgic, ţevi de teracotă etc. După
plecarea minerilor locuitorii din zonă au găsit un nou tezaur monetar de aur, din care 987
piese tip Koson au fost predate Tezaurariatului. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu,
Cetăţi Trans, p. 125; G. Gheorgiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului, Editura Mega,
Cluj-Napoca, 2005, p. 17.
247
Publicată în „Monitorul oficial al României, partea I, nr. 572 din 16 noiembrie 2000,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 261/2002, publicată în „Monitorul
oficial al României” nr. 313 din 13 mai 2002, republicată în „Monitorul oficial al
României,” nr. 77 din 29 ianuarie 2004. Despre problematica ridicată în practica judiciară,
de aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ, a se vedea pe larg G. Apostol, Consideraţii
în legătură cu restituirea obiectelor din metale preţioase preluate abuziv, în „Dreptul” nr.
8/2003, p. 59.
248
E. Oberländer – Târnoveanu, Raport privind efectele abrogării nediscriminatorii a
legislaţiei referitoare la regimul metalelor preţioase, Comisia Naţională a Muzeelor şi
Colecţiilor, 2005, p.1 (nepublicat).

2113
obiectivul coagulării identităţii naţionale şi a specificului regional, precum
şi de acela al fundamentării valorilor cetăţeniei democratice, într-o lume a
diversităţii culturale, etnice şi religioase.
Situaţia de fapt din domeniul protecţiei Patrimoniului Cultural
Naţional a relevat după 1989, o creştere alarmantă a criminalităţii, precum şi
o jurisprudenţă confuză în această materie249, fenomene care au generat
următoarele stări de risc pentru siguranţa naţională:
- alterarea conştiinţei civice şi a interesului public pentru păstrarea şi
conservarea patrimoniului cultural, ca factor constitutiv al identităţii
naţionale;
- pierderea prin furt, restituiri ilegale, degradare, distrugere ori
neîntreţinere a unor bunuri cu valoare de simbol al identităţii naţionale (ex.
tezaurele sustrase din situl arheologic „Sarmizegetusa Regia”);
- diminuarea capacităţii autorităţilor publice de a răspunde în mod
eficace responsabilităţilor generate de legislaţia naţională, precum şi de
convenţiile internaţionale la care România este parte;
Înfiinţarea în anul 2001, în conformitate cu prevederile art. 83 din
Legea nr. 182/2000, a Serviciului pentru protejarea patrimoniului cultural
naţional, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, a permis
ulterior încadrarea de specialişti (absolvenţi de studii superioare în
domeniile: istoria artei, istorie antică şi arheologie, muzeografie, teologie -
sectorul patrimoniu cultural bisericesc) în cadrul structurilor teritoriale de
poliţie cu atribuţii pe linia prevenirii şi combaterii infracţionalităţii la
regimul Patrimoniului Cultural Naţional. Măsurile de organizare
susmenţionate au fost urmate de declanşarea treptată a mai multor anchete la
nivel naţional, de specializarea unor magistraţi în acelaşi domeniu, crearea
bazelor de date şi a nucleelor interforţe investigative, dezvoltarea cooperării
judiciare cu structurile similare din alte state europene, reprezentând
principalele etape în lansarea unor operaţiuni judiciare de amploare
naţională. Aceste acţiuni s-au soldat cu diminuarea fenomenului de braconaj
arheologic prin dezmembrarea principalelor reţele de braconieri şi traficanţi
cu bunuri aparţinând Patrimoniului Cultural Naţional, cercetarea şi
trimiterea în judecată a principalelor grupuri profilate pe aceste activităţi
infracţionale, localizarea şi recuperarea unor importante tezaure
arheologice aparţinând patrimoniului cultural al României.
În acest domeniu s-a implicat şi mediul academic. Astfel,
Universităţile din Cluj – Napoca, Alba Iulia şi Sibiu, prin institutele de

249
A se vedea Aug. Lazăr, Consecinţele pe planul dreptului penal ale discuţiei referitoare
la natura juridică a bunurilor arheologice mobile care provin dintr-un sit clasat ca fiind
monument istoric, în « Dreptul», nr. 8/2006, p. 157.

2114
arheologie şi catedrele de criminalistică ale facultăţilor de drept, desfăşoară
cercetări interdisciplinare în domeniul combaterii braconajului arhelogic,
dezvoltării unor metodologii investigative avansate, destinate descoperirii
reţelelor de braconieri, recuperării tezaurelor sustrase şi traficate ilegal. Prin
aceste preocupări, se conturează, un nou domeniu de cercetare
interdisciplinară, situat la graniţa arheologiei cu ştiinţele forensic:
arheologia forensic. În cadrul cursurilor de masterat se organizează, de
asemenea, pregătire specializată privind noile orizonturi în materia
protejării Patrimoniului Cultural Naţional pentru ofiţeri de poliţie şi vamă,
procurori şi judecători.
În vederea diminuării ritmului ameninţător al creşterii fenomenului
criminal contra Patrimoniului Cultural Naţional sunt necesare, în continuare,
acţiuni energice de actualizare a cadrului legislativ la noul modus operandi
adoptat de reţelele infracţionale.
Întrucât în practica judiciară se întâlnesc, frecvent, cazuri în care
liderii reţelelor de traficanţi, pentru a obstrucţiona înfăptuirea justiţiei,
împiedică restituirea bunurilor culturale – cunoscute ca fiind rezultatul
traficului şi exportului ilegal – de lege ferenda s-a propus completarea
legislaţiei prin incriminarea faptei de împiedicare a restituirii bunurilor
culturale. Textul propus urmăreşte protejarea posesorului de bună-credinţă
(colecţionar, dealer etc.) dispus să restituie bunurile culturale, în cursul
activităţii organelor judiciare de recuperare a prejudiciului şi reîntregire a
Patrimoniului Cultural Naţional.250
Organele judiciare trebuie să întreprindă, în acelaşi timp, acţiuni ferme
de prevenţie şi ripostă pentru a inhiba noile manifestări criminale. Aceste
acţiuni trebuie să fie coerente şi elaborate în conformitate cu Strategia
pentru protecţia şi promovarea Patrimoniului Cultural Naţional, întemeiată
pe premisa potrivit căreia patrimoniul cultural este un factor important de
dezvoltare durabilă, coeziune şi incluziune socială.
Pentru a contura o imagine mai clară a fenomenului este necesar să
prezentăm comparativ, alături de situaţia din România, situaţia de fapt şi
soluţiile adoptate în unele state europene, pentru a proteja siturile
arheologice şi delimita braconajul arheologic de activitatea desfăşurată, într-
un cadru legal, de pasionaţii de arheologie şi posesorii detectoarelor de
metale.
250
În ultimii ani s-au întâlnit, frecvent, moduri de operare în care făptuitorii urmăriţi penal
pentru infracţiuni specifice traficului ilicit cu bunuri culturale, soldate cu pierderea efectivă
a bunurilor respective pentru patrimoniul cultural naţional, au desfăşurat acţiuni de
împiedicare a restituirii artefactelor, oferind deţinătorilor de bună-credinţă sume de bani,
sau ameninţându-i cu represiuni fizice ori defăimarea prin campanii de presă, în cazul în
care vor coopera cu organele judiciare pentru restituirea acestora.

2115
 2. În Marea Britanie, problematica în discuţie formează obiectul de
studiu în cadrul Centrului de Cercetări asupra Antichităţilor Tranzacţionate
Ilegal, al Institutului pentru Cercetări Arheologice Mc Donald din
Cambridge.
Specialiştii au remarcat o nouă tendinţă în domeniul detectării
metalelor din Regatul Unit: grupuri de turişti posesori de detectoare, din
Canada şi SUA, care nu cunosc legile şi codurile de practici britanice,
provoacă incidente între omologii lor şi arheologii din Marea Britanie. S-au
citat cazuri de cetăţeni americani care au ignorat atenţionările
organizatorilor conform cărora toate obiectele arheologice găsite în Marea
Britanie trebuie să primească licenţă de export, iar descoperirile lor au fost
reţinute de ofiţerii vamali. Există de asemenea, raportări ale unor vizite
turistice organizate ilegal pentru detecţii pe terenuri private fără a avea
permisiunea proprietarului şi chiar despre raiduri ale braconierilor
organizate pe timp de noapte în situri protejate.
Când au apărut pentru prima dată în Regatul Unit, în anii 1970,
detectoarele de metale cu rezoluţie mare au adus cu ele o „epocă de aur”
pentru pasionaţi dar şi una întunecată pentru arheologi. Au început să circule
relatări, despre furturi din siturile arheologice, comise deseori pe timp de
noapte. La începutul anilor 1980, au dispărut din Icklingham numeroase
obiecte de bronz din epoca romană. In anul 1985 au fost sustrase din situl
romano-britanic din Wanborough peste 5000 de monede, precum şi tezaurul
datând din epoca de fier din Salisbury şi conţinând 535 de vestigii din
bronz, excavate ilegal de pe terenul unui fermier. Ancheta Poliţiei a
descoperit doi posesori de detectoare care au fost acuzaţi de furt în 1995. O
mare parte a tezaurului a fost donată Muzeului Naţional al Marii Britanii în
1998, însă 188 de obiecte sunt încă în posesia unor persoane care le-au
achiziţionat.
Până la sfârşitul anilor 80, sustragerile din siturile romane ca cele
de la Corbridge sau Caistor St. Edmunds au devenit un fenomen cronicizat
şi s-a estimat că au fost descoperite în întreaga ţară aproape 500.000 de
obiecte pe an, dintre care foarte puţine erau aduse în atenţia arheologilor sau
a opiniei publice. Unii arheologi au ripostat plantând cuie ori resturi
metalice în situri.251
În 1996 vechea lege de drept comun a tezaurelor fără proprietar – ce
conţinea o apreciere subiectivă a termenului de „tezaur” – a fost înlocuită în
Anglia şi Ţara Galilor de legea tezaurelor, după consultări cu asociaţia

251
N. Brodie, Hunting for Treasure, Archaeologists and metal detectorists reconcile
conflicting interest in Great Britain’ s past, Archaeology, July/ August 2002, p. 64.

2116
N.C.M.D. şi altele, ceea ce a generat nemulţumiri. Vechea lege prevedea că
doar obiectele din aur sau argint care au fost îngropate în mod deliberat cu
intenţia de a fi recuperate şi al căror proprietar era necunoscut puteau fi
declarate tezaure. Era deseori foarte greu de stabilit cine îngropase obiectele
în antichitate şi care fusese motivul. Legea din 1996 clarifică acest aspect
revendicând categorii specifice de antichităţi mobile, numite „tezaur”, care
includ: obiecte care conţin cel puţin 10% aur sau argint şi sunt vechi de cel
puţin 300 de ani; monede care datează de cel puţin 300 de ani (dacă
monedele conţin mai puţin de 10% aur sau argint, trebuie să fie cel puţin 10
monede găsite în acelaşi loc); obiecte găsite în acelaşi loc sau care s-au găsit
anterior alături de un alt obiect din categoria tezaurului.
Orice descoperire de acest fel trebuie anunţată reprezentantului
autorităţilor, abilitat în districtul în care a fost realizată, iar arheologii
trebuie să se supună aceleiaşi reguli. Descoperirea este trimisă mai departe
unui expert pentru a fi evaluată. Dacă este declarată tezaur, aceasta poate fi
achiziţionată de un muzeu, unde valoarea obiectului este stabilită de o
comisie de experţi independenţi şi plătită ca recompensă (arheologii nu pot
primi recompense). Neraportarea unui tezaur constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de până la trei luni, o amendă de 5000 de lire
sterline sau ambele sancţiuni cumulate.
Legea tezaurelor a intrat în vigoare în septembrie 1997 şi de atunci
se apreciază că numărul descoperirilor raportate a crescut de aproape zece
ori. Acest fapt s-a datorat, probabil, iniţierii în anul 1997 a unui program
finanţat de guvern pentru raportarea voluntară a descoperirilor, numit „Să
ne descoperim trecutul”, având intenţia să completeze legea tezaurelor.
Acesta a stabilit un sistem de înregistrare a descoperirilor arheologice
realizate de către populaţie, în scopul de a aduna informaţii despre
artefactele recuperate, locul în care au fost descoperite şi a le face publice
pentru studiu sau alte scopuri educaţionale..
Programul a dezvoltat şi proiecte menite să conştientizeze populaţia
despre importanţa descoperirilor arheologice şi să încurajeze înregistrarea
artefactelor. În mai 2002, a fost realizată o bază de date accesibilă publicului
larg ce conţinea un număr de 18.858 de înregistrări de artefacte şi 2.092 de
imagini252. Analiza celor 2.137 de locuri în care s-au făcut descoperiri din
baza de date arată că aproximativ 88% din acestea au loc pe terenuri
cultivate, confirmând teoria că posesorii de detectoare cercetează zone care
au fost arate şi recuperează un material care a fost deja extras din context.
Finanţarea programului a fost asigurată până la finele anului 2003253.

252
A se vedea www.finds.org.uk
253
N. Brodie, op. cit., p. 66.

2117
 Deşi situaţia actuală se apreciază că este mult îmbunătăţită faţă de
cea de acum 10 sau 20 de ani, continuă relatările despre raiduri nocturne în
siturile arheologice, cum sunt cele din Wanborough şi Icklingham. Cu toate
acestea, existând colaborare între arheologi şi posesorii de detectoare, se pot
izola şi identifica aceste vânători nocturne şi se speră că utilizarea
detectoarelor în siturile arheologice va înceta.
Specialiştii atrag atenţia asupra faptului că anumiţi braconieri din
Marea Britanie se îndreaptă spre Statele Unite pentru a-şi vinde
descoperirile şi atrag posesorii de detectoare din SUA spre terenurile bogate
în obiecte arheologice ale Angliei. Acest fapt se datorează mai ales
numărului crescut de licitaţii pe Internet, care au facilitat tranzacţionarea
obiectelor peste hotare. Numărul de artefacte vândute pe Internet este deja
atât de mare încât o evaluare sistematică este imposibilă.. După aprecierile
specialiştilor „cantităţile enorme de monede care apar pe eBay în prezent se
presupun a fi originare din Balcani, însă fără a se putea spune cu exactitate
de unde provin ele”.
Raidurile nocturne, organizate în siturile arheologice ale Marii
Britanii, sunt considerate un flagel. Pe lângă faptul că produc daune
ireparabile pentru patrimoniul arheologic se apreciază că ele ameninţă să
distrugă munca depusă de comunităţile de arheologi şi posesori ai
detectoarelor de metal care s-au străduit mult în ultimul timp pentru a
reconcilia conflictele de interese din trecutul Marii Britanii.
3. În Polonia, conform unui studiu realizat la Universitatea din
Wroclaw, problema criminalităţii contra patrimoniului cultural naţional este
deosebit de actuală.254 Considerată ca fiind ţară de tranzit între Europa de
Est şi cea de Vest, Polonia ocupă conform statisticilor Interpol locul 5 în
clasamentul ţărilor cu cea mai ridicată rată a acestui gen de criminalitate.
Creşterea numărului de infracţiuni a început după 1990, factorii cei mai
importanţi fiind consideraţi depozitarea şi măsurile de securitate inadecvate
ale bunurilor de patrimoniu, imperfecţiunile legislaţiei depăşite, lipsa de
pregătire a organelor judiciare care s-au dovedit incapabile de o ripostă
eficace.
Printre infracţiunile contra patrimoniului cultural adeseori comise în
Polonia sunt: furturile operelor de artă şi contrabanda, iar într-o măsură
mai redusă contrafacerea.

254
A se vedea M. Trzciński, The problem of crime against cultural heritage in Poland,
Conferinţa internaţională cu tema „Combaterea criminalităţii contra patrimoniului cultural
naţional – Perspective europene în lupta împotriva traficului ilicit cu bunuri culturale”,
Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, 16-17 mai 2006.

2118
 Frecvenţa furturilor „simple”, dar mai ales a celor comise prin
efracţie este explicată prin depozitarea bunurilor culturale în muzee, colecţii
private sau clădiri sacre ( biserici mari sau mici capele de la ţară), în care
măsurile de securitate nu se ridică la standardele necesare. Colecţionarilor
particulari le lipseşte şi documentaţia sub forma imaginilor care ar putea
permite identificarea bunurilor sustrase. Un modus operandi frecvent
întâlnit îl reprezintă furturile de sculpturi gotice care mai decorează încă
unele biserici, mai ales în vestul Poloniei, sustrageri executate la comanda
unor colecţionari din Europa de Vest. În lipsa sistemelor de securitate,
instalate post factum, s-au comis infracţiuni grave de furt prin efracţie la
Muzeul Naţional Poznan, de unde s-au sustras mai multe gravuri precum şi
la Universitatea din Wroclaw de unde autorii au sustras la comanda unui
colecţionar din Germania, 8 picturi din sec. al. 18-lea şi al 19-lea, care
decorau o încăpere în stil baroc, Aula Leopoldină a Universităţii.
Devastarea siturilor arheologice, aflate în zone rurale, nepăzite,
reprezintă o altă activitate infracţională caracteristică criminalităţii contra
Patrimoniului Cultural Naţional. Acţiunile de braconaj arheologic sunt
desfăşurate de grupuri specializate, echipate cu detectoare de metale
profesionale şi care deţin informaţii despre locaţiile exacte ale acestor situri.
Obiectivele cele mai vizate sunt cimitirele de diferite tipuri. Autorii sunt
interesaţi de artefactele funerare, în special vase, bijuterii şi arme care sunt
căutate în siturile ce conţin vestigii arheologice începând cu Epoca
Bronzului şi până în Evul Mediu. Au fost semnalate, de asemenea, cazuri de
exhumări ilegale ale unor militari germani din al doilea război mondial şi au
fost sustrase diverse tipuri de echipament militar. În Polonia cererea pentru
astfel de artefacte este redusă, astfel încât cele mai multe furturi sunt comise
la comanda unor colecţionari occidentali, îndeosebi din Germania şi Austria.
Numeroase site-uri de internet care operează în mod legal, oferă informaţii
despre locaţia unor astfel de artefacte şi piaţa unde pot fi valorificate.
Siturile arheologice sunt protejate conform legii de către Divizia
Voievodală a Protecţiei Monumentelor Istorice. Rezultatele obţinute sunt
apreciate însă ca fiind modeste în condiţiile unor fonduri insuficiente şi ale
dificultăţilor întâmpinate de organele de aplicare a legii, atunci când sunt
sesizate, de a captura infractorii, de a strânge probele şi formula acuze.
Contrabanda cu artefacte, sustrase adeseori la comanda
colecţionarilor occidentali, reprezintă a doua categorie ca frecvenţă a
infracţiunilor contra patrimoniului cultural polonez. Condiţiile scoaterii
bunurilor culturale de pe teritoriul Poloniei, precum şi detaliile legate de
protecţia lor erau reglementate de Legea privind Protecţia Artefactelor
Culturale din 15 februarie 1962, abrogată ulterior de Legea Protecţiei şi
Conservării Monumentelor din 2003. Noua reglementare a introdus condiţii

2119
mai liberale cu privire la scoaterea artefactelor culturale în afara ţării, în
urma adaptării legislaţiei poloneze la standardele europene.
S-a estimat că ofiţerilor vamali polonezi le lipseşte pregătirea
profesională în istoria artei, fiind adeseori depăşiţi în încercarea de a
identifica un artefact antic şi în special în încercarea de a evidenţia limita
vârstei legale a artefactelor, faţă de o valoare artistică în mod evident
precară. Cercetarea a relevat, de asemenea, că nu există o cooperare
eficientă între Poliţie şi ofiţerii vamali.
Ca măsuri de combatere, Centrul pentru Protecţia Colecţiilor Publice
din Varşovia organizează activităţi de prevenire şi pregătire, de protejare a
locaţiilor expuse pericolului spargerilor şi furtului de artefacte culturale.
Totodată, cooperează cu Interpol, ţinând o evidenţă detaliată a operelor de
artă furate.255 În cursul anului 2000 a fost realizat un Program de protecţie a
patrimoniului cultural, având ca obiect pregătirea ofiţerilor din Poliţie şi
Vamă, precum şi de perfecţionare a cooperării inter instituţionale.256
În aceste activităţi a intervenit şi mediul universitar polonez. Astfel,
Universitatea din Wroclaw, prin catedra de Ştiinţe Forensic organizează
pregătire specializată pentru Poliţie şi Vamă. Cercetătorii estimează că
pentru stoparea ritmului ameninţător al creşterii numărului infracţiunilor
contra patrimoniului cultural sunt necesare acţiuni legislative energice şi
activităţi preventive eficiente.257
4. În Italia, ţară europeană cu un tezaur cultural excepţional,
eforturile practicienilor şi teoreticienilor dreptului sunt orientate spre
combaterea celor mai semnificative fapte antisociale care aduc atingere
Patrimoniului Cultural Naţional: braconajul arheologic practicat de
„jefuitorii de morminte” (tombaroli), precum şi scoaterea peste frontiere sau
exportul ilicit de bunuri culturale în cadrul traficului internaţional,
clandestin, cu bunuri arheologice decontextualizate.
Practica judiciară italiană a relevat moduri de operare perfecţionate
utilizate de reţelele de infractori, în comiterea acestor fapte, în scopul
scoaterii ilegale peste frontieră, sau exportării ilicite a bunurilor arheologice,
ascunderii originii criminale şi creşterii artificiale a valorii de piaţă a
acestora.258 Astfel, jurisprudenţa a remarcat practica „congelării”, pentru o
perioadă minimă de 5-6 ani a bunurilor culturale exportate ilicit, în cele mai

255
A se vedea W W W.Icons.pl
256
A se vedea W W W. thesaurus.cjg.pl
257
M.Trzciński, op. cit., p.5.
258
P. G. Ferri, Uscita o esportazione illecite. Brevi cenni ale problematiche di maggiore
rilievo in tema di beni culturali, Conferinţa privind combaterea traficului ilicit cu bunuri
culturale sustrase din siturile arheologice ale Europei Centrale şi de Sud-Est, Alba Iulia, 28-
31 mai 2007.

2120
apropiate bănci străine, cunoscute ca fiind ferme în păstrarea secretului
bancar. Alt mod de operare este „triangulaţia”, respectiv exportarea
artefactelor către un stat terţ care nu a ratificat convenţiile UNESCO în
materia protejării patrimoniului cultural, acestea urmând a fi dirijate spre
pieţele care oferă cel mai mare profit. Fragmentarea obiectelor arheologice
excavate ilicit sau nerestaurarea lor urmăreşte facilitarea ascunderii la
controlul vamal, precum şi creşterea profitului obţinut prin vânzarea acestor
fragmente, denumite în jargonul branşei, „orfani”. Frecvent, unele bunuri
culturale, rezultate din săpături ilegale, mai ales cele de serie cum sunt
monedele, sunt introduse în colecţii private sau colecţii care nu sunt
documentate în întregime, cu scopul de a le „spăla”, respectiv de a le
conferi o origine legitimă.
În raport cu aceste moduri de operare evoluate, specialiştii italieni au
propus de lege ferenda, coordonarea legislaţiilor europene în ceea ce
priveşte pragurile de valoare, lăsând deoparte orice referire la conceptul de
prejudiciu, care trebuie să se considere prezumat pentru tipurile de bunuri
clasate; stabilirea de sancţiuni administrative pentru fapte de un pericol
social mai redus; posibilitatea de a reduce pedepsele pentru cei care
colaborează la recuperarea bunurilor transferate peste graniţă; posibilitatea
de a extinde utilizarea mijloacelor de investigare speciale prevăzute pentru
combaterea traficului de droguri, în vederea cercetării tuturor infracţiunilor
legate de acest tip de trafic, inclusiv achiziţiile sau vânzările simulate;
sancţionarea faptelor de împiedicare a restituirii bunurilor culturale
cunoscute ca fiind rezultatul exportului ilicit.
Examinând comparativ situaţia reală, de facto, a braconajului
arheologic din România, constatăm o evoluţie îngrijorătoare pusă în
evidenţă de acţiunea investigativă a organelor judiciare. Astfel pe lângă
existenţa unor reţele infracţionale specializate şi bine structurate, având în
spatele lor „investitori” capabili să finanţeze achiziţionarea celor mai
performante echipamente pentru detectat metale, s-a constatat că, mai mult
chiar, unii funcţionari ai muzeelor au fost recrutaţi ca membri ai „asociaţiei
căutătorilor de comori”, organizaţie pentru care prestează servicii de
specialitate, iar din anumite instituţii muzeale se execută furturi, de bunuri
culturale, la comandă.259

*
* *

259
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dosar nr. 151/P/2006 (nepublicat).

2121
 Căderea „cortinei de fier” în anul 1989 şi consecinţele sale privind
libera circulaţie a persoanelor, bunurilor şi capitalurilor au reprezentat noi
oportunităţi care au fost valorificate prompt de promotorii traficului ilicit cu
bunuri culturale. Intermediarii „zonei gri”, îndeosebi cei din spaţiul ex-
iugoslav care aveau deja conexiunile comerciale realizate cu casele de
licitaţii central-europene au prospectat piaţa neagră a regiunilor cu situri
arheologice, unde au contactat grupurile de braconieri preocupate de
valorificarea „mărfii”.
Descoperirile ocazionale de artefacte, din aceste zone, au stimulat
interesul pentru prospecţiile ilegale, concomitent cu minimalizarea riscurilor
de sancţionare de către autorităţi, în speranţa unei îmbogăţiri rapide, în
cadrul procesului general de acumulare a capitalului. Spre deosebire de
găsitorii ocazionali, braconierii autointitulaţi „căutători de comori”
desfăşoară această activitate în mod profesional, consecvent şi regulat,
cunoscând foarte bine mediul în care acţionează şi regulile de secretizare a
activităţii lor ilegale. Cunosc, de asemenea, maniera de abordare a
locuitorilor zonei, de culegere a informaţiilor privind zonele unde au avut
loc descoperiri ocazionale, respectiv locurile bogate în vestigii arheologice,
precum şi canalele de valorificare ilegală a artefactelor.
Practica de urmărire penală din ultimii ani a confirmat remarcile
formulate în literatura de specialitate260, privind regula impunerii unor
intermediari locali între grupurile de „braconieri pălmaşi” şi intermediarii
sau comercianţii de antichităţi cu contacte naţionale sau internaţionale.
Aceşti intermediari cunosc bine situaţia de fapt de la faţa locului, ştiu să
evalueze potenţialul comercial al descoperirilor şi cultivă relaţii apropiate cu
unii reprezentanţi ai autorităţilor locale pentru a-i pune în dependenţa lor şi
a-şi promova interesele prin şantaj.
În România, unii intermediari locali ai traficului cu bunuri
arheologice, sub protecţia unor persoane publice cu preocupări specifice
colecţionarilor mercantili, au acumulat averi care le-au permis să devină
membri importanţi ai lumii interlope, cu „intrare” la cele mai înalte instituţii
ale statului şi susţinere agresivă în mass-media pusă la dispoziţie. În acest
mod, intermediarii locali au evoluat în poziţia de lideri ai lumii interlope şi
au desfăşurat o activitate sistematică de braconaj arheologic. Au investit
produsul activităţii infracţionale în echipamente de detecţie
ultraperfecţionate şi au organizat „echipaje de braconaj”, cu logistica
necesară, care au fost desantate în siturile din Munţii Orăştiei.
Artefactele descoperite şi sustrase sunt depuse, de regulă, în
ascunzători sigure amenajate în păduri, cabane din munţi etc., iar la

260
A se vedea B. Deppert – Lippitz, op. cit., p. 8.

2122
domiciliu sunt ascunse doar ocazional şi cu mare precauţie (nişe amenajate,
gropi etc.), astfel încât şansele de a fi descoperite de autorităţi, în lipsa unor
informaţii certe, sunt reduse.
Operaţiunea de evaluare este realizată de intermediari, de regulă la
faţa locului, deplasarea efectuându-se cu precauţie, la primirea anunţului
telefonic „este marfă”. După examinare şi consultarea cataloagelor caselor
de licitaţii intermediarul decide, raportat la valoarea pieselor, contactarea
reprezentantului treptei superioare a reţelei, intermediarul supraregional sau
internaţional.
Contactarea intermediarului „zonei gri” se realizează uneori la faţa
locului, în funcţie de valoarea şi volumul pieselor. De regulă, întâlnirea este
organizată într-un punct deja verificat: pensiune, motel etc., situat la
jumătatea distanţei pe care trebuie să o parcurgă persoanele interesate.
Astfel, întâlnirile intermediarilor români din judeţul Hunedoara, care aveau
asupra lor mostrele „mărfii”, cu dealerii din Belgrad şi Viena se desfăşurau
iniţial la Deva, apoi într-unul din oraşele româneşti situate în apropierea
frontierei de vest: Reşiţa, Timişoara, Arad etc. Securitatea transportului se
asigură prin stabilirea de către intermediari a unor însoţitori dintre
braconierii interesaţi, împărţirea tezaurului în tranşe pentru a nu risca
pierdere integrală a acestuia sau apelarea la unii reprezentanţi ai autorităţilor
aflaţi în dependenţa reţelei, pentru a-i însoţi la întâlniri.
Traseul urmat de obiectele antice de la locul săpăturilor ilegale la
casa de licitaţii, parcurge 3 etape: scoaterea artefactelor din zona de origine,
scoaterea ilegală din ţara de provenienţă şi introducerea legală într-o ţară cu
piaţă de artă.
Valorificarea artefactelor se realizează în ţările cu piaţă de artă, cel
mai adesea de către comercianţi de artă cu afaceri foarte mici, uneori chiar
de un singur om sau comercianţi amatori, iar mai rar de o casă de licitaţii.
Principalele centre comerciale, în care apar „spontan” piese arheologice de
valoare, sunt: Basel, Zürich, Geneva, Munchen, Londra şi Paris în Europa,
precum şi New York în SUA. Artefactele apar, de regulă, la agenţi sau
comercianţi intermediari care sunt originari din ţara de provenienţă a
„mărfii” ori din regiunea respectivă, cunoscând bine limba şi mentalitatea
din acea ţară. Fie că cumpără piesele, fie că le ia în consignaţie, agentul sau
comerciantul intermediar este considerat ultima etapă a pieţei ilegale de
furnizare şi prima de pe piaţa de desfacere legală. Deşi locaţiile prin care a
trecut traseul bunurilor culturale, până la accesul oficial în ţara cu piaţă de
artă, intră imediat în uitare, aceşti intermediari cunosc circumstanţele ilicite
ale descoperirii pieselor în ţara de provenienţă, precum şi „actorii”
traficului. Ei reprezintă, totodată, elementul de legătură cu proprietarii de
galerii de artă sau comercianţii cunoscuţi de pe piaţa de desfacere.

2123
 Comerciantul stabilit în ţările cu piaţă de artă nu riscă, de regulă, să
participe la exportul ilegal din ţara de origine. În situaţiile în care îşi asumă
acest risc, deoarece are contacte personale, şi cunoaşte mentalitatea, limba
ţării respective, descoperirea primei fapte în care este implicat atrage rapid
încheierea activităţii sale de comerciant. Este şi cazul făptuitorului, mic
comerciant român stabilit în Marea Britanie, cu firme în Londra şi în
Florida, SUA, care a vândut unor case de licitaţii din New York două dintre
brăţările dacice excavate şi sustrase ilegal din siturile româneşti ale
Munţilor Orăştiei, ulterior recuperate de autorităţile judiciare române
“Spălarea antichităţilor” este o manevră frauduloasă destinată să
disimuleze originea şi natura ilicită a pieselor arheologice rezultate din
activitatea infracţională, să creeze o aparenţă de legalitate şi să le insereze în
fluxul afacerilor legitime cu antichităţi. Aparenţa de legalitate creată
artificial pentru artefactele care traversează „zona gri” şi ajung în ţara cu
piaţă de artă se întemeiază pe părerea că modul de ieşire a unui obiect, legal
sau ilegal, din ţara de provenienţă „nu se poate vedea pe el”. Comerciantul
ştie sau bănuieşte din ce ţară provine piesa însă preferă să nu fie informat
despre traseul pe care aceasta l-a străbătut de la locul descoperirii şi până la
galeria de artă. În prezenţa unor atari circumstanţe, cumpărătorul percepe
riscul pe care şi-l asumă şi poate pretinde ca preţul artefactului să scadă în
mod corespunzător. Riscul unei cereri de repatriere creşte proporţional cu
preţul artefactelor, întrucât acesta cuprinde atât calitatea artistică, raritatea
unui obiect cât şi importanţa sa culturală. Pentru reducerea acestui risc,
comercianţii au adoptat câteva procedee tehnice de vânzare cum sunt: luarea
bunului cultural pentru vânzare în regim de consignaţie, cu plata unui
comision reprezentând un procent din preţul de vânzare; împrumutarea
bunului unui muzeu pentru a fi expus o perioadă de timp, după care acesta
este considerat „spălat”, cu motivarea că fiind expus public nu s-au
formulat revendicări261.
Analizând problema „spălării antichităţilor” în vederea creării unei
aparenţe de legalitate, constatăm o similitudine cu practica judiciară creată
în materia combaterii spălării banilor. Astfel, literatura de specialitate în
materie de combatere a spălării banilor, a relevat că orice activitate
infracţională poate fi descrisă prin trei elemente specifice262:
- iter criminis – itinerarul parcurs de făptuitor de la rezoluţia
infracţională la faza actelor de pregătire, faza executării, finalizat prin
consumarea infracţiunii;

A se vedea B. Deppert – Lippitz, op. cit., p. 12

261

A se vedea Aug. Lazăr, Ancheta antifraudă în mediul afacerilor, Editura „Lumina Lex”,
262

Bucureşti, 2004, p. 21

2124
 - modus operandi – modul de operare alcătuit dintr-un complex de
activităţi, deprinderi şi procedee utilizate, ce caracterizează activitatea unui
infractor înainte, în timpul şi după comiterea unei infracţiuni intenţionate;
- punctum saliens – punctul caracteristic, respectiv particularităţile
de comitere observabile prin examinarea itinerariului infracţional.
În materia traficului cu antichităţi aceste elemente pot fi relevate prin
examinarea atentă a circuitului actelor, mărfurilor şi mijloacelor de plată, a
succesiunii şi logicii operaţiunilor efectuate de traficanţi, autenticităţii
documentelor, titlurilor de valoare etc. activităţi ce permit identificarea
autorilor şi punerea în evidenţă a intenţiei frauduloase (dolus ex re) de a
oferi o aparenţă de legalitate bunurilor culturale traficate.
Experienţa judiciară în materie de combatere a spălării banilor, fiind
în măsură să elucideze natura banilor murdari a parafrazat astfel, adagiul
latin „Pecunia non olet” (Banul nu miroase), prin concluzia „Pecunia olet”,
banul miroase, lasă urme iar traseul său poate fi verificat 263. În mod similar,
bunurile culturale furate lasă urme, începând cu gropile săpate în situl
arheologic, mesajele de pe Internet şi imaginile prin care bunurile sunt
ofertate la vânzare, detectoarele şi documentele care indică preocupările
braconierilor, alte piese („orfanii”) ale tezaurului rămase asupra acestora
sau în ţară, contractate de consignaţie sau facturi, sumele de bani virate în
conturile participanţilor la trafic, achiziţionarea unor bunuri de valoare
(autoturisme de lux, locuinţe, echipamente de detecţie etc.). Un modus
operandi similar spălătorilor de bani murdari îl reprezintă achiziţionarea de
către traficanţi a unor spălătorii auto care să le permită, în continuare,
acordarea unei aparenţe de legalitate a banilor murdari produşi prin
valorificarea ilicită a pieselor care formează obiectul traficului.
Apariţia comerţului electronic a oferit un modus operandi evoluat
pentru reţelele de traficanţi ce comercializează bunuri culturale a căror
provenienţă licită nu o pot demonstra cu documente legale. În
circumstanţele în care site-urile internet le oferă posibilitatea de a efectua
operaţiunile fără a da amănunte clienţilor privind provenienţa bunurilor,
acest tip de tranzacţii rapide, cu un control al administratorilor site-ului
foarte redus, le conferă celor implicaţi o siguranţă sporită privind păstrarea
anonimatului.264

263
Aug. Lazăr, op. cit., p. 74. Conform experienţei investigative a Direcţiei Naţionale
Antimafia din Italia, „banul murdar are miros, are gust şi, de asemenea, are culoare“ („il
denaro sporco ha odore, ha sapore ed ha anche colore”) P.L. Dell’ Osso, Combaterea
spălării banilor murdari, Lucrare prezentată la seminarul „Tempus” privind combaterea
criminalităţii organizate, P.Î.C.C.J. Bucureşti, 2001.
264
În studiile de specialitate, traficul internaţional cu bunuri culturale este citat ca fiind una
dintre principalele surse de bani murdari, utilizaţi inclusiv în finanţarea activităţilor

2125
 Investigaţiile efectuate în spaţiul virtual au pus în evidenţă
împrejurarea că pe eBay se vând un număr mare de bunuri de patrimoniu,
obiecte de artă autentice, artefacte arheologice, reproduceri ale acestora.
Modul de vânzare frecvent utilizat este licitaţia, vânzătorul având
posibilitatea de a ascunde identitatea eBay a participanţilor care, în aceste
circumstanţe, nu îşi cunosc partenerii de tranzacţie. Alt mod de vânzare este
cel în care vânzătorul care îşi prezintă artefactul stabileşte un preţ fix, mod
cunoscut în domeniul eBay sub denumirea de “cumpără acum, la acest preţ”
(“buy it now”).
Plăţile se efectuează prin modalităţile indicate de vânzător, fie prin
sistemul pay pal, de transfer electronic al banilor, din contul cumpărătorului,
în cel al vânzătorului, care poate fi controlat, fie prin sistemul money order,
care permite încasarea banilor de la orice bancă, similar unui cec la purtător.
Tranzacţiile electronice rapide oferă posibilitatea rulării unui volum
imens de piese arheologice în cadrul licitaţiilor şi obţinerii unor sume de
bani importante, rezultate din vânzarea acestor bunuri. Este de remarcat că
preţurile moderate şi subevaluate ale pieselor arheologice tranzacţionate pe
eBay nu atrag atenţia, iar vânzările individuale nu depăşesc baremurile
legale pentru a fi raportate ca sume susceptibile de a constitui operaţiuni de
spălare a banilor.
Administratorii site-ului îşi declină orice responsabilitate privind
bonitatea tranzacţiilor efectuate. Utilizatorii sistemului eBay răspund
personal de toate aspectele privind descrierea cu acurateţe a obiectului,
transmiterea către cumpărător, fără a avea obligaţia de a da relaţii vreunei
autorităţi cu privire la provenienţă sau dreptul de proprietate asupra bunului
vândut, artefactul putând aparţine vânzătorului sau altei persoane.
Practica de urmărire penală în mediul tranzacţiilor cu bunuri
rezultând din braconajul arheologic a relevat ca modalitate de operare
precaută a vânzătorilor indicarea ca loc de provenienţă a artefactelor zone
vaste aparţinând aceleiaşi culturi, evitând să le localizeze provenienţa în
situl arheologic de origine. Spre exemplu, făptuitorul cetăţean român,
administrator de societăţi comerciale cu sediul social în Marea Britanie şi
SUA, oferind spre vânzare brăţări dacice din aur şi tezaure monetare antice,

teroriste internaţionale. Întrucât genul de activitate criminală menţionat este puţin cunoscut
şi cercetat, această sursă fiind aparent mai “curată” decât traficul cu armament, droguri sau
persoane, manifestări criminale binecunoscute, care sunt atent supravegheate de organele
de aplicare a legii, reţelele teroriste au început să-şi arate interesul pentru acest domeniu cu
un potenţial financiar deosebit. A se vedea G. Matei, Em. Stancu, Comerţul electronic cu
artefacte arheologice, potenţială sursă de finanţare a unor activităţi teroriste, în
“Contribuţia Criminalisticii la investigarea actelor teroriste şi a altor evenimente cu
consecinţe grave”, Asociaţia Criminaliştilor din România, Bucureşti, 2006, p. 61.

2126
provenind din siturile arheologice clasate monument istoric, din Munţii
Orăştiei, Dobrogea şi alte regiuni ale României, le-a prezentat pe site-ul
firmelor sale ca fiind artefacte de origine tracică, provenind din arealul
cultural al Peninsulei Balcanice.265
Conform aceluiaşi mod de operare precaut, vânzătorii scot pe piaţă
tezaurele mari, divizate în tranşe de zeci sau sute de piese la fiecare sesiune
de licitaţie. În acest mod, la efectuarea ofertei nu este riscat întregul tezaur.
Pe de altă parte, după vânzarea unui lot de piese, cum ar fi brăţări dacice, la
vânzarea următoarelor piese este invocată buna-credinţă rezultând din
vânzarea publică a pieselor anterioare. Astfel, făptuitorii, membri ai unei
echipe de braconaj arheologic din Munţii Orăştiei, după ce au localizat şi
sustras prin detecţii şi săpături neautorizate efectuate în situl arheologic
Sarmizegetusa Regia, un tezaur compus din 3.000 monede din aur, tip
Koson, au oferit spre vânzare Muzeului Naţional de Istorie a României şi
Băncii Naţionale a României, loturi de câte 200 de monede, prezentate ca
fiind moştenite de la antecesori. Ulterior, nemulţumiţi de sumele primite, au
valorificat restul tezaurului pe piaţa neagră, internă şi internaţională, a
antichităţilor266.
Acelaşi mod de operare presupune şi alte precauţii, cum ar fi
stabilirea unor preţuri de referinţă care sunt ascunse licitatorilor, denumite
“preţuri de rezervă”, care, în momentul atingerii lor de către licitator, îi
oferă acestuia posibilitatea să achiziţioneze piesa. Artefactul este adjudecat
astfel, de către licitator, numai în cazul oferirii acestui preţ. În caz contrar,
aceasta este repusă în procedura licitaţiei la o sesiune viitoare.

265
Parchetul de pe lângâ Curtea de Apel Alba Iulia, dosar nr. 151/P/2005 (nepublicat).
266
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dosar nr. 92/P/2006 (nepublicat).

2127
 Brăţară plurispiralică dacică, din aur, sustrasă din situl Sarmizegetusa Regia,
cca. 850g (secolele I a. Chr. – I p. Chr.), recuperată de autorităţile judiciare, de
la Paris.

2128
Monede de tip Koson (avers – revers) , aur, sec. I a. Chr, recuperate de
autorităţile judiciare.

Tezaur de monede (sec. I a. Chr.), recuperat de autorităţile judiciare.

2129
 Colier din aur cu pandantive şi cercei, provenind din situl arheologic
Sarmizegetusa Regia, aflate pe lista bunurilor de patrimoniu urmărite
internaţional.

Expoziţie cu brăţările dacice recuperate, organizată la Muzeul Naţional

de Istorie al Transilvaniei, martie 2007.

2130
Piese recuperate aparţinând
PARTEA tezaurului
a III –brăţărilor
a dacice, expuse la
Muzeulul Naţional de Istorie a României, din 2 august 2007.

2131
2132
 PARTEA a III-a

CAPITOLUL I

COOPERAREA STATELOR ÎN CADRUL

ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE PENTRU
PREVENIREA CRIMEI ŞI TRATAMENTUL
DELINCVENŢILOR267
1.1. Aspecte generale
Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a înscris în preocupări încă de la
crearea sa, în anul 1945, problemele privind prevenirea infracţiunilor şi
justiţia penală.
Între principalele sale obiective, expuse în Cartă, se remarcă şi acela
de “a realiza cooperarea internaţională în dezvoltarea problemelor
internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar,
dezvoltând sau încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau
religie.”
Încă din anul 1949, Consiliul Economic şi Social a apreciat că ONU
trebuie să joace rolul principal în promovarea activităţilor din domeniul
prevenirii infracţiunilor şi al tratamentului delincvenţilor, recurgând la
experienţa organizaţiilor internaţionale şi organizaţiilor neguvernamentale
specializate în probleme sociale şi umanitare.
În anul 1950, O.N.U şi-a asumat în întregime responsabilitatea
domeniului prevenirii infracţiunilor şi tratamentului delincvenţilor.
Adunarea generală a adoptat rezoluţia nr. 415 (V), potrivit căreia
O.N.U. a preluat în mod oficial funcţiile Comisiei Internaţionale şi
Penitenciare (CIPP), organizaţie interguvernamentală creată în 1875.
Transferarea prin acord mutual a funcţiilor acestei comisii către O.N.U. a
fost provocată de modificările aduse problemelor prevenirii infracţiunilor şi
tratamentului delincvenţilor, care au dobândit o dimensiune mondială după
întemeierea O.N.U. în 1945. Organizaţia a continuat să transforme în mod

267
A se vedea şi Tulbure Şt. Ad. Elemente de Criminologie, Ed. Aeternitas, Alba Iulia,
2004, p. 102

2133
progresiv ceea ce era o activitate limitată într-un veritabil program
internaţional în domeniul prevenirii infracţiunilor şi tratamentul
delincvenţilor. Conform rezoluţiei 415 (V) a Adunării generale, Organizaţia
Naţiunilor Unite a invitat statele sale membre şi membrii CIPP, care nu erau
membri ai Organizaţiei, să numească unul sau mai mulţi reprezentanţi care
posedă o experienţă profesională sau ştiinţifică în domeniul prevenirii
infracţiunilor şi tratamentului delincvenţilor, să funcţioneze cu titlu
individual, în calitate de corespondenţi naţionali. Împreună cu Secretarul
O.N.U., Comitetul consultativ special de experţi a fost creat pentru a sfătui
pe secretarul general şi Comisia pentru Probleme Sociale (care a fost
înlocuită de către Comisia Dezvoltării Sociale) asupra modalităţilor de
formulare a programelor pentru studierea pe o bază internaţională a
problemei prevenirii infracţiunilor şi tratamentului delincvenţilor şi a unei
linii de conduită în vederea adoptării de măsuri internaţionale în acest
domeniu.
S-a stabilit că, la un interval de cinci ani, să fie convocat un congres
internaţional, similar celor precedente organizate de CIPP şi să se comunice
Secretariatului general şi organismelor directoare rezoluţiile şi
recomandările adoptate la aceste manifestări internaţionale.
Recunoscând importanţa cooperării regionale, O.N.U. a creat o reţea,
institute regionale pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor
pentru a ajuta ţările, la nivel regional şi, paralel, pentru a promova
cooperarea internaţională în acest domeniu.
Aceste organisme sunt următoarele:
- Institutul Naţiunilor Unite în Asia şi în Extremul Orient pentru
prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor cu sediul la Fuchu (Japonia),
creat în 1961;
- Institutul latino-american al Naţiunilor Unite pentru prevenirea
crimei şi tratamentul delincvenţilor – ILANUD – cu sediul în San Jose
(Costa Rica), creat în 1975;
- Institutul european al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delincvenţilor – HEUNI – cu sediul la Helsinki (Finlanda), creat
în 1981;
- Institutul regional african pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delincvenţilor a fost creat după cel de-al şaptelea Congres (Milano, 1985)
care a adoptat o rezoluţie în acest sens.
În temeiul acordurilor încheiate între ţările gazdă şi O.N.U,
institutele menţionate funcţionează pentru a promova cooperarea regională
şi interregională în domeniul prevenirii crimei şi tratamentului
delincvenţilor pentru activităţi conduse în cadrul unor programe de formare,
de cercetare, de asistenţă tehnică şi de difuzare de informaţii.

2134
 Institutele au ca obiective generale: formarea personalului în curs de
funcţionare din serviciile însărcinate cu administrarea justiţiei penale –
inclusiv responsabilităţi, administratori, judecători, procurori, avocaţi,
precum şi poliţişti şi membri ai personalului instituţiilor penitenciare – în
scopul de a le asigura solide cunoştinţe de bază privitoare la principalele
terorii şi practici, în vigoare, în domeniile criminologiei, dreptului penal,
prevenirii crimei şi justiţia penală, ca şi în domeniile unor ştiinţe aplicate, în
fine, organizarea de seminarii, reuniuni şi conferinţe asupra unor diverse
probleme în legătură cu justiţia penală, care prezintă interes pentru
guvernele din regiunile respective.
Institutul din Helsinki – HEUNI, a fost creat pentru a facilita
schimbul de informaţii şi de experienţe în domeniul prevenirii crimei şi în
lupta contra acestui fenomen în diversele ţări ale Europei, pentru a promova
formarea de experţi în acest domeniu şi pentru a efectua studii şi lucrări de
cercetare asupra prevenirii crimei şi cu privire la politica penală.
Institutul de cercetări al Naţiunilor Unite asupra apărării sociale –
UNSDRI – este singurul institut interregional al Naţiunilor Unite în sectorul
prevenirii crimei şi al tratamentului delincvenţilor. El a fost creat în 1968 şi
are sediul în Roma.
Consiliul Economic şi Social, în rezoluţia sa 1068/B/XXXIX,
adoptată în iulie 1965, a expus principiile directoare ale programului de
apărare socială al Naţiunilor Unite şi a fixat condiţiile de creare a
Institutului, al cărui mandat legislativ precizează că „ va fi orientat spre
dobândirea de noi cunoştinţe şi aplicarea lor în vederea elaborării unei
politici mai bune şi a unor practici de prevenire şi de control al delincvenţei
juvenile şi al criminalităţii adulţilor. El întreprinde în acest scop cercetări,
organizează şi sprijină executarea de studii pe teren în colaborare cu ţările
interesate…”.
Principalele obiective ale Institutului sunt de a încuraja, de a
coordona şi de a întreprinde cercetări asupra fenomenului criminalităţii
adulţilor şi a delincvenţei juvenile şi de a asigura prevenirea şi controlul lor,
în lumina recomandărilor şi deciziilor Consiliului Economic şi Social, ale
Comitetului pentru prevenirea crimei şi lupta contra delincvenţei şi ale
Comisiei pentru dezvoltarea socială.
Institutul adoptă o abordare metodologică care permite participarea
naţională şi face apel de fiecare dată când este posibil, la experţi locali. El
încurajează cercetarea, orientată spre modificările socio-culturale, politice şi
economice, în special în ţările în curs de dezvoltare. Institutul completează
munca sa de cercetare, publicând numeroase lucrări şi organizând seminarii
internaţionale, care permit să se procedeze la schimburi de vederi şi de
informaţii asupra problemelor specifice care interesează anumite ţări.

2135
 În mai 1989, Consiliul Economic şi Social, constatând dezvoltarea
activităţilor Institutului, precum şi necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare şi
pentru a-i asigura un aport mai semnificativ la programul Naţiunilor Unite
pentru prevenirea crimei şi justiţia penală, a adoptat un nou statut care
transforma UNSDRI în UNICRI Institutul interregional al Naţiunilor Unite
pentru cercetarea criminalităţii şi justiţie.
În aplicarea rezoluţiei 415(V) a Adunării generale, au fost organizate
11 congrese ale Naţiunilor Unite asupra prevenirii crimei şi tratamentului
delincvenţilor: Geneva 1955, Londra 1960, Stockholm 1965, Kyoto 1970,
Geneva 1975, Caracas 1980; Milano 1985, Havana 1990, Cairo 1995, Viena
2000 Bangkok 2005.
Congresele al treilea, al patrulea şi al cincilea au fost axate pe:
a) prevenirea crimei şi relaţia între criminalitate şi evoluţia socială;
b) întărirea cooperării internaţionale în lupta contra crimei;
c) noile forme de criminalitate, cum sunt: criminalitatea celor cu
guler alb, delincvenţa feminină, utilizarea frauduloasă a informaticii,
terorismul etc.

Al VI-lea Congres, ţinut la Caracas, Venezuela, în 1980, a pus accent

pe studierea şi analiza tendinţelor criminalităţii, formularea şi punerea în
lucru a unor strategii de prevenire a dezvoltării crimei.
Al VII-lea Congres şi-a desfăşurat lucrările în 26 august – 6
septembrie 1985 la Milano, Italia şi a abordat probleme de criminalitate
globală: terorismul, criminalitatea organizată, abuzul de droguri,
criminalitatea din domeniul informaticii, corupţia guvernamentală, violenţa
domestică şi situaţia victimelor infracţiunilor. În cadrul sesiunii, Congresul a
adoptat Planul de Acţiune de la Milano, recomandând comunităţii
internaţionale să acorde prioritate combaterii terorismului şi atenţie continuă
sistemelor justiţiei penale.

1.2.Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea

crimei şi tratamentul delincvenţilor şi-a desfăşurat lucrările între 27 august
şi 7 septembrie 1990 la Havana, Cuba.
Subliniind importanţa Congreselor Naţiunilor Unite pentru preve-
nirea crimei şi tratamentul delincvenţilor Secretarul general O.N.U. a
declarat că ele au influenţat asupra politicilor naţionale, înlesnind schimbul
de informaţii şi confruntarea de experienţe, recomandând măsuri de luat,
mobilizând opinia publică şi atrăgând atenţia asupra marilor probleme care
preocupa statele membre şi comunitatea ştiinţifică. Al 8-lea Congres avea

2136
loc într-un moment în care se produc vaste schimbări şi se amorsează mari
promisiuni.
Sfârşitul războiului rece, între marile puteri, putea să amelioreze
perspectivele de a vedea instaurată pacea în lume. Pacea este o condiţie
„sine qua non” a dezvoltării şi dezvoltarea consolidează pacea. Şi una şi
cealaltă trebuie să se bazeze pe o solidă aşezare a justiţiei şi sunt grav
compromise prin inegalităţi, dezordini sociale şi creşterea vertiginoasă a
criminalităţii. Altă dată, crima era o problemă locală de amploare limitată,
astăzi ea a devenit un flagel mondial, nerespectând frontierele statelor, în
măsura în care crima organizată şi alte forme grave de delincvenţă continuă
să se amplifice. Comunitatea internaţională s-a pronunţat în favoarea
strategiilor globale de abordare a problemei, pentru ca aceşti criminali să nu
găsească refugiu nicăieri şi ca activităţile lor să nu rămână nepedepsite.
Secretarul general a arătat că violări ale drepturilor fundamentale ale omului
continuă să se producă în numeroase ţări din lume. Execuţiile sumare,
dispariţiile de persoane şi practica sistematică a torturii să facă ravagii şi
justiţia socială accentuează decăderea tuturor acelora pentru care viitorul
este deja sumbru. Pe plan uman ca şi pe plan material, criminalitatea şi lupta
contra criminalităţii sunt foarte costisitoare. Ele absorb o parte din acele
resurse limitate de care este nevoie pentru a atinge obiectele dezvoltării. Se
impune să se conceapă mijloace noi şi mai eficace ale cooperării
internaţionale pentru a preveni criminalitatea, pentru a reduce victimizarea
şi pentru a îmbunătăţi calitatea justiţiei.
În concluzie, Secretarul general al O.N.U. a subliniat că Congresul
conferă o ocazie unică de a examina problemele întâlnite în domeniile cheie,
cum sunt terorismul, crima organizată şi corupţia, ca şi protecţia juridică a
mediului înconjurător, de a evalua măsurile luate şi de a concepe elementele
unei strategii mondiale, O.N.U. ca centru de dezbateri şi de schimb de idei,
sursa de ajutor catalizator, intermediar şi punct de plecare pentru o acţiune
conjugată, poate să contribuie la realizarea obiectivului comun, adică să se
ştie cum să se prevină crima şi cum să se atenueze efectele asupra societăţii.
Tema generală a Congresului, astfel cum a fost aprobată de Consiliul
economic şi social prin rezoluţia sa 1989/69, la recomandarea comitetului
pentru prevenirea crimei şi lupta contra delincvenţei a fost : “cooperarea
internaţională în domeniul prevenirii crimei şi justiţia penală în secolul
XXI” s-a concluzionat că această problemă devine din ce în ce mai gravă,
atât pe plan calitativ, cât şi pe plan cantitativ.
1.2.1 Cooperarea internaţională în domeniul prevenirii crimei a
vizat următoarele domenii:
1.2.1.1. Infracţionalitatea tradiţională-transnaţională.

2137
 Puţine delegaţii au spus că în ţările lor situaţia în materie de
infracţionalitate este relativ stabilă. Cea mai mare parte au subliniat că nu
numai noile forme ale infracţionalităţii constituie un nou fapt alarmant, dar
şi că infracţionalitatea tradiţională: - agresiuni, furturi şi alte infracţiuni
contra proprietăţii – rămâne o problemă gravă care creează un sentiment de
insecuritate şi de angoasă în populaţie. Participanţii au subliniat gravitatea
infracţiunilor transnaţionale care ameninţă stabilitatea publică şi economică
a naţiunilor şi au consecinţe nefaste pentru bunăstarea unor vaste sectoare
ale populaţiei. Autorii infracţiunilor tradiţionale sunt sofisticaţi şi dinamici
şi ei trag foloase din toate lacunele care există în legi şi regulamente.
Statele mai puţin dezvoltate sunt ţinta acestor infractori. Infracţiunile
economice, astfel cum sunt practicile comerciale şi industriale ilegale,
tranzacţiile ilegale şi albirea banilor, abuzurilor de încredere practicate pe
scară mare, evaziunea fiscală, fraudă vamală şi bancară, utilizarea
frauduloasă a informaticii, furturile de bunuri culturale, corupţia şi diversele
forme de abuz de putere au un efect devastator asupra a numeroase ţări;
1.2.1.2 Infracţiunile contra mediului înconjurător.
Numeroşi oratori s-au declarat preocupaţi de gravitatea şi întinderea
infracţiunilor contra mediului înconjurător. Efectul distructiv al acestor
infracţiuni se face simţit dincolo de frontierele ţărilor lor de origine. De
exemplu, degradarea mediului înconjurător prin poluarea aerului şi solului
încetează de a mai fi o problemă pur naţională şi pretinde o intervenţie
internaţională.
În diverse ţări au fost create industrii în absenţa unei structuri
juridice bine concepute, care să permită să asigure controlarea şi respectarea
principiilor directoare şi a normelor pentru protecţia mediului înconjurător.
Deversarea periculoasă de deşeuri toxice în unele ţări ale lumii, este
de asemenea o sursă de preocupare. Anumite consecinţe grave ale acestor
delicte sunt deja evidente, în timp ce altele încep abia să devină vizibile.
În acest sens a fost sprijinită decizia nr. 22/144 a Comitetului pentru
prevenirea crimei şi lupta contra delincvenţei referitoare la rolul legislaţiei
penale în protecţia naturii şi a mediului înconjurător şi toţi cei interesaţi au
cerut adoptarea sa Congres şi deplina sa aplicare.
1.2.1.3 Traficul ilicit de droguri.
Luptei contra traficului ilicit de droguri şi delictelor legate de drog i-
a fost acordată o importanţă deosebită. S-a observat că a crescut numărul
confiscărilor de droguri din întreaga lume. O mai bună coordonare la nivel
naţional şi internaţional a permis serviciilor însărcinate cu aplicarea legilor
să procedeze la aceste confiscări. Se estimează că urmează alte arestări şi
confiscări. Programele de eradicare şi de înlocuire a unor culturi, care nu
sunt dăunătoare pentru mediul înconjurător sunt esenţiale.

2138
 Este de asemenea importantă dezmembrarea reţelelor de traficanţi
internaţionali de droguri şi a rupe legăturile lor cu comerţul cu arme şi
terorismul, oferind o protecţie corespunzătoare martorilor şi judecătorilor.
Structurile însărcinate cu aplicarea legilor trebuie să fie consolidate
şi să fie îmbunătăţită formarea personalului, însărcinat cu aplicarea legilor în
vederea prezentării de probe în faţa tribunalelor, de o manieră care să
asigure o justiţie rapidă şi care să evite ca poliţiştii să fie frustraţi. Sunt de
asemenea recomandate sechestrarea şi blocarea bunurilor obţinute prin
traficul de droguri.
Multe ţări producătoare de droguri sunt angajate într-o luptă
curajoasă pentru eradicarea culturilor de plante stupefiante. În această
privinţă s-a sugerat ca ţările dezvoltate să sprijine aceste eforturi în special
în domeniul economic.
Crima şi toxicomania sunt strâns legate. În consecinţă, lupta contra
toxicomaniei pretinde un efort preventiv şi global în domeniul social.
Anumite delegaţii au declarat că, deşi ţările lor nu sunt direct atinse
de abuzul de stupefiante, teritoriul lor a devenit un loc de tranzit permanent
pentru traficanţii de droguri şi a fost lansat un apel pentru creşterea
cooperării şi schimbului de informaţii cu acest subiect.
1.2.1.4 Terorismul şi crima organizată.
Mai mulţi intervenienţi au menţionat problema terorismului şi a
crimei organizate şi au preconizat o acţiune eficace. Chiar şi ţările care nu
au cunoscut niciodată acte de terorism pe propriul lor teritoriu au apreciat că
trebuie să rămână vigilente şi să continue să coopereze cu alte state
interesate pentru a lupta contra flagelului terorismului.

2139
 S-a relevat gravitatea actelor comise de mercenari din diferite părţi
alte lumii, acte care ameninţă securitatea şi stabilitatea interioară. Este
evident că ţările mici înfruntă un risc foarte mare de a fi dominate de
terorişti criminali, faţă de statele mai mari şi mai bine apărate. În această
privinţă, este necesară să se formuleze planuri regionale de acţiune, în
cooperare cu alte ţări, pentru descurajarea teroriştilor criminali. Se face apel
la o forţă de securitate regională pentru a reacţiona faţă de aceste acte de
terorism care ameninţă un stat membru al regiunii. Guvernele au luat diferite
măsuri pentru a lupta contra terorismului şi unele au instituit o indemnizaţie
de stat pentru victimele actelor teroriste. Dat fiind că actele de terorism
internaţional nu sunt comise numai de indivizi sau grupuri, ci de asemenea
şi ca urmare a deciziilor luate de guverne, trebuie să se stabilească o
diferenţă între terorişti, combatanţii pentru libertate şi victimele
terorismului.
Lupta contra terorismului trebuie să se sprijine pe proiecte
tehnologice şi pe cercetări eficace pentru a se ataca diferitele manifestări de
terorism.
S-a anunţat că au fost puse la punct tehnici novatoare pentru
prevenirea şi detectarea de acte teroriste şi a continua căutarea de
instrumente legislative suplimentare care pot să aducă soluţii
corespunzătoare acestei probleme.
S-a sugerat de asemenea, să fie elaborată o convenţie internaţională
asupra luptei contra terorismului. Dat fiind că actele teroriste nu cunosc
frontiere, elaborarea unei baze de date internaţională antiterorism,
cuprinzând documente periodice nesecrete întemeiate de proceduri penale să
fie coordonată de către Reţeaua mondială de informaţii a Naţiunilor Unite
asupra justiţiei penale (UNCHIN).
1.2.1.5. Infracţionalitatea informatică.
Cu referire la infracţionalitatea informatică, se observă că utilizarea
crescută a tratării datelor în economiile şi birocraţiile naţionale a antrenat
abuzuri infracţionale. Ingerinţele transnaţionale în sistemele străine de
tratare a datelor au atras atenţia mondială.

2140
 Problemele puse de infracţionalitatea informatică sunt copierea şi
difuzarea neautorizată de programe informatice şi folosirea abuzivă de
distribuitoare automate de bilete. Alte forme ale infracţionalităţii
informatice sunt mai puţin răspândite până în prezent, dar trebuie să facă
obiectul unor măsuri preventive pentru ca ele să nu agraveze. Se presupune
că există un număr ridicat de cazuri de infracţiuni nedetectate.
Întrucât este vorba de un fenomen relativ nou şi în absenţa de contra
măsuri, utilizarea ilicită a ordinatoarelor poate avea consecinţe dezastruoase.
În această privinţă s-a recomandat ca norme şi principii directoare privind
securitatea informatică să fie formulate în scopul de a ajuta comunitatea
internaţională să ia măsuri contra acestor forme de infracţionalitate.
S-a subliniat de asemenea, că problema infracţionalităţii informatice
nu trebuie să descurajeze sprijinirea eforturilor internaţionale vizând
creşterea informatizării sistemelor de justiţie penală.
1.2.1.6 Corupţia.
Cu referire la corupţie s-a constatat în general că practicile de
corupţie înfrâng creşterea economică, încurajând activităţile neproductive şi
ineficacitatea. Corupţia a devenit transnaţională. Funcţionarii corupţi sunt
mai susceptibili de a accepta când este vorba de sume de bani considerabile.
Trebuie să se pună în lucru cercetarea naţională şi multilaterală, eficace
pentru a lupta contra corupţiei.
Manualul privind măsurile practice contra corupţiei întocmit de
Secretariatul Congresului este considerat ca un instrument util care poate
ajuta statele membre să lupte contra acestui flagel.
Experţii au sugerat ca, pe baza experienţelor naţionale să fie introdus
un cod etic în atenţia particularilor şi organizaţiilor şi O.N.U. să joace un rol

2141
de „cap de coardă“ în acest domeniu. Acest cod va putea servi ca model
pentru iniţiative mai specifice care vor defini nu numai valorile
administraţiei publice, dar va conţine de asemenea indicaţii asupra
obiectivelor în materie de gestiune şi obligaţiile colectivităţii.
Mijloacele de comunicare în masă vor contribui la luarea la
cunoştinţă de către marele public a practicilor de corupţie.
Se va asigura de asemenea formarea personalului responsabil de
aplicare a legilor în materie de anchete asupra cazurilor de corupţie.

1.2.1. 7 . Violenţa în familie.

A fost abordată de asemenea, problema violenţei în familie şi
necesitatea de a acţiona mai bine din partea sistemelor de justiţie penală şi a
organismelor de servicii sociale.
Este dificil să se evalueze corect amploarea violenţei în familie,
datorită faptului că un număr din aceste infracţiuni, adesea violente, în
special infracţiuni sexuale, nu sunt denunţate.
Totodată, deşi informaţiile poliţieneşti riscă să fie inexacte, anchetele
asupra victimalizării furnizează informaţii suplimentare asupra întinderii
asupra acestui gen de infracţiuni.

Violenţa în familie decurge dintr-o interacţiune complexă între

diferiţi factori. Influenţa familiei celei mai apropiate, prima care să-i insufle
comportamente agresive, este extrem de importantă. Alţi factori cum sunt:
dificultăţile economice, dezintegrarea culturală, inegalitatea între sexe,
abuzul de alcool şi de droguri, influenţa mass-media şi accesul la arme de
foc contribuie de asemenea la această violenţă.
S-a sugerat ca O.N.U. să-şi continue lucrările în acest domeniu,
punând accentul pe strategiile preventive. Trebuie să se acorde o atenţie
specială victimelor violenţei în familie care întâmpină cele mai multe
riscuri, astfel cum sunt: copiii, persoanele în vârstă, handicapaţii mintal sau
fizic şi femeile.

2142
 1.2.1.8. Patrimoniul cultural.
Numeroase delegaţii au exprimat neliniştea lor faţă de crimele care
ating patrimoniul cultural. Nivelele fără precedent atinse în aceşti ani în
materie de jefuire, furt şi de distrugere de bunuri culturale în muzee, în
lăcaşurile de cult, săpăturile arheologice şi colecţiile particulare, reprezintă o
ameninţare pentru proprietatea culturală a naţiunilor.
Expansiunea pieţei de opere de artă a determinat proliferarea
furturilor de bunuri culturale în ţările aflate în curs de dezvoltare.
S-a subliniat deci necesitatea întăririi regulilor internaţionale
referitoare la furt sau la exportarea ilegală de bunuri culturale, având în
vedere recrudescenţa săpăturilor clandestine. În această privinţă, s-a
menţionat “tratatul tip” pentru prevenirea infracţiunilor vizând bunurile
mobile care fac parte din patrimonial cultural al popoarelor. Avantajul
principal rezidă din faptul că el propune statelor membre diferite opţiuni
care le permit să-l adapteze la circumstanţele lor particulare.
S-a recomandat de asemenea schimbul de informaţii în domeniul
bunurilor mobile culturale şi s-a subliniat necesitatea unei bănci de date
amănunţite şi a unor reţele de informaţii în materie.
S-au examinat de asemenea, preocupări având ca subiect abuzul în
creştere al privilegiilor diplomatice şi a valizelor diplomatice. Convenţia de
la Viena asupra relaţiilor diplomatice garantează caracterul confidenţial al
valizei diplomatice, dar s-au comis infracţiuni cu toată imunitatea conferită
graţie acestor privilegii. Este necesar să se găsească o soluţie durabilă
infracţiunilor comise sub acoperirea imunităţii.
1.2.2. Prevenirea crimei şi umanizarea sistemului de justiţie penală.
Numeroase delegaţii au considerat prevenirea penală şi justiţia
penală ca fiind esenţiale dezvoltării şi democratizării.
S-a subliniat ca măsuri eficace contra criminalităţii ce trebuie să facă
parte integrantă din planurile şi programele de dezvoltare din mai multe
sectoare ca: educaţia, încadrarea în muncă, sănătatea, locuinţa şi serviciile
sociale. Este esenţial să se respecte principiile drepturilor omului şi să se
instaureze condiţiile pretinse pentru liberul lor exerciţiu.
Conform intervenţiilor politice, vizând a nu se combate decât
efectele aparente şi nu cauzele infracţiunilor riscă să fie ineficace.
Numeroase delegaţii au semnalat că ţările lor traversează profunde
schimbări sociale, economice şi politice care le împiedică să găsească o
soluţie corespunzătoare noilor probleme ale infracţionalităţii, în special sub
formele şi în dimensiunile sale cele mai recente. Aceste schimbări aflate în
curs trebuie să fie însoţite de reforme corespunzătoare. Trebuie să se caute
noi direcţii şi abordări la nivel naţional faţă de concepţia, măsurile,

2143
procedurile şi instituţiile luate în considerare în politicile şi strategiile
prevenirii infracţiunilor.
Alte delegaţii au fost de părere că lipsa condiţiilor socio-economice
decente în numeroase ţări stimulează infracţiunile ca subproduse ale
sărăciei, că şi comportamentul antisocial şi dificultăţile economice pretind o
cercetare pragmatică care să permită să le cunoască mai bine şi să furnizeze
metode în vederea aplicării politicilor corespunzătoare. Este vorba în special
de lupta contra delincvenţei în mediul urban, la care trebuie să participe
toate sectoarele societăţii în toate ţările.
Vor putea fi atacate cauzele subsecundare ale delincvenţei dând
fiecăruia aceleaşi şanse de integrare socială.
Accentul trebuie să fie pus asupra sancţiunilor. Pentru a se realiza,
este necesar să stabilească relaţii de muncă strânse între toate părţile
interesate, incluzându-i pe infractori, asistenţi sociali şi alte părţi interesate.
Prevenirea şi sancţiunile trebuie să se complinească. Sancţiunile,
atunci când se impun, trebuie să însoţească o tentativă pentru reinserţia
socială a delincventului şi despăgubirea victimei.
Încarcerarea prin ea însăşi nu este suficientă. Ea nu trebuie să se
aplice decât infracţiunilor celei mai grave şi trebuie să se găsească alte
soluţii novatoare în cazurile de infracţiuni mai puţin grave.
O strategie modernă de luptă contra criminalităţii trebuie să cuprindă
raţionalizarea procedurile în aşa fel încât durata detenţiei înainte de judecată
să fie redusă la minimum.
Trebuie să se urmărească studierea şi cunoaşterea cauzelor şi
manifestărilor delincvenţei, ca şi factori socio-economici şi politici de care
este legată şi trebuie să ofere specialiştilor o formare în practică în acest
domeniu.
Numeroase delegaţii au pus accentul asupra necesităţii de definii clar
o politică socială coerentă şi echilibrată, de a identifica corect nevoile
sociale şi de a organiza campanii de sensibilizare a opiniei publice pentru a
îndemna populaţia să participe la lupta contra criminalităţii ceea ce ar
permite reducerea infracţiunilor.
Politicile şi legislaţiile noi trebuie să fie tot aşa de dinamice ca şi
tipurile de comportament infracţional şi să urmeze evoluţia formelor şi
dimensiunilor delincvenţei.
Cercetarea trebuie „ în general” să se bazeze pe o strânsă colaborare
între membrii comunităţii şi refuzul oricărei soluţii fragmentare.
Protecţia publicului contra infracţiunilor trebuie neîndoielnic să
însoţească respectarea drepturilor individului. Un just echilibru între cele
două nu trebuie considerat ca realizându-se de la sine, trebuie să se dea
dovada de vigilenţă pentru a-l asigura.

2144
 Cea mai mare parte a delegaţiilor care au intervenit în cursul
dezbaterilor au prezentat măsuri noi luate de guvernele lor pentru creşterea
eficacităţii mecanismelor de prevenire a infracţiunilor şi de luptă contra
delincvenţei şi ameliorarea funcţionării sistemelor lor de justiţie penală.
Aceste măsuri constau în special în crearea de servicii şi comisii specializate
şi promulgarea de legi noi şi regulamente pentru a face faţă noilor nevoi, în
mod deosebit, în ceea ce priveşte atentatele la mediul înconjurător, corupţia,
pedepsele de substituire a încarcerării, justiţia pentru minori, tratamentul
delincvenţilor, „spălarea banilor”, indemnizarea victimelor delincvenţei,
reforma penitenciară, ca şi cercetarea, localizarea şi sechestrarea produselor
activităţilor infracţionale.
Referindu-se la rolul sistemului justiţiei penale, numeroase delegaţii
au subliniat că succesul strategiilor de prevenire a infracţiunilor trece printr-
un sistem de justiţie penale eficace şi uman, funcţionarea trebuie să fie
reglementată prin norme internaţionale recunoscute în materie de drepturi
ale omului.
Ele au subliniat de asemenea, ca sistemul justiţiei penale trebuie să
funcţioneze de o manieră coordonată, în scopul de a asigura o interacţiune
constantă între diversele organe de justiţie penală. Ele trebuie nu numai să
servească ca instrument de control şi de dimensiune ci să contribuie la
realizarea unor obiective cum sunt menţinerea păcii şi securităţii interne şi
apărarea drepturilor omului.
Trebuie să se pune în funcţie sisteme de justiţie penală capabile să
facă faţă criminalităţii transnaţionale, punând în mod deosebit accentul pe
formarea şi perfecţionarea personalului .
Pentru aceasta statele membre trebuie să folosească, regulile,
normele şi principiile directoare ale Naţiunilor Unite şi să armonizeze
legislaţiile naţionale cu aceste principii care sunt aplicabile la nivel naţional.
Eforturile vizând umanizarea sistemului de justiţie penală trebuie de
asemenea să ia în considerare formularea şi aplicarea de principii directoare
referitoare la tratamentul echitabil al acuzatului. S-a propus ca delincvenţii
să beneficieze de măsuri care creează o atitudine pozitivă.
Atenţia a fost atrasă în şedinţa plenară asupra problemei abolirii
pedepsei cu moartea. S-au făcut referiri la adoptarea de către Adunarea
generală, prin rezoluţia sa 44/128 din 15 decembrie 1989, a celui de-al
doilea Protocol facultativ raportat la Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea. Statele care au aderat
la protocol trebuie să se abţină să procedeze la execuţii şi să adopte abolirea
pedepsei cu moartea în interiorul teritoriului în care se exercită jurisdicţiile
respective. Adoptarea celui de-al doilea Protocol facultativ reprezintă,
potrivit aprecierilor unor delegaţii, începutul unei noi era în promovarea

2145
dreptului la viaţă şi la demnitatea umană. Altele au estimat că pedeapsa cu
moartea avea un caracter inhibitoriu şi că abolirea sa va încuraja săvârşirea
de acte criminale în măsura în care teama de sancţiuni severe va dispare.
Partizanii pedepsei capitale au susţinut că abolirea sa este contrarie unei
justiţii veritabile şi este incompatibilă cu principiul egalităţii în drepturi a
persoanelor în faţa legilor şi cu noţiunea, potrivit căreia orice pedeapsă
trebuie să fie pe măsura crimei făptuite. Alţii au spus, din contră, cercetările
efectuate nu confirmă teza efectului inhibitoriu a pedepsei capitale şi că
infracţionalitatea a crescut şi acolo unde această pedeapsă a fost abolită.
Umanizarea justiţiei penale este şi ţinta acestor concluzii care militează
contra aplicării pedepsei cu moartea.
1.2.3. Cooperarea internaţională contra delincvenţei şi rolul
Organizaţiei Naţiunilor Unite
Toate delegaţiile au acordat o mare importanţă unei cooperări
internaţionale eficace în lupta contra delincvenţei. S-a subliniat că deşi
există un anumit număr de instrumente regionale şi internaţionale care
tratează probleme specific legate de această cooperare, trebuie să se facă
mai mult pentru a reduce disproporţia în creşterea care separă relaţiile
infracţionalităţii internaţionale şi mijloacele folosite pentru a-i face faţă.
În materie de cooperare internaţională trebuie să se facă dovadă de
luciditate şi de fermitate, să se debaraseze de orice spirit de izolaţionism şi
respectarea suveranităţii statelor.
Unele delegaţii au estimat că faţă de ameninţarea unor grave crime
internaţionale este necesar să se creeze o curte penală internaţională.

Ea va servi ca instrument de apărare a păcii şi securităţii

internaţionale fără de care suveranitatea unor state , în special a celor mici,
poate fi compromisă. De asemenea s-a propus să se creeze o fundaţie
mondială pentru lupta contra delincvenţei şi ajutorarea victimelor

2146
infracţionalităţii şi să contribuie la eforturile pe care le depune comunitatea
internaţională pentru a face faţă problemei criminalităţii în formele şi
dimensiunile sale noi.
S-a căzut de acord ca internaţionalizarea crimei reclamă eforturi
multilaterale eficace în materie de prevenire a crimei şi lupta contra
infracţionalităţii şi că O.N.U. trebuie să fie elementul motor.
Programul Naţiunilor Unite în materie de prevenire a infracţiunilor
şi de justiţie penală trebuie să ajute la intrarea acordurilor de colaborare între
diferite ţări, să promoveze cooperarea şi asistenţa tehnică în serviciul unei
preveniri a infracţiunilor, mai eficace şi a unei justiţii veritabil umane şi să
pună la punct proceduri pentru aplicarea în practică a normelor şi
principiilor directoare ale Naţiunilor Unite.
Numeroase delegaţii au fost de părere că lipsa de resurse şi de
cunoştinţe tehnice nu permit ţărilor lor să facă faţă criminalităţii aşa cum ar
trebui. Problema este exacerbată de dificultăţile economice pe care le
cunosc guvernele acestor ţări şi de conflicte de prioritate. Pentru a ajuta
statele să lupte contra infracţiunilor sunt stăruitor sfătuite să li se furnizeze o
asistenţă tehnică şi servicii consultative interregionale. Această asistenţă va
fi orientată spre proiecte operaţionale şi concrete.
Este necesar să se întărească fără întârziere coordonarea, ca şi
asistenţa mutuală şi cooperarea între organizaţii care activează în acest
domeniu. Organismele de finanţare participante la ajutorul pentru dezvoltare
trebuie să aibă un rol mai activ pentru întărirea cooperării tehnice în
domeniul luptei contra infracţionalităţii.
Preocupările referitoare la prevenirea infracţiunilor şi la justiţia
penală trebuie să se înscrie în cadrul eforturilor internaţionale de dezvoltare
economică-socială. Este solicitată asistenţa în mai multe domenii îndeosebi,
în scopul punerii în lucru a unor baze de date referitoare la tendinţele
infracţionalităţii şi funcţionarea sistemelor de justiţie penală, formării şi
perfecţionării de personal, în scopul de a putea ataca problemele complexe
ale infracţionalităţii şi adoptării de măsuri apte să încurajeze aplicarea
practică a instrumentelor internaţionale existente în acest domeniu.
De asemenea, s-a propus să se realizeze un program mondial de
formare coordonat de O.N.U. şi întocmit pe resursele puse la dispoziţia sa
de guvernele interesate.
O mare importanţă s-a acordat rolului O.N.U. şi creării unui program
eficace pe tema: „infracţiunea internaţională şi justiţia”. S-a subliniat ca
O.N.U. trebuie să aibă mijloacele de a-i servi toate statele membre, ca sursă
de informaţii de încredere şi aduse la zi în scopul cooperării multilaterale.
Este de asemenea, necesar să se elaboreze programe de acţiune
comune pentru a face să se reducă sensibil infracţionalitatea. S-au făcut, în

2147
special recomandări Comitetului pentru prevenirea infracţiunilor şi lupta
contra delincvenţilor care figurează în raportul său intitulat „necesitatea de a
se stabili un program internaţional eficace privind infracţionalitatea şi
justiţia” (E/1990/31/Add.).
Al IX-lea Congres al Naţiunilor Unite a avut loc în 28 aprilie – 5 mai
1995 la Cairo, Egipt şi s-a concentrat printr-o dezbatere plenară în două
părţi, fără precedent, condusă de un comitet de experţi internaţionali, asupra
măsurilor eficace de aplicare pe scară largă, orientate spre identificarea unor
soluţii practice pentru problemele de criminalitate globală, în special în
patru domenii majore: prevenirea infracţiunilor urbane, juvenile şi violente;
luarea măsurilor împotriva criminalităţii transnaţionale şi organizate;
promovarea cooperării internaţionale pentru combaterea criminalităţii; şi
identificarea rolului dreptului penal în protecţia mediului înconjurător.
Al X-lea Congres al Naţiunilor Unite şi–a desfăşurat lucrările în
perioada 10-17 aprilie 2000 la Viena, Austria, având ca principale probleme
abordate: promovarea reglementărilor legale şi întărirea sistemului de
justiţie penală; cooperarea internaţională în combaterea criminalităţii
transnaţionale, noi provocări în secolul XXI; prevenirea eficientă a
infracţiunilor în concordanţă cu noile evoluţii; delincvenţi şi victime:
responsabilitate şi corectitudine în procesul justiţiei.
Al XI-lea Congres al Naţiunilor Unite privind Prevenirea
Infracţiunilor şi Justiţia Penală a avut loc la Bangkok, Thailanda, în
perioada 18-25 aprilie 2005. În cadrul Congresului au fost abordate măsuri
eficace pentru combaterea criminalităţii organizate transnaţionale;
cooperarea internaţională împotriva terorismului, legăturile dintre terorism
şi alte activităţi criminale în contextul acţiunilor desfăşurate de Biroul
Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Infracţiuni (United Nations Office on
Drugs and Crime - UNODC); corupţie: ameninţări şi tendinţe în secolul
XXI; infracţiuni economice şi financiare: provocări pentru o dezvoltare ce
poate fi susţinută; lucrări standard: 50 de ani de standardizare în domeniul
prevenirii criminalităţii şi al justiţiei penale.
A avut loc, de asemenea, o întîlnire la nivel înalt (High-level
Segment) în cadrul căreia şefii de stat sau de guvern, miniştrii şi alţi
reprezentanţi guvernamentali la un nivel înalt au ţinut discursuri despre
principalele probleme aflate pe ordinea de zi a Congresului. Cu ocazia
acestui eveniment special, statele au putut, de asemenea, să-şi depună
instrumentele de ratificare a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva
Corupţiei, a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva Criminalităţii Organizate
Transnaţionale şi a celor trei Protocoale, precum şi pentru ratificarea celor

2148
patru instrumente multilaterale împotriva terorismului depozitate la
Secretarul General.
1.2.4. Protecţia victimelor şi reintegrarea socială a infractorilor în
România.
Preocupările internaţionale privind protecţia victimelor şi
reintegrarea socială a infractorilor au avut ecouri şi în România, îndeosebi
după anul 1990 când s-au schimbat sistemul social-economic şi trebuia
elaborată o strategie adaptată la noile realităţi.
După mai multe încercări, s-a hotărât înfiinţarea unui organism
centralizat care să coordoneze întreaga activitate astfel încât prin Ordonanţa
Guvernului nr. 92/29 august 2000 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor de reintegrară socială a infractorilor şi de supraveghere a
executării sancţiunilor neprivative de libertate268 s-a stabilit că aceste
servicii sunt înfiinţate sub autoritatea Ministerului Justiţiei în vederea
reintegrării sociale a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, menţinute în
stare de libertate şi a supravegherii executării obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată în sarcina acestora.
Prin Legea nr. 211/27 mai 2004 privind unele măsuri pentru
asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor,269 s-a reglementat cadrul legal
de informare a victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile acestora,
precum şi de consiliere psihologică, asistenţă juridică gratuită şi
compensaţie financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni. Serviciile
de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării
sancţiunilor neprivative de libertate prevăzute de Ordonanţa Guvernului
nr.92/2000, au devenit prin această lege servicii de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor.
1.2.4.1. Reintegrarea socială a infractorilor.
La cererea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, menţinute în
stare de libertate, serviciile de reintegrare socială le pot asigura asistenţă şi
consiliere în vederea îndreptării şi reintegrării sociale a acestora.
Aceste servicii cooperează de asemenea, cu personalul specializat în
asistenţă şi consiliere din cadrul administraţiei penitenciarelor, în scopul
îndreptării şi reintegrării sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă cu
privare de libertate, cu acordul acestora.

268
Ordonanţa Guvernului nr. 92/29 august 2000 publicată în M. Of al României, Partea I,
nr.423/1 septembrie 2000 a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
129/2002
269
Legea nr. 211/27 mai 2004 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 505/4
aprilie 2004

2149
 Coordonarea activităţii de reintegrare socială a infractorilor şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate se realizează
de către Direcţia de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor din cadrul Ministerului Justiţiei, condusă de un director numit,
potrivit legii, prin ordin al Ministerului Justiţiei.
Controlul activităţii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială se
realizează de către inspectorii din cadrul direcţiei. Pe lângă fiecare tribunal
s-au organizat şi funcţionează servicii de protecţia victimelor şi reintegrare
socială a infractorilor care, potrivit art. 11 din ordonanţă au următoarele
atribuţii:
a) supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor
prevăzute de lege;
b) supraveghează executarea obligaţiilor impuse condamnatului de către
instanţă;
c) supraveghează executarea obligaţiilor impuse minorului de către
instanţă;
d) întocmesc, la cererea instanţelor de judecată, referate de evaluare cu
privire la persoanele prevăzute la art. 1 sau cu privire la inculpaţi;
e) colaborează cu instituţiile publice în vederea executării măsurii
obligării minorului la prestarea unei activităţi neremunerate într-o instituţie
de interes public;
f) desfăşoară, la cerere, activităţi de consiliere individuală a infractorilor
în ceea ce priveşte comportamentul social, de grup şi individual;
g) iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi
juridică a minorilor şi tinerilor care au săvârşit infracţiuni;
h) iniţiază şi derulează, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţii
civile, precum şi cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale
române şi străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art.
1 şi în art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru
sprijinirea acestora în respectarea condiţiilor impuse de instanţa de judecată
şi pentru reintegrarea lor socială;
i) colaborează cu instituţiile publice şi private, precum şi cu persoanele
fizice şi juridice din raza lor de competenţă, în vederea identificării, după
caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a celor
de calificare sau recalificare profesională;
j) orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere urmăresc îndreptarea
şi reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a
căror pedeapsă a fost graţiată total prin lege, precum şi a minorilor care au
săvârşit fapte prevăzute de legea penală, faţă de care a fost înlăturată prin
lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare. Împreună cu

2150
personalul specializat în asistenţă şi consiliere din cadrul administraţiei
penitenciarelor, pot derula programe privind activităţi lucrative,
socioeducative, de instruire şcolară şi formare profesională pentru
persoanele condamnate.
Şefii de servicii şi consilierii de reintegrare întocmesc pe parcursul
desfăşurării activităţilor, referate periodice de reintegrare socială şi
supraveghere pentru cei care au solicitat asistenţa şi consilierea din partea
serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.(art.11). Programele de
reinserţie socială în care vor fi incluse persoanele menţionate la art. 1/1 se
vor întocmi pe baza informaţiilor furnizate de personalul specializat în
asistenţă şi consiliere de la locul de deţinere, precum şi a evaluării iniţiale
realizate de serviciile de reintegrare social şi supraveghere. În funcţie de
complexitatea cazului, şeful serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere va contacta autorităţile competente în vederea desemnării unor
specialişti.
Referatul de evaluare solicitat serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere are caracter consultativ şi de orientare, conţine date privind
persoana inculpatului sau, după caz, a persoanelor vizate, nivelul instrucţiei
şcolare, comportamentul, factorii care îi influenţează sau îi pot influenţa
conduita generală, precum şi perspectivele reintegrării în societate.
La întocmirea referatului de evaluare serviciul de reintegrare socială
şi supraveghere poate colabora cu psihologi, cadre didactice, sociologi,
medici sau alţi specialişti desemnaţi de autorităţile competente.
Referatul de evaluare se depune de către serviciul de reintegrare
socială şi supraveghere la instanţa de judecată, în termen de 14 zile de la
data primirii solicitării.
Persoanelor menţionate, infractori condamnaţi la sancţiuni
neprivative de libertate care au solicitat asistenţă şi consilierea din partea
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere li se întocmeşte un dosar
de reintegrare socială şi supraveghere.
Acest dosar este confidenţial şi conţine date în ceea ce priveşte
persoana care a solicitat asistenţa şi consilierea, fapta săvârşită, hotărârea
instanţei de judecată, obligaţiile stabilite în sarcina sa şi termenul de
încercare, referatul de evaluare, referatele periodice de reintegrare socială şi
supraveghere, precum şi concluziile.
Au acces la dosar persoanele titulare şi apărătorul ales şi numit din
oficiu, dacă are acordul titularului.
Dosarul poate fi consultat în camera de consiliu de către instanţa de
judecată, judecătorul delegat cu executarea şi de către procuror.
Dosarul de reintegrare socială poate fi consultat, cu aprobarea şefului
serviciului de către reprezentanţii persoanelor juridice care desfăşoară

2151
activităţi în domeniul respectării drepturilor omului sau ocrotirii persoanelor
condamnate, dacă au un acord scris al titularului.
Consultarea dosarului are drept scop urmărirea reintegrării sociale a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni menţinute în stare de libertate şi a
supravegherii executării obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată în
sarcina acestora, în vederea sprijinirii resociabilizării şi reintegrării
persoanei condamnate, precum şi activităţii desfăşurate în acest sens de
către instanţa de executare.
1.2.4.2. Asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor.
În conformitate cu prevederile art. 1 din legea nr. 211/2004 în
scopul asigurării protecţiei victimelor infracţiunilor, sunt reglementate unele
măsuri de informare a victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile
acestora, precum şi de consiliere psihologică, asistenţă juridică gratuită şi
compensaţie financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.

1.2.4.2.1. Informarea victimelor infracţiunilor

Potrivit dispoziţiilor art. 4 (1) Judecătorii, în cazul infracţiunilor
pentru care plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată,
procurorii, ofiţerii şi agenţii de poliţie au obligaţia de a încunoştinţa
victimele infracţiunilor cu privire la:
a) serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice
alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia;
b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;
c) dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru
exercitarea acestui drept;
d) condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite;
e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părţii vătămate şi ale
părţii civile;
f) condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 86^1, 86^2,
86^4 şi 86^5 din Codul de procedură penală, precum şi de dispoziţiile Legii
nr. 682/2002 privind protecţia martorilor;
g) condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de
către stat.
(2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse la cunoştinţă victimei de
către judecătorul, procurorul, ofiţerul sau agentul de poliţie la care victima
se prezintă.
(3) Informaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse la cunoştinţă victimei, în
scris sau verbal, într-o limbă pe care aceasta o înţelege.
Îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) - (3) se consemnează
într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituţia din care face parte

2152
judecătorul, procurorul, ofiţerul sau agentul de poliţie la care se prezintă
victima.
Ministerul Justiţiei şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu
sprijinul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, asigură
funcţionarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea
victimelor infracţiunilor. Prin intermediul liniei telefonice se asigură
comunicarea informaţiilor prevăzute de lege.
Accesul la linia telefonică se asigură, în mod gratuit, prin apelarea
unui număr de telefon unic la nivel naţional.
Personalul care asigură comunicarea informaţiilor prin intermediul
liniei telefonice are obligaţia de a anunţa unităţile de poliţie dacă din
convorbirea telefonică rezultă că victima este în pericol.
Autorităţile administraţiei publice locale şi organizaţiile
neguvernamentale pot înfiinţa la nivel local linii telefonice pentru
informarea victimelor infracţiunilor.
Aceste informaţii se publică pe paginile de Internet ale Ministerului
Justiţiei şi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă instanţele
judecătoreşti şi unităţile de poliţie pot publica pe pagina de Internet
informaţiile prevăzute de lege.
1.2.4.2.2 Consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni şi alte
forme de asistenţă a victimelor infracţiunilor
Consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor se asigură, în
condiţiile prezentei legi, de către serviciile de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor, care funcţionează pe lângă
tribunale.(art.7)
Consilierea psihologică asigurată de serviciile de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor se acordă gratuit, la cerere,
pentru victimele tentativei la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor
deosebit de grav, prevăzute la art. 174 - 176 din Codul penal, pentru
victimele infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală,
săvârşite asupra membrilor familiei, prevăzute la art. 180 alin. 1^1 şi 2^1 şi
art. 181 alin. 1^1 din Codul penal, ale infracţiunii de vătămare corporală
gravă, prevăzută la art. 182 din Codul penal, ale infracţiunilor intenţionate
care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale
infracţiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală şi corupţie
sexuală, prevăzute la art. 197, 198, art. 201 alin. 2 - 5 şi la art. 202 din
Codul penal, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută
la art. 306 din Codul penal, precum şi pentru victimele infracţiunilor
prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului
de persoane, cu modificările şi completările ulterioare.

2153
 Consilierea psihologică gratuită se acordă victimelor acestor
infracţiuni, dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României sau dacă
infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului României şi victima este
cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România.
Consilierea psihologică gratuită asigurată de serviciile de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor se acordă pe o perioadă de cel
mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o
perioadă de cel mult 6 luni.
Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se depune la
serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe
lângă tribunalul în a cărui circumscripţie domiciliază victima.
Cererea poate fi depusă numai după sesizarea organelor de urmărire
penală sau a instanţei de judecată cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor pot asigura şi alte forme de asistenţă a victimelor infracţiunilor.
Organizaţiile neguvernamentale pot organiza, în mod independent
sau în cooperare cu autorităţile publice, servicii pentru consilierea
psihologică a victimelor infracţiunilor şi pentru asigurarea altor forme de
asistenţă a victimelor infracţiunilor. În acest scop, organizaţiile
neguvernamentale pot beneficia, în condiţiile legii, de subvenţii de la
bugetul de stat.
Victimele traficului de persoane şi ale violenţei în familie beneficiază şi
de măsurile de protecţie şi de asistenţă prevăzute de Legea nr. 678/2001, cu
modificările ulterioare, sau, după caz, de Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cu modificările şi completările
ulterioare. (art.13)
1.2.4.2.3. Asistenţa juridică gratuită a victimelor unor infracţiuni
Asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, următoarelor
categorii de victime:
a) persoanele asupra cărora a fost săvârşită o tentativă la infracţiunile de
omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 - 176
din Codul penal, o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art.
182 din Codul penal, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare
vătămarea corporală gravă a victimei, o infracţiune de viol, act sexual cu un
minor şi perversiune sexuală, prevăzute la art. 197, 198 şi art. 201 alin. 2 - 5
din Codul penal;
b) soţul, copiii şi persoanele aflate în întreţinerea persoanelor decedate
prin săvârşirea infracţiunilor de omor, omor calificat şi omor deosebit de
grav, prevăzute la art. 174 - 176 din Codul penal, precum şi a infracţiunilor
intenţionate care au avut ca urmare moartea persoanei.

2154
 Asistenţa juridică gratuită se acordă victimelor prevăzute de lege
dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României sau, în cazul în care
infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului României, dacă victima este
cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România şi procesul penal
se desfăşoară în România.
Asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, victimelor altor
infracţiuni decât cele prevăzute de lege, cu respectarea condiţiilor stabilite la
art. 14 alin. (2), dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel
mult egal cu salariul de bază minim brut pe ţară stabilit pentru anul în care
victima a formulat cererea de asistenţă juridică gratuită.
Asistenţa juridică gratuită se acordă numai dacă victima a sesizat
organele de urmărire penală sau instanţa de judecată în termen de 60 de zile
de la data săvârşirii infracţiunii.
În cazul victimelor prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. b), termenul de
60 de zile se calculează de la data la care victima a luat cunoştinţă de
săvârşirea infracţiunii.
Dacă victima s-a aflat în imposibilitatea, fizică sau psihică, de a
sesiza organele de urmărire penală, termenul de 60 de zile se calculează de
la data la care a încetat starea de imposibilitate.
Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub
interdicţie nu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală sau
instanţa de judecată cu privire la săvârşirea infracţiunii. Reprezentantul legal
al minorului sau al persoanei puse sub interdicţie poate sesiza organele de
urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii.
1.2.4.2.4. Acordarea de către stat a compensaţiilor financiare
victimelor unor infracţiuni.
Compensaţia financiară se acordă, la cerere, în condiţiile prezentului
capitol, următoarelor categorii de victime:
a) persoanele asupra cărora a fost săvârşită o tentativă la infracţiunile de
omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 - 176
din Codul penal, o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art.
182 din Codul penal, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare
vătămarea corporală gravă a victimei, o infracţiune de viol, act sexual cu un
minor şi perversiune sexuală, prevăzute la art. 197, 198 şi art. 201 alin. 2 - 5
din Codul penal;
b) soţul, copiii şi persoanele aflate în întreţinerea persoanelor decedate
prin săvârşirea infracţiunilor de omor, omor calificat şi omor deosebit de
grav, prevăzute la art. 174 - 176 din Codul penal, precum şi a infracţiunilor
intenţionate care au avut ca urmare moartea persoanei.

2155
 Compensaţia financiară se acordă victimelor prevăzute de lege dacă
infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României şi victima este cetăţean
român sau străin care locuieşte legal în România.
Această compensaţie se acordă victimelor prevăzute de lege în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, dacă infracţiunea a
fost săvârşită pe teritoriul României şi victima este străin care nu locuieşte
în România.(art.21)
Compensaţia financiară nu se acordă dacă:
a) se stabileşte că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală ori
că fapta a fost săvârşită în stare de legitimă apărare împotriva atacului
victimei în condiţiile art. 44 din Codul penal;
b) victima este condamnată definitiv pentru participarea la un grup
infracţional organizat;
c) victima este condamnată definitiv pentru una dintre infracţiunile
prevăzute la art. 21 alin. (1);
d) instanţa reţine în favoarea făptuitorului circumstanţa atenuantă a
depăşirii limitelor legitimei apărări împotriva atacului victimei, prevăzută la
art. 73 lit. a) din Codul penal, sau circumstanţa atenuantă a provocării
prevăzută la art. 73 lit. b) din Codul penal.
Victima care a beneficiat de compensaţie financiară sau de un avans
din compensaţia financiară este obligată la restituirea sumelor dacă se
stabileşte existenţa unuia dintre cazurile prevăzute la alin. (1) .
Compensaţia financiară se acordă victimei numai dacă aceasta a
sesizat organele de urmărire penală sau instanţa de judecată în termen de 60
de zile de la data săvârşirii infracţiunii.
În cazul victimelor prevăzute de lege, termenul de 60 de zile se
calculează de la data la care victima a luat cunoştinţă de săvârşirea
infracţiunii.
Dacă victima s-a aflat în imposibilitatea, fizică sau psihică, de a
sesiza organele de urmărire penală sau instanţa de judecată, termenul de 60
de zile se calculează de la data la care a încetat starea de imposibilitate.
Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub
interdicţie nu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală sau
instanţa de judecată cu privire la săvârşirea infracţiunii. Reprezentantul legal
al minorului sau al persoanei puse sub interdicţie poate sesiza organele de
urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii (art.23)
În cazul în care făptuitorul este cunoscut, compensaţia financiară
poate fi acordată victimei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) victima a formulat cererea de compensaţie financiară în termen de un
an, după caz:

2156
 1. de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa penală a
pronunţat condamnarea sau achitarea în cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1
lit. d) şi e) din Codul de procedură penală şi a acordat despăgubiri civile ori
a pronunţat achitarea în cazul prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. c) din Codul de
procedură penală sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute la art.
10 alin. 1 lit. g) şi i^1) din Codul de procedură penală;
2. de la data la care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală
în cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. c), d) şi e) din Codul de procedură
penală sau a dispus încetarea urmăririi penale în cazul prevăzut la art. 10
alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală;
3. de la data la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cazurile
prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. c), d), e) şi g) din Codul de procedură penală;
b) victima s-a constituit ca parte civilă în cadrul procesului penal, cu
excepţia cazului prevăzut la lit. a) pct. 3;
c) făptuitorul este insolvabil sau dispărut;
d) victima nu a obţinut repararea integrală a prejudiciului suferit de la o
societate de asigurare.
Dacă victima s-a aflat în imposibilitate de a formula cererea de
compensaţie financiară, termenul de un an prevăzut la alin. (1) lit. a) se
calculează de la data la care a încetat starea de imposibilitate.
În cazul în care instanţa a dispus disjungerea acţiunii civile de
acţiunea penală, termenul de un an prevăzut la alin. (1) lit. a) curge de la
data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea civilă.
Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub
interdicţie nu au obligaţia prevăzută la alin. (1) lit. b) (art.24)
Compensaţia financiară se acordă victimei pentru următoarele
categorii de prejudicii suferite de aceasta prin săvârşirea infracţiunii:
a) în cazul victimelor prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. a):
1. cheltuielile de spitalizare şi alte categorii de cheltuieli medicale
suportate de victimă;
2. prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea
în stare de neîntrebuinţare a bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia
prin săvârşirea infracţiunii;
3. câştigurile de care victima este lipsită de pe urma săvârşirii infracţiunii;
b) în cazul victimelor prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. b):
1. cheltuielile de înmormântare;
2. întreţinerea de care victima este lipsită din cauza săvârşirii infracţiunii.
Compensaţia financiară pentru prejudiciile materiale prevăzute la
alin. (1) lit. a) pct. 2 se acordă în limita unei sume echivalente cu 10 salarii
de bază minime brute pe ţară stabilite pentru anul în care victima a formulat
cererea de compensaţie financiară.

2157
 Sumele de bani plătite de făptuitor cu titlu de despăgubiri civile şi
indemnizaţia obţinută de victimă de la o societate de asigurare pentru
prejudiciile cauzate prin săvârşirea infracţiunii se scad din cuantumul
compensaţiei financiare acordate de stat victimei.
Cererea de compensaţie financiară se depune la tribunalul în a cărui
circumscripţie domiciliază victima şi se soluţionează de doi judecători din
cadrul Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor
infracţiunilor, constituite în fiecare tribunal.
Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor
infracţiunilor este alcătuită din cel puţin doi judecători, desemnaţi pentru o
perioadă de 3 ani de adunarea generală a judecătorilor tribunalului.
(3) Adunarea generală a judecătorilor tribunalului desemnează, pentru o
perioadă de 3 ani, şi un număr egal de judecători supleanţi ai judecătorilor
care alcătuiesc Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare
victimelor infracţiunilor.
(4) Judecătorii supleanţi prevăzuţi la alin. (3) participă la soluţionarea
cererilor de compensaţii financiare în cazul imposibilităţii de participare a
unuia sau a ambilor judecători care alcătuiesc Comisia pentru acordarea de
compensaţii financiare victimelor infracţiunilor.
(5) Secretariatul Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare
victimelor infracţiunilor este asigurat de unul sau mai mulţi grefieri,
desemnaţi de preşedintele tribunalului (art. 28).
(1) Victima poate solicita Comisiei pentru acordarea de compensaţii
financiare victimelor infracţiunilor un avans din compensaţia financiară, în
limita unei sume echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe ţară
stabilite pentru anul în care victima a solicitat avansul.
Avansul se poate solicita prin cererea de compensaţie financiară sau
printr-o cerere separată, care poate fi formulată oricând după sesizarea
organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată, dacă este cazul,
potrivit art. 23, şi cel mai târziu în termen de 30 de zile de la data depunerii
cererii de compensaţie. Dispoziţiile art. 29 se aplică în mod corespunzător
în cazul în care avansul este solicitat printr-o cerere separată, în care se
menţionează şi stadiul procedurii judiciare.
Avansul se acordă dacă victima se află într-o situaţie financiară
precară.
Cererea victimei privind acordarea unui avans din compensaţia
financiară se soluţionează în termen de 30 de zile de la data solicitării, de
doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de compensaţii
financiare victimelor infracţiunilor.
În cazul respingerii cererii de compensaţie financiară, victima este
obligată la restituirea avansului, cu excepţia cazului în care cererea de

2158
compensaţie financiară a fost respinsă numai pentru motivul că făptuitorul
nu este insolvabil sau dispărut.
Victima care a beneficiat de un avans din compensaţia financiară
este obligată la restituirea acestuia dacă nu a depus cererea pentru com-
pensaţie financiară în termenele prevăzute, după caz, la art. 24, 25 sau 26 .
Fondurile necesare pentru acordarea compensaţiei financiare sau a
avansului din aceasta pentru victimele infracţiunilor se asigură de la bugetul
de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
Plata compensaţiei financiare sau a avansului din aceasta pentru
victimele infracţiunilor se asigură de compartimentele financiare ale
tribunalelor, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care a fost acordată compensaţia financiară sau un avans din aceasta.
Statul, prin Ministerul Justiţiei, se subrogă în drepturile victimei care
a beneficiat de compensaţie financiară sau de un avans din aceasta pentru
recuperarea sumelor plătite victimei.
Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui
avans din aceasta pot fi formulate de către reprezentantul legal al minorului
sau al persoanei puse sub interdicţie.
Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui
avans din aceasta pot fi formulate şi de către organizaţiile neguvernamentale
care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei victimelor, dacă sunt
semnate de victimă, cuprind datele prevăzute la art. 29 alin. (1) şi sunt
anexate documentele prevăzute la art. 29 alin. (2). În cazul în care avansul
este solicitat printr-o cerere separată, în cerere se menţionează şi stadiul
procedurii judiciare .

2159
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Adler, F. Mueller, G. Loufer, W., Criminology, Second Edition,

McGraw-Hill, Inc., New York, 1995
2. Beccaria C., Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1965
3. Butoi, T., Voinea, D., Butoi, Al., Prodan, M. C., Iftene, V.,
Zărnescu, C., Butoi, I. I., Nicolae, L. G., Victimologia, Ed. Pinguin
Book, Bucureşti, 2004.
4. Cioclei, V., Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996
5. Dincu, A., Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993
6. Felmeth, R., Papageorge, T., California, Withe Collar Crime,
Butterworth Legal Publishers, Charlotesville, Virginia, 1999
7. Gassin, R., Criminologie, Deuxieme edition, Dalloz, Paris, 1990
8. Lazăr, Aug., Ancheta antifraudă în mediul afacerilor, Ed. Lumina
Lex, 2004
9. Lazăr, Aug., Introducere în criminologie, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2005
10. Lazăr, Aug., Condruz, A. Corpus Juris Patrimonii, Patrimoniul
Cultural Naţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2007.
11. Lombroso C., Omul delincvent, Ed. Măiestria, Bucureşti, 1992
12. Medeanu, T.C., Crima şi criminalul, Ed. Lumina Lex, 1999.
13. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară, Ed.
Şansa SRL, Bucureşti, 1992
14. Mocuţa, Gh.., Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Ed.
Noul Orfeu, Bucureşti, 2004.
14. Oancea, I., Probleme de criminologie Ed. All

2160
 Educational S.A., 1998
15. Pinatel, J., Criminologie, Traité de droit penal et criminologie, tome
III, Ed. Dalloz, Paris, 1975
16. Pinatel, J., La société criminogene, Ed.Calman-Levy, 1971
17. Pop Tr., Criminologie, Institutul de Arte grafice Ardealul, Cluj, 1928
18. Pradel, J., Droit Penal Comparé, Ed. Dalloz, 1995
19. Stănoiu, R.M., Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995
20. Stănoiu, R.M., Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981
21. Stefani, N., Levasseur, G., Jambu-Merlin, R., Criminologie et
science penitentiaire, Dalloz, Paris, 1972
22. Tulbure Ad. Şt., Elemente de criminologie, Ed. Aeternitas, Alba
Iulia, 2004.

2161
 Indice alfabetic
Criminalitatea legală
A Criminalitatea organizată
Abolirea pedepsei cu moartea Criminalitatea reală
Acordarea compensaţiei victimelor Criminalul
Actul Criminalul de ocazie
Adoptarea sistemului acuzator Criminalul din obişnuinţă
Anomia Criminalul din pasiune
Asigurarea protecţiei victimelor Criminalul înnăscut
Asistenţa juridică
Asociaţia criminală Criminalul nebun
B Criminologia
Bandele de tineri delincvenţi Criminologia aplicativă
Biografiile criminale Criminologia generală
Braconajul arheologic Criminologia teoretică
Bunurile culturale Criminologiile speciale
C D
Câmpul psihologic Delictele
Caracteristicile generale ale Delictele convenţionale
criminalităţii Delictele naturale
Cauzalitatea Detecţiile neautorizate
Clasa criminală Devastarea siturilor arheologice
Conceptele analitice E
Conceptele sintetice Echivalenţii pedepselor
Conflictul culturilor F
Consolidarea în mediu Factorul
Constelaţia de factori Finalitatea cercetării criminologice
Contrabanda cu artefacte Firmele fantomă
Cooperarea statelor Fraudele
Crima Funcţia descriptivă
Criminalitatea Funcţia explicativă
Criminalitatea “gulerelor albe” Funcţia predictivă
Criminalitatea afacerilor Funcţia profilactică
Criminalitatea aparentă Funcţiile cercetării criminologice
Criminalitatea convenţională G

2162
Gruparea auxiliară Psihanaliza
Grupări de infractori Punctum saliens
Grupări de profitori conjuncturali R
Grupul infracţional organizat Raiduri ale braconierilor
I Reintegrarea socială
Influenţarea pieţelor Renunţarea la tortură
Instrucţia şcolară Retrospectiva istorică
Ipoteza S
Iter criminis Scopul cercetării criminologice
L Sistemul
Legea saturaţiei criminale Sociologia criminală
M Spălarea banilor
Manipularea artificială Stabilirea în mediu
Maximizarea profitului Stăpânirea fenomenului infracţional
Mediul acceptat Stigmate ale omului criminal
Mediul ales Structura
Mediul impus Studiile de urmărire
Mediul ineluctabil Studiile prin “cohorte”
Mediul ocazional Ş
Mediul psihosocial Şcoala clasică
Mediul social global Şcoala geografică
Mijloacele substitutive Şcoala interpsihologică
Mobilul Şcoala lyoneză
Modus operandi Şcoala mediului social
Motivaţia Şcoala pozitivistă
O Şcoala socialistă
Omul delincvent Şcoala sociologică
Operatorii Ştiinţa penitenciară
Organizaţii criminale evoluate T
P Tehnicile de evaluare
Patrimoniul Cultural Naţional Tehnicile investigative
Pedepsele Tehnicile macro-criminologice
Penologia Tehnicile micro-ciminologice
Personalitatea Tendinţa
Politicile represive Teoria
Predispoziţiile Teoria “asociaţiei diferenţiale”
Prevenirea Teoria anomiei
Previziunea Teoria anormalităţii biologice
Principiul legalităţii Teoria anormalităţii bio-psiho-sociale
Procesul Teoria anormalităţii morale
Profilaxia Teoria clinică
Prognosticul Teoria conflictului de culturi
Prognoza Teoria interacţionistă
Protecţia participanţilor vulnerabili Teorii clasice

2163
Teorii contemporane V
Teorii criminologice Victima activă
Terenul Victima directă
Terorismul Victima latentă
Tortura Victima tipică
Traficul internaţional Victimologia generală
Trecerea la act Victimologia penală

CUPRINS

Cuvânt înainte …………………………………………………………… 3

Summary …………………………………………………………………. 4
PARTEA I
Criminologia şi domeniul de studiu ...............................................5

CAPITOLUL I
Criminalitatea – obiect al cercetării criminologice ..................... 7
1. Crima .......................................................................................... 7
2. Criminalul ................................................................................... 8
3. Criminalitatea ............................................................................10
4. Victima ..................................................................................... 15
5. Reacţia socială (practica anti-criminală) .................................. 17

CAPITOLUL II
1. Modalităţi de cunoaştere în criminologie ............................. 19
2. Procedee utilizate în cercetarea criminologică ..................... 20
2.1. Metode ............................................................................... 20
2.2. Tehnici ............................................................................... 22
3. Finalitatea cercetării criminologice ....................................... 24
3.1. Scopul cercetării criminologice ......................................... 24
3.2. Funcţiile cercetării criminologice ...................................... 24
3.2.1. Funcţia descriptivă .................................................... 25
3.2.2. Funcţia explicativă .....................................................26
3.2.3. Funcţia predictivă ..................................................... 28
3.2.4. Funcţia profilactică ................................................... 29

CAPITOLUL III
Domeniul criminologiei ................................................................ 31
1. Criminologia şi Dreptul Penal ………………………………. 31
2. Criminologia şi Dreptul Procesual Penal …………………….. 31
3. Criminologia şi Penologia …………………………………… 32

2164
4. Criminologia şi Politica Penală ……………………………… 32

PARTEA a II-a
Principalele teorii criminologice .................................................. 35
Capitolul I
Teorii clasice privind criminalitatea ........................................... 35
1. Retrospectivă istorică .................................................................. 35
Cesare Beccaria ......................................................................
36
2. Şcoala clasică .............................................................................. 40
2.1 Şcoala geografică .......................................................... 40
2.2. Şcoala Lyoneză ............................................................ 41
2.3. Şcoala interpsihologică ................................................ 41
2.4. Şcoala socialistă ........................................................... 42
2.5. Şcoala sociologică ........................................................
43

Capitolul II
1. Şcoala pozitivistă ..................................................................... 45
2. Cesare Lombroso ...................................................................... 46
3. Raffaele Garofalo ...................................................................... 47
4. Enrico Ferri ............................................................................... 49
Capitolul III
Principalele teorii din criminologia contemporană ................... 51
1. Teoria anomiei .......................................................................... 51
2. Teoria “asociaţiei diferenţiale” ................................................. 51
3. Teoria conflictului de culturi .................................................... 52
4. Teoria clinică ............................................................................ 52
5. Teoria interacţionistă ................................................................ 54
Capitolul IV
Criminalitatea organizată ............................................................ 55
Capitolul V
1. Criminalitatea “gulerelor albe” ............................................ 61
2. Moduri de operare specifice criminalităţii “gulerelor albe”
din mediul afacerilor .............................................................. 74
3. Criminalitatea contra Patrimoniului Cultural ………….. 103

2165
PARTEA a III-a
CAPITOLUL I
Cooperarea statelor în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor .......... 135
1.1. Aspecte generale ............................................................... 135
1.2. Al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea
crimei şi tratamentul delincvenţilor ...................................138
1.2.1. Cooperarea internaţională în domeniul prevenirii
crimei …………………………………………………… 140
1.2.1.1. Infracţionalitatea tradiţională-transfrontalieră
............................................................................... 140
1.2.1.2. Infracţiunile contra mediului înconjurător 140
1.2.1.3. Traficul ilicit de droguri ........................... 140
1.2.1.4. Terorismul şi crima organizată .................141
1.2.1.5. Infracţionalitatea informatică ....................143
1.2.1.6. Corupţia ....................................................143
1.2.1.7. Violenţa în familie ................................... 144
1.2.1.8. Patrimoniul cultural .................................145
1.2.2. Prevenirea crimei şi umanizarea sistemului de justiţie penală
……………………………………………………………………145
1.2.3. Cooperarea internaţională contra delincvenţei şi rolul Organi-
zaţiei Naţiunilor Unite …………………………………………...148
1.2.4. Protecţia victimelor şi reintegrarea socială a infrac-torilor în
România ........................................................................................ 151
1.2..4.1. Reintegrarea socială a infractorilor ........ 152
1.2.4.2. Asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor
............................................................................... 154
1.2.4.2.1. Informarea victimelor infracţiunilor
................................................................... 155
1.2.4.2.2 Consilierea psihologică a victimelor
unor infracţiuni şi alte forme de asistenţă a
victimelor infracţiunilor ………………… 156
1.2.4.2.3. Asistenţa juridică gratuită a victi-
melor unor infracţiuni …………..………. 157
1.2.4.2.4. Acordarea de către stat a
compensaţiilor financiare victimelor unor
infracţiuni…………………………………158

Bibliografie selectivă ............................................................................... 163

Indice alfabetic ………………………………………………………… 165

2166
2167
 TABLE OF CONTENTS

Sumary /4
FIRST PART
Criminology and the domain of study /5

Chapter one
Criminality – object of the criminological research /7
1. The crime /7
2. The offender /8
3. The criminality /9
4. The victim /15
5. The social reaction (the anti-criminal practice) /17

Chapter two
1. Means of knowledge in criminology /19
2. Proceedings used in the criminological research /20
2.1. Methods /20
2.2. Techniques /22
3. The finality of the criminological research /24
3.1. The purpose of the criminological research /24
3.2. The functions of the criminological research /24
3.2.1. The descriptive function /25
3.2.2. The explicative function /26
3.2.3. The predictive function /28
3.2.4. The prophylactic function /29

Chapter three
The domain of criminology /31

SECOND PART
The main criminological theories /35

2168
Chapter one
Classical theories concerning criminality /35
1. Historical retrospective /35
Cesare Beccaria /36
2. The classic school /40
2.1. The geographic school /40
2.2. The Lyon school /41
2.3. The inter-psychological school /41
2.4. The socialist school /42
2.5. The sociological school /42

Chapter two
1. The positivist school /45
2. Cesare Lombroso /46
3. Raffaele Garofalo /47
4. Enrico Ferri /49

Chapter three
The main theories of the contemporary criminology /51
1. The anomy theory /51
2. The “differential association” theory /51
3. The conflict of cultures theory /52
4. The clinical theory /52
5. The interaction theory /4

Chapter four
Organized crime /55

Chapter five
1. The “white-collar” criminality /61
2. Methods of operation specific to the “white-collar” criminality in
the business domain /74
3. The criminality against the cultural heritage /103

THIRD PART
Chapter one
The cooperation between UN states on the prevention of crime and
treatment of offenders /135
1.1. General aspects /135
1.2. The eighth UN Congress on the prevention of crime and
treatment of offenders /138

2169
 1.2.1. The international cooperation in the crime prevention
domain /140
1.2.1.1. The traditional cross frontier criminality /140
1.2.1.2. The crimes against the environment /140
1.2.1.3. Illicit trafficking in drugs /140
1.2.1.4. Terrorism and organized crime /141
1.2.1.5. Computer-related crime /143
1.2.1.6. Corruption /143
1.2.1.7. Domestic violence /144
1.2.1.8. The cultural heritage /145
1.2.2. The prevention of crime and the humanization of the
criminal justice system /145
1.2.3. The international cooperation against delinquency and
the role of the United Nations /148
1.2.4. The protection of victims and the social reintegration of
offenders in Romania /151
1.2.4.1. Social reintegration of offenders /152
1.2.4.2. The insurance of protection for the crime
victims /154
1.2.4.2.1. Informing the crime victims /155
1.2.4.2.2. Psychological counseling for the
victims of some crimes and other forms of assistance
to the crime victims /156
1.2.4.2.3. The free judicial assistance of victims
/157
1.2.4.2.4. The financial aids granted by the state
to the victims of some crimes /158

Selective bibliography /163

Alphabetic index /165

2170
2171