Drept Procesual Penal. Partea Generala Full

Capitolul I
Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului

procesual penal
Secţiunea I
Procesul penal - mijloc de înfăptuire a justifiei penale
I. Noţiunea de proces penal
Împotriva persoanelor care comit infracţiuni, organele specializate ale statului

intervin pentru a-i penaliza, îndrepta şi reda societăţii.
Între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al aplicării unei sancţiuni penale cu
privire la autorul ei este plasat procesul penal ca activitate organizată în scopul luării
soluţiei corespunzătoare informaţiilor concrete ale fiecărei cauze penale 1 •
Activitatea complexă în cuprinsul căreia intră descoperirea infracţiunilor, iden
tificarea şi prinderea infractorilor, strângerea şi administrarea de probe şi tragerea la
răspundere penală se derulează de către organele judiciare ale statului. De asemenea, la
realizarea justiţiei penale participă şi persoanele care au o suită de drepturi şi obligaţii ce
rezultă din comiterea infracţiunii (părţile, respectiv subiecţii procesuali principali), precum
şi alţi subiecţi procesuali care, în conformitate cu dispoziţiile legale, au drepturi, obligaţii
sau atribuţii în cadrul procedurilor judiciare penale.
Totodată, un rol deosebit în cadrul procesul penal este deţinut de către avocat, noul
Cod de procedură penală cuprinzând, spre deosebire de Codul de procedură penală adoptat
în 1968, o reglementare amănunţită a atribuţiilor acestuia în cursul procesului penal2 .
Potrivit art. 29 din noua reglementare procesual penală, participanţii în procesul
penal sunt: organele judiciare, avocatul, pătţile, subiecţii procesuali principali, precum şi
alţi subiecţi procesuali.
Faţă de aspectele arătate mai sus, procesul penal este definit ca fiind activitatea
reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare, cu participarea avocatului, a
părţilor şi a subiecţilor procesuali, În vederea constatării la timp şi În mod complet a
faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune
să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală3•
Noul Cod de procedură penală nu a mai consacrat în mod expres scopul procesului
penal, însă, definiţia arătată mai sus rămâne valabilă, nepierzând din vedere că legiuitorul
subliniază în art. 1 alin. (2) din noua reglementare procesual penală că normele de
1 I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20 I O, p. 19.
2 Noul Cod de procedură penală reglementează avocatul ca instituţie distinctă în cadrul procesului penal
(art. 88-96 din noua reglementare procesual penală).
3 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic.
Bucureşti. 2014, pp. li şi 12.
8 Drept procesual penal. Partea generală
procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor

judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal
astfel încât să.fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală,
precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte.
Astfel, procedura penală are ca obiectiv asigurarea unui echilibru între două categorii
de interese care sunt puse în joc în cursul procesului penal, respectiv: interesul public al
justiţiei, care trebuie urmărit permanent şi de la care nu se poate renunţa sub nicio formă şi
interesele private ale persoanelor care sunt implicate într-un proces penal (ale părţilor si ale
subiecţilor procesuali).
În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală anterior, scopul imediat
al procesului penal a fost reglementat în art. 1 alin. ( l ). Potrivit acestui text de lege,
procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
irifracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. De
asemenea, scopul mediat al procesului penal, a fost reglementat în art. 1 alin. (2) din Codul
de procedură penală adoptat în 1968, potrivit căruia procesul penal trebuie să contribuie la
apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la
prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor 1•
Clasificarea scopului procesului penal a fost realizată în literatura de specialitate2,
legiuitorul neutilizând în Codul de procedură penală anterior noţiunile de „scop imediat" şi
,,scop mediat".
Constituie componente ale scopului procesului penai3 :
a) constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni;
Astfel, noua reglementare procesual penală dă efect principiului operativităţii,
precum şi a respectării dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil.
b) respectarea principiului aflării adevărului cu asigurarea garanţiilor procesuale ce
vizează dreptul la apărarea şi egalitatea armelor.
Cu titlu de principiu, în art. 1 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, care vizează
scopul normelor de procedură penală, sunt enumerate valorile sociale proteguite în procesul
penal: garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel
încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală,
precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte.
De asemenea, în doctrina procesual penală4 anterioară intrării în vigoare noului Cod
de procedură penală, au fost exprimate şi alte definiţii ale acestui fenomen de viaţă
juridică5 . În acest sens, s-a arătat că, scopul procesului penal trebuie completat, prin
1 M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi avocatură,
Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 76.
2 I. Neagu, op. cit., p. 25.
3 M. Udroiu, op. cit., p. 3.
4 N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 7; N. Volonciu,
Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, voi. II, p. 13.
5 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Buiai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, voi. I, p. 1 O.
Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului procesual penal 9
raportare la prevederile art. 1 alin. (2) din reglementarea anterioară, cu următoarele impe
rative: apărarea ordinii publice, a proprietăţii, întărirea legalităţii, prevenirea infracţiunilor,
precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a regulilor de convieţuire
socială 1•
Alţi autori2, în definiţia pe care au dat-o procesului penal, au subliniat că acesta se
înfăţişează ca o suită de acte diverse, efectuate de autorităţile publice în vederea soluţionării
problemelor ce privesc consecinţele ce se nasc din comiterea unei infracţiuni.
Denumirea de proces provine din cuvântul latin processus care semnifică evoluţie,
progres, înaintare3 • Activităţile care compun procesul penal se derulează într-un mod
coordonat şi progresiv, în conformitate cu prevederile legale. În acest sens, în literatura de
specialitate4 s-a considerat procedura penală ca fiind modul cum de la infracţiune se ajunge
la pedeapsă, arătând autorităţile competente de a judeca, precum şi modul lor şi al
justiţiabililor de a proceda.
Procesul penal constituie o activitate reglementată de lege; potrivit principiului
fundamental al legalităţii procesului penal, organizarea şi competenţa organelor judiciare,
maniera de derulare a activităţilor procesuale, conţinutul actelor procesuale sau
procedurale5, drepturile şi obligaţiile subiecţilor procesuali implicaţi sunt prevăzute de lege.
Inscrierea între coordonatele riguroase ale legii s-a materializat, în timp, în adagiul nullum
judicium sine lege.
Între activităţile procesuale şi normele juridice care le reglementează există o
legătură indisolubilă6 ; principiul legalităţii are, în materie procesual penală, aceeaşi
implicaţie şi rezonanţă ca în dreptul penal sau ca în oricare altă ramură de drept.
La derularea procesului penal participă organele judiciare, avocatul, părţile şi
subiecţii procesuali. Organele judiciare, ca reprezentante ale statului, acţionează, prin
prepuşii lor, ca subiecţi oficiali în anumite faze ale procesului penal7.
În cursul fazei de urmărire penală îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare
penală, procurorul şi judecătorul de drepturi şi libertăţ{
1 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1979,
p. 20.
2 J. Prade!, Droit penal. Procedure penale. tome 2. Editions Cujas, Paris, 1980, p. 4.
3 Chiar dacă este de origine latină, cuvântul nu a fost utilizat în dreptul roman în accepţiunea sa juridică
actuală. pentru judecată fiind folosit termenul de ••judicium"; cuvântul a pătruns în vocabularul juridic şi a
devenit tradiţional prin intermediul glosatorilor din Evul Mediu (aproximativ în secolul al XII-iea).
4
I. Tanoviceanu, Curs de procedură penală română, ..Atelierele grafice SOCEC & Co., Societate
Anonimă", Bucureşti, 1913, p. 2.
5 În anumite cazuri. legea procesual penală prevede chiar orele între care se poate efectua un act proce
dural [de pildă, percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6.00 sau după ora 20.00, potrivit
art. 159 alin. (3) din noul Cod de procedură penală].
6 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 14.
7 V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, pp. 30 şi 31.
8
Procurorul deţine rolul de organ de supraveghere a întregii faze de urmărire penală; astfel, potrivit
art. 56 alin. (1) din actuala reglementare procesual penală, procurorul conduce şi controlează nemijlocit activi
tatea organelor de cercetare penală.
9
În lumina art. 53 din noul Cod de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul
care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propu
nerile, plângerile. contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii:
c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege:
e) încuviinţarea percheziţiilor. a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor
procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situaţii expres prevăzute de lege.
În faza judecăţii îşi desfăşoară activitatea judecătorul de cameră preliminari, pro
curorul şi instanţele de judecată, acestea din urmă având un rol dominant întrucât, la finalul
acestei faze procesuale, pronunţă soluţia cu privire la cauza penală dedusă judecăţii.
Procurorul, spre deosebire de reglementarea procesual penală anterioară2, participă la
judecarea tuturor cauzelor penale, potrivit art. 363 din noul Cod de procedură penală.
De asemenea, la desfăşurarea procesului penal participă avocatul, părţile şi subiecţii
procesuali.
Avocatul asistă sau reprezintă, conform art. 31 din noua reglementare procesual
penală, părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii.
Potrivit art. 32 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, părţile sunt subiecţii
procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară. Sunt părţi în
procesul penal: inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Alături de organele judiciare, părţi şi avocat, la procesul penal participă şi subiecţii
procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată) şi alţi subiecţi procesuali
(martorul, interpretul, expertul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum
şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau
atribuţii în procedurile judiciare penale, potrivit art. 34 din noua reglementare procesual
penală).
Activitatea subiecţilor oficiali şi particulari are în vederea constatarea la timp şi în
mod complet3 a faptelor ce constituie infracţiuni, ceea ce prefigurează un principiu
fundamental ce stă la baza procesului penal în România, respectiv operativitatea4 .
2. Fazele procesului penal român

2.1. Noţiunea de „fază procesuală"
Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, care înglobează un complex
de activităţi, desfăşurate în mod succesiv, progresiv şi coordonat, având un obiect propriu şi
urmând să se finalizeze cu soluţii proprii5•
Noţiunea de fază procesuală nu se confundă cu cea de stadiu procesual. În acest
sens, stadiile procesuale reprezintă trepte diferite de desfăşurare a procesului penal, în
cadrul etapelor distincte pe care acesta le parcurge.
1 Potrivit art. 54 din actuala reglementare. judecătorul de cameră preliminară este judecătoml care, în
cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire
penală; c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluţio
nează alte situaţii expres prevăzute de lege.
2 Potrivit art. 315 din Codul de procedură penală adoptat în 1968, procurorul participa în mod obligatoriu
la şedinţele de judecată ale judecătoriilor în cinci categorii de cauze penale.
3 În acest sens, noul Cod de procedură penală cuprinde numeroase dispoziţii care evidenţiază necesitatea
caracterului complet al activităţii procesuale. Astfel, art. 323 din actuala reglementare procesual penală instituie
obligaţia procurorului de a constata caracterul complet al fazei de urmărire penală; de asemenea, art. 346 din
actuala reglementare prevede posibilitatea restituirii dosarului procurorului de către judecătorul de cameră preli
minară; tot astfel, art. 395 alin. (1) din noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea reluării cercetării
judecătoreşti sau a dezbaterilor în vederea lămuririi anumitor împrejurări ale cauzei penale.
4 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 17.
5
N. Volonciu, op. cit., p. 21.
După cum, pe bună dreptate s-a arătat în literatura juridică, stadiile procesuale repre
zintă subîmpărţiri ale etapelor de derulare a procesului penal care au o funcţie proprie,
alcătuind, în cadrul activităţilor principale, un mănunchi unitar de activităţi (de exemplu, în
judecata în căile de atac, etapă a fazei de judecată, pot fi utilizate succesiv mai multe căi de
atac - apelul, recursul în casaţie, contestaţia în anulare, revizuirea - fiecare dintre acestea
reprezentând un stadiu procesual) 1 •
Compartimentarea procesului penal în anumite faze procesuale se regăseşte în cadrul
legislaţiilor moderne, istoria procesului penal consemnând, însă, şi construcţii procesuale în
care nu este prezentă o astfel de structuri.
În acest sens, sistemul acuzatorial era caracterizat prin libertatea producerii (în sensul
de administrare) probelor, oralitatea şi publicitatea judecăţii. Iniţiativa procesului revenea
acuzatorului (acesta fiind victima infracţiunii sau oricare altă persoană), căruia îi revenea
obligaţia de a aduce probele, învinuitul având dreptul la contraprobe. Probele şi contra
probele erau discutate oral într-o procedură publică, instanţa de judecată având un rol pasiv,
limitându-se la soluţionarea cauzei penale pe baza probelor prezentate. Acest sistem a
funcţionat, în mai multe variante, în antichitate, precum şi în prima parte a Evului Mediu3 .
Sistemul inchizitorial se caracteriza prin trăsături opuse sistemului acuzatorial.
Astfel, acuzarea, apărarea şi judecata nu mai constituiau activităţi distincte, procesul penal
fiind declanşat din oficiu de către organul căruia îi incumba obligaţia de a aduna probele şi
de a judeca pricina. Tot astfel, procedura era scrisă şi secretă, singura parte în procesul
penal fiind învinuitul, iar probaţiunea prezenta un caracter formal. Rezolvarea cauzelor se
efectua, de regulă, în lipsa dezbaterilor. Acest sistem, folosit în forme rudimentare încă din
timpul antichităţii, apare în fom,a sa tipică odată cu întărirea puterii centrale în Evul Mediu
şi cu organizarea justiţiei canonice inchizitoriale4.
De asemenea, sistemul mixt (eclectic) folosea aspectele considerate a fi utile din
cadrul celorlaltor două sisteme prezentate, caracterizându-se prin existenţa unei faze
preliminare a procesului penal, reglementată potrivit sistemului inchizitorial 5 şi a unei faze
a judecăţii în cadrul căreia se aplicau regulile din sistemul acuzatorial (oralitate, contra
dictorialitate). Însă, în sistemul mixt nu se aplică în mod strict regulile celorlaltor două
sisteme, existând numeroase abateri de la acestea, fiecare legislaţie procesuală penală
modernă instituind reglementări cu particularităţi proprii.
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală adoptat în 1968, în structura tipică
a procesului penal erau distinsi:; trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în
executare a hotărârilor penale rămase definitive. Fiecare dintre aceste faze procesuale era
delimitată prin anumite acte procesuale, după cum, în cadrul fiecăreia îşi exercitau
atribuţiile anumite categorii de organe judiciare.
1 G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1988, p. 255.
2 Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
pp, 135-149.
4 A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 12.
5 Procedură din oficiu, secretă şi scrisă.
--
2.2. Noul model de proces penal
Noul Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010 (publicată în
Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010), a vizat crearea unui cadru legislativ clar,
previzibil şi accesibil tuturor participanţilor în procesul penal.
Legiuitorul a aşezat procesul penal pe noi principii care, alături de principiile clasice,
îşi aduc contribuţia la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale, cu respectarea drepturilor
fundamentale ale omului.
După cum s-a arătat încă din tezele prealabile ale noului Cod de procedură penală,
obiectivele noii reglementări procesual penale sunt:
a) crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să se caracterizeze prin
rapiditate şi eficienţă, şi să fie, prin urmare, mai puţin costisitor;
b) proteguirea în mod unitar a drepturilor omului şi a libertăţilor garantate de
Constituţie, precum şi de actele normative internaţionale;
c) armonizarea soluţiilor derivate din Codul de procedură penală cu reglementările
din legile speciale cu dispoziţii procesual penale;
d) armonizarea conceptuală cu prevederile noului Cod penal, acordându-se cuvenita
atenţie noii definiţii a faptei care constituie infracţiune;
e) reglementarea corespunzătoare a obligaţiilor internaţionale asumate de România
vizând actele normative din materia dreptului procesual penal;
f) determinarea unui echilibru adecvat între cerinţele pentru o procedură penală
eficientă, proteguirea drepturilor procedurale de natură elementară, precum şi a drepturilor
fundamentale ale omului pentru participanţii la procesul penal şi respectarea omogenă a
principiilor care vizează derularea echitabilă a procesului penal.
În acest fel, noua codificare a unnărit, pe de o parte, garantarea eficienţei procesului
penal şi definirea limitelor puterilor coercitive ale statului şi, pe de altă parte, garantarea
drepturilor tuturor participanţilor la procesul penal, astfel încât să se respecte Constituţia,
tratatele constitutive ale Uniunii Europene, celelalte reglementări ale Uniunii Europene în
materie procesual penală şi pactele şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte 1 •
Între noţiunea de proces penal şi cea de procedură penală nu există echivalenţă,
aceasta din urmă constituind activitatea procesuală, reglementată de lege, desfăşurată cu
prilejul efectuării verificărilor prealabile (potrivit art. 294 1 din noul Cod de procedură
penală), în cursul procesului penal şi a executării hotărârilor penale definitive. Procedura
penală constituie o noţiune mai largă decât noţiunea de proces penal, înglobând şi verifi
cările prealabile începerii urmăririi penale şi procedurile privitoare la executarea hotărârilor
penale definitive.
În privinţa fazelor procesului penal, în literatura procesual penală au fost exprimate
două puncte de vedere.
În acest sens, într-o primă opinie s-a arătat că, în conformitate cu prevederile noii
reglementări, procesul penal înglobează în structura sa tipică patru faze procesuale, res
pectiv: urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor
penale2 .
1
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2.
2
lbidem.
Potrivit acestui punct de vedere, camera preliminară are două etape procesuale,
respectiv: judecata în camera preliminară şi soluţionarea contestaţiei formulate împotriva
încheieriijudecătorului de cameră preliminară.
În acelaşi sens, Curtea Constituţională a apreciat că, prin prisma atribuţiilor
procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor
judiciare potrivit art. 3 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, acestuia îi revine funcţia
de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuito
rului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii,
fiind echivalentă unei noifaze a procesului pena/1.
Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, conform art. 54 din noul Cod de
procedură penală, unui judecător Gudecătorul de cameră preliminară), a cărui activitate se
circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care
face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional.
Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de
cameră preliminară le presupune, remarcăm faptul că activitatea acestuia nu vizează fondul
cauzei, actul procesual exercitat de către judecătorul de cameră preliminară neantamând şi
nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de
conflict: faptă, persoană şi vinovăţie.
Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, ,,ca o
instituţie nouă şi inovatoare" care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în
faza de judecată", fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigen
ţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal"2•
Potrivit altor opinii exprimate în literatura de specialitate3 , procesul penal cuprinde,
în structura sa tipică, trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata şi punerea în
executare a hotărârilor penale.
Potrivit acestei ultime opinii, chiar dacă apare ca titlu distinct în arhitectura noului
Cod de procedură penală, procedura camerei preliminare nu constituie o fază a procesului
penal, ci doar o etapă preliminară a fazei de judecată.
Procedura de cameră preliminară a preluat obligaţiile prevăzute în art. 300 din Codul
de procedură penală anterior privitoare la verificarea sesizării instanţei. De asemenea, în
camera preliminară au fost introduse şi prevederile cuprinse în art. 278 1 din Codul de
procedură penală anterior şi, cu caracter de noutate, judecătorul de cameră preliminară
verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele
de urmărire penală4.
Opinăm că acest din urmă punct de vedere poate fi primit, având în vedere şi dispo
ziţiile art. 342 din noua reglementare procesual penală în conformitate cu care obiectul pro
cedurii de cameră preliminară este reprezentat de verificarea, după trimiterea în judecată,
competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei.
1 C.C.R., Decizia nr. 641/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344
alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (I) şi art. 347 din noul Cod de procedură penală (publicată în M. Of. nr. 887 din 5
decembrie 2014).
2 A se vedea, în acest sens expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală,
înregistrat la Camera Deputaţilor cu PL-x nr. 412/2009.
31. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 18 şi 19.
4 C. Marin, Consideraţii asupra instituţiei camerei preliminare, în lumina noului Cod de procedură
penală, în Pro Patria Lex, voi. XII, nr. 1/2014, pp. 121-129.
Fiecare fază procesuală prezintă una sau mai multe subdiviziuni denumite etape
procesuale.
În acest sens, faza de urmărire penală cuprinde trei etape procesuale: etapa investi
gării faptei (odată cu începerea urmăririi penale până la continuarea efectuării urmăririi
penale faţă de suspect/punerea în mişcare a acţiunii penale), etapa investigării persoanei
(ulterior continuării efectuării urmăririi penale faţă de suspect/punerea în mişcare a acţiunii
penale) şi etapa rezolvării cauzei de către procuror 1•
Tot astfel,faza de judecată înglobează judecata în primă instanţă şi judecata în apel
(singura cale ordinară de atac).
De asemenea,faza punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti cuprinde punerea
în executare a hotărârii penale şi, în măsura în care se impune, modificări ce ar putea să
intervină în cursul executării.
Prima fază a procesului penal este marcată, în momentul său de debut, printr-o
ordonanţcl, iar în momentul final printr-o ordonanţă (de clasare sau de renunţare la
urmărirea penală) sau rechizitoriu. Prin intermediul aceluiaşi rechizitoriu se poate dispune
trimiterea în judecată a unui inculpat şi clasarea sau renunţarea la urmărirea penală faţă de
alt inculpat, potrivit art. 328 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.
În cadrul fazei de urmărire penală îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare
penală şi procurorul, acesta din urmă coordonând întreaga urmărire penală3 . De asemenea,
în cursul urmăririi penale, actele de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor persoanei
intră în competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Momentul de debut al fazei de judecată este dat de rechizitoriul procurorului de
trimitere în judecată, în timp ce momentul final al acestei faze este delimitat prin pro
nunţarea hotărârii judecătoreşti. În această fază procesuală îşi desfăşoară activitatea jude
cătorul de cameră preliminară şi instanţele judecătoreşti. De asemenea, participarea pro
curorului are caracter obligatoriu4 .
Momentul de debut al ultimei faze a procesului penal este marcat distinct de anumite
acte procesuale sau procedurale, prin raportare la sancţiunea penală aplicată condamnatului.
În acest sens, în ipoteza punerii în executare a pedepsei închisorii, momentul de debut este
marcat prin emiterea mandatului de executare şi, eventual, a ordinului prin care i se inter
zice persoanei condamnate să părăsească teritoriul ţării de către judecătorul delegat al
instanţei de executare şi trimiterea acestor înscrisuri organului competent a aduce la înde
plinire dispozi�a instanţei de judecată. Tot astfel, în ipoteza punerii în executare a măsurilor
de siguranţă, momentul de debut al fazei de executare este subliniat distinct, în funcţie de
fiecare măsură de siguranţă în parte5 .
, De asemenea, momentul final al ultimei faze procesuale este marcat distinct, de
anumite acte procedurale, prin raportare la sancţiunea penală pusă în executare. De pildă, în
ipoteza punerii în executare a pedepsei amenzii, momentul final coincide cu depunerea

2
Potrivit art. 305 alin. (2) din noua reglementare, ordonanţa este actul procesual prin care se dispune
începerea urmăririi penale.
3 Procurorul este stăpânul fazei de urmărire penală, având calitatea de reprezentant al tuturor organelor
de urmărire penală.
4 Participarea procurorului nu se impune pentru întreaga fază procesuală a judecăţii; în acest sens,
procurorul nu participă la etapa deliberării.
5
A se vedea art. 566-574 din noul Cod de procedură penală.
recipisei de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea [art. 559 alin. (1)
din noua reglementare]. Cu privire la punerea în executare a pedepsei închisorii, momentul
final vizează întocmirea procesului-verbal de către comandantul locului de deţinere, acesta
cuprinzând şi data de la care a început executarea pedepsei [art. 557 alin. (7) din noul Cod
de procedură penală].
În faza de punere în executare a hotărârilor penale îşi desfăşoară activitatea instanţa
de judecată, dar şi procurorul, în cazuri expres prevăzute de lege. Tot astfel, anumite organe
prevăzute de lege au atribuţii specifice 1 •
Scopul procesului penal vizează finalitatea unnărită prin derularea procesului penal.
În acest sens, art. 8 din noul Cod de procedură penală arată că procesul penal trebuie să se
demleze cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale dreptului la un proces echitabil
astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni,
nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a
comis o infracţiune să fie pedepsită conform legii, în cadrul unui termen rezonabil.
2.3. Forme atipice ale procesului penal român

Există forme atipice ale procesului penal în cazul în care, deşi urmărirea penală s-a
epuizat printr-o soluţie de netrimitere în judecată, este totuşi parcursă faza de judecată, în
urma dispoziţiei judecătomlui de cameră preliminară2 .
În acest sens, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din noul Cod de procedură penală,
judecătorul de cameră preliminară sesizat cu o plângere împotriva soluţiei de netrimitere în
judecată într-o cauză penală în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, admiţând plân
gerea, poate să dispună începerea judecăţii dacă probele sunt suficiente şi legal administrate
în faza de urmărire penală, dosarul fiind trimis spre repartizare aleatorie.
În aceste circumstanţe, judecarea unei cauze penale poate debuta în faţa instanţei rară
ca faza de urmărire penală să fi fost epuizată prin întocmirea actului procesual de trimitere
în judecată. În această ipoteză, caracterul atipic al procesului penal vizează judecarea dosa
rului penal de către instanţă în condiţiile în care lipseşte rechizitoriul, ca act de sesizare3 .
Dacă procesul penal nu traversează toate cele trei faze procesuale datorită soluţiilor
ce se pot dispune în cursul soluţionării cauzei penale ( clasarea, renunţarea la urmărire
penală4, renunţarea la aplicarea pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal5), nu ne
aflăm în prezenţa unor procese penale cu structură atipică. Astfel, în aceleaşi cauze penale,
dacă nu erau dispuse soluţiile enumerate mai sus, ar fi fost posibilă parcurgerea celor trei
faze ale procesului, în conformitate cu dispoziţiile legale.
1 Comandantul locului de deţinere, când persoana condamnată este arestată, sau comandantul unităţii
militare unde execută serviciul militar cel condamnat (art. 556 din noua reglementare). Tot astfel, sunt organe
care au o anumită competenţă cu privire la punerea în executare a hotărârilor penale: Inspectoratul General al
Poliţiei de frontieră (potrivit art. 556 din noua reglementare), consilierul de probaţiune (potrivit art. 560 din noua
reglementare), autoritatea de sănătate publică (potrivit art. 566 şi urm. din noua reglementare) etc.
2 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 22 şi 23.
3 M. Damaschin, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 22.
4 În ipoteza dispunerii acestor soluţii, din cadrul procesului penal nu face parte faza de judecată şi faza
punerii în executare a hotărârilor penale.
5 În ipoteza acestei soluţii, procesului penal îi lipseşte ultima fază a procesului penal (punerea în
executare a hotărârii penale).
Exemplul clasic de proces penal desfăşurat în formă atipică (înainte de intrarea în
vigoare a Legii nr. 356/2006) era dat de posibilitatea acţiunii penale directe. În acest sens,
potrivit art. 279 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală adoptat în 1968, plângerea
prealabilă se adresa instanţei judecătoreşti (în măsura în care făptuitorul era cunoscut),
într-un număr de opt infracţiuni.
Sec{iunea a II-a
Dreptul procesual penal - parte a arhitecturii sistemului de drept
I. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal
1.1. Aspecte privind noţiunea de „drept procesual penal"

Dreptul procesual penal, ca oricare altă ramură a dreptului, este compus dintr-un
ansamblu de norme juridice. Acest mănunchi de norme juridice aparţinând dreptului
procesual penal reglementează o anumită sferă a relaţiilor sociale, şi anume, aceea
referitoare la restabilirea ordinii de drept prin aplicarea de sancţiuni penale persoanelor care
au săvârşit infracţiuni.
După cum, pe bună dreptate, se subliniază în literatura de specialitate, dreptul
procesual penal poate fi definit ca ansamblul normelor juridice privitoare la regle
mentarea procesului penal 1 •
Prin raportare la normele juridice penale, acestea fiind reguli de conduită generală ce
se adresează tuturor persoanelor, normele juridice de drept procesual penal se înfăţişează ca
reguli de conduită particulară (acestea se îndreaptă numai către persoanele care participă
într-o anumită calitate la derularea procesului penal)2.
Normele de drept procesual penal se regăsesc în Codul de procedură penală, în legile
de organizare judiciară, precum şi în anumite legi speciale (Legea privind cooperarea judi
ciară internaţională în materie penală; Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelo! de corupţie etc.).
In concordanţă cu structura Codului de procedură penală (împărţit într-o parte
generală şi una specială), ştiinţa dreptul procesual penal se divide în partea generală (ca
disciplină ştiinţifică, partea generală a dreptului procesual penal studiază: principiile şi
limitele aplicării legii procesual penale, acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal,
participanţii în procesul penal, probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii,
măsurile de prevenţie şi alte măsuri procesuale, actele procesuale şi procedurale comune) şi
partea specială (în această parte a ştiinţei dreptului procesual penal sunt studiate: urmărirea
penală, procedura de cameră preliminară, judecata, executarea hotărârilor penale, precum şi
procedurile speciale).
1.2. Obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

Fiecare ramură a dreptului are, ca obiect de reglementare, un anumit grup de relaţii
sociale. Dreptul procesual penal este compus din normele juridice care vizează relaţiile
sociale ce iau naştere între subiecţii procesuali ce participă la activităţile ce se desfăşoară, în
1 N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 13.
2 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, Bucureşti, 1942, p. 8.
cadrul procesului penal, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au
comis infracţiuni. Aşa fiind, obiectul dreptului procesual penal îl constituie procesul penal 1•
Astfel, potrivit art. 1 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, normele de procedură
penală reglementează desfăşurarea procesului penal.
Dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal, acesta din urmă fiind
un ansamblu de activităţi, în vreme ce dreptul procesual penal reprezintă un ansamblu de
norme juridice care au menirea de a reglementa modul în care se desfăşoară aceste activităţi2 .
Având în vedere complexitatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, sarcinile
dreptului procesual penal sunt numeroase3 •
Astfel, o primă sarcină a dreptului procesual penal este aceea de a determina
organele competente a lua parte la derularea procesului penal precum şi stabilirea sferei
atribuţiilor acestor organe.
O altă sarcină a dreptului procesual penal este de a stabili care sunt persoanele care
trebuie să participe la desfăşurarea procesului penal precum şi ce dreph1ri şi obligaţii au
aceşti subiecţi procesuali.
Nu în ultimul rând. dreptul procesual penal trebuie să cuprindă normele juridice care
reglementează garanţiile procesuale penale, ca mijloace legale prin care se realizează
drepturile subiecţilor procesuali ce participă în procesul penal.
Prin intermediul normelor juridice de drept procesual penal se stabileşte, totodată,
modul de efectuare a probaţiunii în cadrul procesului penal, precum şi cazurile şi condiţiile
menţionate în mod expres privitoare la luarea măsurilor procesuale ori la efectuarea actelor
procedurale prin care se pot aduce atingeri drepturilor şi libertăţilor persoanelor.
Dreptului procesual penal îi revine menirea de a reglementa modalitatea în care se
desfăşoară activităţile procesuale în cadrul fazelor procesului penal, înglobând dispoziţii
clare ce vizează derularea urmăririi penale, a judecăţii şi a punerii în executare a hotărârii
penale definitive4 .
2. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului

Fiind o ramură distinctă a dreptului român, dreptul procesual penal are multiple
legături cu celelalte ramuri ale dreptului.
Dreptul procesual penal are, în primul rând, legături cu dreptul constituţional. Astfel,
la baza oricărei ramuri a drephllui stau normele juridice constituţionale, acestea determi
nând regulile de bază ale tuturor ramurilor de drept.
Dreptul constituţional constituie acea ramură a dreptului unitar formată din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instau
rării, menţinerii şi exercitării statale a puteri/
1 Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 3.
2 Profesorul V. Dongoroz arată că procesul penal constituie o activitate concretă, un fenomen de viaţă
jmidică, iar dreptul procesual penal este îndrumătorul legal şi obligatoriu al acestei activităţi. A se vedea, în acest
sens: V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Buiai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei. Bucureşti, 1975, voi. I, p. 16.
5 I. Muraru, S. Tănăsescu. Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a XIV-a, Ed. C.H. Beck.
Bucureşti, 201 I, voi. I, p. 12.
În legea fundamentală se regăsesc principiile care stau la baza organizării şi funcţio
nării organelor judiciare, dar şi o serie de dispoziţii cu aplicabilitate în dreptul procesual
penal (art. 23 - vizând măsurile preventive, art. 27 - privind inviolabilitatea domiciliului
etc.).
De asemenea, dreptul procesual penal prezintă strânse legături cu dreptul penal,
pledând, în acest sens, multiple dovezi copleşitoare 1 . Aceste legături rezultă din relaţia drept
substanţial (material) - drept procesual (formal). După cum, pe bună dreptate, s-a arătat în
doctrină2, pe de o parte normele dreptului penal rară proces penal nu au aplicabilitate, iar pe
de altă parte procesul penal fără norme de drept penal nu are obiect.
Există legături ale dreptului procesual penal şi cu dreptul procesual civil, ambele
materii fiind ramuri procesuale (formale de drept). Astfel, justiţia este înfăptuită atât prin
judecarea cauzelor penale, cât şi a celor civile. Aceste materii abordează două forme de
manifestare a activităţii de judecată prin care se urmăreşte soluţionarea raportului juridic
conflictual (în materie penală şi în materie civilă). Diferenţa dintre aceste două ramuri de
drept constă în natura diferită a relaţiilor sociale pe care le reglementează. Între procedura
penală şi procedura civilă există diferenţieri şi în privinţa organelor judiciare competente şi
a fazelor pe care le străbate procesul.
De asemenea, dreptul procesual penal prezintă legături cu dreptul civil şi dreptul
familiei. Există situaţii când, în cadrul unor instituţii ale dreptului procesual penal, se aplică
norme de drept civil (de exemplu, acţiunea civilă în procesul penal, partea civilă, partea res
ponsabilă civihnente, punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală
definitivă).
În cadrul chestiunilor prealabile rezolvării unei cauze penale3 , pot exista anumite
legături între dreptul procesual penal şi oricare altă ramură a dreptului, instanţa penală
extinzându-şi competenţa asupra unor probleme ce aparţin altor ramuri de drept şi aplicând
normele juridice ale acelor ramuri (dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul transporturilor
etc.).
Sec[iunea a III-a
Faptele şi raporturile juridice de drept procesual penal
I. Faptele juridice procesual penale. Noţiune şi clasificare

Raporturile sociale care se statornicesc între subiecţii ce participă la realizarea
procesului penal, în vederea înfăptuirii justiţiei penale, nu devin raporturi juridice decât
dacă sunt reglementate de norme juridice. Incidenţa normelor juridice asupra raporturilor
sociale este condiţionată de existenţa unor împrejurări care se constituie, conform legii, în
fapte juridice4.
1 Tr. Pop Drept procesual penal, Tipografia Naţională Cluj 1946 voi. I p. 17.
, , , , ,
2 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p. 23.
3 Chestiunile prealabile reprezintă acele probleme de natură extrapenală ce trebuie soluţionate înainte de
rezolvarea fondului cauzei penale şi care pot influen ţa soluţia în respectiva cauză.
4 A. L. Lorincz, op. cit., p. 12.
Faptul juridic semnifică, în general, o împrejurare de fapt de care legea condiţionează
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice ori împiedicarea apariţiei lor. În
literatura de specialitate', prin fapte juridice procesual penale se înţeleg împrejurări de fapt
care, conform legii, dau naştere, modifică, sting raportul juridic procesual penal sau împie
dică naşterea lui.
Prin raportare la voinţa oamenilor, faptele juridice se clasifici în acţiuni3 sau
evenimente_,. Cele mai multe dintre faptele juridice procesual penale sunt acţiuni licite sau
ilicite (de pildă, constituirea de parte civilă, comiterea infracţiunii etc.), însă, este posibil ca
şi unele evenimente să aibă valenţa unor fapte juridice procesual penale5 .
După criteriul efectelor pe care le produc, faptele juridice procesual penale se
clasifică În: constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive6.
Faptele juridice procesual penale constitutive sunt acelea care duc la naşterea
raporturilor juridice procesual penale (de exemplu, săvârşirea unei infracţiuni, adresarea
unei plângeri prealabile organelor judiciare competente, constituirea ca parte civilă în cadrul
procesului penal etc.).
Faptele juridice procesual penale modificatoare sunt acelea care aduc transfonnări
raporturilor juridice procesual penale, modificându-se drepturile şi obligaţiile participanţilor
la procesul penal (de pildă, punerea în mişcare a acţiunii penale atribuie calitatea de
inculpat persoanei chemate să răspundă penal şi modifică seria de drepturi şi obligaţii ale
acesteia în cadrul procesului penal).
Faptele Juridice procesual penale extinctive duc la stingerea raporturilor juridice
procesual penale (de pildă, decesul suspectului sau inculpatului persoană fizică, instituţia
împăcării, retragerea plângerii prealabile sau amnistia).
Faptele juridice procesual penale impeditive sunt acelea care împiedică apariţia
raporturilor juridice procesual penale (spre exemplu, lipsa plângerii prealabile a persoanei
vătămate, radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică anterior momentului
declanşării procesului penal, amnistia intervenită înainte de declanşarea procesului penal).
Prin urmare, aceleaşi împrejurări care constituie fapte extinctive, în cazul în care intervin
înaintea începerii procesului penal, se constituie în fapte impeditive.
2. Raportul juridic procesual penal. Noţiune, structură şi trăsături

caracteristice
Încălcarea nonnei juridice penale, prin comiterea unei infracţiuni, conduce la
naşterea unui raport juridic penal substanţial de conflict. Aducerea acestui raport juridic de
conflict în faţa organelor judiciare dă naştere unor raporturi juridice procesual penale7;
aceste din urmă raporturi sunt, aşadar, acele relaţii sociale reglementate de normele
juridice procesual penale care apar În cursul procesului penal.
1 I. Neagu. op. cit., p. 37.

3 Acţiunile constituie fapte juridice dependente de voinţa oamenilor.
4
Evenimentele reprezintă fapte juridice care se produc independent de voinţa oamenilor.
5
De pildă., boala gravă a suspectului sau a inculpatului conduce la suspendarea urmăririi penale sau.
după caz, la suspendarea judecăţii (art. 312, respectiv art. 367 din noul Cod de procedură penala).
6
I. Neagu, op. cit., pp. 37-39.
7
I. Neagu, op. cit., p. 39.
Din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic procesual penal este compus
din aceleaşi elemente ca oricare alt raport juridic (subiecţi, obiect şi conţinut).
Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la desfăşurarea
procesului penal (organele judiciare reprezentante ale statului 1 , infractorul, partea civilă,
partea responsabilă civilrnente etc.).
Obiectul raportului juridic procesual penal priveşte stabilirea existenţei ori inexis
tenţei raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport' (raportul juridic
substanţial de conflict adus în faţa organelor judiciare). Soluţia la care se opreşte instanţa la
finalizarea judecăţii (condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal) reflectă existenţa sau inexistenţa rapor
tului penal de conflict.
Conţinutul raportului juridic procesual penal se compune din drepturile şi
obligaţiile conferite de lege subiecţilor care participă la desfăşurarea procesului penal între
care apar şi se dezvoltă relaţii reglementate de normele juridice procesual penale3 . În cursul
procesului penal, prin raportare la aspectele concrete ale fiecărei cauze penale, se nasc şi se
dezvoltă multiple drepturi şi obligaţii procesuale între subiecţii raporturilor juridice
procesuale. Acestea dau o nuanţă proprie fiecărui raport juridic procesual.
Raporturile juridice procesual penale. comparativ cu raporturile juridice proprii altor
ramuri ale dreptului, se caracterizează prin anumite trăsături specifice4 :
- sunt raporturi juridice de putere (de autoritate),· în cadrul acestor raporturi juridice
se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, organele
judiciare ale statului fiind singurele în drept a-l trage la răspundere penală pe făptuitor, prin
aplicarea unei sancţiuni adecvate normei juridice încălcate;
- în cele mai multe dintre raporturile juridice procesual penale, unul dintre subiecţi
este organ al statului; există, însă, şi raporturi juridice procesual penale în care nu se regăsesc
în calitate de subiecţi organe ale statului (de pildă, raportul dintre parte şi apărătoml său);
- de regulă, raportur;/e juridice procesual penale iau naştere în afara acordului de
voinţă al părţilor; din momentul apariţiei raportului penal conflictual, prin comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală, în măsura în care organele judiciare sunt sesizate, nu se
poate pune problema realizării acordului de voinţă în scopul declanşării procesului penal
(acesta fiind guvernat de principiul oficialităţii); există, însă, şi cazuri în care raportul
juridic procesual penal apare cu acordul de voinţă al subiecţilor procesuali (de exemplu,
adresarea plângerii prealabile de către persoana vătămată organelor competente, consti
tuirea ca parte civilă în procesul penal, intervenţia părţii responsabile civilmente în procesul
penal etc.);
- drepturile subiective ale organelor judiciare se înfăţişează ca obligaţii pentru
aceste organe5; acest caracter al drepturilor organelor judiciare este explicabil prin natura
scopurilor procesului penal.
1 Statul este prezent în toate raporturile juridice procesuale, alături de infractor.

2 D. Pavel, Despre obiectul raportului de drept procesual penal, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 29.
3 O. Stoica, A. Mureşan, Consideraţii privind raporturile juridice procesual penale, în „Studia
Universitatis Babeş-Bolyai", Seria Jurisprudentia, 1966, p. 117.
4 1. Neagu, op. cit., p. 40.
5 S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 16.
Secfiunea a IV-a
Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român
I. Aspecte privind noţiunea de izvor de drept procesual penal
Conceptul de „izvor de drept" se poate determina în sens material şi în sens formal.

În prima accepţiune, izvorul material de drept îl constituie viaţa, realitatea, condiţiile
materiale de existenţă care stau la baza reglementării juridice.
A doua accepţiune a noţiunii de izvor de drept (izvor formal sau juridic) vizează
forma de exprimare a dreptului, modurile prin care se materializează norma juridică în
scopul aducerii la cunoştinţa destinatarilor săi. Izvoarele formale ale dreptului sunt: obiceiul
juridic, jurisprudenţa, doctrina, contractul normativ şi actul normativ.
În domeniul dreptului procesual penal (ca şi în materia dreptului penal), singurul
izvor de drept este actul normativ, însă nu orice act normativ, ci numai legea.
2. Izvoare juridice de drept procesual penal
a) Constituţia României, reprezentând izvor pentru toate ramurile dreptului,

constituie şi izvor de drept procesual penal. Actuala Constituţie este forma republicată a
Constituţiei din 1991, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor, revizuită
prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003,
confirmat prin hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003.
În cuprinsul legii fundamentale există multiple dispoziţii cu caracter de
reglementare-cadru care au aplicabilitate în dreptul procesual penal, de exemplu: art. 125
privind statutul judecătorilor, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor, art. 129
privind folosirea căilor de atac etc. Constituţia cuprinde şi dispoziţii ce vizează imunitatea
de jurisdicţie (imunitatea parlamentară, imunitatea Preşedintelui sau a membrilor
Guvernului), ce se înfăţişează ca excepţii de la principiul oficialităţii procesului penal.
Dintre normele constituţionale care sunt izvoare de drept procesual penal, art. 23
arată că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. De asemenea, art. 27
din Constituţie este izvor al dreptului procesual penal, acest articol consacrând inviola
bilitatea domiciliului. Tot astfel, potrivit art. 16 „Cetăţeni; sunt egali în faţa legii şi a auto
rităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări " 1•
b) Codul de procedură penală reprezintă izvorul principal al dreptului procesual
penat acesta înglobând cea mai mare parte a normelor juridice procesual penale care regle
mentează derularea procesului penal.
Primul Cod de procedură penală român a intrat în vigoare la 2 decembrie 1864, în
Principatele Unite, sub domnia lui Al. I. Cuza. Al doilea Cod de procedură penală român,
aplicabil pe întreg teritoriul unificat al statului nostru, a intrat în vigoare la 19 martie 1936
(fiind cunoscut şi sub denumirea de "Codul Carol al II-iea").
Al treilea Cod de procedură penală a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, fiind
republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, după ce a fost supus unor numeroase
modificări, survenite în special după anul 1989, fiind aplicat până în anul 2014, an în care a
fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
1 Astfel, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi, prin urmare, şi în faţa legii procesual penale.
Actualul Cod de procedură penală a fost adoptat în anul 201O I şi a intrat în vigoare la
1 februarie 2014, într-o formă modificată2 .
c) Codul penai3 reprezintă izvor de drept procesual penal datorită dispoziţiilor care
au aplicabilitate şi în materie procesual penală; de exemplu, normele care reglementează
modul în care se pune în mişcare acţiunea penală în cazul anumitor infracţiuni.
În acest sens, pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.),
vătămare corporală din culpă (art. 196 C. pen.), ameninţare (art. 206 C. pen.), hărţuire
sexuală (art. 223 C. pen.), abuz de încredere (art. 238 C. pen.), asistenţă şi reprezentare
neloială (art. 284 C. pen.) etc., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
De asemenea, pot fi considerate izvoare de drept procesual penal şi alte reglementări
din legea penală, cum sunt, de pildă, cele vizând lipsa plângerii prealabile (art. 157 C. pen.),
retragerea plângerii prealabile (art. 158 C. pen.) etc.
d) Codul de procedură civilă4 reprezintă izvor de drept procesual penal prin normele
care prevăd ce bunuri nu pot fi supuse sechestrului5 . În acest sens, potrivit art. 726 C. pr. civ.,
nu sunt supuse urmăririi silite următoarele bunuri mobile:
- bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei
sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşifel;
- obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor;
- alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul
se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele
destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale
până la noua recoltă;
- combustibilul necesar debitorului şifamiliei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
- scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi aftele asemenea;
- bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
e) Codul civif este, de asemenea, izvor de drept procesual penal, multiple dispoziţii
din cuprinsul acestuia găsindu-şi aplicabilitatea în rezolvarea cauzelor penale.
În acest sens, potrivit art. 19 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, acţiunea
civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delic
tuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile.
1 Legea nr. 135/2010 (publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010). cu modificările şi completările
ulterioare.
2 Modificarea şi completarea actualului Cod de procedură penală s-a realizat prin Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care cuprind dispoziţii procesual penale (publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013), prin
intermediul O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative (publicată în M. Of. nr. 98 din 7
februarie 2014) şi prin O.U.G. nr. 82/2014 (publicată în M. Of nr. 911 din 15 decembrie 2014).
3 Actualul Cod penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 (publicată în M. Of. nr. 51O din
24 iulie 2009) şi a intrat în vigoare la data de I februarie 2014.
4 Codul de procedură civilă actual a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările
ulterioare (republicată în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012) şi a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.
6 Codul civil actual a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 (publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie
2009). intrând în vigoare la data de 1 octombrie 2011, cu modificările ulterioare (republicată în M. Of. nr. 505
din 15 iulie 2011).
De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1) din noua reglementare procesual penală, intro
ducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii
îndreptăţite potrivit legii civile, iar potrivit art. 19 alin. (5) din noul Cod de procedură
penală, repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
Tot astfel, conform art. 250 alin. (8) din noua reglementare procesual penală, ulterior
momentului rămânerii definitive a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile
doar asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
f) Legile de organizare judiciară constituie, de asemenea, izvoare ale dreptului
procesual penal, acestea reglementând şi modul de organizare şi funcţionare a organelor
judiciare care îşi desfăşoară activitatea în cadrul procesului penal. Avem în vedere, în
această privinţă: Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior
al Magistraturii, Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare,
Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului
Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.
g) Decretele cu putere de lege care cuprind dispoziţii procesuale sunt izvoare de
drept procesual penal. De exemplu, Decretul nr. 203/1974 prin care s-au înfiinţat secţii
maritime şi fluviale la instanţele din Constanţa şi Galaţi, Decretul-lege nr. 3/1989 privind
desfiinţarea Departamentului securităţii statului sau Decretul nr. 235/1974 1 •
h) Nu în ultimul rând, tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare de
drept procesual penal. Conform art. 548 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală
cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată in coriformitate cu dispo
ziţiile actelor juridice ale Uniunii Europene, tratatelor internaţionale din domeniul coope
rării judiciare internaţionale in materie penală la care România este parte, precum şi cu
dispoziţiile cuprinse in legea specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele interna
'tionale nu se prevede altfel.
În acest sens, exemplificăm prin tratatul dintre România şi Statele Unite ale Americii
privind asistenţa judiciară în materie penali şi Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţii
reprezentanţilor Naţiunilor Unite, aprobată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 13
februarie 1946, la care a aderat şi România prin Decretul nr. 201/1956.
Secfiunea a V-a
Interpretarea normelor juridice procesual penale
I. Aspecte introductive
Având un caracter prin excelenţă abstract3 , normele juridice trebuie interpretate în

vederea aplicării lor într-o cauză penală concretă.
În opera de legiferare, punctul de plecare este cazul particular, concret, şi tot acesta
este punctul de sosire în opera de interpretare4 .
1 Decretul nr. 235 din 23 decembrie 1974 pentru modificarea art. 379 pct. 2) din Codul de procedură
penală adoptat în 1968. publicat în B. Of. nr. 165 din 26 decembrie 1974.
2 Acest tratat a fost semnat la Washington la 26 mai 1999 şi a fost ratificat prin O.G. nr. 93/1999.
aprobată prin Legea nr. 53/2000, publicată în M. Of. nr. 169 din 20 aprilie 2000, cu modificările ulterioare.
3 l. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., p. 42.
4 Tr. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, voi. I, p. 160.
Interpretarea normelor juridice constă în procesul intelectual de lămurire şi explicare

a înţelesului acestora în scopul determinării conţinutului precis al ideilor pe care legiuitorul
a vrut să le exprime şi în vederea aplicării legii la cazurile concrete. Normele juridice pre
zintă un caracter abstract, ele neputând conţine întotdeauna dispoziţii suficient de clare şi
aplicabile tuturor situaţiilor practice.
În concluzie, interpretarea normelor juridice este o activitate cu caracter logic care
lămureşte şi explică înţelesul exact şi complet al dispoziţiei normelorjuridice, oferind asifel
soluţii juridice pentru diferitele speţe, cazuri şi situaţii pe care organele de stat le au de
rezolval
Obiectul interpretării este dat de legea procesual penală, sub toate aspectele ei
fundamentale, forma legii, preceptul legii şi scopul acesteia2 .
2. Felul interpretării
În literatura de specialitate, problema clasificării interpretării a fost tranşată prin

adoptarea unor criterii distincte, respectiv în funcţie de: subiectul care face interpretarea şi
metodele utilizate pentru interpretare3 •
1. Având în vedere subiectului care face interpretarea, aceasta poate fi: legală, judi
ciară şi doctrinară.
a) Interpretarea legală (autentică) este aceea realizată chiar de organul ce a edictat
legea. Interpretarea legală are un caracter obligatoriu, forţa normei interpretative fiind
aceeaşi. ca ş1• a normei. interpretate
• 4
.
În acest sens, în art. 77 din noua reglementare procesual penală se arată că ,,persoana
cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect". De asemenea, în art. 157
alin. (2) din noul Cod de procedură penală este definită noţiunea de domiciliu; tot astfel,
în art. 41 alin. (2) din noua reglementare este definit conceptul de loc al săvârşirii infrac
ţiunii etc.
b) Interpretarea judiciară (cazuală sau jurisprudenţială) este realizată de către
organele judiciare chemate să aplice legea. Aceasta are un caracter permanent, cotidian,
fiind obligatorie numai pentru cazul ce a făcut obiectul soluţionării5.
c) Interpretarea doctrinară (neoficială6), este realizată de cercetătorii în domeniul
dreptului fiind regăsită în tratatele de drept, cursuri etc. Interpretarea doctrinară nu este
obligatorie, însă ea se poate impune prin forţa argumentelor ştiinţifice aduse, influenţând
practica judiciară sau reglementările legislative.
2. Sub aspect metodologic, interpretarea nom1elor procesual penale poate fi: grama
ticală, sistematică, logică şi istorică.
1 C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 217.
2 B. Paşalega, Interpretarea normelor juridice în R P.R., în Justiţia Nouă, nr. 4/1964, p. 3
3 I. Oancea, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 84.
5 Ibidem.
6 C. Voicu, op. cit., p. 219.
a) Interpretarea gramaticală constă în desluşirea conţinutului normelor juridice prin
examinarea înţelesului termenilor utilizaţi, sublinierea sensului etimologic al cuvintelor şi a
legăturilor gramaticale dintre ele.
Potrivit acestui fel de interpretare, singularului i se aplică, în general, şi pluralul, iar
în genul masculin se cuprinde şi cel feminin. Potrivit acestei interpretări, substantivele se
examinează alături de atributele lor, iar verbele împreună cu complementele.
b) Interpretarea sistematică este o formă de interpretare care presupune explicarea
înţelesului unei norme juridice pe baza corelării ei cu alte dispoziţii din cadrul sistemului
normativ.
De pildă, în cuprinsul art. 223 din noul Cod de procedură penală sunt menţionate
condiţiile ce trebuie întrunite în vederea arestării inculpatului. Însă, în acest text de lege nu
se arată că acţiunea penală trebuie să fie pusă în mişcare, în prealabil. pentru ca luarea
acestei măsuri preventive să fie posibilă. Această concluzie rezultă, însă, din corelarea
art. 223 cu prevederile art. 82 din noua reglementare procesual penală 1•
c) Interpretarea logică (raţională) vizează lămurirea înţelesului normelor juridice
prin aplicarea unor raţionamente logice (de exemplu, afortiori sau per a contraria).
Potrivit raţionamentului a fortiori, unde legea permite mai mult, implicit permite şi
mai puţin şi acolo unde legea interzice mai puţin, implicit interzice şi mai mult:2.
În acest sens, având în vedere că art. 222 alin. (1) din noul Cod de procedură penală
îi permite judecătorului competent să dispună luarea măsurii preventive a arestului la
domiciliu pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, judecătorul poate dispune luarea acestei
măsuri preventive privative de libertate şi pentru o perioadă de 15 zile.
Conform raţionamentului per a contraria, o dispoziţie cu aplicare limitată nu se
poate extinde pentru situaţiile neprevăzute de lege3 . În acest sens, potrivit art. 139 alin. (1)
lit. a) din noua reglementare, supravegherea tehnică se poate dispune de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi în ipoteza în care există o suspiciune rezonabilă în privinţa pregătirii sau
săvârşirii unei infracţiuni dintre cele enumerate la alin. (2) al aceluiaşi articol. Per a
contraria, supravegherea tehnică nu poate fi dispusă dacă infracţiunea nu este prevăzută în
art. 139 alin. (2) din noul Cod de procedură penală.
d) Interpretarea istorică are în vedere determinarea înţelesului unei norme juridice
luând în calcul evoluţia procesului de elaborare a acelei norme. Această formă de inter
pretare presupune cercetarea condiţiilor istorice, social-politice care au dus la elaborarea
unui act nonnativ, determinându-se scopul pentru care a fost adoptat acel act normativ.
1 Potrivit art. 82 din noua reglementare procesual penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare
acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
2 În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală adoptat în 1968, un bun exemplu de
interpretare prin folosirea acestui raţionament este cel prevăzut în art. 143 alin. (I) (anterior schimbărilor
legislative intervenite prin Legea nr. 281/2003). articol în care se prevedea că măsura reţinerii învinuitului se
putea dispune de către organele de cercetare penală. Răspunsul la întrebarea dacă şi procurorul avea competenţa
de a-l reţine pe învinuit putea fi numai afirmativ întrucât procurorul era competent a dispune măsura arestării
preventive [conform art. 136 alin. (2) din Codul de procedură penală adoptat în 1968, anterior modificării lui
prin Legea nr. 281/2003 şi O.U.G. nr. 109/2003], aceasta fiind o măsură mai aspră ca reţinerea, procurorul
putând, cu atât mai mult, să dispună reţinerea învinuitului pentru cel mult 24 de ore.
Sec{iunea a VI-a
Aplicarea legii procesual penale române în spafiu şi timp
I. Aspecte preliminare
Prin noţiunea de aplicare a legii procesual penale se înţelege îndeplinirea prevederilor
legii, executarea sau exerciţiul dispoziţiilor legii 1.
Aplicarea legii procesual penale se raportează la două elemente fundamentale:
spaţiul şi timpul.
Ca efect al principiului legalităţii procesului penal, sub aspect procedural, este apli
cabil doar principiul imediatei aplicări a legii de procedură. Astfel, această lege este
aplicabilă tuturor actelor efectuate şi măsurilor dispuse în activitatea procesuală, în perioada
de timp cât este în vigoare, indiferent de data comiterii infracţiunii pentru care este
fomrnlată acuzaţia penală şi de data la care procesul penal debutează (înainte sau după
intrarea în vigoare a legii de procedură).
Aşadar, în domeniul legilor de procedură este aplicabil numai principiul tempus regit
actum, neavând aplicabilitate principiul miliar lex2 •
2. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu
2.1. Consideraţii preliminare

Legea procesual penală se aplică tuturor cauzelor penale aflate spre soluţionare în
faţa organelor judiciare penale române, în vederea atingerii scopului acesteia. Acest mod de
aplicare a legii de procedură în spaţiu dă substanţă principiului constituţional al suveranităţii
României3 .
De asemenea, această manieră de aplicare a legii în spaţiu evidenţiază întinderea
autorităţii normelor legii de procedură penală între aceleaşi coordonate între care se întinde
şi suveranitatea României4. Această lege este singura aptă a organiza derularea activităţii
judiciare penale potrivit politicii statului român.
1 Tr. Pop, op. cit., p. 198.

2 Retroactivitatea legii penale mai favorabile se aplică numai în ceea ce priveşte legea penală
substanţială..
3 În art. l din Constituţie se menţionează: ,,(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar
şi indivizibil; (2) Forma de guvernământ a statului român este republica; (3) România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a perso
nalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate; (4) Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale; (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". De
asemenea, potrivit art. 2 ,,(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum; (2) Niciun grup şi
nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu".
2.2. Principiul teritorialităţii legii procesual penale
Aplicarea în spaţiu a legii procesual penale este dirijată de principiul teritorialităţii
(!ex regit actum); în acest sens, art. 13 alin. (2) din noul Cod de procedură penală arată că
,,legea procesuală penală română se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teri
toriul României, cu excepţiile prevăzute de lege" 1•
Astfel, cu titlu de principiu, actele procesuale nu capătă eficienţă juridică decât dacă
sunt efectuate potrivit legii procesual penale de la locul realizării lor (focus regit actum).
Nevoia cooperării statelor în vederea combaterii infracţionalităţii pe scară mondială,
precum şi politica de conlucrare în diferite domenii de activitate au impus, însă, existenţa
unor excepţii de la principiul teritorialităţii.
a) O primă excepţie de la principiul teritorialităţii vizează cazurile în care anumite
acte procedurale2 penale sunt realizate într-o ţară străină, cu respectarea legii acelei ţări şi
produc efecte juridice într-un proces penal desfăşurat în România3 .
Astfel, în ipoteza comisiei rogatorii internaţionale active, actul procedural efectuat în
ţara străină, conform legii respectivei ţări. este valabil în faţa organelor judiciare penale din
ţara noastră4 .
b) Există situaţii în care, la cererea organului judiciar solicitant (organul judiciar
român), organul solicitat face aplicarea normelor procesual penale române cu prilejul
efectuării unui act procedural în străinătate5.
c) A treia excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual penale române se
întâlneşte în cazul comisiei rogatorii internaţionale pasive.
În această situaţie, organul judiciar român îndeplineşte, conform legii procesual
penale române, comisiile rogatorii privitoare la pricini penale ce îi vor fi adresate de către
organele judiciare ale statului solicitant, actele procedurale producându-şi efectele pe teri
toriul statului solicitant.
d) Totodată, în 'ipoteza recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor
judiciare străine, când aceste hotărâri sau acte dau naştere efectelor juridice pe teritoriul
României, ne aflăm în prezenfa unei excepţii de la principiul teritorialităţi/
1 Cu privire la noţiunea juridică de „teritoriu", a se vedea R. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în

materie penală", Ed. Academiei. Bucureşti, I 975, pp. 30 şi 31.
2 Actul procedural este acela prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală (de pildă,
actul procesual al instanţei de judecată prin care se dispune audierea unui martor, suspect sau inculpat este adus
la îndeplinire prin citarea persoanelor ce urmează a fi audiate sau prin consemnarea celor declarate de către
aceste persoane cu prilejul ascultării în cuprinsul unei declaraţii).
3 J. Neagu, op. cit„ p. 60.
4 În acest sens, dacă în cadrul unui proces penal ce are loc în ţara noastră este necesară declaraţia unui
martor de cetăţenie străină aflat în străinătate, acesta poate să fie ascultat în ţara sa de către organele judiciare
competente, declaraţia sa urmând a fi utilizată ca mijloc de probă în cadrul procesului penal.
5 Reluând exemplul arătat mai sus, excepţia de la principiul teritorialităţii s-ar realiza în ipoteza în care
martorul căruia i se ia declaraţia într-un stat străin va fi ascultat potrivit normelor procesual penale române.
6 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine se realizează în conformitate
cu prevederile art. 549 din noul Cod de procedură penală şi potrivit Titlului V, Capitolul I al Legii nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Potrivit art. 130 alin. (1) şi (2) din Legea
nr. 302/2004, prin hotărâre penală străină se înţelege hotărârea pronunţată de instanţa competentă a unui alt stat
iar prin act judiciar străin se înţelege un act judiciar ce provine de la o autoritate judiciară străină competentă.
e) De asemenea, ne aflăm în faţa unei situaţii de extrateritorialitate a legii procesual

penale române în ipoteza recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor
judiciare române în străinătate 1•
f) Nu în ultimul rând, în ipoteza imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplo
matici şi consulari, legea procesual penală română nu este aplicabilă persoanelor care
comit infracţiuni în statul de reşedinţă. Astfel, legea română nu se aplică reprezentanţilor
diplomatici în cazul în care aceştia săvârşesc infracţiuni pe teritoriul Românie?.
3. Aplicarea legii procesual penale române în timp

3.1. Aspecte preliminare
Romanii spuneau tempus regit actum (timpul guvernează actul juridic) în sensul
duratei normei juridice, durată determinată între două borne fixe: data la care intră în
vigoare şi data până la care este în vigoare.
Oricât de bine construite, de moderne şi limpezi ar fi normele juridice, acestea ajung
la un moment dat nu numai să nu mai răspundă nevoilor actuale ale societăţii, dar se
transformă în piedică în calea progresului social şi juridic3 •
Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este reglementată în art. 78 din
Constituţia României4: ,,Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei"5.
În anumite cazuri, prin raportare la întinderea şi importanţa legii, intrarea sa în
vigoare se petrece ulterior adoptării (la data prevăzută în textul ei), în vederea trecerii unei
perioade de timp pentru cunoaşterea legii şi a pregătirilor de ordin organizatoric în scopul
aplicării acesteia. Un asemenea procedeu juridic a fost utilizat în cazul noului Cod de
procedură penală, care a fost adoptat la 1 iulie 2010 şi a intrat în vigoare la 1 februarie
20146.
3.2. Principiul activităJii legii procesual penale române

Având în vedere că acest principiu priveşte şi cauzele aflate în curs de urmărire sau
judecată, în doctrina procesual penală s-a afirmat că acest principiu ar fi mai potrivit a fi
denumit „regula imediatei aplicări a noului Cod de procedură penală"7.
1 Potrivit Titlului V, Capitolul II din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală. republicată.
2 Excepţia este consacrată în art. 13 din noul Cod penal.
3 C. Voicu, op. cit., p. 147.
4 O excepţie de la această regulă o constituie dispoziţia art. 115 alin. (5) din Constituţie, potrivit căreia:
,,Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă Ia
camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României". Excepţia este justi
ficată de existenţa unei situaţii a cărei reglementare nu se poate amâna.
5
Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice.
6 Data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală a fost stabilită în art. 103 din Legea
nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispozitii procesual penale.
7 Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, Universitatea „AL I. Cuza", Facultatea
de Drept, Iaşi, 1971, voi. I, p. 64.
Potrivit art. 13 alin. (I) din actualul Cod de procedură penală Legea procesual penală
se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în
vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispo
ziţiile tranzitorii.
Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă interpretare. Acesta implică
atât efectuarea tuturor actelor procedurale potrivit dispoziţiilor legii în vigoare, cât şi
recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale realizate înainte de intrarea legii în vigoare1 •
Ca efect al principiului legalităţii procesului penal, sub aspect procedural, este
aplicabil doar principiul imediatei aplicări a legii de procedură. Astfel, această lege este
aplicabilă tuturor actelor efectuate şi măsurilor dispuse în activitatea procesuală, în perioada
de timp cât este în vigoare, indiferent de data comiterii infracţiunii pentru care este
fommlată acuzaţia penală şi de data la care procesul penal debutează (înainte sau după
intrarea în vigoare a legii de procedură)2. Aşadar, în domeniul legilor de procedură este
aplicabil numai principiul tempus regit actum, neavând aplicabilitate principiul miliar lex3•
Potrivit art. 4 alin.(2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului
de procedură penală, nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în
vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile noului Cod de procedură penală4.
De asemenea, în cuprinsul dispoziţiilor tranzitorii privind punerea în aplicare a
noului Cod de procedură penală sunt existente dispoziţii conform cărora legea de procedură
penală ultraactivează.
În acest sens, art. 5 alin. (I) din Legea nr. 255/2013 arată: ,,cauzele aflate în cursul
urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa organelor de
urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluţionate potrivit acesteia(...)".
Tot astfel, art. 12 alin. (1) din aceeaşi lege arată că „recursurile în curs de judecată la
data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse
apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit
dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs".
Principiul activităţii legii procesual penale române îşi găseşte aplicarea şi în ipoteza
�
în care, pe durata derulării procesului penal, intervin mai multe legi succesive. Intr-o
asemenea situaţie, ultima lege validează toate actele şi lucrările efectuate în conformitate cu
prevederile legilor anterioare5•
1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. SO şi 51.

2 Conform art. 13 alin. ( I) teza a II-a din actualul Cod de procedură penală, pot exista excepţii de strictă
inte,pretare de la principiul activităţii legii procesuale, principiul retroactivităţii legii procesual penale noi, ori al
ultraactivităţii legii procesuale vechi, putându-se aplica doar în cazul legilor de procedură ce cuprind prevederi
tranzitorii cu privire la aplicarea normelor de procedură.
3 Retroactivitatea legii penale mai favorabile se aplică numai în ceea ce priveşte legea penală
substanţială.
4 Astfel, s-a permis ca, în mod excepţional, legea nouă să retroactiveze.
5 N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 40; S. Kahane.
Situaţiile tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, în R.R.D. nr. 6/1967. pp. 48-58.
Capitolul al Ii-lea
Principiile aplicării legii procesuale penale române
Secfiunea I
Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale aplicării legii
procesuale penale române
1. Noţiunea de „principiu fundamental al aplicării legii procesuale

penale"
În vederea atingerii scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite principii de
bază ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia
societăţii faţă de cei care încalcă legea penală'. Prin principiile fundamentale ale procesului
penal sunt avute în vedere regulile generale cu aplicabilitate în tot cursul procesului penal,
în scopul asigurării fiabilităţii procesului şi pentru atingerea scopului acestuia.
Fiind definite astfel, regulile de bază ale procesului penal reprezintă idei diriguitoare
şi fundamentale în conformitate cu care este organizat sistemul procesual şi se derulează
toate activităţile procesual penale2. Principiile fundamentale ale procesului penal oglindesc
trăsăturile esenţiale ale acestuia3 •
Noul Cod de procedură penală debutează prin înscrierea în Titlul l, denumit
Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale a normelor în care se materializează
principiile fundamentale ale procesului penal român4.
Spre deosebire de reglementarea procesual penală anterioară în care principiile
fundamentale guvernau întregul proces penal, în Codul de procedură penală intrat în
vigoare la 1 februarie 2014 au fost instituite reguli de bază ale aplicării legii procesuale
penale române. Astfel, a devenit posibilă consacrarea drept principiu fundan1ental al
aplicării legii procesuale penale a anumitor idei diriguitoare ce nu au aplicabilitate în tot
cursul procesului penal, cum este, de pildă, obligativitatea acţiunii penale, având în vedere
că în faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti acţiunea penală este stinsă prin
soluţionarea cauzei şi pronunţarea condamnării inculpatului.
Cu excepţia principiului obligativităţii acţiunii penale, remarcăm că toate celelalte
principii ale aplicării legii procesuale penale constituie reguli care guvernează întreg
procesul penal5•
1 I. Neagu, Drept procesual penal român, voi. I, Partea generală, Tipografia Universităţii Bucureşti,
1979, p. 41.
3 M. Mayo, Regulile de bază ale procesului penal în noul Cod de procedură penală, R.R.D. nr. 1/1969,
pp. 29-38.
4 Noua reglementare este inspirată din modul în care a fost elaborat Codul de procedură penală adoptat
în 1968, primul capitol al acestuia fiind intitulat „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal".
Principiile aplicării legii procesuale penale române 31
În doctrina procesual penală s-a arătat că reglementările cu caracter de princ1pm
necesită a fi înlăturate într-o viitoare legislaţie procesual penală pentru a lăsa în sarcina
literaturii de specialitate multitudinea problemelor vizând clarificarea teoretică, cercetarea,
compararea, aprofundarea şi argumentarea ştiinţifică, precum şi conceperea, sistematizarea
conceptelor în acest domeniu, prin asimilarea şi a unor principii şi concepţii înaintate la
nivelul standardelor ştiinţei juridice contemporane 1• Acest punct de vedere nu poate fi
primit, lipsa unei reglementări exprese a regulilor fundamentale ale aplicării legii
procesuale penale putând determina prezenţa arbitrariului în activitatea judiciară.
Principiile fundamentale ale aplicării legii procesuale penale constituie structura
întregului proces penal pe care şi în raport de care sunt elaborate toate celelalte reguli
procedurale. În acest sens, nu se poate reţine noţiunea de „principiu fundamental al aplicării
legii procesuale penale" decât în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi
procesuale, neputând fi considerate principii fundamentale acele reguli care vizează numai
o fază a procesului penaI2 .
Astfel, nu sunt considerate principii fundamentale ale procesului penal caracterul
scris al fazei de urmărire penală sau publicitatea şedinţei de judecată, acestea fiind
caracteristice numai unor faze ale procesului penal.
Noţiunea de „principiu fundamental al legii procesuale penale" prezintă o însemnată
importanţă pentru orientarea practică în privinţa căreia nu există norme de drept procesual
penal cu nuanţare la detaliile deduse soluţionării. În astfel de ipoteze, principiile
fundamentale care stau la baza procesului penal conduc la o aplicare corespunzătoare a
normelor juridice de drept procesual penal în cauzele concrete3.
2. Sistemul principiilor fundamentale ale aplicării legii procesuale

penale române
În analiza noţiunii de „sistem al principiilor fundamentale ale legii procesuale penal",
doctrina procesual penală4 a avut în vedere două aspecte: pe de o parte, determinarea
elementelor componente ale acestuia şi, pe de altă parte, interdependenţa dintre aceste
reguli de bază în aducerea la îndeplinire a scopului procesului penal.
Sistemul principiilor fundamentale ale legii procesuale penale vizează ansamblul
unitar, omogen al acestor reguli de bază. Această unitate este conferită de obiectul comun
pe care îl reglementează (procesul penal), dar şi de interdependenţa şi condiţionarea lor
. �s
reciproca.
Deşi în doctrina teoriei generale a dreptului6 se arată că noţiunea de principii
fundamentale nu se utilizează decât prin raportare la întreg sistemul de drept, ramurile
distincte ale dreptului cunoscând numai principii de ramură sau instituţionale, în literatura
penală se subliniază, pe bună dreptate, că este posibilă şi definirea principiilor caracteristice
1 A se vedea, în sensul acesta, Gh. Stroe, în R.D.P. nr. 1/2000, pp. 104-106.
2 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20 l O, p. 69.
3 Gr. Theodoru. T. Plăeşu, Drept procesual penal, partea generală, Universitatea „Al. I. Cuza", laşi,
1986. p. 38.
5 M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Bucureşti, 200 I, p. 13.
6 C. Voicu, op. cit., 2008, pp. 95-97.
unei ramuri de drept ca fiind fundamentale în vederea sublinierii faptului că aceste principii
exprimă aspecte comune ale normelor şi instituţiilor ramurii de drept respective. În
domeniul unei ramuri de drept, denominaţia de „fundamental" se poate utiliza în scopul
marcării gradului ultim de generalitate pe care un principiu instituţional l-ar putea atinge 1.
Sistemul principiilor fundamentale ale legii procesuale penale nu trebuie privit ca un
ansamblu rigid, închis, ce nu mai poate suferi modificări. Datorită schimbărilor legislative
ce au avut loc în ultimii ani, sistemul principiilor fundamentale a suferit modificări în
concordanţă cu reliefarea garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Astfel, prin Legea nr. 32/19902 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală a fost introdus un nou principiu: ,,Respectarea demnităţii umane"3 (art. 5 1
din Codul de procedură penală din 1968). Acest principiu a fost consacrat, ulterior, în
art. 22 pct. 2 din Constituţie4.
Prin adoptarea Constituţiei din 8 decembrie 1991, precum şi prin o serie de legi
(Legea nr. 32/1990, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006) au fost îmbogăţite în conţinut
şi esenţă principiile garantării libertăţii persoanei şi garantării dreptului de apărare.
De asemenea, în Constituţie sunt reglementate noi reguli de bază în privinţa
activităţii judiciare penale: prezumţia de nevinovăţie5 , dreptul la un proces echitabil6,
egalitatea în procesul penaI7 sau accesul liber lajustiţie8•
Prin Legea nr. 281/2003, principiul prezumţiei de nevinovăţie a primit o consacrare
expresă în Codul de procedură penală din 1968, realizându-se în plan legislativ o transpu
nere a prevederilor art. 23 pct. 11 din Constituţie.
Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/20109 a vizat conturarea
unui cadru legislativ clar, previzibil şi accesibil tuturor celor care participă la realizarea
actului de justiţie penală. Legiuitorul român a unnărit fixarea procesului penal pe suportul
unor principii noi care, împreună cu cele clasice, să-şi aducă aportul la o mai bună
înfăptuire ajustiţiei penale.
În urma adoptării noului Cod de procedură penală, legiuitorul român a renunţat la
statutul de principiu fundamental pentru unele reguli de bază, a modificat alte idei
diriguitoare şi a renunţat la consacrarea expresă a altora.
1 G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal român, în R.D.P.
nr. 3/1996, p. 13.
2 Publicată în M. Of. nr. 128 din 12 noiembrie 1990, actualmente abrogată prin Legea nr.255/2013.
3 Potrivit art. 5 1 din Codul de procedură penală din 1968: ,,Orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau
la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege".
4 Potrivit art. 22 pct. 2 din Constituţie: ,,Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau
de tratament inuman ori degradant".
5
În art. 23 alin. (11) din Constituţie se arată că: ,,Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată".
6
Potrivit art. 2 I pct. 3 din Constituţie: ,,Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil".
7
Potrivit art. 16 pct. I din Constituţie: ,,Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări".
8 Potrivit art. 21 din Constituţie: ,,1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime; 2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
9
Legea nr. 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările
ulterioare.
Potrivit art. 2-12 din noul Cod de procedură penală constituie principii fundamentale:
principiul legalităţii procesului penal, separarea .funcţiilor judiciare, prezumţia de nevino
văţie, principiul aflării adevărului, principiul „neon bis in idem", obligativitatea punerii în
mişcare şi a exercitării acţiunii penale, caracterul echitabil şi termenul rezonabil al
procesului penal, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la apărare, respectarea
demnităţii umane şi a vieţii private, limba oficială şi dreptul la interpret. De asemenea,
menţionăm şi principiul egalităţii persoanelor, regulă de bază ce nu a fost consacrată
expres în noua legislaţie procesual penală, dar care constituie un principiu fundamental
datorită normelor constituţionale precum şi a existenţei numeroaselor prevederi procesual
penale în acest sens 1•
În cadrul procesului penal, principiile fundamentale ale acestuia acţionează într-o
interdependenţă şi o condiţionare reciprocă2; astfel, conţinutul fiecărei reguli de bază
dobândeşte eficienţă graţie existenţei celorlalte principii fundamentale, iar aplicarea
consecventă a unuia dintre acestea se poate realiza numai în condiţiile respectării cu
stricteţe a celorlalte principii din cadrul sistemului.
Principiile fundamentale se găsesc într-o legătură inseparabilă unele cu altele. În
acest sens, principiul legalităţii constituie un principiu cadru din care decurg toate celelalte
principii. Totodată. aflarea adevărului se află într-o legătură indisolubilă cu celelalte reguli
de bază ale procesului penal.
Prin adoptarea noului Cod de procedură penală, legiuitorul a renunţat la regle
mentarea principiului rolului activ al organelor judiciare penale. Acest principiu se regăsea
în ait. 4 din Codul de procedură penală intrat în vigoare în 1969.
Principiile fundamentale se pot categorisi după cum urmează3 :
a) principii care asigură preeminenţa dreptului (legalitatea procesului penal, non bis
in idem, aflarea adevărului, separarea funcţiilor judiciare);
b) principii care vizează ocrotirea persoanelor implicate în procedurile penale
(prezumţia de nevinovăţie, respectarea demnităţii umane şi a vieţii private, dreptul la
libertate şi siguranţă, limba oficială şi dreptul la interpret);
c) principii care vizează calitatea procesului penal şi regimul acţiunii penale (dreptul
la apărare, obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale, caracterul
echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal).
Principiile menţionate mai sus sunt regăsite şi în Constituţia României, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau în Convenţia europeană şi jurisprudenţa
Curţii Europene. Amintim, însă, faptul că principiile fundamentale ale aplicării legii
procesuale penale reprezintă şi o formă de exprimare a suveranităţii României, aceasta
implicând existenţa anumitor note distinctive care decurg din ordinea publică şi din
identitatea naţională.
1 A se vedea, de pildă, art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară., cu modificările şi
completările ulterioare.
Secfiunea a II-a
Conţinutul principiilor fundamentale ale aplicării legii procesuale
penale române
1. Principiul legalităţii procesului penal
Legalitatea procesului penal semnifică regula de bază în conformitate cu care

derularea întregului proces penal (în cursul fazei de urmărire penală, al procedurii de
cameră preliminară, precum şi în cursul judecăţii sau cu prilejul punerii în executare a
hotărârilor penale), dar şi a altor proceduri penale 1, are loc potrivit prevederilor legale.
Pe de o parte, se impune existenţa unei legi previzibile şi accesibile2, aflată în
armonie cu exigenţele constituţionale şi de protecţie a drepturilor omului, în cuprinsul
căreia să fie prevăzute regulile procedurale şi, pe de altă parte, este necesar ca actele şi
probele în cadrul procesului penal să fie realizate conform legii.
Principiul legalităţii procesului penal constituie o transpunere pe plan special a
principiului general al legalităţii consacrat în Constituţie. Astfel, în art. 1 alin. (5) din legea
fundamentală se arată: ,,În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie". Consacrat ca un principiu fundamental al întregului proces penal, în art. 2
din actualul Cod de procedură penală se arată că procesul penal se desfăşoară potrivit
dispoziţiilor prevăzute de lege.
Dreptul procesual penal fiind dreptul penal substantial în acţiune3, în mod natural,
principiile dreptului penal au rezonanţe specifice în domeniul procedurii penale. Prin urmare,
principiilor specifice dreptului penal „nullwn crimen sine lege·' şi „nul/a poena sine lege",
care ilustrează legalitatea incriminărilor şi legalitatea pedepselor le corespunde, în dreptul
procesual penal, principiul „nullajustitia sine lege" (nu există justiţie în afara legii).
Principiul legalităţii se bucură, în noua reglementare procesual penală, de o formulare
completă, spre deosebire de cea consacrată prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Codul de
procedură penală adoptat în 1968, potrivit căreia „procesul penal se desfăşoară atât în cursul
,
urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege' 4.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciari „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru
1 De exemplu, procedura de reabilitare judecătorească (art. 527-537 din noul Cod de procedură penaiă),
procedura dării in urmărire (art. 521-526 din noul Cod de procedură penală), procedura de reparare a pagubei
pricinuite de condamnarea sau arestarea pe nedrept (art. 538-542 din noul Cod de procedură penală) etc.
2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că legea trebuie să fie accesibilă în mod adecvat
(individul trebuie să fie capabil a înţelege că este corespunzătoare în circumstanţele legale ce stmt aplicabile unei
anumite speţe). De asemenea, legea trebuie să fie previzibilă [să fie redactată cu îndeajunsă precizie astfel încât
să permită oricărui individ să îşi îndrepte conduita (C.E.D.O., hotărârea din 22 noiembrie 1995, în cauza S. W
c. Marii Britanii, parag. 34-36; hotărârile C.E.D.O. la care facem referire în cuprinsul acestei lucrări sunt
disponibile online: www.echr.coe.int)].
4 Aşadar, reglementarea procesual penală anterioară impunea folosirea metodei interpretării extensive
pentru a acoperi şi faza de punere în executare a hotărârilor penale, iar nu doar primele două faze ale procesului
penal (urmărirea penală şi judecata).
5
Legea nr. 304/3004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. nr. 827 din J 3 septembrie 2005.
După republicare, Legea nr. 304/2004 a fost modificată şi completată în mod succesiv. A se vedea Legea
nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în
toţi"; în art. 3 din Legea nr. 304/2004 se arată legalitatea competenţei organelorjudiciare şi
a procedurii judiciare, iar în art. I O se menţionează că instanţele dejudecată sunt constituite
potrivit legii. Totodată, potrivit art. 16 din aceeaşi lege „hotărârile judecătoreşti trebuie
respecţate şi duse la îndeplinire În condiţiile legit'.
In cadrul activităţii legislative, legalitatea procesului penal impune legiuitorului
obligaţia ca acesta să prevadă 1 regulile procedurale (I.ex scripta), dar şi să redacteze textul
de lege clar şi previzibil, astfel încât orice individ să realizeze care activităţi procesuale
efectuate de către organelejudiciare intră sub influenţa legii (I.ex certa).
Ca efect al principiului legalităţii, sub aspect procedural, îşi găseşte aplicabilitatea
numai principiul imediatei aplicări a legii de procedură, ceea ce înseamnă că această lege
este aplicabilă tuturor actelor efectuate şi măsurilor dispuse în cadrul activităţii procesuale,
în perioada de timp în care este în vigoare2.
Aşadar, în domeniul legilor de procedură este aplicabil principiul tempus regit
actum3, iar nu şi principiul miliar !ex (retroactivităţii legii penale mai favorabile care îşi
găseşte aplicabilitatea numai în privinţa legii penale substanţiale)4.
Legea procesual penală reglementează o serie de garanţii în scopul asigurării
efectivităţii principiului legalităţii5 :
a) aplicarea sancţiunii nulităţii cu privire la actele procesuale ori procedurale
nelegale6 ;
b) aplicarea sancţiunii excluderii probelor nelegal ori neloial administrate;
c) aplicarea sancţiunii amenziijudiciare7;
d) controlul în privinţa legalităţii actelor procesuale: de către procuror în ceea ce
priveşte activitatea organelor de cercetare penală8; de către procurorul ierarhic superior
procurorului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală; de către judecătorul de
cameră preliminară în privinţa legalităţii sesizării, a întocmirii actelor de urmărire penală,
M. Of nr. 365 din 30 mai 2012; O.U.G. nr. 81/2012 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, precum şi pentru modificarea art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară. publicată în M. Of. nr. 837 din 12 decembrie 2012. aprobată prin Legea nr. 126/2013, publicată în
M.Of nr. 251 din 30 aprilie 2013.
1 Într-o lege organică sau ordonanţă de urgenţă.
2 Independent de data comiterii infracţiunii pentru care este formulată acuzaţia penală şi de data la care
procesul penal a debutat (anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii de procedură).
3 A se vedea art. 13 alin. (2) din noul Cod de procedură penală şi art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 135/20 I O privind Codul de procedură penală.
4
Conform art. 13 alin. (I) teza a II-a din noul Cod de procedură penală este posibilă existenţa excepţiilor
de strictă interpretare de la principiul activităţii legii procesuale, principiul retroactivităţii legii procesual penale
noi sau al ultraactivităţii legii procesuale vechi, putându-se aplica doar în ipoteza legilor de procedură ce cuprind
dispoziţii tranzitorii în privinţa aplicării noimelor de procedură.
5 M. Udroiu, op. cit.. p. 6.
6 Astfel, când legea nu a fost respectată cu prilejul dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia reali
zării vreunui act procedural, există posibilitatea anulării acestuia (conform art. 280 şi art. 282 din noul Cod de
procedură penală); în ipoteza în care vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea dobândeşte caracter
absolut (conform art. 281 din noul Cod de procedură penală).
7
Conform art. 283 din noul Cod de procedură penală. amenda judiciară se aplică diferenţiat, în funcţie
de abaterile comise şi are drept lin1ite minime şi maxime suma de 100 de lei, respectiv suma de 5.000 lei.
8
Potrivit art. 300 alin. ( 1) din noua reglementare procesual penală, procurorul, în exercitarea atribuţiei de
a conduce şi supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie
efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
--
precum şi a administrării probelor 1 ; de către judecătorul de cameră preliminară cu prilejul
soluţionării plângerii cu privire la soluţiile de clasare sau de renunţare la urmărire penală; de
către instanţa sesizată cu judecarea cauzei penale; de către instanţele penale de control
judiciar învestite să judece căile de atac.
De asemenea, încălcările majore ale legii procesual penale pot să constituie
infracţiuni (de exemplu, cercetarea abuzivă - art. 280 din noul Cod penal; mărturia
mincinoasă- art. 273 din noul Cod penal etc.).
În cursul procedurilor penale, autorităţilor judiciare le incumbă obligaţia de a-şi
derula activităţile specifice cu stricta respectare a regulilor procedurale menţionate de
Constituţie, de Codul de procedură penală ori de alte legi speciale ce conţin dispoziţii
procedurale penale, asigurându-se, în acest fel, proteguirea persoanelor împotriva
ingerinţelor autorităţilor judiciare în privinţa drepturilor şi a libertăţilor pe care legea le
garantează, precum şi exigenţa dreptului la un proces echitabil2 .
În anumite cazuri, organele judiciare pot să apeleze la suplimentul analogic3 , însă, în
aceste ipoteze nu se poate ajunge la crearea unei situaţii dezavantajoase persoanei căreia i se
impută comiterea unei infracţiuni.
2. Principiul separării funcţiilor judiciare

2.1. Funcţiile judiciare
Separaţia funcţiilor judiciare constituie o regulă de bază a procesului penal român,
introdusă în arhitectura procesual penală română pentru prima dată, prin noul Cod de
procedură penală.
Subliniem faptul că acest principiu fundamental reprezintă o premieră doar cu privire
la menţionarea sa expresă în reglementarea procesual penală. Astfel, separarea funcţiilor
judiciare a existat în Codul de procedură penală intrat în vigoare în anul 1936, după cum a
existat şi în Codul de procedură penală intrat în vigoare în anul 1969.
Soluţionarea cauzei penale implică exercitarea, în cursul procesului penal, a anumitor
funcţii judiciare diferite, acestea fiind încredinţate de lege unor distincţi subiecţi procesuali,
în cadrul unor faze procesuale diferite.
Codul de procedură penală intrat în vigoare la l februarie 2014 reglementează
explicit separaţia funcţiilor judiciare, arătând în art. 3 alin. (1) că: ,,În procesul penal se
exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie
asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată; funcţia de judecată".
Potrivit art. 3 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, funcţiile judiciare se exercită din
-
oficiu 1, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
1 Potrivit art. 345 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în ipoteza în care judecătorul de cameră
preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează actele de urmărire
penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, poate dispune resti
tuirea cauzei la procuror.
3 Suplimentul analogic constituie instrumentul prin care este completată o lacună a normei procedural
penale prin aplicarea (prin analogie) a unor prevederi legale ce reglementează explicit o materie similară.
4 Subliniem faptul că nu toate funcţiile judiciare se exercită din oficiu; în acest sens, funcţia de judecată
nu se poate exercita din oficiu sub nicio formă, instanţa judecând doar în urma sesizării procurorului.
Remarcăm omisiunea legiuitorului de a consacra şi funcţia judiciară de punere în
executare a hotărârilor judecătoreşti penale.
În doctrina procesual penală' anterioară noului Cod de procedură penală au existat
opinii potrivit cărora funcţiile judiciare exercitate în cursul procesului penal erau în număr
de trei: funcţia de acuzare (de învinuire), funcţia de apărare şi funcţia de judecată (de
jurisdicţie). Cu privire la acestea s-a arătat că funcţia de acuzare, caracteristică fazei de
urmărire penală, se impune a fi departajată de funcţia de apărare, respectiv de funcţia de
judecată, caracteristică instanţelor de judecată2.
Potrivit art. 3 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, în desfăşurarea aceluiaşi
proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte
funcţii judiciare, cu excepţia funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în
judecată, care este compatibilă cu funcţia de judecată. Aşadar, noua reglementare procesual
penală consacră faptul că existenţa unui caz de cumul a funcţiilor judiciare, determină, cu
titlu de principiu, o situaţie de incompatibilitate.
De la aceste relaţii de incompatibilitate ce dau conţinut principiului separaţiei
funcţiilor judiciare3 , legiuitorul a derogat în mod direct.
În acest sens, potrivit art. 3 alin. (3) din noua reglementare, funcţia de verificare a
legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată4•
Astfel, judecătorul de cameră preliminară, după verificarea legalităţii trimiterii ori netri
miterii în judecată, va lua parte la judecarea fondului cauzei penale.
2.2. Funcţia de urmărire penală

Funcţia de urmărire penală (de anchetă) este exercitată de procuror, precum şi de
către organele de cercetare penală. Conform art. 3 alin. (4) din noul Cod de procedură
penală în exercitarea acestei funcţii judiciare, procurorul şi organele de cercetare ale poliţiei
judiciare strâng probele pentru a constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în
judecată a inculpatului.
Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor
de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea
dispoziţiilor legale, potrivit art. 300 alin. ( l ) din noua reglementare procesual penală. De
asemenea, procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl
efectueze personal.
Funcţia de anchetă cuprinde: derularea investigaţiei faptei ulterior momentului
sesizării şi al începerii urmăririi penale, supravegherea urmăririi penale efectuate de
organele de cercetare penală de către procuror, strângerea probelor, punerea în mişcare a
acţiunii penale, aprecierea în privinţa necesităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată.
1
I. Gorgăneanu, Independenţa funcţiilor procesuale, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 38.
2
Gh. Mateuţ, Necesitatea recunoaşterii separaţiilor funcţiilor procesuale ca principiu director al proce
durilor penale, în lumina Convenţiei Europene şi a recentelor modificări ale Codului de procedură penală, în
Dreptul nr. 9/2004, pp. 189-209.
3
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 63.
4
De asemenea, potrivit art. 346 alin. (7) din noul Cod de procedură penală judecătorul de cameră preli
minară care a dispus începereajudecăţii exercităfancţia de judecată în cauză.
2.3. Funcţia de dispozifie asupra drepturilor şi libertăfilor
fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală
În privinţa actelor şi măsurilor din faza de urmărire penală, care restrâng drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei 1 dispune, cu titlu de regulă, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, care exercită această funcţie procesuală.
În vederea garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor partici
pante în procesul penal se impune ca unele măsuri procesuale sau procedee probatorii
intruzive în aceste drepturi să fie asigurat un control judiciar de către judecătorul de drepturi
şi libertăţi2.
În exercitarea acestei funcţii judiciare, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune cu
privire la:
1) măsurile preventive (de exemplu: luarea măsurii arestării preventive sau a ares
tului la domiciliu, confirmarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului,
prelungirea arestului preventiv sau a arestului la domiciliu, înlocuirea măsurii preventive a
controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune cu arestul preventiv sau arestul la
domiciliu, înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestului preventiv, soluţionarea
cererilor de constatare a încetării de drept, revocare, înlocuire a arestului preventiv sau a
arestului la domiciliu, contestaţiile procurorului sau inculpatului împotriva încheierilor prin
care se dispune asupra măsurilor preventive în faza de urmărire penală etc.);
2) măsurile asigurătorii [soluţionarea contestaţiei declarate împotriva ordonanţei
procurorului privind măsurile asigurătorii, contestarea soluţiei procurorului privind
restituirea lucrurilor, soluţionarea propunerii formulate de către procuror privind valori
ficarea bunurilor sechestrate (în ipoteza în care nu există acordul proprietarului), soluţio
narea contestaţiei declarate împotriva încheierii vizând valorificarea bunurilor sechestrate
(în ipoteza în care nu există acordul proprietarului)];
3) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu (obligarea, cu titlu provizoriu, la
tratament medical sau internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului,
revocarea măsurii obligării provizorii la tratament medical sau a internării medicale a
suspectului sau inculpatului în faza de urmărire penală);
4) încuviinţarea percheziţiilor domiciliare sau informatice ori a utilizării
metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare, respectiv a altor pro
cedee probatorii (de exemplu: soluţionarea cererii formulate de către procuror privind
încuviinţarea supravegherii tehnice, soluţionarea propunerii formulate de către procuror
privind autorizarea efectuării percheziţiei domiciliare sau informatice, soluţionarea cererii
formulate de către procuror privind prelungirea mandatului de supraveghere tehnică,
soluţionarea propunerii formulate de către procuror privind autorizarea obţinerii de date
vizând situaţia financiară a unei persoane, confirmarea măsurii supravegherii tehnice
autorizate, în condiţiile legii, de către procuror etc.);
5) alte proceduri reglementate de noul Cod de procedură penală (de exemplu:
contestaţia privind depăşirea termenului rezonabil al urmăririi penale, audierea martorului
conform procedurii audierii anticipate, luarea, prelungirea, revocarea măsurii internării
nevoluntare în scopul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice etc.).
1 Dreptul la libertate, dreptul la viaţă privată etc.

2 M. Udroiu, op. cit., p. 7 şi 8.
Din economia dispoziţiilor noului Cod de procedură penală reies cazun m care
atribuţii ce cad în sarcina judecătorului de drepturi şi libertăţi, în cursul procesului penal,
pot fi efectuate şi de către alte organe judiciare. În acest sens, menţionăm: luarea de către
procuror a măsurii preventive a controlului judiciar [art. 203 alin. (2) din noua reglementare
procesual penală], reţinerea suspectului sau inculpatului de către organele de cercetare
penală sau procuror (art. 209 din noul Cod de procedură penală), luarea măsurii preventive
a arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară (în cursul procedurii de
cameră preliminară), instituţia autorizării de către procuror a interceptării convorbirilor şi
comunicărilor, pe o durată de maximum 48 de ore, în condiţiile prevăzute de lege [art. 141
alin. (]) din noul Cod de procedură penală] etc.
2.4. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii

în judecată
Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în
judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii
administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Funcţia de
verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată se exercită de către judecătorul
de cameră preliminară, acesta efectuând un control de legalitate a posteriori a actului de
trimitere în judecată, precum şi a probelor pe care acesta se întemeiază, respectiv a actelor
îndeplinite în faza de urmărire penală.
În cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară nu evaluează în
privinţa temeiniciei sau netemeiniciei trimiterii în judecată, ci numai asupra leFalităţii
actelor şi probelor din faza de urmărire penală, în cadml unui „filtru de legalitate" ce are
loc în procedură nepublică, scrisă şi necontradictorie. Prin urmare, inculpatul poate contesta
în cadrul acestei proceduri numai legalitatea sesizării instanţei, a probelor şi a actelor
procesuale sau procedurale din faza de urmărire penală, iar nu şi temeinicia acuzaţiei
procurorului.
2.5. Funcţia de judecată

Funcţia de judecată este specifică fazei de judecată, exercitându-se de instanţa de
judecată, în complete legal constituite [art. 3 alin. (7) din noul Cod de procedură penală].
În cursul fazei de judecată, completul legal învestit să judece cauza penală evaluează
temeinicia acuzaţiei procurorului, garantându-se părţilor şi subiecţilor procesuali toate
drepturile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale.
Această funcţie judiciară rezidă în administrarea şi evaluarea probatoriului în scopul
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti cu privire la temeinicia acuzaţiei penale formulate de
către procuror, precum şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să rezolve conflictul de
drept penal cu care instanţa a fost învestită.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă un principiu constituţional în conformitate cu

care, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată a priori nevinovată.

În noul Cod de procedură penală, sediul materiei este localizat în art. 4, potrivit
căruia „orice persoană' este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o
hotărâre penală definitivă".
Ca regulă de drept, prezumţia de nevinovăţie şi-a câştigat autonomia în secolul
al XVIIl-lea, fiind proclamată, pentru întâia dată, în legislaţia Statelor Unite ale Americii şi
ulterior în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789. Ulterior, prezumţia de
nevinovăţie a fost înscrisă în art. 11 din Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată
de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
De asemenea, potrivit art. 6 par. 2 din Convenţia europeană „orice persoană acuzată
de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită".
În arhitectura procesual penală română, până în anul 2003, prezumţia de nevinovăţie
era reglementată în cadrul Titlului TJI din Codul de procedură penală anterior, în art. 66
alin. (1). Potrivit acestui text de lege, învinuitul sau inculpatul nu era obligat să probeze
nevinovătia sa.
Pri� introducerea în Codul de procedură penală adoptat în 1968 a articolului 5 2, odată
cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, a fost consacrat expres faptul că orice persoană
este considerată nevinovată până la momentul stabilirii vinovăţiei sale printr-o hotărâre
penală rămasă definitivă. Au fost consacrate în sfera procedurală, în acest fel, prevederile
constituţionale reţinute în art. 23 alin. (11), care arată că „până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
Prezumţia de nevinovăţie constituie o garanţie juridico-socială acordată persoanei
căreia i se impută comiterea unei infracţiuni2. În virtutea acesteia, persoana împotriva căreia
a fost început un proces penal este prezumată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale
într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare3.
În sistemul nostru de drept, organelor judiciare le incumbă obligaţia administrării
probelor în procesul penal, suspectul sau inculpatul netrebuind să îşi dovedească nevi
novăţia şi având dreptul de a nu contribui la propria acuzare4 (ejus incubit probation qui
dicit, non qui negat).
Prezumţia de nevinovăţie, având o natură relativă, poate fi răsturnată prin dovedirea
vinovăţiei pe parcursul activităţii de probaţiune. Răsturnarea acestei prezumţii nu se poate
face decât prin probe certe de vinovăţie5• Se impune ca probele să fie administrate cu
respectarea principiilor legalităţii şi loialităţii6.
Când, drept consecinţă a administrării în întregime a probelor, se ajunge la îndoială
asupra vinovăţiei (aceasta nefiind înlăturată prin administrarea probelor noi), prezumţia de
nevinovăţie nu este considerată a fi răsturnată, orice dubiu existent profitându-i suspectului
sau inculpatului (in dubio pro rea).
1 Textul de lege vizează suspectul sau inculpatul.

2 D. Pavel, Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, în R-R.D. nr. 10/1978, p. I O.
3 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p. 122.
4 Potrivit art. 99 alin. (2) din noua reglementare „suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare".
5
6 Utilizarea procedeelor neloiale în vederea obţinerii de probe (de exemplu, ameninţări, constrângeri
fizice, provocări) aduce atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie.
În noul Cod de procedură penală a fost consacrat, ca element definitoriu cu privire la
prezumţia de nevinovăţie, principiul in dubio pro reo. În acest sens, potrivit art. 4 alin. (2),
după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor
judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. De asemenea, potrivit
art. 396 alin. (2) din noua reglementare „Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită
de inculpat".
În susţinerea acestei reguli fundamentale, art. 103 alin. (2) teza finală din noua
reglementare arată: ,,Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că
acuzatia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă".
· După cum se subliniază în doctrina procesual penală 1, prezumţia de nevinovăţie
reprezintă atât o garanţie procedurală, cât şi un veritabil drept subiectiv.
Prezumţia de nevinovăţie constituie o regulă de procedură, fiind strâns legată de
conceptul de imparţialitate a instanţei, probele neputând fi administrate în mod corespun
zător decât în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, în vederea stabilirii corecte a
situaţiei faptice şi a evitării erorilor judiciare.
Prezumţia de nevinovăţie este încălcată în situaţia existenţei unor motive (inclusiv în
absenţa unor constatări formale) care să insufle ideea că instanţa îl priveşte pe acuzat ca
fiind vinovat'. Reprezentan�i statului trebuie să se abţină de la a face declaraţii publice în
care să arate că acuzatul se face vinovat de comiterea unei infracţiuni, anterior ca vinovăţia
acestuia să fi fost stabilită, potrivit legii, de instanţa de judecată.
Prezumţia de nevinovăţie poate fi încălcată de către un judecător sau de către o
instanţă de judecată, dar şi de către o altă autoritate publică (de pildă, procurori, poliţişti). În
acest sens, în cauza Pavalache c. Românie/, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţiile procurorului care a afirmat
în faţa presei, cu prilejul arestării preventive a inculpatului, că „toate probele converg către
stabilirea cu certitudine a vinovăţiei şi că se impune condamnarea acestuia, nimeni şi nimic
neputându-l salva de la răspundere penală".
Ca o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie, legea a reglementat separaţia funcţiilor
judiciare (de exemplu, legea procesual penală stabileşte incompatibilitatea procurorului de
a fi judecător în pricina în care a realizat acte de urmărire penală etc.).
Ulterior pronunţării hotărârii definitive de achitare, nevinovăţia este consfinţită cu
efecte erga omnes. Însă, prezumţia de nevinovăţie poate fi încălcată chiar şi după rămânerea
definitivă a hotărârii de achitare, în cazul în care instanţa judecătorească ce soluţionează o
cerere de despăgubiri (conform dispoziţiilor art. 538-542 din noul Cod de procedură
penală), face anumite aprecieri din care rezultă existenţa unor suspiciuni privind nevi
novăţia celui achitat.
Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului „o hotărâre judecătorească de
respingere a cererii de acordare de despăgubiri pentru perioada în care persoana s-a aflat în
stare de arest preventiv, hotărâre întemeiată pe existenţa unor suspiciuni cu privire la
săvârşirea infracţiunii sau pe aprecierea că s-ar fi putut dispune condamnarea în cazul în
1 M. Udroiu, op. cit., pp. 11-24.
2 A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 29 iunie 2006, în cauza Panteleyenco c. Ucrainei. parag. 6i.
3 A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 14 octombrie 2011, în cauzaPavalache c. României. parag. 11 L.::.
care persoana ar fi fost acuzată de o altă infracţiune, încalcă prevederile art. 6 parag. 2 din
Convenţia europeană" 1•
De asemenea, prezumţia de nevinovăţie constituie o regulă de fond ce reprezintă un
real drept subiectiv al suspectului sau inculpatului ce trebuie respectat de către legiuitor, de
către organele judiciare şi de către terţi2. Dacă prin actele unei persoane se aduce atingere
acestei prezumţii, se poate angaja răspunderea delictuală a celui în culpă (conform
art. 1.349 sau art. 1.357 C. civ.)3.
Prezumţia de nevinovăţie, ca drept subiectiv, este proteguită şi prin incriminarea
inducerii în eroare a organelor judiciare4.
Prezumţia de nevinovăţie nu este încălcată în ipoteza efectuării unei percheziţii
corporale ori domiciliare, a prelevării de probe biologice, a interceptării comunicărilor ori în
cazul dispunerii uneia dintre măsurile preventive enumerate limitativ de art. 202 alin. (4)
din noua reglementare procesual penală.
De asemenea, nu reprezintă o nesocotire a prezumţiei de nevinovăţie încheierea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei sau admiterea cererii inculpatului de judecare în
cazul recunoaşterii învinuirii.
4. Principiul aflării adevărului
În doctrina procesual penală, principiul aflării adevărului este găsit şi sub urmă
toarele denumiri: ,,principiul veracităţii"5, şi „principiul realităţii"6.
Principiul aflării adevărului constituie o regulă de bază a procesului penal în con
formitate cu care, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului [art. 5 alin. (1) din noul Cod de procedură penală].
Aflarea adevărului în cadrul procesului penal vizează existenţa unei congruenţe între
concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei7 .
Respectarea acestei reguli fundamentale exclude posibilitatea comiterii de erori judiciare.
Situaţia faptică se stabileşte, în cadrul procesului penal, pe baza probelor legal şi loial
administrate. Părţile şi subiecţii procesuali principali au posibilitatea de a propune probe şi
de a cere administrarea lor în tot cursul procesului penal, sancţionându-se respingerea sau
1 A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 9 noiembrie 2004, în cauza De! Latte c. Olandei, parag. 30-34.
3 De exemplu, în ipoteza în care este adusă atingere onoarei şi reputaţiei. Conform art. 72 C. civ.
„1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. 2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi
reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".
4 Potrivit art. 268 din noul Cod penal: ,,1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o
anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu
amenda. 2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de
reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii împotriva celui faţă de care s-a tăcut denunţul sau plângerea
ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale".
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a li-a, 1942, p. 19.
6 I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. SOCEC, Bucureşti, 1937, p. 12.
neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului
[art. 5 alin. (2) din noul Cod de procedură penală].
Organelor de urmărire penală le incumbă obligaţia strângerii şi administrării probelor
atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În conformitate cu
art. 327 din noua reglementare, când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care
garantează aflarea adevărului, că unnărirea penală este completă şi există probele necesare
şi legal administrate, procurorul procedează la rezolvarea cauzei penale.
Verigile procesuale prin care sunt controlate soluţiile pronunţate în cauzele penale
apar ca garanţii ale respectării principiului aflării adevărului 1 . În acest sens, împotriva
actelor procurorului ori împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se
poate face plângere, în condiţiile art. 339, respectiv art. 340-341 din noul Cod de procedură
penală, iar soluţiile dispuse de către procuror sunt controlate în cadrul procedurii de cameră
preliminară, din punctul de vedere al competenţei şi al legalităţii sesizării instanţei, precum
şi sub aspectul verificării legalităţii administrării probelor (art. 342-348 din noua regle
mentare procesual penală).
De asemenea, în cursul fazei de judecată, potrivit a11. 385 din noul Cod de procedură
penală, pot fi administrate probe noi, indispensabile în vederea lămuririi faptelor sau
împrejurărilor cauzei penale. Soluţiile dispuse în primă instanţă vor putea fi controlate de
către instanţa de apel; astfel, art. 420 alin. (8) din noul Cod de procedură penală arată că
instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei,
precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.
Tot astfel, hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse controlului în cadrul căilor
extraordinare de atac2 , iar în ipoteza în care în cursul procesului penal au fost comise erori
judiciare, acestea fac obiectul procedurii prevăzute în art. 538-542 din noul Cod de pro
cedură penală (,,Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară
sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri").
Constituie limite ale principiului aflării adevărului3 :
a) aplicarea principiului non reformatio in peius cu prilejul judecării unei căi de atac;
b) existenţa unui impediment la punerea în mişcare sau la exercitarea acţiunii penale;
c) interzicerea determinării adevărului prin utilizarea probelor administrate în mod
nelegal sau neloial, care afectează în mod semnificativ şi substanţial echitabilitatea
procedurii.
Potrivit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie4, în desfăşurarea procesului penal trebuie să
se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
privire la persoana făptuitorului, sens în care organele judiciare sunt obligate să aibă rol
activ. Astfel, rezultă că instartţa de judecată, atunci când hotărăşte asupra învinuirii şi
pronunţă condamnarea, trebuie să constate că au fost obţinute şi administrate legal toate
probele necesare aflării adevărului, că prin acestea au fost lămurite toate aspectele
contradictorii şi neclare şi, deci, că soluţia rezultată din deliberare este unicul rezultat cert
impus de aceste probe.

2 În ipoteza contestaţiei în anulare (art. 426-432 din noua reglementare), a recursului în casaţie
(art. 433-451 din noua reglementare), a revizuirii (art. 452-465 din noua reglementare) şi a redeschiderii procesului
penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (art. 466-470 din noul Cod de procedură penală).
3 M. Udroiu, op. cit., pp. 24 şi 25.
4 Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5738/04.11.2004, în M. Udroiu, op. cit., p. 25.
5. Ne bis in idem
Hotărârea penală definitivă dobândeşte autoritate de lucru judecat, adică este
considerată că exprimă adevărul în cauza ce a făcut obiectul judecăţii (res iudicata pro
veritate habetur), iar un nou proces penal împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la
aceeaşi faptă nu mai este posibil (ne bis in idem).
Autoritatea de lucru judecat semnifică puterea sau forţa acordată de lege hotărârii
judecătoreşti definitive, de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi
fapt 1 •
Regula ne bis in idem, deşi nu i s-a conferit statutul de principiu fundamental al
procesului penal, a fost consacrată în arhitectura procesual penală din România începând cu
Regulamentul organic al Munteniei (13 iulie 1831)2 şi al Moldovei. Tot astfel, efectele
regulii ne bis in idem au fost reglementate în Codul de procedură penală adoptat la 2
decembrie 18643 , în Codul de procedură penală adoptat la 17 martie 19364 şi în Codul de
procedură penală adoptat la 12 noiembrie 19685 .
Regula autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive
produce două efecte6 : pe de o parte, un efect pozitiv (hotărârea penală definitivă este exe
cutorie, putându-se proceda la punerea ei în executare de către organele statului) şi, pe de
altă parte, un efect negativ obiectivat în împiedicarea unui nou proces penal îndreptat
împotriva aceleiaşi persoane, cu privire la aceeaşi faptă (exceptio rei iudicatae).
Urmarea efectului negativ, cunoscut sub denumirea de ne bis in idem, rezidă în
imposibilitatea inculpării unei persoane în privinţa comiterii unei fapte penale pentru care a
fost judecată definitiv (nemo debet bis vexari pro una et eadem causa)7 .
Potrivit art. 6 din noul Cod de procedură penală nicio persoană nu poate fi urmărită
sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a
pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă
încadrare juridică. Astfel, art. 6 din noua reglementare procesual penală cuprinde trei
garanţii diferite şi arată că nicio persoană nu va putea fi urmărită penal, judecată sau
pedepsită pentru aceeaşi infracţiune.
Conform art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (12
decembrie 2007), Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru
care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească
1
Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p. 555.
2
Potrivit art. 296 fit. g), Orice pricină criminalicească, asupra căreia se va da de vreo judecătorie o
hotărâre desăvârşită fără a fi supusă la apelaţie după rânduielile de mai sus, nu se va mai putea cerceta de
isnoavă, precum nici cel apărat, dacă odată se va desvinovăţi pravilniceşte, nu se va putea da iarăşi înjudecată
nici a se mai ponoslui tot în aceeaşi pricină.
3
Potrivit art. 383, Orice persoană achitată după lege, nu va mai putea fi apucată nici acuzată pentru
acelaşifapt.
4
Potrivit art. 474, Hotărârile sunt supuse casării (...) când prin hotărâre s-a pronunţat o pedeapsă
contra unei persoane care a maifost înaintejudecată în mod definitiv pentru acelaşi fapt.
5
Potrivit art. 10 alin. (l) fit. j) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în
mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar
dacă faptei definitivjudecate i s-ar da o altă încadrarejuridică.
6
L Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 464.
7
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 72-74.
definitivă, în conformitate cu legea, iar potrivit art. 4 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 7
la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (22
noiembrie 1984), Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile
aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat
printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
În vederea invocării autorităţii de lucru judecat, se impune a se constata întrunirea în
mod cumulativ a trei condiţii:
a) existenţa unei hotărâri penale definitive;
b) identitatea de persoană (eadem personae); astfel, între persoana faţă de care s-a
pronunţat o hotărâre penală definitivă şi persoana care ar trebui supusă unei proceduri
judiciare pentru aceeaşi faptă penală se impune să se constate identitatea;
c) identitatea de obiect (idem factum); se impune ca fapta în privinţa căreia s-a pro-
1mnţat o hotărâre penală definitivă să fie aceeaşi cu fapta penală care ar urma să fie
imputată, din nou, aceleiaşi persoane'.
În materia cooperării judiciare în materie penală, art. 8 din Legea nr. 302/20042
reglementează principiul ne bis in idem. În conformitate cu acest text de lege nu este
admisibilă cooperarea judiciară internaţională în cazul în care pe teritoriul României sau în
orice alt stat s-a derulat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă printr-o hotărâre penală
rămasă definitivă s-a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal sau pedeapsa
aplicată în cauza penală, printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, a fost executată
sau a constituit obiectul unei graţieri sau amnistii (în totalitate sau cu privire la partea
neexecutată). Cu titlu de excepţie, regulile expuse mai sus nu se vor aplica:
- dacă asistenţa este cerută în vederea revizuirii hotărârii definitive, pentru unul dintre
motivele ce justifică formularea uneia dintre căile extraordinare de atac reglementate în
noul Cod de procedură penală;
- dacă un tratat internaţional la care ţara noastră este parte cuprinde dispoziţii mai
favorabile sub aspectul regulii ne bis in idem.
Constituie garanţii în scopul aducerii la îndeplinire a conţinutului principiului ne bis
in idem3 :
a) reglementarea autorităţii de lucru judecat drept impediment la punerea în mişcare
sau la exercitarea acţiunii penale, potrivit art. 16 alin. (1) lit. i) din noua reglementare;
b) reglementarea momentului la care hotărârile judecătoreşti rămân definitive
(art. 551-552 din noul Cod de procedură penală);
c) dreptul persoanei vătămate, părţilor sau procurorului de a formula contestaţie în
anulare în cazul în care, printre altele, a intervenit condamnarea, deşi existau probe în
privinţa incidenţei autorităţii de lucru judecat [art. 426 lit. b) din noua reglementare
procesual penală].
1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că analiza ce trebuie întreprinsă în determinarea

noţiunii de idem prin raportare la criteriul fapte identice sau fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi, trebuie să
se axeze pe faptele care constituie un set de împrejurări factuale concrete privind pe acelaşi acuzat şi care sunt
legate în timp şi spaţiu.
2 Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011 cu ultimele
modificări aduse prin Legea nr. 300/2013, publicată în M. Of. nr. 772 din 11 decembrie 2013.
3 1. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 74.
6. Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
În scopul rezolvării conflictului de drept penal născut în urma comiterii infracţiunii,

organele judiciare competente au iniţiativă în începerea procesului penal, declanşând din
oficiu mecanismul procesual.
Aşadar, în vederea începerii urmăririi penale sau penttu desfăşurarea judecăţii nu se
impune cererea sau stăruinţa anumitor persoane fizice sau juridice, infracţiunile comise
prezentând pericol la adresa întregii societăţi, care, prin intermediul mijloacelor specifice,
trebuie să riposteze 1 •
Codul de procedură penală adoptat în anul 1968 a consacrat expres în art. 2 alin. (2)
principiul oficialităţii procesului penal2 . Astfel, acest text de lege arăta că „actele necesare
desfăşurării procesului penal se îndeplinesc şi din oficiu, afară de cazul când prin lege se
dispune altfel".
Noul Cod de procedură penală nu prevede în mod expres principiul oficialităţii,
reglementând însă „Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale" în
cadrul principiilor fundamentale ale aplicării legii procesuale penale, deşi această regulă nu
acoperă şi faza punerii în executare a hotărârii penale (în ultima fază procesuală, acţiunea
penală este stinsă)3 .
Chiar şi în aceste condiţii, în literatura de specialitate s-a apreciat, pe bună dreptate,
că regula de bază analizată îşi menţine caracterul de principiu fundamental pentru procesul
penal privit în ansamblu4. Astfel, a fost subliniată legătura iminentă dintre realizarea
obiectului acţiunii penale şi întregul complex de activităţi care individualizează faza punerii
în executare a hotărârii judecătoreşti.
În acest sens, art. 7 alin. (1) din noua reglementare procesual penală arată că „procu
rorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când
există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de
împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3)".
Prin noua formă a art. 7 din noul Cod de procedură penală, legiuitornl român a
revenit la denumirea de „principiul obligativităţii'', aceasta fiind reglementată în cuprinsul
art. 2 alin. (2) din Codul de procedură penală adoptat în anul 1936 conform căruia Acţiunea
penală se exerâtă de Ministerul Public. El o pune În mişcare din oficiu, când nu este
necesară o plângere sau o autorizare prealabilă.
Potrivit doctrinei procesual penale5, obligativitatea constituie principiul fundamental
în baza căruia statul are dreptul şi datoria să realizeze pretenţia punitivă. Din această regulă
de bază derivă principiile: indisponibilităţii, oficialităţii şi legalităţii.
Noua regulă de bază are o sferă de cuprindere inferioară celei a principiului oficia
lităţii procesului penal6• În acest sens, în timp ce prin consacrarea oficialităţii era regie-
1 M. Basarab. Drept procesual penal, ed. a II-a, revăzută şi adăugită_ Universitatea „Babeş-Bolyai" Cluj.
Facultatea de Drept, 1973, voi. I, p. 60.
2 Sub denumirea marginală „Legalitatea şi oficialitatea procesului penal''.
3 Principiul obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale reprezintă singura regulă de
bază dintre cele consacrate expres în Titlul I al Noului Cod de procedură penală care nu este aplicabilă în tot
cursul procesului penal.
4 T. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., p. 76.
5
Tr. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, voi. I, pp. 299 şi 230.
mentată o regulă aplicabilă în tot cursul procesului penal, prin instituirea obligativităţii
acţiunii penale este instituit un principiu care guvernează numai acţiunea penală, în
condiţiile în care noţiunile de „acţiune penală" şi ,,proces penal" nu se suprapun. Astfel, din
punct de vedere temporal, acţiunea penală nu este caracteristică întregului proces penal 1•
Reglementarea obligativităţii acţiunii penale ca principiu de bază al procesului penal
a determinat stabilirea obligaţiilor ce le incumbă organelor judiciare în privinţa declanşării
şi derulării fiecărei faze a procesului penal.
În cursul urmăririi penale, obligativitatea acţiunii penale se remarcă prin înscrierea
următoarelor prevederi în noul Cod de procedură penală:
- art. 292, text de lege care subliniază obligaţia organelor de urmărire penală de a se
sesiza din oficiu dacă află date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni;
- art. 305 alin. (l), prevedere ce instituie obligaţia organelor de urmărire penală de a
dispune începerea urmăririi penale în ipoteza în care actul de sesizare întruneşte exigenţele
legale şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale;
- art. 309, în care este prevăzută obligaţia procurorului de a pune în mişcare acţiunea
penală în cazul în care se constată că există probe din care reiese presupunerea rezonabilă
că o persoană a comis o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare
reglementate în art. 16 alin. (I) din noua reglementare procesual penală:
- art. 327 alin. (I), text de lege ce instituie procurorului obligaţia de a emite actul
procesual prin intermediul căruia se dispune trimiterea în judecată, dacă se constată că au
fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală
este completă şi există probele necesare şi legal administrate etc.
În cursul procedurii de cameră preliminară, obligativitatea acţiunii penale este
subliniată prin dispoziţiile art. 346 din noul Cod de procedură penală, text de lege ce arată
că judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii în ipoteza în care constată
legalitatea sesizării instanţei de judecată, a administrării probelor şi a efectuării actelor de
urmărire penală.
De asemenea, în desfăşurarea judecăţii, obligativitatea acţiunii penale este evidenţiată
prin prevederile art. 361 din noua reglementare, text de lege care cuprinde obligaţiile ce
incumbă instanţei în cadrul măsurilor pregătitoare şedinţei de judecată. Tot astfel, art. 396
din noul Cod de procedură penală reglementează obligaţia rezolvării acţiunii penale2 .
Întreaga suită de norme procesuale prin care este evidenţiată obligativitatea acţiunii
penale în cursul primelor trei faze procesuale prezintă reverberaţii indiscutabile şi
în privinţa caracterului oficial al punerii în executare a hotărârilor penale3 . În acest sens,
art. 553 alin. (1) din noua reglementare procesual penală arată că „hotărârea instanţei
penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori
la instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată".
Potrivit art. 7 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, procurorul este obligat să
pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu, dacă nu există vreo cauză legală de
1 În acest sens, este posibil ca urmărirea penală să se deruleze, în mare pa.tie, fără ca acţiunea penală să fi
fost pusă în mişca.t·e, după cum este posibil ca în faza punerii în executare a hotărârilor penale acţiunea penală să
nu mai existe (fiind epuizată prin judecarea conflictului de drept penal).
2 Prin condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal.
3 I. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., p. 78.
împiedicare. Din cuprinsul acestui text de lege, reiese concluzia existenţei mai multor
categorii de cauze legale ce împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale 1.
Astfel, constituie excepţii de la principiul obligativităţii acţiunii penale:
a) Renunţarea la urmărirea penală, în cazurile şi cu îndeplinirea condiţiilor expres
prevăzute de lege, în ipoteza în care procurorul constată că nu există un interes public în
realizarea obiectului acţiunii penale, potrivit art. 7 alin. (2) din noul Cod de procedură
penală. În această situaţie, în condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) şi (2) din noua regle
mentare, procurorul constată inexistenţa unui interes public care să îndreptăţească
desfăşurarea urmăririi penale şi, prin urmare, dispune renunţarea la urmărirea penală, ca
efect al principiului oportunităţii.
b) Lipsa plângerii prealabile. În cazul comiterii anumitor infracţiuni expres
prevăzute de lege2, acţiunea penală nu poate să fie pusă în mişcare, astfel că, procesul penal
nu se va putea derula în lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate. Aşadar, faţă de
infracţiunile pentru care se impune fonnularea acestui act de sesizare, obligativitatea este
suprimată în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi în privinţa
exercitării ulterioare a acesteia, având în vedere că persoana vătămată îşi poate retrage
plângerea prealabilă.
c) Lipsa autorizării sau sesizării organului competent. În anumite cazuri, legea
penală şi procesual penală (sau alte acte normative cu dispoziţii penale) reglementează
situaţii în care, având în vedere calitatea autorului sau a împrejurărilor săvârşirii infracţiunii,
sunt necesare unele autorizări sau sesizări fonnulate de către organe sau persoane expres
prevăzute de lege. Învederăm, în acest sens, infracţiunile comise de preşedintele României,
senatori, deputaţi, membri ai Guvernului, membri ai corpului diplomatic, reprezentanţi ai
unui stat străin, membri ai corpului consular, militari, personalitatea legii penale etc.
În lumina dispoziţiilor constituţionale [art. 84 alin. (2)], Preşedintele României se
bucură de imunitate, iar potrivit art. 84 alin. (2) raportat la art. 72 alin. (1) din Constituţie,
Preşedintele României nu poate să fie tras la răspundere juridică pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului.
De asemenea, potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, punerea sub acuzare a
Preşedintelui ţării pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare (art. 398 C. pen.) poate fi
hotărâtă de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două
treimi din numărul total de deputaţi şi senatori. În această situaţie, acţiunea penală se pune
în mişcare prin hotărârea Camerelor reunite ale Parlamentului, în şedinţă comună.
Competenţa de judecată revine, în această situaţie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie3 •
1 Aceste categorii sunt: renunţarea la urmărirea penală [art. 7 alin. (2) din noua reglementare]. lipsa plân
gerii prealabile a persoanei vătămate, a autorizării sau sesizării organului competent sau neîndeplinirea unei alte
condiţii prevăzute de lege [art. 7 alin. (3) din noua reglementare] şi cazurile de împiedicare reglementate în
art. 16 din noul Cod de procedură penală. De asemenea, din cuprinsul art. 7 alin. (I) al noii codificări, reiese că
obligativitatea acţiunii penale se impune a se manifesta în situaţia în care nu există alte cauze legale de împie
dicare, altele decât cele arătate în art. 2 şi 3. printre care se află şi ipoteza în care lipseşte plângerea prealabilă,
autorizarea sau sesizarea organului competent. Impedimentele arătate în art. 7 alin. (3) din noua reglementare se
repetă în art. 16 alin. (I) lit. e) din noul Cod de procedură penală.
2 Astfel de infracţiuni sunt, de exemplu: vătămarea corporală din culpă (art. 196 C. pen.), ameninţarea
(art. 206 C. pen.), agresiunea sexuală în formă simplă [art. 219 alin. (I) C. pen.], violarea vieţii private (art. 226
C. pen.), abuzul de încredere (art. 238 C. pen.), asistenţa şi reprezentarea neloială (art. 284 C. pen.) etc.
3 Astfel, imunitatea jurisdicţională penală a Preşedintelui României constituie o excepţie de la obligati-
vitatea punerii în mişcare a acţiunii penale.
Deputaţii şi senatorii, în conformitate cu art. 72 din Constituţie, nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului,
dar pot fi urmăriţi sau judecaţi pentru alte fapte 1• Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea se
face numai cu încuviinţarea Camerei din care face parte parlamentarul în cauză. Com
petenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În privinţa membrilor Guvernului2, conform art. 109 alin. (2) din Constituţie, aceştia
pot fi urmăriţi penal numai în temeiul unei sesizări formulate de Camera Deputaţilor, Senat
şi Preşedintele României, pentru fapte comise în exerciţiul funcţiei lor3 • Cu privire la
comiterea unor infracţiuni în afara exerciţiului funcţiei lor, aceştia răspund conform
dreptului comun. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea
lui din funcţie; competenţa de judecată în primă instanţă aparţine, de asemenea, Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
Infracţ;unile contra capacităţii de luptă a forţelor armate. Potrivit art. 432 C. pen.
acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului, în cazul comiterii
vreuneia dintre următoarele infracţiuni: absenţa nejustificată (art. 413 C. pen.), dezertarea
1 art. 414 C. pen.), încălcarea consemnului (art. 415 C. pen.), părăsirea postului sau comenzii
art. 4 J 6 C. pen.) şi insubordonarea (art. 417 C. pen.).
În ceea ce priveşte aplicarea legii penale în spaţiu, în temeiul principiului perso
nalităţii [art. 9 alin. (3) C. pen.], în ipoteza infracţiunilor comise în afara teritoriului
României de către un cetăţean român (sau de către o persoană juridică română), dacă
pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de
1O ani, punerea în mişcare a acţiunii penale nu se poate face decât cu autorizarea prealabilă
a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se
află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie4.
În privinţa realităţii legii penale, în ipoteza infracţiunilor comise în afara teritoriului
României de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român,
contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române, punerea în mişcare a
actiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe
lâ�gă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri
judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis, conform art. 10 C. pen.
Imunităţile jurisdicţionale diplomatice şi consulare5. În conformitate cu prevederile
convenţiilor internaţionale şi ale legislaţiei naţionale, persoanele străine care exercită
activitatea diplomatică şi consulară pe teritoriul României sunt exceptate de la jurisdicţia
penală şi civilă a statului român.
1 Se remarcă, în acest caz_ o cvasi-imunitate jurisdicţională penală a parlamentarilor.

2 Prim-ministrul, miniştrii şi alţi membri stabiliti prin lege organică, numiţi de către Preşedintele
României, pe baza votului de încredere al Parlamentului. Funcţia de secretar de stat nu este asimilată celei de
membru al Guvernului şi, prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa de a judeca în primă
instanţă infracţiunile săvârşite de secretarii de stat.
3 Conform art. 109 alin. (3) din Constituţie, cazurile de răspundere şi pedepsele ce se pot aplica mem
brilor Guvernului sunt reglementate prin Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială (republicată
în M. Of. nr. 200 din 23 martie 2007).
4 Termenul în care procurorul poale să emită autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării şi
poate fi prelungit. în condiţii.le legale. rară ca durata totală să depăşească 180 de zile [art. 9 alin. (3) C. pen.].
5 Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este prevăzută în Convenţia ONU cu privire la relaţiile diplo
matice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961. Imunitatea de jurisdicţie consulară este prevăzută în Convenţia
ONU cu privire la relaţiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 1963.
d) Cazurile prevăzute în art. 16 din noul Cod de procedură penală. Potrivit
acestui text de lege, există anumite situaţii care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea
acţiunii penale. Aceste impedimente se constituie în excepţii de la principiul obligativităţii
acţiunii penale şi produc efecte în privinţa punerii în mişcare a acţiunii penale sau a
exercitării acesteia din momentul în care probele administrate în cauza penală conduc la
reţinerea cauzei legale de împiedicare 1 .
Ca efect al cauzei de disponibilitate, cererea suspectului sau inculpatului de conti
nuare a procesului penal în ipoteza retragerii plângerii prealabile (art. 18 din noul Cod de
procedură penală) nu atrage aplicarea din nou a regulilor ce privesc oficialitatea; astfel, dacă
se constată că fapta care i se impută este infracţiune, nu se va putea dispune trimiterea în
judecată sau condamnarea, ci numai clasarea sau încetarea procesului penal.
Împăcarea. În anumite ipoteze, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, însă
exercitarea ulterioară a acesteia este lăsată sub semnul disponibilităţii. Potrivit art. 159
alin. (1) C. pen., împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii
penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres2.
7. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal3

7.1. Aspecte introductive
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, prin intermediul art. 8
din noul Cod de procedură penală, au cunoscut în premieră o consacrare în arhitectura
sistemului nostru procesual penal ca fiind reguli de bază ale aplicării legii procesuale
penale.
Astfel, potrivit formulării cuprinse în art. 8 din noua reglementare procesual penală,
Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respec
tarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, asţfel
încât să fie constatate la timp şi În mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
De asemenea, art. 21 alin. (3) din Constituţie arată că părţile au dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Termenul rezonabil al procesului penal constituie o componentă a dreptului la un
proces echitabil.
7.2. Caracterul echitabil al procesului penal

În concordanţă cu art. 8 din noua reglementare procesual penală, organelor judiciare
le incumbă obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor
procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate

2 De pildă, înşelăciunea (art. 244 C. pen.) sau înşelăciunea privind asigurările (art. 245 C. pen.).
3 Pentru o analiză detaliată a dreptului la un proces echitabil, a se vedea: C. Bârsan, Convenţia euro
peană a drepturilor omului, Ed. Ali Beck, Bucureşti, 2005; idem, Convenţia europeană a drepturi/or omului.
Comentariu pe articole. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, voi. I; idem, Convenţia europeană
a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Procedura in faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, voi. I; M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal
român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infrac�une să fie
pedepsită potrivit legii, înăuntrul unui termen rezonabil.
Astfel, legiuitorul nu face referire la vreuna dintre componentele esenţiale ale
dreptului la un proces echitabil, ci preia reglementarea scopului procesului penal din Codul
de procedură penală adoptat în 1968 1, accentuând necesitarea respectării „garanţiilor
procesuale" şi a „termenului rezonabil al procesului".
De asemenea, potrivit art. l O din Legea nr. 304/2004, toate persoanele au dreptul la
un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă
imparţială şi independentă, constituită potrivii legii.
În conformitate cu prevederile art. 1 O din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului2, orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a.fi audiată în mod echitabil şi
public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî.fie asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale, fie asupra oricărei acuzări în materie penală îndreptate împotriva sa.
Dreptul la un proces echitabil este reglementat, de asemenea, în art. 6 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ca garanţie
procedurală a drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Conform art. 6 din Convenţie, 1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei
sale in mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă inde
pendentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
indreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în
sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a
unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale
într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă
când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere interese/or
justiţiei. 2) Orice persoană acuzată3 de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va.fi legal stabilită. 3) Orice acuzat are, mai ales, dreptul: a) să.fie informat, în
termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi in mod amănunţit, despre natura şi
cauza acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare
pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el
şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să audieze sau să
solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu
înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
1 Potrivit art. l alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, ,,Procesul penal are ca scop constatarea la
timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să
fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
2 Adoptată la Paris, prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 217 A din 10
decembrie 1948.
3 Termenul de „acuzare" cuprinde atât învinuirea penală adusă unui individ, cât şi inculparea acestuia
(activităţi ce au loc în cadrul fazei de urmărire penală).
Prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenţie determină şi

obligaţia corelativă ce incumbă organelor specializate ale statului de a asigura condiţiile
.
unm atare proces I .
Titularii dreptului la un proces echitabil sunt persoanele acuzate de comiterea unei
infracţiuni, precum şi victimele infracţiunilor.
Cu caracter exemplificativ, în conţinutul dreptului la un proces echitabil trebuie a se
reţine2 :
- dreptul la informare;
- dreptul la apărare;
- egalitatea armelor;
- dreptul suspectului, inculpatului sau martorului de a păstra tăcerea şi de a nu
contribui la propria incriminare;
- legalitatea şi loialitatea administrării probelor;
- dreptul de a adresa întrebări sau de a cere audierea martorilor acuzării şi de a obţine
citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
- dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a avea acces la o instanţă
independentă şi imparţială;
- publicitatea procesului penal;
- dreptul de a fi judecat înăuntrul unui termen rezonabil;
- obligaţia motivării hotărârilor de către instanţe etc.
7.3. Noţiunea de „termen rezonabil"

În lumina prevederilor cuprinse în art. 21 alin. (3) din Constituţia României, părţile
au dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
De asemenea, potrivit art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată, judecătorilor şi procurorilor le revine obligaţia de
a rezolva lucrările în termenele stabilite şi de a soluţiona cauzele în tem1en rezonabil.
Nerespectarea repetată şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale referitoare la
rezolvarea cu celeritate a cauzelor constituie abatere disciplinară, potrivit art. 99 fit. h) din
cuprinsul aceleiaşi legi.
Noţiunea de „termen rezonabil" nu se identifică, în mod obligatoriu, cu „opera
tivitatea" procesului penal3 . Astfel, un proces penal derulat înăuntrul unui termen rezonabil
presupune întotdeauna respectarea operativităţii în activitatea organelor statului4.
Beneficiază de dreptul la desfăşurarea procesului penal înăuntrul unui termen
rezonabil toate persoanele implicate în cadrul unei proceduri penale, fie că sunt sau nu în
stare de arest. Acest drept vizează proteguirea acestor persoane de lentoarea exagerată a

3 l. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 89.
4 Anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, în doctrina procesual penală au fost
exprimate numeroase opinii în vederea instin1irii operativităţii drept principiu fundamental al procesului penal. În
acest sens, profesorul I. Tanoviceanu arată că „Justiţia în general, şi mai cu seamă cea penală, trebuie să fie
urgentă, foarte urgentă. ( ... ) repeziciunea judecării proceselor este de o nemărginită importanţă în justiţia re
presivă. ( ...). În schimb ce vedem în justiţia represivă atât la noi, cât şi aiurea? O încetineală condamnabilă în
mersul proceselor penale durând mai multe luni şi uneori ani întregi(...)"(I. Tanoviceanu, op. cit., pp. 5 şi 6).
procedurii 1 şi urmăreşte să asigure că justiţia este administrată fără întârzieri care ar putea
să îi afecteze credibilitatea sau eficienţa2 •
Cu privire la analiza respectării termenului rezonabil este vizat ca punct de debut
(dies a quo) momentul în care este formulată oficial o „acuzaţie în materie penali"
împotriva unei persoane, respectiv momentul constituirii ca parte civilă în procesul penal
sau data intervenţiei în procesul penal ori a introducerii în procesul penal a părţii res
ponsabile civilmente.
Perioada luată în calcul are ca moment final (dies ad quem) data pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, amânarea aplicării pedepsei, renunţarea la
aplicarea pedepsei sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal ori a unei soluţii de
netrirnitere în judecată dispusă de către procuror4 . În măsura în care instanţa de control
judiciar dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, durata procedurilor cu prilejul rejudecării
intră în calculul termenului5 .
Nu sunt avute în vedere perioadele de timp cuprinse între momentul dispunerii
soluţiei de clasare şi data infirmării acestei soluţii şi reluării urmăririi penale, ori perioada în
care procesul penal a fost suspendat din cauza imposibilităţii inculpatului de a lua parte la
derularea procedurilor din motive medicale6.
În decursul timpului au fost stabilite următoarele criterii în vederea determinării
caracterului rezonabil al termenelor de rezolvare a cauzelor penale7:
- complexitatea cauzei penale supuse judecăţii8 ;
- comportamentul judiciar al părţilor;
- comportamentul judiciar al autorităţilor;
- miza cauzei judiciare.
Gradul de complexitate reală a cauzei se stabileşte prin raportare la următoarele
elemente: volumul de infomrnţie din dosar, obiectul acestuia, numărul mare al inculpaţilor
şi al martorilor care trebuie audiaţi, numărul şi natura infracţiunilor9, necesitatea efectuării
unei expertize, complexitatea problemelor de drept care au incidenţă în cauza penală, durata
unor proceduri realizate prin intermediul instrumentelor de cooperare judiciară interna
ţională în materie penală 1°.
În privinţa stabilirii influenţării caracterului rezonabil sau nerezonabil de desfăşurare
a procesului penal prin raportare la comportamentul părţilor s-a arătat că utilizarea de către
parte, cu bună-credinţă, a tuturor mijloacelor puse la dispoziţie de procedura penală
1 Devansarea termenului rezonabil al procedurilor este, potrivit analizei jurisprudenţei Curţii Europene,
unul dintre cele mai frecvente capete de cerere invocate de către reclamanţi (circa 40% dintre cauzele ce se află
pe rolul instanţei europene).
2 Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p. 290.
3 Noţiunea de „acuzaţie în materie penală" semnifică notificarea oficială ce emană de la o autoritate
competentă potrivit legii, prin care se impută unui individ comiterea unei infracţiuni.
5 C.E.D.O., hotărârea din 23 septembrie 1998, în cauzal.A. c. Franţei, parag. 115.
6 C.E.D.O., hotărârea din 11 iulie 2006, în cauzaAliuţă c. României, parag. 16.
7 C.E.D.O., hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cauza F dlender c. Franţei.
ry
8 Un dosar penal complex poate să determine un termen de soluţionare mai lung, însă nu trebuie apreciat
că acest caracter complex dă naştere în mod obligatoriu unor termene lungi.
9 În special în cauzele cu implicaţii economice sau fiscale.
10 C.E.D.O., hotărârea din 29 martie 2006. pronunţată în cauzaApicella c. Italiei.
naţională nu poate duce la concluzia că se poate reţine culpa părţii 1• Astfel, unei persoane
căreia i se reproşează comiterea unei infracţiuni, nu i se poate impune să coopereze cu
autorităţile judiciare.
În ipoteza în care prelungirea procesului are loc din cauza comportamentului
dilatoriu al reclamantului2 , acesta nu poate cere constatarea nesocotirii dreptului de a fi
judecat într-un termen rezonabit3 .
Elementul vizând comportamentul organelor judiciare poate fi cercetat prin prisma
constatării eventualelor intervale de timp caracterizate prin inactivitatea organelor
specializate ale statului, declinările de competenţă, prelungirea procesului ca rezultat a unor
casări succesive4.
Statele nu pot invoca obstacolele administrative sau financiare, lipsa de experienţă a
magistratului prin raportare la noutatea infracţiunii, starea de boală a judecătorului în
vederea justificării Iipsei de celeritate a procedurilor judiciare5.
Actualul Cod de procedură penală a reglementat contestaţia privind durata rezonabilă
a procesului penal (art. 488 1 -4886), instituindu-se, astfel, o garanţie majoră în vederea
respectării dreptului la desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil6 •
Faţă de analiza termenului rezonabil, art. 4885 alin. (2) din noul Cod de procedură
penală arată criteriile în temeiul cărora judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa7
apreciază caracterul rezonabil al duratei procesului penal, după cum urmează:
a) natura şi obiectul cauzei;
b) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de partici-
panţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor;
c) elementele de extraneitate ale cauzei;
d) faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare;
e) comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din
perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva înde
plinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului;
f) comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate;
g) intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei;
h) alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.
8. Dreptul la libertate şi siguranţă

Dreptul la libertate şi siguranţă constituie un princ1pm fundamental al procesului
penal, prevăzut în Constituţia României, Convenţia europeană şi Codul de procedură
penală, în conformitate cu care în cursul procesului penal nicio persoană nu poate fi
1
C.E.D.O., hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în cauza Jetzen c. Luxemburgului.
2
De pildă, în cazul în care acesta a depus cu întârziere înscrisurile necesare rezolvării cauzei penale, s-a
sustras executării unui mandat de arestare, a făcut cereri repetate de amânare a cauzei etc.
3 C.E.D.O., hotărârea din 25 februarie 1993, în cauza Dobbertin c. Franţei, parag. 44.
4 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 87-90.
5
C.E.D.O., hotărârea din 23 martie 1999, în cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei. parag. 74.
6
Conform art. 105 din Legea nr. 255/2013. dispoziţiile art. 488 1 -4886 din actuala reglementare procesual
penală se aplică numai proceselor penale care au început după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură
penală.
7 În funcţie de faza procesuală în care procedura contestaţiei are loc.
reţinută, arestată sau privată în alt mod de libertate şi mei supusă vreunei forme de
o-estrângere a libertăţii, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege 1 •
Dreptul la libertate semnifică dreptul la libertate fizică al persoanei (sensul clasic al
1bertăţii individuale: liberte d'aller et de venir), ce rezidă în capacitatea acesteia de a se
mişca, de a se deplasa în mod liber.
O persoană poate fi privată de libertate prin: luarea măsurii reţinerii, conducerii
administrative la sediul poliţiei, executarea mandatului de aducere prin constrângere,
dispunerea arestării preventive sau arestării la domiciliu, prin arestarea provizorie în scopul
extrădării sau a emiterii mandatului european de arestare, dispunerea măsurii de siguranţă a
internării etc. În temeiul hotărârii judecătoreşti definitive, privarea de libertate există în
azul executării pedepsei principale a închisorii sau a detenţiunii pe viaţă precum şi a
măsurii educative a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie2 •
Constituţia României consacră libertatea individuală, arătând în cuprinsul art. 23:
,, l) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.
5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30
de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un
termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi
nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de
îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice
menţinerea privării de libertate.
7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac
prevăzute de lege.
8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o
înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen;
învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
l O) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie,
sub control judiciar sau pe cauţiune."
Textul constituţional priveşte două noţiuni distincte: libertatea individuală şi
siguranţa persoanei3 . Noţiunea de libertatea individuală semnifică libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca în mod liber, de a nu fi ţinută în
sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută decât în situaţiile
şi potrivit formelor prevăzute expres de Constituţie şi legi4.
1 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice. Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 72.
2 M. Udroiu. op. cit., p. 47; prin dispunerea controlului judiciar/controlului judiciar pe cauţiune există o
restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanei, iar nu o privare de libertate.
3 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ProArcadia, Bucureşti, 1993, p. 248.
4 Ibidem.
Siguranţa persoanei vizează un set de garanţii ce apără persoana în cazurile în care
autorităţile publice, aplicând legile, dispun anumite măsuri care au în vedere libertatea
individuală, garanţii ce au menirea ca aceste măsuri să nu fie ilegale 1 .
În acelaşi sens, potrivit art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului: ,, 1) Orice
persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei
hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune
sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane în scopul
împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură
de expulzare ori de extrădare.
2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o
limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa.
3) Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată
într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să
introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5) Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol, are dreptul la despăgubiri".
De asemenea, conform art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
,,orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă".
Legiuitorul român a consacrat, în noul Cod de procedură penală, noţiunile de
„libertatea individuală" şi „siguranţa persoanei", redefinind principiul libertăţii individuale
(denumirea marginală a art. 9 din noua reglementare fiind „Dreptul la libertate şi
sigu ranţă").
1
I. Muram, I. Deleanu, F. Vasilescu, A, Iorgovan, J. Vida, Constituţia României - comentată şi adnotată,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, pp. 55-60.
Art. 9 din actualul Cod de procedură penală are unnătorul conţinut: 1) În cursul
procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă. 2) Orice
măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. 3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi
iriformată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării
sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii. 4) Atunci când se
constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal,
organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz,
punerea în libertate a celui reţinut sau arestat. 5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în
mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la
repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
Actualul Cod de procedură penală instituie, prin art. 9 alin. (2) un caracter de
excepţie al măsurilor privative' sau restrictive2 de drepturi, arătând că acestea nu pot fi luate
decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de o lege previzibilă, în vederea evitării privărilor
arbitrarii de libertate. Măsurile preventive se dispun exclusiv de către magistrat (procuror,
judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau instanţă), cu excepţia
reţinerii care poate fi luată şi de către organele de cercetare penală.
Cu caracter de noutate, faţă de Codul de procedură penală adoptat în 1968, este
instituită obligaţia organelor judiciare competente de a dispune revocarea măsurii pre
ventive privative sau restrictive de libertate, dacă se constată că aceasta a fost dispusă
nelegal.
De asemenea, orice persoană faţă de care a fost dispusă în mod nelegal, în cadrul
procesului penal, o măsură preventivă privativă de libertate beneficiază de dreptul la
repararea pagubei suferite, în condiţiile art. 538-542 din noua reglementare procesual
penală.
În conformitate cu art. 5 alin. (4) din Codul de procedură penală adoptat în 1968,
persoana care era privată de libertate în cadrul procesului penal sau căreia i se restrânsese
libertatea, ilegal sau pe nedrept, avea posibilitatea de a cere repararea pagubei, în condiţiile
legii.
Dreptul de a obţine o reparaţie poate să privească repararea prejudiciului moral sau
material şi trebuie să fie concret, cert şi efectiv3 .
9. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare constituie un set de garanţii procesuale acordat de lege părţilor şi

subiecţilor procesuali în cursul procesului penal sau în cadrul unei proceduri penale, în
scopul efectuării unei apărări eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale acestora.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului4 a fost înglobat, printre drepturile
fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare.
1 Reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu.

2 Controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune.
3 C.E.D.O., hotărârea din 3 iunie 2003, în cauza Pantea c. României, parag. 270.
4 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite în anul 1948.
Potrivit art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, articol ale cărui prevederi garantează dreptul de a avea acces la o
justiţie echitabilă, persoana învinuită de comiterea unei infracţiuni trebuie să dispună de
timpul şi defacilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale.
Considerăm potrivit să amintim şi opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului,
exprimată în cuprinsul hotărârii din data de 21 aprilie 1998, dosar nr. 11/1997/975/1997, în
conformitate cu care ,,( ... ) instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de
superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului de apărare. Acest
drept, prin in1portanţa pe care o reprezintă, excedează chiar sfera intereselor învinuitului şi
inculpatului, pentru că acest drept interesează întreg procesul penal şi activitatea judiciară în
general" 1.
De asemenea, Constituţia României, adoptată în anul 199 l şi revizuită în anul 2003,
arată, în cuprinsul art. 24 că Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului
penal, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Noul Cod de procedură penală, ca lege de bază ce reglementează derularea întregului
proces penal, înscrie, între regulile fundamentale ale acestei activităţi judiciare, dreptul la
apărare în cuprinsul art. 1O, după cum urmează:
„I) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a
fi asistaţi de avocat.
2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de
timpul şi înlesnfrile necesare pregătirii apărării.
3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre
fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul
are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea
penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.
4) Inainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere
că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.
5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a
dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului
penal.
6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care
a fost recunoscut de lege".
Sunt titulari ai dreptului la apărare, potrivit art. l O alin. (1) din noua reglementare,
părţile (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesual;
principali (suspectul şi persoana vătămată). Potrivit aceleiaşi reglementări, se face distincţie
între un drept propriu al persoanelor interesate în rezolvarea cauzei penale2 şi dreptul
persoanelor interesate de a fi asistate de către un avocat.
Remarcăm, astfel, o incongruenţă între prevederea de principiu din art. 10 alin. (1) şi
o altă prevedere de principiu, respectiv art. 31 din actualul Cod de procedură penală, în
conformitate cu care Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în
condiţiile legii. Potrivit acestui din urmă text de lege, beneficiază de asistenţă juridică în
noua reglementare şi martoru/3.
1 Hotărâre publicată în R.D.P. nr. 3/1999, pp. I S I şi 152.

2 Părţile şi subiecţii procesuali principali.
3 Potrivit art. 34 din actualul Cod de procedură penală, martorul face parte din categoria altor subiecţi
procesuali.
Astfel, noua reglementare procesual penală nu a tranşat controversele doctrinare şi
jurisprudenţiale privitoare la dreptul de care beneficiază martorul de a fi asistat de către un
avocat. În practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată se acceptă,
uneori, ca martorul să se prezinte în faţa organului judiciar însoţit de un avocat, existând
posibilitatea ca în urma audierii sale să rezulte anumite elemente faptice care să justifice
bănuiala că martorul ar putea să capete calitatea procesuală de suspect 1 .
Legiuitorul a instituit, de asemenea, în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol din
actualul Cod de procedură penală, regula de bază potrivit căreia părţile, subiecţii procesuali
principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii
apărării. Sunt respectate, astfel, prevederile art. 6 par. 3 lit. b) din Convenţia europeană a
drepturilor omului.
Organelor judiciare le incumbă, în mod corelativ, obligaţia de a asigura exercitarea
deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în
cursul procesului penal. Analiza situaţiei dacă o persoană a beneficiat de timpul necesar
pentru a-şi pregăti apărarea are loc in concreto, potrivit circumstanţelor fiecărei speţe2 •
De asemenea, obligaţia organelor judiciare de a învedera suspectului şi inculpatului,
anterior ascultării acestora, că beneficiază de dreptul de a nu face nicio declaraţie este
ridicată la rangul de regulă fundamentală.
În mod surprinzător, art. 1 O alin. (6) din noul Cod de procedură penală arată că
dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost
recunoscut de lege.
Opinăm că o astfel de prevedere expresă cuprinsă într-un text care reglementează
dreptul la apărare ca principiu fundamental al procesului penal şi al tuturor procedurilor
penale constituie o inechitate, aceasta inducând reaua-credinţă în exercitarea dreptului la
- 3
aparare.
Totodată, prin introducerea acestui text de lege în noua reglementare procesual
penală este încălcat principiul egalităţii de arme, regulă fundamentală care garantează
dreptul la apărare în cursul procesului penal. Astfel, întrucât legiuitorul român a considerat
că este necesar să introducă această prevedere într-un titlu esenţial din noul Cod de
procedură penală, în mod simetric şi echilibrat trebuia să se prevadă că şi dreptul de a acuza
al Ministerului Public trebuie să se exercite cu bună-credinţă.
În vederea garantării unei apărări concrete şi efective, suspectul şi inculpatul are
anumite drepturi specifice prevăzute de lege4:
a) dreptul de a fi informat, de îndată şi înainte de a fi audiat, în legătură cu fapta
pentru care urmărirea penală se efectuează şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul
beneficiază de dreptul de a fi informat, de îndată, despre fapta pentru care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală împotriva sa, precum şi încadrarea juridică a acesteia5 ;
1 Subliniem faptul că toate legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene cunosc statutul de martor
asistat.
2 C.E.D.O., hotărârea din 12 martie 2003, în cauza 09alan c. Turciei, parag. 167-169.
3 Exercitarea oricărui drept procesual (nu doar a dreptului la apărare), în cadrul oricărei proceduri judi
ciare se bucură de bună-credinţă. În cazul încălcării prezumţiei bunei-credinţe, se poate ajunge la un abuz de
drept, acesta fiind sancţionat în toate sistemele juridice.
5 Încălcarea acestui drept poate să atragă sancţiunea nulităţii relative a actelor de urmărire penală efectuate.
Conform art. 290 alin. (2) din noua reglementare procesual penală, persoanei reţinute
i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este
suspectată şi motivele reţinerii.
Conform art. 3 din Directiva nr. 2012/13/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale,
statelor membre le incumbă obligaţia de a se asigura că persoanele suspectate sau acuzate
sunt informate în mod neîntârziat cel puţin în privinţa următoarelor drepturi procedurale
(astfel cum acestea se aplică în dreptul intern), în vederea asigurării posibilităţii exercitării
în mod efectiv a respectivelor drepturi:
- dreptul de a fi asistat de către un avocat; asistenţa juridică, prin natura sa, constituie
o garanţie esenţială a dreptului la apărare;
- orice drept la consiliere juridică gratuită, precum şi prezentarea condiţiilor ce
trebuie îndeplinite pentru dobândirea unei astfel de consilieri;
- dreptul la informare în privinţa acuzării, în conformitate cu prevederile art. 6 1 •
- dreptul la interpretare şi traducere;
- dreptul de a păstra tăcerea.
b) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penai2 ;
c) dreptul de a consulta dosarut3;
d) dreptul de a avea un avocat ales şi, în cazurile de asistenţă juridică obligatorie,
dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 51/1995
1 Conform art. 6, statele membre trebuie să se asigure că persoanele suspectate sau acuzate primesc
informaţii în legătură cu fapta penală de a cărei săvârşire acestea sunt suspectate ori acuzate. Aceste informaţii
sunt furnizate cu promptitudine şi în mod detaliat în vederea garantării caracterului echitabil al procedurilor
penale şi pentru exercitarea efectivă şi concretă a dreptului la apărare. De asemenea, statele membre trebuie să se
asigure că persoanele suspectate sau acuzate, care sunt arestate preventiv sau reţinute, sunt informate în privinţa
motivelor arestării sau reţinerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei săvârşire sunt suspectate sau
acuzate. Statele membre se asigură că. cel târziu la prezentarea fondului acuzării în faţa instanţei, sunt furnizate
informaţii amănunţite cu privire la acuzare, inclusiv natura şi încadrarea juridică a infracţiunii. precum şi forma
de participare a persoanei acuzate. Totodată, statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt
informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informaţiilor furnizate în conformitate cu prezentul
articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
2 Suspectului sau inculpatului i se atrage atenţia că, dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio conse
cinţă defavorabilă. iar, dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.
3 Potrivit art. 94 din noul Cod de procedură penală:
„ 1) Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului
pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau
informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.
3) În cursul mmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil.
Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală.
4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin
aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale,
restricţionarea se poate dispune pentru cel mult I O zile.
5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi
actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului.
6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale
subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.
7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul
dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind
măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă".
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, orice persoană are dreptul de a-şi alege în mod liber avocatul 1 ; în
scopul exercitării unei activităţi eficiente, avocaţii trebuie să fie aproape de numeroase
domenii ale gândirii, de artă, literatură, istorie, filozofie, economie politici.
e) dreptul de a propune administrarea probelor, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii, în conformitate cu prevederile legii;
f) dreptul de a face orice alte cereri, în condiţiile legii, cu privire la rezolvarea laturii
penale şi civile a cauzei;
g) dreptul de a beneficia, gratuit, de un interpret, în ipotezele în care nu înţelege, nu
se exprimă bine sau nu poate să comunice în limba română;
h) dreptul de a apela la serviciile unui mediator, în situaţiile permise de lege;
i) organelor judiciare le incumbă obligaţia citării suspectului sau inculpatului în
vederea participării la procesul penal;
j) comunicarea copiei certificate a rechizitoriului3 ;
k) dreptul de afi informat asupra drepturilor sale;
1) în cadrul dezbaterilor, inculpatului i se dă cuvântul pentru a avea aprecieri asupra
probelor în acuzare, a arăta argumentele pentru care trebuie să se reţină probele în apărare,
în vederea dezbaterii încadrării juridice etc.;
m) înainte de a încheia dezbaterile, preşedintele completului dă ultimul cuvânt
inculpatului personal; în acest moment, inculpatul are posibilitatea să-şi prezinte apărarea,
fără a fi întrerupt şi f'ară a i se pune întrebări;
n) în cursul judecării apelului, inculpatul poate formula cereri, invoca excepţii,
solicita noi probe în apărare, dezbate toate motivele de apel formulate în apărare sau pe
cele în acuzare etc.
Instituind o astfel de reglementare, statul nostru ocroteşte nu numai interesele
individuale ale cetăţenilor, ci şi interesul general al societăţii de a determina adevărul în
cauzele penale aflate, spre soluţionare, pe agenda organelor judiciare4.
I O. Principiul respectării demnităţii umane

Activităţile procesuale trebuie derulate în întregime cu respectarea demnităţii umane,
suspectul, inculpatul sau orice alt subiect procesual neputând fi supus la rele tratamente în
scopul obţinerii probelor.
1 Asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului se asigură prin intermediul avocaţilor înscrişi în tabloul
baroului din care fac parte, barou component al U.N.B.R. În practica judiciară, pe bună dreptate, s-a arătat că:
.,Neîndeplinirea obligaţiei de a încunoştinţa pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a
fi asistat de un apărător, urmată de neasistarea sa în tot cursul urmăririi penale, constituie un motiv de restituire a
dosarului pentru refacerea urmăririi penale" (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2194/1993, în I. Neagu, Tratat de procedură
penală. Partea generală, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 103).
2 D. Păuneţ, Pledoarie pentru pledoarie judiciară, în R.R.D. nr. 1/1975, p. 32; Tr. Pop, Drept procesual
penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, voi. II, p. 410.
3 Conform art. 344 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală: ,,Copia certificată a rechizitoriului şi,
după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere or� după caz, la adresa
unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoş
tinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data
comunicării, poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării
actelor de către organele de urmărire penală".
4 V. Rărnureanu, Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în faza urmăririi penale, în R.R.D.
nr. 7/1972, p. 23.
În urma aderării României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante\ legislaţia penală şi procesual penală a
suferit anumite modificări. În acest sens, a fost introdusă în Codul penal adoptat în 1968,
prin Legea nr. 20/1990, infracţiunea de tortură (art. 267 1 )2. Infracţiunea de tortură este
incriminată şi în noul Cod penal, în art. 28i3 .
Tot astfel, potrivit art. I din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată" şi, potrivit
art. 4 „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante".
De asemenea, prin intermediul Legii nr. 32/1990, a fost introdus în reglementarea
procesual penală anterioară principiul respectării demnităţii umane-1.
Constituţia României arată în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fi supus torturii şi
niciunuifel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
Noul Cod de procedură penală reglementează principiul respectării demnităţii umane
în art. 11 alin. (1 ), potrivit căruia Orice persoană care se află în curs de urmărire penală
sau dejudecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Deşi, utilizând o interpretare declarativă, acest principiu fundamental ar avea aplica
bilitate, aparent, doar în faza urmăririi renale şi a judecăţii, respectarea demnităţii umane
acţionează în tot cursul procesului penal . Astfel, respectarea demnităţii umane se asigură şi
în cadrul locurilor de detenţie, persoanele private de libertate urmând a fi deţinute în
condiţii care sunt compatibile cu respectul demnităţii umane. De asemenea, se impune ca
prin modalităţile de executare a pedepsei sau a arestului preventiv, persoana privată de
libertate să nu fie supusă la o suferinţă a cărei intensitate depăşeşte limita inevitabilă a
suferinţei pe care o implică detenţia6 •
Tortura constituie tratamentul inuman aplicat cu intenţie ce determină suferinţe fizice
sau psihice foarte grave şi crude, produse de către un reprezentant al statului (sau de o
persoană ce acţionează la instigarea sau cu consimţământul acestuia) în vederea obţinerii de
1 Convenţia a fost adoptată la New York, la JO decembrie 1980. Ţara noastră a aderat la Convenţie prin
Legea nr. 19/1990, publicată în M. Of. nr. 112 din JO octombrie 1990.
2 Ca infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei.
3
Conţinutul legal al infracţiunii de tortură este următorul: ,.(I) Fapta functionarului public care îndepli
neşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice: a) în
scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii; b) în scopul pedepsirii
ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; c) în scopul de a o
intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane; d) pe un
motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi. (2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închi
soarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei
se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (4) Tentativa la infrac
ţiunea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte. (5) Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba
de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de
excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori
al unei autorităţi publice. (6) Nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale
şi care sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele".
4
Potrivit'art. 5 1 din Codul de procedură penală anterior: ,,Orice persoană care se află în curs de urmărire
penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la trata
mente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită prin lege".
5
6 C.E.D.O., hotărârea din 11 octombrie 2011, în cauza Ciobanu c. României, parag. 71.
informaţii, mărturii sau pentru aplicarea unei pedepse pentru un act săvârşit de victimă sau
de un terţ, sau al exercitării unor presiuni asupra victimei sau a unei terţe persoane 1 •
Tratamentele degradante reprezintă relele tratamente care umilesc persoana în faţa ei
înseşi sau a altor persoane sau care o impulsionează să acţioneze neconform voinţei sau
conştiinţei sale (de pildă, pedepsele fizice degradante, discriminarea de orice natură care
pricinuieşte suferinţe morale şi psihice persoanei etc.).
Tratamentele inumane reprezintă acele rele tratamente care nu prezintă gravitatea
unor acte de tortură, comise de către un agent al autorităţii publice sau de altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al
acesteia. Sunt tratamente inumane: violenţa fizică extremă, interogatoriile prelungite în mod
nejustipcat, ameninţarea cu tortura, detenţia unei persoane în condiţii inumane etc.
In cursul procedurilor penale, supunerea la rele tratamente are caracter penal,
putându-se reţine infracţiunile de cercetare abuzivă (art. 280 C. pen.), tortura (art. 282
C. pen.), sau supunerea la rele tratamente (art. 281 C. pen.).
Principiul loialităţii administrării probelor asigură în mod direct respectarea
demnităţii umane, art. l O1 alin. (l) din noua reglementare arătând în acest sens că „este
oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe". Tot astfel, potrivit alin. (2) al
aceluiaşi articol „nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capaci
tatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care
constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă
consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare".
Probele care s-au obţinut prin supunerea persoanei la rele tratamente se exclud,
neputând să servească la stabilirea adevărului în cauza penală.
De asemenea, prin anumite prevederi existente în actualul Cod de procedură penală,
se asigură, în mod indirect, respectarea principiului demnităţii umane. În acest sens, potrivit
art. 11O alin. ( 1) din noua reglementare, în cuprinsul declaraţiei se menţionează de fiecare
dată ora începerii şi ora încheierii ascultări/. Tot astfel, potrivit art. 106 alin. (1) din noua
reglementare, organul judiciar poate întrerupe ascultarea şi, eventual, lua măsuri pentru
acordarea asistenţei medicale, în cazul în care persoana audiată prezintă semne vizibile de
oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică
de a lua parte la ascultare etc.
De asemenea, instanţa de judecată asigură respectarea principiului demnităţii umane
şi prin declararea şedinţei nepublice în ipoteza în care, prin desfăşurarea acesteia în şedinţă
publică, participantul la proces ar fi expus unor situaţii umilitoare, degradante, de natură să
îi lezeze demnitatea.
11. Principiul respectării vieţii private

Potrivit art. 11 alin. (2) teza I din noul Cod de procedură penală, respectarea vieţii
private3 , a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate.
Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă
aceasta este necesară într-o societate democratică.

2 În vederea prevenirii desfăşurării audierii pe o durata exagerată de timp.
3 A se vedea, pentru o analiză amănunţită a elementelor vieţii private, R. Chiriţă, Convenţia europeană a
drepturilor omului, comentarii şi explicaţii, voi. IT, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 38-50.
Astfel, cu titlu de principiu, organele judiciare, prin activităţile pe care le desfăşoară,
nu trebuie să aducă atingere principiului respectării vieţii private.
Dreptul la respectarea vieţii private, considerat ca fiind o faţetă a respectării perso
nalităţii umane, proclamată prin art. l din legea fundamentală ca valoare supremă, priveşte
obligaţia organelor judiciare de a lua toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a nu
permite amestecul în viaţa privată a persoanei fără consimţământul acesteia 1•
Nivelul de proteguire asigurat prin conţinutul acestui principiu fundamental al
procesului penal priveşte trei dimensiuni2 : a) respectarea vieţii private; b) respectarea
inviolabilităţii domiciliului; c) respectarea secretului corespondenţei. În cuprinsul
Constituţiei, cele trei inviolabilităţi au o reglementare distinctă, în art. 26 (,,Viaţa intimă,
familială şi privată"), art. 27 (,,Inviolabilitatea domiciliului") şi art. 28 (,,Secretul
corespondenţei").
De asemenea, potrivit art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, ,,(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale
private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. (2) Nu este admis amestecul
unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut
de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora".
În acelaşi sens, potrivit art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a
secretului comunicaţiilor".
Noţiunea de corespondenţă priveşte orice comunicare scrisă sau verbală, prin fax,
scrisori, telegrame, telex, mesaje s.m.s. (short message service), mesaje m.m.s (multimedia
messaging service), mesaje transmise prin pager, convorbiri telefonice, e-mail, prin care
două sau mai multe persoane schimbă un mesaj sau o idee3 .
Domiciliul cunoaşte o interpretare extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene, fiind
înglobat în conceptul larg de viaţă privată4• În primul rând, domiciliul este locul unde
individul îşi desfăşoară viaţa privată, viaţa de familie şi alte astfel de legături. Totodată,
constituie domiciliu şi locul unde o persoană (fizică sau juridică) îşi exercită activitatea
profesională sau comercială (cabinetul unui avocat, sediul unei societăţi etc.).
Potrivit art. 157 alin. (2) din noua reglementare procesual penală, prin domiciliu se
înţelege o locuinţă sau orice alt spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o
persoană fizică sau juridică; o maşină aflată într-un loc public nu poate fi considerată
domiciliu5•
În concordanţă cu art. 52 din Constituţia României6, în art. 11 alin. (2) teza finală din
actualul Cod de procedură penală reglementează posibilitatea restricţionării dreptului la
1 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a XN-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, voi. I, p. 169.
4 C.E.D.O., hotărârea din 7 august 2003, în cauza Hatton ş.a. c. Marii Britanii, parag. 96.
5 Comisia Europeană, decizia din 30 mai 1974, în cauza X c. Belgiei, parag. I în drept, în M. Udroiu, op.
cit., p. 56.
6 Potrivit acestui text de lege: ,,(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai
prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor
viaţă privată, cu întrunirea a două condiţii: restrângerea să fie operată potrivit legii şi să fie
necesară într-o societate democratică.
În cadrul procesului penal există posibilitatea ca organele judiciare competente să
utilizeze anumite instrumente prin care se aduce atingere vieţii private, inviolabilităţii
corespondenţei ori a secretului profesional, fără a se încălca, însă, principiul prezumţiei de
nevinovăţie. Cu titlu exemplificativ, menţionăm:
- posibilitatea percheziţionării trimiterilor poştale, secretul corespondenţei
restrângându-se, potrivit art. 138 alin. (8) şi art. 147 din actualul Cod de procedură penală;
- prin art. 138 alin. (2) din noua reglementare este prevăzută posibilitatea interceptării
comunicaţiilor persoanei (sunt avute în vedere comunicările efectuate prin telefon, sistem
informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare);
- tot astfel, prin posibilitatea localizării sau urmăririi prin mijloace tehnice a per
soanei, în condiţiile art. 138 alin. (7) din noua reglementare, viaţa privată a persoanei este
restricţionată;
- de asemenea, prin dispunerea percheziţiei domiciliare, în condiţiile art. 157 şi urm.
din noul Cod de procedură penală, se intră în conflict cu inviolabilitatea domiciliului.
În ipoteza în care imixtiunea în dreptul la viaţă privată nu este efectuată cu
respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege, fapta poate să întrunească elementele
constitutive ale infracţiunii de: violarea domiciliului (art. 224 C. pen.), violarea sediului
profesional (art. 225 C. pen.), violarea vieţii private (art. 226 C. pen.).
12. Desfăşurarea procedurilor penale în limba română. Dreptul la

asistenţă gratuită din partea unui interpret
Activitatea procesual penală, orală sau scrisă, trebuie efectuată în întregime în limba
română, aceasta fiind limba oficială în cadrul procedurilor penale. Utilizarea limbii române
în cursul acestor proceduri constituie o expresie a suveranităţii României 1•
Potrivit art. 128 din Constituţie: ,, (I) Procedura judiciară se desfăşoară în limba
română. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime
în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. (3) Modali
tăţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv prin folosirea de interpreţi
sau traducer;, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să
nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţ;. (4) Cetăţen;; străin; şi apatrizii
care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele
şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret,·
în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit".
De asemenea, potrivit art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, ,,(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. (2) Cetăţenii români
unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă
numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi tără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii".
1 Dacă anumite înscrisuri aflate în dosarul cauzei sau prezentate în faţa instanţei sunt redactate într-o altă
limbă decât cea română, acestea vor fi traduse prin intermediul unor traducători autorizaţi. Tot astfel, convor
birile, comunicările sau conversaţiile înregistrate, potrivit legii, şi care au fost purtate într-o altă limbă, sunt
transcrise în limba română, prin intermediul interpretului.
aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă, în faţa

instanţelor de judecată, în condiţiile prezentei legi. (3) În cazul în care una sau mai multe
părţi solicită să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod
gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. (4) În situaţia în care toate părţile
solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să
asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei cu respectarea
principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii. (5) Cererile şi actele procedurale se
întocmesc numai în limba română. (6) Consemnarea dezbaterilor purtate de părţi în limba
maternă se face la dictarea publică a preşedintelui şi numai în limba română. Obiecţiunile
formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri şi consemnarea acestora se rezolvă de
instanţa de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în
încheierea de şedinţă. (7) Interpretul sau traducătoml va semna pe toate actele întocmite,
pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza
traducerii sale".
De asemenea, potrivit art. 6 alin. (3) din Convenţia europeană a drepturilor omului,
,,orice acuzat are, în mod special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt,
într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse
împotriva sa; ( ...) e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere".
Potrivit art. 12 alin. (2) din noua reglementare procesual penală, ,,cetr1ţenii români
aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa
instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română". Astfel, este
consacrată posibilitatea utilizării limbii materne numai în faţa instanţei de judecată 1•
Dreptul la interpret nu constituie un drept absolut decât în privinţa caracterului
gratuit al acestuia. Având în vedere că este posibil refuzul de a fi traduse unele părţi ale
dosarului ori de a fi numit un interpret, dacă reclamantul înţelege şi vorbeşte limba utilizată,
dreptul la interpret nu are, din acest punct de vedere, un caracter absolut'.
Legiuitoml a reglementat dreptul la asistenţă gratuită din partea interpretului în cazul
în care:
a) părţile şi subiecţii procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu
se pot exprima în limba română, potrivit art. 128 alin. (4) din legea fundamentală şi art. 12
alin. (3) din noul Cod de procedură penală;
Art. l 07 alin. (1), respectiv art. I 11 alin. (1) cu referire la art. 107 alin. (1) din
actualul Cod de procedură penală, reglementează obligaţia procedurală ce cade în sarcina
organelor judiciare ca, la începutul primei ascultări, să întrebe părţile şi subiecţii procesuali
principali dacă solicită un interpret, dacă nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se
pot exprima3 •
Interpretul poate fi ales de părţi ori persoana vătămată, ori desemnat de către
organele judiciare, dintre interpreţii autorizaţi, conform legii4 . În cazul în care ascultarea are
1 În reglementarea procesual penală anterioară, acest drept se putea exercita în faţa organelor judiciare,
fiind vizate atât organele de urmărire penală, cât şi instanţele de judecată.
1 Audierea prin interpret este reglementată în mod amănunţit prin prevederile art. 105 din noua regle
mentare.
4 În cazurile excepţionale, când se impune dispunerea cu rapiditate a unei măsuri procesuale ori în ipo
teza în care nu se poate asigura un interpret autorizat, ascultarea poate să aibă Joc în prezenţa oricărei persoane
care poate să comunice cu cel ascultat. În acest caz, organul judiciar trebuie să reia audierea prin interpret de
îndată ce aceasta devine posibilă
loc prin intermediul interpretului, declaraţia va fi semnată şi de către acesta. De asemenea,
dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, ascultarea se efectuează cu
participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special; într-un
asemenea caz, comunicarea se poate face şi în scris.
Conform art. 12 alin. (3) din noua reglementare procesual penală, este asigurată
părţilor şi subiecţilor procesuali principali, gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de
piesele dosarului penal, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.
Aceasta nu presupune, însă, ca toate actele efectuate în cursul urmăririi penale sau judecăţii
să fie traduse'.
În acest sens, art. 329 alin. (3) din noua reglementare procesual penală arată că, dacă
inculpatul nu cunoaşte limba română, se vor lua măsuri în vederea traducerii autorizate a
rechizitoriului2. În cazul în care nu există traducători autorizaţi, traducerea actului procesual
de trimitere în judecată se efectuează de către o persoană care poate să comunice cu
inculpatul.
b) cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale doresc să îşi exercite dreptul
de a se exprima în limba maternă în fata instanţelor de judecată.
În cazul în care una sau mai ,;,mite părţi doresc să se exprime în limba maternă,
instanţele de judecată trebuie să asigure, gratuit, folosirea unui interpret sau traducător
autorizat. Cererile scrise şi actele procedurale se întocmesc întotdeauna în Jimba română.
Dezbaterile purtate de către părţile în proces în limba maternă vor fi înregistrate,
consemnându-se în lin1ba română.
De asemenea, în temeiul art. 329 alin. (4) din noul Cod de procedură penală,
inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale, poate cere să îi fie comu
nicată o traducere a rechizitoriului în linlba maternă.
Nerespectarea de către organele judiciare a dreptului suspectului sau inculpatului la
asistenţă gratuită din partea interpretului aduce atingere dreptului la un proces echitabil.
Astfel, actele procesuale sau procedurale realizate cu încălcarea acestui drept vor fi lovite
de sancţiunea nulităţii relative, în condiţiile art. 282 din noua reglementare procesual
penală.
1 Art. 3 al Directivei 20 I 0/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 20 I vizând

dreptul la interpretare şi traducere în cursul procedurilor penale, disponibilă online (www.eur-lex.europa.eu)
denumit Dreptul la traducerea documentelor esenţiale arată că: ,,(1) Statele membre se asigură că persoanele
suspectate sau acuzate, care nu înţeleg limba în care se desfăşoară procedurile penale respective, li se fumizează
într-un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esenţiale pentru a se garanta faptul că
respectivele persoane pot să îşi exercite dreptul la apărare şi pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
(2) Documentele esenţiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act
de inculpare şi orice hotărâre judecătorească. (3) Autorităţile competente decid în fiecare caz în parte dacă mai
există şi alte documente esenţiale. Persoanele suspectate sau acuzate sau avocaţii acestora pot înainta o cerere
motivată în acest scop. (4) Nu se impune obligaţia de a traduce acele părţi din documentele esenţiale care nu sunt
relevante pentru obiectivul de a permite persoanelor suspectate sau acuzate să cunoască cazul instrumentat
împotriva lor. (5) Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile din legislaţia naţională, persoa
nele suspectate sau acuzate au dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este
necesară traducerea documentelor sau a unor părţi din acestea şi că, atunci când s-a asigurat traducerea, res
pectivele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că traducerea nu este de o calitate suficientă pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor".
2 Astfel, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente le este asigurată doar luarea la
cunoştinţă, prin intermediul interpretului, a actelor şi lucrărilor dosarului, nu şi obţinerea traducerii gratuite a
actelor esenţiale din cauză..
13. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal
Deşi principiul egalităţii persoanelor în procesul penal nu este consacrat în mod
expres în Codul de procedură penală, ca principiu fundamental al aplicării legii procesuale
penale române, acesta rezultă din cuprinsul prevederilor constituţionale care reglementează
principiul general al egalităţii între cetăţeni, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice,
prec� şi accesul liber la justiţie.
In acest sens, art. 4 alin. (2) din legea fundamentală face referire la unitatea poporului
şi egalitatea între cetăţeni fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Potrivit art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, foră privilegii şifără discriminări, iar nimeni nu este mai presus de lege.
De asemenea, în art. 21 din Constituţie se menţionează accesul liber la justiţie, ca
drept fundamental al persoanei, arătându-se că: orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept" şi „părţile au dreptul la un proces echitabil.
Tot astfel, art. 124 alin. (2) din legea fundamentală arată că justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi.
Transpunerea normelor constituţionale amintite în norme cu aplicabilitate în materia
activităţii judiciare s-a efectuat prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Potrivit art. 6 al acestui act normativ, ,,orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la
un proces echitabil", iar „accesul la justiţie nu poate fi îngrădit".
De asemenea, potrivit art. 7 din Legea nr. 304/2004, ,,toate persoanele sunt egale în
faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări", iar ,justiţia se realizează în mod egal pentru
toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare
sexuală, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii
discrin1inatorii".
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este evidenţiat, mai întâi, prin
faptul că aceleaşi reguli procesuale au aplicabilitate asupra tuturor persoanelor 1 • Această
concluzie rezultă din art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, în care se prevede că cetăţenii
sunt egali în faţa legii2.
De asemenea, în materie procesual penală, principiul egalităţii persoanelor presupune
că instrumentarea şi soluţionarea cauzelor penale se efectuează de către aceleaşi organe
judiciare.
Existenţa competenţei personale a organelor judiciare pentru ipoteza în care
infracţiunile sunt săvârşite de către persoane care deţin o anumită calitate (avocaţi, ma
gistraţi, deputaţi, senatori etc.), nu constituie o excepţie de la acest principiu, deoarece
atragerea competenţei unui anumit organ judiciar nu se întemeiază pe criterii de naţio
nalitate, rasă, sex, religie ş.a.m.d.
În doctrina procesual penală3 s-a exprimat opinia conform căreia se impune o
consacrare expresă a acestui principiu în Codul de procedură penală, pornind şi de la
considerentul că în codurile de procedură penală ale altor state, principiul egalităţii
persoanelor este reglementat ca regulă fundamentală a procesului penal.
1 I. Neagu, M. Damasch.in, op. cit., p. 118.

2 Aşadar, şi în faţa legii procesual penale.
3 I. Neagu, M. Damaschin. op. cit., p. 118.
Capitolul al 111-lea
Participantii în procesul penal
Secfiunea I
Aspecte generale privind participanJii în procesul penal
Cu ocazia definirii procesului penal, subliniam că acesta constituie activitatea
reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare, cu participarea avocatului, a
părţilor şi a subiecţilor procesuali, în vederea constatării la timp şi în mod complet a fap
telor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală'.
Noţiunea de participanţi prezintă o semnificaţie distinctă în materia dreptului
procesual penal faţă de cea din dreptul penal; în vreme ce, sub aspectul dreptului penal
material, participanţii sunt persoanele ce au colaborat la comiterea infracţiunii (în calitate de
coautor, instigator sau complice), sub aspectul dreptului procesual penal, participanţii
reprezintă subiecţii procesuali care înfăptuiesc diferite activităţi procesuale.
Doctrina procesual penală2 conferă, pe de altă parte, noţiunii de participanţi în
procesul penal două accepţiuni. În sens larg, noţiunea de participanţi îi cuprinde pe toţi cei
care iau parte la derularea activităţilor în procesul penal (organele judicfr�re, părţile, apă
rătorul, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali). In sens restrâns,
participanţi în cadrul procesului penal sunt doar organele judiciare, părţile, subiecţii
procesuali principali şi avocatul.
Având în vedere că între participanţii la procesul penal se fixează raporturi juridice
procesual penale, aceştia dobândesc şi calitatea de subiecţi procesual{
Subiecţii procesuali au fost clasificaţi4 în două categorii: subiecţi oficiali şi subiecţi
particulari. Din prima categorie fac parte subiecţii judiciari (persoane ce alcătuiesc organe}e
judiciare, respectiv magistraţii şi organele de cercetare penală) şi subiecţii extrajudiciari5. In
categoria subiecţilor particulari au fost înglobaţi subiecţii principali (respectiv, părţile) şi cei
secundari (alte persoane).
Regimul juridic al fiecărui participant în procesul penal trebuie cunoscut cu multă
precizie pentru că un subiect nu poate să ocupe poziţii între care există incompatibilitate.
Organele judiciare participante la desfăşurarea procesului penal sunt următoarele:
organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară şi instanţele de judecată. Acestea au drepturi şi obligaţii procesuale
în apărarea intereselor generale ale societăţii şi acţionează în procesul penal în numele
statului.
1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. I I şi 12.
4 V. Dongoroz în V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., p. 85.
5 Persoane care au atribuţii de conducere sau de control, comandanţii de nave sau aeronave etc., adică
organele de constatare.
Părţile în cadrul procesului penal sunt persoanele fizice sau juridice care au un
interes direct cu privire Ia soluţionarea acţiunii penale sau a acţiunii civile născute din
comiterea infracţiunii. Cu caracter de noutate, actualul Cod de procedură penală defineşte
părţile în art. 32 alin. (1) ca fiind subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se
exercită o acţiune judiciară. Sunt părţi în procesul penal, astfel, persoanele care au drepturi
sau obligaţii născute din exercitarea acţiunii penale sau acţiunii civile.
Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente, potrivit art. 32 alin. (2) din noua reglementare procesual penală.
Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii,
potrivit art. 31 din actualul Cod de procedură penală, având o poziţie specială între
participanţi1 . Astfel, deşi apărătorul nu este interesat în cauza penală în mod direct, în nume
propriu, se situează pe poziţia părţii căreia îi acordă asistenţă juridică.
Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată. Aceştia au
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai
acestora, potrivit art. 33 alin. (1) şi (2) din actuala reglementare procesual penală.
În categoria altor subiecţi procesuali intră, potrivit art. 34 din noua reglementare:
martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare,
precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obli
gaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
Prezenţa participanţilor enumeraţi mai sus nu este întâlnită în cadrul oricărui proces
penal, numărul lor, precum şi caracterul complex al activităţilor pe care aceştia le
întreprind, depinzând de împrejurările concrete ale fiecărei cauze în parte. În toate cauzele
penale, însă, se regăsesc anumiţi participanţi (organele judiciare, toate sau doar o parte a
acestora, precum şi suspectul sau inculpatul).
Secţiunea a II-a
Organele judiciare - participanţi în procesul penal
1. Instanţele judecătoreşti
I. I. Consideraţii preliminare
În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modi
ficările şi completările ulterioare, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică,
imparţială şi egală pentru toţi, realizându-se prin instanţele judecătoreşti prevăzute în mod
expres în lege.
Instanţele judecătoreşti, prin prisma sarcinilor ce le incumbă, se înfăţişează ca subiect
principal al activităţii procesual penale2 •
Cu caracter de noutate, actuala reglementare procesual penală a introdus noi instituţii
care funcţionează în cadrul instanţelor judecătoreşti3 , respectiv judecătorul de drepturi şi
1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 142.
3 Instanţele judecătoreşti înţelese ca unităţi ale sistemului prevăzut în legea fundamentală şi în Legea
nr. 304/2004.
Participanţii in procesul penal 71
libertăţi (prevăzut în art. 53 din noua reglementare) şi judecătorul de cameră preliminară
(prevăzut în art. 54 din noua reglementare).
Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară funcţionează
în cadrul instanţei, deţinând competenţe speciale. Alături de aceştia, îşi desfăşoară acti
vitatea şi judecătorii care soluţionează cauza; în terminologia Codului de procedură penală,
aceştia poartă denumirea de instanţă de judecată 1 .
Astfel, tabloul judecătorilor din cadrul organelor judiciare este format din: judecă
torul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi judecătorul care participă
la rezolvarea cauzelor penale şi care se pronunţă printr-o hotărâre judecătorească, denumit
în legea procesual penală instanţă de judecată.
1.2. Noţiunea şi rolul instanţelor judecătoreşti

Din punct de vedere terminologic, se face distincţie2 între noţiunea de „instanţă
judecătorească" şi cea de „instanţă de judecată". În acest sens, instanţa judecătorească
vizează o verigă a sistemului organelor judecătoreşti Gudecătorie, tribunal, curte de apel,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Noţiunea de instanţă de judecată priveşte organul
judiciar concret (completul de judecată competent să judece sau să soluţioneze o anumită
cauză penală).
Astfel, în cadrul unei instanţe judecătoreşti îşi derulează activitatea mai multe
instanţe de judecată (în sens de complete de judecată).
Conform art. I alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, puterea
judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
Tot astfel, art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
arată că magistratura constituie activitatea judiciară desfăşurată de către judecători în
vederea înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale
societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Instanţa judecătorească are drept principală funcţie pe aceea de jurisdicţie (de rezol
vare a conflictului de drept apărut din încălcarea unei norme penale. prin pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti care să dobândească autoritate de lucru judecat, din momentul
rămânerii definitive). Această funcţie implică, alături de puterea de a statua definitiv cu
privire la condamnarea inculpatului sau a exonerării sale de orice răspundere penală
Ourisdictio) şi puterea de constrângere, prin supunerea persoanei condamnate la executarea
pedepsei pronunţate (imperium/.
Celelalte organe judiciare pot şi ele dispune anumite acte cu privire la desfăşurarea
procesului penal (uneori, acestea au o importanţă deosebită, de pildă: clasarea, trimiterea în
judecată etc.), însă acestea nu sunt acte de jurisdicţie, neavând autoritate de lucru judecat şi
neconstituind soluţii propriu-zise ale cauzei penale.
Alături de activitatea de judecată propriu-zisă (care presupune rezolvarea conflictelor
de drept penal), instanţele judecătoreşti au atribuţii şi în ceea ce priveşte soluţionarea
anumitor aspecte adiacente acelora care vizează tragerea la răspundere penală (de pildă,
1 Această noţiune nu se confundă cu instanţa în sensul de unitate a sistemului judiciar ( care poate fi jude
cătorie, tribunal etc.).
2 N. Volonciu, op. cit., p. 147.
soluţionarea conflictelor de competenţă ivite între instanţele inferioare sau aplicarea

anumitor proceduri speciale: procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare,
procedura reabilitării judecătoreşti, procedura privind cooperarea judiciară internaţională şi
punerea în aplicare a tratatelor internaţionale în materie penală etc.).
1.3. Organizarea instanţelor judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti din România sunt organizate şi îşi desfăşoară activitatea
într-un sistem unitar 1, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie2 şi art. 2 alin. (2) din Legea
nr. 304/2004.
În conformitate cu principiul sistemului unitar, instanţele judecătoreşti din ţara
noastră compun un sistem unic de organizare, în fruntea căruia se află un organ judecă
toresc suprem (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), care îndeplineşte controlul general asupra
activităţii de judecată.
Instanţele judecătoreşti, în actuala structură, sunt următoarele:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apet3 ;
c) tribunale;
d) tribunale specializate4;
e) instanţe militare;
f) judecătorii.
După cum rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (I) din legea fundamentală şi art. 2
alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în vârful instanţelor judecătoreşti se găseşte Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, instanţa supremă este organizată în
patru secţii (Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală5 şi Secţia de contencios
administrativ şi fiscal) şi Secţii Unite. Tot astfel, în organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie se includ: Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi 4 complete de 5 judecători, fiecare cu
competenţă proprie.
În Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, sunt cuprinse
prevederi vizând organizarea şi funcţionarea instanţelor de judecată6. În art. 35 alin. (2),
art. 36 alin. (3) şi art. 39 alin. (1) din acelaşi act normativ se prevede că la nivelul curţilor de
1 I. Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Independentă „Titu Maiorescu",
Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 149.
2 Potrivit acestui text de lege, în România justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe stabilite de lege.
3 Anterior reformei introduse prin Legea nr. 92/1992, din această structură lipseau curţile de apel,
instanţele fiind ordonate ierarhic în trei paliere. Actuala organizare a reintrodus în tabloul organelor judecătoreşti
curţile de apel, instanţe cu o veche tradiţie în ţara noastră şi care au funcţionat până în anul 1947.
4 Tribunalele specializate au fost introduse în structura autorităţii judecătoreşti în anul 2004. Potrivit
art. 142 alin. ( l) din Legea nr. 304/2004, datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate, judeţele
şi localităţile în care vor începe să funcţioneze, denumirea acestora, precum şi domeniile în care vor funcţiona se
stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului Justiţiei, cu avizul conform al C.S.M.
5 Secţia penală a „absorbit" fosta secţie militară, aceasta din urmă fiind desfiinţată prin Legea
nr. 153/1998 privind modificarea şi completarea Legii nr. 56/1993 a C.S.J., publicată în M. Of. nr. 267 din
17 iulie 1998.
6 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele civile şi instanţele militare.
Participanţii în procesul penal 73
apel, tribunalelor şi judecătoriilor pot să funcţioneze secţii sau, după caz, complete specia
lizate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze privind con
flicte de muncă şi asigurări sociale, cauze de contencios administrativ şi fiscal, societăţi
comerciale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii şi, în raport cu natura şi
numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale.
Potrivit art. 3 8 din acelaşi act normativ, ,judecătoriile sunt instanţe fără personalitate
juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele Municipiului Bucureşti". Numărul şi loca
lităţile de reşedinţă sunt arătate în Anexa nr. 1 A din Legea nr. 304/2004 1 •
Conform art. 36 din Legea nr. 304/2004, în fiecare judeţ funcţioneazli un tribunal, cu
sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Bucureşti funcţionează, de asemenea, un
tribunal.
Potrivit Anexei nr. JC la Legea nr. 304/2014, în ţara noastră sunt 15 Curţi de Apel,
fiecare exercitându-şi competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe tribunale2 .
Potrivit art. 42 din Legea nr. 304/2004, prin raportare la volumul de activitate, la
natura şi complexitatea cauzelor deduse judecăţii, pentru curţile de apel, tribunale şi
judecătorii se pot înfiinţa sedii secundare cu activitate permanentă în alte localităţi din judeţ
sau în municipiul Bucureşti.
Potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, instanţele militare sunt tribunalele
militare3 şi Curtea Militară de Apel Bucureşti4 [art. 56 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 a
fost modificat prin art. 72 pct. 12 din Legea nr. 255/2013; anterior acestei modificări, în
eşichierul instanţelor militare era prevăzut şi Tribunalul Militar Bucureşti, desfiinţat în
prezent].
Instanţele judecătoreşti din ţara noastră sunt conduse de către un preşedinte ce
îndeplineşte sarcinile manageriale în vederea unei eficiente organizări a activităţii acestora.
Faţă de volumul de activitate şi de complexitatea cauzelor, la curţile de apel, tribunale şi
tribunale specializate, preşedintele poate fi ajutat de 1-2 vicepreşedinţi, iar la judecătorii,
preşedintele poate fi ajutat de către un vicepreşedinte5 .
Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai instanţei supreme sunt numiţi
de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe o
perioadă de 3 ani (cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, potrivit art. 53 din Legea
nr. 303/2004).
Numirea în funcţiile de preşedinte sau vicepreşedinte la judecătorii, tribunale,
tribunale specializate şi curţi de apel se realizeazli de către Consiliul Superior al
Magistraturii, în urma derulării unui examen sau concurs.
1 Bunăoară, în Bucureşti funcţionează 6 judecătorii, câte una pentru fiecare sector. În judeţul Ialomiţa
funcţionează un număr de 3 judecătorii, şi anume: Judecătoria Slobozia, cu sediul în municipiul Slobozia;
Judecătoria Feteşti, cu sediul în oraşul Feteşti; Judecătoria Urziceni, cu sediul în oraşul Urziceni.
2 De pildă, Curtea de Apel Bucureşti îşi exercită competenţa în Bucureşti şi judeţele Ialomiţa, Ilfov,
Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman, având ca localitate de reşedinţă municipiul Bucureşti.
3 Potrivit Anexei nr. 2 din Legea nr. 304/2004, pe teritoriul României sunt organizate şi funcţionează un
număr de 4 tribunale militare, după cum urmează: Tribunalul Militar Bucureşti, cu reşedinţa în municipiul
Bucureşti; Tribunalul Militar laşi, cu reşedinţa în municipiul Iaşi; Tribunalul Militar Cluj, cu reşedinţa în
municipiul Cluj-Napoca; Tribunalul Militar Timişoara, cu reşedinţa în municipiul Timişoara.
4 În art. 61 din Legea nr. 303/2004 se prevede că în municipiul Bucureşti funcţionează Curtea Militară de
Apel, fiind singura instanţă de acest fel.
5 Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, la Curtea de Apel Bucureşti şi la Tribunalul Bucureşti,
preşedintele poate fi ajutat de 1-3 vicepreşedinţi.
Potrivit art. 39 din Legea nr. 303/2004, în cadrul curţilor de apel şi tribunalelor pot
funcţiona secţii 1 sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale,
cauze cu minori şi familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind con
flicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă,
concurenţă neloială, precum şi în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi
fluviale sau pentru alte materii.
1 .4. Compunerea completului de judecată

1.4.1. Aspecte generale privind alcătuirea şi modul de lucru al completelor
de judecată
În sens lega!2, noţiunea de complet de judecată priveşte numărul de judecători care
participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu şi care pot lua
hotărârea judecătorească, în urma deliberării.
În acest sens, art. 354 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală arată că instanţa
judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, iar art. 394
alin. (I) din actuala reglementare prevede că hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului
membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării. Tot
astfel, potrivit art. 400 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, minuta în care se
consemnează rezultatul deliberării se semnează de membrii completului de judecată.
În literatura de specialitate3 se face distincţie între noţiunea de „compunere a
instanţei" şi cea de „constituire a instanţei". În acest sens, prin compunerea instanţei se
înţelege numărul judecătorilor care fac parte din completul de judecată ca organ juris
dicţional desemnat a rezolva o anumită cauză, în vreme ce, prin constituirea instanţei se are
în vedere nu numai organul jurisdicţional, ci alcătuirea instanţei cu procuror şi grefier.
Prin „compunere" se înţelege alcătuirea organelor simple, în timp ce prin „constituire"
se are în vedere alcătuirea organului complex4. Astfel, o instanţă de judecată, când procedează
la judecată, este un organ complex, alcătuit din judecător, procuror şi grefier.
Potrivit prevederilor art. 52 din Legea nr. 304/2004, colegiile de conducere5 sunt cele
care stabilesc, la începutul anului, compunerea completelor de judecată, urmărind
asigurarea continuităţii completului: schimbarea membrilor completelor se realizează în
mod excepţional, conform criteriilor stabilite de Regulamentul de ordine interioară a
instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secţiilor, la
nivelul acestei instanţe, sunt stabiliţi de către preşedinţii de secţii; compunerea completelor
astfel determinată este transmisă, pentru aprobare, Colegiului de conducere al instanţei
supreme6.
1 Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de către un preşedinte de secţie.

2 A se vedea art. 54 din Legea nr. 304/2004, republicată.
3 I. Neagu, op. cit., pp. 139 şi 140.
4 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, 1942, p. 93.
5 În cadrul fiecărei instanţe funcţionează câte un colegiu de conducere care decide cu privire la proble
mele generale de conducere ale instanţei şi îndeplineşte un set de atribuţii.
6 Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi
constituit cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii
instanţei supreme.
Participanţii În procesul penal 75
În cadrul curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor ori în cadrul tribunalelor
specializate pentru minori şi familie pot fi constituite secţii sau complete specializate; cu
privire la stabilirea completelor specializate, acestea se pot înfiinţa de către preşedintele
instanţei, la propunerea colegiului de conducere, potrivit art. 41 alin. (2) din Legea
nr. 304/2004, republicată.
Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia, în
conformitate cu art. 52 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată.
În privinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 304/2004,
republicată, arată că în cazul in care preşedintele de secţie nu face parte din completul de
judecată, judecătorii prezidează completul prin rotaţie.
1.4.2. Numărul de judecători din completele de judecată
1.4.2.1. Aspecte preliminare

În ceea ce priveşte numărul persoanelor care compun completul de judecată, în
sistemul judiciar se întâlnesc două sisteme: monocratic (unipersonal) şi colegial
(pluripersonal) 1 . În cadrul sistemului monocratic, judecata este realizată de către un singur
judecător, în timp ce în sistemul colegial, judecata se realizează de către mai mulţi
judecători.
În favoarea sistemului unipersonal, în doctrină2 au fost prezentate mai multe
argumente, respectiv: a) responsabilizarea şi specializarea judecătorilor; b) simplificarea
actului de înfăptuire a justiţiei; c) reducerea numărului judecătorilor, fapt care ar conduce la
o mai bună selecţie şi remunerare a acestora.
Cu privire la sistemul pluripersonal, elementele pozitive ar fi următoarele3 : a) justiţia
poate deveni mai eficientă datorită schimbului de idei dintre judecători; b) controlul
reciproc al judecătorilor avantajează imparţialitatea; c) judecătorii tineri se pot forma din
punct de vedere profesional alături de magistraţii cu experienţă. Totodată, împotriva
sistemului colegial au fost expuse o serie de argumente: a) costurile justiţiei devin mai
ridicate; b) scade operativitatea şi uşurinţa actului de justiţie; c) preşedintele de complet
poate să influenţeze restul membrilor acestuia.
1.4.2.2. Numărul de judecători din completele de judecată constituite la

instanţele civile
În decursul ultimelor decenii, în desfăşurarea proceselor penale în ţara noastră au fost
folosite ambele sisteme de compunere a completului de judecată4 •
În momentul de faţă, potrivit art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară:
1 V. Rămureanu, Consideraţii generale privind compunerea instanţei penale, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 28.
2 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria generală, voi. I, pp. 50 şi 51;
acelaşi autor expune, ca şi contraargumente faţă de sistemul monocratic: a) lipsa specializării, judecătorul
neputând îndeplini în acelaşi grad de perfecţiune toate cunoştinţele cerute de un bun magistrat; b) arbitrariul
soluţiilor pronunţate; c) posibilitatea ridicată de corupere.
4 A se vedea, pentru o analiză detaliată în acest sens, I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 137-139.
a) cauzele date, conform legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,
tribunalului (tribunalului specializat - n.a.) şi curţii de apel se judecă în complet format
dintr-un singur judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări
sociale 1 '·
b) contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de
drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale se
soluţionează în complet format dintr-un judecător;
c) contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală
în primă instanţă de judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un
judecător;
d) apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet
format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Precizăm că, în reglementarea noului Cod de procedură penală, nu poate fi
desfăşurată o judecată în recurs la nivelul instanţelor judecătoreşti, altele decât Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie (numai această instanţă având competenţa de a judeca recursul în
casaţie). Astfel, compunerea completului de recurs de 3 judecători nu este aplicabilă în
materie penală, cu excepţia instanţei supreme.

instanţele militare
Din cuprinsul Legii nr. 304/2004, republicată, nu rezultă norme juridice care
reglementează compunerea completelor de judecată care îşi derulează activitatea în cadrul
instanţelor militare.
Astfel, stabilirea modului în care sunt compuse aceste complete se realizează prin
raportare la art. 2 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecă
toreşti2 , conform căruia ,judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel şi
instanţele militare sunt organizate şi funcţionează potrivit dispoziţiilor Legii nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale
prezentului regulament" (s.n.).
Rezultă, astfel, următoarea compunere a completelor de judecată la instanţele
militare:
a) cauzele date, conform legii, în competenţa de primă instanţă a tribunalelor militare
şi a Curţii Militare de Apel Bucureşti se judecă în complet fonnat dintr-un singur judecător;
b) contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de
drepturi şi libertăţi şi judecătorii de can1eră preliminară de la tribunalele militare se solu
ţionează în complet format dintr-un judecător (în cadrul Curţii Militare de Apel);
c) contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală
în primă instanţă de tribunalele militare se soluţionează în complet fonnat dintr-un
judecător;
d) apelurile se judecă în complet format din 2 judecători (în cadrul Curţii Militare de
Apel).
1 Potrivit art. 55 alin. (I) din Legea nr. 304/2004, completele pentru soluţionarea în primă instanţă a
cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.
2 Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, adoptat prin Hotărârea Plenului C.S.M.
nr. 387 din 22 septembrie 2005 (M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005), a fost ulterior modificat şi completat
(ultimul act normativ modificator fiind Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1080 din 8 octombrie 2013, publicată în
M. Of. nr. 684 din 7 noiembrie 2013).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Normele care reglementează organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie sunt cuprinse în Legea nr. 304/2004, Titlul II, ,,Instanţele judecătoreşti", Capitolul I,
,,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", Secţiunea a IV-a, ,,Completele de judecată" (art. 31-34)
şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 304/2004, instanţa supremă soluţionează cauzele de
competenţa sa în complete de judecată compuse după cum urmează:
a) în cauzele date, conform legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători1 ;
b) pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi
libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel,
completul de judecată este format dintr-un singur judecător;
c) pentru apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de
curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul este format din 3 judecători;
d) pentru contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de
drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la instanţa supremă, completul de
judecată este format din 2 judecători;
e) pentru contestaţiile formulate împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii
in primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este
format din 3 judecători.
Subliniem faptul că reglementarea compunerii completelor de judecată de la nivelul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este lacunară, legiuitorul nestabilind modul de compunere
a completelor instanţei supreme în ipoteza judecării recursului în casaţie. Nepierzând din
vedere obiectul recursului în casaţie2 , opinăm, în acord cu alte păreri exprimate în doctrină3 ,
că această cale extraordinară de atac se judecă în complet format dintr-un număr de 3
judecători.
De asemenea, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în
cadrul instanţei supreme, la începutul fiecărui an, în materie penală, sunt stabilite două
complete de cinci judecători care judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor pro
nunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Cm1i de Casaţie şi Justiţie, soluţionează
contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară
conform legii şi alte cauze stabilite în competenţa lor prin lege.
Potrivit art. 473 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală, completul de judecată
pentru soluţionarea recursului în interesul legii, este format din preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele instanţei supreme,
preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei
competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecă
toreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii.
1 Pentru această ipoteză, procedura de cameră preliminară se desf'aşoară de către unul dintre cei 3 judecători.
2 Respectiv, judecarea conformităţii cu regulile de drept a deciziilor pronunţate de curţile de apel, ca
instanţe de apel.
Potrivit art. 4 76 alin. (6) din actualul Cod de procedură penală, completul dejudecată
în materia sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unei probleme de drept în materie penală este fonnat din preşedintele Secţiei penale sau un
alt judecător desemnat de către acesta şi 8 judecători din cadrul Secţiei penale.
De asemenea, judecata desfăşurată de către Înalta Secţie de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite, implică participarea în complet a cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor în funcţie. În această ipoteză, decizia se poate lua doar cu majoritatea voturilor
judecătorilor prezenţi, potrivit art. 34 din Legea nr. 304/2004.
Încălcarea dispoziţiilor vizând compunerea completului de judecată determină,
potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din noul Cod de procedură penală, aplicarea sancţiunii
nulităţii absolute.
Formarea completului de judecată cu un număr mai mic sau mai mare de judecători
atrage nulitatea absolută, în cazul în care la termenele de judecată la care a luat parte un
astfel de complet au fost soluţionate cereri ale părţilor 1 , au fost audiaţi martori2 ori a fost
discutată admisibilitatea unor probe3 •
De asemenea, nesemnarea minutei de către unul dintre judecătorii care au luat parte
la soluţionarea cauzei (chiar dacă sentinţa penală a fost semnată de către aceştia), atrage
nulitatea absolută a hotărârii, neexistând siguranţa rezolvării cauzei potrivit dispoziţiilor
legale referitoare la compunerea completului de judecată4 .
1.5. Statutuljudecătorilor
Conform art. 12 din Legea nr. 303/2004, admiterea în magistratură a judecătorilor şi
procurorilor are loc prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a
bunei reputaţii5 • Admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială pentru ocuparea
funcţiei de judecător sau procuror se face prin intermediul Institutului Naţional al
Magistraturii6•
Potrivit art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 303/2004, judecătorii stagiari sunt numiţi în
funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, doar la judecătorii. Aceştia se bucură de
stabilitate, durata stagiului fiind de 1 an.
Ulterior încheierii perioadei de stagiu, judecătorii stagiari susţin examenul de
capacitate; judecătorii care au promovat acest examen vor fi numiţi de către Preşedintele
României, la propunerea C.S.M., potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
1 T.S., s. pen., dec. nr. 314/1974, în R.RD. nr. 7/1974, pp. 60 şi 61.
2 T.S., s. pen., dec. nr. 3361/1971, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 163.
3 T.S., s. pen., dec. nr. 3011/1982, în R.R.D. nr. 11/1983, pp. 73-74.
4 C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 432/1998, cu notă V. Papadopol, în I. Neagu, Tratat de pro
cedură penală. Partea generală, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 148.
5 La concursul pentru admiterea la I.N.M. se poate înscrie, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea
nr. 303/2004, orice persoană care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) are cetăţenie română.. domiciliul
în România şi capacitate deplină de exerciţiu; b) este licenţiată în drept; c) nu are antecedente penale sau cazier
fiscal; d) cunoaşte limba română; e) este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea
profesiei.
6 I.N.M. este instituţia publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al
Magistraturii, care realizează formarea iniţială a magistraţilor, formarea profesională continuă a judecătorilor şi
procurorilor în funcţie, precum şi formarea formatorilor, conform art. 103 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară.
Participanţii în procesu/ pena/ 79
În conformitate cu art. 33 din Legea nr. 303/2004, pot fi numiţi în magistratură, în
urma susţinerii unui concurs, dacă întrunesc cerinţele prevăzute de lege, foştii magistraţi
care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică
asimilat judecătorilor şi procurorilor, avocaţii, notarii publici, asistenţii judiciari, consilierii
juridici, personalul de probaţiune cu studii superioare juridice, ofiţerii de poliţie judiciară cu
studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au
îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei
Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Cmţii de Conturi
sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi
Institutul Român pentru Drepturile Omului, cadrele didactice din învăţământul juridic
superior acreditat, precum şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani. Ulterior numirii lor în funcţie, aceste persoane
vor urma, pe o perioadă de 6 luni, un curs de formare profesională în cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii 1•
În lumina dispoziţiilor constituţionale [art. 124 alin. (3)], judecătorii sunt inde
pendenţi şi se supun numai legii. Reluând norma constituţională, art. 2 alin. (3) din Legea
nr. 303/2004 arată că judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie
imparţiali.
De asemenea, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, judecătorii numiţi de către
Preşedintele României sunt inamovibili2, în condiţiile legii. Această prevedere a fost
preluată şi în Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 2 alin. (1) şi (2)
arătând că judecătorii numiţi de către Preşedintele României sunt inamovibili şi pot fi
mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor; tot astfel,
aceştia nu pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie decât în condiţiile legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie, funcţia de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, excepţie făcând funcţiile didactice
din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din Cadrul Institutului Naţional al
Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii3 .
2. Ministerul Public
Ministerul Public face parte, alături de instanţele judecătoreşti şi organele de
cercetare penală, din categoria organelor judiciare, ca participanţi în procesul penal4•
1 Anterior începerii exercitării funcţiei, judecătorii vor depune jurământul prevăzut în art. 34 din Legea
nr. 303/2004.
2 Inamovibilitatea constituie instituţia prin care se doreşte, în temeiul principiului separaţiei puterilor în
stat. evitarea imixtiunilor organelor de stat sau a administraţiei în cadrul activităţii anumitor categorii de funcţi
onari. În acest sens, inamovibilitatea judecătorilor presupune ca, în absenţa consimţământului acestora, ei nu pot
fi transferaţi în interes de serviciu sau mutaţi, nici în ipoteza în care mutarea ar fi consecinţa unei avansări.
3 Aceste dispoziţii sunt stipulate şi în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
4 Pentru distincte abordări asupra instituţiei Ministerului Public a se vedea, pe larg: Al. Ţuculeanu,
Raporturile Ministerului Public cu autoritatea executivă, în Dr. nr. 11/1996, pp. 56-59; N. Ciochinescu, Totul
despre Ministerul Public. Organizarea parchetelor. Statutul procurorilor. Atribuţiile procurorilor, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000; A. Şt. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Ali Beck, Bucureşti,
2001, pp. 63-70; M. Ruja, Naturajuridică a Ministerului Public, în Dreptul nr. 4/1995, pp. 45-47.
În lumina art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public repre
zintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor'.
În conformitate cu art. 131 alin. (2) din legea fundamentală şi art. 4 alin. (2),
respectiv art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, Ministerul Public îşi exercită
atribuţiile prin magistraţii procurori constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă
instanţele de judecată, în condiţii de independenţă în relaţiile cu instanţele, precum şi cu
celelalte autorităţi publice.
Ministerul Public este condus de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
După cum reiese din economia prevederilor constituţionale, instituţia Ministerului
Public îşi găseşte apartenenţa la autoritatea judecătorească. Astfel, în cadrul Capitolului VI,
,,Autoritatea judecătorească", legiuitorul a introdus Secţiunea I, ,,Instanţele judecătoreşti",
Secţiunea 2, .,Ministerul Public", şi Secţiunea 3, ,,Consiliul Superior al Magistraturii"2.
2.2. Principiile in conformitate cu care işi desfăşoară activitatea

Ministerul Public
Aşa cum se prevede în art. 132 alin. (1) din legea fundamentală şi în art. 62 alin. (2)
din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public îşi derulează activitatea conform principiilor:
legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului Justiţiei, în
condiţiile prevăzute de lege.
a) Principiul legalităţii constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului
penal. Ca dominantă a activităţii Ministerului Public în sfera activităţilor judiciare3 ,
principiul legalităţii reprezintă transpunerea pe plan particular a principiului legalităţii
procesului penal.
Respectarea prevederilor legale reprezintă o cerinţă esenţială pentm toate persoanele
participante la desfăşurarea procesului penal, aceasta impunându-se şi în cazul procurorilor,
cu atât mai mult cu cât aceştia sunt obligaţi, prin lege, să apere ordinea de drept.
În vederea respectării legalităţii, în art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 se subli
niază că Ministerul Public este independent în relaţiile cu instanţele de judecată şi cu
celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile doar în temeiul legii şi în scopul
asigurării respectării acesteia. Astfel, activitatea Ministerului Public se limitează la sfera
activităţii judiciare, în cadrul căreia reprezintă interesele generale ale societăţii.
b) Principiul imparţialităţii, caracterizant pentru activitatea acestei instituţii, decurge
din principiile legalităţii procesului penal şi obligativităţii acţiunii penale. Principiul analizat
îl obligă pe procuror să aibă aceeaşi manifestare (echidistantă) cu privire la toate persoanele
care au încălcat legea penală.
În conformitate cu acest principiu, procurorul nu trebuie să aibă o atitudine unila
terală care să încalce spiritul de obiectivitate, de nepărtinire, de echidistanţă. Lipsa imparţia
lităţii procurorilor, chiar în ipotezele când inculpatul s-ar face vinovat de comiterea celor
1 Reluând dispoziţiile legii fundamentale. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, arată că
Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum ji drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
mai grave fapte prevăzute de legea penală încalcă dreptul de apărare, asigurarea libertăţii
persoanei, aflarea adevărului, toate celelalte reguli de bază ale procesului penal şi contrazice
spiritul de dreptate şi echitate ce trebuie să reiasă din actul de justiţie 1•
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, toate persoanele sunt
egale în faţa legii, foră privilegii şi fără discrim;nări; procurorul este obligat, astfel, să aibă
întotdeauna aceleaşi coordonate de orientare a activităţii sale, respectând principiile
legalităţii şi imparţialităţii.
c) Principiul controlului ierarhic diferenţiază statutul procurorilor care, deşi
magistraţi, nu sunt independenţi, de cel al judecătorilor2 . În acest sens, în vreme ce art. 124
alin. (3) din Constituţie arată că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, în
art. 64 şi art. 65 din Legea nr. 304/2004 este reglementat modul de subordonare a
procurorilor. Astfel, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui
parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic
superior din aceeaşi circumscripţie.
Subordonarea ierarhică a procurorilor reprezintă fim! roşu al activităţii în cadrul
unităţilor de parchet3 . În acest sens, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,
republicată, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu
legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subord;ne4 •
Procurorul ierarhic superior are posibilitatea de a irifirma motivat, prin intermediul
unei ordonanţe, din oficiu sau în urma sesizării pe calea plângerii declarate potrivit art. 336
din noul Cod de procedură penală, actele şi măsurile procesuale nelegale sau netemeinice
dispuse de către procurorul din subordinea sa5.
Astfel, spre deosebire de vechea reglementare procesual penală în care infirmarea se
putea dispune numai pentru motive de nelegalitate, actualul Cod de procedură penală
reglementează posibilitatea infirmării actelor sau măsurilor procesuale şi pentru motive de
netemeinicie.
Prim-procurorul parchetului de pe lângă tribunal nu are posibilitatea infirmării unui
act sau a unei măsuri dispuse de un procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie,
nefiind procuror ierarhic superior faţă de acesta (excepţia o reprezintă situaţia în care actul
sau măsura a fost dispusă de prim-procurorul parchetului de pe lângă judecătorie).
De asemenea, poate să dispună infirmarea unui act sau a unei măsuri procesuale
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 72 din
Legea nr. 304/2004), personal sau prin intennediul procurorilor anume desemnaţi, ori
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi procurorii şefi ai Direcţiei
Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, potrivit art. 65 din Legea nr. 304/2004.
1 N. Volonciu, Tratat de procedura penală. Partea generală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 164.
2 Art. 132 din legea fundamentală are ca denumire marginală Statutul procurorilor.
4 Procurorul este independent faţă de soluţiile pe care consideră că trebuie să le dispună în cauză sau prin
raportare la concluziile pe care le apreciază a le susţine în faţa instanţei de judecată, prin raportare la probele
administrate în cauză.
5 De exemplu, se poate dispune infirmarea unei ordonanţe de începere a urmăririi penale, a unei ordonanţe
de instituire a unei măsuri asigurătorii, a unei ordonanţe prin care se dispune o soluţie de clasare sau de renunţare la
urmărirea penală etc.
Acest mod de organizare şi funcţionare a Ministerului Public dă voie procurorilor
ierarhic superiori, cu o pregătire superioară şi o experienţă mai mare, să instrumenteze
dosare ori să efectueze unele acte de competenţa procurorilor aflaţi în subordine.
Art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 arată că procurorii, constituiţi în parchete pe
lângă fiecare instanţă, îşi exercită atribuţiile sub autoritatea ministrului Justiţiei. Potrivit
art. 69 din acelaşi act normativ, ministrul Justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea
Consiliului Superior al Magistraturii, poate exercita controlul asupra procurorilor prin
procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori de ministrul
Justiţiei.
Prin intermediul acestui control pot fi avute în vedere aspecte ce vizează eficienţa
managerială, îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau raporturile de serviciu cu justiţiabilii
sau cu alte persoane implicate în lucrările de competenţa unităţilor de parchet. Controlul nu
poate să vizeze măsurile luate de procuror pe parcursul urmăririi penale sau soluţiile
adoptate.
2.3. Organizarea Ministerului Public

În cadrul Ministerului Public sunt organizate parchete pe lângă fiecare instanţă
judecătorească, acestea fiind independente în relaţiile cu instanţele, precum şi cu celelalte
autorităţi publice. Astfel, organizarea unităţilor de parchet se identifică cu cea a instanţelor
judecătoreşti, respectiv:
a) parchetele de pe lângă judecătorii;
b) parchetele de pe lângă tribunalele specializate pentru minori şi familie;
c) parchetele de pe lângă tribunale;
d) parchetele de pe lângă� curţile de apel;
e) Parchetul de pe lângă !nalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, parchetele militare sunt organizate potrivit Legii nr. 304/2004 şi sunt
următoarele:
a) parchetele militare de pe lângă tribunalele militare;
b) Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti.
Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au perso
nalitate juridică, în timp ce parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şi
parchetele de pe lângă judecătorii nu au personalitate juridică.
Parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale şi tribunale pentru minori şi familie sunt
conduse de prim-procuror/, în timp ce parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse
de procurori generali2 .
În structura parchetelor de pe lângă curţile de apel şi tribunale există secţii, în cadrul
cărora pot să funcţioneze servicii şi birouri; parchetele de pe lângă curţile de apel au în
structură şi câte o secţie pentru minori şi familie.
De asemenea, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în cadrul parchetelor
funcţionează colegii de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale
parchetelor.
1 Prin raportare la volumul de activitate, la parchetele de pe lângă tribunale, prim-procurorul poate fi ajutat
de 1-2 adjuncţi; la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prim-procurorul poate fi ajutat de 1-3 adjuncţi.
2 Prin raportare la volumul de activitate, procurorii generali pot fi ajutaţi de 1-2 adjuncţi; procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti poate fi ajutat de 1-3 adjuncţi.
Conducerea parchetelor militare este reglementată în art. 99 din Legea nr. 304/2004.
.\ceste parchete sunt conduse de un prim-procuror militar, ajutat de un prim-procuror
militar adjunct 1 . Tot astfel, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel este
condus de un procuror general mditar, ajutat de un procuror general militar adjunct.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de un procuror
z.eneral, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3 consilieri, în conformitate cu art. 70
alin. (2) şi (3) din Legea nr. 304/2004, republicată.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
exercită controlul asupra tuturor parchetelor din ţară, direct sau prin procurori anume
desemnati.
În 'cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează2:
a) Direcţia Naţională Anticorupţie;
b) Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;
c) Secţia de urmărire penală şi criminalistică;
d) Secţia judiciară;
e) Secţia de resurse umane şi documentare;
f) Secţia parchetelor militare;
g) Serviciul de cooperare judiciară internaţională, relaţii internaţionale şi programe;
h) Direcţia de exploatare a tehnologiei informaţiei;
i) Biroul de informare publică şi relaţii cu presa;
j) Departamentul economico-financiar şi administrativ;
k) Serviciul de audit public intern;
1) Biroul juridic;
m) Compartimentul documentelor clasificate;
n) Unitatea de implementare a programelor PRARE (UIP).
Direcţia Naţională Anticorupţie este o structură independentă în raport cu instanţele
judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu toate celelalte
autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile exclusiv în temeiul legii şi pentru asigurarea
respectării acesteia.
Direcţia Naţională Anticorupţie îşi exercită atribuţiile legale prin intermediul procu
rorilor specializaţi în combaterea corupţiei, fiind condusă, prin procurorul-şef al acestei
direcţii3 , de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
În structura organizatorică a Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt cuprinse secţii
conduse de procurori-şefi secţie, ajutaţi de procurori-şefi adjuncţi secţie. Tot astfel, prin
ordinul procurorului-şef al acestei direcţii, pot fi înfiinţate servicii teritoriale, birouri şi alte
compartimente de activitate.
1 Faţă de conducerea parchetelor de pe lângă instanţele civile, la toate parchetele militare prim-procurorul
militar este ajutat de un singur prim-procuror militar adjunct, în timp ce la parchetele de pe lângă judecătorii,
prim-procurorii pot fi ajutaţi de 1-2 acljuncţi.
2 Organizarea parchetelor este reglementată prin Regulamentul de ordine interioară, aprobat prin Ordinul
Ministrului Justiţiei nr. 529/c din 21 februarie 2007, publicat în M. Of. nr. 154 din 5 martie 2007.
3 Procurorul-şef este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind numit de către Preşedintele ţării, la propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul
Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime de minim I O ani, pentru o perioadă de
3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, conform art. 54 din Legea nr. 303/2004 privind statutul jude
cătorilor şi procurorilor; procurorul-şef este ajutat de 2 procurori adjuncţi şi de 2 consilieri.
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
constituie o structură a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie specia
lizată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism. Această direcţie
este condusă de un procuror-şef, ajutat de un procuror-şef adjunct, sub coordonarea procu
rorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este
organizată, la nivel central, în următoarele servicii2 (conduse de procurori şefi):
- Serviciul de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate;
- Serviciul de prevenire şi combatere a traficului ilicit de droguri;
- Serviciul de prevenire şi combatere a criminalităţii economico-financiare;
- Serviciul de prevenire şi combatere a criminalităţii informatice;
- Serviciul de prevenire şi combatere a infracţiunilor de terorism şi a celor contra
siguranţei statului;
- Serviciul judiciar.
2.4. Atribuţiile Ministerului Public

În lumina art. 63 din Legea nr. 304/2004 şi a Codului de procedură penală, atribuţiile
Ministerului Public care vizează desfăşurarea procesului penal sunt următoarele3 :
a) efectuarea urmăririi penale, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi parti
ciparea, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative4 ;
b) conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a
altor organe de cercetare penală;
c) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercitarea acţiunii civile în cazurile expres prevăzute de lege;
e) pai1iciparea, potrivit legii, la şedinţele de judecată;
f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii;
g) apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse
sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
h) acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea
ministrului Justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea şi
prezentarea propunerilor ministrului Justiţiei în scopul eliminării acestora, precum şi pentru
perfecţionarea legislaţiei în domeniu5 ;
1 Procurorul-şef al D.I.I.C.O.T. este numit de către Preşedintele României. la propunerea ministrului

Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani, pe
o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, potrivit art. 54 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
2 În cadrul secţiilor pot fi organizate birouri.
3 Analiza detaliată asupra acestor atribuţii va fi făcută în cadrul volumului II al acestei lucrări.
4 În acest sens, potrivit art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator, în ipoteza în care medierea are loc ulterior începerii urmăririi penale, în temeiul prezentării de către
părţi a contractului de mediere, procurorul dispune suspendarea urmăririi penale; actul de dispoziţie al procu
rorului va putea fi apreciat ca reprezentând o modalitate de participare la soluţionarea unui conflict penal prin
intermediul unor mijloace alternative.
5
Această sarcină, deşi nu face parte din derularea propriu-zisă a procesului penal, este, totuşi, strâns
legată de activitatea judiciară în materie penală.
j) verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventivă;
k) exercitarea oricăror alte atribuţii prevăzute de lege.
Prin dispoziţia conducătorului parchetului, lucrările repartizate unui procuror pot fi
trecute în sarcina altui procuror în următoarele ipoteze:
- suspendarea sau încetarea calităţii de procuror, conform Legii nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor;
- în absenţa sa, în cazul în care există cauze obiective care justifică urgenţa şi care
împiedică rechemarea sa;
- lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile 1•
Având în vedere faptul că procurorii din cadrul aceluiaşi parchet se pot înlocui între
ei, rezultă posibilitatea ca în acelaşi dosar penal să poată lucra mai mulţi procurori. În acest
sens, un procuror poate dispune începerea urmăririi penale, un alt procuror poate efectua
acte de urmărire penală şi un al treilea procuror poate redacta rechizitoriul şi poate dispune
trimiterea în judecată.
Tot astfel, supravegherea urmăririi penale poate fi efectuată simultan de către mai
mulţi procurori.
Faţă de responsabilitatea deosebită a procurorului în privinţa desfăşurării urmăririi
penale, în doctrina procesual penală2 s-a arătat că acesta este stăpânul fazei de urmărire
penală.
În privinţa primei faze a procesului, procurorului � incumbă sarcina de efectuare a
urmăririi penale şi de supraveghere a derulării acesteia3 . In acest sens, art. 56 alin. (1) din
actualul Cod de procedură penală arată că procurorul conduce şi controlează nemijlocit
activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală
speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire
penală săfie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
În cazurile prevăzute expres de art. 56 alin. (3) din actuala reglementare procesual
penală, urmărirea penală se efectuează, obligatoriu, de către procuror4.
2.5. Statutul procurorilor

Conform Legii nr. 303/2004 şi procurorilor li se aplică prevederile privind admiterea
în magistratură, prevederi pe care le-am arătat anterior.
Procurorii (cu excepţia celor stagiari) sunt numiţi în funcţie de Preşedintele
României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Procurorii stagiari5 sunt
1 Trecerea cauzei unui alt procuror poate fi contestată la C.S.M.. în cadrul procedurii de verificare a
conduitei judecătorilor şi procurorilor, potrivit art. 64 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, republicată.
3 În cazul în care cercetarea penală este efectuată de organele de cercetare penală.
4 Potrivit acestui text de lege, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: a) în
cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie sau curţii de apel; b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 276, art. 277, art. 279,
art. 280-283 şi art. 289-294 din Codul penal; c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut
ca urmare moartea unei persoane; d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală
aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale
Anticorupţie; e) în alte cazuri prevăzute de lege.
5 Procurorii stagiari pot pune concluzii în instanţă şi pot efectua şi semna acte procedurale, sub coordo
narea unui procuror care se bucură de stabilitate. Soluţiile acestora se contrasemnează de procurorii coordonatori,
potrivit art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004.
numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, în baza mediei generale de
absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, doar la parchetele de pe lângă judecătorii.
Faţă de judecători, care sunt independenţi şi se supun numai legii, procurorii se
subordonează ierarhic, activitatea Ministerului Public organizându-se pe principiul
controlului ierarhic. Astfel, procurorii nu sunt inamovibili, însă, conform art. 3 din Legea
nr. 303/2004, se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legi/
Potrivit art. 132 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Legea nr. 303/004, funcţia de
procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri.
Asemenea judecătorilor, procurorii se bucură de imunitate de jurisdicţie, neputând fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv decât cu încuviinţarea secţiilor din cadrul
Consiliului Superior al Magistraturii; în caz de infracţiune flagrantă, aceştia pot fi reţinuţi şi
percheziţionaţi, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de către organul
judiciar care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 303/2004, poate fi numită procuror militar persoana
care întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, ulterior
dobândirii calităţii de ofiţer activ în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.
3. Organele de cercetare penală

Organele de cercetare penală participă, alături de procuror, la instrumentarea fazei de
urmărire penală. Se poate afirma că cele mai multe dintre activităţile ce vizează derularea
urmăririi penale sunt efectuate de către organele de cercetare penală; acestea nu cooperează
niciodată în mod direct cu instanţele judecătoreşti la realizarea procesului penai2.
Cu toate acestea, organele de cercetare penală nu pot să desfăşoare urmărirea penală
în absenţa intervenţiei procurorului, acesta din urmă având rolul de a supraveghea, potrivit
legii, întreaga activitate ce se derulează în cadrul acestei faze procesuale. De asemenea,
potrivit dispoziţiilor procesual penale în vigoare, unele instituţii procesuale sunt puse numai
la dispoziţia procurorului (de pildă, punerea în mişcare a acţiunii penale, clasarea,
suspendarea urmăririi penale etc.).
Organelor de cercetare penală le revin importante sarcrn1 m pnvmţa derulării
activităţii de tragere la răspundere penală a celor ce comit infracţiuni, acestea făcând parte
din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne, din structuri militare (Ministerului Apărării
Naţionale, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale etc.) ori din marina civilă.
În atribuţiile organelor de cercetare penală se cuprinde realizarea tuturor actelor de
cercetare penală, fiind exceptate actele date de lege în competenţa exclusivă a procurorului.
În acest sens, organele de cercetare penală pot începe urmărirea penală şi administra
probele necesare în vederea soluţionării tuturor aspectelor cauzei penale. În cursul fazei de
urmărire penală, aceste organe judiciare pot emite anumite acte de dispoziţie (de pildă,
1 Procurorii care se bucură de stabilitate nu pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare decât cu
acordul lor; aceştia pot fi delegaţ� suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile legii.
începerea urmăririi penale, reţinerea suspectului sau inculpatului, schimbarea încadrării
juridice etc.) şi pot efectua unele acte procedurale (de pildă, percheziţia corporală, identi
ficarea�persoanelor sau obiectelor, cercetarea la faţa locului, reconstituirea etc.).
In conformitate cu dispoziţiile art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) din actualul Cod de
procedură penală, organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale poliţiei
iudiciare şi organele de cercetare penală speciale.
3.2. Organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare penală

3.2.1. Organele de cercetare ale po/ifieijudiciare
Codul de procedură penală din 1936 a instituit în mod expres noţiunea de „poliţie
judiciară". Potrivit art. 197 din acea reglementare, pe lângă fiecare parchet al tribunalului
funcţiona un număr de ofiţeri de poliţie judiciară (numiţi sau detaşaţi), conform înţelegerilor
intre Ministerul Justiţiei şi Ministerul de Interne.
Doctrina procesual penală' atribuia conceptului de „poliţie judiciară" două accep
ţiuni. Astfel, într-o primă accepţiune era vizată activitatea persoanelor, prevăzută în mod
expres de lege, în scopul descoperirii infracţiunilor şi a strângerii de probe (activitate
limitată din punct de vedere temporal de deschiderea acţiunii penale). In această primă
accepţiune, poliţia judiciară era exercitată în cadrul fazei „primelor cercetări",
deosebindu-se de conceptul de „urmărire"2 şi de „instrucţie''3.
Prin sintagma „poliţie judiciară" era desemnată, într-o a doua accepţiune, totalitatea
persoanelor învestite prin lege a întreprinde „primele cercetări"4.
În momentul actual, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004, ,,poliţia judiciară
este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de
constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de
cercetare penală".
În activitatea sa, Poliţiei Române îi sunt conferite, prin art. 26 din Legea nr. 218/2002
privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, importante atribuţii în privinţa
constatării infracţiunilor. Astfel, Poliţia Română: 1. apără viaţa, integritatea corporală şi
libertatea persoanelor, proprietatea privată şi publică, celelalte drepturi şi interese
legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii; 2. aplică măsuri de menţinere a ordinii şi liniştii
publice, a siguranţei cetăţeanului, de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi
de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, sănătatea şi
integritatea persoane/or, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese
legitime ale comunităţii; (...) 8. desfăşoară, potrivit competenţei, activităţi pentru consta
tarea faptelor penale (...); I 5. foloseşte metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice în cercetarea
locului faptei şi la examinarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, efectuând
constatări şi expertize criminalistice, prin specialişti şi experţi proprii acreditaţi, precum şi
rapoarte criminalistice de constatare, rapoarte de interpretare a urmelor sau de evaluare a
comportamentului infracţional ori a personalităţii criminale.
1 V. Pantelimonescu, Poliţia judiciară, Ed. Ziarului „Universul", 1940, pp. 108 şi urm.
2 Atribut ce revenea procurorului.
3 Cercetările efectuate de către judecătorul de instrucţie.
4 Cu titlu de exemplu, potrivit Codului de procedură penală din 1936, erau conferite atribuţii de poliţie
judiciară unor categorii de magistraţi, ofiţerilor de jandarmi şi subofiţerilor de jandarmi absolvenţi ai şcolilor de
poliţie judiciară, unor funcţionari administrativi (prefecţii de judeţ, notarii etc.), unor funcţionari cu competenţe
de constatare a anumitor infracţiuni prevăzute în legi speciale, comandanţilor de garnizoană etc.
Trebuie făcută distincţia între organele de poliţie şi organele de cercetare penală ale
poliţiei judiciare 1• Astfel, organele de cercetare penală au funcţionalitate judiciară, în vreme
ce organele de poliţie deţin sarcini administrative, în mod predominant.
În conformitate cu prevederile art. 55 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală,
funcţionează ca organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare:
a) lucrătorii specializaţi din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne anume
desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie2 ;
b) lucrătorii specializaţi din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne anume
desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul procurorului desemnat în acest
sens.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
acestei instituţii sunt numiţi prin ordin al procurorului-şef al D.N.A., ca urmare a detaşării
acestora din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
De asemenea, potrivit art. 27 din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism, ministrul Administraţiei şi Internelor, cu avizul
favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, desemnează ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară care îşi vor derula activitatea sub
coordonarea procurorilor D.I.I.C.O.T.
Organele de cercetare penală se subordonează, pe linie administrativă, organelor
ierarhic superioare din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne. Potrivit art. 303 alin. (2)
din actualul Cod de procedură penală, organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu pot
primi de la organele ierarhic superioare îndrumări sau dispoziţii privind efectuarea cerce
tării penale, în afara realizării sarcinilor de pregătire şi perfecţionare profesională3 .
Sub aspectul efectuării cercetărilor penale, organele de cercetare penală se subordo
nează procurorului4 • Astfel, în cazul organelor de cercetare penală există o dublă
subordonare5 .
3.2.2. Organele de cercetare penală speciale

În conformitate cu art. 55 alin. (5) şi art. 57 alin. (2) din actualul Cod de procedură
penală sunt organe de cercetare penală speciale ofiţerii anume desemnaţi în condiţiile legii,
2 În acest sens, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 364/2004, organele de cercetare ale poliţiei judiciare
sunt lucrători specializaţi desemnaţi de ministrul Afacerilor de Interne, cu avizul favorabil al procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care îşi derulează activitatea sub autoritatea
acestuia din urmă.
3 Potrivit art. 10 alin. (7) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ofiţerii şi
agenţii care constituie poliţia judiciară a D.N.A. nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărci
nare; în această ipoteză, a fost eliminată subordonarea administrativă a organelor de cercetare penală.
4 Astfel, în privinţa subordonării fancţionale, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare îşi
desfăşoară activitatea în mod nemijlocit sub conducerea., supravegherea şi controlul procurorului, potrivit art. 55
alin. (6) şi art. (56) alin. (I) din actuala reglementare procesual penală. Dispoziţiile procurorului privind efectu
area actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare.
-:are au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi care întreprind acte de cercetare penală în următoarele ipoteze:
a) în cazul comiterii infracţiunilor de către militari;
Aceste organe de cercetare penală speciale sunt desemnate în conformitate cu
dispoziţiile legii speciale. Cu titlu de exemplu, art. 2 lit. b) şi art. 3 alin. (2) din Ordinul
nr. 216/2009 privind cercetarea penală a personalului de structurile Ministerului
Administraţiei şi Internelor, urmărirea penală a faptelor săvârşite de cadrele militare active
în minister se realizează de către procurori şi de către organele de cercetare penale speciale,
anume desemnate prin ordin de zi pe unitate al comandantului unităţii.
b) în cazul infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de noul Cod penal
�'omise de către personalul navigant al marinei civile, în situaţia în care fapta a pus sau a
putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
În privinţa acestor organe de cercetare penală speciale, actele de cercetare penală se
realizează, sub supravegherea procurorului, de către persoane desemnate în situaţia
comiterii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu săvârşite de către personalul navigant al
marinei civile, potrivit art. 33 din Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul
transportului naval, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru ca infracţiunea respectivă să fie cercetată de organele de cercetare penală
speciale se impune existenţa unei condiţii suplimentare, aceea de a se fi pus sau de a se fi
putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
Sec{iunea a III-a
Subiecfii procesuali principali
I. Aspecte preliminare
Art. 33 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a înglobat în cadrul participanţilor
la procesul penal o categorie distinctă formată din suspect şi persoana vătămată, denumiţi
subiecţi procesuali principali.
Cu caracter de noutate, remarcăm înlocuirea calităţii de învinuit cu aceea de suspect,
subiectului pasiv al infracţiunii fiindu-i rezervată calitatea de persoană vătămată, fără a mai
participa în cadrul procesului penal în calitate de parte.
Înglobarea suspectului şi a persoanei vătămate în sfera subiecţilor procesuali
principali se justifică prin prevederile art. 32 alin. (1) din noua reglementare procesual
penală, în conformitate cu care părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva
cărora se exercită o acţiune judiciară.
Acţiunea penală aparţine întotdeauna statului prin intermediul organelor judiciare
competente, acestea având prerogativa exclusivă a punerii în mişcare şi a exercitării
acesteia, în timp ce inculpatul este persoana fizică sau juridică împotriva căreia se exercită
acţiunea penală. De asemenea, subiectul activ al acţiunii civile este partea civilă sau, după
caz, procurorul, în timp ce subiect pasiv poate fi inculpatul sau partea responsabilă
civilmente.
Astfel, nefiind subiecţi ai acţiunilor care se exercită în cadrul procesului, suspectul şi
persoana vătămată nu au fost cuprinşi în sfera procesuală a părţilor.
Cu toate acestea, art. 33 alin. (2) din actuala reglementare procesual penală arată că
subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor
pe care legea le acordă numai acestora.
2. Suspectul
Cu prilejul desfăşurării procesului penal, subiectul activ al infracţiunii 1 dobândeşte

distincte calităţi procesuale, ce au semnificaţii diferite, cu rezonanţe specifice în structura
conţinutului raportului juridic procesual penal2 .
Astfel, în cursul procesului penal, subiectul activ al infracţiunii îmbracă diferite
,,haine juridice", fiecare dintre acestea indicând stadiul în care se găseşte procesul penal,
precum şi obligaţiile şi drepturile avute de către persoana care a încălcat legea penală.
Anterior începerii procesului penal, persoana care a comis infracţiunea deţine
calitatea de făptuitor. Calitatea de făptuitor este deseori menţionată în legea procesual
penală [de pildă, potrivit art. 289 alin. (2) din noua reglementare procesual penală, printre
elementele pe care trebuie să le cuprindă plângerea se regăseşte şi indicarea făptuitorului,
dacă acesta este cunoscut].
Ca subiect al raportului juridic conflictual, făptuitorul devine, după declanşarea
procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic de drept procesual penal.
Potrivit art. 229 din Codul de procedură penală adoptat în 1968, făptuitorul căpăta
calitatea procesuală de învinuit' concomitent cu începerea urmăririi penale4. Astfel, actul
procesual prin care era începută urmărirea penală in rem şi in personam constituia actul
iniţial al procesului, fiind, simultan, actul procesual prin intermediul căruia făptuitorul
devenea învinuit.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, legiuitorul a
renunţat la calitatea procesuală de învinuit şi a introdus în cadrul procesului penal un nou
participant, suspectul5. Potrivit art. 77 din noua reglementare procesual penală, persoana cu
privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect6.
1 Avem în vedere noţiunea de „subiect activ" în sensul ei larg, în care înglobăm noţiunile de „autor",
,,instigator" şi „complice".
2 I. Neagu. M. Damaschim, op. cit., p. 160.
3 Potrivit art. 229 din vechiul Cod de procedură penală, învinuitul era definit ca fiind persoana faţă de
care se efectua urmărirea penală. cât timp nu era pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Organul de
urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de lege putea dispune începerea urmăririi penale
atunci când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezulta vreunul dintre
cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.
4 În ipoteza în care identitatea prezumtivului autor al infracţiunii era cunoscută.
5 Suspectul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, în vreme ce făptuitorul nu este un asemenea
subiect, neexistând cadrul procesual legal în care acesta să deţină anumite drepturi şi obligaţii (acest cadru se
naşte concomitent cu începerea urmăririi penale).
6 Subliniem caracterul incoerent al noii reglementări procesual penale, care rezultă din terminologia diferită
folosită pentru definirea aceleiaşi noţiuni; astfel, potrivit art. 305 alin. (3) din noua reglementare procesual penală,
suspectul este definit ca fiind persoana cu privire la care există indicii rezonabile, formulate în baza unor date şi a
unor probe, că a comis fapta prevăzută de legea penală
Faţă de prevederile art. 305 din noul Cod de procedură penală, care consacră o nouă
procedură de începere a urmăririi penale, se poate afirma că în vederea dobândirii calităţii
de suspect nu mai are un caracter determinant declanşarea acestei faze procesuale 1.
În acest sens, organul judiciar dispune începerea urmăririi penale, potrivit preve
derilor procedurale, în cazul în care este sesizat în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni şi
nu este incident vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) din actualul Cod de
procedură penală. Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că
o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul
dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte
calitatea de suspect, potrivit art. 305 alin. (3) din noua reglementare procesual penală.
Astfel, suspectul apare în scena procesului penal în măsura în care sunt întrunite două
condiţii: a) a fost începută urmărirea penală prin ordonanţă; b) din materialul probator al
cauzei penale rezultă (bănuiala rezonabilă sau indicii rezonabile) că persoana a comis fapta
prevăzută de legea penală substanţială pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale.
Calitatea de suspect se conferă prin ordonanţa organului de urmărire penală prin care
se constată că fapta prevăzută de legea penală pentru care s-a început urmărirea penală a
fost comisă de către o anumită persoană. În acest moment procesual, organului de urmărire
penală îi revine obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei că a dobândit calitatea de
suspect, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia şi drepturile
procesuale2 .
Suspectul nu este parte în procesul penal şi nici subiect pasiv al acţiunii penale;
acesta are, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi inculpatul. În privinţa
dreptului suspectului de a consulta dosarul şi acelaşi drept conferit de legea procesuală
inculpatului, se observă o serie de deosebiri. Astfel, dreptul inculpatului de a consulta
dosarul nu poate fi limitat pe o durată mai mare de 10 zile în cursul fazei de urmărire
penală.
Faţă de inculpat, suspectul nu poate fi arestat preventiv sau arestat la domiciliu, după
cum nu poate fi suspus măsurii preventive a controlului judiciar (inclusiv pe cauţiune).
În literatura de specialitate au fost aduse puternice argumente în vederea eliminării
din actuala reglementare procesual penală a calităţii de suspect3.
3. Persoana vătămată
Persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin comiterea
faptei penale o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.
Faţă de Codul de procedură penală adoptat în 1968, noul Cod de procedură penală nu
mai prevede pentru persoana vătămată posibilitatea de a se constitui parte vătămată în
procesul penal, aceasta deţinând în actuala reglementare procesual penală numai calitatea
de subiect procesual principal, iar nu pe cea de parte procesuală.

2 Această activitate este consemnată într-un proces-verbal, ulterior procedându-se la prima audiere a
suspectului.
Prin raportare la noua structurare a participanţilor în procesul penal, precum şi faţă de

definiţia conferită de lege părţilor 1 , nu se mai poate afirma că persoana vătămată este
subiect activ al acţiunii penale.
Categoria juridică de persoană vătămată nu se confundă cu noţiunea de victimă a
infracţiunii. Astfel, persoană vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică care se află
în ipostaza de subiect pasiv al infracţiunii, în vreme ce victimă a infracţiunii nu poate fi
decât o persoană fizică împotriva căreia s-au comis anumite infracţiuni2.
Persoana vătămată prin săvârşirea unei fapte penale pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu şi care nu intenţionează să participe la desfăşurarea procesului
penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organuljudiciar; în măsura în care apreciază ca
fiind necesar, organul judiciar o va putea audia în calitate de martor.
Potrivit art. 81 alin. ( l) din noul Cod de procedură penală, în cursul urmăririi penale
şi al judecăţii, persoana vătămată deţine următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o
adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie
comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului3 , martorilor şi experţilor;
h) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
i) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
j) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
k) alte drepturi prevăzute de lege4•
1 Conform art. 32 din actualul Cod de procedură penală:,,1) Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită
sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară. 2) Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente··.
2 În conţinutul legal al unora dintre infracţiunile contra persoanei este cuprinsă noţiunea de „ victimă"; a
se vedea, în acest sens: art. I 90 C. pen. (uciderea la cererea victimei), art. 198 (încăierarea); art. 21 O (traficul de
persoane); art. 211 (traficul de minori); art. 218 (violul); art. 219 (agresiunea sexuală) etc.
3 Potrivit noului Cod de procedură penală, în cursul urmăririi penale persoana vătămată beneficiază de
dreptul de a adresa întrebări inculpatului (precum şi martorilor şi experţilor), în timp ce inculpatul nu poate
adresa întrebări persoanei vătămate, acesta având, însă, dreptul de a păstra tăcerea şi putând, astfel, refuza să răs
pundă întrebărilor adresate de către persoana vătămată.
4 Potrivit art. 111 alin. (5) din noua reglementare procesual penală, persoana vătămată beneficiază de
dreptul de a fi informată. la cerere, cu privire la punerea inculpatului în libertate în orice mod, în ipoteza în care
inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, în
cazurile expres prevăzute de lege, persoana vătămată poate stopa declanşarea procesului penal, prin neintrodu
cerea plângerii prealabile sau poate pune capăt procesului prin retragerea plângerii prealabile; tot astfel, persoana
vătămată se poate împăca cu suspectul sau inculpatul, în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a
făcut din oficiu, dacă legea prevede în mod expres [de pildă, violenţa în familie (art. 199 C. pen.), înşelăciunea
(art. 244 C. pen.), înşelăciunea privind asigurările (art. 245 C. pen.) etc.].
Potrivit art. 111 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, organului de urmărire
penală, anterior primei ascultări a persoanei vătămate, îi incumbă obligaţia de a-i aduce la
cunoştinţa persoanei vătămate următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de
a i se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii, în condiţiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f) obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă.
În cursul procedurii de cameră preliminară, noua reglementare procesual penală nu
fixează drepturi procesuale în privinţa persoanei vătămate, participanţi în cadrul acestei
proceduri fiind numai inculpatul trimis în judecată şi procurorul.
Dat fiind caracterul personal al drepturilor persoanei vătămate, decesul acesteia în
cursul procesului penal lasă un gol procesual, ea neputând fi înlocuită, drepturile sale
stingându-se odată cu titulaml lor 1 .
Decesul persoanei vătămate în timpul procesului penal nu poate conduce la concluzia
că ar împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale. În asemenea ipoteze, acţiunea
penală va fi exercitată, în continuare, de către organul judiciar competent.
De asemenea, persoana vătămată are şi o serie de drepturi speciale prevăzute în art. 4
din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, procurorilor,
ofiţerilor şi agenţilor de poliţie la care se prezintă persoanele vătămate le revine obligaţia să
le încunoştinţeze în scris sau verbal, într-o limbă pe care acestea o înţeleg, în privinţa:
a) serviciilor şi organizaţiilor care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme
de asistenţă a victimei. potrivit necesităţilor acesteia;
b) organului de urmărire penală la care se poate face plângere;
c) dreptului la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa în vederea exercitării
acestui drept;
d) condiţiilor şi procedurii pentru acordarea asistenţei juridice gratuite;
e) drepturilor procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile;
f) condiţiilor şi procedurii pentru a beneficia de prevederile art. 113 din noul Cod de
procedură penală, precum şi de prevederile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor,
republicată;
g) condiţiilor şi procedurii vizând acordarea compensaţiilor financiare de către stat;
h) dreptului de informare, dacă inculpatul va fi privat de libertate, cu privire la
punerea acestuia în stare de libertate în orice mod, potrivit noii reglementări procesual
penale.
Potrivit art. 296 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală, în ipoteza infracţi
unilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, aceasta trebuie formulată în termen de 3 luni de la data la care persoana
vătămată a aflat despre comiterea faptei.

Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de
la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei. Dacă făptuitorul este
reprezentantul legal al minorului sau incapabilului, termenul de 3 luni curge de la data
numirii unui nou reprezentant legal.
Persoana vătămată nu poate fi audiată ca martor în cadml procesului penal, potrivit
art. 115 alin. (1) din noua reglementare. În ipoteza în care a fost, totuşi, audiată, cu respec
tarea formelor cerute pentru ascultarea martorilor, declaraţia sa este un mijloc de probă,
putând servi la aflarea adevărului în măsura în care se coroborează cu celelalte probe din
dosar.
Secfiunea a IV-a
Păr/ile în procesul penal
1. Aspecte introductive
Un rol deosebit în distribuţia procesuală îl au părţile 1• Spre deosebire de regle

mentarea procesual penală anterioară în care părţile nu erau definite, noul Cod de procedură
penală defineşte părţile în art. 32 alin. (1), ca fiind subiecţii procesuali care exercită sau
împotriva cărora se exercită o acţiune judiciari.
Drepturile şi obligaţiile celorlalţi participanţi în cadrul procesului penal nu izvorăsc
în mod direct din exercitarea acţiunii penale sau acţiunii civile, ci din unele convenţii
legale3, din anumite acte de dispoziţie ale organelor statului4 sau din anumite prevederi
exprese cuprinse în legea procesual penală5 .
În conformitate cu art. 32 alin. (2) din noua reglementare, sunt părţi în procesul
penal: ;nculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Subiecţii care au calitatea de părţi în procesul penal, au interese contrare sau interese
comune6. În acest sens, inculpatul are interese comune cu partea responsabilă civilmente şi
interese contrare faţă de partea civilă. Partea civilă are, în mod implicit, interese contrare cu
partea responsabilă civilmente şi cu inculpatul.
În anumite cazuri, mai mulţi subiecţi procesuali pot avea interese comune, existând
între aceştia o solidaritate procesuală. Astfel, dacă fapta penală a fost comisă în participaţie,
există o solidaritate procesuală a coinculpaţilor şi, dacă aceeaşi faptă penală a produs un
prejudiciu material mai multor persoane, există o solidaritate procesuală între părţile civile.
2 Actuala definiţie legală a părţilor se regăseşte în doctrina procesual penală anterioară adoptării noului
Cod de procedură penală. Astfel, părţile au fost definite ca fiind persoane fizice sau juridice, care au drepturi şi
obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal (a
se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a IU-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 171).
3 În acest sens, drepturile şi obligaţiile avocatului se nasc din contractul de asistenţă juridică încheiat
între avocaţi şi justiţiabil.
4 Astfel, drepturile şi obligaţiile expertului izvorăsc din dispoziţia organului judiciar privind efectuarea
expertizei.
5 Drepturile şi obligaţiile subiecţilor procesuali principali izvorăsc din prevederile Codului de procedură
penală.
2. Inculpatul
În conformitate cu prevederile art. 82 din actualul Cod de procedură penală, inculpatul
este persoana fizică sau juridică 1 împotriva căreia a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale este ales de către procuror şi are în
vedere existenţa probelor din care rezultă că o anumită persoană a comis o infracţiune şi nu
există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16 alin. (l ) din actualul Cod
de procedură penală.
Ordonanţa procurorului de punere in mişcare a acţiunii penale constituie unicul act

procesual prin intermediul căruia o persoană dobândeşte calitatea de inculpat2 .
Spre deosebire de suspect3 , inculpatul poate fi arestat preventiv, arestat la domiciliu
sau supus controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune.
Inculpatul dobândeşte calitatea de condamnat în momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti; condamnatul nu este parte în cadrul procesului penal, acesta fiind
subiect în raportul juridic de drept execuţional. Reglementarea procesual penală nu
enumeră pe condamnat între părţile în procesul penal, deoarece în desfăşurarea procesului
penal condamnatul nu apare ca parte decât în căile extraordinare de atac, dar chiar atunci
ceea ce caracterizează poziţia sa procesuală este calitatea de inculpat, aşa că nu este
necesară o calificare suplimentară4.
De asemenea, faţă de inculpat se poate dispune încetarea procesului penal, renunţarea
la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, după cum acesta poate fi şi achitat.
În cursul fazei de urmărire penală, inculpatul are anumite drepturi şi obligaţii, dintre
care menţionăm următoarele:
a) dreptul la informare asupra faptei penale pentru care este cercetat, precum şi
asupra încadrării juridice a acesteia;
b) dreptul de a da declaraţii în privinţa acuzaţiei aduse;
c) dreptul de a păstra tăcerea, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii
nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi
folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
d) dreptul de a fi informat cu referire la drepturile sale;
e) dreptul la apărare, putând formula cereri vizând: recuzarea organelor judiciare,
revocarea sau înlocuirea măsurilor preventive etc.;
f) dreptul de a face orice alte cereri privind soluţionarea laturii penale şi civile a
cauzei;
1 Înainte de modificarea Codului penal adoptat în 1 968 prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M. Of. nr. 60 I
din 12 iulie 2006), în cadrul procesului penal inculpat nu putea fi decât o persoană fizică. Prin intermediul Legii
nr. 278/2006 s-a generalizat în arhitectura sistemului nostru de drept răspunderea penală a persoanei juridice.
Pentru detalii, a se vedea, F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002.
2 Potrivit reglementării procesual penale anterioare, acţiunea penală putea fi pusă în mişcare prin mai
multe acte procesuale, respectiv: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a
procurorului (în ipoteza extinderii procesului penal) şi încheierea instanţei (în ipoteza extinderii procesului penal
sau în procedura plângerii împotriva actelor sau dispoziţiilor procurorului de netrimitere în judecată).
3 Singura măsură preventivă care poate fi luată faţă de suspect este reţinerea.
g) dreptul de a asista personal sau prin intennediul avocatului la efectuarea actelor de
urmărire penală;
h) dreptul de a consulta dosarul penal, potrivit art. 94 din noul Cod de procedură
penală;
i) dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală;
j) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile expres prevăzute de lege;
k) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; în cazul neîndeplinirii
acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa şi, în ipoteza sustragerii,
judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
l) obligaţia de a se supune măsurilor dispuse de organele judiciare (de exemplu,
măsurile preventive, măsurile asigurătorii, percheziţia domiciliară etc.);
m) obligaţia de a comunica, în scris, în tennen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenţia că, în ipoteza neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
În procedura de cameră preliminară, inculpatul deţine următoarele drepturi:
a) dreptul de a primi comunicarea copiei certificate a rechizitoriului sau, după caz, a
traducerii autorizate a acestui act procesual;
b) dreptul de a fi infonnat asupra obiectului procedurii în camera preliminară;
c) dreptul de a-şi angaja apărător ales sau de a beneficia de un apărător desemnat din
oficiu în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, conform art. 90 din noua
reglementare procesual penală;
d) dreptul de a face, în scris, înăuntrul tennenului stabilit de judecătorul de cameră
preliminară, cereri şi excepţii privind legalitatea şi administrarea probelor şi a efectuării
actelor de către organele de urmărire penală.
În cursul fazei de judecată, inculpatul are drepturi şi obligaţii procesuale dintre care
amintim următoarele:
a) dreptul de a lua parte la şedinţa de judecată şi de a fi încunoştinţat în legătură cu
aceasta prin citaţie;
b) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale şi dreptul de a beneficia de
timpul şi înlesnirile necesare în vederea pregătirii unei apărări concrete;
c) dreptul de a da declaraţii, de a propune administrarea de probe potrivit legii,
dreptul de aformula cereri, excepţii ori de a pune concluzii;
d) dreptul de a păstra tăcerea, atrăgându-i-se atenţia că în cazul în care refuză să dea
declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar în ipoteza în care va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
e) dreptul de a-şi angaja un avocat ales şi, dacă nu îşi desemnează unul, în situaţiile
de asistenţă juridică obligatorie, dreptul de a i se desemna un apărător din oficiu;
f) dreptul de a fonnula orice alte cereri privind soluţionarea laturii penale sau civile a
cauzei;
g) dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de serviciile unui interpret atunci când nu
înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) dreptul de a studia dosarul penal;
i) dreptul de a lua parte la audierea părţilor sau a martorilor şi de a le adresa întrebări;
j) dreptul de a introduce căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti;
k) dreptul de a apela la serviciile unui mediator, în cazurile expres prevăzute de lege;
1) dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată;
m) obligaţia de a păstra disciplina şedinţei de judecată;
n) obligaţia de a exercita cu bună-credinţă drepturile procesuale instituite prin lege;
o) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia
că, în ipoteza încălcării acestei obligaţii, poate fi emis mandat de aducere împotriva sa, iar
în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune măsura arestării preventive;
p) obligaţia de a comunica, în scris, înăuntrul termenului de 3 zile, orice schimbare a
adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în ipoteza încălcării acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte
acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
3. Partea civilă
Comiterea unei infracţiuni poate avea drept consecinţă şi producerea unui prejudiciu
material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu material în dauna
unei persoane juridice. Persoana vătămată are la îndemână, în scopul reparării prejudiciului
produs, instituţia acţiunii civile, pe care o poate exercita în cursul procesului penal.
Astfel, partea civilă este persoana fizică sau juridică vătămată care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal, cerând daune interese materiale şi/sau morale suspectului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente.
Calitatea de parte civilă a persoanei vătămate care a suportat o vătămare prin
săvârşirea infracţiunii nu înlătură dreptul acesteia de a lua parte în calitate de persoană
vătămată în aceeaşi cauză penală.
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (2) din noul Cod de procedură penală,
subiect activ al acţiunii civile este persoana (fizică sau juridică) vătămată, precum şi
succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii
responsabile civilmente.
De asemenea, dacă acţiunea civilă este exercitată din oficiu, statul, prin intermediul
Ministerului Public, poate deţine calitatea de subiect activ al acţiunii civile.
Subliniem faptul că, în toate cazurile, temeiul constituirii părţii civile trebuie să fie o
infracţiune care, prin natura sa, poate produce prejudicii de ordin material sau moral1.
Astfel, obligaţia acordării despăgubirilor în cadrul procesului penal nu poate avea ca temei
un fapt ilicit extrapena!2.
Persoana fizică sau juridică care a suferit o vătămare materială sau morală în urma
săvârşirii infracţiunii poate solicita repararea prejudiciului existent fie prin promovarea
acţiunii civile în procesul penal, fie prin promovarea acţiunii civile în afara cadrului
procesului penal.
Alăturarea acţiunii civile procesului penal şi constituirea de parte civilă prezintă
anumite avantaje faţă de realizarea acţiunii civile pe cale separată3 ; în majoritatea cazurilor,
persoana vătămată alege prima cale în vederea realizării dezdăunării sale. Avantajele cele
mai importante sunt4 : rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale, având în vedere faptul
2 T.S., s. pen.. dec. nr. 616/1976, în R.R.D. nr. I 0/1976, p. 65.
4 Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, un alt avantaj al constituirii de parte
civilă în cadrul procesului penal era şi acela că acţiunea civilă exercitată în cursul procesului penal era scutită de
timbru, faţă de acţiunea civilă exercitată în procesul civil, ipoteză în care era obligatorie plata taxei de timbru. De
lege lata, potrivit art. 20 alin. (8) din noua reglementare procesual penală, acţiunea civilă care are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la
instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru.
că procesul penal este caracterizat prin operativitate şi instanţa, rezolvând latura penală a
cauzei, va rezolva şi acţiunea civilă alăturată celei penale prin aceeaşi hotărâre, potrivit
art. 397 alin. (1) din noua reglementare procesual penală; probele urmează a fi administrate
mult mai uşor, în cadrul procesului penal putând fi utilizate anumite mijloace energice de
administrare a probelor (de pildă, cercetarea la faţa locului, percheziţia etc.).
De asemenea, în urma constituirii părţii civile în cadrul procesului penal se nasc
avantaje şi pentru activitatea de justiţie, facilitându-se rezolvarea acţiunii civile, acţiune care
are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, respectiv infracţiunea comisă 1•
În conformitate cu prevederile noului Cod de procedură penală, în cazul în care
persoana vătămată a transmis pe cale convenţională dreptul la repararea prejudiciului unei
alte persoane, înainte de constituirea ca parte civilă, dobânditoruJ dreptului litigios nu va
putea exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, ci numai în faţa instanţei civile. În
ipoteza în care transmiterea convenţională a dreptului la repararea prejudiciului are loc după
constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi soluţionată în cadrul procesului penal sau
disjunsă, pentru a fi soluţionată separat de instanţa penală.
Potrivit art. 20 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală, constituirea de parte
civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale2, precum şi în faţa instanţei de judecată
până la începerea cercetării judecătoreşti3.
Dispoziţiile procedurale în vigoare obligă organele judiciare să cheme în vederea
audierii persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune. Anterior primei audieri, per
soanei vătămate i se va pune în vedere că dacă a suferit o pagubă materială sau o daună
morală are posibilitatea de a se constitui ca parte civilă4• Tot astfel, acesteia i se va atrage
atenţia că declaraţia de constituire ca parte civilă se poate formula în tot cursul primei faze
procesuale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti.
Astfel, începerea cercetării judecătoreşti a fost ales de către legiuitor drept ultim
moment al constituirii părţii civile, deoarece, pe de o parte, inculpatul trebuie să cunoască,
încă de la începutul judecăţii şi pretenţiile persoanei vătămate prin infracţiune, în vederea
organizării apărării sale, atât pe latura penală, cât şi pe cea civilă a cauzei şi, pe de altă
parte, instanţa trebuie să aibă cunoştinţă despre acest aspect în vederea administrării
probelor şi pe latura civilă a procesului.
Potrivit art. 20 alin. (2) din noua reglementare procesual penală, în cuprinsul
declaraţiei de constituire de parte civilă, persoana vătămată trebuie să indice clar natura şi
întinderea pretenţiilor, motivele şi probele pe care acestea se intemeiază5. În ipoteza în care
constituirea de parte civilă se face oral, organele de urmărire penală vor consemna aceasta

2 Constituirea de parte civilă în cursul fazei de urmărire penală rămâne valabilă şi în ipoteza în care
persoana vătămată nu s-a prezentat în faţa instanţei cu ocazia judecării cauzei.
3 Potrivit noii reglementări procesual penale, începerea cercetării judecătoreşti este ulterioară citirii
actului de sesizare a instanţei de judecată, constând în etapa procesuală a administrării concrete a probelor încu
viinţate de către instanţă.
4 Gh. Mateuţ, Unele probleme în legătură cu procedura constituirii de parte civilă în procesul penal, în
Dreptul nr. 9/1996, p. 75.
5
Prevederile art. 20 alin. (I) şi (2) din noul Cod de procedură penală se vor respecta şi în cazul în care
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea
civilă este exercitată în numele acesteia de către reprezentantul legal sau de către procuror.
în cuprinsul unui proces-verbal, iar instanţa de judecată va consemna constituirea de parte
civilă în încheierea de şedinţă1.
Cu caracter de noutate, art. 20 alin. (4) din noua reglementare procesual penală
prevede în mod expres faptul că nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2)
din noul Cod de procedură penală are ca efect faptul că persoana vătămată (sau succesorul
acesteia) nu se mai poate constitui parte civilă în cadrul procesului penal, însă poate
introduce acţiunea la instanţa civilă, în conformitate cu regulile prevăzute de Codul de
procedură civilă2.
Conform actualului Cod de procedură penală, ulterior începerii cercetării judecă
toreşti nu se mai poate modifica cererea de constituire ca parte civilă. Totuşi, potrivit art. 20
alin. (5) din noua reglementare procesual penală, dacă acţiunea civilă s-a exercitat în mod
legal în cadrul procesului penal3 , până la terminarea cercetării judecătoreşti şi chiar în
lipsa consimţământului inculpatului, partea civilă poate:
a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
b) mări sau micşora întinderea pretenţiilor4 ;
c) solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă
repararea în natură nu mai este posibilă.
În practica judiciară s-a arătat, în mod constant, că nu este valabilă constituirea de
parte civilă după ce, anterior, în cursul procesului penal, persoana vătămată a declarat
expres că nu solicită despăgubiri inculpatului5•
Se poate constitui ca parte civilă în cadrul procesului penal în nume propriu şi
persoana îndrituită, conform legii, la întreţinere6 din partea celui care a decedat în um1a
săvârşirii infracţiunii, precum şi persoana căreia victima, fără a avea o obligaţie legală, îi
presta întreţinere în mod curent, potrivit art. 1390 C. civ.
Se pot constitui parte civilă in vederea reparării prejudiciului nepatrimonial ascen
denţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul victimei care a decedat în urma comiterii
infracţiunii, pentru durerea încercată în urma decesului victimei, precum şi orice alte
persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, potrivit art. 1.391
alin. (2) C. civ.
Tot astfel, se pot constitui ca parte civilă în nume propriu în cadrul procesului penal
şi moştenitorii persoanei fizice a cărei integritate corporală sau sănătate a fost vătămată în
1 Încălcarea exigenţelor privitoare la conţinutul declaraţiei de constituire ca parte civilă atrage consta
tarea faptului că nu există o acţiune civilă legal exercitată în cadrul procesului; aceeaşi va fi procedma şi în cazul
în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă şi pro
curorul sau, după caz, reprezentantul legal nesocoteşte prevederile art. 20 alin. (I) şi (2) din actualul Cod de
procedură penală.
2 Dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă înainte de începerea
cercetării judecătoreşti, după acest moment procesual nu mai pot exercita acţiunea civilă în cursul procesului
penal, nici măcar în cazul în care există acordul explicit sau tacit al inculpatului.
3 Inclusiv în ipoteza în care aceasta se exercită din oficiu.
4 Având în vedere prevederile art. 20 alin. (5) lit. b) din noua reglementare, subliniem că este inaplicabilă
practica judiciară potrivit căreia persoana fizică sau juridică prejudiciată material sau moral nu putea pretinde
despăgubiri mai mari ulterior momentului limită stabilit pentru constituire (T.S., s. pen., dec. nr. 2181/1980, Î.n
C.D. 1980, p. 332).
5 T.S., s. pen., dec. nr. 212/1984 în R.R.D. nr. 2/1985, p. 76.
6 Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta este datorată sunt arătate în
art. 5I6-520 C. civ.
urma comiterii infracţiunii, precum şi succesoru m drepturi sau lichidatorii persoanei
juridice vătămate prin infracţiune, dacă decesul persoanei fizice 1 ori încetarea existenţei
persoanei juridice sau reorganizarea acesteia a survenit anterior constituirii ca parte civilă.
În ipoteza decesului persoanei fizice, care a suportat o vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii prin comiterea infracţiunii, care nu s-a constituit ca parte civilă în
timpul vieţii, moştenitorii acesteia nu au posibilitatea de a se constitui ca parte civilă decât
cu privire la prejudiciul material, nu şi cu privire la prejudiciul nepatrimonial. În acest sens,
art. 1.391 alin. (4) C. civ. arată că dreptul la despăgubire pentru daunele morale nu trece, în
acest caz, la moştenitori (aceştia îl pot, însă, exercita, doar dacă acţiunea s-a pornit de către
defunct prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal).
Potrivit art. 22 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, partea civilă poate
renunţa, personal sau prin mandatar special, în tot sau în parte la pretenţiile civile formulate,
până la terminarea dezbaterilor în apel; renunţarea se poate realiza atât prin cerere scrisă,
cât şi oral în şedinţa de judecată şi nu conduce şi la pierderea calităţii de persoană vătămată.
Renunţarea are, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, caracter definitiv, partea civilă
neavând posibilitatea de a reveni asupra acesteia chiar şi în ipoteza în care revenirea ar fi
formulată înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
În ipoteza în care partea civilă renunţă la exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului penal, nu va mai avea posibilitatea de a deschide, ulterior, un litigiu în faţa
instanţei civile în vederea reparării prejudiciului cauzat.
Potrivit art. 85 alin. (1) raportat la art. 81 din noua reglementare procesual penală,
partea civilă deţine, în cursul procesului penaI2, un evantai larg de drepturi şi obligaţii, după
cum urmează:
comunicate;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;
j) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
k) alte drepturi prevăzute de lege;
l) obligaţia de a se prezenta personal la chemarea organelor judiciare şi de a păstra
disciplina şedinţei de judecată;
m) obligaţia exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale conferite de lege.
1 Intervenit din cauze naturale.
2 În cursul procedurii de cameră preliminară, actuala reglementare procesual penală nu stabileşte drepturi
procesuale în privinţa părţii civile, în această procedură participând numai inculpatul trimis în judecată şi
procurorul.
4. Partea responsabilă civilmente 1
Între regulile de bază care stau la baza tragerii la răspundere penală este şi principiul
răspunderii penale personale, potrivit căruia nu pot fi suspuse sancţiunii penale decât
persoanele care au săvârşit infracţiuni2. Faţă de materia dreptului penal, în domeniul civil
este posibil ca răspunderea civilă să aparţină şi altor persoane în afara acelora care au comis
fapte generatoare de prejudicii materiale sau morale, potrivit art. 1.372-1.374 C. civ.
Partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii
civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură
sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în
procesul penaI3.
Reglementarea acestei calităţi procesuale are scopul protejării persoanei care a suferit
un prejudiciu material sau moral împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului4 ; prin
intermediul acestei calităţi procesuale legiuitorul reglementează o răspundere comple
mentară, indirectă5, respectiv răspunderea civilă delictuală a unei alte persoane decât
autorul infracţiunii pentru prejudiciile materiale sau morale produse prin infracţiune.
Pot fi părţi responsabile civilmente:
a) persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti
este obligată să exercite supravegherea unui minor6 sau a unei persoane care a fost pusă
sub interdicţie;
Legiuitorul a reglementat în mod amănunţit în art. 1372 din noul Cod civil ipotezele
de răspundere delictuală pentru fapta minorului. Astfel, persoana care, în temeiul legii (de
exemplu, părinţii). al unui contract (de exemplu, bonele) ori al unei hotărâri judecătoreşti7 îi
incumbă obligaţia de a supraveghea un minor, răspunde de prejudiciul cauzat altuia8.
Este instituită, astfel, o răspundere directă, obiectivă, independentă de capacitatea
delictuală a minorului, ce se întemeiază pe obligaţia de supraveghere neîntreruptă a
minorului9 .
1 Pentru o analiză detaliată. a se vedea şi: G.C. Frenţiu, Inculpat. Prepus şi comitent. în R.D.P.
nr. 4/2000, pp. 127-129; Gh. Dumitru, Societăţile de asigurări. Calitate procesuală, în R.D.P. nr. 4/2000,
pp. 189-194; G. Coca, Despre calitatea procesuală de parte responsabilă civilmente în lumina Ordonanţei
Guvernului nr. 852001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, în Dreptul nr. 10/2002,
pp. 202-206: E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
2 I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pp. 376 şi 377.
3 Prin definiţia părţii responsabile civilmente prevăzută în art. 86 din noul Cod de procedură penală,
asigurătorul este considerat parte responsabilă civi Imente, fiind persoana căreia îi incumbă obligaţia contractuală
de a repara prejudiciul produs prin comiterea unei infracţiuni de către persoana asigurată.
5 C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
6 Inclusiv în ipoteza în care minorul a devenit major la data sesizării instanţei de judecată.
7 Spre exemplificare, pe de o parte părinţii care, după pronunţarea divorţului exercită autoritatea părin
tească în condiţiile stabilite prin hotărârea judecătorească de divorţ şi, pe de altă parte, rudele, tutorii, curatorii,
serviciile publice specializate care au rolul de a exercita supravegherea în temeiul unei hotărâri de încredinţare
pronunţată conform legii.
8 Nu se impune ca minorul să coabiteze cu persoana care exercită supravegherea sa.
În privinţa angajării răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite comise de
copiii lor minori, în doctrină 1 au fost menţionate ca fiind necesare atât unele condiţii
generale, cât şi anumite condiţii speciale.
Constituie condiţii generale: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa
raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.
Constituie condiţii speciale: copilul să locuiască împreună cu părinţii2 ; părinţii să nu
fi răsturnat prezumţia de culpă; copilul să nu se afle în supravegherea altei persoane3 .
În ipoteza în care nu se constată întrunirea în mod cumulativ a condiţiilor enumerate
mai sus, părintele minorului nu poate fi obligat la repararea prejudiciilor produse prin fapta
minorului şi nu poate dobândi, astfel, calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul
procesului penal.
Art. 1.372 alin. (3) din noul Cod civil reglementează o cauză de exonerare de
răspundere delictuală pentru fapta altuia, dacă cel obligat a exercita supravegherea
dovedeşte faptul că nu a putut să împiedice fapta prejudiciabilă. Dovada nu este considerată
a fi făcută, în cazul părinţilor sau tutorilor, decât dacă aceştia probează că fapta minorului
reprezintă consecinţa unei alte cauze decât modul în care şi-au realizat îndatoririle ce
decurg din exerciţiul autorităţii părinteşti4.
De asemenea, în procesul penal poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a
tutorelui sau curatorului special5 în cazul producerii unui prejudiciu de către o persoană
pusă sub interdicţie6•
b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor in funcţiile încredinţate;
Conform art. 1.373 alin. (1) C. civ., ,,comitentul7 este obligat să repare prejudiciul
cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau
cu scopul funcţiilor încredinţate".
1 G. Borai, L. Stănciulescu. Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, pp. 258-260.
2 În privinţa acestei condiţii, instanţele au decis că părintele răspunde civil pentru fapta prejudiciabilă
comisă de copilul minor în cazul în care locuieşte la acesta, deşi prin hotărâre judecătorească a fost încredinţat
celuilalt părinte; tot astfel, va răspunde civil şi pririntele căruia minorul i-a fost încredinţat, chiar dacă nu locu
ieşte la acesta, în ipoteza în care s-a preocupat, în mod efectiv, de educarea lui (T.S., s. pen., dec. nr. 2154/1983,
în C.D. 1983, pp. 262-264).
3 Fr. Deak, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 147.
4 Tot astfel, părinţii nu vor răspunde din punct de vedere civil în ipoteza în care o altă persoană exercita,
la momentul săvârşirii faptei ilicite, în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unui contract, supravegherea
minorului şi părinţii dovedesc faptul că sunt întrunite condiţiile răspunderii persoanei căreia îi incumba obligaţia
de supraveghere a minorului [art. 1374 alin. (I) C. civ.]. Dacă părintele deţine calitatea de comitent al minorului
care a comis fapta ilicită, victima poate opta între temeiul răspunderii, potrivit art. 1.374 alin. (2) C. civ. [partea
civilă are posibilitatea de a cere tragerea la răspundere a părţii responsabile civilmente în temeiul răspunderii
părinţilor pentru fapta copilului minor (art. 1.372 C. civ.) sau în baza răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului (art. 1.373 C. civ.); cele două forme de răspundere pentru fapta altuia nu pot fi cumulate].
5 Potrivit art. 167 C. civ., ,,în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie jude
cătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui
interdicţie a fost cerută. precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia".
6 Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei
sau debilităţii mintale.
7 Potrivit art. 1373 alin. (2) C. civ., ,,este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în inte
resul său sau al altuia".
Răspunderea comitentului nu se poate angaja decât dacă persoana prejudiciată
dovedeşte existenţa următoarelor condiţii general/: existenţa prejudiciului; existenţa faptei
ilicite a prepusului; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
c'Xistenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.
De asemenea, alături de condiţiile generale enumerate mai sus, în vederea angajării
răspunderii comitentului, în temeiul art. 1.373 alin. (1) C. civ., trebuie a fi întrunite alte
două condiţii speciale, respectiv: existenţa raportului de prepuşenie; prepusul săfi săvârşit
fapta în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate2.
În privinţa condiţiei existenţei raportului de prepuşenie, se impune ca între comitent
şi prepus să existe raporturi juridice de muncă la data comiterii faptei ilicite3 • Răspunderea
civilă a comitentului poate fi antrenată în cazul în care, la momentul comiterii faptei ilicite
de către prepus, primul deţinea autoritatea de a îndruma şi controla activitatea derulată de
acesta în îndeplinirea sarcinilor încredinţate4 .
Răspunderea comitentului nu poate fi angajată dacă prepusul depăşeşte limitele
conferite de lege, profitând sau abuzând de funcţie, ori dacă acţionează în vederea satis
facerii propriului său interes fără legătură cu interesele comitentului sau dacă acţionează
împotriva intereselor comitentului5 .
Potrivit instanţei supreme6, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii
are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu
inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de
vehicule neasigurate.
Locatarul nu poate deţine calitatea de parte responsabilă civilmente pentru pagubele
provocate de către sublocatar, faţă de proprietar, prin degradarea bunului dat in locaţiune;
astfel, acesta nu va răspunde faţă de proprietar pe temei delictual, ci pe temei contractuaI7.
Având în vedere poziţia sa procesuală, drepturile şi obligaţiile pe care le deţine în
cadml procesului penal, constituirea părţii responsabile civilmente în procesul penal se
poate efectua prin una dintre următoarele două modalităţi: a) prin introducerea în procesul
penal de către organele judiciare penale; b) prin intervenţia acesteia în cauză, atunci când
consideră necesar.
a) Introducerea în cadrul procesului penal a părţii responsabile civilmente se poate
realiza la cererea părţii civile8 în cursul fazei de urmărire penală sau în faţa instanţei de
judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti9 . Ulterior începerii cercetării judecă-
1 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 263.

2 Dovedirea existenţei acestor două condiţii speciale revine victimei prejudiciului.
3 Temeiul acestui raport de munca poate să fie un contract de muncă.
4
T.S., s. pen., dec. nr. 4029/1973, în R.R.D. nr. 7/1974, p. 55.
6
Î.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 3/2010, www.legalis.ro.
7 În acest sens, art. 1.822 C. civ. arată că: ,, I) Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în
timpul folosinţei sale, inclusiv cea cauzată de incendiu, dacă nu dovedeşte că a survenit fortuit. 2) El răspunde
inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale, de sublocatarul său, ca şi de fapta altor persoane
cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul la bun".
8
Introducerea în cadrul procesului penal a părţii responsabile civilmente nu poate avea loc, astfel, la
cererea inculpatului sau a altei părţi responsabile civilmente.
9 Subliniem, astfel, faptul că noua reglementare procesual penală nu mai permite introducerea părţii
responsabile civilmente în cadrul procesului penal din oficiu, de procuror sau de instanţa de judecată.
toreşti, introducerea părţii responsabile civilmente nu se poate realiza decât cu consim
ţământul acesteia 1•
Legiuitorul a fixat în timp limita pentru introducerea părţii responsabile civilmente,
în mod simetric, prin raportare la constituirea de parte civilă, în scopul asigurării echităţii în
privinţa posibilităţii de acţionare a părţilor în apărarea intereselor acestora şi în vederea
protejării dreptului la apărare2 •
În cazul în care ac�unea civilă este exercitată de procuror, potrivit art. 19 alin. (3) din
noul Cod de procedură penală, acestuia îi incumbă obligaţia de a introduce partea respon
sabilă civilmente în cadrul procesului în cursul fazei de unnărire penală sau de a solicita
introducerea în proces a pă�i responsabile civilmente în faţa instanţei, până la momentul
începerii cercetării judecătoreşti.
În ipoteza desfiinţării cu trimitere spre rejudecare din apel, introducerea părţii
responsabile civilmente poate avea loc, la solicitarea părţii civile, până la reluarea cercetării
judecătoreşti.
b) În cazul în care nu a fost introdusă în cauza penală, partea responsabilă civilmente
are posibilitatea de a interveni în cadrul procesului penal până la terminarea cercetării
judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se afla în momentul
intervenţiei3 . Aceasta se explică prin faptul că partea responsabilă civilmente nu preju
diciază drepturile niciunei alte părţi din cadrul procesului, ci, dimpotrivă, facilitează, prin
participarea sa, realizarea drepturilor pe care le de�ne partea civilă, precum şi achitarea
obligaţiilor pe care le are inculpatul4 .
Prevederile legii procesual penale cu privire la opozabilitatea actelor procesuale şi
procedurale faţă de partea responsabilă civilmente care intervine în cadrul procesului se
justifică prin faptul că activitatea procesuală nu poate să sufere întârzieri prin reluarea
anumitor activităţi deja realizate5 •
Declaraţia de constituire de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului penal
poate îmbrăca forma scrisă sau pe cea orală, ipoteză în care organul judiciar consemnează
în cuprinsul unui act constituirea de parte responsabilă civilmente (organul de urmărire
penală într-un proces-verbal, iar instanţa într-o încheiere de şedinţă)6 .
În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturi şi obligaţii
procesuale dintre care menţionăm următoarele7:
1 Dacă partea responsabilă civilmente a fost introdusă în procesul penal după începerea cercetării
judecătoreşti şi a formulat obiecţiuni, pretenţiile părţii civile faţă de partea responsabilă civilmente nu se mai pot
valorifica în cadrul procesului penal, ci doar pe calea unei acţiuni introduse la instanţa civilă.
3 Partea responsabilă civilmente nu are. astfel, posibilitatea de a interveni. din proprie iniţiativă, în proces
în stadiul dezbaterilor în faţa instanţei de fond, sau cu ocazia judecării cauzei în apel.
5 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Buiai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, voi. I, p. 78.
6 Gh. Mateuţ, Unele probleme în legătură cu procedura constituirii de parte civilă în procesul penal, în
Dreptul nr. 9/1996, p. 74.
7 În cursul procedurii de cameră preliminară, noua reglementare procesual penală, în forma actuală, nu
stabileşte drepturi procesuale în favoarea părţii responsabile civilmente.
comunicate;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;
j) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege.
k) alte drepturi prevăzute de lege 1 ;
I) obligaţia de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat;
m) obligaţia de a se prezenta personal la chemarea instanţei de judecată şi de a păstra
disciplina şedinţei de judecată;
n) obligaţia de a exercita cu bună-credinţă drepturile procesuale conferite de lege.
Secţiunea a V-a
Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali
În ipoteza în care, în unele cauze penale, părţile nu se pot prezenta la desfăşurarea

anumitor activităţi procesuale sau procedurale, drepturile şi obligaţiile acestora vor fi
preluate de către alţi subiecţi procesuali care le înlocuiesc. Prin raportare la modul în care
intervin în cadrul procesului penal, precum şi faţă de natura drepturilor şi obligaţiilor pe
care le deţin, aceşti subiecţi procesuali pot fi: succesori, reprezentanţi sau substituiţi
procesuali.
I. Succesorii
Succesorii sunt acele persoane fizice sau juridice care, în conformitate cu prevederile
legale, succed în drepturi sau obligaţii persoanelor fizice decedate sau persoanelor juridice
reorganizate, desfiinţate ori dizolvate. Astfel, prin această noţiune înţelegem moştenitorii
persoanei fizice decedate sau succesorii persoanei juridice reorganizate, desfiinţate ori
dizolvate2 .
Întrucât răspunderea penală este personală, succesorii nu pot interveni decât în latura
civilă a procesului penal, ei devenind părţi prin succesiune3 (astfel, aceştia nu valorifică
drepturile antecesorilor, ci valorifică propriile drepturi ce provin din calitatea pe care o deţin
şi din faptul că antecesorii au încetat să mai fie subiecţi de drept).
1 Tot astfel, partea responsabilă civilmente are dreptul de a încuviinţa recunoaşterea de către inculpat, în
tot sau în parte, a pretenţiilor părţii civile; dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva sa etc.
2 I. Neagu, M. Damaschin op. cit., p. 213.
,
3 Tr. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, voi. II, p. 70.
În literatura de specialitate 1 s-a apreciat că, în latura civilă a cauzei penale, succe
siunea poate fi atât activă (translatio activa/, cât şi pasivă (translatio pasiva/. În acest
sens, vor înlocui părţile decedate, reorganizate, desfiinţate sau dizolvate şi vor deveni părţi
în cadrul procesului penal succesorii părţii civile, solicitând repararea prejudiciului produs
prin infracţiune, precum şi succesorii părţii responsabile civilmente decedată, reorganizată,
desfiinţată sau dizolvată, acţiunea civilă fiind exercitată împotriva lor.
Spre deosebire de reglementarea procesual penală anterioară, noul Cod de procedură
penală nu prevede posibilitatea exercitării acţiunii civile faţă de succesorii inculpatului.
Astfel, în ipoteza decesului inculpatului-persoană fizică sau în cazul reorganizării,
desfiinţării ori dizolvării inculpatului-persoană juridică, acţiunea penală se stinge, iar
acţiunea civilă, dacă a fost declanşată, nu se va putea exercita în faţa organelor judiciare
penale, succesorii inculpatului neputând fi introduşi în cauză.
2. Reprezentanţii
În mod nonnal, participarea părţilor sau a subiecţilor procesuali principali în procesul

penal presupune ca aceştia să îşi exercite drepturile şi să îşi apere interesele în mod
nemijlocit. In unele situaţii, însă, părţile sau subiecţii procesuali principali nu se pot
prezenta la desfăşurarea unor activităţi procesuale, apărând în scena procesului penal
reprezentanţii.
Prin reprezentanţi înţelegem acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea
activităţilor procesuale în numele şi în interesul unei părţi sau unui subiect procesual
principal din cadrul procesului4.
Reprezentanţii nu sunt părţi în proces, aceştia neurmărind în cadrul acestuia un
interes propriu, ci îndeplinind numai unele acte procesuale în numele şi în contul altei
persoane.
Astfel, reprezentantul este persoana împuternicită să înfăptuiască în cursul procesului
penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi sau al unui subiect procesual din
proces, care nu doreşte sau nu poate participa la activităţile procesual penale5.
În literatura juridică6, reprezentarea a primit o împărţire bipartită, respectiv: repre
zentare convenţională (voluntară) şi reprezentare legală (obligatorie).
Reprezentarea convenţională reprezintă forma obişnuită de reprezentare judiciară,
fiind întemeiată pe existenţa unui contract de mandat intervenit între reprezentat (persoană
care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte sau subiect procesual principal în cadrul
1 I. Neagu. M. Damaschin. op. cit., pp. 213-215.

2 Potrivit art. 24 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după
caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în
termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.
3 Potrivit art. 24 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în caz de deces. reorganizare, desfiinţare sau
dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea
civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în
termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
4 V. Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi inculpatului în faza urmăririi penale şi a judecăţii în
primă instanţă, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 22.
5
Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a ITI-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 188.
6 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 311; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 215-217.
procesului) şi reprezentant 1 ; acest tip de reprezentare are, în cadrul procesului penal, un
tratament distinct, prin raportare la calitatea procesuală a părţii sau a subiectului procesual
principal reprezentat, precum şi la faza procesuală în care se realizează.
Reprezentantul convenţional îşi desfăşoară activitatea în baza unui mandat ori a unei
procuri speciale. Reprezentarea voluntară are loc în temeiul unei convenţii de mandat între
parte sau subiectul procesual principal şi persoana pe care o reprezintă în cadrul procesului.
Reprezentarea legală în materie procesual penală nu este reglementată printr-un text
de principiu2 • Având în vedere faptul că persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, minori
sub 14 ani, nu răspund din punct de vedere penal, problematica reprezentării legale a
suspectului sau inculpatului în cursul procesului penal nu se pune, în principiu.
Pot fi identificate, însă, cazuri în care se poate vorbi de reprezentarea legală a
suspectului sau inculpatului, acestea reieşind din întreaga economie a prevederilor legii
penale şi procesual penale3 . În acest sens, art. 158 alin. (3) din noul Cod penal prevede că,
pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face
numai de reprezentanţii lor legali.
Reprezentantul legal este persoana indicată de lege pentru a participa în proces în
locul părţii interesate ce nu deţine dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit. Drepturile
reprezentanţilor în cadrul procesului penal apar ca însărcinări ale acestora ce trebuie, în mod
obligatoriu, realizate4•
Astfel, o persoană juridică poate sta în procesul penal în calitate de inculpat, parte
civilă sau parte responsabilă civilmente numai prin intermediul reprezentantului ei legal.
Potrivit art. 96 din actuala reglementare procesual penală, în cursul procesului penal,
suspectul, inculpatul, celelalte părţi, precum şi persoana vătămată pot fi reprezentaţi, cu
excepţia cazurilor în care prezenţa acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind
necesară de procuror, judecător sau instanţa de judecată, după caz.
În acest sens, art. 364 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală arată că
judecarea cauzei are loc în prezenţa inculpatului5 . Aducerea inculpatului aflat în stare de
deţinere la judecată este obligatorie. Cu caracter de noutate, inculpatul poate solicita în
scris, în temeiul alin. (4) al aceluiaşi articol, să fie judecat în lipsă, inclusiv în ipoteza în
care este privat de libertate, fiind reprezentat de avocatul său ales sau desemnat din oficiu.
Potrivit art. 364 alin. (5) din noua reglementare, instanţa de judecată poate dispune
aducerea inculpatului cu mandat de aducere dacă apreciază necesară prezenţa acestuia.
1 V. Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi inculpatului în faza urmăririi penale şi a judecăţii în

primă instanţă, in R.R.D. nr. 3/1973, p. 22.
2 În cadrul procesului civil, în vederea ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, există
posibilitatea reprezentării acestora. în acest sens, cu titlu de principiu, art. 57 alin. (2) C. pr. civ. arată că „partea
care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori
autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul
de organizare".
4 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Buiai, N. Iliescu, R Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, voi. I, pp. 94 şi 95.
5
Condiţiile de publicitate. oralitate şi contradictorialitate în care are loc judecata oferă posibilităţi largi
inculpatului de a se apăra. Totodată. prezenţa inculpatului oferă instanţei de judecată posibilitatea de a investiga
în mod direct personalitatea acestuia. Astfel, în majoritatea sistemelor procesual penale, inculpatul este obligat să
se prezinte la judecata care are loc în fata primei instanţe, reprezentarea acestuia fiind posibilă. cu excepţia
cazurilor în care instanţa apreciază că se impune prezenţa sa.
Drept procesual penal. Partea generală
De asemenea, noul Cod de procedură penală reglementează şi alte situaţii în care

există posibilitatea reprezentării suspectului sau inculpatului în cursul urmăririi penale,
respectiv: a) în procedura comisiei rogatorii, în cazul în care inculpatul este arestat, instanţa
de judecată care urmează să efectueze comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat
din oficiu, care îl va reprezenta, în lipsa avocatului ales, potrivit art. 200 alin. (8) din noua
reglementare procesual penală; b) în procedura efectuării percheziţiei domiciliare este
prevăzut expres dreptul suspectului sau inculpatului, ca şi al oricărei alte persoane
percheziţionate, de a fi reprezentată de „o persoană de încredere", potrivit art. 159 din noua
reglementare procesual penală; c) plângerea poate fi formulată şi prin mandatar, caz în care,
potrivit art. 289 din actualul Cod de procedură penală, va fi indicat reprezentantul legal sau
convenţional 1 ; d) contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal se poate formula
şi de către reprezentantul suspectului sau inculpatului, potrivit art. 488 1 alin. (2) raportat la
art. 4883 lit. b) din noul Cod de procedură penală etc.
Reprezentarea suspectului sau inculpatului nu este posibilă în cazul actelor cu
caracter personal (de pildă, audierea acestuia, confruntarea, procedura dispunerii expertizei
medico-legale psihiatrice etc.).
Persoana vătămată beneficiază de dreptul de a fi reprezentată în cadrul procesului
penal, potrivit art. 81 alin. (1) lit. h) şi art. 96 din noul Cod de procedură penală.
Tot astfel, potrivit art. 80 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură penală, în situaţia
în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii,
acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal.
În cazul în care persoanele vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna
desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin
ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta
interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să
încunoştinţeze, în termen de 3 zile de la primirea comunicării, procurorul sau instanţa în
cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de
procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt
prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate. Reprezentantul persoanelor
vătămate exercită toate drepturile recunoscute de lege acestora.
În acest caz, reprezentarea persoanei vătămate poate avea o natură convenţională (în
ipoteza în care reprezentantul este indicat de persoanele vătămate) sau legală (în ipoteza în
care reprezentantul este desemnat de procuror sau de instanţă).
Noul Cod de procedură penală prevede un regim sin1ilar persoanei vătămate în
privinţa posibilităţii reprezentării părţii civile2 .
Partea responsabilă civilmente poate fi reprezentată în tot cursul procesului penal, cu
excepţia situaţiilor în care prezenţa acesteia este obligatorie sau este apreciată ca fiind
1 În cazul reprezentării convenţionale, mandatul trebuie să fie special, iar procura se ataşează plângerii.
2 În acest sens, art. 20 alin. (6) din noua reglementare procesual penală prevede că în cazul în care un număr
mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le
reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant
comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin
ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau
ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care
refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului
sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.
necesară de către procuror, judecător sau instanţă, potrivit art. 96 din noua reglementare
procesual penală 1•
De asemenea, persoana juridică, indiferent de calitatea procesuală pe care o are, este
reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal,
conform art. 491 alin. (1) din noul Cod de procedură penală. Potrivit aceluiaşi text de lege,
dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi
împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar
pentru a o reprezenta. Dacă persoana juridică nu şi-a numit un mandatar, acesta este
desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul
practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.
3. Substituiţii procesuali
Substituiţii procesuali se înfăţişează ca subiecţi în scena procesului penal datorită
unui drept procesual al lor, însă pentru valorificarea unui interes al altuia2. Aceştia sunt
liberi să aprecieze dacă intervin în scopul realizării drepturilor procesuale pe care le au,
nerăspunzând de rămânerea în pasivitate sau de neglijenţă3 .
Spre deosebire de reprezentanţi, care efectuează anumite activităţi în numele altei
persoane, substituiţii procesuali îndeplinesc activităţi procesuale în nume propriu, în scopul
realizării unui drept al altuia.
În acest sens, potrivit art. 409 alin. (2) din noua reglementare procesual penală, apelul
poate fi declarat pentru inculpat şi de către soţul acestuia. De asemenea, în temeiul art. 289
alin. (7) din noul Cod de procedură penală, plângerea se poate formula şi de către unul
dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi.
Persoana în beneficiul căreia acţionează substituitul procesual are posibilitatea să nu
fie de acord cu actul procesual îndeplinit de către acesta; astfel, persoana vătămată poate
declara că nu îşi însuşeşte plângerea.
Secfiunea a VI-a
Avocatul - participant în procesul penal
1. Aspecte introductive
Constituţia României rezervă un loc esenţial dreptului la apărare, subliniind, în
art. 24 alin. (1), că dreptul la apărare este garantat. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol
constituţional arată că, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu4 •
1 Această normă este preluată, cu privire la faza judecăţii, în cuprinsul art. 352 alin. (7) şi art. 365
alin. (1) din actualul Cod de procedură penală.
3 Substituiţii procesuali deţin o legitimatio ad processum (având drepturi procesuale proprii), însă nu au
o legitimatio ad causam.
4 Tot astfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 304/2004, republicată, dreptul la apărare este garantat, părţile
având dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit
din oficiu, potrivit legii.
Fiind considerată o activitate procesuală complexă 1 , apărarea impune ca la conju

garea eforturilor depuse de către persoana interesată în vederea apărării drepturilor şi
intereselor sale să se alăture şi un avocat, acesta putând fi o persoană aleasă sau desemnată
în cadrul procesului penal în scopul de a ajuta părţile să-şi apere interesele legale2 •
Cu caracter de noutate, instituţia avocatului este reglementată în noul Cod de
procedură penală în mod distinct3 , fiind supusă unor reglementări largi, detaliate şi mult mai
numeroase decât cele existente în Codul de procedură penală adoptat în 19684 .
Noul Cod de procedură penală prevede, în art. 29, că participanţii în procesul penal
sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi
subiecţi procesuali.
Astfel, în lumina noului Cod de procedură penală, avocatul este un participant
distinct în cadrul procesului penal, fiind înlăturate, astfel, opiniile doctrinare privitoare la
poziţia procesuală a avocatului în conformitate cu care acesta era considerat un simplu
intermediar între organele judiciare penale şi părţi.
Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este reglementată, în prezent, prin
Legea nr. 51/1995, republicată5 şi prin Statutul profesiei de avocat6 .
2. Calitatea de avocat
Conform art. l alin. (2) din Legea nr. 5111995, republicată, profesia de avocat nu se
exercită decât de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al
Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Avocaţii îşi desfăşoară activitatea într-una dintre formele juridice prevăzute de lege,
respectiv: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale sau societăţi
civile profesionale cu răspundere limitată, potrivit art. 5 alin. (I) din acelaşi act normativ.
Pentru ca o persoană să dobândească această calitate, trebuie să întrunească, în mod
cumulativ, următoarele condiţii: să fie membru al unui barou component al Uniunii
Naţionale a Barourilor din România şi să nu fie incompatibil potrivit legii.
Pentru a deveni membru al unui barou, se urmează, în prealabil, procedura privitoare
la primirea în profesie7, precum şi aceea privind înscrierea în barou.
1 O. Stoica. Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare al cetăţenilor, în R.R.D.. nr. 3, 1977,
p. 106.
2 T. Vasiliu. Reali::area dreptului de apărare şi unele probleme referitoare la exercitarea profesiei de
avocat, în R.R.D. nr. 3/1971, pp. 16-24.
3 A se vedea Capitolul VTI (,,Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea") din Titlul III (,.Participanţii
în procesul penal") al noii reglementări procesual penale.
4 Codul de procedură penală anterior menţiona avocatul numai în cuprinsul a două texte de lege,
respectiv art. I 72 şi art. 173.
5 Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost republicată 1n M. Of.
nr. 98 din 7 februarie 2011. După republicare, acest act normativ a fost succesiv modificat şi completat (a se
vedea, spre exemplificare Legea nr. I 87/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, publicată în M. Of.
nr. 757 din 12 noiembrie 2012).
6 Statutul profesiei de avocat a fost adoptat prin Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64 din 3 decembrie
2011, fiind republicat în M. Of. nr. 33 din 16 ianuarie 2014.
7 Procedura privind primirea în profesie este prevăzută în Capitolul al II-iea, ,,Organizarea profesiei de
avocat" din Statutul profesiei de avocat.
Poate fi membru al unui barou din România cel care întruneşte, cumulativ, conform
art. 12 din Legea nr. 51/1995, republicată, următoarele condiţii:
- are exerciţiul drepturilor civile şi politice;
- este licenţiat al unei facultăţi de drept cu durata stabilită de lege;
- nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege;
- este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei 1•
Potrivit art. 15 din Legea nr. 51/1995, republicată, exercitarea profesiei de avocat nu
este compatibilă cu:
a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele
moravuri;
c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerf.
De asemenea, alături de aceste cazuri generale de incompatibilitate, Legea
nr. 51/1995, republicată, prevede şi cazuri speciale de incompatibilitate. Astfel, art. 46
alin. (1) din acest act nonnativ arată că avocatul este incompatibil a asista sau reprezenta
părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe, precum şi a pleda împotriva
părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii3 .
Tot astfel, avocatul care a fost audiat anterior ca martor într-o cauză concretă nu este
compatibil a desfăşura o activitate profesională în aceeaşi cauză4• În mod similar, este
incompatibil avocatul care a îndeplinit în cauza în care a fost angajat în calitate de apărător
funcţia de expert sau traducător.
Cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege se diferenţiază de cele care vizează
judecătorul, procurorul, grefierul, organul de cercetare penală, expertul sau interpretul,
deoarece unele dintre ele au în vedere însăşi capacitatea funcţională de a fi avocat, consti
tuind impedimente la primirea în profesie5.
1 Cu titlu de excepţie, art. 13 din Legea nr. S 1/1995, republicată arată că: Membrul unui barou din altă
ţară poate exercita profesia de avocat în România dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Pentru a
acorda consultanţă juridică privind dreptul românesc, avocatul străin are obligaţia de a susţine un examen de
verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi de limbă română, organizat de Uniunea Naţională a Barourilor
din România. Avocatul străin poate exercita profesia de avocat în România, la alegere, în cadrul uneia dintre
formele de organizare prevăzute. Avocatul străin nu poate pune conclu:::ii orale sau scrise în faţa instanţelor
judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare, cu excepţia celor de arbitraj internaţional.
Onorariile cuvenite avocatului străin se vor înregish·a şi se vor plăti integral în România. Avocatul străin care
exercită profesia în România este obligat să se înscrie în tabloul special ţinut de fiecare barou şi se supune
prevederilor Legii nr. 5/11995, ale statutului profesiei şi codului deontologic.
2
Tot astfel, art. 29 din Statutul profesiei de avocat arată că sunt incompatibile cu exercitarea profesiei de
avocat. dacă legi speciale nu prevăd altfel: a) faptele personale de comerţ exercitate cu sau rară autorizaţie; b)
calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv, de comanditar într-o societate comercială în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni; c) calitatea de administrator într-o societate comercială în
comandită pe acţiuni; d) calitatea de administrator unic sau, în cazul unei pluralităţi de administratori, aceea de
administrator cu puteri depline de reprezentare şi administrare, de preşedinte al consiliului de administraţie ori de
membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată; e) calitatea de preşedinte al
consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere ori de membru în comitetul de direcţie sau în
directoratul unei societăţi comerciale pe acţiuni.
3 Cazul de incompatibilitate menţionat a fost reglementat şi în noul Cod de procedură penală, în art. 88
alin. (4).
4
Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de apărător sau reprezentant al vreunei pă11i în cauză.
5
Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal, în lumina ultimelor modificări legislative (1), în
Dreptul nr. 5/1996, pp. 79 şi 80.
Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă, potrivit art. 16 din Legea
nr. 51/1995, republicată, cu: a) calitatea de deputat sau senator1 , consilier în consiliile locale
sau judeţene; b) activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior; c) activitatea
literară şi publicistică; d) calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier
fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător
autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare
judiciară, în condiţiile legii.
Noul Cod de procedură penală reglementează o serie de situaţii în care avocatul nu
este compatibil. Astfel, în conformitate cu art. 88 alin. (1), nu poate fi avocat al unei părţi
sau al unui subiect procesual principal: a) soţul sau ruda până la gradul al IV-iea cu
procurorul sau cu judecătoruI2 ; b) martorul citat în cauză3 ; c) cel care a participat în aceeaşi
cauză în calitate de judecător sau de procuror; d) o altă parte sau un alt subiect procesual.
Potrivit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asistenţa juridică acordată în procesul
penal unui suspect sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în
condiţiile Legii nr. 51/1995, republicată, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia4 .
Deşi nu este parte în procesul penal5 întrucât nu este subiect al raportului conflictual
al cauzei nesusţinând sau revendicând interese personale, datorită funcţiei sale procesuale,
precum şi contribuţiei pe care o depune în vederea aflării adevărului, aceste este unul dintre
principalii participanţi la rezolvarea cauzei penale6 .
3. Modalităţile prin care avocatul participă la desfăşurarea procesului

penal

Modalităţile esenţiale prin intermediul cărora avocatul îşi aduce contribuţia la buna
derulare a procesului penal sunt reprezentate de asistenţa juridică acordată părţilor
sau subiecţilor procesuali şi reprezentarea acestora. Astfel, art. 31 din noul Cod de
1 Totuşi. art. 8i 1 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsw·i pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
arată că deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, doreşte să exercite şi profesia
de avocat nu poate să pledeze în cauzele ce se judecă de către judecătorii sau tribunale şi nici nu poate acorda
asistenţă juridică la parchetele de pe lângă aceste instanţe. De asemenea, parlarnentarnl care, pe durata mandatului
său doreşte să exercite şi profesia de avocat nu poate acorda asistenţă juridică suspecţilor sau inculpaţilor şi nici nu îi
poate asista în faţa instanţei în cauze penale determinate expres de lege (de pildă, în cauze ce au ca obiect infracţiuni
de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni privind traficul de drogurL infracţiuni contra
intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiuni contra securităţii naţionale etc.).
2 În această ipoteză, magistratului îi revine obligaţia de a formula declaraţie de abţinere. În cazul în care
magistratul nu formulează o astfel de declaraţie şi nici nu este formulată o cerere de recuzare, avocatului care se
găseşte în această situaţie de rudenie îi incurnbă obligaţia de a-şi înceta contractul de asistenţă juridică cu clientul
său; în caz contrar, actele efectuate în cauza penală vor fi supuse sancţiunii nulităţii absolute (în ipoteza asis
tenţei juridice obligatorii), sau relative (în celelalte cazuri).
3 Potrivit art. 114 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, calitatea de martor are întâietate faţă de cea
de avocat cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această
calitate.
4 Î.C.C.J., s.u., dec. nr. 27/2007, publicată în M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007.
5 Deşi nu este prute în cadrul procesului avocatul se situează pe poziţia procesuală a păr ţii ale cărei
,
interese le susţine.
6 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I Ed. Paideia Bucureşti, 1996, p. 201.
,
procedură penală arată că avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în
condiţiile legii.
Totodată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, arată că avocatul poate
paiticipa la desfăşurarea procesului penal, în principal, prin activităţi de asistenţă juridică şi
reprezentare, în faţa instanţelor de judecată şi a organelor de urmărire penală.
De asemenea, activitatea avocaţială în materie penală poate fi concretizată prin
consultaţii juridice, redactarea de acte juridice, asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice
sau juridice interesate în faţa autorităţilor publice, altele decât autorităţile judiciare penale,
activităţi de mediere etc.
Pentru ca avocatul să devină apărător, se impune ca acesta să fie ales de parte,
potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, republicată, sau să fie numit din oficiu, în
cazurile expres prevăzute de lege'.
Legea procesual penală nu prevede o limitare a numărului avocaţilor care asigură
asistenţa juridică sau reprezentarea în privinţa unei părţi sau a unui subiect procesual
principal; astfel, asistenţa juridică sau reprezentarea poate fi asigurată de unul sau de mai
mulţi avocaţi, fără nicio limitare.
În viziunea noului Cod de procedură penală, avocatul nu apără doar interese private;
în acest fel se dă rezolvare opiniilor divergente care au fost exprimate în doctrina existentă
în lumina Codului de procedură penală anterior. În egală măsură, avocatul apără şi
interesele publice ale justiţiei. De aceea, faptele şi împrejurările favorabile părţii sau, după
caz. subiectului procesual principal asistat sau reprezentat trebuie să prezinte următoarele
caracteristici: să se bazeze pe realitate, pe adevăr; să fie utilizeze doar mijloacele prevăzute
de lege. Cu precizarea că adevărul pe care îl urmăreşte avocatul în cadrul procesului penal
nu este unui integral, ci unul parţial, adevărul părţii sau al subiectului procesual pe care îl
asistă/reprezintă.
3.2. Asistenţa juridică

Noţiunea de asistenţă juridică priveşte sprijinul pe care avocaţii îl acordă părţilor în
cadrul procesului, prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile lor ca specialişti în domeniul
dreptului2 . Asistenţa juridică nu se poate acorda decât de către avocaţi, aceştia putând pune
concluzii în prezenţa părţii sau subiectului procesual principal ale cărui interese le apără.
Astfel, asistenţa juridică constituie activitatea pe care o desfăşoară un avocat ales sau
din oficiu3 , în prezenţa celui asistat, în scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale
părţilor, subiecţilor procesuali principali ori ale altor participanţi în proces.
De la regula că asistenţa juridică a părţilor şi a subiecţilor procesuali principali în
cadrul procesului penal este facultativlt (persoanele interesate având libertatea de a stabili
dacă îşi aleg sau nu un apărător care să le acorde asistenţă juridică), există şi derogări.
1 Pentru distincte aspecte referitoare la instituţia avocatului, a se vedea: FI. A. Baias, Principiile profesiei
de avocat în lumina dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, în Dreptul nr. 10-11/1995, pp. 28-36; N. Giurgiu, Pledoaria
apărării în procesul penal, în R.D.P. nr. 3/2002, pp. 25-35; V. Pasca, Exercitarea dreptului la apărare şi
sancţiunea încălcării sale, în Dreptul nr. 3/1995, p. 85.
2 N. Volonciu, op. cit., p. 201; O. Stoica, Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare a cetă
ţeni/or, în R.R.D. nr. 3/1972, pp. 111 şi 112.
3 Înscris în tabloul baroului din care face parte, barou component al U.N.B.R.
4 Gh. Mateuţ_ Apărătorul, subiect al procesului penal, în lumina ultimelor modificări legislative (li), în
Dreptul nr. 6/1996, pp. 33 şi 34.
Astfel, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, asistenţa juridică este obhgatorie,
suspectul, persoana vătămată şi părţile având posibilitatea de a opta pentru un apărător ales,
sau să solicite să beneficieze de serviciile unui apărător desemnat din oficiu.
În scopul realizării asistenţei juridice, între avocat şi justiţiabil este încheiat un
contract de asistenţă juridică 1, care cuprinde şi plata onorariului asupra căruia părţile cad de
acord2• Proba calităţii de avocat se realizează prin împuternicire avocaţială.
În cazul în care părţile sau subiecţii procesuali principali care au interese contrare îşi
angajează acelaşi avocat şi nu intenţionează să renunţe la contractul de asistenţă juridică
încheiat cu acesta şi nici apărătorul nu doreşte să renunţe la vreuna dintre părţi sau la
vreunul dintre subiecţii procesuali principali, iar asistenţa juridică are caracter obligatoriu,
organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată, în
vederea înlăturării situaţiei de conflict de interese, va desemna un avocat din oficiu pentru
unul sau unii dintre suspecţi/inculpaţi/subiecţi procesuali principali care să realizeze o
apărare concretă şi efectivă.
Potrivit instanţei supreme3 , în ipoteza în care unul dintre inculpaţi neagă comiterea
faptei, iar altul o recunoaşte, implicându-l şi pe cel dintâi, apărarea lor nu poate fi asigurată
de către acelaşi avocat. din cauza contrarietăţii de interese procesuale. Pentru deplina exer
citare a drepturilor procesuale ale inculpaţilor în acest caz, în cazul în care aceştia nu
angajează, în urma atenţionării lor de către instanţă, un al doilea avocat, este necesară
numirea unui avocat din oficiu pentru unul dintre inculpaţi, care să asigure, alături de
avocatul ales, asistenţa juridică.
În scopul garantării dreptului la apărare, organele de urmărire penală, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată au obligaţia
să încunoştinţeze suspectul sau inculpatul, anterior luării declaraţiei, în legătură cu dreptul
de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă juridică
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu, întocmind în acest sens un
proces-verbal4 .
Dacă suspectul sau inculpatul are angajaţi mai mulţi avocaţi aleşi, asistenţa juridică
este asigurată şi în cazul în care cel puţin unul dintre apărători este prezent.
Încălcarea prevederilor legale vizând asistenţa juridică obligatorie a suspectului,
inculpatului sau a celorlalte părţi se sancţionează cu nulitatea absolută a actelor procesuale
sau procedurale astfel efectuate.
Nerespectarea prevederilor legale vizând asistenţa juridică obligatorie a persoanei
vătămate care nu este constituită parte civilă în cadrul procesului penal poate atrage
sancţiunea nulităţii relative.
În situaţii expres prevăzute de legea procesual penală, se impune asistenţa juridică
obligatorie a suspectului sau a inculpatului, a celorlalte părţi sau a persoanei vătămate.
1 Contractul de asistenţă juridică dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă,
potrivit art. 29 alin. (I) din Legea nr. 51/1995, republicată, în ipoteza în care apărătorul este ales, sau în urma
numirii sale de către barou, atunci când avocatul este desemnat din oficiu.
2 Potrivit art. 3 I alin. (I) din Legea nr. 51/1995, republicată. pentru activitatea sa profesională avocatul
are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.
3 •
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2638/2004, www.legalis.ro.
4 Suspectul sau inculpatul reţinut sau arestat poate lua legătura cu apărătorul, cu asigurarea confiden
ţialităţii comunicărilor; nesocotirea acestei exigenţe atrage, în principiu, excluderea probelor astfel obţinute.
În acest sens, potrivit art. 90 din noua reglementare procesual penală, asistenţa
juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie în următoarele cazuri:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori
într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta
a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în
alte cazuri prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea
face singur apărarea;
c) în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani 1•
Cazurile în care asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului este obligatorie în tot
cursul procesului penal pot fi grupate în cinci categorii2, după cum urmează:
a) când suspectul sau inculpatul este minor;
În cursul fazei de urmărire penală, asistenţa juridică este obligatorie până la data la
care suspectul sau inculpatul a devenit major.
Potrivit art. 507 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, asistenţa juridică are
caracter obligatoriu în cursul judecăţii, indiferent de stadiul procesual în care se află aceasta
(primă instanţă sau apel), în cazul în care suspectul sau inculpatul era minor la data sesizării
primei instanţe, chiar dacă ulterior, în cursul fazei de judecată, a devenit major.
b) când faţă de suspect sau inculpat s-a dispus măsura educativă privativă de
libertate a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie, măsura
preventivă privativă de libertate a reţinerii ori a arestării preventive (sau la
domiciliu), măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză;
Indiferent dacă suspectul sau inculpatul este minor sau major, privarea de libertate în
scopul executării sancţiunii penale a internării într-un centru de detenţie sau într-un centru
educativ dă naştere dreptului acestuia de a beneficia de asistenţă juridică obligatorie, dacă
împotriva sa se derulează urmărirea penală pentru o nouă infracţiune sau dacă la data
privării de libertate se afla în cursul unui alt proces penal, indiferent de faza de desfăşurare3 •
Asistenţa juridică nu are caracter obligatoriu decât în intervalul de timp cât durează
privarea de libertate. Astfel, dacă suspectul sau inculpatul a fost pus în libertate nu mai
subzistă obligativitatea asistenţei juridice la actele procesuale sau procedurale efectuate
după punerea în libertate4.
Privarea de libertate prin dispunerea măsurii reţinerii, arestării preventive, arestării la
domiciliu sau executarea unei pedepse privative de libertate dă naştere dreptului suspectului
sau, după caz, inculpatului de a beneficia de asistenţă juridică obligatorie, în cauza penală în
care este privat de libertate sau în altă cauză aflată în cursul unnăririi penale sau în cursul
fazei de judecată 5 .
1 Astfel, cazurile de asistenţă juridică menţionate la literele a) şi b) au aplicabilitate în tot cursul pro-
cesului penal, în vreme ce cazul de asistenţă juridică menţionat la lit. c) este incident doar pentru faza judecăţii.
2 l. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., pp. 234-239.
3 M. Udroiu. op. cit., p. 615.
4 T.S., s. pen., dec. nr. 3390/1971, în I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a III-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 239.
5
În vederea dispunerii reţinerii sau arestării (preventive sau la domiciliu) unei persoane, se impune
audierea prealabilă a acesteia în prezenţa avocatului său.
De asemenea, privarea de libertate a suspectului sau inculpatului prin internarea sa,
dă naştere dreptului acestuia ca, în cauza penală în care a fost supus acestor măsuri de
siguranţă sau în altă cauză, să beneficieze de asistenţă juridică obligatorie.
c) când organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu şi-ar putea
face singur apărarea;
Cazul menţionat mai sus este singurul caz de asistenţă juridică obligatorie dintre cele
reglementate de lege lăsat la aprecierea subiectivă a organului de urmărire penală, judecă
torului de drepturi şi libertăţi/judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată.
Astfel, exercitarea dreptului la apărare prin propria persoană poate vătăma drepturile
persoanei (de pildă, în ipotezele în care prin raportare la natura şi particularităţile dosarului
penal este necesară o pregătire calificată juridică, sau dacă suspectul sau inculpatul, cetăţean
străin sau apatrid, nu cunoaşte particularităţile procedurale ale dreptului român).
d) când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani;
Prin pedeapsa prevăzută de legea penală se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de
lege care incriminează fapta comisă în forma consumată, fără luarea în calcul a cauzelor de
reducere sau de majorare a pedepsei 1.
În ipoteza în care, în cursul fazei de judecată este schimbată încadrarea juridică a
faptei într-o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai
mare, asistenţa juridică devine obligatorie din momentul dispunerii măsurii de către
instanţă, sub sancţiunea nulităţii absolute2 .
Caracterul obligatoriu al asistenţei juridice în cursul fazei de judecată presupune ca
apărarea să fie asigurată în tot cursul acestei faze procesuale, la toate termenele de judecată.
În cazurile de asistenţă juridică obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales
un avocat, vor fi dispuse măsuri în vederea desemnării unui avocat din oficiu3 •
e) asistenţa juridică obligatorie În alte cazuri prevăzute de lege;
Menţionăm, în acest sens, procedura de aplicare a măsurii obligării provizorii la
tratament medical; potrivit art. 246 alin. (4) din noua reglementare procesual penală,
soluţionarea acestei propuneri nu se poate face decât după ascultarea suspectului sau
inculpatului, în prezenţa unui avocat ales sau desemnat din oficiu. Astfel, măsura de
siguranţă se poate dispune doar în prezenţa unui avocat, asistenţa juridică având caracter
obligatoriu.
De asemenea, potrivit art. 204 alin. (8) din noul Cod de procedură penală, asistenţa
juridică a inculpatului este obligatorie în cadrul procedurii contestaţiei împotriva încheierii
1 În ipoteza în care se reţine existenţa anumitor stări de agravare (forma continuată, concursul de infrac
ţiuni, pluralitatea intermediară, recidiva) sau de atenuare (minoritatea, tentativa) a pedepsei, raportarea se va face
la pedeaf�a prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat.
1n ipoteza în care asistenţa juridică are caracter obligatoriu, absenţa avocatului ales sau desemnat din
oficiu de Ia dezbateri atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii, chiar şi în situaţia în care instanţa de jude
cată amână pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
3 Desemnarea unui avocat din oficiu se realizează de către Consiliul Baroului în urma trimiterii unei
comunicări scrise din partea organului judiciar penal adresată serviciului de asistenţă judiciară al baroului
organizat în fiecare localitate. Suspectul sau inculpatul nu îşi poate alege avocatul din oficiu; în cazul în care, în
cursul procesului penal, avocatul din oficiu, din cauza pregătirii sau experienţei profesionale (solicitările de
acordare a asistenţei juridice din oficiu fiind repartizate cu precădere avocaţilor stagiari sau tinerilor avocaţi) nu
poate face o apărare efectivă, prin raportare la particularităţile cauzei penale, suspectul sau inculpatul poate cere
schimbarea acestuia sau desemnarea a încă unui avocat pentru apărarea intereselor sale.
prin care se dispune în cursul urmăririi penale măsura preventivă a controlului judiciar sau a
contro�ului judiciar pe cauţiune.
In acelaşi sens, în conformitate cu art. 184 din noua reglementare, procedura de
dispunere a expertizei medico-legală psihiatrică implică prezenţa obligatorie a apărătorului,
asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului care va fi expertizat având caracter
obligatoriu.
Prin raportare la art. 24 din Constituţie, în conformitate cu care „dreptul la apărare
este garantat" şi „în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales
sau numit din oficiu", opinăm că asistenţa juridică nu poate fi refuzată în ipoteza în care
inculpatul solicită instanţei de judecată numirea unui avocat din oficiu care să îi acorde
asistenţă juridică, în afara situaţiilor în care apărarea are caracter obligatoriu conform legii.
Potrivit art. 91 alin.(l) din noua reglementare procesual penală, pentru toate aceste
cazuri de asistenţă juridică obligatorie, în cazul în care suspectul sau inculpatul nu şi-a
angajat un apărător, organul judiciar ia măsuri în vederea numirii unui avocat din oficiu 1•
În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul
ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea,
deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri
pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un
termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se
menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă.
În cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte
nejustificat la tem1enul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea,
deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru
desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de
minimum 3 zile pentru pregătirea apărării, în conformitate cu art. 91 alin. (2) din noul Cod
Potrivit art. 93 alin. (4) şi (5) din noul Cod de procedură penală, pentru persoana
vătămată2 şi partea civilă, asistenţa juridică are caracter obligatoriu în următoarele două
situaţii: a) când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă; b) când organul judiciar penal apreciază că
din anumite motive persoana vătămată şi partea civilă nu şi-ar putea face singură apărarea3 .
Potrivit at1. 281 alin. (1) lit. f) din actualul Cod de procedură penală, în cazul în care
se încalcă normele relative la asistarea de către apărător a suspectului sau a inculpatului,
precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie, este incidentă
sancţiunea nulităţii absolute.
1 Potrivit art. 91 alin. (4) din noua reglementare, delegaţia avocatului din oficiu încetează la prezentarea
avocatului ales.
2 Legea penală menţionează şi alte cazuri de asistenţă juridică obligatorie pentru persoana vătămată. În
acest sens, potrivit art. 43 şi art. 44 alin. (I) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului
de persoane, li se asigură asistenţă juridică obligatorie pentru a avea posibilitatea să îşi exercite drepturile în
desfăşurarea procedurilor penale, în toate fazele procesuale, şi să îşi susţină cererile şi pretenţiile de natură civilă
cu privire la persoanele care au comis infracţiuni în care ele sunt implicate; pentru aceste situaţii, asistenţa
juridică acordată victimelor infracţiunilor de trafic de persoane, care participă în cadrul procesului în calitate de
persoană vătămată şi/sau parte civilă, are caracter gratuit şi obligatoriu.
3 Acest din urmă caz de asistenţă juridică obligatoriu este aplicabil şi pentru partea responsabilă
civilmente, potrivit art. 93 alin. (5) din noul Cod de procedură penală.
Sub imperiul reglementării anterioare, instanţa supremă a statuat că în cazul infracţi
unilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea
unei plângeri prealabile de către persoana vătămată şi asistenţa juridică are caracter
obligatoriu, instanţa de judecată nu va dispune încetarea procesului penal ca urmare a
incidenţei instituţiei împăcării decât în prezenţa avocatului ales sau desemnat din oficiu 1.
Opinăm că decizia analizată îşi menţine valabilitatea şi sub imperiul noii reglementări
penale şi procesual penale.
3.3. Reprezentarea
Reprezentarea constituie activitatea prin care o persoană participă, în absenţa unei
părţi sau a unui subiect procesual principal, în numele şi interesul acesteia la desfăşurarea
procesului penal sau la realizarea anumitor acte procesuale sau procedurale, în virtutea unei
puteri stabilite de lege sau de o convenţie.
Importanţa deosebită a reprezentării reiese şi din prevederile art. 31 din noul Cod de
procedură penală, această activitate fiind pusă de către legiuitor pe acelaşi plan cu asistenţa
juridică2•
În cadrul procesului penal, părţile şi subiecţii procesuali principali pot fi reprezentaţi,
cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind
necesară de către organul judiciar.
Reprezentarea judiciară poate fi realizată de avocaţi sau de persoane particulare; faţă
de persoana particulară, reprezentantul avocat are dreptul de a pleda (ius pledandi/.
Reprezentantul exercită drepturile pă1ţilor sau a subiecţilor procesuali pe care le reprezintă
cu respectarea condiţiilor mandatului legal sau convenţional4 , măsurile dispuse de către
organele judiciare vizând persoana reprezentată.
Reprezentarea este de două feluri5, respectiv:
a) Legală, în ipoteza în care o persoană, în temeiul legii, reprezintă în faţa autori
tăţilor judiciare persoanele vătămate lipsite de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă6 sau persoanele juridice [conform art. 491 alin. (l ) din noua reglementare, per
soana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale sau procedurale de
reprezentantul său legal7] care participă în cadrul procesului ca părţi vătămate, părţi civile
sau părţi responsabile civilmente.
Reprezentantul legal are posibilitatea de a introduce plângerea prealabilă în numele
persoanei vătămate pe care o reprezintă, o poate retrage, după cum se poate împăca cu
făptuitorul în condiţiile prevăzute de lege.
1 Î.C.C.J., s.u., dec. nr. 34/2008, publicată în M. Of nr. 152 din 11 martie 2009.
2 Potrivit acestui text de lege, ,,avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile
legii". În cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii; în cazul reprezentării, partea sau
subiectul procesual principal, ale cărui interese sunt reprezentate, este înlocuită de către avocatul reprezentant.
3 V. Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului înfaza urmăririi penale şi ajudecăţii în primă
instanţă, în RR.D. nr. 3/1973, p. 23.
4 Fac excepţie drepturile care pot fi exercitate numai personal (de exemplu, ascultarea în calitate de
persoană vătămată).
5 M. Udroiu, op. cit., pp. 629-6631.
6 Spre exemplificare, părinţii sau tutorele pentru persoana vătămată minoră.
7 Spre exemplificare, administratornl care deţine puteri de reprezentare, directorul.
b) Convenţională, în ipoteza în care o persoană, în temeiul unei convenţii, reprezintă
o parte sau un subiect procesual în cadrul procesului penal; se impune ca mandatul de
reprezentare să fie special.
Poate fi reprezentant convenţional orice persoană care are capacitate deplină de
exerciţiu, chiar dacă nu are calitatea de avocat'.
Potrivit art. 491 alin. (2) din noua reglementare procesual penală, în ipoteza în care o
persoană juridică are calitatea de inculpat şi organele judiciare au pus în mişcare acţiunea
penală împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice pentru aceeaşi faptă sau pentru
fapte conexe cu cea pentru care este acuzată persoana juridică, aceasta trebuie să îşi
numească un mandatar pentru a o reprezenta, pentru a se evita existenţa unui conflict de
interese între persoana juridică şi reprezentantul legal al acesteia, de natură să conducă la
prejudicierea dreptului la apărare a persoanei juridice2 .
Reprezentantul legal va exercita drepturile persoanei juridice în cadrul procesului (de
pildă, dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării, dreptul de a angaja un
avocat, de a exercita apărarea prin propria persoană etc.).
3.4. Consultarea dosarului penal

Noul Cod de procedură penală plasează procedura consultării dosarului penal în
cuprinsul Părţii generale, Titlul III, ,,Participanţii în procesul penal", Capitolul VII,
„Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea". Prin urmare, legiuitorul recunoaşte
conferirea atributului consultării dosarului avocatului, în mod prioritar.
Potrivit legii, atât părţile în procesul penal, cât şi subiecţii procesuali principali deţin
dreptul, printre altele, de a consulta dosarnl penal, în condiţiile stabilite de lege, această
procedură reprezentând o componentă esenţială a exercitării dreptului la apărare.
În conformitate cu prevederile art. 94 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală,
avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali deţine dreptul de a cere consultarea
dosarului penal în tot cursul procesului3 . Potrivit aceluiaşi teAi de lege, dreptul de a consulta
dosarnl penal nu se poate exercita în mod abuziv4, fiind interzisă, de asemenea, restrângerea
abuzivă a acestuia.
Consultarea dosarului presupune, potrivit art. 94 alin. (2) din noua reglementare,
dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi
de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului 5.
1 Dacă reprezentantul convenţional are calitatea de avocat, poate formula apel, în temeiul unei împuter
niciri conferite de lege chiar în lipsa unei împuterniciri speciale, în baza legii, ca şi reprezentantul legal.
2 În situaţia în care persoana juridică nu îşi numeşte mandatar. acesta este desemnat, după caz, de către
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau
de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.
3 Studierea dosarului penal poate fi realizată şi personal de către partea în cauză sau de către subiectul
procesual principal.
4 Faţă de abuzul exerciţiului acestui drept, art. 283 alin. (4) lit. n) din noul Cod de procedură penală
reglementează sancţiunea amenzii judiciare în cazul intervenirii unei abateri judiciare constând în exercitarea cu
rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii
juridici.
5 În concordanţă cu prevederile Statutului profesiei de avocat privitoare la păstrarea secretului profe
sional, art. 94 alin. (5) din noua reglementare arată că, în cursul fazei de urmărire penală avocatului îi incumbă
obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor pe care le-a cunoscut cu ocazia consultării
dosarului penal.
Cererea de consultare a dosarului penal se soluţionează, potrivit art. 94 alin. (3) din
noua reglementare, de către procurorul care efectuează urmărirea penală sau, după caz,
supraveghează activitatea de cercetare a organelor poliţiei judiciare. Procurorul stabileşte, în
cursul urmăririi penale, data şi durata consultării într-un termen rezonabil'; acest drept
poate fi delegat organului de cercetare penală.
În cursul urmăririi penale, legea procesual penală permite procuroru/ul să restricţio
neze prin ordonanţă motivată3 consultarea dosarului penal de către subiecţii procesuali
principali sau părţi ori avocatul acestora în cazul în care prin aceasta s-ar putea aduce
atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru
cel mult 10 zile. Astfel, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, nu este prevăzută o
perioadă determinată pentru care se poate dispune restricţionarea exerciţiului acestui drept,
procurorul având libertatea de apreciere, în mod exclusiv.
Potrivit art. 94 alin. (6) din noua reglementare, în toate cazurile, avocatului nu îi
poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual
principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. De asemenea, în vederea pregătirii apărării,
avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de
urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.
Împotriva ordonanţei de respingere a cererii de consultare a dosarului se poate
formula plângere la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 336-339 şi ale art. 95 din
noul Cod de procedură penală, acesta fiind obligat să rezolve plângerea şi să comunice
soluţia motivată în cel mult 48 de ore.
4. Drepturile şi obligatiile avocatului în cadrul procesului penal

În cursul fazei de urmărire penală, avocatul suspectului sau inculpatului, potrivit
art. 92 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, are dreptul să asiste la efectuarea oricărui
act de urmărire penală, cu excepţia:
a) situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare4 ;
b) percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante.
1 Atât data la care se stabileşte activitatea de consultare a dosarului, cât şi durata consultării trebuie să
aibă în vedere un interval de timp ce poate fi caracterizat ca fiind rezonabil.
2 Astfel, procurorul are atributul exclusiv de a dispune restricţionarea consultării dosarului de urmărire
penală, legea procesual penală nepe1miţând ca acest act de dispoziţie să fie delegat către organele de cercetare
ale poliţiei judiciare.
3 Astfel, art. 286 alin. (I) din noul Cod de procedură penală arată că procurorul dispune asupra actelor
sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel.
4 Potrivit art. 138 alin. (I) din noua reglementare, constituie metode speciale de supraveghere sau cerce
tare următoarele: a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; b) accesul la un
sistem informatic: c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; d) localizarea sau urmărirea prin mijloace
tehnice: e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; t) reţinerea, predarea sau perchezi
ţionarea trimiterilor poştale; g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor; h) participarea
autorizată la anumite activităţi; i) livrarea supravegheată; j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice desti
nate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind
reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii
de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Legea procesual penală nu reglementează obligaţia procedurală pozitivă în sarcina
organelor de um1ărire penală de a-i învedera apărătorului dreptul de a lua parte la toate
actele de urmărire penală, existând prezumţia că acesta îşi cunoaşte drepturile.
Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora
efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi
libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte
asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal 1•
Potrivit art. 92 alin. (5) din noua reglementare, în ipoteza efectuării percheziţiei
domiciliare, încunoştinţarea apărătorului poate fi realizată şi după prezentarea organului de
urmărire penală la domiciliul persoanei ce um1ează a fi percheziţionată. În acest caz,
persoana vizată este încunoştinţată cu privire la dreptul pe care îl are ca la efectuarea
percheziţiei să participe şi un avocat. În cazul în care este solicitată prezenţa unui avocat,
începerea percheziţiei se amână până la sosirea acestuia, însă nu mai mult de două ore de la
momentul comunicării acestui drept2.
În cazul în care asistenţa juridică are caracter obligatoriu, va fi numit un apărător din
oficiu, în condiţiile at1. 91 alin. (2) din noua reglementare; acesta se va prezenta ori de câte
ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă, potrivit legii
Tot astfel, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a lua parte la audierea
oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi
memorii.
În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea
unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele
obiecţiuni fommlate, iar actul este semnat şi de avocat, potrivit art. 92 alin. (6) din noua
reglementare.
De asemenea, apărarea implică şi dreptul părţii sau al subiectului procesual principal
de a lua contact cu apărătorul, cu asigurarea confidenţialităţii discuţiilor, a convorbirilor şi a
corespondenţei; contactul dintre client şi avocatul său nu trebuie să fie stânjenit sau
controlat de niciun organ al statului. Potrivit art. 89 alin. (2) din noul Cod de procedură
penală, persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se
confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere
vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei.
Probele obţinute cu încălcarea alineatului mai sus menţionat se exclud.
În scopul asigurării secretului profesional, înregistrarea convorbirilor dintre apărător
şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în cursul procesului poate fi folosită ca mijloc de
probă, numai în cazul în care, din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente
şi utile referitoare la pregătirea sau comiterea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele
prevăzute în art. 139 alin. (2) din noul Cod de procedură penală.
În cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul
să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale
acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.
1 Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada
că acesta a fost încunoştinţat potrivit art. 92 alin. (2) din noua reglementare.
2 În cazuri excepţionale, precum şi în situaţia în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate
începe şi înainte de expirarea termenului de două ore.
De asemenea, art. 92 alin. (8) din noua reglementare instituie dreptul avocatului
suspectului sau inculpatului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea
apărării şi realizarea unei apărări efective.
Avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat
de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză 1 •
Potrivit art. 93 alin. (1) din noua reglementare, în cursul urmăririi penale, avocatul
persoanei vătămate, al pă1ţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul de a
asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţiile reglementate de art. 92.
Astfel, acesta are dreptul de a fi încunoştinţat cu privire la data şi ora efectuării actului de
urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Tot astfel, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile
civilmente poate consulta dosarul penal, poate formula cereri şi depune memorii şi bene
ficiază de timpul şi înlesnirile necesare în vederea pregătirii şi realizării unei apărări
efective.
1 Potrivit art. 283 alin. (3) din noua reglementare procesual penală, lipsa nejustificată a avocatului ales
sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea. în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a
asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţio
nează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui
membru al baroului.
Capitolul al IV-lea
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal
Secfiunea I
Aspecte introductive privind acţiunile în justiţie
I. Succintă privire asupra noţiunii de „acţiune în justiţie"

Prin încălcarea normelor juridice se naşte un conflict de drept între făptuitor şi
persoana ale cărei interese legitime au fost atinse. Organele de justiţie sunt cele însărcinate
cu soluţionarea acestui raport conflictual.
Acţiunea injustiţie reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de
drept este adus în faţa organelor judiciare, în vederea soluţionării acestuia1•
În literatura de specialitate se arată că acţiunea în justiţie reprezintă expresia unei
împuterniciri legale în temeiul căreia se poate aduce în faţa justiţiei conflictul de drept
apărut prin nesocotirea unei nonne juridice2 .
Alţi autori definesc acţiunea ca fiind mijlocul practic pus la îndemână, de lege,
titularului unui drept subiectiv în vederea realizării respectivului drept, ea reprezentând
sancţiunea dreptului3 •
De asemenea, în doctrina procesual penală s-a apreciat că acţiunea în justiţie
constituie instrumentul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa
instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat cores
punzătoare nonnei de drept încălcate4 .
Prin raportare la norma de drept nesocotită, respectiv norma penală, civilă etc.,
acţiunea în justiţie va fi, după caz, acţiune penală, acţiune civilă sau de altă natură.
Dreptul lezat prefigurează în plan juridic o relaţie a unui individ faţă de o anume
valoare socială protejată de lege şi, totodată, indică poziţia acelui individ faţă de semenii săi
ori faţă de unele obiecte sau fapte5. În măsura în care, prin lezarea valorii sociale proteguite
este nesocotit acest drept, acţiunea în justiţie devine exercitabilă.
Dreptul lezat nu trebuie a fi confundat cu dreptul la acţiune, acesta din urmă
reprezentând un drept virtual înscris în norma care protejează o anume valoare socială, pe
când dreptul lezat vizează, în mod concret, valoarea socială în legătură cu care este
constituit6 ( de pildă, dreptul de proprietate se constituie în legătură cu valoarea socială
concretizată în averea unei persoane, valoare protejată de lege).

2 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, 1942, p. 53; I. Tanoviceanu arată că „acţiunea este
sancţiunea dreptului, adică mijloacele date de lege împotriva celor care violează dreptul" (I. Tanoviceanu,
op. cir., p. 15).
3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 228.
4 Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a HI-a, Ed. 1-Iamangiu, Bucureşt� 2013, p. 102.
5 I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 18.
În măsura în care valoarea socială nu este atinsă, dreptul la acţiune pe care îl conţine
norma juridică ce protejează acea valoare socială, nu se poate folosi. Astfel, atâta vreme cât
o normă de drept nu este nesocotită, dreptul la acţiune poate să rămână drept virtual pe
întreaga durată de existenţă a respectivei norme 1.
În situaţia în care norma juridică se încalcă, dreptul virtual conţinut în nom1ă devine
exercitabil şi se realizează prin cererea în justiţie. Aceasta reprezintă un act procesual prin
care se exploatează dreptul la acţiune, ca drept preexistent înglobat de norma juridică
nesocotită.
Aşadar, dreptul la acţiune reprezintă un drept virtual care dăinuie pe întreaga durată
de existenţă a normei juridice, dreptul lezat vizează în mod concret o anumită valoare
socială faţă de care se constituie, iar cererea În justiţie reprezintă actul procesual prin care
se valorifică dreptul la acţiune.
2. Factorii acţiunii în justiţie

Nepierzând din vedere repercusiunile exercitării acţiunii în justiţie, în doctrina
procesual penali se arată, pe bună dreptate, că aceasta este condiţionată de existenţa unor
factori sau temeiuri, iar determinarea acestora se impune în vederea unei corecte aplicări a
normelor de procedură penală.
Sunt factori ai acţiunii în justiţie: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii
şi aptitudinea funcţională a acţiunii.
Temeiul acţiunii în justiţie reprezintă izvorul acesteia şi se înfăţişează sub două
modalităţi: temeiul de drept şi temeiul de fapt.
Temeiul de drept al acţiunii vizează norma juridică ce prevede fapta ii icită şi dreptul
la acţiune. Temeiul defapt reprezintă însăşi fapta prin care s-a nesocotit norma juridică.
Obiectul acţiunii în justiţie este constituit din tragerea la răspundere juridică a indi
vidului care a nesocotit o anumită normă juridică, prin acţiunea sau inacţiunea sa. Aceasta
se realizează prin declanşarea procedurii judiciare adecvate.
Subiecţii acţiunii sunt subiecţii raportului juridic conflictual care este adus în faţa
instanţei de judecată, spre soluţionare. Devenind subiecţi ai raportului juridic procesual,
aceştia dobândesc calităţi procesuale ce le conferă drepturi şi obligaţii specifice.
Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie vizează întreaga serie de acte procesuale
care se pot naşte prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii dreptului în care
este înscrisă respectiva acţiune. Acest factor este dependent de existenţa celorlalţi factori ai
acţiunii în justiţie.
În unele situaţii, aptitudinea funcţională este înlăturată de unele cauze expres
prevăzute de lege (de pildă, în cazul acţiunii penale, sunt astfel de cauze: decesul făptui
torului, amnistia, prescripţia)3.
1
Ibidem.
2 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Buiai, N. Iliescu. R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, pp. 58-59.
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 125
Secfiunea a II-a
Ac/iunea penală
I. Noţiunea de „acţiune penală"
În momentul încălcării unei norme juridice penale prin comiterea unei infractiuni, se
naşte un raport juridic de drept substanţial între societate 1 şi infractor. În conform,itate cu
principiul obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale, statului îi revine
dreptul de a-l trage la răspundere penală pe infractor, acesta fiind obligat a suporta toate
repercusiunile unei eventuale condamnări.
Acţiunea penală reprezintă instrumentul procesual exercitat de Ministerul Public în
numele societăţii, prin care se efectuează procesul de tragere la răspundere penală a acelora
care au comis sau au participat la comiterea de infracţiuni. Acţiunea penală constituie
elementul central al procesului penal reprezentând acţiunea principali.
Astfel. acţiunea penală este o instituţie procesuală de o importanţă capitală. prin acest
instrument juridic realizându-se scopul procesului penal.
Sub aspect substanţial, acţiunea penală reflectă dreptul organelor judiciare ale statului
de a realiza tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea. Acest
drept se naşte din cuprinsul normei juridice de drept penal şi nu se poate exercita decât în
măsura în care norma juridică penală a fost nesocotită.
Sub aspect procesual. acţiunea penală este un instrument juridic, prin intermediul
acestuia aducându-se. în faţa organelor judiciare, raportul de conflict de drept penal, în
vederea solutionării lui.
După ·cum. pe bună dreptate. s-a apreciat în doctrină3 , acţiunea penală se naşte din
norma juridică prin care o faptă este considerată infracţiune, iar nu din comiterea infracţi
unii. Din săvârşirea infracţiunii se naşte folosinţa acţiunii, exerciţiul ei.
2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale priveşte tragerea la răspundere penală a persoanelor fizice
sau juridice care au săvârşit infracţiuni, potrivit art. 14 alin. (1) din actualul Cod de pro
cedură penală. Astfel. noua reglementare a acţiunii penale cuprinde o formulare adecvată,
deoarece prin intermediul acţiunii penale organele judiciare urmăresc tragerea la răspundere
penală, acţiunea penală putându-se exercita în tot cursul procesului penal.
Obiectul acţiunii penale nu se confundă cu scopul acţiunii penale, acesta din urmă
vizând numai aplicarea sancţiunii penale4 . A socoti că acţiunea penală are ca obiect
aplicarea sancţiunii penale înseamnă a limita posibilitatea exercitării acestei acţiuni numai
la faza judecăţii, având în vedere că numai în cadrul acestei faze procesuale se face
aplicarea sancţiunilor penale; o astfel de concluzie este eronată, fiindcă acţiunea penală se
poate exercita în tot cursul procesului penal5 .
1 Reprezentată prin stat.

3 V. Dongoroz. S. Kahane, G. Antoniu, C. Buiai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, voi. I. Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 61.
4 M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Teste-grilă pentru admiterea în magistratură şi avoca
tură, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014. p. 86.
5 N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1972, p. 103.
În urma comiterii unei infracţiuni, se naşte un raport juridic de drept penal
substanţial, în cadrul căruia subiect activ este infractorul, iar subiect pasiv generic este
statul, care beneficiază de dreptul de a trage la răspundere penală, restabilind ordinea de
drept nesocotită.
Aducerea raportului juridic de drept penal substanţial spre soluţionare în faţa
organelor specializate ale statului, prin intermediul acţiunii penale, dă naştere unui raport
juridic de drept procesual penal. În cadrul acestui din urmă raport juridic, subiectul activ al
raportului juridic de drept penal substanţial, respectiv infractorul, devine subiect pasiv, în
vreme ce subiectul pasiv al raportului juridic de drept penal substanţial (societatea,
reprezentată de stat), devine subiect activ, deoarece el este titular al dreptului de a solicita
respectarea legii penale, drept încălcat prin comiterea infracţiunii 1•
Astfel, subiecţii acţiunii penale sunt, de fapt, subiecţii raportului juridic de drept
procesual penal, respectiv statul, ca subiect activ al acţiunii penale şi persoana autorului
infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.
De asemenea, subiectul pasiv special al infracţiunii nu devine niciodată titular al
acţiunii penale, dreptul de a trage la răspundere penală aparţinând numai statului2 ; chiar şi
atunci când legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, legiuitorul nu lasă la dispoziţia subiectului pasiv special decât dreptul
de a hotărî cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la retragerea acesteia,
acţiunea penală aparţinând, şi în aceste cazuri, statului.
3. Trăsăturile acţiunii penale

Reprezentând o instituţie de bază a dreptului procesual penal, acţiunea penală se
deosebeşte de alte acţiuni în justiţie prin anumite trăsături specifice3 , respectiv: este o
acţiune socială, obligatorie, indisponibilă, indivizib;/ă şi individuală.
a) Acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine societăţii şi este exercitată prin
intermediul organelor specializate ale statului, în principiu, prin intermediul Ministerului
Public. Această caracteristică diferenţiază acţiunea penală de cea civilă, care este privată.
Atât în doctrina procesual penală mai veche, cât şi în literatura de specialitate străină
se subliniază că acţiunea penală aparţine statului. Formularea dată acestei trăsături este,
adesea, în concordanţă cu opiniile potrivit cărora acţiunea penală este de „ordine publică"
ori care o denumesc pur şi simplu „acţiune publică"4. În acest sens, potrivit art. 1 din Codul
de procedură penală din 1864, ,,orice infracţiune dă naştere la o acţiune publică şi poate
produce şi o acţiune privată".
Statul este singurul competent să acţioneze împotriva persoanelor cărora li se impută
săvârşirea infracţiunilor, fiind unicul titular al acţiunii penale. Astfel, dreptul de a trage la
răspundere penală revine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin care se
realizează acest drept procurorului5 .
1
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Buiai, N. Iliescu, R. Stănoiu. Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală roman. Partea general, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, voi. I, p. 62.
2
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 256 şi 257.
3
I. Gorgăneanu, Caracteristicile acţiunii penale în noua reglementare procesual penală, în R.R.D.
or. 9/1969, p. 77.
4
I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Bucureşti, 1926, p. 43; H. Donnedieu de Vabres,
Precis de droit criminel, Dalloz, Paris, 1946, p. 271.
5
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 228.
Acţiunea penală şi acţ;unea civilă în procesul penal 127
Acţiunea penală aparţine statului şi în ipotezele în care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, prin introducerea
unei plângeri prealabile. Astfel, şi în cazurile în care punerea în mişcare a acţiunii penale
este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate, statul realizează tragerea la răspundere penală a
infractorului ori dispune prin amnistie, asupra acţiunii 1 .
b) Acţiunea penală este obligatorie, statul fiind obligat să o exercite de fiecare dată
când sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege. Trăsătura în discuţie reprezintă o con
secinţă directă a principiului obligativităţii acţiunii penale.
În anumite cazuri, obligativitatea acţiunii penale este suprimată de constatarea
inexistenţei unui interes public în realizarea obiectului acţiunii penale2 ori de neîntrunirea
vreunei condiţii dintre cele reglementate de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Tot astfel, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu, însă exercitarea ulterioară a
acesteia este lăsată sub semnul disponibilităţii3, persoana vătămată având posibilitatea să se
în1pace cu făptuitorul.
c) Acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă). Odată pusă în mişcare, statul,
prin intermediul Ministerului Public nu o mai poate retrage4, ci aceasta trebuie continuată
până la momentul epuizării ei, moment ce se petrece prin rămânerea definitivă a soluţiei
date în cauza penală. Această trăsătura este afectată în situaţia în care legea îi conferă
posibilitatea persoanei vătămate de a-şi retrage plângerea prealabilă sau să se împace cu
făptuitorul.
Astfel, acţiunea penală se diferenţiază de acţiunea civilă, care, cu titlu de principiu,
este disponibilă.
d) Acţiunea penală este indivizibilă, trebuind a fi exercitată împotriva tuturor parti
cipanţilor la săvârşirea infracţiunii. În ipoteza în care, ulterior începerii urmăririi penale şi
punerii în mişcare a acţiunii penale, se descoperă un alt participant la comiterea infracţiunii,
organele judiciare au obligaţia de a extinde urmărirea penală şi acţiunea penală cu privire la
această persoană, potrivit art. 311 din noul Cod de procedură penală5•
Potrivit art. 157 alin. (3) C. pen., fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoa
nelor fizice sau juridice care au luat parte la comiterea acesteia, chiar dacă plângerea
prealabilă s-a făcut doar cu privire la una dintre acestea.
e) Acţiunea penală este individuală (personală), la fel ca şi răspunderea penală a
autorului sau a participanţilor la comiterea infracţiunii. Aceasta nu se exercită decât
împotriva persoanelor care au pat1icipat la comiterea infracţiunii (autori, coautori, complici
sau instigatori), nicio altă persoană neputând pretinde să intervină în procesul penal pentru a
suporta consecinţele acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
1 T. Neagu, op. cit., p. 276.

2 Instituţia renunţării la urmărire penală, potrivit art. 7 alin. (2) din noua reglementare procesual penală.
3 I. Neagu, M. Damaschin.. op. cit., p. 258.
4 T. Pop, Drept procesual penal, voi. II. Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 431.
5 Faţă de Codul de procedură penală adoptat în 1968, noua reglementare procesual penală nu mai regle
mentează posibilitatea instanţei de judecată de a extinde procesul şi cu privire la participantul nou descoperit
(faţă de acesta, procesul penal va începe din faza de urmărire penală).
4. Etapele desfăşurării acţiunii penale

Procesul penal este constituit dintr-o multitudine de activităţi coordonate şt
progresive, activităţi pe care acţiunea penală are rolul de a le susţine şi dinamiza 1•
Acţiunea penală constituie o instituţie procesual penală ce prezintă un conţinut
dinamic, în continuă devenire şi care presupune o temporaneitate2 . Astfel, acţiunea penală
se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de unde implicit un punct de
debut (moment iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării3 ) şi un sfârşit (moment final)4 .
Desfăşurarea activităţilor procesuale care au drept temei folosirea acţiunii penale,
determină parcurgerea mai multor etape (denumite, în literatura de specialitate5, şi
momente). Astfel, acţiunea penală cunoaşte, în derularea sa, trei etape: punerea în mişcare
a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale.
4.1. Punerea în mişcare a acfiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale constituie act1v1tatea procesuală prin care
Ministerul Public declanşează acţiunea penală în ipoteza în care se constată, ulterior
începerii urmăririi penale, că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o
;efracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile reglementate în art. 16 alin. (1) din noul Cod
de procedură penală. Începând cu acest moment, persoana acuzată dobândeşte calitatea de
inculpat, devenind parte în procesuI penal.
Acţiunea penală devine exercitabilă imediat ce infracţiunea a fost comisă, însă
punerea acesteia în mişcare poate avea loc în momente distincte situate în cursul fazei de
urmărire penală, şi, întotdeauna, anterior începeriijudecăţii6 •
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi
penale, între cele două acte de dispoziţie existând diferenţe fundamentale cu privire la

2
N. Volonciu, op. cit.. p. 231.
3 Uneori, noţiunea de exercitare a acţiunii este utilizată şi în sens larg, înţelegând prin aceasta includerea
tuturor celor trei etape.
5
I. Neagu. M. Damaschin. op. cit., p. 259.
6 În reglementarea procesual penală anterioară, în situaţii excepţionale, acţiunea penală se putea pune în
mişcare şi în cursul fazei judecăţii ( de către procuror, de regulă), în ipoteza în care în sarcina inculpatului erau
descoperite fapte noi care aveau legătură cu infracţiunea care forma obiectul cauzei penale ori dacă erau desco
perite date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la comiterea faptei prevăzute de legea penală imputate
inculpatului ori dr.te cu privire la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în
legătură cu fapta imputată inculpatului. Aceste situaţii se întâlneau în situaţia extinderii procesului penal cu
privire la fapte noi sau persoane noi (art. 336 şi art. 337 din Codul de procedură penală adoptat în 1968). Actul
procesual prin intermediul căruia procurorul putea pune în mişcare acţiunea penală în ipoteza extinderii
procesului penal era declarafia orală pe care acesta o făcea în cursul judecăţii. Dacă procurorul nu participa la
judecată, instanţa de judecată avea posibilitatea să pună în mişcare acţiunea penală în ipoteza extinderii pro
cesului penal cu privire la alte fapte ori cu privire la alte persoane (potrivit art. 336, respectiv art. 337 din regle
mentarea anterioară) printr-o încheiere. Tot astfel, instanţa de judecată avea posibilitatea de a pune în mişcare
acţiunea penală prin încheiere, în împrejurările reglementate în art. 2781 alin. (8) lit. c) din reglementarea procesual
penală anterioară ( dacă instanţa de judecată era sesizată prin plângerea persoanei ale cărei interese legitime au fost
vătămate prin rezoluţia de netrimitere în judecată, exista posibilitatea să se dispună prin încheiere admiterea
plângerii şi reţinerea cauzei spre judecare, situaţie ce presupunea şi punerea în mişcare a acţiunii penale).
premisele distincte în care acestea se dispun, precum şi în producerea anumitor consecinţe
procesuale diferite 1•
Astfel, imediat ce au luat cunoştinţă cu privire la comiterea unei infracţiuni, prin unul
dintre modurile prevăzute de lege, organele judiciare pot declanşa procesul penal, începând
urmărirea penală.
Subliniem faptul că urmărirea penală nu poate fi începută atât in rem, cât şi in
personam, ci nwnai in rem (în considerarea unei fapte).
Începerea um1ăririi penale in rem se dispune, potrivit art. 305 alin. (1) din noua
reglementare procesual penală, în ipoteza în care se constată întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii: a) actul de sesizare întruneşte condiţiile legale; b) nu se constată
existenţa vreunuia dintre cazurile arătate în art. 16 alin. (1) din noul Cod de procedură
penală.
În vreme ce potrivit reglementării procesual penale anterioare, începând cu anul
2006. urmărirea penală începea printr-o rezoluţie, în actuala reglementare, urmărirea penală
începe prin ordonanţă.
Spre deosebire de Codul de procedură penală adoptat în 1968, în noua reglementare
procesual penală sunt prevăzute expres condiţiile de punere in mişcare a acţiunii penale.
Astfel, potrivit art. 15 din noul Cod de procedură penală, acţiunea penală se pune în
mişcare când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit
o infracţiune2 şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare a acestui instrument
procesual.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam de către procuror, prin
intermediul unei ordonanţe, în cursul fazei de urmărire penală.
Punerea în mişcare a acţiunii penale presupune, aşadar, întrunirea cumulativă a
următoarelor conditii3 :
a) să existe ;robe din care rezultă comiterea unei infracţium4;
b) să existe probe din care să reiasă că o persoană determinată a comis infracţiunea5 ;
din analiza art. 309 din actualul Cod de procedură penală, precum şi a art. 235 alin. (3) din
vechea reglementare rezultă că pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară
cunoaşterea făptuitorului;
c) să nu existe vreunul dintre impedimentele la punerea în mişcare a acţiunii penale,
prevăzute in art. 16 alin. (]) din noua reglementare procesual penale/.
Concluzionând cu privire la cele două momente procesuale analizate, putem afirma
că punerea în mişcare a acţiunii penale este determinată de întrunirea cumulativă a celor trei
1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 260; noul Cod de procedură penală stabileşte, cu titlu de principiu,
următoarea succesiune a actelor procesuale: începerea urmăririi penale cu privire la faptă, continuarea efec
tuării urmăririi penale faţă de suspect, punerea în mişcare a acţiunii penale.
2 Existenţa probelor din care rezultă că o persoană a comis o infracţiune nu se confundă cu existenţa
convingerii depline că respectiva persoană a săvârşit infracţiunea.
4 Această condiţie accentuează temeiul de fapt al acţiunii penale, respectiv comiterea infracţiunii.
5 Obiectul acţiunii constă in tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis infracţiunea, astfel că
acţiunea penală se poate exercita numai împotriva unei persoane determinate care a nesocotit norma de drept
penal, fapt ce determină, ca trăsătură a acţiunii penale, caracterul in personam.
Această condiţie rezultă din prevederile art. 15, art. 16 şi art. 309 alin. (I) din actualul Cod de
procedură penală.
condiţii cerute de legea procesual penală şi poate avea loc la începutul um1ăririi penale 1 , pe
parcursul urmăririi penale sau la terminarea urmăririi penale.
Astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale are caracter obligatoriu pentru ca dosarul
penal să fie trimis înjudecată2 şi nu este obligatorie pentru derularea urmăririi penale3 .
În cazul în care organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale cu
privire la faptă, procurorul poate dispune punerea în mişcare a acţiunii penale chiar dacă nu
a dispus anterior continuarea urmăririi penale faţă de suspect, acesta nefiind un pas
procedural obligatoriu în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale4 .
În cadrul unui proces penal se pot exercita mai multe acţiuni penale5, după cum este
posibil ca în mai multe procese penale să se exercite o singură acţiune penală6 • În ipoteza
unităţii de infracţiune7 sau a participaţiei penale la aceeaşi infracţiune, se exercită o singură
acţiune penală.
Potrivit art. 309 din noua reglementare, în cursul urmăririi penale acţiunea penală se
pune în mişcare de către procuror, prin ordonanţă, din oficiu sau la propunerea organelor de
cercetare penală.
De asemenea, potrivit art. 360 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, în cazul
infracţiunilor de audienţă, acţiunea penală se poate pune în mişcare prin declaraţia orală a
procurorului de şedinţă care participă lajudecată.
Tot astfel, în lumina dispoziţiilor constituţionale8, acţiunea penală mai poate fi pusă
în mişcare prin hotărârea Camerelor reunite ale Parlamentului in şedinţă comună de
punere sub acuzare a Preşedintelui României pentru infracţiunea de înaltă trădare.
Spre deosebire de Codul de procedură penală adoptat în 1968, actualul Cod de
procedură penală nu mai prevede posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale:
a) prin rechizitoriu, care va juca numai rolul de act de sesizare al instanţei, neputând
fi totodată şi act de inculpare;
b) prin declaraţia orală consemnată în încheierea de şedinţă; în acest sens, în faza
judecăţii, noua reglementare nu mai permite posibilitatea extinderii procesului penal cu
privire la alte fapte sau la alte persoane:
1 De pildă. în ipoteza comiterii unei infracţiuni flagrante. existând probe din care rezultă că respectiva
persoană a comis infracţiunea, acţiunea penală este pusă în mişcare [dacă nu există vreunul dintre cazurile prevă
zute în art. I 6 alin. (I) din noua reglementare procesual penală].
2 Instanţa nu poate dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, din considerente ce privesc imparţia
litatea judecătorului. Punerea în mişcare a acţiunii penale revine procurorului, ca reprezentant al Ministerului
Public, în cadrul urmăririi penale.
3 Organele de urmărire penală nu se pronunţă cu privire la soluţionarea litigiului de drept penal, astfel că
urmărirea penală nu este dependentă de punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
4
M. Udroiu, op. cit., p. 88.
5 De exemplu, în ipotez.a în care în cauz.a penală sunt mai multe infracţiuni conexe comise de mai mulţi
participanţi.
6
De exemplu, ulterior începerii urmăririi penale şi punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva mai
multor coautori la comiterea infracţiunii, se dispune disjungerea şi continuarea urmăririi penale faţă de unii
dintre aceştia şi trimiterea în judecată faţă de ceilalţi.
7 De exemplu, infracţiunea continuată, continuă sau complexă.
8
Potrivit art. 96 alin. (I) din Constituţie, ,,Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a
cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare".
c) prin încheierea instanţei, noua reglementare nereglementând posibilitatea extin
derii procesului penal la alte fapte sau alte persoane în ipoteza în care procurorul nu
participă la judecată;
d) prin încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care a fost admisă
plângerea făcută împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de către procuror şi a
dispus începerea judecăţii; explicaţia constă în aceea că, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2
lit. c) din noua reglementare procesual penală, o astfel de soluţie nu poate fi dispusă decât
dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală.
Dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale se comunică inculpatului, potrivit art.
309 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, de către organul de urmărire penală care îl
cheamă pentru a-l audia. Cu acest prilej, organul judiciar comunică inculpatului calitatea în
care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru comiterea căreia s-a pus în mişcare
acţiunea penală, precum şi încadrarea juridică a acesteia. Totodată, inculpatului i se prezintă
drepturile arătate în art. 83 din noua reglementare1, precum şi următoarele obligaţii:
- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că,
în ipoteza neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar
în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
- obligaţia de a comunica, în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte
Tot astfel, în cadrul acestei proceduri, legea procesual penală a reglementat şi dreptul
pe care îl are inculpatul de a i se elibera, la cerere, o copie a ordonanţei prin care a fost pusă
în mişcare acţiunea penală.
Dacă inculpatul lipseşte în mod nejustificat, se sustrage sau este dispărut, nefiind
posibilă ascultarea acestuia, urmărirea penală continuă f'ară îndeplinirea acestei proceduri.
Potrivit noii reglementări, punerea în mişcare a acţiunii penale este o condiţie
necesară pentru încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, precum şi în vederea
luării măsurii controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune, arestului la domiciliu sau
arestării preventive.
4.2. Exercitarea acţiunii penale

Potrivit art. 14 alin 3 din actualul Cod de procedură penală, precum şi art. 9 alin. (3)
din Codul de procedură penală adoptat în 1968, acţiunea penală poate fi exercitată în tot
cursul procesului penal, în condiţiile legii2.
1 Potrivit art. 83 din actualul Cod de procedură penală, în cursul procesului penal, inculpatul are urmă
toarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că
dacă refuz.ă să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea
fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a 1 ) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este
cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; c) dreptul de a avea
un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un
avocat din oficiu; d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi
civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine
sau nu poate comunica în limba română; g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g 1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege.
2 Textele de lege menţionate trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere faptul că acţiunea
penală nu poate fi exercitată în ultima fază a procesului penal (punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
penale), deoarece, prin pronunţarea hotărârii de condamnare, acţiunea penală se stinge.
Reprezentând cea de-a doua etapă în derularea acţiunii penale, exercitarea acesteia 1
constă în efectuarea activităţilor privind efectuarea probatiunii, dispunerea anumitor măsuri
procesuale, ridicarea de excepţii, formularea de cereri etc.2.
Sarcina exercitării acţiunii penale incumbă, cu titlu de principiu, subiecţilor activi ai
acesteia, care au dreptul şi obligaţia de a îndeplini toate actele procesuale şi procedurale
necesare pentru atingerea scopului procesului penal.
În acest sens, procurorul are sarcina exercitării acţiunii penale atât în cursul fazei de
urmărire penală, cât şi în timpul judecăţii, potrivit art. 7 din noua reglementare procesual
penală3 , precum şi potrivit art. 55 alin. (3) lit. c) din actualul Cod de procedură penală4 . Tot
astfel, şi organele de cercetare penală au, în cadrul fazei de urmărire penală. sarcina
exercitării acţiunii penale.
De asemenea, deşi nu este parte în proces, şi persoana vătămată participă la exerci
tarea acţiunii penale, ca subiect activ secundar. Astfel, orice demers menit a consolida
mijlocul legal prin care o persoană urmează a fi trasă la răspundere penală intră în spaţiul
semanţic al exerciţiului acţiunii penale5.
In faza judecăţii, acţiunea penală se exercită, în principal de către procuror. De
asemenea, persoana vătămată poate susţine acuzarea prin propunerea probelor, formularea
concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac.
Având în vedere că, potrivit legii, subiecţii activi pot să exercite acţiunea penală, tot
aceştia, în anumite condiţii, pot renunţa la acest drept.
În acest sens, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale în cazul în care,
prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei penale, nu există un interes public6 în
realizarea obiectului acesteia, în confonnitate cu prevederile art. 318 din actualul Cod de
procedură penală.
Tot astfel, procurorul poate pune concluzii de absolvire de răspundere penală în
situaţia în care constată, pe parcursul cercetării judecătoreşti, că învinuirea este infirmată,
punând concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal când a intervenit vreunul
dintre cazurile prevăzute în art. 16 din noua reglementare procesual penală.
De asemenea, persoana vătămată, în cazurile expres prevăzute de lege, poate dispune
de acţiunea penală şi, implicit, poate renunţa la exercitarea acesteia, împăcându-se cu
făptuitorul sau retrăgându-şi plângerea prealabilă.
4.3. Stingerea acţiunii penale

4.3. I. Aspecte preliminare
Întrucât acţiunea penală există virtual în norma juridică de drept penal, s-a arătat7 că,
prin raportare la acest mod de existenţă a acţiunii penale, stingerea ei poate fi plasată
temporal atât înainte, cât şi după punerea în mişcare.
1 A se vedea, pentru detalii, A. Crişu, Exercitarea acţiunii penale în procesul penal, în R.D.P. nr. 2/1997,
pp. 19-24.
2
3 Acest text de lege reglementează obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale de
către procuror.
4 Potrivit acestui text de lege, procurorul are în cadrul procesului penal, următoarele atribuţii: ,,c) exercită
acţiunea penală"( ... )
5
6 Inexistenţa interesului public constituie. în fapt, .,lipsa pericolului social" prevăzut în reglementarea
anterioară în art. 18 1 din Codul penal.
7
Ibidem, p. 267.
Acţiunea penală se stinge anterior punerii e1 10 mişcare ori de câte ori organele
judiciare constată existenţa unei cauze dintre cele arătate în art. 16 din actualul Cod de
procedură, iar organele judiciare nu au pus încă în mişcare acţiunea penală. În mod
frecvent, acţiunea penală se stinge ulterior punerii ei în mişcare, în ipoteza în care intervine
o cauză care împiedică continuarea exercitării acţiunii penale.
Stingerea acţiunii penale În cursul fazei de urmărire penală. Potrivit art. 17
alin. (1) din noua reglementare procesual penală, acţiunea penală se stinge, înaintea
epuizării activităţii procesuale prin desfăşurarea judecăţii, printr-o soluţie de clasare sau
prin renunţarea la urmărirea penală, în condiţiile legii.
Clasarea se dispune, potrivit art. 315 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, în
următoarele ipoteze:
a) nu se poate începe urmărirea penală, nefiind îndeplinite condiţiile de fond şi formă
esenţiale ale sesizării;
b) există vreunul dintre cazurile arătate în art. 16 alin. (1) din noua reglementare.
Renunţarea la urmărirea penală se dispune, potrivit art. 318 alin. (1) din actualul
Cod de procedură penală în ipoteza infracţiunilor pentru care legea penală prevede
pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, atunci când procurorul constată
că nu există un interes pub/ic1 în urmărirea penală a suspectului sau inculpatului.
Stingerea acţiunii penale În cursul fazei de judecată. Soluţiile prin care acţiunea
penală se stinge în urma desfăşurării cauzei sunt următoarele: condamnarea definitivă,
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea
procesului penal.
Soluţia condamnării se pronunţă, potrivit art. 396 alin. (2) din actuala reglementare,
în cazul în care instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei este pronunţată dacă instanţa de judecată constată,
dincolo de orice dubiu rezonabil, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de
inculpat în condiţiile art. 80-82 din noul Cod penai2.
1 Potrivit acelui�i text de lege, aprecierea inexistenţei interesului public se realizează prin raportare la
conţinutul faptei, la modul şi mijloacele de săvârşire, la scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, precum
şi la urmările produse sau care s-ar fi putut produce în urma comiterii infracţiunii. Când autorul faptei este cunoscut,
la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau inculpatului, conduita avută anterior
comiterii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
2 Potrivit art. 80 alin. (I) din noul Cod penal, instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei
dacă sunt întrunite unnătoarele condiţii: a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere
natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacelor folosite. modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul
şi scopul urmărit; b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibi
lităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe
care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Potrivit alin. (2) al acelui�i articol, nu se poate dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei dacă: a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în
art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
b) faţă de acel�i infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii
infracţiunii pentru care este judecat; c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.
Amânarea executării pedepsei este pronunţată în cazul în care instanţa constată,
dincolo de orice dubiu rezonabil, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat, în condiţiile art. 83-90 din noul Cod penal 1•
Achitarea şi încetarea procesului penal se pronunţă când instanţa de judecată constată
cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) şi art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din actualul Cod de
procedură penală.
4.3.2. Cazurile care Împiedică punerea În mişcare şi exercitarea acfiunii

penale
4.3.2.1. Aspecte generale
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt expres
prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, art. 16 alin. (1) din actualul Cod de
procedură penală arată că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în
mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală on nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o
altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentrn punerea în mişcare a acţiunii penale;
t) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului sau al inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de
mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Anumite împrejurări care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia pot
avea un caracter definitiv2 (odată constatate, acestea înlătură pentm totdeauna răspunderea
1 Potrivit art. 83 din noul Cod penal, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un
termen de supraveghere, dacă sw1t întrW1ite următoarele condiţii: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului
de infracţiuni. este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infracto1ul nu a mai fost condamnat anterior la
pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 41 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a
intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii; d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precW11 şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară, dar se irnpW1e supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi
articol, nu se poate dispW1e amânarea aplicării pedepsei dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori
judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului
sau a participanţilor.
2 Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, Universitatea „Al. I. Cuza", Facultatea
de Drept, laşi, 1971, voi. I, p. 257.
penală 1 ), iar alte impedimente prezintă un caracter temporar, existând posibilitatea
desfiinţării, în condiţiile legii, a soluţiilor pronunţate.
Dacă într-o cauză penală intervin impedimente care atrag atât achitarea inculpatului,
cât şi impedimente care atrag încetarea procesului penal, instanţa de judecată va exclude
impedin1entele de încetare a procesului penal, luând în considerare cauzele de achitare2.
Prin raportare la soluţiile ce pot fi pronunţate potrivit art. 396 alin. (5) şi (6), cazurile
arătate în art. 16 alin. (I) din actuala reglementare, se împart în două categorii3 : impe
dimente rezultând din lipsa de teme; a acţiunii penale [art. 16 lit. a)-d)] şi impedimente
rezultând d;n lipsa de obiect a acţiunii penale [art. 16 lit. e)-j)].
4.3.2.2. Cazurile în care acţiunea penală se stinge ca urmare a lipsei de

temei
Cazurile ce rezultă din lipsa de temei a acţiunii penale, prin raportare la prevederile
art. 16 alin. (I) din actuala reglementare procesual penală, sunt următoarele : fapta nu
există; fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit irifracţiunea; există o cauză
justificativă sau de neimputabiUtate.
a) Fapta nu există [art. 16 alin. (1) Iit. a) din noul Cod de procedură penală]
Potrivit art. 15 alin. (2) din noul Cod penal, infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale. Existenţa infracţiunii implică în mod necesar existenţa unei fapte care
prezintă unele trăsături specifice5 .
Prin reglementarea acestui impediment, legiuitorul a vizat ipoteza în care fapta nu
există în materialitatea sa, nefiind săvârşită o faptă care a cauzat modificări fizice în mediul
înconjurător6. Pentru existenţa infracţiunii, trebuie să existe o faptă; dacă fapta nu există din
punct de vedere material, nu va exista nici infracţiune, ceea ce conduce la imposibilitatea
tragerii la răspundere penală7.
Se va reţine acest impediment şi în ipoteza existenţei unui dubiu privind comiterea
unei infracţiuni (in dubio pro reo). Cazul nu este condiţionat de persoana făptuitorului,
operând in rem.
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală]
În acest caz, fapta există în materialitatea ei, însă aceasta fie nu figurează printre
faptele prevăzute de legea penală, fie nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege.
1 Astfel de impedimente sunt: decesul suspecn1lui sau al inculpatului persoană fizică, prescripţia, amnistia.
2 Î.C.C.J., c 9, dec. nr. 608/2003, în I. Neagu. Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a Ul-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 282.
4 Potrivit art. IO alin. ( 1) lit. a)-e) din Codul de procedură penală adoptat în 1968, cauzele ce rezultă din
lipsa de temei a acţiunii penale erau: fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, faptei îi lipseşte unul
din elementele constitutive ale irifracţiunii, există vreuna din cazcele care înlătură caracterul penal alfaptei.
5 Gr. Theodoru, op. cit., p. 257.
7 De pildă, în ipoteza în care se constată că inculpatul a fost trimis în judecată pentru presupusa comitere
a infracţiunii de delapidare şi, în urma administrării probelor, rezultă că acesta nu a provocat pagube cu prilejul
activităţilor desfăşurate în cadrul gestionării bunurilor, procesul penal debutând din cauza unor erori comise de
către organele de control care au verificat gestiunea.
Impedimentul analizat înglobează două trăsături esenţiale ale infracţiunii, astfel cum
această instituţie este definită în noul Cod penal 1•
Pentru ca făptuitorul să poată fi tras la răspundere penală, este necesar să se constate
existenţa simultană a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii2 ; astfel, acţiunea penală se stinge,
în temeiul art. 16 alin. (1) I it. b) din noua reglementare procesual penală, dacă organele
judiciare constată inexistenţa vreuneia dintre aceste două trăsături esenţiale ale instituţiei
infracţiunii.
Prevederea faptei în legea penală, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, exprimă
existenţa a trei realităţi: existenţa unei norme de incriminare, a unui model legal ce opreşte,
sub sancţiune penală, o anumită acţiune sau inacţiune; comiterea unei fapte concrete de
tipul celor descrise în norma de incriminare; existenţa unei conformităţi între trăsăturile
obiective ale faptei comise şi cele ale faptei incriminate3 .
Primirea unor foloase într-un scop licit, iar nu pentru a determina un funcţionar să
facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constituie temei pentru
achitare, prin lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, de vreme ce fapta constând în
primirea de foloase există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii4 .
Impedimentul analizat operează in rem, nefiind condiţionat de persoana făptuitorului.
c) Nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c)
din noul Cod de procedură penală]
Se va reţine acest impediment în ipoteza în care din probele administrate rezultă că
fapta există, constituie infracţiune, însă nu a fost comisă de persoana faţă de care s-a
formulat sesizarea (de suspect sau inculpat), ci de o altă persoană (determinată sau
nedeterminată}5.
De asemenea, impedimentul analizat se poate reţine şi în cazul în care există un
dubiu în privinţa faptului că suspectul sau inculpatul este persoana care a comis infracţiunea
(in dubio pro rea).
Ulterior dispunerii unei soluţii de achitare pe temeiul prevederilor art. I 6 alin. (I)
lit. c) din actualul Cod de procedură penală, organelor judiciare le incumbă obligaţia de a
relua urmărirea penală şi de a continua cercetările pentru identificarea autorului sau a parti
cipantului la comiterea faptei.
Cazul analizat operează in personam.
d) Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) din
noul Cod de procedură penală]
Acest impediment este nou introdus în legislaţia procesual penală, rezultând din noul
concept al infracţiunii. Astfel, potrivit art. 15 din noul Cod penal, infracţiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care
a săvârşit-o.
1 Potrivit art. 15 din actualul Cod penal, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
2 A Dineu, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, 1975, voi. I, pp. 69-107.
3 I. Pascu. V. Dobrinoiu, T. Dima, M. A. I-lotca C. Păun, I. Chiş. M. Gorunescu. M. Dobrinoiu, Noul
Cod penal comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, voi. I, p. 103.
4 C.S.J., completul de 9 judecători, decizia nr. 1/07.01.2002, în M. Udroiu, op. cit., p. 91.
5 Impedimentul analizat se regăsea şi în art. 10 alin. (I) lit. c) din Codul de procedură penală anterior
(,.fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat").
În ipoteza în care organele judiciare penale constată existenţa unei cauze justificative
sau de neimputabilitate, nu este posibilă tragerea la răspundere penală, aceste impedimente
conducând la constatarea inexistenţei trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii şi, implicit, a
infracţiunii, ca temei unic al răspunderii penale'.
Noul Cod penal a reglementat caracterul nejustificat al faptei în categoria trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii datorită existenţei anumitor fapte de natură concretă ce nu pot fi
considerate infracţiuni dacă, prin voinţa legii, sunt permise de ordinea juridică2.
Potrivit art. 19-22 din noul Cod penal, constituie cauze justificative generale:
legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
şi consimţământul persoanei vătămate.
În afara cauzelor justificative generale, care sunt aplicabile tuturor infracţiunilor,
există şi anumite cauze justificative speciale (prevăzute în Codul penal, Partea specială sau
în legislaţia specială). Din această ultimă categorie, menţionăm:
a) cauza justificativă specială prevăzută în art. 201 alin. (6) din noul Cod penal în
conformitate cu care medicul care are specialitatea obstetrică-ginecologie poate proceda, în
anumite condiţii, la întreruperea cursului sarcinii;
b) cauza justificativă reglementată în art. 203 alin. (2) din noul Cod penal, când fapta
nu constituie infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate în ipoteza
în care, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui pericol grav cu privire la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa;
c) cauza justificativă specială reglementată în art. 272 alin. (2) din noul Cod penal în
conformitate cu care nu constituie infracţiunea de influenţare a declaraţiilor înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine
împăcarea;
d) cauza justificativă specială prevăzută în art. 302 alin. (5) din noul Cod penal
conform căreia nu constituie infracţiunea de violare a secretului corespondenţei fapta
comisă: a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârşirii unei infracţiuni; b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie
pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât
prejudiciul produs persoanei vătămate etc.
În vederea reţinerii unei cauze justificative trebuie îndeplinite toate condiţiile prevă
zute de lege (elementul obiectiv al cauzei justificative) şi făptuitorul să fi conştientizat că
acţionează în aceste condiţii (elementul subiectiv al cauzei justificative)3 .
Având în vedere că efectele cauzelor justificative se produc in rem, acestea se vor
extinde şi asupra celorlalţi participanţi, fapta comisă de aceştia fiind, de asemenea, justi
ficată, potrivit art. 18 alin. (2) din noul Cod penal.
Imputabilitatea, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vizează acea situaţie juridică în
care se găseşte o persoană căreia i se atribuie comiterea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute
de legea penală4• Faţă de Codul penal anterior, unde regăseam vinovăţia atât ca element
1 I. Neagu. M. Damaschin, op. cit., p. 275.

2 I. Pascu, V. Dobrinoiu, ş. a., op. cit., p. 109.
4 G. Antoniu, C. Buiai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 425.
constitutiv, cât şi ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în actualul Cod penal vinovăţia ca

trăsătură generală a infracţiunii a fost denumită imputabilitate, fiind distinsă, în acest mod,
de vinovăţia - element constitutiv al infracţiunii.
Cauzele de neimputabilitate generale sunt prevăzute în art. 24-3 l din noul Cod penal,
după cum urmează: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit.
Există, totodată, şi cauze speciale de neimputabilitate prevăzute în Partea specială a
noului Cod penal [de exemplu, constrângerea la darea de mită prevăzută de art. 290 alin. (2)
din noul Cod penal].
Faţă de cauzele justificative, cauzele de nein1putabilitate produc efecte in personam
(doar în privinţa persoanei căreia nu îi poate fi reproşată fapta tipică ilicită). Efectele nu se
extind asupra patticipanţilor, aceştia urmând a răspunde pentru fapta comisă cu intenţie, în
condiţiile participaţiei improprii (în ipoteza în care nu beneficiază ei înşişi de o cauză
justificativă sau de neimputabilitate).
Prin excepţie, cazul fortuit constituie singura cauză de neimputabilitate care produce
efecte ;n rem, potrivit art. 23 alin. (2) din noul Cod penal.
4.3.2.3. Soluţii
Potrivit actualului Cod de procedură penală, în cursul unnăririi penale procurorul
poate dispune fie clasarea atunci când există un impediment dintre cele prevăzute în art. 16
alin. (I) lit. a)-d) din noua reglementare', fie renunţarea la urmărirea penală, soluţie ce
consacră principiul oportunităţii.
În cazul în care sesizarea întruneşte exigenţele legale de admisibilitate, însă din
cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale
prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din noua reglementare, procurorul, prin ordonanţă,
dispune clasarea.
Procurorul poate dispune soluţia clasării, pentru existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute de art. 16 alin. (I) lit. a)-d) din noua reglementare procesual penală şi prin
rechiziţoriu, alături de soluţia de trimitere în judecată pentru alte fapte penale.
In cazul în care, ulterior începerii urmăririi penale in rem, se constată existenţa uneia
dintre cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale arătate în art. 16 alin. (I)
lit. a) şi b) din noua reglementare şi nu există suspect în cauză2 , procurorul dispune, prin
ordonantă, clasarea.
în' cazul în care în cursul judecăţii se constată existenţa uneia dintre cauzele care
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1)
lit. a)-d) din noua reglementare, instanţa dispune achUarea, prin hotărâre (sentinţă sau,
după caz, decizie).
În cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din noua reglementare procesual
penală, procurorul care dispune soluţia clasării, sau, după caz, instanţa de judecată care
pronunţă achitarea, în măsura în care apreciază că fapta ar putea atrage măsuri sau
sancţiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent3.
1 Au fost înlocuite, astfel, soluţiile de neîncepere a urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală,
respectiv clasare reglementate de Codul de procedură penală anterior.
2 De pildă, în ipoteza în care făptuitorul nu a putut fi descoperit, în ciuda diligenţelor organelor de urmărire
penală ori când urmarea socialmente periculoasă nu este imputabilă unei persoane, ci unui fenomen natural.
3 De pildă, dacă fapta penală nu este infracţiune, ci contravenţie la regimul circulaţiei rutiere, urmează a
fi sesizate organele poliţiei în vederea aplicării unei sancţiuni contravenţionale.
În ipoteza în care în aceeaşi cauză penală se constată faptul că sunt incidente mai
multe cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale reglementate
de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din noua reglementare procesual penală, soluţia clasării sau,
după caz, a achitării va fi dispusă pe un singur temei, respectiv primul dintre acestea în
ordine cronologică 1 •
4.3.2.4. Cazurile în care actiunea penală se stinge ca urmare a lipsei de

obiect
Cauzele care rezultă din lipsa de obiect a acţiunii penale, prin raportare la prevederile
art. 16 alin. (I) din actuala reglementare procesual penali, sunt următoarele: lipseşte
plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit
amnistia sau prescripţia, decesul suspectului sau al inculpatului persoană fizică sau s-a
dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea
prealabilă, fn cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală, a intervenit împăcarea ori a fost Încheiat un acord de mediere În condiţiile legii;
există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a
intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
a) Lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent
ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale [art. 16 alin. (1) lit. e) din noul Cod de procedură penală]
Lipsa plângerii prealabile constituie, în lumina actualelor reglementări, o cauză care
înlătură răspunderea penală (alături de amnistie, prescripţia răspunderii penale, retragerea
plângerii prealabile şi împăcare) în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În privinţa naturii juridice a instituţiei plângerii prealabile, subliniem că aceasta are
un caracter mixt, rezultat din însuşi caracterul acestei instituţii, care este, în mod simultan,
atât o condiţie de pedepsibilitate, cât şi una de procedibilitate3.
Încălcarea prevederilor legale referitoare la introducerea plângerii prealabile
echivalează cu însăşi absenţa acesteia4 . În acest sens, lipseşte plângerea prealabilă în cazul
în care nu este formulată deloc sau este introdusă de către o persoană care nu deţinea
calitate ori cu încălcarea exigenţelor impuse de lege cu privire la fonnă şi termen.
1 Ordinea cronologică vizează ordinea în care acestea sunt enumerate în art. 16 alin. (I) din noua regle
mentare procesual penală, iar nu succesiunea în timp a constatării impedimentelor de către organele judiciare.
2
Potrivit rut. 10 alin. (I) lit. f)-j) din Codul de procedură penală adoptat în 1968, impedimentele ce
rezultau din lipsa de obiect a acţiunii penale erau: lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, autorizarea
sau sesi=area organului competent, ori altă condiţie prevă=ută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale: intervenirea amnistiei sau prescripţiei, ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea per
soaneijuridice atunci când are calitatea de Japtuitor; retragerea plângerii prealabile ori părţile s-au împăcat în
ca=ul infi'acţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;
dispunerea înlocuirii răspunderii penale; existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; există auto
ritate de lucrujudecat.
3
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 278; M. T. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea
actualului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr. 9/1969, p. 23.
4
G. Papu. Despre conţinutu/ plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă, în
Dreptul nr. 5/200 I, p. 200.
Astfel, plângerea prealabilă se formulează de către persoana vătămată personal sau
prin mandatar special cu întrunirea condiţiilor cerute de lege şi este adresată organului
judiciar competent.
Potrivit art. 296 alin. (2) din noua reglementare, plângerea prealabilă trebuie să fie
introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea
faptei. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, tem1enul de 3 luni curge de
la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei. În cazul în care
făptuitorul este reprezentantul legal al minorului sau incapabilului, termenul de 3 luni curge
de la data numirii unui nou reprezentant legal.
În materia substituiţilor procesuali, prevederile a1t. 289 alin. (7) din noua regle
mentare procesual penală 1 nu se aplică prin analogie în cazul plângerii prealabile.
De asemenea, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată în ipoteza
lipsei autorizaţiei2 organelor competente în cazurile expres prevăzute de lege:
- în ipoteza aplicării legii penale potrivit principiului personalităţii [art. 9 alin. (3) din
noul Cod penal], când acţiunea penală este condiţionată de autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se
află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- în cazul aplicării legii penale potrivit principiului realităţii [art. 10 alin. (2) din noul
Cod penal], când punerea în mişcare a acţiunii penale are loc cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parcheh1lui de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- magistraţii nu pot fi reţinuţi, arestaţi (preventiv sau la domiciliu) sau percheziţionaţi
în absenţa încuviinţării prealabile a secţiei corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior
al Magistraturii;
- judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi (preventiv sau la domiciliu) ori
trimişi în judecată fără aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului
sau al Preşedintelui României;
- deputaţii şi senatorii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi (preventiv sau la
domiciliu) numai cu încuviinţarea Camerei din care face pa1te respectivul parlamentar;
- cererea de începere a urmăririi penale cu privire la membrii Guvernului se
realizează de Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintele României.
De asemenea, se impune sesizarea organului competent3 în vederea punerii în
mişcare sau exercitării acţiunii penale pentru infracţiunile arătate în art. 413-417 din noul
Cod penal; acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea comandantului unităţii militare,
potrivit art. 431 din noul Cod penal.
b) A intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului sau al inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică
[art. 16 alin. (1) lit. f) din noul Cod de procedură penală]
Amnistia, ca act de clemenţă a puterii statului, are efecte şi cu privire la derularea
procesului penal, fiind înlăturată răspunderea penală4 .
1 Potrivit acestui text de lege, plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de
către copilul major pentru părinţi; persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea
2 Faţă de plângerea prealabilă, autorizarea prealabilă nu se poate retrage ulterior.
3 Sesizarea organului competent nu se poate retrage ulterior, spre deosebire de plângerea prealabilă.
4 Se impune să fi intervenit amnistia antecondamnatorie (amnistia postcondamnatorie exclude numai
consecinţele condamnării).
Acţiunea penală şi acţiunea civilă in procesul penal 141
Amnistia nu are efecte cu privire la acţiunea civilă'; partea civilă care nu se prezintă
în instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a fost amnistiată, se presupune că
nu mai stăruie în pretenţiile sale.
În general, legea de amnistie are caracter retroactiv aplicându-se cu privire la
infracţiunile prevăzute în actul de clemenţă comise până la data intrării în vigoare a legii
sau până la data prevăzută în această lege.
În ipoteza infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, momentul epuizării
acestora trebuie să fie anterior intrării în vigoare a legii de amnistie sau datei prevăzute în
această lege. În ipoteza infracţiunii progresive, se impune ca momentul săvârşirii activităţii
infracţionale să fie anterior acestor date2.
Printre cauzele care înlătură răspunderea penală, legea penală substanţială (art. 153
din noul Cod penal) reglementează şi prescripţia. Ceea ce se stinge prin prescripţie este
acţiunea penală, fapta continuând a fi incriminată de lege3 •
Legea prevede în mod expres o serie de infracţiuni ca fiind imprescriptibile,
respectiv: a) infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la
care au fost săvârşite; b) infracţiunile de omor, omor calificat şi infracţiunile intenţionate
urmate de moartea (nu sinuciderea) victimei. În cazul acestor infracţiuni, prescripţia
răspunderii penale nu este un impediment la punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii
penale.
Potrivit art. 16 alin. (]) lit. f) din noua reglementare procesual penală, în ipoteza în
care a intervenit prescripţia, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă
în mişcare, ea nu mai poate fi exercitată.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale cu privire la persoana fizică sunt
prevăzute în art. 154 din noul Cod penal; acestea variază între 3 şi 15 ani, prin raportare la
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cu privire la care este înlăturată răspunderea
penală4 . Potrivit art. 148 din noul Cod penal, răspunderea penală a persoanei juridice se
prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentrn persoana fizică.
Prevederile în materia prescripţiei răspunderii penale prevalează asupra dispoziţiilor
privind graţierea; astfel, dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale
pentru comiterea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost graţiată, instanţa de judecată
pronunţă încetarea procesului penal şi nu condamnarea inculpatului urmată de constatarea
că pedeapsa a fost graţiată5.
1 Potrivit art. 152 alin. ( l) din noul Cod penal, amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei
vătămate.
3 V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu,
V. Stoican, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior - prezentare comparativă,
Ed. Politică. Bucureşti, 1969, p. 82.
4 Termenele de prescripţie încep să curgă de la data comiterii infracţiunii; în ipoteza infracţiunilor
continue, termenul va curge de la momentul încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de
la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data comiterii ultimului
act. De asemenea, în ipoteza infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să
curgă de la data comiterii acţiunii sau inacţiunii şi este calculat în raport cu pedeapsa corespunzătoare ultimului
rezultat f�odus.
l.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5516/2006, în I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea gen.erată, ed. a III-a,
revăzută şi adăugită. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 296.
Având în vedere faptul că în materie penală răspunderea are caracter personal, în
cazul în care a intervenit decesul suspectului sau inculpatului 1 acţiunea penală nu poate fi
pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, aceasta nu mai poate fi exercitată.
În ipoteza în care inculpatul a decedat în cursul fazei de judecată, instanţa va dispune,
pentru acest considerent, încetarea procesului penal, chiar dacă, înainte de intervenirea
decesului, fapta a fost amnistiată.
În mod similar decesului suspectului sau inculpatului persoană fizică, radierea
suspectului sau inculpatului persoană juridică face ca acţiunea penală să nu mai poată fi
pusă în mişcare ori, în cazul în care impedimentul se constată după punerea în mişcare, să
nu mai poată fi exercitată. Acţiunea penală devine, prin urmare, lipsită de obiect, în absenţa
subiectului pasiv împotriva căruia aceasta să fie exercitată.
c) A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retra
gerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost Încheiat
un acord de mediere În condiţiile legii [art. 16 alin. (1) lit. g) din noul Cod de proce
dură penală]
Retragerea plângerii prealabile, reglementată de prevederile art. 158 din noul Cod
penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Aceasta constă în retragerea plângerii prealabile formulate în mod legal, în cadrul oricărei
faze procesuale, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Deşi, în conformitate cu art. 157 alin. (3) din noul Cod penal2, sesizarea prin inter
mediul plângerii prealabile are loc in rem, în ipoteza în care a fost retrasă plângerea
prealabilă efectele se produc in personam. Astfel, va fi înlăturată răspunderea penală a
persoanei în privinţa căreia plângerea a fost retrasă, procesul penal urmând a continua
pentru ceilalţi participanţi.
Retragerea plângerii prealabile se face de către persoana vătămată oral sau in scris,
în faţa organelor judiciare penale, care vor consemna manifestarea unilaterală de voinţă în
cuprinsul unui proces-verbal (în cazul organelor de urmărire penală) sau, după caz, într-o
încheiere (în cazul instanţelor de judecată).
În ipoteza în care retragerea plângerii prealabile are loc în cursul fazei de urmărire
penală, procurorul va dispune soluţia clasării; în cazul în care aceasta intervine în cursul
fazei de judecată, instanţa va dispune încetarea procesului penal. Suspectul sau inculpatul
beneficiază de posibilitatea de a solicita continuarea urmăririi penale sau a judecăţii.
Pentru persoanele vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii
prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor vătămate cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute
de lege3 .
Prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, a fost introdusă o nouă condiţie în sfera
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea plângerii prealabile, însă acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu potrivit
1 Decesul persoanei vătămate nu atrage încetarea urmăririi penale sau a procesului penal.
2 Potrivit acestui text de lege, fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice
care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre
acestea.
3 Cu privire la aceste ipoteze, retragerea plângerii prealabile poate fi lipsită de efecte având în vedere că
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu.
legii (în ipotezele în care persoana vătămată este o persoană fizică lipsită de capacitate de
exerciţiu, o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică
reprezentată de făptuitor). Astfel, retragerea plângerii prealabile produce efecte, în aceste
situaţii, numai dacă este însuşită de către procuror prin ordonanţă.
Alături de retragerea plângerii prealabile, legea penală (art. 159 din noul Cod penal)
reglementează şi instituţia împăcări/.
Împăcarea constituie cauza care înlătură răspunderea penală pentru comiterea unor
infracţiuni expres prevăzute de lege2, constând în acordul apărut între persoana vătămată şi
persoana care a comis infracţiunea, în vederea stingerii conflictului născut în urma săvârşirii
infracţiunii.
Împăcarea este posibilă pentru o serie de infracţiuni din noul Cod penal, respectiv:
infracţiunea de furt [art. 231 alin. (2) raportat la art. 228 din noul Cod penal]; infracţiunea
de furt în scop de folosinţă [art. 231 alin. (2) raportat la art. 230 din noul Cod penal];
infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor [art. 243 alin. (3) din
noul Cod penal]; infracţiunea de înşelăciune [art. 244 alin. (3) din noul Cod penal];
infracţiunea de înşelăciune privind asigurările [art. 245 alin. (3) din noul Cod penal].
În cazul persoanelor vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se poate
realiza numai de reprezentanţii legali; persoanele vătămate cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
Pentru persoana juridică, împăcarea se face de către reprezentantul său legal sau
convenţional ori de către persoana desemnată în locul acesteia.
În vederea producerii efectelor sale, împăcarea trebuie să fie personală3, explicită"' ,
totală , necondiţionată6, definitivă şi poate avea loc în tot cursul fazei de urmărire penală,
5
in procedura de cameră preliminară, precum şi în faza de judecată, până la citirea actului

de sesizare a instanţe/, potrivit art. 159 alin. (3) din noul Cod penal; împăcarea produce
efecte in personam, doar în privinţa suspectului sau inculpatului cu care s-a împăcat
persoana vătămată sau, după caz. reprezentantul acesteia.
1 Subliniem renunţarea legiuitorului la termenul „părţi'" din denumirea acestui caz de împiedicare a
exercitării acţiunii penale. În acest sens, în concordanţă cu legislaţia (penală şi procesual penală) anterioară,
împăcarea putea interveni „între părţi". Potrivit noii reglementări, împăcarea poate avea loc între suspect sau
inculpat, pe de o parte şi persoana vătămată, ce deţine calitatea de subiect procesual principal, pe de altă parte.
2 Infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu; astfel, noul Cod penal realizează o
delimitare importantă faţă de retragerea plângerii prealabile, având în vedere că. potrivit legislaţiei anterioare,
cele două impedimente nu erau posibile decât pentru cauzele în care acţiunea penală se punea în mişcare la
plângerea prealabilă.
3 Împăcarea trebuie să se facă de persoana vătămată şi suspect/inculpat sau persoanele abilitate de lege
mai sus menţionate.
4 Astfel, împăcarea trebuie să fie explicită, şi nu dedusă din anumite împrejurări care ar presupune
împăcarea. În sensul existenţei împăcării implicite, a se vedea V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat.
Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 659.
5 Împăcarea se va face atât cu privire la latura penală, cât şi la latura civilă a cauzei.
6 Caracterul total şi necondiţionat se menţine şi în cazul în care, odată cu împăcarea asupra laturii penale,
suspectul/inculpatul şi persoana vătămată au convenit asupra modului de soluţionare a acţiunii civile; în acest
sens, dacă aceştia au convenit cu privire la acordarea unui termen pentru plata despăgubirilor, instanţa va dispune
încetarea procesului penal având în vedere că înţelegerea acestora constituie un aspect al împăcării totale.
7 În cazul în care împăcarea intervine după acest moment procesual, nu va avea ca efect încetarea
procesului penal, atitudinea inculpatului urmând a fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.
Împăcarea se face oral sau În scris în faţa organelor judiciare, care au obligaţia de a
verifica valabilitatea consimţământului. În cazul în care asistenţa juridică are caracter
obligatoriu, împăcarea nu se va putea realiza decât în prezenţa avocatului ales sau desemnat
din oficiu.
În privinţa încheierii unui acord de mediere, legiuitorul a atribuit relevanţă procesual
penală dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator 1, cu aplicabilitate în cauzele penale ce vizează infracţiuni pentru care
retragerea plângerii prealabile sau împăcarea exclud răspunderea penală.
Acest impediment la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale presupune ca
părţile să fi epuizat procedura de mediere prin încheierea unui acord în cuprinsul căruia să fi
fost tranşate toate aspectele referitoare la conflictul de drept penal ivit.
Termenul le�al pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata
derulării medierii. In cazul în care părţile aflate în conflict nu au încheiat o convenţie,
persoana vătămată are posibilitatea de a introduce plângerea prealabilă înăuntrul aceluiaşi
termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a
procedurii de mediere, fiind socotit şi timpul scurs anterior suspendării.
În cazul în care medierea în privinţa laturii penale a cauzei are loc ulterior începerii
procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul
prezentării de către părţi a contractului de mediere; în această ipoteză, suspendarea durează
până când această procedură se închide prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege,
însă nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă2 .
d) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h) din
noul Cod de procedură penală]
Între cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori, după caz,
continuarea exercitării acesteia a fost reglementată şi existenţa unei cauze de nepedepsire
prevăzută de lege3 •
Cauzele de nepedepsire constituie împrejurări care, în cazurile expres prevăzute de
lege, înlătură aplicarea pedepsei unei persoane care a comis o faptă ce constituie infracţiune
şi care răspunde din punct de vedere pena14 .
Cauzele de nepedepsire se divid în generale (de pildă, cauzele de nepedepsire a
tentativei: desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului reglementată în art. 34 din
noul Cod penal ori împiedicarea săvârşirii infracţiunii prevăzută în art. 51 din noul Cod
penal) şi speciale. Această din urmă categorie cuprinde: a) retragerea mărturiei mincinoase
în condiţiile prevăzute de art. 273 alin. (3) din noul Cod penal, comiterea infracţiunii de
favorizare a făptuitorului sau a tăinuirii de către un membru de familie, prevăzute de
art. 269 alin. (3) şi de art. 270 alin. (3) din noul Cod penal; b) în cazul infracţiunii de act
sexual cu un minor, noul Cod penal [art. 220 alin. (5)] a reglementat o cauză de nepedepsire
în situaţia în care diferenţa de vârstă între minorii care întreţin actul sexual liber consimţit
este de până la 3 ani.
1 Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în M. Of. nr. 441
din 22 mai 2006.
2 Procesul penal urmează să se reia din oficiu, după primirea procesului-verbal prin care se constată că
nu s-a încheiat acordul de mediere ori, în cazul în care acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni.
3 Acest impediment a fost introdus în reglementarea procesual penală anterioară prin Legea
nr. 281/2003.
De asemenea, prevederi legale referitoare la înlăturarea răspunderii penale regăsim şi
în diferite legi speciale. În acest sens, art. 20 alin. (I) din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane 1 , persoana supusă traficului de persoane
care a comis, în urma exploatării sale, infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei unui
stat nu se pedepseşte.
e) Există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) din noul Cod de
procedură penală]
Hotărârile judecătoreşti rămase definitive dobândesc autoritatea de lucru judecat,
considerându-se că acestea exprimă adevărul (res iudicata pro veritate habetur). Autori
tatea de lucru judecat constituie un ansamblu de efecte acordate de lege hotărârii jude
cătoreşti rămase definitive, în scopul de a fi executată şi pentru a stopa o nouă urmărire
pentru aceeaşi faptă penală.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale prezintă un efect pozitiv şi unul
negativ2; efectul pozitiv vizează faptul că hotărârea penală se poate pune în executare, în
timp ce efectul negativ împiedică exercitarea unei noi acţiuni penale faţă de aceeaşi
persoană, pentru aceeaşi faptă (non bis in idem).
În vederea reţinerii autorităţii de lucru judecat, trebuie să fie întrunite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii3 :
a) să existe o hotărâre judecătorească penală definitivă de condamnare, renunţare la
aplicarea pedepsei, an1ânare a aplicării pedepsei, achitare sau de încetare a procesului penal;
b) să existe identitate de persoană între aceea cu privire la care a fost pronunţată o
hotărâre definitivă şi persoana faţă de care se intenţionează începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată sau pronunţarea unei noi hotărâri
judecătoreşti;
c) să existe identitate între fapta materială pentru care a fost pronunţată o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi fapta materială de săvârşirea căreia este acuzată din nou
aceeaşi persoană.
În cazul autorităţii de lucru judecat, proba se face doar cu hotărârea judecătorească
rămasă definitivă din care rezultă că persoana chemată să răspundă penal a mai fost
judecată pentru aceeaşi faptă penală.
f) A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art. 16
alin. (1) lit. j) din noul Cod de procedură penală]
Transferul de proceduri a fost definit4 ca fiind o modalitate a cooperării
internaţionale în materie penală prin intermediul căreia, la cererea statului solicitant, statul
solicitat preia exercitarea unei proceduri penale ori continuarea acesteia faţă de o persoană
căreia i se impută comiterea unei infracţiuni pe teritoriul statului solicitant, în măsura în
care se apreciază că transferul procedurii penale este în folosul intereselor bunei admi
nistrări a justiţiei sau este de natură să favorizeze reintegrarea socială în caz de condamnare
ori atunci când se consideră că prezenţa persoanei acuzate de comiterea infracţiunii la
desfăşurarea procesului penal nu se poate asigura şi acest lucru este posibil în statul
solicitat.
1 Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane a fost publicată în M. Of.
nr. 783 din 11 decembrie 200 l.
Autorităţile judiciare din România pot cere autorităţilor competente ale unui stat
străin exercitarea unei proceduri penale ori continuarea acesteia, în măsura în care transferul
procedurii serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau favorizează reintegrarea
socială în caz de condamnare, în următoarele situaţii 1 :
- persoana acuzată de comiterea infracţiunii se află în executarea unei pedepse pe
teritoriul statului solicitat, pentru o infracţiune mai gravă decât cea comisă în România;
- persoana acuzată de comiterea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi,
în baza legii statului străin, extrădarea sau predarea a fost refuzată ori ar fi refuzată în
ipoteza formulării unei cereri sau a emiterii unui mandat european de arestare;
- persoana acuzată de comiterea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi,
în baza prevederilor legale ale acestui stat, recunoaşterea hotărârii penale definitive de
condamnare pronunţată de instanţa de judecată din România a fost refuzată sau nu
corespunde ordinii juridice interne a respectivului stat, în cazul în care condamnatul nu a
început executarea pedepsei, iar executarea pedepsei nu este posibilă chiar şi în cazul în
care este deschisă calea extrădării sau a predării.
De asemenea, transferul procedurii penale se poate cere şi în cazul în care autorităţile
judiciare din ţara noastră apreciază, prin raportare la particularităţile cauzei concrete, că
prezenţa persoanei acuzate de comiterea infracţiunii la cercetarea penală nu se poate asigura
iar acest lucru este posibil pe teritoriul statului străin.
Prin urmare, după momentul aprobării transferului procedurii penale de către statul
solicitat, nicio altă procedură cu privire la aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de către
autorităţile judiciare din ţara noastră, transferul de proceduri fiind un impediment la punerea
în mişcare sau exercitarea acţiunii penale2 .
4.3.2.5. Soluţii
În conformitate cu noile prevederi procesual penale, în cursul urmăririi penale,
procurorul poate dispune soluţia clasări;3, atunci când există vreunul dintre impedimentele
prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din noul Cod de procedură penală sau renunţarea la
urmărire penală, această din urmă soluţie consacrând principiul opottunităţii.
În cazul în care sesizarea întruneşte exigenţele legale de admisibilitate, însă din
cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale
prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din noua reglementare, procurorul, prin ordonanţă,
dispune clasarea.
În cazul în care, uiterior începerii urmăririi penale4 se constată existenţa uneia dintre
cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale arătate în art. 16 alin. (1)
lit. e)-j) din noua reglementare, procurorul dispune, prin ordonanţă, clasarea.
Procurorul poate dispune soluţia clasării, pentru existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din noua reglementare procesual penală şi prin
rechizitoriu, alături de soluţia de trimitere în judecată pentru alte fapte penale.

2 Prin excepţie, autorităţile judiciare din ţara noastră redobândesc dreptul de a începe sau, după caz, de a
relua urmărirea penală pentru respectiva faptă penală dacă: statul străin informează autorităţile din România că
nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată; ulterior, află de existenţa unui motiv care ar împiedica
cererea de transfer privitoare la procedura penală.
3 Sunt înlocuite, astfel, soluţiile de neîncepere a urmăririi penale, încetare a urmăririi penale, clasare.
4 Indiferent dacă aceasta a fost începută in rem, s-a dispus continuarea acesteia faţă de suspect sau dacă a
fost pusă în mişcare acţiunea penală.
De asemenea, dacă urmărirea penală a fost începută in rem, iar organele judiciare
constată existenţa uneia dintre cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. ( 1) lit. f) din noua reglementare, respectiv amnistia
sau prescripţia şi nu există suspect în cauza penală, procurorul va dispune, prin ordonanţă,
clasarea.
În ipoteza în care în cursul fazei de judecată se constată existenţa vreuneia dintre
cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzute de art.
16 alin. (1) lit. e)-j) din noua reglementare, instanţa va dispw1e, prin hotărâre (sentinţă sau,
după caz, decizie), soluţia încetării procesului penal.
Subliniem faptul că, în ipoteza în care în aceeaşi cauză penală este incident atât
vreunul dintre impedimentele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale pe motivul lipsei temeiului de drept [art. 16 alin. (]) Iit. a)-e) din noul Cod de
procedură penală], cât şi o cauză care lipseşte de obiect acţiunea penală [art. 16 alin. (1)
lit. e)-j) din noul Cod de procedură penală], va avea prioritate primul, acesta presupunând
inexistenţa infracţiunii1•
Dacă în aceeaşi cauză penală sunt incidente mai multe cauze care împiedică punerea
în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din noua
reglementare procesual penală, solu�a clasării, sau, după caz, a încetării procesului penal va
fi dispusă doar pe un singur temei, respectiv primul dintre acestea în ordine cronologică2 .
4.4. Continuarea procesului penal la solicitarea suspectului sau

inculpatului
În conformitate cu prevederile art. 18 din Codul de procedură penală intrat în vigoare
la l februarie 2014, in caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile,
de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori fn cazul renunţării la
urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate solicita continuarea procesului penal
pentru a demonstra existenţa unui caz ce împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (I) lit. a)-d) teza I din noua reglementare procesual
penală, în scopul dispunerii de către procuror sau instanţă a unei soluţii de clasare, respectiv
de achitare pentru unul dintre aceste temeiuri.
Astfel. cazul ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea
acesteia, care se cere a fi constatat, poate fi unul dintre următoarele: fapta nu există; fapta
nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu
există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; există o cauză justificativă.
Cu caracter de noutate, subliniem introducerea în noua reglementare procesual
penală a două noi cazuri ce îi permit suspectului sau inculpatului să ceară continuarea
procesului penal, respectiv existenţa unei cauze de neimputabilitate şi renunţarea la
urmărirea penală.
Suspectul sau inculpatul poate formula cerere de continuare a procesului penal atât în
cursul fazei de urmărire penală, cât şi pe parcursul judecăţii, aceasta fiind întotdeauna
ulterioară dispoziţiei prin care procurorul sau instanţa dau eficienţă unei cauze de stingere a
acţiunii penale dintre cele pe care legea procesual penală le prevede în mod expres.

2 Odată ce a fost reţinut primul temei de stingere a acţiunii penale, următoarele nu mai au obiect.
În cazul formulării unei astfel de cereri ulterioare dispoziţiei de clasare, continuarea
urmăririi penale poate fi cerută înăuntrul termenului de 20 de zile de la primirea copiei
ordonanţei de clasare.
În ipoteza în care, ulterior continuării procesului penal, se constată existenţa vreunuia
dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) teza I din noul Cod de procedură
penală, procurorul va dispune clasarea, iar instanţa va pronunţa achitarea.
În cazul în care, ulterior continuării procesului penal, nu se constată existenţa
vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) teza I din noul Cod de
procedură penală, procurorul va dispune clasarea, iar instanţa va pronunţa încetarea
procesului penal ca urmare a intervenţiei amnistiei antecondamnatorii, prescripţiei răs
punderii penale, retragerii plângerii prealabile ori a unei cauze de nepedepsire sau de
neimputabilitate, sau soluţia de renunţare la urmărirea penală.
Cererea de continuare a procesului penal formulată de către succesorii inculpatului
decedat cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal în considerarea decesului
este inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, aceştia nu deţin calitatea pe care legea o cere
pentru a solicita continuarea procesului penal iar, pe de altă parte, decesul inculpatului nu
figurează între cazurile pentru care se poate solicita continuarea procesului penal 1•
Secfiunea a III-a
Acţiunea civilă În procesul penal
I. Noţiunea, factorii şi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul

penal
I.I. Noţiunea de „acţiune civilă în procesul penal"

Comiterea unei infracţiuni poate să pricinuiască, în afara urmărilor socialmente
periculoase, şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane (fizice sau juridice),
infracţiunea constituind, în acest caz, şi sursa unor obligaţii civile2 .
Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal constituie instrumentul legal cu
ajutorul căruia persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni sau, după caz,
moştenitorii/succesorii acesteia solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului, a părţii
responsabile civilmente ori a moştenitorilor/succesorilor în drepturi ai acestora care au
acceptat succesiunea, în scopul reparării în totalitate a prejudiciului direct, material sau
moral produs prin comiterea infracţiuni?.
De asemenea, acţiunea civilă este definită4 ca fiind mijlocul legal cel mai important
de protejare prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor
ocrotite de lege; pe calea acestei acţiuni, un subiect de drept cere organului de jurisdicţie fie
recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie
încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană sau plata unei
1 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1435 din 17 aprilie 2008, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
4 M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclo
pedică, Bucureşti, I 983, p. 15.
despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în
scopul realizării dreptului respectiv.
Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are acelaşi izvor ca şi acţiunea
penală, respectiv infracţiunea comisă: în raport cu această trăsătură, acţiunea civilă în cadrul
unui proces penal nu poate să aibă ca obiect decât repararea prejudiciilor cauzate prin
săvârşirea faptei care face obiectul acţiunii penale.
În doctrina procesual penală 1 se arată, pe bună dreptate, că acţiunea civilă exercitată
în cadrul procesului penal prezintă anumite particularităţi faţă de acţiunea civilă care se
exercită în cadrul procesului civil, respectiv: aceasta îşi are izvorul într-o infracţiune; se
exercită în faţa organelor judiciare penale; de regulă, se exercită la cererea persoanei
prejudiciate prin infracţiune sau a reprezentanţilor acesteia; este facultativă, persoana
prejudiciată având latitudinea de a pretinde repararea pagubei.
Acţiunea civilă prezintă, de asemenea, un caracter accesoriu (fiind alăturată acţiunii
penale); aceasta poate fi exercitată în procesul penal numai în cazul în care acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare.
1.2. Factorii acţiunii civile în procesul penal

Ca şi acţiunea penală, acţiunea civilă în procesul penal are patru factori, respectiv:
temei, obiect, subiecţi şi aptitudine funcţională.
a) Temeiul acţiunii civile În procesul penal este acelaşi ca şi al acţiunii penale şi se
înfăţişează sub forma celor două modalităţi: temeiul de drept (priveşte norma juridică
încălcată) şi temeiul de fapt (priveşte fapta comisă, infracţiunea prin care s-a produs
persoanei vătămate un prejudiciu).
b) În lumina art. 19 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, acţiunea civilă
exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a
persoanelor responsabile potrivit legii civile2 pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei
care face obiectul acţiunii penale3.
Cu privire la dauna produsă prin infracţiune înţelegem atât paguba reală suferită de
partea civilă (damnum emergens), cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită
prin infracţiune (lucrum cessans/; tot astfel, despăgubirea cuprinde şi cheltuielile făcute de
către persoana vătămată în vederea evitării sau limitării prejudiciului, potrivit art. 1.385
alin. (3) C. civ.
Potrivit instanţei supreme, în cauzele privind infracţiunea de înşelăciune, comisă cu
ocazia executării unui contract, penalităţile de întârziere datorate conform clauzelor
contractuale reprezintă beneficiul nerealizat şi, prin urmare, inculpatul este obligat şi la
plata acestora, în vederea reparării integrale a prejudiciului5.
Potrivit art. 19 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, repararea prejudiciului
material şi moral se face conform dispoziţiilor legii civile:
1 Gh. Mateuţ, Procedură penală, Partea generală, voi. II, Ed. Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1994, p. 27.
2 Inculpatul şi. după caz, partea responsabilă civilmente.
3 Potrivit art. 1.381 alin. (2) C. civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă
acest drept nu poate fi valorificat imediat.
5
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5792/2007, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
a) În natură prin: restituirea lucrului, dacă lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat
sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei
vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora
(de exemplu, dacă bunul sustras prin comiterea infracţiunii de furt a fost găsit la făptuitor)1;
restabilirea situaţiei anterioare2 (de pildă, obligarea inculpatului de a elibera terenul ocupat
prin comiterea infracţiunii de tulburare de posesie); desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris fals3 şi prin orice alt mijloc de reparare în natură;
b) prin echivalent4, prin plata unei sume de bani când repararea în natură nu este
posibilă în tot sau în parte (de pildă, în ipoteza în care bunul furat nu a fost găsit, inculpatul
poate să fie obligat la plata anumitor despăgubiri băneşti care să echivaleze cu valoarea
bunului sustras); art. 1.386 alin. (1) din noul Cod civil reglementează o ipoteză
suplimentară de reparare prin echivalent, atunci când, deşi repararea în natură este posibilă,
aceasta nu mai prezintă interes pentru partea civilă.
Potrivit noului Cod civil, ca formă de reparare a prejudiciului prin plata unei
despăgubiri băneşti, se disting două modalităţi: acordarea unei sume globale şi acordarea
despăgubirii sub forma unei prestaţii periodice, în ipoteza în care prejudiciul are caracter de
continuitate5; caracterul de continuitate poate fi temporar (de exemplu, dacă în urma unei
vătămări corporale din culpă, se stabileşte că victima infracţiunii a suferit o diminuare a
capacităţii de muncă pe o perioadă de doi ani) sau permanent (de pildă, în ipoteza în care,
urmarea vătămării corporale grave este producerea unei infirmităţi fizice permanente)6.
În conformitate cu prevederile art. 1.387 alin. (I) din noul Cod civil, în cazul
infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii, la stabilirea despăgubirilor pentru
prejudiciul material, instanţa de judecată va ţine cont de următoarele aspecte: echivalentul
câştigului din muncă de care persoana vătămată a fost lipsită sau pe care este împiedicată să
îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă; cheltuielile de
1 Potrivit art. 25 alin. (2) din noua reglementare procesual penală. când acţiunea civilă are ca obiect
repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă. instanţa dispune ca lucrul să fie
restituit părţii civile; deşi acest text de lege face referire la instanţă. repararea prejudiciului prin restituirea
lucrului se poate dispune şi de către alte organe judiciare: în acest sens, art. 255 alin. (I) din noua reglementare
arată că, dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale. judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul j udecăţii, constată, la
cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a
le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau
deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri; restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin
aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia
îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.
2 Restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii se va dispune şi în ipoteza încetării procesului
penal ca efect al amnistiei; astfel, amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, restabilirea situa
ţiei anterioare reprezentând o modalitate de reparare a pagubei.
3 Potrivit art. 25 alin. (3) din noua reglementare, instanţa de judecată. chiar dacă nu există constituire de
parte civilă. se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris; tot astfel. procurorul va sesiza,
prin ordonanţa de clasare, judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a
unui înscris, potrivit art. 315 alin. (2) lit. d) din noul Cod de procedură penală.
4 Această formă a reparaţiei are caracter subsidiar faţă de repararea în natură.
5 Şi în acest caz, instanţa de judecată are posibilitatea de a acorda o despăgubire sub forma unei sume
globale numai pentru prejudiciul produs ca urmare a comiterii unei infracţiuni contra integrităţii corporale şi
sănătăţii, la solicitarea victimei şi pentru motive temeinice.
6 M. Udroiu, op. cit., pp. 118 şi I I 9.
îngrijire medicală; cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale persoanei
vătămate; orice alte prejudicii materiale.
În conformitate cu prevederile art. 1.392 din noul Cod civil, în privinţa prejudiciilor
produse prin comiterea unei infracţiuni contra vieţii, în cuantumul despăgubirilor va intra
suma care acoperă cheltuielile medicale, cheltuielile de înmormântare şi orice alte prejudicii
suferite de persoanele care se aflau în anumite raporturi cu persoana decedată 1.
În ipoteza în care inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor constituind valoarea
totală a anumitor bunuri degradate, instanţa de judecată urmează a obliga partea civilă să
predea inculpatului respectivele bunuri (în caz contrar, s-ar ajunge la o situaţie de
îmbogăţire fără justă cauză).
În conformitate cu prevederile art. 1.391 alin. (1) din noul Cod civil, în ipoteza vătă
mării integrităţii corporale sau a sănătăţii, se poate acorda şi o despăgubire pentru restrân
gerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, reglementându-se, astfel, posibilitatea
acordării de daune morale pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale2 .
În cazul în care a intervenit decesul victimei infracţiunii, art. 1.391 alin. (2) din noul
Cod civil reglementează posibilitatea acoperirii prejudiciului nepatrirnonial constând în
durerea încercată prin moartea victimei de ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul
victimei, precum şi de orice alte persoane care ar putea să dovedească existenţa unui astfel
de prejudiciu.
c) Subiecţii acţiunii civile în procesul penal
În măsura în care prin comiterea infracţiunii a fost cauzat şi un prejudiciu material
sau moral în paguba unei persoane fizice sau juridice, ia naştere un raport de conflict civil;
subiecţii acestui raport se înfăţişează ca subiecţi în acţiunea civilă, care se exercită în cadrul
procesului penal.
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (2) din noua reglementare procesual
penală, subiect activ al acţiunii civile este persoana (fizică sau juridică) vătămată ori
succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii
responsabile civilmente.
În ipoteza în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, statul, prin intermediul
Ministerului Public, poate să deţină calitatea de subiect activ al acţiunii civile.
Poate avea calitatea de subiect pasiv al acţiunii penale: inculpatul, partea respon
sabilă civilmente, moştenitorii inculpatului sau ai părţii responsabile civilmente care au
acceptat succesiunea, ori succesorii în drepturi ai persoanelor juridice care şi-au încetat
existenţa în vreunul dintre modurile prevăzute de lege ori, după caz, au fost reorganizate,
statul, în măsura în care nu există moştenitori sau nicio persoană dintre cele cu vocaţie
succesorală nu a acceptat moştenirea în condiţiile stabilite de lege.
d) Aptitudinea funcţională a acţiunii civile În procesul penal constă în capacitatea
acţiunii civile de a determina recuperarea prejudiciului în urma derulării unui proces penal.
Având în vedere că acţiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal
numai dacă este alăturată acţiunii penale, aptitudinea funcţională a acţiunii civile depinde de
aptitudinea funcţională a acţiunii penale.
1 G. Borai, L. Stănciulescu. Jnstitu(ii de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 245.
2 A se vedea, cu privire la problema reparării prejudiciilor nepatrimoniale (morale): I. Urs, Repararea
daunelor morale. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; I. Albu, Răspunderea civilă pentru daunele morale,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979; Gh. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă,
Ed. Ali Beck, Bucureşti, 2002.
1 ..1. Condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului penal
În vederea exercitării acţiunii civile în procesul penal, trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, mai multe condiţii 1: a) să existe o faptă ilicită constând într-o infracţiune care
să fi produs un prejudiciu material sau moral; b) să existe o legătură de cauzalitate între
infracţiunea comisă şi prejudiciul produs; c) să existe vinovăţia jă,ptuitorului în producerea
prejudiciului; d) prejudiciul trebuie să fie cert,· e) prejudiciul să nu fi fost reparat,· j) în
cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sau persoanelor juridice să
existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal; g) prin rezolvarea
acţiunii civile în cadrul procesului penal să nu se depăşească durata rezonabilă a
procesului.
a) să existe o faptă ilicită constând într-o infracţiune care să fi produs un prejudiciu
material sau moral;
Infracţiunea constituie atât temeiul răspunderii penale, cât şi cel al răspunderii civile;
fapta ilicită poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune.
Având în vedere că nu toate infracţiunile generează prejudicii (materiale sau morale),
acţiunea civilă nu se poate exercita în cadrul oricărui proces penal. În acest sens,
infracţiunile de pericol nu pot da naştere, în mod direct, prejudiciilor materiale sau morale2 .
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără permis de
conducere, constituirea de parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi
recuperate de către persoana vătămată în faţa instanţei civile3 .
Prejudiciul poate să fie actual sau viitor4 (de exemplu, pierderea pentru viitor a
capacităţii de muncă, consecinţă a infracţiunii comise, reducerea în viitor a veniturilor drept
urmare a faptului că persoana vătămată s-a aflat în concediu medical); nu se va putea
solicita repararea prejudiciului eventual.
Sarcina probei existenţei prejudiciului, precum şi a întinderii acestuia incumbă părţii
civile sau, după caz, procurorului, în ipoteza în care acţiunea civilă este exercitată din oficiu
sau dacă prejudiciul constituie o condiţie pentru existenţa infracţiunii.
b) să existe o legătură de cauzalitate între infracţiunea comisă şi prejudiciul produs,·
O persoană poate fi trasă la răspundere civilă numai dacă între fapta pe care a
comis-o şi efectul rezultat există, în mod obiectiv, un raport de cauzalitate5. Aşadar, paguba
trebuie să fie dete1minată de infracţiunea săvârşită, fără intervenţia altor factori (de pildă,
dacă partea civilă nu respectă tratamentul indicat de către medic şi, drept rezultat, starea
sănătăţii sale se agravează, inculpatul nu poate să fie obligat la repararea prejudiciului
născut prin neglijenţa părţii civile6).

2 Ibidem, p. 296.
3 Conform Deciziei Î.C.C.J. nr. 29/2008, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţi
unii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană ce nu deţine permis de conducere,
nu va judeca şi acţiunea civilă exercitată de proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat sau distrus în
timpul comiterii infracţiunii rutiere.
4 Conform art. 1.385 alin. (2) NCC, se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, în
măsura în care producerea lui este neîndoielnică.
5
C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
6 T. jud. Ilfov, dec. pen. nr. 648/1977. în R.R.D. nr. 7/1978, p. 52.
În practica judiciară s-a considerat, pe bună dreptate, că există legătură de cauzalitate
între moartea victimei şi cheltuielile de înmormântare şi cele prilejuite de comemorările
ulterioare, conform mentalităţii religioase a respectivei comunităţi. În aceeaşi categorie au
fost cuprinse şi cheltuielile ocazionate de ridicarea unui monument funerar; în acest sens,
s-a considerat că ridicarea unui monument funerar nu constituie o manifestare de orgoliu şi
vanitate, fiind apreciată expresia sentimentelor fireşti de pietate şi de cinstire a memoriei
victimei 1.
c) să existe vinovăţia făptuitorului fn producerea prejudiciului;
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu poate fi comisă atât cu intenţie, cât şi din culpă.
Făptuitorul răspunde din punct de vedere civil pentru culpa cea mai uşoară (culpa
levissima) în producerea prejudiciului, în conformitate cu prevederile art. 1.357 alin. (2) din
noul Cod civil.
Potrivit art. 1.371 alin. (I) din noul Cod civil, în cazul în care „victima a contribuit cu
intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau
în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de
prejudiciu pe care a pricinuit-o". Astfel, despăgubirile cuvenite victimei vor fi acordate
proporţional cu gradul de vinovăţie a inculpatului în producerea pagubei.
Potrivit art. 1.371 alin. (2) din noul Cod civil, inculpatul nu poate fi obligat la
repararea integrală a pagubei în ipoteza în care la producerea prejudiciului au contribuit atât
fapta sa comisă, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazu/fortuit ori fapta terţului
pentru care autorul nu este obligat să răspundă2 .
d) prejudiciul trebuie săfie cert;
Prejudiciul are un caracter cert dacă paguba, sub aspectul existenţei sale, este sigură
şi poate fi evaluată. Prejudiciul poate fi actual sau viitor, neputând fi solicitată repararea
prejudiciului eventual.
Prejudiciul actual prezintă întotdeauna un caracter cert, el producându-se şi fiind
constatat. Prejudiciul viitor nu poate fi cert decât dacă este sigur şi există posibilităţi de
evaluare.
Aşadar, este necesar ca prejudiciul să fie determinat sau determinabil (nu se pot
evalua, de exemplu, despăgubirile pe care inculpatul le-ar datora minorului, presupunând
că acesta ar continua studiile şi după ajungerea la majorat, până la împlinirea vârstei de
25 de ani)3 .
În ipoteza comiterii infracţiunii de omor, obligarea inculpatului la plata unei prestaţii
periodice către copiii minori ai victimei infracţiunii, până la majoratul acestora, joacă rolul
de a repara prejudiciul produs minorilor prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care
victima infracţiunii o avea la întreţinerea acestora. Astfel, apare ca nelegală obligarea
inculpatului la plata unei sume globale, reprezentând prestaţia periodică ce este calculată
cumulat până la majoratul minorilor4 •
Cu toate acestea, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil a devenit posibilă
acordarea unei sume globale în situaţia vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii unei
1 T. jud. Bihor. dec. pen. nr. 48/1991, în Dr. nr. 6/1991, p. 5.

2 Inculpatul răspunde civil, în această ipoteză. numai în limitele contribuţiei sale efective la producerea
pagubei.
3 C. Turianu, Notă, în R.R.D. nr. 7/1990, p. 6.
4 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 822/2006, în I. Neagu. M. Damaschin, op. cit., p. 302.
persoane prin comiterea unei infracţiuni, în ipoteza în care se pune problema reparării
prejudiciului reprezentat de pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă sub forma unor
prestaţii periodice'.
e) prejudiciul să nu fifost reparat;
Condiţia analizată este cerută, întrucât există posibilitatea ca, anterior exercitării
acţiunii civile în cadrul procesului penal, prejudiciul produs prin infracţiune să fi fost
acoperit integral sau parţial de către alte persoane decât inculpatul.
În practică se pot ivi situaţii în care persoana vătămată este despăgubită în baza unui
contract de asigurare ori plata este efectuată de către o altă persoană care nu deţine obligaţii
procesuale.
În cazul în care prejudiciul este acoperit, total sau parţial, de către un terţ, în favoarea
sau în numele inculpatului, partea civilă nu poate să pretindă dezdăunarea decât, eventual,
pentru partea neacoperită de terţa persoană.
Partea civilă are, în schimb, posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului în cazul
în care suma plătită de către terţa persoană sau eventualele prestaţii nu vizează degrevarea
inculpatului şi sunt realizate în mod exclusiv cu titlu de ajutor pentru persoana vătămată.
Astfel, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor de îmnonnântare, chiar dacă acestea au
fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru partea civilă2 .
f) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu3 sau persoanelor
juridice să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal;
Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a fi dezdăunată este exprimată în
declaraţia de constituire ca parte civilă.
Constituirea ca parte civilă poate avea loc în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa
instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art. 20 alin. ( 1) din
noul Cod de procedură penală.
f) prin rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal să nu se depăşească
durata rezonabilă a procesului.
2. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal
Acţiunea civilă în procesul penal se caracterizează prin anumite trăsături specifice4,

după cum um1ează:
a) este o acţiune accesorie acţiunii penale; astfel, aceasta se poate exercita în cadml
procesului penal numai alături de acţiunea penală;
b) este o acţiune privată şi facultativă, fiind, prin urmare, la latitudinea persoanei
care a fost prejudiciată dacă o exercită sau nu;
1 Potrivit art. 1.387 alin. (2) teza a II-a C. civ., la cererea persoanei vătămate, instanţa poate acorda des
păgubirea pentm motive temeinice, sub forma unei sume globale.
2 Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 466/1980, în R.R.D. nr. 5/1981, p. 67.
3 Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă,
acţiunea civilă va fi exercitată în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror;
astfel, în ipoteza în care acţiunea civilă nu este exercitată de către reprezentantul legal, procuroml este obligat să
exercite acţiunea civilă din oficiu, ţinând seama de interesele persoanei vătămate.
c) este o acţiune patrimonială; aceasta se poate exercita atât împotriva participanţilor
la comiterea infracţiunii, cât şi a părţii responsabile civilmente sau a moştenitorilor,
respectiv a succesorilor în drepturi ai acestora 1;
d) este o acţiune disponibilă, persoana prejudiciată având posibilitatea de a renunţa la
exercitarea acesteia2;
e) este o acţiune divizibilă; astfel, persoana prejudiciată poate cere tragerea la
răspundere civilă a uneia sau a unora dintre persoanele care au produs prejudiciul3 ;
În ipoteza în care acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale, împrumută anumite
elemente de oficialitate de la această din urmă acţiune, respectiv:
- potrivit a11. 25 alin. (3) din noua reglementare procesual penală, instanţa este
obligată să se pronunţe din oficiu în privinţa desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris şi a
restabilirii situaţiei anterioare comiterii infracţiunii;
- potrivit art. 249 alin. (7) din noua reglementare procesual penală, luarea măsurilor
asigurătorii are caracter obligatoriu în ipoteza în care persoana prejudiciată este lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
3. Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal
3.1. Dreptul de opţiune al persoanei prejudiciate prin săvârşirea

infracţiunii
Persoana juridică şi persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu deţin posi
bilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin exercitarea acţiunii civile în procesul
penal, fie prin exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă.
Astfel, dreptul de opţiune nu este aplicabil în ipoteza în care cel vătămat este o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Totodată, dreptul de opţiune nu funcţionează în ipoteza reparării prejudiciului prin
restabilirea situaţiei anterioare ori desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, când
reparaţiile civile vor fi făcute din oficiu, potrivit art. 25 alin. (3) din noul Cod de procedură
penală.
De asemenea, în conformitate cu art. 20 alin. (7) din noua reglementare procesual
penală, dreptul la opţiune este limitat în ipoteza în care persoana prejudiciată prin
infracţiune a transmis dreptul la acoperirea prejudiciului pe cale convenţională unei alte
persoane, aceasta neputând exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, ci doar prin
acţiune separată în faţa instanţei civile.
Pentru a putea fi exercitat dreptul la opţiune, se impune să existe atât procesul penal
declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile la
o instanţă civilă4.
Cu titlu de principiu, dreptul de opţiune al persoanei vătămate are caracter definitiv
(electa una via non datur recursus ad alteram). Astfel, odată aleasă calea de reparare a
prejudiciului, persoana vătămată nu are posibilitatea, în principiu, de a renunţa la aceasta în
1 Răspunderea civilă se poate transmite pe cale convenţională sau succesorală.
2 Cu excepţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
ipoteze în care acţiunea civilă este exercitată din oficiu (acesta fiind un caz de indisponibilitate).
3 Subiectul activ al acţiunii civile determină, strict, cadrul procesual pe latura civilă a procesului penal.
4 I. Neagu, M. Damaschin. op. cit., p. 319.
scopul de a urma pe cea pentru care nu optase iniţial, sub sancţiunea pierderii definitive a
dreptului de a obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune'.
Prin excepţie, persoana vătămată sau, după caz, succesorii acesteia care au ales să se
constituie parte civilă în cadrul procesului penal poate/pot părăsi această cale, adresându-se
instanţei civile, în următoarele ipoteze2 :
a) când urmărirea penală sau judecata au fost suspendate (conform art. 312 sau
art. 367-368 din noua reglementare procesual penală), în vederea asigurării posibilităţii
persoanei vătămate de a-şi valorifica dreptul subiectiv în faţa instanţei civile;
b) când procurorul a dispus soluţia clasării; astfel, conflictul de drept penal
neajungând în faţa instanţei penale, persoana vătămată are posibilitatea de a se adresa
instanţei civile pentru a se pronunţa cu privire la pretenţiile sale (instanţă ce nu este ţinută
de soluţia dispusă de către procuror);
c) când instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ipoteza achitării
inculpatului sau a încetării procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e),
f), g) i) şi j) din noul Cod de procedură penală3 ori în situaţia în care instanţa admite acordul
de recunoaştere a vinovăţiei iar între părţi nu a fost încheiată o tranzacţie sau un acord de
mediere în privinţa acţiunii civile.
De asemenea, instanţa penală urmează a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă şi atunci
când moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi
manifestă opţiunea cu privire la continuarea exercitării acţiunii civile sau, după caz, partea
civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile
civilmente în termen de maximum două luni de la data decesului ori a reorganizării,
desfiinţării sau dizolvării părţii civile sau a părţii responsabile civilmente4 .
În ipoteza în care persoana prejudiciată prin infracţiune a introdus cerere de chemare
în judecată a infractorului la instanţa civilă, poate părăsi această cale5 :
a) în cazul în care acţiunea penală s-a pus în mişcare după ce persoana prejudiciată a
înregistrat cererea de chemare în judecată la instanţa civilă;
b) dacă urmărirea penală sau judecata a fost reluată după suspendare, cu excepţia
ipotezei în care instanţa civilă a pronunţat deja o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă
cu privire la cererea de chemare în judecată a persoanei prejudiciate prin comiterea
infracţiunii.
În ipoteza în care procesul penal s-a reluat după suspendare şi persoana prejudiciată
nu părăseşte calea civilă, acţiunea civilă se suspendă pe o durată de cel mult un an, cu
condiţia ca în procesul penal să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală.
1 Or. Theodoru, L. Moldovan. Drept procesual penal. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1979. p. 87.
2 M. Udroiu, op. cit., pp. 110 şi 11 l.
3 Astfel, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă în ipoteza în care constată existenţa vreunuia
dintre următoarele impedimente: b) fapta nu este prevăzută de legea penală; e) lipseşte plângerea prealabilă,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale: f) a intervenit amnistia sau prescripţia. decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă,
în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a
fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer
de proceduri cu un alt stat, confonn legii.
5
În ipoteza în care persoana prejudiciată părăseşte calea civilă în alte cazuri decât cele de excepţie mai
sus menţionate, pierde dreptul de a obţine repararea prejudiciului pe cale judiciară.
3.2. Exercitarea ac/lunii civile din oficiu
În conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, în
ipoteza în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de
exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită de către reprezentantul legal sau, după caz, de
către procuror.
În ipoteza arătată, acţiunea civilă capătă caracter oficial în măsura în care repre
zentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu cere acoperirea prejudiciului produs prin comiterea infracţiunii2 .
În cazul exercitării acţiunii civile din oficiu, procurorul formulează, oral sau în scris,
cererea de despăgubire în numele persoanei vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, arătând natura şi cuantumul pretenţiilor, motivele şi
probele pe care acestea se întemeiază, potrivit art. 19 alin. (3) raportat la art. 20 alin. (1) şi
(2) din noua reglementare procesual penală.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (3) din noua reglementare, chiar dacă nu
există constituire de parte civilă, instanţa de judecată se pronunţă cu privire la desfiinţarea
totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiuni/
Remarcăm, astfel, faptul că, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior,
repararea prejudiciului prin restituirea lucrului nu mai are caracter obligatoriu4, art. 25
alin. (3) din noua reglementare reglementând numai caracterul obligatoriu al restabilirii
situaţiei anterioare şi desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris5 .
Deşi din cuprinsul art. 25 din noua reglementare procesual penală rezultă că
restituirea lucrului nu are caracter obligatoriu, impunându-se o manifestare de voinţă în
sensul acesta, din coroborarea art. 397 alin. (3) cu art. 255 din noul Cod de procedură
penală se desprinde concluzia că instanţa de judecată dispune restituirea lucrului în cazul în
care constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile care au fost ridicate de la suspect ori
inculpat sau de la oricare persoană care le-a primit în vederea păstrării constih1ie proprie
tatea persoanei vătămate ori a altei persoane sau au fost luate pe nedrept din posesia sau,
după caz, din detenţia acestora.
3.3. Exercitarea ac/lunii civile la instanfa civilă

Potrivit legii, persoana prejudiciată prin infracţiune are posibilitatea de a se adresa
direct instanţei civile, introducând o cerere de chemare în judecată, fără a se mai constitui
parte civilă în procesul penal.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (I) din noul Cod de procedură
penală, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau
1 în sensul că exercitarea acesteia are caracter obligatoriu pentru organele judiciare.

2 I. Neagu, M. Darnaschin. op. cit., p. 322.
3 în aceste ipoteze, acţiunea civilă dobândeşte caracter oficial.
41. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., p. 323.
5
Repararea prejudiciului prin restituirea lucrului prezintă o reglementare distinctă; astfel, potrivit art. 25
alin. (2) din noua reglementare, când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea
lucrului, iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civite. Cu toate acestea, art. 397
din noul Cod de procedură penală, care reglementează rezolvarea acţiunii civile, nu face referire la această formă
de soluţionare a laturii civile.
succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune. În acest caz, dacă în procesul penal s-a pus în mişcare acţiunea
penală, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea în primă instanţă a
cauzei penale, dar nu mai mult de un an 1.
Prin urmare, începerea urmăririi penale sau dispunerea efectuării acesteia cu privire
la suspect, nu atrage per se suspendarea judecăţii începute în faţa instanţei civile, dacă
acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare.
Potrivit art. 27 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, persoana vătămată sau
succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune
la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea
civilă. În această ipoteză., probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în
faţa instanţei civile.
Tot astfel, art. 27 alin. (5) din noul Cod de procedură penală arată că, în cazul în care
acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu
a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută
pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
Potrivit art. 27 alin. (6) din noua reglementare, persoana vătămată sau succesorii
acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori
descoperit după constituirea ca parte civilă2 .
3.4. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă

În privinţa exercitării acţiunii penale şi a celei civile, care au acelaşi izvor (comiterea
unei infracţiuni), în doctrina procesual penali au fost distinse trei ipoteze.
a) Prima ipoteză priveşte cazul în care acţiunea penală este rezolvată separat şi
anterior acţiunii civile; în această situaţie, nu se pune problema rapmtului dintre aceste două
acţiuni întrucât una dintre ele, respectiv acţiunea penală a fost rezolvată înaintea celeilalte.
Art. 28 alin. (l) din noua reglementare arată, în această ipoteză, că hotărârea defi
nitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă
acţiunea civilă., cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă
nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea
ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite4 .
b) A doua ipoteză o regăsim în cazul în care acţiunea civilă se rezolvă separat şi
înaintea acţiunii penale; nici în această ipoteză nu este pusă problema raportului dintre cele
două acţiuni întrucât acţiunea civilă a fost soluţionată anterior.
În această situaţie, art. 28 alin. (2) din noua reglementare arată că hotărârea definitivă
a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat
1 Ulterior pronunţării sentinţei în primă instanţă ori după expirarea termenului de un an de la data punerii
în mişcare a acţiunii penale, procesul civil va fi reluat.
2 Astfel, prejudiciul s-a născut ori s-a descoperit după constituirea ca parte civilă, în vreme ce, în ipoteza
reglementată în art. 27 alin. (5) din noua reglementare, prejudiciul exista în cursul derulării procesului penal,
nefiind acoperit în mod integral.
4 În acest sens, art. 1365 C. civ. arată că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de
hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a
vinovăţiei făptuitorului.
în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a
săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
c) A treia ipoteză, în care se pune problema raportului dintre cele două acţiuni,
priveşte situaţia în care acţiunea penală şi acţiunea civilă se exercită concomitent în faţa
aceleiaşi instanţe sau la instanţe distincte.
Potrivit art. 397 alin. (1) din noua reglementare, dacă cele două acţiuni se exercită în
procesul penal, instanţei îi incumbă obligaţia de a se pronunţa prin aceeaşi hotărâre şi
asupra acţiunii civile.
Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia
determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale, potrivit art. 26
alin. (I) din noua reglementare1; soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei
penale.
Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a
părţilor2 . Probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii
civile disjunse.
În reglementarea procesual penală anterioară3 , în ipoteza exercitării concomitente a
acţiunii penale şi civile la instanţe diferite, îşi găsea consacrarea regula concentrată în
formula penalul ţ;ne în loc civilul.
Potrivit art. 27 alin. (7) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care persoana
vătămată sau succesorii acesteia au introdus la instanţa civilă acţiune în vederea reparării
prejudiciului produs prin infracţiune, în condiţiile dernlării unui proces penal, judecata în
faţa instanţei civile se va suspenda după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la
rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
3.5. Soluţii cu privire la acţiunea civilă exercitată în procesul penal

Acţiunea civilă urmează a fi rezolvată în cadrul procesului penal numai dacă aceasta
a fost alăturată acţiunii penale şi, împreună, au ajuns în faţa instanţei penale4.
În ipoteza în care dispune trimiterea în judecată, procurorul nu se pronunţă şi cu
privire la acţiunea civilă.
În situaţia în care dispune clasarea, persoana prejudiciată prin comiterea infracţiunii
are posibilitatea de a părăsi calea penală şi de a se adresa cu cerere de chemare în judecată
instanţei civile împotriva persoanei care a produs prejudiciul5.
De asemenea, dacă dispune clasarea, procurorul poate lua măsuri în privinţa resti
tuirii lucrurilor sau poate să sesizeze judecătorul de cameră preliminară în vederea
desfiinţării totale ori parţiale a unui înscris falsificat.
1 Disjungerea acţiunii civile nu echivalează cu lăsarea nesoluţionată a acesteia; astfel, părţii civile nu i se
creează posibilitatea de a cere despăgubirile civile pe calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile.
2 Încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.
3 Potrivit art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, judecata în faţa instanţei civile se
suspenda până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
4 Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară nu au posi
bilitatea de a se pronunţa în privinţa admisibilităţii sau temeiniciei acţiunii civile exercitate în procesul penal şi
nici nu pot dispune lăsarea acesteia nesoluţionată.
5 Ordonanţa prin care procurorul dispune soluţia clasării nu poate fi invocată cu autoritate de lucru
judecat în faţa instantei civile cu referire la constatările privind existenţa unei fapte ilicite, autorul acesteia ori
forma de vinovăţie.
Tot astfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) din noul Cod de procedură penală, procu
rorul poate ridica sau menţine măsuri asigurătorii privind reparaţiile civile şi restabilirea
situaţiei anterioare comiterii infracţiunii; acestea se vor desfiinţa de drept dacă persoana
vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la
comunicarea ordonanţei de clasare.
În ipoteza în care pronunţă o soluţie de condamnare' ori o soluţie de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, instanţa de judecată poate admite
în totalitate sau în parte acţiunea civilă şi obligă inculpatul şi/sau partea responsabilă
civilmente la plata de daune materiale şi/sau morale către partea civilă ori poate respinge ca
neîntemeiată acţiunea civilă (de exemplu, dacă partea civilă nu a probat producerea unui
prejudiciu).
Prin excepţie, în ipoteza în care soluţia de condamnare ori soluţia de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei a fost dispusă de către instanţa de
judecată în urma admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei iar între părţi nu a fost
încheiată o tranzacţie sau un acord de mediere în privinţa laturii civile, instanţa urmează a
lăsa acţiunea civilă nesoluţionată.
În ipoteza în care instanţa de judecată pronunţă achitarea inculpatului:
a) urmează a respinge ca neîntemeiată acţiunea civilă, dacă achitarea a fost pro
nunţată în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) sau c) din noul Cod de procedură penală;
b) poate să admită în tot sau în parte acţiunea civilă şi să oblige inculpatul şi/sau
partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale şi/sau morale către partea civilă
ori poate să respingă acţiunea civilă în ipoteza achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b)
teza a II-a sau lit. d) din noul Cod de procedură penală;
c) lasă nesoluţionată acţiunea civilă în ipoteza soluţiei de achitare pronunţate pe
temeiul reglementat în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare procesual penală.
În ipoteza în care instanţa de judecată dispune încetarea procesului penal:
a) urmează să lase nesoluţionată acţiunea civilă dacă soluţia de încetare a procesului
penal a fost pronunţată pe temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e), f), g), i) sau lit. j) din
actualul Cod de procedură penală;
b) are posibilitatea de a admite în tot sau în parte acţiunea civilă şi de a obliga
inculpatul şi/sau partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale şi/sau morale
către partea civilă, sau, după caz, de a respinge acţiunea civilă în ipoteza în care soluţia de
încetare a procesului penal a fost pronunţată pe temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. h)
din noul Cod de procedură penală.
Potrivit art. 23 alin. (1) din noua reglementare procesual penală, în cursul procesului
penal, cu referire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civil
mente au posibilitatea de a încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, în conformitate cu
prevederile legii.
Inculpatul, cu acordul pfrţii responsabile civilmente2, poate recunoaşte, în tot sau în
parte, pretenţiile părţii civile. In cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa de judecată
obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii; în privinţa pretenţiilor civile nerecunoscute,
pot fi administrate probe, potrivit art. 23 alin. (3) din noua reglementare procesual penală.
1 Cu executarea pedepsei în regim de detenţie ori cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
2 În cazul în care aceasta a fost introdusă sau a intervenit în cauza penală.
În ipoteza în care admite acţiunea civilă, instanţa de judecată va examina necesitatea
dispunerii măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, în cazul în care asemenea măsuri
nu au fost luate anterior. Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii sunt
executorii, potrivit art. 397 alin. (4) din noul Cod de procedură penală.
Dacă instanţa de judecată a respins acţiunea civilă, nu are posibilitatea de a dispune
luarea unei măsuri asigurătorii; dacă o asemenea măsură de indisponibilizare a bunurilor a
fost luată anterior în scopul garantării reparării pagubei produse prin comiterea infracţiunii,
va dispune revocarea măsurii asigurătorii.
Potrivit art. 397 alin. (5) din actualul Cod de procedură penală, în cazul în care
instanţa de judecată a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii dispuse în
cauză se menţin. Acestea vor înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune
în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Capitolul al V-lea
Competenţa în materie penală
Secfiunea I
Noţiunea şi formele competenţei
I. Noţiunea de „competenţă"
În calitate de participanţi oficiali în procesul penal, organelor judiciare le incumbă o

serie de sarcini în derularea activităţii judiciare în vederea constatării la timp şi în mod
complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a comis o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.
În vederea stabilirii şi delimitării acestor sarcini, se impune existenţa unui criteriu cu
ajutorul căruia să se determine ce activităţi poate desfăşura fiecare categorie de organe
judiciare şi, în cadrul acestora, fiecare organ judiciar în parte. Un astfel de criteriu îl
constituie competenţa 1•
În absenţa unei definiţii legale a competenţei, în literatura de specialitate au fost date
multiple definiţii ale acesteia, caracterizate, în general, prin aceleaşi elemente.
În acest sens, competenţa a fost definită ca fiind „abilitatea legală dată unui organ de
a îndeplini anumite acte"2, sau „sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii,
fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal"3, sau „măsura în care un
organ judiciar îşi exercită îndrituirea de a rezolva conflictele de drept"4, ori „capacitatea
obiectivă a unui organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficienţă legală în desfăşurarea
procesului penal"5 etc.
Competenţa a fost definită nu doar din punctul de vedere al organului judiciar
("abilitatea unui organ judiciar", "sfera atribuţiilor unui organ judiciar", "capacitatea unui
organ judiciar"), ci şi prin raportare la cauza penală. În acest sens, competenţa constituie
însuşirea pe care o are o anumită cauză penală de a fi soluţionată de un organ judiciar6•
Competenţa constituie aptitudinea recunoscută de lege unui organ judiciar7 de a
unnări, respectiv a judeca o anumită cauză, ori de a se pronunţa asupra cererilor, propu
nerilor, plângerilor, contestaţiilor sau oricăror altor sesizări ce vizează acte şi măsuri care
restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei ori asupra legalităţii actului

2 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, Bucureşti, 1942, p. 101.
4
V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti,
1980. p. 33.
5 N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1972, p. 126.
6
N. Volonciu, op. cit., p. l 27.
7
Organ de urmărire penală, judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau
instanţă de judecată.
Competenţa în materie penală 163
procesual de trimitere în judecată, a probelor pe care este fundamentat acesta ori a actelor
efectuate în faza urmăririi penale, precum şi cu privire la legalitatea soluţiilor de netrimitere
în judecată1 .
2. Formele competenţei în materie penală

2.1. Aspecte generale privind formele competenţei
Cu privire la felurile competenţei, în doctrina procesual penală au fost exprimate mai
multe opinii.
În acest sens, s-a arătat că, în cadrul procesului penal modern, formele fundamentale
ale competenţei sunt: competenţa materială (ratione materiae), competenţa personală
(ratione personae) şi competenţa teritorială (ratione loci/.
Potrivit altor opinii, formele fundamentale ale competenţei sunt competenţa
teritorială şi competenţa materială (acest din urmă fel de competenţă reprezentând aspecte
deosebite, respectiv: competenţa specială, personală şi excepţională3 ).
De asemenea, potrivit opiniilor altor autori4, cărora ne alăturăm, sunt forme
fundamentale ale competenţei: competenţa .funcţională, competenţa materială şi compe
tenţa teritorială. Astfel, numai utilizând aceste trei feluri de competenţă se poate stabili
competenţa unui anumit organ judiciar.
Alături de felurile fundamentale de competenţă, există şi forme subsidiare ale
acesteia, respectiv: competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.
2.2. Formele fundamentale ale competenţei

2.2.1. Competenta funcfională (ratione officii)
Competenţa .funcţională desemnează categoriile de activităţi pe care le desfăşoară
fiecare organ judiciar în cadrul competenţei sale de ordin general. Astfel, conform acestei
forme fundamentale se face distincţie între organele judiciare, prin raportare la atribuţiile lor
funcţionale.
În acest sens, judecătoria judecă numai în primă instanţă, iar Curtea de apel judecă în
primă instanţă, în apel şi soluţionează anumite cauze date de lege în competenţa sa (de
pildă, conflictele de competenţă). Tot astfel, tribunalul judecă în primă instanţă, solu
ţionează contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în cazurile
expres prevăzute de lege şi soluţionează anumite conflicte de competenţă.
În cazul în care o activitate se poate realiza, în cadrul procesului penal, numai de
către un anumit organ judiciar, acesta are o competenţă funcţională exclusivă (de exemplu,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a judeca recursurile în
interesul legii, precum şi recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive).
2 Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, Universitatea „Al. I. Cuza", Facultatea
de Drept, Iaşi, 1971, voi. 1, p. 7.
3 M. Basarab, Drept procesual penal ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Universitatea „Babeş-Bolyai" Cluj,
,
Facultatea de Drept. 1973, voi. I, p. 154.
4 Tr. Pop, Drept procesual penal Tipografia Naţională, Cluj. 1946, voi. 11, p. 125; N. Volonciu, Drept
,
procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 128; I. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., p. 337.
Dispoziţiile legale care reglementează competenţa funcţională a instanţelor judecă
toreşti constituie norme imperative. Încălcarea acestora atrage sancţiunea nulităţii absolute.
2.2.2. Competenfa materială (ratione materiae)

Competenţa materială desemnează criteriul prin intermediul căruia se desemnează
care dintre organele judiciare de grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze
penale.
Această formă fundamentală de competenţă este determinată de obiectul cauzei
penale (infracţiunea din a cărei comitere s-a născut conflictul de drept penal) prin raportare
la care se determină care dintre organele judiciare de grad diferit poate să urmărească şi să
judece o anume cauză penală, respectiv care este instanţa judecătorească la care funcţio
nează judecătorii de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ce se vor pronunţa în
conformitate cu competenţele stabilite prin noul Cod de procedură penală.
După cum s-a arătat în doctrină 1, această competenţă funcţionează pe linie verticală.
Sub aspectul tehnicii legislative, în vederea simplificării reglementării, determinarea
competenţei materiale se poate efectua prin intermediul a două moduri: determinarea
abstractă şi determinarea concretif.
Prin determinarea abstractă se indică ce grupe mari sau categorii de infracţiuni cad
în competenţa unui organ judiciar. Astfel, prin determinarea abstractă, s-a reglementat
competenţa materială generală a judecătoriei [aceasta judecă în prin1ă instanţă toate
infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, potrivit a1t. 35
alin. (1) din noua reglementare procesual penală].
Prin intermediul determinării concrete, sunt enumerate infracţiunile care fac obiectul
cauzelor penale la fiecare categorie de organe judiciare în parte. În acest sens, s-a
determinat competenţa materială în primă instanţă a tribunalului (art. 36 din noua
reglementare procesual penală indicând infracţiunile care se judecă la tribunal în primă
instanţă, respectiv infracţiunile prevăzute de noul Cod penal la art. 188-191, art. 209-211,
art. 254, infracţiunile comise cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei
persoane etc.).
Dispoziţiile procedurale care reglementează competenţa materială a instanţelor
constituie nonne imperative, astfel că, nesocotirea acestora, prin judecarea cauzei penale de
către o instanţă penală inferioară în grad instanţei competente material, atrage, potrivit art.
281 alin. ( l ) Jit. b) din actualul Cod de procedură penală, sancţiunea nulităţii absolute3.
Excepţia de necompetenţă materială a instanţei inferioare celei competente conform
prevederilor legale poate fi ridicată, potrivit art. 47 alin. (1) din noua reglementare, în tot
cursul judecăţii, până la momentul pronunţării hotărârii definitive.
Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei
superioare celei competente conform legii se poate invoca, în consonanţă cu prevederile
art. 47 alin. (2) din noua reglementare,până la momentul începerii cercetării judecătoreşti.
1 S. Kahane, op. cit., p. 100.

2 I. Neagu, M. Damaschin. op, cit., p. 339.
3 Per a contraria, nesocotirea prevederilor procedurale care reglementează competenţa materială a
organelor de unnă.rire penală poate atrage sancţiunea nulităţii relative în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 282 alin. (I) din noua reglementare.
2.2.3. Competenfa teritorială (ratione loci)
Competenţa teritorială reprezintă forma de competenţă prin intermediul careia
cauzele penale sunt repartizate din punct de vedere teritorial, pe linie orizontală, între
organele judiciare de acelaşi grad.
Au competenţă teritorială la nivelul întregii ţări: organele de cercetare penală de la
�ivel central 1, Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit legii, fiecărui organ judiciar îi corespunde o anumită rază teritorială; prin
raportare la organizarea administrativ-teritorială, există mai multe circumscripţii pe a căror
rază îşi desfăşoară activitatea fiecare organ judicia?.
Potrivit art. 41 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, competenţa teritorială a
instanţelor judecătoreşti pentru infracţiunile comise de persoanele fizice sau juridice pe
teritoriul României3 este determinată, în ordine, de următoarele criterii legale:
a) locul săvârşirii infracţiunii (focus delicti comissi); prin locul săvârşirii infracţiunii
se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul
unde s-a produs urmarea acesteia (principiul ubicuităţii)4;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul persoană fizică (focus
deprehensionis);
c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică, la momentul la care a comis fapta (focus domicilii);
d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate (focus domicilii victimae).
Ordinea menţionată mai sus priveşte, în primul rând, buna desfăşurare a procesului
5
penal . Astfel, la locul comiterii infracţiunii, pot fi adunate şi administrate cel mai uşor
probele. În măsura în care acest loc nu poate să fie ales întrucât organul judiciar nu a fost
sesizat, legea procesual penală a preferat locul unde suspectul sau inculpatul a fost prins,
având în vedere că acolo procesul penal se poate derula în condiţii mai bune decât, de pildă,
la locul unde acesta locuieşte (în acest sens, nu este nevoie ca, în ipoteza dispunerii unor
măsuri preventive privative de libertate, inculpatul să fie transferat; de asemenea, organele
judiciare penale de la locul unde a fost prins suspectul sau inculpatul derulează unele
activităţi cu caracter procesual şi operativ care facilitează soluţionarea cauzei penale).
1 De pildă, Direcţia de Investigaţii Criminale sau Direcţia de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspecto
ratului General al Poliţiei Române.
2 Conform prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, judecătoriile funcţionează în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. iar circumscriptiile lor teritoriale sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului
la propunerea ministrului Justiţiei. cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, în fiecare judeţ
şi în municipiul Bucureşti funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului, în
circumscripţia fiecărui tribunal fiind cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul
Bucureşti. Tot astfel, fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care înglobează mai
multe tribunale (în momentul de faţă există un număr de 15 curţi de apel). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are
ca rază teritorială întreg teritoriul ţării, având competenţa de a rezolva, potrivit atribuţiilor sale. cauze penale ce
pot să provină de la orice judecătorie. tribunal sau curte de apel.
3 Potrivit art. 8 alin. (3) din noul Cod penal, prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege
orice infracţiune comisă pe întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian,
cuprinse între frontierele de stat ale României sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă
înmatriculată în România.
4 Dacă activitatea infracţională este efectuată în raza teritorială a unui organ judiciar, iar rezultatul acesteia
se produce în circumscripţia altuia, ambele organe judiciare sunt competente din punct de vedere teritorial.
5
Ordinea de prioritate prezentată mai sus (preferinţa legală 1) îşi găseşte aplica
bilitatea2 :
a) în ipoteza în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan atunci când
urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea acestei ordini;
b) în toate cazurile în care urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei
ordini, chiar şi în ipoteza în care există sesizări succesive ale mai multor instanţe.
Instanţa mai întâi sesizată este competentă în următoarele cazuri:
a) când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanţe judecătoreşti dintre cele
care ar avea competenţa să judece cauza penală conform ordinii prevăzute în art. 41 alin. (1)
din noul Cod de procedură penală, iar urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea
acestei ordini;
b) când niciunul dintre locurile prevăzute în art. 41 alin. (I) din noul Cod de pro
cedură penală nu este cunoscut.
În ipoteza în care o infracţiune a fost comisă în raza teritorială a mai multor instanţe
judecătoreşti, oricare dintre acestea este competentă să judece cauza penală; dacă există un
conflict de competenţă între acestea, competenţa revine instanţei mai întâi sesizate.
Urmărirea penală a infracţiunilor comise pe teritoriul României este efectuată de
către organul judiciar din circumscripţia instanţei competente să judece cauza penală, dacă
legea nu dispune altfel. Dacă urmărirea penală nu a fost efectuată cu respectarea ordinii
prevăzute de art. 41 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, sesizarea instanţei compe
tente conform acestei ordini are caracter obligatoriu.
Potrivit art. 41 alin. (6) din noua reglementare procesual penală, infracţiunea
săvârşită pe teritoriul României, pe o navă sub pavilion românesc este de competenţa
instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară
de cazul în care prin lege se dispune altfel.
În ipoteza în care infracţiunea a fost comisă pe teritoriul României, pe o aeronavă
înmatriculată în România, competenţa teritorială revine instanţei în a cărei circumscripţie se
află primul loc de aterizare pe teritoriul român, potrivit art. 41 alin. (7) din noul Cod de
3
procedura- pena1a- .
Potrivit art. 42 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, infracţiunile comise in
afara teritoriului României sunt judecate de către instanţele în a căror circumscripţie se află
locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului
persoană juridică.
În ipoteza în care inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar
infracţiunea este de competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti, iar în celelalte situaţii, de instanţa competentă după materie ori după calitatea
persoanei din municipiul Bucureşti, în afara cazului în care prin lege se dispune altfel.
Potrivit art. 42 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, infracţiunea comisă pe o
navă4 şi care atrage aplicarea legii penale române este de competenţa instanţei în a cărei
3 În ipoteza în care nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul
român, iar competenţa nu poate fi stabilită potrivit prevederilor a1t. 41 alin. (I) din actualul Cod de procedură
penală, competenţa revine instanţei mai întâi sesizate.
4 Textul de lege vizează nave care nu se află sub pavilion românesc.
circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afara cazului în care prin
lege se dispune altfel.
Tot astfel, potrivit art. 42 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, infracţiunea
comisă pe o aeronavă (neînmatriculată în România) este de competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
În situaţia în care nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu
aterizează pe teritoriul României, competenţa urmează a fi stabilită potrivit art. 41 alin. (1)
şi (2), criteriul prevăzut de lege fiind locul unde se află locuinţa inculpatului persoană fizică
sau sediul inculpatului persoană juridică.
Încălcarea regulilor de competenţă teritorială atrage sancţiunea nulităţii relative în
măsura în care prin nerespectarea dispoziţiilor legale instituite în materie s-a produs o
vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care se poate înlătura
numai prin desfiinţarea actului.
Excepţia de necompetenţă teritorială se poate invoca până la începerea cercetării
judecătoreşti, din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi,
potrivit art. 4 7 din noua reglementare procesual penală.
Potrivit art. 63 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, prevederile art. 42,
privitoare la determinarea competenţei teritoriale pentru infracţiunile comise în afara
teritoriului României, se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
2.3. Formele subsidiare ale competenţei

2.3.1. Competenţa personală (ratione personae)
Competenţa personală reprezintă forma subsidiară de competenţă determinată de o
anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii, ce stabileşte, derogând de la competenţa
materială, care dintre organele judiciare pot să urmărească sau să judece o anumită cauză,
respectiv care este instanţa unde funcţionează judecătorii de drepturi şi libertăţi sau de
cameră preliminară ce se vor pronunţa în conformitate cu competenţele stabilite prin noul
Cod de procedură penală.
În privinţa competenţei personale interesează, în principiu, numai calitatea
suspectului sau inculpatului, calitatea celorlalte părţi sau a persoanei vătămate neavând
nicio relevanţă pe acest plan 1•
Subliniem că nu orice calitate pe care o deţine subiectul activ al infracţiunii atrage
competenţa personală a organelor judiciare penale, ci doar acea calitate prevăzută în mod
expres de lege.
Calitatea personală care detem1ină competenţa personală trebuie să existe la mo
mentul consumării sau epuizării infracţiunii (de exemplu, calitatea de senator, deputat,
ministru etc.).
În conformitate cu prevederile art. 48 alin. (1) din noua reglementare procesual
penală, când competenţa este determinată de calitatea suspectului sau inculpatului,
pierderea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină modificarea competenţei
1 Prin excepţie, art. 40 alin. (1) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, comple
tele şi secţiile specializ.ate pentru minori şi familie de la tribunal şi curţile de apel, precum şi tribunalele specia
lizate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra
minorilor.
personale a instanţei de judecată sau, după caz, a parchetului, dacă fapta are legătură cu
atribuţiile de serviciu ale suspectului sau inculpatului, ori dacă s-a dat citire actului de
sesizar: a instanţei 1•
In ipoteza în care infracţiunea ce i se impută inculpatului care şi-a pierdut calitatea
personală după comiterea faptei nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia şi nu
s-a dat citire actului de sesizare a instanţei, instanţa de judecată sesizată în considerarea
calităţii personale îşi va declina competenţa în favoarea altei instanţe determinate confonn
prevederilor de la competenţa materială.
Potrivit art. 48 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în ipoteza în care
dobândirea calităţii are loc ulterior comiterii infracţiunii, stabilirea competenţei se va realiza
potrivit dispoziţiilor din materia competenţei materiale. Prin excepţie, dobândirea, după
comiterea infracţiunii, a unei calităţi ce determină competenţa personală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, competenţa se va stabili potrivit regulilor competenţei personale2.
De asemenea, competenţa personală a organelor de cercetare penală constituie
competenţa dată de lege după calitatea persoanei, organelor de cercetare penală speciale şi
priveşte competenţa efectuării actelor de urmărire penală potrivit specializării structurii din
care fac par1e3 •
Faţă de competenţa personală a parchetului, procurorul efectuează obligatoriu
urmărirea penală, confonn competenţei personale, pentru infracţiunile expres prevăzute de
lege (urmărire penală proprie/.
În cazul infracţiunilor comise de militari, urmărirea penală se va efectua, obligatoriu,
de către procurorul militar.
Dispoziţiile procedurale ce reglementează competenţa personală a instanţelor
judecătoreşti constituie norme imperative. Încălcarea acestora atrage, potrivit art. 281
alin. (I) lit. b) din noua reglementare procesual penală, sancţiunea nulităţii relative5.
În conformitate cu noua reglementare procesual penală, încălcarea dispoziţiilor
vizând competenţa materială sau personală, în cursul judecăţii, când judecata a fost
efectuată de către o instanţă inferioară instanţei legal competente poate fi invocată drept
motiv de recurs în casaţie, conform art. 438 alin. (1) pct. 1 din actualul Cod de procedură
penală.
1 Astfel. faţă de reglementarea procesual penală anterioară, dacă pierderea calităţii are loc după citirea
actului de sesizare a instanţei, dar anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă. competenţa se
va determina confmm regulilor de la competenţa personal� chiar dacă fapta nu are legătură cu atribuţiile de
serviciu ale suspectului sau inculpatului; regulile menţionate au aplicabilitate şi în situaţia în care cauza se află în
cursul urmăririi penale.
2 Începând cu momentul dobândirii calităţii personale, efectuarea urmăririi penale este în competenţa
exclusivă a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar judecata numai în competenţa
instanţei supreme.
4 De exemplu, intră în competenţa personală de urmărire penală proprie a procurorului: a) infracţiunile
comise de judecătorii de la judecătorii. tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă
aceste instanţe; b) infracţiunile săvârşite de avocaţi. notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii fman
ciari ai Curţii de Conturi, precum şi auditorii publici externi; c) infracţiunile comise de magistraţii asistenţi de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de
procurorii de la parchetele de lângă aceste instanţe; d) infracţiunile comise de membrii Curţii de Conturi, de
preşedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori etc.
5 Per a contraria, nesocotirea prevederilor procedurale care reglementează competenţa personală a
organelor de urmărire penală poate atrage sancţiunea nulităţii relative, în măsura în care sunt îndeplinite con
diţiile prevăzute de art. 282 alin. (l) din noua reglementare.
2.3.2. Competenta specială
Noţiunea de competenţă specială este definită' ca fiind competenţa unică şi exclusivă
pe care o deţin anumite organe judiciare penale de a rezolva cauze privind iefracţiuni ce
aduc atingere unui anumit mănunchi de relaţii sociale.
Potrivit acestei accepţiuni, sub imperiul Codului de procedură penală anterior, aveau
competenţă specială tribunalele şi curţile de apel Constanţa şi Galaţi, ca instanţe speciale2
cu competenţă în a rezolva cauzele penale privind infracţiunile comise în legătură cu
regimul navigaţiei maritime şi fluviale; potrivit noii reglementări procesual penale, aceste
instanţe judecătoreşti nu mai au competenţă specială.
Cu privire la caracterul special al competenţei instanţelor militare, în doctrină au fost
exprimate opinii distincte. Unii autori consideră3 , pe bună dreptate, că instanţele militare nu
au o competenţă specială întrucât acestea rezolvă cauze penale privind infracţiuni care aduc
atingere unor categorii diverse de relaţii sociale, iar nu doar dintr-o anumită arie de
activitate. Alţi autori4 subliniază caracterul special al competenţei instanţelor militare în
ipoteza în care judecă infracţiuni privitoare la regimul militar, în acest caz existând o
îmbinare a competenţei speciale cu cea personală.
În lumina dispoziţiilor constituţionale (art. 126 alin. (5) teza a II-a], există posi
bilitatea înfiinţării, prin lege organică, a unor instanţe având o competenţă specială pe
anumite materii. Astfel, în materie penală, există posibilitatea înfiinţării instanţelor cu o
competenţă specială în privinţa infracţiunilor din domeniul afacerilor, infracţiunilor din
Codul vamal, infracţiunilor de natură fiscală etc. 5.
2.3.3. Competenta exceptională

Competenţa excepţională (extraordinară) este limitată la un anumit interval de timp
în care, din cauza anumitor împrejurări cu totul excepţionale (stare de război, stare de
necesitate sau altă situaţie cu totul deosebită), anumite organe judiciare penale primesc în
vederea soluţionării cauze penale pe care, în mod obişnuit, nu le au în competenţa lor.
Prin natura sa, competenţa excepţională are un caracter vremelnic6•
Astfel, după al doilea război mondial, în perioada 1945-1947, au funcţionat
aşa-numitele Tribunale ale poporului (la Cluj şi Bucureşti), care au judecat crime de război,
precum şi crime contra păcii şi omenirii; aceste instanţe au fost create ad-hoc în vederea
anumitor scopuri politice tipice, aşa-zise revoluţionare şi nu erau incluse în cadrul
sistemului obişnuit al organelor judiciare7.

2 V. Neamţu, Unele aspecte ale competenţei materiale şi teritoriale a secţiilor maritime şi fluviale, în
R.R.D. nr. 4/1977, p. 31.
3 J. Neagu, M. Damaschin, op. cit.. p. 350.
4 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, voi. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p. 284.
5 În acest sens, învederăm înfiinţarea, în materie penală, a Tribunalului specializat pentru minori şi
familie Braşov; de asemenea, în materie comercială, remarcăm înfiinţarea de instanţe specializate: Tribunalul
Comercial Mureş, Tribunalul Comercial Cluj, Tribunalul Comercial Argeş.
7 În cadrul acestora funcţionau judecători şi acuzatori ai poporului, persoane exponente ale puterii care
nu deţineau calitatea de magistraţi aparţinând autorităţii judecătoreşti, iar uneori nu aveau nici calitatea de jurişti.
De asemenea, în perioada ce a urmat evenimentelor din decembrie 1989, în România
au fost înfiinţate tribunale militare extraordinare pentru judecarea cazurilor de acte teroriste.
Astfel, prin Decretul-lege nr. 7/1990 1 , au funcţionat asemenea instanţe în toate judeţele ţării,
precum şi în municipiul Bucureşti.
Subliniem faptul că, în lumina dispoziţiilor constituţionale [art. 126 alin. (5)], este
interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Secfiunea a li-a
Competenţa funcţională, materială şi personală
a instanţelor judecătoreşti
I. Competenţa instanţelor civile
I.I. Competenţa judecătoriei

Potrivit noului Cod de procedură penală, sub aspectul competenţei funcţionale,
judecătoria judecă în primă instanţă sau soluţionează2 unele cauze date în competenţa
acesteia prin lege.
Pe planul competenţei materiale, judecătoria are plenitudine de competenţă, judecând
în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor
instanţe, potrivit art. 35 alin. (2) din noul Cod de procedură penală. Astfel, ori de câte ori
legea nu prevede competenţa materială a unei anumite instanţe, competentă va fi
judecătoria.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în confonnitate cu noul Cod de
procedură penală, intră în competenţa judecătoriei variantele agravate ale infracţiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal, infracţiunea de viol, când victima nu a împlinit vârsta de
15 ani, evadarea, înlesnirea evadării, conflictul de interese etc.
De asemenea, potrivit art. 35 alin. (2) din noua reglementare, judecătoria soluţio
nează şi alte cauze anume prevăzute de lege ( de pildă, cereri de liberare condiţionată, cereri
de revizuire, cereri de reabilitare judecătorească etc.).
Judecătoriile nu au o competenţă personală, la nivelul acestora nefiind prevăzute reguli
de repartizare a cauzelor penale prin raportare la criterii ce vizează calitatea persoanei.
1.2. Competenţa tribunalului

De lege lata, tribunalul are, pe planul competenţei funcţionale, următoarele atribuţii:
a) judecă în primă instanţă3 ;
b) soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia
sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în
cazurile prevăzute de lege;
c) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege.
1 Decretul-lege nr. 7/1990 privind înfiinţarea unor tribunale militare extraordinare pentru judecarea şi
pedepsirea actelor teroriste (M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990), care a fost abrogat prin Legea nr. 7/1998 (M. Of.
nr. 9 din 13 ianuarie 1998).
2 În cadrul atribuţiilor pe care le au instanţele, se face distincţia între activitatea de judecată, în care se
rezolvă fondul cauzei penale şi activitatea de soluţionare a anumitor probleme care nu privesc fondul cauzei.
3 Astfel tribunalul nu mai are competenţa funcţională de a judeca în apel.
Sub aspectul competenţei materiale a tribunalului, aceasta este determinată în mod
concret. Astfel, potrivit art. 36 din noul Cod de procedură penală, tribunalul judecă în primă
instanţă infracţiunile strict şi limitativ prevăzute de lege, după cum urmează:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188 - 191 (omor, omor calificat,
uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 209 - 211 (sclavia,
traficul de persoane, traficul de minori), art. 254 (distrugerea calificată), art. 263 (traficul de
migranţi), art.282 (tortura), art. 289 - 294 (luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă,
cumpărare de influenţă, luare sau dare de mită săvârşite de membrii unei instanţe de arbitraj
sau în legătură cu aceştia, luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă, cumpărare de
influenţă comise de funcţionari străini sau în legătură cu aceştia), art. 303 (divulgarea
informaţiilor secrete de stat), art. 304 (divulgarea infom1aţiilor secrete de serviciu sau
nepublice), art. 306 (obţinerea ilegală de fonduri), art. 307 (deturnarea de fonduri), art. 309
(infracţiunile de serviciu incriminate mai grav în măsura în care au produs consecinţe
deosebit de grave), art. 345 (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor
materii radioactive), art. 346 (nerespectarea regimului materiilor explozive), art. 354
(transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit) şi art. 360 - 367 (accesul ilegal la un
sistem informatic, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, alterarea
integrităţii datelor informatice, perturbarea funcţionării sistemelor informatice, transferul
neautorizat de date informatice, operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice,
constituirea unui grup infracţional organizat);
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare: moartea unei
persoane, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 din noul Cod penal), între
ruperea cursului sarcinii care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate [art. 201
alin. (3) teza a II-a din noul Cod penal], lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea
victimei [art. 205 alin. (4) din noul Cod penal], violul care a avut ca urmare moartea victimei
[art. 218 alin. (4) din noul Cod penal], tortura care a avut ca urmare moartea victimei [art. 282
alin. (3) din noul Cod penal] etc.
c) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia
Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic
superioare;
d) infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de
art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu
modificările ulterioare;
e) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (de pildă, potrivit art. 36 şi 37 din
Legea nr. 191/2003, infracţiunile la reginml transportului naval sunt judecate în primă
instanţă la tribunal).
În lumina modificărilor legislative de dată recentă, observăm eliminarea competenţei
personale a tribunalelor.
În privinţa tribunalului specializat pentru minori şi familie, sub aspectul competenţei
funcţionale şi materiale, învederăm următoarea competenţă:
a) judecă în primă instanţă atât infracţiunile comise de minori, cât şi infracţiunile
comise asupra minorilor, cu condiţia ca acestea să fie dintre cele prevăzut în mod expres în
art. 36 alin. (1) din noul Cod de procedură penală;
b) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătoriile din circumscripţia

sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în
cazurile prevăzute de lege;
c) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege.
De asemenea, având în vedere specializarea acestei instanţe în cauze cu minori,
subliniem existenţa unei competenţe personale, atât cu privire la subiectul activ al
infracţiunii, cât şi în privinţa persoanei vătămate.
1.3. Competenţa curţii de apel

În conformitate cu prevederile art. 38 din noul Cod de procedură penală, sub aspectul
competenţei funcţionale, curtea de apel desfăşoară următoarele activităţi:
a)judecă în primă instanţă;
b) judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă
instanţă de judecătorii şi tribunale;
c) soluţionează conflictele de competenţă apărute între instanţele din circumscripţia
sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2) din noua reglementare1, precum şi
contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în cazurile expres
prevăzute de lege;
d) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege [de pildă, curtea de apel
soluţionează cererile prin care se cere strămutarea judecării unei cauze de la un tribunal sau,
după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din
circumscripţia sa, potrivit art. 38 alin. (l) lit. h) din noua reglementare procesual penală: de
asemenea, curtea de apel are competenţă funcţională în privinţa procedurii judiciare de
extrădare (art. 42 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, republicată), soluţionează cererile de preluare a urmăririi penale sau a
judecăţii la cererea unui stat străin, cererile privind transferarea persoanelor condamnate,
deţinute în state terţe, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate
într-un penitenciar sau unitate sanitară din România etc.].
În privinţa competenţei materiale şi personale, potrivit art. 38 alin. (I) din noua
reglementare, curtea de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute în noul Cod penal, cu excepţia
infracţiunii de înaltă trădare, şi infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale2;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de
la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de avocaţi3 , notari publici, executori judecătoreşti, de
controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
1 Astfel, un conflict de competenţă ivit între Judecătoria Slobozia şi Judecătoria Călăraşi este soluţionat
de către Curtea de Apel Bucureşti. deoarece ambele sunt situate în circumscripţia acestei instanţe.
2 Textul de lege vizează, în principal, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind securitatea
naţională a României (republicată în M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014) şi în Legea nr. 535/2004 privind preve
nirea şi combaterea terorismului (M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004).
3 În cazul în care o persoană exercită profesia de avocat în afara cadrului legal determinat prin Legea
nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, iar obiectul judecăţii îl constituie
exercitarea fără drept a profesiei de avocat, competenţa revine judecătoriei, iar nu curţii de apel (Î.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 1063/2008, disponibilă pe site-ul instanţei supreme); competenţa curţii de apel vizează persoanele care au
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de
ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al
acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de
procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
g) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului
Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori 1.
Cu caracter de noutate, subliniem faptul că infracţiunea de conflict de interese iese
din aria de competenţă a curţii de apel şi intră în cea a judecătoriei.
2. Competenţa instanţelor militare
2.1. Competenţa tribunalului militar

Această instanţă este competentă să judece dosarele penale numai în primă instanţă,
fiind egală în grad cu judecătoria sub aspect funcţional. Astfel, tribunalul militar constituie
primul palier de justiţie militară.
Potrivit art. 37 din noul Cod de procedură penală, tribunalul militar judecă în primă
instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv (indiferent
de natura infracţiunii şi indiferent dacă acestea sunt sau nu în legătură cu atribuţiile de
serviciu ale militarilor), cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
De asemenea, tribunalul militar soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege.
Cu caracter de noutate, remarcăm o sporire a competenţei personale a tribunalului
militar. În acest sens, dacă potrivit Codului de procedură penală adoptat în 1968 (art. 26),
tribunalul militar judeca în primă instanţă doar infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din
Codul penal anterior3 , precum şi alte infracţiuni comise de militari până la gradul de colonel
inclusiv în legătură cu îndatoririle de serviciu, conform noii reglementări procesual penale,
orice infracţiune comisă de militari, indiferent de natura acesteia, se va judeca de tribunalul
militar, cu excepţia infracţiunilor care se judecă în primă instanţă de curtea militară de apel.
2.2. Competenţa curţii militare de apel

În conformitate cu dispoziţiile art. 39 din noul Cod de procedură penală, curtea
militară de apel, sub aspectul competenţei funcţionale, desfăşoară următoarele activităţi:
a)judecă în primă instanţă;
b) judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
tribunalele militare;
calitatea de avocat, indiferent dacă la data comiterii infracţiunii această calitate era suspendată, întrucât suspendarea
calităţii de avocat nu echivalează cu încetarea acestei calităţi (Î.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 397/03.03.2009,
www.legalis.ro).
1 Cu caracter de noutate, conform noii reglementări procesual penale, intră în competenţa personală a
curţilor de apel şi infracţiunile comise de auditori publici externi, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de
chestori.
2 Această instanţă judecătorească purta, anterior anului 1992, denumirea de „tribunal de mare unitate".
3 Textele de lege vizează infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării.
c) soluţionează conflictele de competenţă apărute între tribunalele militare din raza sa
teritorială şi contestaţiile introduse împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare
în cazurile prevăzute de lege;
d) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege (în această categorie intră, de
pildă, soluţionarea cererilor de strămutare de la un tribunal militar la un alt tribunal militar
sau a cererilor în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală).
Potrivit art. 39 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, curtea militară de apel
judecă în pr;mă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de art. 394-397 din noul Cod penal, art. 399-412
[infracţiunile contra securităţii naţionale, cu excepţia art. 398 (înalta trădare) şi art. 438-445
din noul Cod penal (infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război) comise de
militari;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale,
săvârşite de militari;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari
de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali.
3. Competenta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată de
prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, ale Regulamen
tului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a instanţei supreme 1 , precum şi prin
dispoziţiile Codului de procedură penală.
Sub aspectul competenţei funcţionale, potrivit art. 40 din noul Cod de procedură
penală, Înalta Cmte de Casaţie şi Justiţie desfăşoară următoarele activităţi:
a) judecă în primă instanţă;
b) judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;
c) judecă contestaţiile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
curţile de apel, de Curtea Militară de Apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie;
d) judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor
judecătoreşti, de orice natură, care nu se pot ataca pe nicio cale, iar cursul judecăţii s-a
întrerupt în faţa curţilor de apel;
e) judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor definitive, potrivit legii;
f) soluţionează sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei probleme de drept;
g) soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară
comună instanţelor aflate în conflict şi cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege;
h) soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege2 .
1 Regulamentul din 25 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie a fost republicat în M. Of. nr. 1076 din 30 noiembrie 2005.
2 De pildă, soluţionează cererea procurorului de desemnare a unei alte curţi de apel decât cea căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, potrivit art. 76 din noua reglementare procesual penală.
În conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) din noua reglementare, sub aspectul
competenţei personale şi al competenţei materiale, instanţa supremă judecă în primă
instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile comise de senatori, deputaţi şi membri
din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului 1 , de judecătorii Curţii
Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Cu caracter de noutate, remarcăm transferarea infracţiunilor comise de mareşali,
amirali, generali şi chestori în competenţa curţii de apel; tot astfel, observăm şi faptul că
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are consacrată şi o formă de competenţă după natura
infracţiunii, având în vedere judecarea în primă instanţă a infracţiunii de înaltă trădare
(art. 398 din noul Cod penal).
Secţiunea a III-a
Institufii legate de competenta în materie penală
1. Prorogarea de competenţă

În anumite cazuri, în vederea bunei administrări a justiţiei, este necesar ca organele
judiciare să rezolve anumite probleme ce exced competenţei lor obişnuite.
Prorogarea de competenţă presupune prelungirea competenţei normale (materiale
sau teritoriale) a unui organ de urmărire penală sau a unei instanţe de judecată2, asupra unor
cauze care, în mod normal, revin altor organe judiciare3 •
În ipoteza prorogării competenţei apare fie posibilitatea, fie obligaţia reunirii
cauzelor penale ce vizează infracţiuni între care există anumite legături, în scopul bunei
înfăptuiri a justiţiei4• În anumite cazuri, prorogarea de competenţă se poate referi şi la alte
aspecte decât cele penale (de exemplu, în cazul chestiunilor prealabile).
Prorogarea competenţei operează numai în favoarea organelor superioare în grad
(organul judiciar îşi poate prelungi competenţa numai asupra unei cauze ce ar reveni unui
organ judiciar inferior sau egal în grad).
Prorogarea de competenţă poate avea loc în următoarele cazuri: existenţa unei cauze
de reunire, chestiunilor prealabile, schimbării calificării faptei, schimbării încadrării
juridice.
1 Funcţia de secretat de stat nu este asimilată celei de membru a Guvernului şi, prin urmare, Î.C.C.J. nu
are competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile săvârşite de secretarii de stat (Î.C.C.J., s. pen., sentinţa
nr. 1/12.01.2009, în B. J., 2009, p. 816).
2 Prorogarea de competenţă poate interveni atât în privinţa organelor de urmărire penală cât şi în privinţa
instanţelor de judecată, concluzie ce se desprinde din cuprinsul dispoziţiilor art. 45 din noua reglementare.
3 I. Stoenescu. S. Zilberstein, Dreptul procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 186.
1.2. Cauzele de reunire

Noul Cod de procedură penală reglementează în cuprinsul art. 43, denumit reunirea
cauzelor, ipotezele de conexitate şi indivizibilitate prevăzute în Codul de procedură penală
anterior.
Astfel, art. 34 din Codul de procedură penală anterior reglementa patru cazuri de
conexitate, iar art. 33 din acelaşi cod prevedea alte trei cazuri de indivizibilitate. Pentru
toate aceste cazuri, reunirea cauzelor se impunea având în vedere legăturile care existau
între infracţiuni sau ca urmare a altor ipoteze cu caracter special (de pildă, participaţia
penală, concursul ideal de infracţiuni sau în cazul în care două sau mai multe acte materiale
alcătuiau conţinutul aceleiaşi infracţiuni).
În noul Cod de procedură penală sunt menţionate, de asemenea, în mod expres, unele
cazuri diferite de conexitate şi indivizibilitate care să determine reunirea cauzelor penale;
sunt prevăzute. însă, două proceduri distincte, după cum reunirea cauzelor are caracter
obligatoriu sau facultativ.
Reunirea cauzelor poate să conducă la o prorogare a competenţei în ipoteza existenţei
unei legături între două sau mai multe infracţiuni care relevă necesitatea reunirii lor în
cadrul unui singur proces penal pentru a fi urmărite sau judecate împreună 1.
1.2.1. Reunirea obligatorie a cauzelor

instanţei îi incumbă obligaţia de a dispune reunirea cauzelor în următoarele trei ipoteze:
a) în cazul infractiunii continuate2;
b) în cazul concursului formal de infracţiuni3 ;
c) în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracţiune; în această ipoteză se înscriu, de pildă: infracţiunea continuă, complexă sau de
obicei.
De esenţa reunirii obligatorii a cauzelor penale este existenţa unei infracţiuni care
cuprinde în conţinutul său constitutiv mai multe acţiuni sau inacţiuni, precum şi existenta
mai multor infracţiuni care prezintă aceeaşi sursă cauzală, respectiv aceeaşi acţiune sau
. •
macţmne4.
Astfel, legătura care există între aspectele ce se impun a fi reunite în aceeaşi cauză
penală are un caracter puternic, faptele, în mod obiectiv, găsindu-se într-o unitate detenni
nată de unitatea de infracţiune sau de acţiune ori inacţiune5 , iar, în vederea unei bune
soluţionări a cauzelor, are caracter obligatoriu reunirea lor.

2 În ipoteza în care o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă. fiecare în parte. conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, iar cu privire la o parte dintre acţiuni sau inacţiuni s-a dispus trimiterea în judecată într-o cauză, în
timp ce pentru celelalte într-o altă cauză.
3 În ipoteza în care o acţiune sau o inacţiune comisă de o persoană, din cauza împrejurărilor in care a
avut loc sau a urmărilor produse, realizează conţinutul mai multor infracţiuni, iar pentru o parte dintre infracţiuni
procurorul a dispus trimiterea în judecată într-o cauză, în timp ce pentru celelalte într-o altă cauză.
5 V. Rămureanu, op. cit., p. 66.
Competenţa in materie penală 177
1.2.2. Reunirea facultativă a cauzelor
În confom1itate cu prevederile art. 43 alin. (2) din noul Cod de procedură penală,
instanţa de judecată poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie
judecata, în um1ătoarele cazuri:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost comise de aceeaşi persoană (concursul
real de infracţiuni1);
b) când la comiterea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori, instigatori,
complici două sau mai multe persoane (participaţia penală);
c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se
impune pentru buna înfăptuire a justiţiei (de pildă, există un astfel de caz de conexitate în
ipoteza în care organele de cercetare penală descoperă în acelaşi timp comiterea mai multor
infracţiune prin care este păgubită o singură persoană vătămată; se impune, astfel, reunirea
dosarelor în vederea cercetării ansamblului cauzelor care au generat infracţiunile
respective).
De asemenea, reunirea cauzelor poate fi dispusă şi atunci când în faţa aceleiaşi
instanţe de judecată se află mai multe cauze cu acelaşi obiect (de exemplu, dacă diferite
cereri de contopire ale aceloraşi pedepse au fost înregistrate, succesiv, de către persoana
condamnată pe rolul aceleiaşi instanţe).
Subliniem, astfel, caracterul facultativ al reunirii cauzelor în situaţiile reglementate în
art. 43 alin. (1) din noul Cod de procedură penală. Instanţa um1ează a dispune reunirea
cauzelor numai în măsura în care nu s-ar cauza întârzierea judecăţii.
1.2.3. Aspecte procedurale În privinJa reunirii cauzelor

Reunirea cauzelor poate fi dispusă la solicitarea procurorului sau a părţilor şi din
oficiu de către instanţa de judecată competentă, potrivit art. 45 alin. (1) din noul Cod de
procedură penală.
Prorogarea de competenţă în ipoteza reunirii cauzelor operează, potrivit art. 45
alin. (2) din noua reglementare procesual penală. numai în următoarele situaţi/:
a) toate cauzele se află în faza um1ăririi penale;
b) toate cauzele se află în procedura de cameră preliminară;
c) toate cauzele se află în faza de judecată, în etapa procesuală a judecăţii în primă
instanţă, chiar după desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare;
d) toate cauzele se află în apel, cu condiţia ca instanţele de apel să fie egale în grad.
Cauzele ce urmează a fi reunite pot fi de competenţa unor instanţe judecătoreşti
diferite şi, prin urmare, se impune ca, după reunirea acestora, să fie judecate de aceeaşi
instanţă, care astfel îşi prelungeşte competenţa sa obişnuită.
1 Potrivit art. 38 alin. (1) din noul Cod penal, există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe
infracţiuni au fost comise de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele; există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost
comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. Astfel, va fi adusă în discuţie posibilitatea reunirii
cauzelor în ipoteza concursului real de infracţiuni, cu toate modalităţile de manifestare ale acestuia (concurs real
omogen sau eterogen, concurs real cu conexitate etiologică sau cu conexitate consecvenţională).
Mecanismul după care se prorogă competenţa în ipotezele arătate mai sus este
următorul:
a) în cazul în care competenţa în raport cu diferiţi făptuitori ori diferite fapte revine,
potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal [respectiv, instanţe de aceeaşi natură (penală
sau civilă), de acelaşi grad de jurisdicţie şi de acelaşi fel al compunerii completului de
judecată 1 ], competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţii făptuitorii aparţine instanţei mai
întâi sesizate, potrivit art. 44 alin. (1) din noua reglementare procesual penală;
b) în cazul în care competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor
aparţine unor instanţe de grad diferit, va opera o prorogare de competenţă în favoarea
instanţei superioare în grad;
c) în cazul în care una dintre instanţe este civilă şi alta militară, competenţa se
prorogă în favoarea instanţei civile egală sau superioară în grad; în ipoteza în care instanţa
militară este superioară în grad, competenţa se prorogă în favoarea instanţei civile
echivalente în grad cu instanţa militară;
d) potrivit art. 44 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, competenţa de judecare
a cauzelor reunite rămâne dobândită instanţei de judecată, chiar dacă pentru fapta sau
pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau
încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea;
e) tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de
competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care
competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de
a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad2 .
Reunirea cauzelor se soluţionează de către instanţa căreia îi revine competenţa de
judecată în urma prorogării competenţei conform regulilor arătate mai sus, la solicitarea
procurorului, a părţilor şi din oficiu de către această instanţă.
Instanţa se pronunţă cu privire la reunirea cauzelor prin încheiere, care poate fi
atacată numai odată cu fondul.
Regulile menţionate mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cursul fazei de
urmărire penală. Prin excepţie, spre deosebire de faza judecăţii, în cursul fazei de urmărire
penală competenţa efectuării urmăririi penale pentru cauzele reunite nu rămâne dobândită
parchetului în favoarea căruia operează prorogarea de competenţă conform regulilor
analizate mai sus, dacă pentru fapta ori pentru suspectul sau inculpatul care a determinat
competenţa prin prorogarea parchetului, s-a dispus disjungerea, clasarea sau renunţarea la
urmărirea penală; în această ipoteză, dosarul penal urmează a fi trimis parchetului
competent în conformitate cu regulile de drept comun.
1.2.4. Disjungerea
Disjungerea constituie operaţia prin care cauzele reunite se despart.
Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate
dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni,
potrivit art. 46 alin. (1) din noul Cod de procedură penală.
1 A. Ungureanu, În legătură cu prorogarea de competenţă penală în caz de indivizibilitate şi conexitate.
în R.R.D. nr. 4/1983, pp. 43-46.
2 Chiar şi atunci când nu este posibilă reunirea cauzelor (de pildă, din cauza pronunţării unei hotărâri
definitive cu privire la infracţiunea premisă), competenţa de judecată pentru infracţiunile de tăinuire, favorizarea
infractorului şi nedenunţare se va stabili tot prin raportare la infracţiunea premisă (cauza urmând a fi judecată tot
de instanţa competentă a judeca infracţiunea premisă).
Se impune ca disjungerea să fie folosită cu circumspecţie pentru ca separarea unor
aspecte complexe să nu prejudicieze rezolvarea unitară a cauzei penale 1 ; aceasta apare
necesară, de regulă, în legătură cu intervenirea anumitor împrejurări obiective (de pildă,
starea de boală a inculpatului, necesitatea rezolvării cu precădere a anumitor aspecte etc.).
Disjungerea are caracter facultativ, putând fi dispusă de către instanţă, prin încheiere,
din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor, potrivit art. 46 alin. (2) din noul Cod de
procedură penală.
Nu se poate dispune disjungerea în cazul concursului formal de infracţiuni, al
infracţiunii continue, continuate, complexe sau de obicei, ori al unităţii naturale colective2 •
În cursul fazei de judecată, competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită
instanţei în favoarea căreia operează prorogarea de competenţă, chiar dacă pentru fapta
penală ori pentru inculpatul ce a detenninat competenţa acesteia a fost dispusă disjungerea.
În cursul urmăriri penale, competenţa efectuării urmăririi penale pentru cauzele
reunite nu rămâne dobândită unităţii de parchet în favoarea căreia operează prorogarea de
competenţă, dacă pentru fapta sau pentru suspectul ori inculpatul care a determinat
competenţa prin prorogare a parchetului, procurorul a dispus disjungerea, ipoteză în care
dosarul urmează a fi trimis, prin declinare de competenţă, parchetului competent potrivit
regulilor de drept comun.
1.3. Chestiunile prealabile

Chestiunile prealabile reprezintă chestiuni extrapenale (de drept civil, dreptul
familiei etc.) de a căror soluţionare depinde rezolvarea cauzei penale; astfel, aceste
probleme de natură extrapenală trebuie soluţionate anterior rezolvării cauzei penale.
Potrivit art. 52 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, instanţa penală este com
petentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei
acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa
de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
Chestiunile prealabile se diferenţiază de chestiunile preliminare3 , care sunt de natură
penală şi se soluţionează înaintea rezolvării cauzei penale, însă nu au influenţă asupra
fondului cauzei (spre exemplu, formularea unei cereri de recuzare sau de amânare a cauzei
pentru lipsa apărării).
Cheshunile prejudiciale, prin excepţie, reprezintă chestiuni prealabile ce vor fi
rezolvate, cu precădere, de către un alt organ judiciar decât instanţa la care se află pendinte
cauza (de exemplu, excepţia de nelegalitate incidentă în materia actelor administrative
unilaterale4). De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă tot o chestiune
prejudicială; dacă se invocă această excepţie, iar instanţa apreciază că sesizarea Curţii
Constituţionale este admisibilă, va dispune sesizarea instanţei de control constituţional,
suspendarea judecării cauzei nefiind obligatorie.
1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Dreptul procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 186.
4 Astfel, art. 4 din Legea nr. 55/2004 arată că legalitatea unui asemenea act se poate cerceta oricând în
cadrul procesului. Instanţa penală, constatând că de acest act depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza
(prin încheiere motivată) instanţa de contencios administrativ competentă.
Tot o chestiune prejudicială o reprezintă şi cererea privitoare la formularea unor

întrebări preliminare pentru interpretarea dreptului U.E. incident într-o cauză penală, de
către Curtea de Justiţie de la Luxembourg.
Chestiunile prejudiciale sunt probleme asupra cărora instanţa s-a pronunţat prin
hotărâre definitivă şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia
împrejurărilor care privesc infracţiunea, potrivit art. 52 alin. (3) din noul Cod de procedură
penală.
Orice chestiune prejudicială reprezintă şi o chestiune prealabilă, însă, nu orice
chestiune prealabilă este şi o chestiune prejudicială.
Rezolvarea chestiunii prealabile se efectuează înainte ca instanţa de judecată penală
să se pronunţe asupra fondului cauzei. Astfel, în vederea reţinerii infracţiunii de violenţă în
familie [art. 199 alin. (I) raportat la art. 188 din noul Cod penal], în urma săvârşirii
infracţiunii de omor asupra soţului cu care inculpatul era în proces de divorţ, instanţa
urmează să constate dacă hotărârea de divorţ a devenit irevocabilă, conform legii din
materia dreptului civil, anterior comiterii infracţiunii.
Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi
mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune, conform art. 52
alin. (2) din noua reglementare procesual penală.
Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni
prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu
excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.
Instanţa penală are competenţa de a judeca orice chestiune prealabilă rezolvării
cauzei, chiar dacă prin natura acesteia, respectiva chestiune este de competenţa unei alte
instanţe, cu excepţia cazurilor în care competenţa de soluţionare nu revine organelor
judiciare, instituindu-se, astfel, o prorogare a competenţei instanţei de judecată.
În practica judiciară 1 s-a arătat că stabilirea identităţii inculpatului nu este o chestiune
prealabilă care intră în competenţa instanţei, ci o menţiune obligatorie pe care trebuie să o
cuprindă actul procesual de sesizare a instanţei. Astfel, lipsa elementelor de identificare a
persoanei trimise în judecată constituie o încălcare a dispoziţiilor relative la sesizarea
instanţei.
1.4. Schimbarea calificării faptei

Calificarea faptei constituie prevederea de către o lege sau de o ordonanţă de urgenţă
a Guvernului a unei fapte ca infracţiune, prin incriminarea acesteia în legea penală.
Schimbarea calificării faptei reprezintă o manifestare de voinţă a legiuitorului, spre
deosebire de schimbarea încadrării juridice, care reprezintă o operaţiune pusă în practică de
către organele judiciare penale2 •
În acest sens, potrivit art. 182 alin. (1) din Codul penal anterior, fapta prin care era
cauzată integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesita pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 60 de zile era calificată ca fiind infracţiunea de vătămare corporală
gravă. Potrivit art. 193 alin. (2) din noul Cod penal, aceeaşi faptă a fost calificată de către
legiuitor ca fiind infracţiunea de loviri sau alte violenţe (fapta prin care se produc leziuni
1 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2102 din 14 iunie 2012, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile
de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile).
În ipoteza în care schimbarea calificării faptei printr-o nouă lege are loc în cursul
fazei de urmărire penală şi noua calificare juridică atrage competenţa materială a altui
parchet, procurorul va dispune declinarea de competenţă în favoarea acestuia 1.
Confonn art. 49 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, schimbarea calificării
faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa
instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel; astfel, instanţa va
continua să rezolve cauza prin prorogare de competenţă, chiar dacă, după schimbarea
calificării faptei, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei penale nu ar mai avea în
competenţă aceeaşi faptă sub noua calificare.
1.5. Schimbarea încadrării juridice a faptei

Încadrarea juridică a faptei constituie dispoziţia din legea penală aplicabilă faptei
concrete săvârşite de suspect sau inculpat.
Schimbarea de încadrare juridică este un act procesual prin care procurorul, în cursul
fazei de urmărire penală sau instanţa2, în cursul fazei judecăţii, schimbă încadrarea juridică
a faptei care i se impută suspectului sau inculpatului într-o altă infracţiune sau altă formă a
infracţiunii ce face obiectul procesului penal (de pildă, tentativă în loc de infracţiune
consumată).
Potrivit art. 49 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, instanţa sesizată cu jude
carea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării
juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare3 . Per a contraria, prorogarea
de competenţă nu operează în ipoteza în care instanţa de judecată sesizată cu judecarea unei
infracţiuni, după schimbarea încadrării juridice, constată că infracţiunea ce face obiectul
judecăţii este de competenţa instanţei superioare.
Astfel, dacă noua încadrare juridică atrage competenţa materială a instanţei ierarhic
superioare, va fi dispusă declinarea competenţei de judecare a cauzei la instanţa superioară4 .
În cursul fazei de urmărire penală, dacă se dispune schimbarea încadrării juridice de
către procuror şi noua încadrare atrage competenţa materială a altui parchet, se va dispune
declinarea competenţei în favoarea acestuia.
1 Cu toate acestea, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare au posibilitatea de a dispune.
potrivit art. 325 din noua reglementare procesual penală, preluarea cauzei de competenţă unui parchet ierarhic
inferior în vederea efectuării urmăririi penale.
2 Judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune schimbarea
încadrării juridice.
3 Potrivit art. 41 alin. (I) din reglementarea procesual penală anterioară., instanţa sesizată cu judecarea unei
infracţiuni rămânea competentă a o judeca în cazul în care constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că
infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
4 Nu este posibilă restituirea cauzei la parchet în această fază procesuală, prezumându-se că urmărirea
penală, în urma hotărârii judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii, îndeplineşte toate exigen
ţele de legalitate.
2. Declinarea de competentă, conflictul de competentă şi excepţia de

necompetentă
2.1. Declinarea de competenţă

În scopul respectării normelor de competenţă, legea procesual penală a prevăzut
posibilitatea ca organul care constată că este necompetent a rezolva o anumită cauză penală
să o poată trimite organului judiciar competent.
Astfel, declinarea de competenţă constituie actul procesual prin intermediul căruia
organul judiciar (organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară sau instanţa de judecată), din oficiu ori la solicitarea părţilor sau a
subiecţilor procesuali principali, dispune trimiterea cauzei la un alt organ de urmărire
penală, respectiv la o altă instanţă judecătorească, în măsura în care apreciază că
acesteia/acestuia din urmă îi revine competenţa să o soluţioneze 1 ; declinarea de competenţă
este dispusă de către procuror prin ordonanţă, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de
judecătorul de cameră preliminară prin încheiere (nesupusă căilor de atac), iar de instanţa
de judecată prin sentinţă definitivă.
În acest sens, art. 50 alin. (I) din noul Cod de procedură penală prevede că instanţa
care îşi declină competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca
fiind competentă prin hotărârea de declinare.
Instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa poate să îşi decline, la rândul ei,
competenţa către prima instanţă care s-a dezînvestit (ivindu-se un conflict negativ de
competenţă) sau către o altă instanţă; în ipoteza în care instanţa supremă îşi declină
competenţa soluţionării cauzei în favoarea altei instanţe, hotărârea de declinare reprezintă
atât declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă.
Declinarea de competenţă poate să intervină. în cazul necompetenţei materiale sau
personale, în orice fază procesuală ori numai până la începerea cercetării judecătoreşti la
prima instanţă, în ipoteza necompetenţei teritoriale.
Legea procesual penală prevede în ce măsură actele sau măsurile dispuse de către
instanţa iniţial învestită cu rezolvarea cauzei penale îşi mai produc efectele.
Sub acest aspect, art. 50 alin. (2) din noua reglementare, prevede că, dacă declinarea
a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i
s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile
dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa2.
În schimb, în cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate,
actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin în mod obligatoriu.
2.2. Conflictul de competenţă

Conflictul de competenţă reprezintă împrejurarea în care se găsesc două sau mai
multe organe judiciare care se recunosc a fi competente asupra aceleiaşi cauze (conflict
pozitiv de competenţă3), sau, dimpotrivă, îşi declină competenţa succesiv unul celuilalt
(conflict negativ de competenţă-1).
2 Aceasta constituie o excepţie de la principiile sancţiunii nulităţii absolute.
3 Există conflict pozitiv de competenţă, aşadar. când două sau mai multe organe judiciare îşi declină
reciproc competenţa.
4 Există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe organe judiciare îşi declină reciproc
competenţa.
Dacă declinările de competenţă nu sunt reciproce, nu ne aflăm în prezenţa unui
conflict negativ de competenţă, neexistând un circuit închis, condiţie a conflictului real de
competenţă 1.
Conflictul de competenţă poate să aibă loc doar între organe ce desfăşoară aceeaşi
activitate procesuali. Aşadar, nu poate să existe un conflict de competenţă între o instanţă
judecătorească şi un organ de urmărire penală.
De asemenea, poate exista conflict de competenţă şi între judecătorii de drepturi şi
libertăţi sau de cameră preliminară în ipoteza în care două sau mai multe dintre aceste
organe judiciare se declară competente sau îşi declină succesiv unul altuia competenţa de a
se pronunţa, în conformitate cu prevederile competenţei specifice prevăzute de lege.
Pentru ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi declină competenţa de
soluţionare a unei cauze în favoarea unei alte instanţe, hotărârea de declinare a instanţei
supreme reprezintă atât declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă, fiind
obligatorie pentru instanţa de judecată căreia i se va trimite cauza spre judecată; excepţia o
reprezintă cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce reiese din efectuarea cercetării
judecătoreşti, se constată că fapta este o infracţiune care este dată prin lege în competenţa
unei alte instanţe.
Noul Cod de procedură penală cuprinde, în art. 51, prevederi clare referitoare la
soluţionarea conflictelor de competenţă ivite între instanţele judecătoreşti. Tot astfel, există
dispoziţii privitoare la conflictele de competenţă apărute între organele de urmărire penală
[art. 64 alin. (4) din noua reglementare].
Astfel, în lumina art. 51 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în faza de
judecată, conflictul de competenţă ivit între două sau mai multe instanţe de judecată se va
soluţiona de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor aflate în conflict3 • Conflictul de
competenţă dintre o instanţă civilă şi o instanţă militară este soluţionat de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţă ierarhic superioară comună.
Potrivit art. 51 alin. (2) din noua reglementare, instanţa ierarhic superioară comună
este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă
competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă
competenţa.
Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de
părţi, nu şi de suspect sau persoana vătămată.
În ipoteza în care instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă
constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit
conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei
superioare comune.
Potrivit art. 51 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, până la soluţionarea
conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă4 • Instanţa care şi-a declinat
2 Fie numai de judecată, fie numai de urmărire penală.
3 În acest sens, conflictul de competenţă ivit între două judecătorii din raza teritorială a aceluiaşi tribunal
va fi soluţionat de această din urmă instanţă; în schimb, conflictul de competenţă ivit între judecătorii din raza
teritorială a două tribunale, aflate însă în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, va fi soluţionat de această din
urmă instanţă; tot astfel, conflictul de competenţă între două judecătorii aflate în raza teritorială a două curţi de
apel diferite, urmează a fi soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
4 Legea procesual penală nu prevede o ipoteză de suspendare a judecăţii cauzei în situaţia existenţei unui
conflict negativ de competenţă.
competenţa ori care s-a declarat competentă cea din um1ă ia măsurile şi efectuează actele ce
reclamă urgenţă (de exemplu, se pronunţă asupra menţinerii, revocării sau înlocuirii
măsurilor preventive).
Conflictul de competenţă este soluţionat de către instanţa competentă în şedinţă
publică, cu citarea părţilor, printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac,
denumită regulator de competenţă, care este obligatorie pentru instanţa căreia i se trimite
cauza penală spre judecată 1•
Hotărârea regulatoare de competenţă fiind pronunţată de o instanţă superioară celor
aflate în conflict şi fiind rezultatul unui control judiciar parţial, purtat exclusiv asupra
competenţei, are caracter definitiv, nefiind supusă niciunei căi de atac2.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza penală sprejudecată, în aplicarea prevederilor art. 50
din noul Cod de procedură penală, poate menţine, motivat, probele administrate, actele
îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată pentru necompetenţă materială sau
personală.
Dacă declinarea de competenţă s-a datorat normelor de competenţă teritorială,
probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată se menţin.
În cursul fazei de urmărire penală, potrivit art. 63 alin. (4) din noul Cod de
procedură penală, conflictul de competenţă ivit între doi sau mai mulţi procurori este
soluţionat de către procurorul superior comun celor aflaţi în conflict.
Tot astfel, conflictul de competenţă apărut între două sau mai multe organe de
cercetare penală se soluţionează de către procurorul care exercită supravegherea asupra
activităţii de cercetare a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită suprave
gherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul,
competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se
află organele de cercetare penală.
2.3. Excepţia de necompetenţă

Reglementate în prevederile art. 47 din noul Cod de procedură penală, excepţiile de
necompetenţă sunt privite ca modalităţi procesuale prin intermediul cărora procurorul sau
părţile pot invoca necompetenţa unui organjudiciar3 .
Definim excepţia de necompetenţă ca fiind un mijloc procesual prin care se invocă
lipsa de competenţă a unui organ judiciar sesizat cu o cauză penală, solicitându-se totodată
trimiterea cauzei la organul judiciar competent.
Excepţia de necompetenţă se poate invoca din oficiu, de către procuror, de către
părţi, precum şi de către suspect sau de către persoana vătămată.
Excepţiile de necompetenţă prezintă un regim procesual distinct, prin raportare la
forma competenţei avute în vedere. În acest sens, potrivit art. 47 alin. (1) din noul Cod de
procedură penală, excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a
instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii,
până la pronunţarea hotărârii definitive.
1 Cu excepţia în care, în urma noii situaţii faptice care rezultă din completarea cercetării judecătoreşti,
instanţa constată că fapta penală constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.
2 C.S.J., s. pen., decizia nr. 600/11.03.1997, www.legalis.ro.
3 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, voi. II, Universitatea „Al. I. Cuza",
Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, p. 106.
În schimb, excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a
instanţei superioare celei competente potrivit legii, precum şi excepţia de necompetenţă
teritoriali pot fi invocate până la începerea cercetării judecătoreşti.
Instanţa de judecată se pronunţă cu privire la excepţia de necompetenţă prin
încheiere, în ipoteza în care respinge excepţia; aceasta poate fi atacată numai odată cu
fondul cauzei.
În ipoteza în care admite excepţia de necompetenţă, instanţa de judecată dispune prin
sentinţă definitivă declinarea competenţei judecării cauzei de către o altă instanţă2 .
Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă
cu privire la excepţia de necompetenţă prin încheiere care nu este supusă vreunei căi de
atac.
În cursul urmăririi penale, procurorul se pronunţă asupra excepţiei de necompetenţă
prin ordonanţă, atât în cazul în care respinge excepţia ca neîntemeiată. cât şi în ipoteza în
care admite excepţia şi declină competenţa de efectuare a urmăririi penale unităţii de
parchet competente3 •
3. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea constituie remedii procesuale prin care un
subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la soluţionarea
unei cauze penale.
După cum. pe bună dreptate, s-a subliniat în literatura de specialitate, incompati
bilitatea reprezintă o situaţie de inadecvare în care se află unul dintre subiecţii procesuali
oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment în privinţa participării
acestuia la rezolvarea acelei cauze penale4.
Incompatibilitatea nu trebuie considerată a fi o incompetenţă, ci o situaţie specială în
care se găseşte un subiect oficial faţă de o cauză penală. Este posibil, astfel, ca unul dintre
cei mai buni judecători ai unei instanţe să nu poată lua parte la rezolvarea unei cauze
penale, întrucât s-ar afla în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de legea
procesual penală5 .
1 Nesocotirea acestei forme de competenţă se sancţionează cu nulitatea relativă, neputându-se invoca

după începerea cercetării judecătoreşti - termen de decădere; dacă a fost depăşit momentul începerii cercetării
judecătoreşti, instanţa rămâne competentă teritorial să judece cauza penală, chiar şi în ipoteza în care, în cursul
cercetării judecătoreşti, sunt descoperite fapte sau împrejw-ări noi, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă
înainte de începerea cercetării judecătoreşti, ar fi condus la determinarea competenţei teritoriale în favoarea altei
instanţe.
2 În faţa instanţei la care s-a trimis cauza penală se poate invoca o nouă excepţie de necompetenţă;
aceasta poate fi admisă, putându-se declina competenţa în favoarea primei instanţe care s-a dezînvestit (conflict
negativ de competenţă) ori către altă instanţă, sau poate fi respinsă.
3 Conform art. 294 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, la primirea sesizării, organul de urmărire
penală procedează la verificarea competenţei sale şi, în ipoteza prevăzută de art. 58 alin. (3) din acelaşi Cod,
înaintează procurorului cauza, împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent.
4 T. Pop, Drept procesual penal, voi. II, Tipografia Naţională, Cluj. 1946, p. 271.
5
Incompatibilitatea este o imposibilitate legală pentru un subiect procesual de a lua
parte la desfăşurarea unui proces, fiind prevăzută de lege în scopul asigurării caracterului
echitabil al procesului penal.
Instituţia incompatibilităţii priveşte următoarele categorii de persoane care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul organelor judiciare: judecători, procurori, magistraţi-asistenţi,
organe de cercetare penală, grefieri, experţi şi interpreţi.
3.2. Incompatibilitatea subiecţilor oficiali din cadrul organelor

judiciare
3.2. I. Incompatibilitateajudecătorului
Noul Cod de procedură penală reglementează, în cuprinsul art. 64, cazurile de
incompatibilitate a judecătorului, în scopul respectării dreptului la un proces echitabil al
părţilor în procesul penal, prin asigurarea imparţialităţii judecătorului I chemat să rezolve o
cauză penală, precum şi a prezumţiei de nevinovăţie2 .
Existenţa unui caz de incompatibilitate constituie, conform art. 426 lit. d) din noul
Cod de procedură penală, un motiv de formulare a contestaţiei în anulare.
Cu caracter de noutate, remarcăm faptul că noul Cod de procedură penală nu mai
prevede o enumerare limitativă a cazurilor de incompatibilitate: astfel, potrivit art. 64
alin. (1) lit. f) din noua reglementare, este incompatibil judecătorul dacă există o suspiciune
rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.
Judecarea cauzei penale de către un judecător care se găseşte în vreunul dintre
cazurile prevăzute de art. 64 din noul Cod de procedură penală atrage sancţiunea nulităţii
absolute a hotărârilor pronunţate de către acesta întrucât nu sunt respectate prevederile
imperative ale Codului de procedură penală şi ale Convenţiei europene în privinţa
compunerii completului.
Actualul Cod de procedură penală prevede, în art. 64, următoarele cazuri de incom
patibilitate:
a) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă a fost reprezentant sau avocat
al vreuneia dintre părţi, ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză
[art. 64 alin. (1) lit. a) din noul Cod de procedură penală};
Cazul de incompatibilitate analizat se justifică prin inconciliabilitatea dintre poziţia
de fost reprezentant sau avocat al vreuneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal
(suspect, persoană vătămată) şi calitatea ulterioară a acestuia, de judecător; într-o astfel de
ipoteză, suspiciunea privind imparţialitatea apare ca fiind justificată.
Incompatibilitatea vizează atât pe judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră
preliminară, cât şi pe judecătorul care intră în compunerea instanţei care judecă în primă
instanţă ori în căile de atac ordinare sau extraordinare.
Există cazul de incompatibilitate menţionat chiar şi în ipoteza în care avocatul nu a
exercitat vreuna dintre activităţile pe care le presupune efectuarea apărării în cadrul
procesului penal.
1 Imparţialitatea vizează absenţa oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu referire la soluţia ce
trebuie dată într-un proces penal şi priveşte pe fiecare membru al completului de judecată.
b) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă este rudă sau afin, până la
gradul al IV-iea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din
noul Cod penat1 cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatui ori cu
reprezentantul acestora [art. 64 alin. (]) fit. b) din noul Cod de procedură penală];
Cazul de incompatibilitate analizat vizează atât pe judecătorul de drepturi şi libertăţi
sau de cameră preliminară, cât şi pe judecătorul care intră în compunerea instanţei care
judecă în primă instanţă ori în căile de atac.
Spre deosebire de reglementarea procesual penală anterioară, în care se făcea referire
la mandatar (reprezentant convenţional), potrivit actualului Cod de procedură penală, sub
incidenţa incompatibilităţii intră categoria procesuală mai largă a reprezentării sub toate
aspectele (reprezentare legală şi convenţională).
c) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă a fost expert sau martor, în
cauză [art. 64 alin. (1) fit. c) din noul Cod de procedură penală];
In vederea reţinerii acestui caz de incompatibilitate, se impune ca în calitate de
martor judecătorul să fi dat declaraţii în cauză şi, în calitate de expert, să fi fost anterior
desemnat în cauza penală de către un organ judiciar2 .
d) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă este tutore sau curator al unei
părţi sau al unui subiect procesual principal [art. 64 alin. (1) fit. d) din noul Cod de
procedură penală];
Acest caz de incompatibilitate este justificat de relaţia de ocrotire a persoanei fizice
minore, realizată prin instituirea tutelei, sau a persoanei fizice majore, prin intermediul
curatelei, potrivit noului Cod civil.
3/ judecătorul este incompatibil să judece dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire
penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa
unui judecător sau a unei instanţe de judecată [art. 64 alin. (]) fit. e) din noul Cod de
procedură penală/;
Este incompatibil să judece judecătorul care a participat, în cauză, în calitate de
procuror la orice procedură derulată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi5; tot astfel,
este incompatibil să judece judecătorul care a participat, în cauză, în calitate de procuror în
procedura camerei preliminare6 .
1 Conform art. 177 din noul Cod penal, prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descen
denţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în
cazul in care convieţuiesc.
3 De exemplu, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei trimise în judecată, a
încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei etc.
4 Acest caz de incompatibilitate are corespondent în art. 48 alin. (1) lit. a) teza I din Codul de procedură
penală anterior, potrivit căruia era incompatibil judecătorul care, în calitate de procuror, a pus în mişcare acţiunea
penală, a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii la instanţa de judecată.
5 De exemplu, la o propunere de arestare preventivă ori în procedura audierii anticipate.
6 De exemplu, a pus concluzii în privinţa legalităţii actului de sesizare a instanţei, a actelor de urmărire
penală sau a probelor.
De aşemenea, este incompatibil să judece judecătorul care a participat, în cauză, în
calitate de'procuror la orice procedură în faţa unei instanţe de judecată 1.
· Simplul fapt că judecătorul a activat anterior ca procuror nu este suficient pentru a se
considera că se aduce atingere aparenţei de imparţialitate, în absenţa unor elemente concrete
care să indice o incapacitate de a manifesta o atitudine obiectivă raportat la soluţionarea
cauzei, neexistând temeiuri pentru a se constata, din acest motiv, încălcarea dreptului la un
proces echitabil2 .
j) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă există o suspiciune rezonabilă
că imparţialitatea judecătorului este afectată [art. 6-1 alin. (]) lit. j) din noul Cod de
În conţinutul acestui caz de incompatibilitate poate intra orice situaţie faptică ce ar
putea să genereze o suspiciune rezonabilă cu referire la afectarea imparţialităţii judecă
torului; prin reglementarea acestui caz de incompatibilitate, legiuitorul a consacrat
caracterul enunţiativ al ipotezelor în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la
existenţa unui risc în legătură cu lipsa de imparţialitate a magistratului.
Intră în sfera acestui caz de incompatibilitate şi ipoteza în care judecătorul şi-a
exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză, într-o
manifestare ocazională, situată în afara procesului penal sau chiar în cadrul procesului
penai3 .
Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei,
prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea
judecătorului care a făcut parte din completul de judecată4•
Judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii accelerate a recunoaşterii
vinovăţiei cu privire la unii dintre inculpaţi, nu devine incompatibil să judece acţiunea
penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a
tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există
stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în
considerentele hotărârii pronunţate şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi
dată în cauza disjunsă5 .
Cazul de incompatibilitate supus analizei poate fi reţinut şi în următoarele situaţii6 :
- dacă există duşmănie între judecător, soţul sau una dintre rudele sale şi una dintre
părţi, soţul sau rudele acesteia;
- dacă judecătorul a primit liberalităţi de la una dintre părţi, subiecţi procesuali
principali, avocatul sau mandatarul acestora;
- dacă există împrejurări din care reiese că judecătorul este interesat sub orice formă,
el, soţul sau vreun alt membru de familie cu privire la soluţia care s-ar putea pronunţa în
cauză.
1 De exemplu, a formulat concluzii în respectiva cauză. indiferent dacă acestea au privit fondul cauzei,
competenţa, legalitatea procedurii etc.
2 C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, dec. nr. 381/2011, în M. Udroiu, op. cit., p. 168.
3 Această ipoteză a fost reglementată distinct în art. 47 alin. (2) din Codul de procedură penală anterior.
4 Î.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. 1/2006, www.legalis.ro.
5 Î.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. 17/2012, www.scj.ro.
g) judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-iea inclusiv,
ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din noul Cod pena/1 nu pot
face parte din acelaşi complet de judecată [art. 64 alin. (2) din noul Cod de procedură
penală};
Cazul de incompatibilitate analizat a fost reglementat şi în art. 46 din Codul de
procedură penală anterior; cu caracter de noutate, în actuala reglementare au fost incluşi şi
membrii de familie.
h) judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea
ori casarea hotărârii [art. 64 alin. (3) din noul Cod de procedură penală/;
Judecătorul care a judecat cauza penală în primă instanţă nu va mai avea posibilitatea
de a participa la judecarea apelului sau a oricărei căi extraordinare de atac3 declarate
împotriva propriei hotărâri şi nici la rejudecarea cauzei respective, neputându-se reţine
imparţialitatea sa.
Cazul de incompatibilitate analizat există numai dacă judecătorul a tăcut parte din
completul care s-a pronunţat în fond asupra aceleiaşi cauze penale, rezolvând chestiunea
existenţei infracţiunii şi, implicit, a vinovăţiei4 •
Judecătorul care participă la judecarea cauzei în apel nu se află în incompatibilitate,
dacă, anterior, în aceeaşi cauză, a tăcut parte din completul de judecată care a dispus, în
apel, desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă pentru motive de
nulitate relativă (cum este necitarea şi neintroducerea în cauză a autorităţii tutelare)
deoarece, în acest caz, judecătorul nu s-a pronunţat în fond asupra acţiunii penale şi civile5 .
Judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în apel, chiar în complet de diver
genţă, este incompatibil de a participa la judecarea aceleiaşi cauze în apel, după desfiinţarea
hotărârii cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă întrucât s-a pronunţat asupra fondului
cauzei·6.
Judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în apel nu va putea participa la
judecarea unei contestaţii în anulare împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate, indiferent
de temeiul invocat; de asemenea, judecătorul care s-a pronunţat cu privire la fondul cauzei
nu va mai putea participa la judecarea cauzei cu prilejul redeschiderii procesului penal în
cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate (art. 466-470 din noul Cod de procedură
penală).
1 Conform art. I 77 din noul Cod penal, prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi des
cendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de
rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii,
în cazul în care convieţuiesc.
2 Potrivit art. 47 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, ,judecătorul care a luat parte la
soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea
cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs".
3 Revizuirea, contestaţia în anulare, recursul în casaţie, redeschiderea procesului penal în cazul judecării
în lipsă a persoanei condamnate.
5 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2680/22.07.2009, în M. Udroiu, op. cit., p. 172.
6 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5229/2006, în I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 398.
i) judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, În aceeaşi cauză, la pro
cedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac [art. 64 alin. (4) din
noul Cod de procedură penală];
În scopul garantării imparţialităţii funcţionale a judecătorului, noua reglementare
procesual penală a prevăzut incompatibilitatea judecătorului care a participat într-o cauză în
calitate de judecător de drepturi şi libertăţi, de a derula în aceeaşi cauză activităţi judiciare
în calitate de judecător de cameră preliminară sau de instanţă de judecată a fondului sau a
căilor de atac (ordinare sau extraordinare).
Potrivit 3 alin. (3) din noua reglementare procesual penală, în desfăşurarea aceluiaşi
proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte
funcţii judiciare, cu excepţia celei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în
judecată pe care o exercită judecătorul de cameră preliminară, care este compatibilă cu
funcţia de judecată.
Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi care, în cursul fazei de urmărire penală, a
soluţionat propunerea de arestare preventivă sau de arest la domiciliu (indiferent de soluţia
dispusă) sau propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive sau a arestului la
domiciliu, nu poate să participe, ulterior, în aceeaşi cauză penală în calitate de judecător de
cameră preliminară sau la judecata cauzei.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi care, în cursul urmăririi penale, a soluţionat
propunerea de arestare preventivă sau, după caz. de arest la domiciliu, poate participa în
cursul urmăririi penale la soluţionarea propunerii de prelungire a măsurii arestării pre
ventive sau a arestului la domiciliu, a cererilor de revocare, înlocuire sau încetare de drept
măsurilor preventive menţionate ori la soluţionarea unei alte propuneri de arestare
preventivă a aceluiaşi inculpat, într-o cauză penală diferită.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi care, în faza de urmărire penală, se pronunţă cu
privire la cererile de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive
nu poate să participe ulterior, în aceeaşi cauză, în calitate de judecător de cameră
preliminară sau la judecata cauzei penale.
Cu caracter de noutate, potrivit noii reglementări procesual penale, judecătorul de
drepturi şi libertăţi care a încuviinţat efectuarea percheziţiei (domiciliare sau informatice), a
supravegherii tehnice sau a altor forme speciale de cercetare pentru care legea regle
mentează necesitatea încuviinţării sau a autorizării judecătorului, nu poate să participe
ulterior, în aceeaşi cauză penală, în calitate de judecător de cameră preliminară sau la
judecata cauzei penale 1 .
De asemenea, judecătorul de drepturi şi libertăţi care, în faza de urmărire penală, s-a
pronunţat cu referire la măsurile privative sau restrictive de drepturi nu este compatibil să
participe în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată la procedurile în care
se dezbat necesitatea menţinerii, revocării, înlocuirii sau încetării măsurilor preventive2 .
j} judecătorul de cameră preliminară care a participat la soluţionarea plângerii
împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în
aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac [art. 64 alin. (5) din noul Cod de
1 Cu toate acestea, judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus o astfel de măsură este compatibil de a
soluţiona o propunere de luare a măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu sau de prelungire a acestei
măsuri.
Cazul de incompatibilitate analizat nu era prevăzut în mod expres în Codul de
procedură penală anterior, fiind însă invocat, parţial, în art. 47 alin. (2) din reglementarea
anterioară, sub formularea ,judecătorul şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia
care ar putea fi dată în acea cauză".
Acest caz de incompatibilitate vizează judecătorul de cameră preliminară, care, odată
ce a luat parte la procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată, potrivit art. 340 din noul Cod de procedură penală, nu mai are posibilitatea de a
paiticipa la judecata în fond sau în căile de atac în aceeaşi cauză.
k) judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate
participa la soluţionarea contestaţiei [art. 64 alin. (6) din noul Cod de procedură penală}.
Cazul de incompatibilitate analizat reprezintă o reglementare similară celei din art.
64 alin. (3) din noul Cod de procedură penală care nu se aplică decât cu privire la judecarea
căilor de atac formulate împotriva hotărârii pronunţate în fond.
Acest caz de incompatibilitate este justificat de pronunţarea anterioară a judecăto
rului cu privire Ia o măsură supusă contestaţiei, fapt care îl face incompatibil să participe la
rezolvarea contestaţiei respective.
Nepierzând din vedere faptul că soluţionarea contestaţiei se face, în toate cazurile, de
către instanţa ierarhic superioară, cazul de incompatibilitate analizat se aplică în situaţia în
care un judecător a promovat de la o instanţă judecătorească în care a funcţionat atunci când
a dispus o măsură procesuală la instanţa ierarhic superioară 1•
În acest sens, reţinem, cu titlu exemplificativ, următoarele ipoteze:
- judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus, potrivit art. 2522 din noul Cod de
procedură penală, prin încheiere, valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul
urmăririi penale nu poate participa Ia judecarea contestaţiei împotriva acelei încheieri2 ;
- judecătorul care a dispus, potrivit art. 367 din noul Cod de procedură penală, prin
încheiere, suspendarea judecăţii nu poate participa la judecarea contestaţiei, care se
înaintează instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare, şi se judecă
în te1men de 3 zile de la primirea dosarului etc.
3.2.2. Incompatibilitatea procurorului

Indiferent de stadiul procesului penal, procurorul devine incompatibil în următoarele
cazun:
a) afost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal,
chiar şi în altă cauză [art. 65 alin. (1) raportat la art. 6-1 alin. (1) lit. a) din noul Cod de
procedură penală};
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-iea inclusiv, ori membru de familie cu una
dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora
[art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală};
c) a fost expert sau martor, în cauză [art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1)
fit. c) din noul Cod de procedură penală};
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal
[art. 65 alin. (]) raportat la art. 64 alin. (1) lit. d) din noul Cod de procedură penală};
1 I. Neagu, M. Darnaschln, op. cit., p. 392.
2 Contestaţia se face în termen de I O zile şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.
e) există o suspzczune rezonabilă că imparţialitatea procurorului este afectată
[art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit.j) din noul Cod de procedură penală];
j) procurorul nu poate face parte din acelaşi complet de judecată' cu un judecător
care îi este soţ, rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau membru de familie
[art. 65 alin. (3) raportat la art. 64 alin. (2) din noul Cod de procedură penală2];
g) procurorul care a luat parte ca judecător într-o cauză penală nu poate, în aceeaşi
cauză, exercita.funcţia de urmărire penală şi nici pune concluzii la judecarea acelei cauze
în primă instanţă şi în căile de atac [art. 65 alin. (4) din noul Cod de procedură penală}.
3.2.3. Incompatibilitatea organului de cercetare penală

Potrivit art. 65 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, sunt prevăzute
următoarele cazuri de incompatibilitate în privinţa participării la derularea urmăririi penale
a organului de cercetare penală:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal,
chiar şi în altă cauză [art. 65 alin. {]) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) din noul Cod de
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori membru de familie cu una
dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora
[art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală];
c) a fost expert sau martor, în cauză [art. 65 alin. (1) raportat la art. 6-1 alin. (])
Ut. c) din noul Cod de procedură penală];
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal
[art. 65 alin. (1) raportat la art. 6-1 alin. {]) lit. d) din noul Cod de procedură penală};
e) există o suspiciune rezonabilă că imparţ;alitatea organului de cercetare penală
este afectată [art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) fit. j) din noul Cod de procedură
penală].
3.2.4. Incompatibilitatea magistratului-asistent sau a grefierului de şedinfă

În conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) din noul Cod
de procedură penală, magistratul-asistent sau grefierul de şedinţă este incompatibil să
participe la judecarea unei cauze penale dacă:
În aceeaşi cauză sau în altă cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-iea inclusiv, ori se află intr-o altă situaţie
dintre cele prevăzute la art. 177 din noul Cod penal cu una dintre părţi, cu un subiect
procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de
procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de
judecată;
1 Textul de lege priveşte noţiunea de compunere a instanţe, prin care înţelegem alcătuirea acesteia din
judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi grefieri.
2 Cauza de incompatibilitate este prevăzută şi între procuror şi judecătorul de drepturi şi libertăţi sau
judecătorul de cameră preliminară.
j) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea magistratului-asistent sau, după
caz, a grefierului este afectată;
g) este soţ sau rudă ori afin până la gradul al IV-iea inclusiv ori se află într-o altă
situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din noul Cod penal cu judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori cu vreunul din judecătorii care fac parte
din completul dejudecată care participă la şedinţa de judecată.
De asemenea, magistratul-asistent nu este compatibil să participe la judecarea unei
cauze dacă este soţ sau rudă ori afin până la gradul al IV-iea inclusiv ori se află într-o altă
situaţie dintre cele prevăzute de art. 177 din noul Cod penal cu grefierul de şedinţă.
3.2.5. Incompatibilitatea expertului

Conform art. 174 raportat la art. 64 din noul Cod de procedură penală, expertul nu
este compatibil să participe într-o cauză penală dacă:
în aceeaşi cauză sau în altă cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-iea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie
dintre cele prevăzute la art. 177 din noul Cod penal cu una dintre părţi, cu un subiect
procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de
procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de
judecată;
j) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea expertului este afectată.
Persoana care se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate menţionate mai
sus nu poate fi desemnată ca expert; în ipoteza în care a fost desemnată, hotărârea
judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia.
3.3. Remediile procesuale ale incompatibilităfii

3.3.1. Abfinerea
Abţinerea constituie instrumentul juridic prin care persoana aflată în incompati
bilitate solicită să nu participe la rezolvarea unei anumite cauze penale de care se leagă
cazul de incompatibilitate.
Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei,
procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se
abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a teme
iurilor de fapt care constituie motivul abţinerii, potrivit art. 66 alin. (1) din noul Cod de
procedură penală.
Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoş
tinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
Obligaţia de abţinere prezintă un caracter moral 1 ; în cazul neîndeplinirii acesteia,
persoana aflată în incompatibilitate poate fi sancţionată disciplinar dacă aceasta a ştiut că nu

poate participa la rezolvarea cauzei penale; astfel, potrivit art. 99 lit. b) şi art. 100 din Legea
nr. 303/2004, republicată, pot fi aplicate magistraţilor sancţiuni disciplinare dacă, printre
altele, judecătorii şi procurorii încalcă prevederile legale referitoare la incompatibilităţi.
3.3.2. Recuzarea
În ipoteza recuzării, o persoană care are calitatea de pa1ie sau subiect procesual
principal în cauză ori procuror, poate solicita ca persoana incompatibilă să nu paiiicipe la
rezolvarea unei cauze penale.
Astfel, potrivit art. 67 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care
persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii procesuali
principali sau procurorul, pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existenţa
cazului de incompatibilitate.
Cu caracter de noutate, este reglementată posibilitatea conferită suspectului de a cere
recuzarea organelor de urmărire penală sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi; tot astfel,
actualul Cod de procedură penală prevede dreptul procurorului de a solicita recuzarea unui
alt organ judiciar care se găseşte în stare de incompatibilitate.
Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare
persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt cunoscute la
momentul formulării cererii. Cererea de recuzare formulată oral se consemnează într-un
proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă.
Potrivit art. 67 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cererea de recuzare se
formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procu
rorului sau a judecătornlui care efectuează activităţi judiciare în cauză 1• Este inadmisibilă
recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
Potrivit instanţei supreme, cererea de recuzare care priveşte judecătorii întregii
instanţe, iar nu numai pe acei judecători care compun completul de judecată, este
inadmisibili.
Cererea de recuzare se formulează imediat ce persoana interesată a aflat despre cazul
de incompatibilitate şi cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul
în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă
asupra măsurilor preventive, în măsura în care actul de dispoziţie se impune în cauză.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de
cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se
soluţionează de un alt complet de judecată3 •
Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de
judecată (în această ipoteză, vizăm completele de judecată care funcţionează în cadrul
instanţei supreme).
1 De asemenea, se poate cere numai recuzarea magistratului-asistent sau a grefierului din completul care
soluţionează cauza respectivă.
2 Î.C.C.J., C9, încheierea nr. 204/2007, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
3 Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu cel care este învestit să rezolve cauza
penală.
Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.
Potrivit art. 68 alin. (8) din noul Cod de procedură penală, când pentru soluţionarea
abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe,
cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.
Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de
consiliu 1• Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de
judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii
procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită,
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele
îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori
recuzarea (indiferent de soluţia adoptată) nu este supusă niciunei căi de atac.
Potrivit art. 68 alin. (9) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care se admite
abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă
pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă
instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau
cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei
curţi de apel învecinate2.
Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă
procurorul care supraveghează urmărirea penală, potrivit art. 69 alin. (1) din noul Cod de
procedură penală.
Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în
care cererea este adresată persoanei care efectuează um1ărirea penală, aceasta este obligată
să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a
întrerupe cursul urmăririi penale.
Primind cererea de recuzare, procurorului îi incumbă obligaţia de a o soluţiona în cel
mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac; în caz de admitere a
abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se
menţin.
În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă
procurorul ierarhic superior.
Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmi
sibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul,
judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare3 •
Sesizat cu declaraţia de abţinere sau, după caz, cu cererea de recuzare, procurorul
ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă
niciunei căi de atac.
1 Judecarea cererii de recuzare în şedinţă publică atrage nulitatea relativă a încheierii prin care s-a solu
ţionat cererea.
2 Această situaţie constituie un caz special în care operează strămutarea cauzei penale.
3 Astfel, dacă o parte sau persoana vătămată invocă în cursul judecăţii în primă instanţă incompatibi
litatea procurorului de şedinţă. instanţa de judecată va califica cererea ca fiind inadmisibilă, urmând a dispune
respingerea acesteia.
Procurornl recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura

preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele
îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
4. Strămutarea cauzelor penale

4.1. Nofiune şi cazuri
Noul Cod de procedură penală prevede instituţia strămutării judecării cauzei penale
(în cuprinsul art. 71-75) pentru ipoteza în care judecarea unei cauze penale nu poate avea
Ioc la o anumită instanţă, din motive expres prevăzute de lege.
Strămutarea reprezintă instituţia procesuală cu ajutorul căreia o anumită cauză
penală este luată din competenţa unei instanţe, fiind dată spre rezolvare unei alte instanţe de
grad egal 1; astfel, cererea de strămutare a judecării unei cauze aflate pe rolul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, secţia penală, este inadmisibilă, nicio altă instanţă din ţară nefiind egală
în grad cu această instanţă2 .
Transferul cauzei penale la o altă instanţă are loc în ipoteza în care nu sunt garanţii de
imparţialitate în ceea ce priveşte judecarea cauzei în privinţa niciunuia dintre judecătorii
instanţei sesizate; această măsură se dispune în vederea asigurării bunei derulări a
procesului penal şi pentru respectarea dreptului la un proces echitabil3 .
În cazul acestei instituţii, este vorba de o deviaţie de la competenţa teritorială,
competenţa teritorială normală fiind înlocuită cu una delegată4.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea
instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, au intervenit o serie de modificări în
materia instituţiei strămutării. Aceste modificări au vizat reducerea competenţei Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a cererilor de strămutare a judecăţii, fiind păstrate
în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar cererile de strămutare de la o cmte de
apel la altă curte de apel; cererile de strămutare de la un tribunal la alt tribunal, precum şi
cererile de strămutare de la o judecătorie la altă judecătorie se soluţionează, în conformitate
cu prevederile Legii nr. 2/2013, de către curtea de apel.
Noul Cod de procedură penală a menţinut soluţiile instituite prin Legea nr. 2/2013
prin care au fost operate mai multe modificări în materia instituţiei strămutării5 .
Potrivit art. 71 din noul Cod de procedură penală, judecarea unei cauze se strămută
de la instanţa competentă teritorial la o altă instanţă egală în grad, în următoarele două
cazuri6:

2 Î.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 1696/2007, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
5 Legiuitorul român a instituit, astfel, o abordare de natură similară, privind acordarea competenţei de
soluţionare a cererilor de strămutare a judecăţii, cu cea consacrată în Codul de procedură civilă - Legea
nr. 134/2010, republicată. intrat în vigoare la 15 februarie 2013.
6 Înainte de adoptarea Legii nr. 356/2006, Codul de procedură penală anterior nu făcea nicio menţiune în
ceea ce priveşte temeiul strămutării, arătând numai necesitatea ca instituţia strămutării să poată asigura normala
derulare a procesului penal. Aşa fiind, în formularea largă cuprinsă în art. 55 alin. (1) din Codul de procedură
a) când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este
afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor;
Cu privire la acest caz de strămutare, se impune ca toţi judecătorii care funcţionează
în cadrul unei instanţe să se găsească, în mod evident, într-un caz de incompatibilitate sau
să existe o suspiciune rezonabilă faţă de riscul de parţialitate al acestora, care să reiasă din
împrejurările faptice sau de drept ale cauzei 1, ori din calitatea părţilor2.
b) când există pericolul de tulburare a ordinii publice (de pildă, din cauza naturii
infracţiunii imputate inculpatului, a consecinţelor pe care aceasta le-ar fi produs sau a
numărului ridicat de persoane vătămate din aceeaşi zonă geografică).
Un caz special de strămutare priveşte ipoteza reglementată în art. 68 alin. (9) din
noul Cod de procedură penală. Astfel, dacă se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate
desemna un judecător de la instanţa competentă pentru rezolvarea cauzei penale,
judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu
instanţa în faţa căreia a fost formulată declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din
raza teritorială a aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
Strămutarea judecării unei cauze este o prorogare de competenţă teritorială între
instanţe de acelaşi grad care vizează, în mod exclusiv, faza de judecată, iar nu şi faza de
urmărire penală. Astfel, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
învestită ca urmare a admiterii unei cereri de strămutare dispune admiterea plângerii
împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată şi desfiinţarea ordonanţei
atacate, urmează să trimită dosarul, pentru redeschiderea urmăririi penale, parchetului iniţial
sesizat, iar nu parchetului de pe lângă instanţa la care s-a strămutat cauza penală3 •
4.2. Aspecte procedurale

În cursul fazei de judecată, strămutarea poate fi solicitată de procuror sau de partea
interesată, nu şi de subiecţii procesuali principali4 •
Anterior anului 2013, Codul de procedură penală anterior prevedea, în materia
strămutării. competenţa funcţională exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ulterior
penală anterior se puteau încadra, ca temei al strămutării, ipotezele care impuneau asigurarea imparţialităţii
judecării cauzei, necesitatea de a fi asigurată liniştea publică sau atmosfera născută ca urmare a comiterii unei
infracţiuni ce a iscat o puternică indignare în localitatea unde urma a avea loc judecata. După adoptarea Legii
nr. 356/2006, art. 55 alin. (I) din reglementarea procesual penală anterioară prevedea expres că judecarea unei cauze
penale se strămută de la instanţa competentă teritorial la o altă instanţă egală în grad. în următoarele cazuri: a)
imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii
părţilor; a) există pericolul de tulburare a ordinii publice; c) una dintre părţi are o rudă apropiată sau un afin,
până la gradul al IV-iea inclusiv, printre judecătorii sau procurorii, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei. De
asemenea., în Codul de procedură penală anterior erau prevăzute şi anumite cazuri speciale de strămutare; în
acest sens, art. 52 alin. (5) din vechea reglementare prevedea că. în cazul în care pentru soluţionarea declaraţiei
de abţinere sau a cererii de recuzare nu poate fi alcătuit completul de judecată, abţinerea sau recuzarea se solu
ţionează de către instanţa ierarhic superioară, care, în ipoteza în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea,
desemnează, în vederea judecării cauzei penale, o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs
abţinerea sau recuzarea.
2 De exemplu, persoanele care fac parte din viaţa politică şi au o influenţă notorie în cadrul comunităţii
locale.
3 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 393/2008, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
4 Potrivit noii reglementări procesual penale, ministrul Justitiei nu mai deţine competenţa de a cere stră
mutarea judecătii cauzei.
intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, s-a procedat la o redistribuire a competenţei funcţi
onale cu referire la strămutarea judecării cauzelor către curţile de apel şi curtea militară
de apel.
De lege lata, competenţa de a dispune cu privire la cererea de strămutare aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care se solicită strămutarea judecării cauzei
de la curtea de apel competentă la altă curte de apel, respectiv curţii de apel, în ipoteza în
care se cere strămutarea judecării cauzei de la un tribunal, sau, după caz, de la o judecătorie
din raza sa teritorială la o altă instanţă egală în grad din circumscripţia sa; de asemenea,
potrivit noului Cod de procedură penală, competenţa de a dispune asupra cererii de
strămutare aparţine curţii militare de apel, dacă se solicită strămutarea judecării cauzei
penale de la un tribunal militar la alt tribunal militar.
Cererea de strămutare (însoţită de înscrisurile pe care aceasta se întemeiază) se
depune la instanţa de unde se solicită strămutarea1 şi trebuie să cuprindă indicarea
temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept; cererea de strămutare
trebuie să cuprindă şi menţiunea dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.
Cererea se înaintează de îndată după depunerea acesteia la instanţa la care se află
cauza penală pe rol, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente
împreună cu înscrisurile anexate.
Potrivit art. 72 alin. (8) din noul Cod de procedură penală, introducerea unei cereri de
strămutare nu suspendăjudecarea cauzei2.
Soluţionarea unei cereri de strămutare are în vedere efectuarea anumitor demersuri
pentru adunarea de informaţii ce vizează existenţa cauzei de strămutare necesare pentru
pronunţarea unei hotărâri în cauză.
În acest sens, potrivit art. 72 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la
preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată
termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la
care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa
ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a
cărei strămutare se cere.
Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru
încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat
pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta
la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie sau curţii de apel se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor,
ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora, potrivit art. 73 alin. (2) şi (3) din noul
1 Nu la instanţa competentă să soluţioneze strămutarea.
2 Potrivit reglementării anterioare, dacă se aprecia că era necesar, numai completul care a primit spre
soluţionare cererea de strămutare putea să dispună suspendarea judecării cauzei. conform art. 56 alin. (3) din
Codul de procedură penală vechi; anterior modificării acestui articol prin Legea nr. 356/2006, suspendarea jude
cării cauzei putea fi dispusă fie de către preşedintele instanţei supreme, la primirea cererii, fie de către instanţa
supremă, ulterior învestirii.
Soluţionarea cererii de strămutare se face În şedinţă publică, cu part1c1parea
procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, potrivit art. 73 alin. (1) din
noul Cod de procedură penală. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea cererii. În
cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la
judecarea strămutării, dacă apreciază că prezenţa sa este necesară pentru soluţionarea
cererii.
Potrivit art. 73 alin. (5) din noua reglementare procesual penală, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă acordă cuvântul părţii care a formulat
cererea de strămutare, celorlalte părţi prezente, precum şi procurorului. Dacă procurorul a
formulat cererea, acestuia i se acordă primul cuvântul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea
de strămutare prin sentinţă motivată care nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 74
alin. (I) şi (6) din noul Cod de procedură penală.
Desemnarea instanţei la care se va strămuta cauza penală nu este lăsată la aprecierea
instanţei care admite cerere de strămutare, art. 74 alin. (2) din actualul Cod de procedură
penală arătând că, în cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită
strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de
acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscrip,tia sa.
De asemenea, în ipoteza admiterii cererii de strămutare, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în
faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza 1 .
Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea
cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare2.
Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat
cauza vor fi înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare.
În vederea preîntâmpinării tergiversării judecării cauzei, art. 72 alin. (7) din noul Cod
de procedură penală prevede că, în cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză
nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive; per a contraria, poate fi
făcută în aceeaşi cauză o nouă cerere de strămutare în cazul în care aceasta se fundamen
tează pe motive noi, necunoscute instanţei supreme sau curţii de apel competente la
soluţionarea cererii anterioare ori ivite după aceasta.
Ulterior admiterii cererii de strămutare, contestaţiile formulate în materia măsurilor
preventive, precum şi celelalte căi de atac vor fi judecate de instanţele corespunzătoare din
circumscripţia instanţei la care a fost strămutată cauza penală.
1 Admiterea cererii nu aduce nicio atingere actelor realizate în cursul fazei de urmărire penală.
2 Efectul admiterii cererii de strămutare. constând în desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de la
care s-a cerut strămutarea prevalează asupra dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite. întrucât menţinerea
actelor are loc numai atunci când judecarea cauzei nu a fost finalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecă
toreşti, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul strămutării. În consecinţă, dacă instanţa la care se află cauza a
cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, împotriva hotărârii pronunţate de aceasta fiind
declarat apel prin efectul admiterii cererii de strămutare, hotărârea este desfiinţată, acest efect prevalând asupra
dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite, cuprinsă în încheierea de admitere a cererii de strămutare (Î.C.C.J.,
s. pen., încheierea nr. 2272/2006, www.legalis.ro).
În ipoteza în care s-a dispus strămutarea judecării cauzei în apel, iar instanţa de
control judiciar a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă, competentă să rejudece
cauza este instanţa de fond din raza teritorială a instanţei de control judiciar unde a fost
strămutată judecarea cauzei în apel, iar nu instanţa care a pronunţat sentinţa 1.
Potrivit art. 72 alin. (1) teza finală din noua reglementare procesual penală, în cursul
procedurh de cameră preliminară nu se poate solicita strămutarea. Cu toate acestea, art. 75
alin. (2) din noul Cod de procedură penală arată că prevederile art. 71 -74 din acelaşi Cod
(temeiurile strămutării, instanţa competentă, procedura de soluţionare a cererii de
strămutare etc.), se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară.
Tot astfel, potrivit art. 75 alin. (3) din noua reglementare, în cazul în care se dispune
strămutarea în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se efectuează de
instanţa la care s-a strămutat cauza.
Faţă de necorelările menţionate, apreciem că se impune modificarea textelor de lege
în sensul că cererea de strămutare poate fi făcută şi în procedura de cameră preliminară,
care, având loc în cadrul instanţei de judecată, în etapa premergătoare judecării cauzei,
poate fi grevată de temeiurile arătate în cuprinsul art. 71 din noul Cod de procedură penală.
5. Desemnarea altei instante pentru judecarea cauzei

Fiind o instituţie similară strămutării prin scopul urmărit aplicabilă în cursul
urmăririi penale, instituţia desemnării altei instanţe pentru judecarea cauzei penale a fost
introdusă în arhitectura sistemului de drept procesual penal prin Legea nr. 356/2006.
Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei este o modalitate de schimbare a
instanţei competente a fi sesizată, potrivit legii, prin rechizitoriu cu judecarea cauzei.
Potrivit art. 76 alin. ( l) din noul Cod de procedură penală, procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să
desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul, în măsura în
care există dovezi din care să rezulte vreunul dintre cazurile în care se poate dispune
strămutarea unei cauze penale.
De asemenea, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate
cere curţii de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie
decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizate
în cazul în care se va emite rechizitoriul, în măsura în care există dovezi din care să rezulte
vreunul dintre cazurile în care se poate dispune strămutarea unei cauze penale.
Faţă de strămutarea de drept comun, procedura desemnării altei instanţe pentru
judeca�ea cauzei nu implică existenţa etapei informării sau a încunoştinţării părţilor.
Jnalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea
în camera de consiliu, în termen de 15 zile de la primirea cererii procurorului; fixarea
termenului de 15 zile, precum şi soluţionarea cererii în condiţii de nepublicitate constituie,
de asemenea, alte elemente de diferenţiere faţă de procedura tradiţională a strămutării.
Tot astfel, iniţierea procedurii desemnării altei instanţe pentru judecarea cauzei
reprezintă atributul exclusiv al procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune, prin
încheiere definitivă motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea
1 C.S.J., s. pen., decizia nr. 739 din 13 februarie 2013, www.legalis.ro.
unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instantă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
'în cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei
formulate, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
6. Trimiterea cauzei la un alt parchet

Noul Cod de procedură penală reglementează, în lumina art. 326, în fapt o
.,strămutare" a efectuării urmăririi penale care poate fi dispusă când există o suspiciune
rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei
sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, ori există pericolul de tulburare a
ordinii publice.
Potrivit legii, competenţa de a dispune trimiterea dosarului penal la un alt parchet
egal în gi:_ad, din altă circumscripţie teritorială, revine procurorului general al Parchetului de
pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiuI sau la solicitarea părţilor.
In vederea dispunerii trimiterii cauzei la un alt parchet trebuie să se constate faptul că
toţi procurorii care funcţionează în cadrul unei unităţi de parchet (nu numai cel căruia i-a
fost repartizată cauza penală) nu pot efectua în mod obiectiv sau eficient activitatea de
urmărire penală1.
Art. 326 din noul Cod de procedură penală face trimitere la aplicarea, în mod cores
punzător, a prevederilor existente în materia strămutării (art. 73-74 din noua reglementare
procesual penală) privitoare la procedura infonnării, încunoştinţarea părţilor, soarta actelor
realizate în cauza penală de parchetul de la care se ,.strămută" urmărirea penală, stabilirea
legală� unităţii de parchet la care se trimite cauza3.
In ipoteza în care este dispusă trimiterea cauzei la un alt parchet, instanţa competentă
din punct de vedere teritorial să procedeze la judecarea cauzei penale, în cazul dispunerii
unei soluţii de trimitere în judecată, este:
- instanţa judecătorească pe lângă care funcţionează parchetul la care a fost trimisă
cauza penală şi care a efectuat activitatea de urmărire penală, dacă acesta corespunde
vreunuia dintre criteriile reglementate în art. 41 alin. (1) din noul Cod de procedură penală;
- instanţa judecătorească corespunzătoare parchetului de la care a fost luat dosarul
penal, în ipoteza în care niciunul dintre locurile menţionate în art. 41 alin. (I) din noul Cod
de procedură penală nu se află în circumscripţia teritorială a instanţei pe lângă care funcţio
nează unitatea de parchet la care a fost trimis dosarul penal. Ulterior finalizării activităţii de
urmărire penală de către parchetul la care a fost trimisă cauza, urmează a fi sesizată instanţa
competentă teritorial, înainte de trimiterea cauzei.
Procurorul care efectuează sau, după caz, supraveghează activitatea de urmărire
penală are posibilitatea de a solicita instanţei supreme, respectiv curţii de apel competente
să desemneze o instanţă egală în grad cu instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă, care urmează a fi sesizată în ipoteza în care va fi emis
rechizitoriul4 .
1 În această ipoteză, însuşi procurorul care efectuează sau. după caz, supraveghează urmărirea penală
poate să întocmească un referat prin intermediul cămia să informeze Procuroml General în privinţa necesităţii
trimiterii cauzei penale la un alt parchet.
3 Parchetul de pe lângă o curte de apel învecinată, respectiv parchetul de pe lângă o judecătorie sau
tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel.
-l De exemplu, să ceară să fie desemnată instanţa judecătorească pe lângă care funcţionează parchetul la
care a fost trimisă cauza penală, din care face parte procuroml care emite rechizitoriul.
Capitolul VI
Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii
Secfiunea I
Probele
1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea probelor în cadrul procesului

penal
I. I. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal
În vederea rezolvării unei cauze penale, organelor judiciare le sunt necesare date sau
informaţii care să conducă la stabilirea realităţii situaţiei de fapt, precum şi toate împre
jurările privitoare la persoana făptuitorului. Prin intermediul probelor 1 se fumizează datele
sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzelor penale. Probele constituie, astfel,
elementul central al oricărui proces penal.
Faţă de funcţionalitatea lor în cadrul procesului penal, probele au fost definite ca
fiind elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale2.
În accepţiunea noului Cod de procedură penală, constituie probe elementele de fapt
care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare
a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penat3 .
Sub aspect funcţional. proba poate avea un dublu caracter4:
- din punct de vedere gnoseologic, proba reprezintă un h1strument de cunoaştere, prin
intermediul căruia organele judiciare caută adevărul;
- din punct de vedere al conţinutului său etimologic propriu-zis, proba reprezintă un
instrument de dovedire, părţile propunând spre administrare probele în vederea dovedirii
susţinerilor şi argumentărilor făcute în cursul procesului.
Din momentul în care procesul penal a fost declanşat şi până la rezolvarea lui
definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate prin intermediul probelor,
realizarea justiţiei penale depinzând, în principal, de sistemul probelor.
1 În limbajul juridic curent, noţiunea de probă este utilizată, uneori. în sens larg care cuprinde atât proba
,
propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă. Aceste două noţiuni, însă, nu trebuie confundate; astfel, probele, ca ele
mente de fapt care servesc la aflarea adevărului în cadrul procesului penal, sunt aduse la cunoştinţa organelor
judiciare prin intermediul mijloacelor de probă; acestea din urmă constituie acele căi legale prin care se constată
existenţa probelor sau, altfel spus, acestea sunt izvorul probelor.
2 S. Kahane în V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
op. cit., p. 168.
3 Potrivit art. 63 din Codul de procedură penală anterior. prin probe se înţeleg faptele sau împrejurările
care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o
şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii 203
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale i-a determinat pe unii
autori să afirme că acestea "stau la temelia hotărârii judecătoreşti" 1•
În tot cursul procesului penal, organele judiciare penale, manifestând rol activ în
înfăptuirea justiţiei penale, adună şi interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o
cercetează sau, după caz, o judecă. În acest sens, în cursul urmăririi penale, organele de
urmărire penală strâng probele necesare cu referire la existenţa infracţiunii, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a constata dacă se impune sau nu, să
se dispună trimiterea în judecată2. Procurorul veghează, în activitatea de supraveghere a
urmăririi penale, ca orice infracţiune să fie descoperită la timp, orice infractor să fie tras la
răspundere şi ca nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe date şi indicii temei
nice că a comis o faptă prevăzută de legea penală.
În cadrul etapei cercetării judecătoreşti, se administrează probele pe baza cărora a
fost realizat materialul de urmărire penală, putându-se administra şi probe noi; instanţa nu
poate pronunţa o soluţie de condamnare a inculpatului dacă nu există probe suficiente şi
concludente din care să rezulte vinovăţia sa.
Mijloacele de probă reprezintă acele mijloace prevăzute de lege prin care se stabilesc
faptele sau împrejurările ce constituie probe. Proba se obţine în procesul penal prin
următoarele mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii,
mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Procedeul probatoriu reprezintă modalitatea prin care este obţinut un mijloc de
probă (de exemplu, efectuarea unei expertize, ascultarea părţilor, confruntarea etc.).
Între probe, mijloace de probă şi procedee probatorii există o strânsă legătură. În
acest sens, ascultarea suspectului reprezintă procedeul probatoriu prin care se obţine
mijlocul de probă reprezentat de declaraţia suspectului, prin care se determină faptele sau
împrejurările ce privesc săvârşirea faptei penale care reprezintă probe în cauza penală.
Probatoriul reprezintă ansamblul probelor administrate într-o cauză penală.
În istoria procesului penal se pot distinge mai multe sisteme de probaţiune3 , care
corespund unor concepţii distincte despre adevăr şi despre posibilitatea cunoaşterii lumii
înconjurătoare, remarcându-se o evoluţie a sistemelor de probaţiune.
În acest sens, în sistemul, aşa-numit, acuzatorial regimul probator prezenta un
caracter empiric şi religios, utilizându-se mijloace de probă ca: jurământul religios, ordaliile
sau duelul judiciar4 •
1
"Ele (probele) dau răspuns la atâtea întrebări ce se pun în proces. În misterul dramelor penale, în
secretul faptelor penale care, de regulă, se săvârşesc pe ascuns, în sufletul atât de complicat al omului, se pă
trunde prin probe. Neadevărul, diversiunea. simulaţiunea se demască prin probe. Îndoiala se înlătură prin probe.
Acuzarea şi apărarea se înfruntă prin probe ori argumente de drept. Nu arareori, cel mai puternic temei de drept
stă neputincios, inoperant în faţa probei reale, brutale'', Tr. Pop, Drept procesual penal, Partea generală, voi. III,
Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1947, p. 157.
2
Organele de urmărire penală strâng probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului, indiferent dacă acesta recunoaşte sau nu fapta care i se impută.
4
A. L. Lorincz, op. cit„ p. 149.
În cadml sistemului inchizitorial, au fost restrânse prin lege mijloacele de probă

admisibile (teoria probelor legale sau formale), fiindu-le stabilit, în mod anticipat, gradul de
credibilitate, fiind realizată şi o ierarhizare a acestora (mărturisirea era considerată o "regină
a probelor"). Astfel, erau aplicabile reguli de drept ce permiteau ca nobilul să fie crezut
înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii, după cum exista şi
regula conform căreia declaraţia unui singur martor era lipsită de temei (testis unus testis
nullus/.
În epoca modernă, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental şi cu
sistemul ştiinţific al probelor2. În cadrul sistemului sentimental. judecătorii se bucurau de
libertatea de a aprecia probele, ei luând în considerare numai pe cele care le confereau
certitudine. În cadrul sistemului ştiinţific, erau folosite unele procedee tehnice precum
poligraful sau narcoanaliza, metode discutabile în privinţa aspectului corectitudinii
rezultatului obţinut.
În sistemul nostru de drept a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor în
conformitate cu care probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei
aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză
Principiul liberei aprecieri a probelor se corelează, astfel, cu principiul intimei
convingeri a organelor judiciare care îşi formează opinia ulterior administrării tuturor
probelor.
1 .2. Clasificarea probelor

Clasificarea probelor pe diverse categorii nu vizează o ierarhizare a acestora, ştiut
fiind faptul că, în sistemul nostru de drept toate probele sunt lăsate la libera apreciere a
organului judiciar penal. Importanţa teoretică şi practică a unei astfel de clasificări rezidă în
aceea că, prin gruparea probelor pe diverse categorii, sunt accentuate caracterele comune şi
particularităţile lor, asemănările şi deosebirile existente între acestea, însuşirile diverselor
probe, ceea ce ajută la utilizarea corectă a acestora.
Probele pot fi clasificate după caracterul lor, după izvoarele din care provin, precum
şi după legătura lor cu obiectul probaţiuni/
a) În funcţie de caracterul sau natura lor, probele pot fi în acuzare sau în apărare
(ultimele dovedind nevinovăţia suspectului sau a inculpatului, ori existenţa anumitor
circumstanţe care atenuează răspunderea sa penală). Probele în acuzare folosesc la
dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului; sunt probe în acuzare şi acele elemente de
fapt sau împrejurările care fac dovada existenţei unor circumstanţe agravante.
b) În funcţie de izvoarele lor, probele pot fi imediate şi mediate.
Proba imediată (nemijlocită) este socotită a fi proba care ajunge la cunoştinţa
organelor judiciare dintr-un izvor direct. De exemplu, conţinutul declaraţiei unui martor
ocular, conţinutul procesului-verbal de examinare a corpurilor delicte4 etc.
Proba mediată (mijlocită) reprezintă o probă secundară, obţinută dintr-o altă sursă
decât cea originală. Este probă mediată, de exemplu, declaraţia unui martor indirect, care a
1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, voi. I, Ed. Paideia, Bucw-eşti. I 993, p. 333.
2 T. Neagu, op. cit., p. 437.
3 l. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., pp. 414 şi 415.
4 S. Kahane. Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. I 963, p. 138.
auzit despre comiterea infracţiunii din declaraţiile martorului ocular; organele judiciare au
obligaţia de a verifica exactitatea probei mediate prin administrarea altor probe.
c) În funcţie de legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se clasifică în probe
directe şi probe indirecte.
Proba directă reprezintă proba care se află într-o legătură directă cu existenţa infrac
ţiunii, cu vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau inculpatului. De exemplu, prinderea
făptuitorului în flagrant delict, cuprinsul declaraţiei prin care făptuitorul recunoaşte
comiterea faptei etc.
Proba indirectă reprezintă proba care se află într-o legătură indirectă cu existenţa
infracţiunii, cu vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau inculpatului. Acestea pot să
conducă la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu
conţinutul altor probe directe sau indirecte 1• Sunt probe indirecte: găsirea unui obiect asupra
unei persoane, imposibilitatea justificării de către o persoană a provenienţei obiectului şi
prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului de unde a fost sustras obiectul
respectiv.
Proba directă este un fapt principal, în timp ce proba indirectă este un fapt probatoriu.
2. Obiectul probei
2.1. Aspecte privind nofiunea de obiect al probei
Prin obiect al probei (thema probandum), înţelegem ansamblul faptelor sau împre
jurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării cauzei penale2 .
În sensul legii procesual penale (art. 98 din actualul Cod de procedură penală),
constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă constituită în
cauză:
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
În obiectul probei nu intră şi normele de incriminare sau prevederile procedurale,
acestea fiind premmate a fi cunoscute atât de către organele judiciare, cât şi de către
justiţiabili'. Aşadar, în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de fapt.
În ipoteza în care, ulterior pronunţării hotărârii definitive într-o anumită cauză, după
ce au fost administrate toate probele necesare, se descoperă noi fapte sau împrejurări ce nu
au fost cunoscute de către instanţa de judecată şi care pot să dovedească netemeinicia
hotărârii pronunţate, se constată de fapt că obiectul probaţiunii nu a fost epuizat,
impunându-se rejudecarea cauzei (urmare a exercitării căii de atac extraordinare a
revimirii)4.

2 I. Doltu. Unele aspecte ale probaţiunii penale. în R.D.P.. nr. 2/1999. p. 97-105.
3 Cu exceptia dispoziţiilor legii din drepn1I străin sau a normelor exirapenale ce se găsesc într-o legătură
cu tipicitatea faptei (de exemplu, dacă se invocă eroarea de drept extrapenal drept cauză ce înlătură caracterul
penal al faptei).
Anumite categorii de fapte sau împrejurări trebuie dovedite, în mod obligatoriu, în

orice cauză penală, acestea alcătuind obiectul generic al probaţiuni/ (acesta cuprinde
faptele referitoare la învinuire, aspectele care privesc urmările infracţiunii, împrejurările
privitoare la atenuarea sau agravarea răspunderii penale).
În schimb, anumite fapte sau împrejurări trebuie dovedite numai în anumite cauze
penale, acestea constituind obiectul concret al probaţiunii.
2.2. Faptele sau împrejurările care trebuie dovedite

În cadrul obiectului probaţiunii sunt incluse fapte sau împrejurări ce prezintă
relevanţă asupra fondului cauzei şi fapte sau împrejurări care vizează normala derulare a
procesului penai2 .
Constituie fapte sau împrejurări de fapt care trebuie dovedite (în mod obligatoriu) în
cadrul procesului penal3 :
a) Faptele principale (res probanda), respectiv faptele sau împrejurările de fapt
privitoare la fapta penală şi persoana care a comis-o (obiectul cauzei penale); de exemplu,
în ipoteza unei omucideri, un fapt principal este constituit de acţiunea prin care a fost
curmată viaţa persoanei, după cum, în cazul unui furt, faptul principal îl reprezintă
sustragerea bunului mobil de către făptuitor;
b) Faptele probatoru (res probantes) sunt, sub aspectul clasificării probelor, probe
indirecte (prin informaţiile pe care le fumizează, conduc la determinarea, pe cale indirectă,
a faptelor principale); de exemplu, descoperirea unor urme biologice ale suspectului la locul
comiterii infracţiunii sau pe hainele victimei; faptele probatorii se mai numesc şi indicii�
(respectiv, fapte sau împrejurări ce pem1it formularea unor deducţii logice referitoare la
aspecte ale rezolvării cauzei);
Din cuprinsul dispoziţiilor procesual penale în vigoare se poate concluziona că
indiciile au o dublă funcţionalitate5; în acest sens, indiciile pot să conducă la stabilirea
faptelor principale, având rolul de a ajuta la soluţionarea fondului cauzei penale. după cum,
acestea pot conduce la luarea anwnitor măsuri de care depinde buna derulare a procesului
penal.
c) Faptele care privesc normala desfăşurare a procesului penal (aşa cum sunt, de
exemplu, cele ce vizează suspendarea procesului penal sau cele ce privesc formularea unei
propuneri de arestare în lipsă).
2 A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a II-a revăzută şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
pp. 223 şi 224.
3 M. Udroiu, op. cit., p. J 95.
4 Art. 68 1 din Codul de procedură penală anterior arăta că sunt indicii temeinice atunci când, din datele
existente în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau
acte de urmărire penală a săvârşit fapta. Noul Cod de procedură penală nu mai oferă o definiţie „indiciilor temei
nice", utilizând, însă, această noţiune în diverse situaţii [astfel, potrivit art. 153 alin. (!) din noua reglementare,
procurorul poate solicita, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, unei instituţii de
credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane, comunicarea datelor
privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale unei persoane în cazul în care există
indicii temeinice cu privire la comiterea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate
constituie probe].
Cu privire la latura penală a procesului penal, unnează a fi dovedite faptele sau
împrejurările referitoare la tipicitatea obiectivă sau subiectivă a faptei penale, participanţii
la comiterea faptei, condiţiile răspunderii penale, cauzele de atenuare sau de agravare a
răspunderii penale 1 •
Sub aspectul laturii civile, trebuie dovedite faptele sau împrejurările care determină
angajarea răspunderii delictuale a suspectului, inculpatului sau a părţii responsabile
civilmente.
2.3. Faptele sau împrejurările care pot fi dovedite

Acestea reprezintă fapte sau împrejurări faptice cu privire la care există posibilitatea,
iar nu obligaţia, de a fi dovedite în cadrul procesului penal. Unii autori2 au rezerve în
privinţa includerii faptelor similare, auxiliare şi negative în obiectul probaţiunii.
a) Faptele auxiliare sunt faptele sau împrejurările de fapt care, în ciuda faptului că nu
se referă direct la fapta penală şi la persoana care a comis-o (faptul principal), pot să
furnizeze informaţii privind rezolvarea cauzei penale3 .
b) Faptele similare (de aceeaşi natură) sunt faptele care se aseamănă cu faptul
principal fără a se afla, însă, în vreo legătură de cauzalitate cu acesta. Se consideră a fi un
fapt similar modul de săvârşire a infracţiunii care poate să conducă la identificarea făptui
torului, datorită repetării sale cu exactitate. În cadrul criminalităţii judiciare, se întâlnesc
numeroase exemple de infractori specializaţi în comiterea unui anumit gen de infracţiuni,
într-o anume manieră, folosind mijloace specifice (modus operandif
c) Faptele negative sau pozitive determinate (de pildă, alibiul, care este apărarea prin
care suspectul sau inculpatul demonstrează că nu poate fi, în mod obiectiv, autor sau
participant la comiterea infracţiunii care i se impută, deoarece, la momentul comiterii
acesteia se găsea în alt loc decât acela în care a fost săvârşită infracţiunea).
Faptele negative nedetem1inate nu intră în obiectul probaţiunii, acestea neputându-se
proba (de exemplu, o persoană nu poate să dovedească faptul că nu a fost niciodată într-o
anumită localitate; astfel, o asemenea împrejurare nu poate face obiectul probei).
2.4. Faptele sau împrejurările care nu trebuie dovedite (dispensă de

probă)
Organelor judiciare le incumbă, potrivit art. 5 alin. (1) din noul Cod de procedură
penală, obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu referire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
De la regula arătată, există şi unele excepţii care rezultă din faptul că legea sau, după
caz, cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente unele
fapte şi împrejurări, nemaifiind necesară dovedirea acestora5 .
2 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, voi. li. Universitatea „Al. I. Cuza·•.
Facultatea de Drept. laşi, 1974, p. 69-69.
3 De pildă, poate fi considerată ca un fapt auxiliar afirmaţia unei persoane cu privire la sinceritatea sau
nesinceritatea unui martor care a fost audiat într-un proces penal, martor a cărui declaraţie este pusă sub semnul
întrebării de către organele judiciare.
4 E. Stancu. Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Tipografia Universităţii Bucw-eşti, 1986, p. 191.
5 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, Universitatea „Al. I. Cuza", Facultatea
de Drept, Iaşi, 1974. voi. II. p. 78.
Astfel, există dispensă de probă în ceea ce priveşte 1 :

a) Prezumţiile legale relative (iuris tantum); în cazul acestora se poate face, însă,
dovada contrară (astfel, se poate dovedi printr-o expertilli medico-legală psihiatrică faptul
că un minor de 15 ani a comis o infracţiune cu discernământ); nu există dispensă de probă
pentru prezumţiile judiciare.
b) Faptele notorii (notorium non est probandum) sau evidente; faptele notorii sunt
cele cunoscute de un cerc foarte larg de persoane\ de exemplu, este notoriu că oraşul
Constanţa este în România şi este evident că întotdeauna, în România, la ora 24 este noapte.
c) Faptele necontestate de toţi participanţii la proces; ca excepţie, dacă părţile sau
ceilalţi participanţi la proces nu contestă anumite fapte sau împrejurări de fapt detenninante
pentru rezolvarea cauzei penale, organele judiciare pot să procedeze la administrarea de
probe în scopul aflării adevărului în cauză3 .
Potrivit art. 374 alin. (7) din noua reglementare procesual penală, probele admi
nistrate în cursul fazei de urmărire penală şi necontestate de către părţi4 nu se readminis
trează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a
părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
Cu toate acestea, deşi părţile şi persoana vătămată convin că anumite fapte sau
împrejurări sunt necontestate, instanţa poate totuşi să decidă readministrarea acelor probe,
dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
2.5. Faptele sau împrejut'ările care nu pot forma obiectul probafiunii

Principiul care călăuzeşte probaţiunea în cadrul procesului penal este acela al
admisibilităţii oricărei probe în măsura în care aceasta este concludentă şi utilă în vederea
aflării adevărului. Această regulă comportă, însă, două limitări, respectiv cele legale şi cele
impuse de concepţiile noastre despre lume şi societate5 .
Probaţiunea nu este admisibilă în privinţa:
a) pre=umţiilor legale absolute (astfel, minorul sub 14 ani este prezumat absolut de
lege că nu are discernământ);
b)faptelor negative sau pozitive nedeterminate (de exemplu, faptul că o persoană nu
a deţinut vreodată atribuţii de gestionar);
c) faptele contrare concepţiei comune despre lume (de exemplu, faptul că moartea
unei persoane a fost provocată de fantome).

2 Notorietatea unor fapte poate fi generală sau locală; ipoteza în care se constată incidenta dispensei de
probă este prevăzută expres în dispoziţiile art. 100 alin. (4) lit. c) din noul Cod de procedw·ă penală, în
conformitate cu care organele judiciare pot respinge o cerere referitoare la administrarea unor probe atunci când
proba nu este necesară întrucât faptul este notoriu.
3 În această modalitate pot fi evitate înţelegerile frauduloase dintre inculpat şi persoana vătămată în
vederea absolvirii de vinovătie a acestuia.
4 Sub aspectul fiabilităţii; în cursul fazei de judecată nu se mai poate proceda la o nouă contestare a
legalităţii strângerii şi administrării probelor în cursul urmăririi penale, aceste aspecte fiind rezolvate definitiv în
cadrul procedurii de cameră preliminară.
5 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 42 I.
3. Cerinţele probelor
În vederea determinării adevărului cu privire la rezolvarea unei cauze penale, probele

administrate trebuie să poată oferi informaţii care să permită fixarea strictă a celor petrecute
în realitatea obiectivă; numai în acest fel se pot determina circumstanţele comiterii faptei
penale, forma de vinovăţie etc.
Pentru a putea fi administrată într-o cauză penală, proba trebuie să întrunească urmă-
toarele exigenţe:
- să fie admisă de lege (admisibilitatea);
- să aibă legătură cu rezolvarea cauzei penale (pettinenţa);
- să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei penale (concludenţa);
- să fie posibilă administrarea acesteia;
- să fie necesară administrarea probei (utilitatea).
a) Admisibilitatea probei
În principiu, orice probă este admisibilă. În acest sens, art. 99 alin. (3) din noul Cod
de procedură penală arată că, în procesul penal, persoana vătămată. suspectul şi părţile au
dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe, aceste solicitări neputând
fi respinse dacă sunt întrunite cerinţele probelor.
Cererilor de probaţiune ale părţilor sau, după caz, ale subiecţilor procesuali principali
nu li se vor da curs. însă, în cazul în care administrarea probei este contrară legii, potrivit
art. I00 alin. (4) lit. f) din actuala reglementare procesual penală. Tot astfel, cererea de
administrarea a unei probe urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în cazul în care cererea a
fost făcută de o persoană neîndreptăţită. potrivit art. l00 alin. (4) lit. e) din noul Cod de
procedură penală.
De asemenea, potrivit art. 139 alin. (4) din noua reglementare, raportul dintre avocat
şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice
decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre
cele prevăzute expres de lege. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că
activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori
inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui
proces penal. urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror.
Tot astfel, organele judiciare vor respinge ca fiind inadmisibile cererile de probaţiune
vizând fapte sau împrejurări care nu sunt în consonanţă cu concepţia noastră despre lume şi
societate.
b) Pertinenţa probei
Probele sunt pertinente în măsura în care au legătură cu rezolvarea procesului penal,
cu faptele şi împrejurările care necesită a fi dovedite (de pildă, relatarea de către martor a
modului în care inculpatul a lovit victima infracţiunii).
În scopul de a contribui la rezolvarea cauzei penale, este insuficient ca proba să fie
pertinentă, aceasta trebuind să fie, de asemenea, şi concludentă.
c) Concludenţa probei
Probele sunt concludente în măsura în care acestea sunt esenţiale în cauză, având o
contribuţie hotărâtoare la rezolvarea procesului penal (de pildă, relatarea unui martor că a
văzut cum fâptuitoml a sustras portofelul în care persoana vătămată avea bani şi acte).
O probă este concludentă în cazul în care poate să clarifice elemente necunoscute ale
cauzei penale 1 •
După cum, pe bună dreptate, s-a arătat în doctrina procesual penali, toate probele
concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este şi
concludentă. În acest sens, relaţiile de duşmănie existente între autorul infracţiunii de omor
şi victima acestei infracţiuni reprezintă o probă pertinentă, nu însă şi concludentă, aceasta
deoarece nu vine cu noi informaţii esenţiale şi edificatoare pentru soluţionarea cauzei
penale.
d) Administrarea probei trebuie să fie posibilă
În conformitate cu ait. 100 alin. (4) lit. d) din noul Cod de procedură penală, organele
judiciare pot să respingă o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când proba
este imposibil de obţinut.
Proba solicitată poate apărea ca fiind imposibil de administrat de la început, soluţia
de respingere a acesteia fiind vădită. Această soluţie va fi dată, de pildă, în ipoteza în care
se solicită audierea unui martor în privinţa căruia organele judiciare au date din care reiese
că acesta a decedat.
În alte cazuri, ulterior admiterii cererii de administrare a unei probe, se poate constata
faptul că proba a devenit imposibil de obţinut. În acest sens, după ce instanţa admite proba
testimonială constând în ascultarea unui martor, nu se poate proceda la audierea acestuia
întrucât a dispărut de la adresa de domiciliu; constatându-se că respectivul martor nu poate
fi localizat şi identificat de către organele judiciare, instanţa de judecată urmează a aprecia
că ascultarea acestuia a devenit imposibil de realizat, iar cererea probatorie va fi respinsă.
e) Utilitatea probei
Probele sunt utile în ipoteza în care, fiind concludente. se impune administrarea lor în
procesul penal. Astfel, sunt utile probele care, prin infonnaţiile pe care le furnizează, sunt
necesare pentru rezolvarea cauzei penale.
Se consideră a fi utilă proba care poate clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu
au fost dovedite prin intermediul altor probe.
Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă3 •
Utilitatea reprezintă atributul unei probe concludente care poate aduce noi informaţii
faţă de probele administrate anterior, în vederea lămuririi anumitor aspecte legate de cauza
respectivă.
1 În practica instanţelor judecătoreşti, solicitarea inculpatului de a se dispune efectuarea unei expertize

medico-legale din care să rezulte că nu putea comite infracţiunea de vioL fiind impotent, formulată la 2 ani de la
data săvârşirii faptei, urmează a fi respinsă, având în vedere că, în condiţiile în care nu se poate determina retro
activ potenta sexuală, proba nu ar avea nicio semnificaţie cu privire la rezolvarea cauzei. fiind neconcludentă
(Curtea de Apel Bacău, dec. pen. nr. 70/R din 13 februarie 1997, în Jurisprudenţa penală pe anul 1997,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 164 şi 165).
2
Gr. Theodoru, L. Moldovan. op. cit., p. 119.
3 Astfel, dacă într-o cauză penală există mai mulţi martori oculari. care, prin depoziţiile lor, au contribuit
la formarea convingerii instanţei cu referire la un anumit aspect al cauzei, cererea inculpatului de a fi audiaţi şi
alţi martori, cu privire la acelaşi aspect, va fi respinsă ca inutilă întrucât aspectele respective au fost deja
lămurite.
4. Administrarea probelor
Administrarea probelor constituie activitatea procesuală prin care, potrivit legii,
organele judiciare penale. din oficiu sau la cererea pă1ţilor şi a subiecţilor procesuali
principali, strâng elementele de fapt necesare pentrn rezolvarea cauzei penale sub toate
aspectele, în scopul aflării adevărnlui în procesul penal 1•
În conformitate cu prevederile art. 99 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în
acţiunea penală sarcina probei incumbă. în principal, procurorului2 .
Textul de lege menţionat are aplicabilitate şi în cursul judecăţii, procurorul
exercitând, de asemenea, sarcina probaţiunii; instanţa de judecată poate avea rol activ în
probaţiune, administrând probe din oficiu. atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale. Astfel, potrivit art. 100 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în
cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părţilor şi. în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale.
Cu privire la acţiunea civilă, sarcina probei aparţine părţii civile sau, după caz procu
rorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) din
noua reglementare procesual penală. De asemenea, în cursul fazei de judecată, sarcina
probei revine, in subsidiar, şi instanţei de judecată.
În cadrul procedurii de administrare a probelor. potrivit art. I00 alin. (I) şi (2) din
noul Cod de procedură penală. în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală
strânge şi administrează probe atât în favoarea., cât şi în defavoarea suspectului sau a
inculpatului, din oficiu ori la cerere. În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la
cererea procurorului. a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu,
atunci când consideră necesar pentru fom1area convingerii sale.
Potrivit mt. 374 alin. (5)-(10) din noul Cod de procedură penală, preşedintele
completului întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de
probe. În cazul în care se propun probe3 , trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce
urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se
află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii. identitatea şi adresa acestora.
Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se
readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea
contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
Cu toate acestea, probele administrate în cadrul fazei de urmărire penală şi
necontestate de către părţi pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că
este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul, persoana
1 Potrivit reglementării procesual penale anterioare, sarcina probaţiunii (onus probandi) revenea, cu titlu
de obligaţie, organelor de urmărire penală şi instanţei. Astfel. art. 65 alin. (I) din Codul de procedură penală
anterior. sarcina probelor era stabilită în competenţa organului de urmărire penală şi a instanţei. Sub imperiul
noului Cod de procedură penală, această regulă a fost atenuată. sarcina probaţiunii fiind stabilită diferenţiat, în
funcţie de administrarea probelor în latura penală sau civilă a cauzei.
2 Opinăm că această obligaţie revine, în egală măsură şi organului de cercetare penala în faza de urmă
rire penală.
3 Cererea de administrare a probelor formulată în cadrul fazei de urmărire penală sau în cursul judecăţii
se admite, ori, după caz, se respinge motivat de către organele judiciare penale, prin raportare la wmătoarele
criterii: legalitatea, pertinenţa, concfudenţa şi utilitatea probei.
vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului
şi justa soluţionare a cauzei.
Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să
îşi dovedească nevinovăţia şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
În ipoteza în care din probele administrate în cauză nu rezultă, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, vinovăţia suspectului sau inculpatului, dubiul va profita acestuia,
neexistând temei pentru tragerea la răspundere penală a suspectului sau inculpatului (in
dubio pro rea).
Sarcina probei este distinctă de instituţia propunerii de probe, aceasta din urmă
constând în posibilitatea pe care o deţin părţile, subiecţii procesuali principali şi procurorul
de a propune probe în vederea rezolvării cauzei 1 •
Procedura administrării de probe implică posibilitatea subiecţilor cu funcţii
procesuale diferite de a combate probele2. Atitudinea prin care este manifestat dezacordul
cu privire la conţinutul unei probe nu se limitează doar la negarea faptelor sau împre
jurărilor care reies din probe, ci implică propunerea unor probe contrare. Astfel, cel ce
afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută (el incumbit probatio qui dicit, non qui
negat).
organele judiciare (de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată) pot respinge o
cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză (proba este
nepertinentă sau neconcludentă):
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul
probei au fost administrate suficiente mijloace de probă (proba este inutilă)
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu (proba este inutilă):
d) proba este imposibil de obţinut:
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită3 ;
f) administrarea probei este contrară legii (probă nelegală).
În vederea administrării probelor, legea procesual penală stabileşte un anumit regim
procesual, astfel încât proba să inspire siguranţă în valorificarea ei în scopul aflării
adevărului în procesul penal4 •
Astfel, noul Cod de procedură penală prevede în mod expres principiul loialităţii
administrării probelor. Acesta constituie regula în conformitate cu care este interzisă
folosirea oricărei strategii sau manopere ce are drept scop administrarea, cu rea-credinţă, a
unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni în vederea
obţinerii unui mijloc de probă, în măsura în care prin aceste mijloace se încalcă demnitatea
persoanei, drepturile acesteia la un proces echitabil sau la viaţă privată5 .
1 Astfel, potrivit art. 99 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, în procesul penal. persoana vătămată,
suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe, pe care organele judiciare
le pot admite sau respinge, motivat.
2 l. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 427.
3 De exemplu, proba cerută de un denunţător sau de un martor.
4 I. Neagu M. Damaschin, op. cit., p. 428.
,
Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat în art. 1 O I din noul Cod
de procedură penală, fiind avute în vedere următoarele trei interdicţii:
a) este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,
precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; nerespectarea acestor
dispoziţii constituie infracţiunea de cercetare abuzivă 1 ;
b) nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie
obiectul probei2 ; interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la
utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare3 ;
c) este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru
acestea (de exemplu, investigatorii sub acoperire, investigatorii cu identitate reală sau
colaboratorii) să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte
penale, în scopul obţinerii unei probe.
Astfel, noul Cod de procedură penală aduce ca noutate o reformulare şi o extindere a
interdicţiei de a provoca o persoană să comită o infracţiune. În acest sens, faţă de art. 68
alin. (2) din Codul de procedură penală anterior în care se arăta că este oprit a determina o
persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în schimbul obţinerii
unei probe, art. 101 alin. (3) din actualul Cod de procedură penală prevede că este interzis
organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o
persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei
probe.
Provocarea constituie acţiunea neloială efectuată în vederea obţinerii de probe,
constând în determinarea cu intenţie a unei persoane să săvârşească o infracţiune sau să
continue comiterea unei infracţiuni4 .
Provocarea este, astfel, o sursă a nulităţilor în procesul penal care are ca efect subsec
vent excluderea probelor obţinute ca urmare a provocării.
Această limitare a probaţiunii se diferenţiază de procedeul probatoriu al participării
autorizate la anumite activităţi. În acest sens, potrivit art. 138 alin. (11) din noul Cod de
procedură penală, este permisă comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei
infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind
un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima
traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind drogurile, precum şi
prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în vederea
obţinerii de mijloace de probă.
Cu privire la raţiunea interdicţiei provocării comiterii unei infracţiuni, aceasta constă
în aceea că statul, prin agenţii săi, nu poate să îşi depăşească competenţa de a aplica legea,
prin instigarea unei persoane să comită o infracţiune, pe care altfel nu ar fi comis-o, pentru
1 Astfel. potrivit art. 280 alin. (I) din noul Cod penal. ,,întrebuinţarea de promisiuni. ameninţări sau vio
lenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate intr-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală. un
procuror sau un judecător. pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să
îşi retragă declaraţiile. se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa
o funcţie publică'".
2 De exemplu, hipnozei sau a penthotalului.
3 De exemplu, în cazul în care un martor îşi dă consimţământul să fie audiat după ce a fost hipnotizat de
către un specialist hipnotolog.
ca apoi să declanşeze împotriva acestei persoane mecanismele procesului penal, în vederea

tragerii la răspundere penală.
Apar, astfel, limite ale exercitării activităţilor de urmărire penală în cadrul unei
anchete pro-active, în scopul protecţiei cetăţenilor împotriva provocărilor venite din partea
agenţilor statului, precum şi în vederea protecţiei integrităţii sistemului justiţiei penale 1•
Astfel, reformularea cu privire la principiul loialităţii administrării probelor
prevăzută în noul Cod de procedură penală este menită să corespundă mai bine practicilor
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În practica judiciară s-a reţinut că folosirea unui investigator sub acoperire în vederea
surprinderii în flagrant delict de trafic de droguri a făptuitorului nu constituie o încălcare a
prevederilor legale. De vreme ce o persoană, consumatoare de droguri, a săvârşit în mod
repetat acţiuni specifice traficului ilicit de droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o
determină să comită sau să continue săvârşirea acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată
anterior de făptuitor2.
Cu privire la terminarea activităţii de administrare a probelor în faza urmăririi penale,
art. 327 din noua reglementare procesual penală prevede că procurorul rezolvă cauza prin
trimitere în judecată, clasare sau renunţare la urmărirea penală „atunci când constată că au
fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că um1ărirea penală
este completă şi există probele necesare şi legal administrate".
De asemenea, în faza judecăţii epuizarea activităţii de administrare a probelor este
marcată în prevederile art. 387 din noul Cod de procedură penală, în conformitate cu care
,,înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească. preşedintele întreabă procurorul,
persoana vătămată şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru
completarea cercetării judecătoreşti. Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile
formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară
terminată cercetarea judecătorească''.
5. Sancţiunea excluderii probelor obţinute în mod nelegal

Sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate are un domeniu
special de aplicare (materia probelor), deosebindu-se, astfel, de sancţiunea nulităţii ce se
aplică doar actelor procesuale sau procedurale.
În ipoteza în care procurorul sau instanţa de judecată dispune excluderea unei probe
constatând că aceasta nu a fost legal sau loial administrată, acea probă nu va mai putea fi
folosită în cadrul procesului penal.
Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate se poate invoca de instanţa de
judecată din oficiu, de procuror sau de oricare dintre părţi, în faza de urmărire penală,
precum şi în cea a judecăţii.
Anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, prin raportare la
dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Codul de procedură penală anterior, în conformitate cu care
„mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal", o parte a
doctrinei procesual penale considera că acest text de lege instituia (încă din momentul
1 A. Ashworth, M. Redrnayne, The criminal process, Oxford University Press. 2007, p. 260, în M. Udroiu,
op. cit., pp. 218 şi 219.
2 • .
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5169/12.11.2003, www.legahs.ro.
introducerii lui 1 ) o sancţiune specifică în materia probelor2, anume excluderea probelor
nelegal sau neloial administrate, sancţiune ce operează independent de condiţiile din
materia nulităţii.
Sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate reprezintă sancţiunea
procesuală aplicabilă în materia probelor administrate cu nesocotirea principiului legalităţii,
loialităţii, precum şi în ipoteza în care s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale
garantate de Convenţia Europeană. În acest sens, atrag sancţiunea excluderii probei:
utilizarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante în cursul audierilor, nesoco
tirea dreptului la tăcere şi de a nu se autoincrimina, provocarea comiterii de infracţiuni etc.
În materia sancţiunilor aplicabile în cazul probelor administrate nelegal, în Codul de
procedură penală anterior nu exista reglementată procedura şi nici condiţiile în care ar fi
putut opera sancţiunea excluderii probelor în mod nelegal [art. 64 alin. (2) din regle
mentarea anterioară arătând numai că „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi
folosite în procesul penal"3].
În noul Cod de procedură penală sunt reglementate două tipuri de sancţiuni în ipoteza
existenţei nelegalităţilor, anume nulitatea actelor procesuale şi procedurale şi sancţiunea
excluderii probelor obţinute în mod nelegal.
Art. 102 alin. (l) din actualul Cod de procedură penală arată că probele obţinute prin
torturii<. precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
De asemenea, probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele
obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
Probele derivate constituie o noutate în legislaţia procesual penală din România,
fiind o consecinţă a teoriei fructelor pomului otrăvit5.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (1) şi (4) din noul Cod de
procedură penală, probele derivate din probe obţinute prin tortură, precum şi probele
derivate din alte probe obţinute nelegal se exclud.
Probele derivate din probe administrate prin tortură vor fi excluse întotdeauna,
indiferent că au fost obţinute în mod direct sau indirect din probele administrate prin tortură6 ;
de asemenea, nu are relevanţă dacă aceste probe derivate puteau fi obţinute şi în alt mod.
Probele derivate din probe administrate în mod nelegal (cu excepţia acelora
administrate prin tortură) unnează a fi excluse din materialul probator al cauzei, cu întrunirea
1 Alin. (2) al art. 64 a fost introdus în Codul de procedură penală din 1968 prin art. I pct. 39 din Legea
nr. 281/2003.
3 Pentru detalii. a se vedea Gh. Mateuţ, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea
probelor obţinute în mod nelegal, în Dr. nr. 7/2004, pp. 133-145.
4 Aflarea adevărului în cauzele penale nu se poate fundamenta pe probe obţinute prin tortură, această
practică fiind incompatibilă cu exigenţele statului de drept şi cu prevederile art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului; a se vedea, pentru detalii, hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
cauza Othman (Abu Qatada) c. Marii Britanii (12 ianuarie 2012), disponibilă în baza de date electronic
HUDOC.
5 În literatura juridică engleză regăsim această problematică tratată sub denumirea de fruits of the
poisonous tree; această teorie a rezultat din cauza Silverthorne Lumber c. Statelor Unite ale Americii, în care,
Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a stabilit că agenţii federali. plecând de la folosirea anumitor
documente fiscale confiscate în mod nelegal. i-au imputat unei persoane comiterea unor infracţiuni la regimul
fiscal, probele derivate din aceste documente fiscale obţinute în mod nelegal fiind, finalmente, excluse din cauză.
cumulativă a următoarelor condiţii: a) probele derivate au fost obţinute în mod direct din
probe administrate în mod nelegal; b) probele derivate nu puteau fi obţinute în alt mod 1.
Probele derivate sunt probe obţinute în mod legal, excluderea acestora din materialul
probator fiind determinată de strânsa legătură cu probele obţinute în mod nelegal.
Cu privire la procedura de excludere a probelor obţinute în mod nelegal, noua
reglementare procesual penală face trimitere la condiţiile nulităţii. În acest sens, în art. 102
alin. (2) din noul Cod de procedură penală este enunţat principiul în conformitate cu care
probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. Alineatul (3) al
aceluiaşi articol arată că proba nelegală reprezintă proba care este fie dispusă, fie autorizată,
fie administrată printr-un act nul; astfel, în mod implicit, sunt determinate şi condiţiile în
care operează sancţiunea excluderii probelor obţinute în mod nelegal. Prin urmare,
condiţiile de invocare a nulităţii se vor răsfrânge asupra condiţiilor în care va opera
sancţiunea excluderii probelor obţinute în mod nelegal.
În literatura juridică s-a arătat, pe bună dreptate, că nu orice nesocotire a unei
prevederi legale conduce la sancţiunea excluderii, ci doar acelea care reprezintă o încălcare
substanţială şi semnificativă a Codului de procedură penală sau ale legislaţiei speciale care
reglementează administrarea probelor acestor dispoziţii legale, ce aduce atingere echita
bilităţii procesului penal sau care poate ridica un dubiu însemnat referitor la fiabilitatea
probei2.
Prin urmare, este dat efect teoriei legitimităţii3 în care se pune accent pe compararea
celor două fapte condamnabile: nelegalităţile făcute de către autorităţi raportate la faptele
penale ale inculpatului. Astfel, pe de o parte, publicul îşi va pierde încrederea în sistemul
judiciar dacă instanţele de judecată ar trece uşor peste nelegalităţile săvârşite de către
organele de urmărire penală în administrarea probatoriului, iar, pe de altă parte, publicul nu
va avea sentimentul securităţii dacă infractorii ar fi achitaţi, ca rezultat al excluderii
mijloacelor de probă a căror nelegalitate derivă din nesocotirea unei dispoziţii legale
nesemnificative.
6. Aprecierea probelor
Aprecierea probelor reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale
procesului penal întrucât întregul volum de muncă depus de către organele judiciare, de
către părţi şi subiecţii procesuali principali este concretizat în soluţia ce se va pronunţa în
urma acestei. act1v1taţ1
. . - ·4
1 De pildă, inculpatul reţinut. audiat în lipsa participării unui avocat (ales sau desemnat din oficiu).
dezvă.luie identitatea coautorului; acesta din urmă, fiind audiat, într-o primă declaraţie recunoaşte participarea la
comiterea infracţiunii, însă, ulterior neagă această participare, care nu este probată printr-un alt element infor
mativ din dosar. În acest context, proba obţinută prin nesocotirea prevederilor relative la asigurarea asistenţei
juridice obligatorii este nelegală şi va fi exclusă din materialul probator al cauzei penale, aceasta generând obţi
nerea unei probe derivate (respectiv, recunoaşterea iniţială a coautorului), ce nu ar fi punii fi administrată în alt
mod şi care nu se coroborează cu vreo altă probă din dosar; dacă proba obţinută ulterior probei nelegale ar fi
putut fi obţinută şi în alt mod (respectiv, prin coroborarea informaţiei cu alte mijloace de probă), sancţiunea
excluderii nu este incidentă.
2 M. Udroiu, op., cit., p. 658.
3 P. Mirfield, Si/ence, confessions and improperly obtained evidence, Oxford University Press, 1997,
p. 23-28, în M. Udroiu, op. cit., p. 658.
Prin intermediul aprecierii probelor, ca operaţie finală a activităţii de probaţiune,
organele judiciare penale stabilesc măsura în care acestea le formează convingerea că
faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.
Convingerea organelor judiciare penale se înfăţişează ca un rezultat al unui proces
psihic complex, prin care elementele de ordin obiectiv, respectiv probele, dau naştere unui
sentiment de certitudine cu privire la existenta ' sau inexistenta
' unei infractiuni,
' a vinovăţiei
făptuitorului etc..1
Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri a probelor
[conform art. 103 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală]. În conformitate cu acest
principiu, organele judiciare au dreptul de a aprecia în mod liber atât valoarea fiecărei probe
administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost admi
nistrate, cât şi credibilitatea acestora2.
Aprecierea probelor se realizează, întotdeauna, motivat, organele judiciare având
obligaţia justificării soluţiilor sau hotărârilor pe care le iau.
Potrivit instanţei supreme, probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, ele urmând
a fi apreciate de instanţa de judecată în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că instanţa are
posibilitatea să reţină numai o parte a probelor ca fiind expresia realităţii, dar trebuie să
motiveze înlăturarea celorlalte. Sin1pla retractare sau modificare de către inculpaţi sau
martori a unor declaraţii nu poate însă duce la înlăturarea, în mod automat şi nemotivat, a
declaraţiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează şi cu alte probe ale dosarului3 .
De asemenea, mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal,
legea nefăcând nicio distincţie cu referire la forţa lor probantă, în rapot1 cu împrejurarea
dacă ele au fost administrate în cursul urmăririi penale ori al cercetării judecătoreşti.
Neexistând niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile
succesive ale inculpatului sau ale martorilor, instanţa poate considera, atunci când
declaraţiile lor sunt contradictorii, că numai una dintre ele este expresia adevărului, având
obligaţia de a le înlătura motivate pe celelalte. Într-o astfel de ipoteză, instanţa de judecată
va reţine că sunt expresia adevămlui acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză4 .
De la principiul liberei aprecieri a probelor, legiuitorul a prevăzut şi o derogare.
Astfel, potrivit art. I 03 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, hotărârea de
condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se
poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor
ori ale martorilor protejaţi; per a contraria, celelalte mijloace de probă prin care au fost
obţinute probe directe pot conduce autonom, într-o modalitate determinantă, la pronunţarea
uneia dintre solutiile mentionate mai sus.
În confor�itate cu prevederile a11. I 03 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală,
în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.
În cazul în care soluţia pronunţată este cea de condamnare, în urma parcurgerii
procesului de apreciere a probelor, instanţa trebuie să ajungă la convingerea existenţei
vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă; astfel, instanţa de judecată va putea dispune
soluţia condamnării numai în circumstanţele înlăturării principiului in dubio pro reo.
1 Gr. Theodorn, L. Moldovan, op. cit., p. 125.
3 Î.C.C.J., s. pen„ dec. nr. 4835/2004, www.legalis.ro.
4 C.S.J., s. pen „ dec. nr. 1634/28.04.1999, www.legalis.ro.
Secfiunea a II-a
Mijloacele de probă şi procedeele probatorii
I. Noţiunea, cadrul legal şi importanţa mijloacelor de probă şi a

procedeelor probatorii în procesul penal
În vederea realizării rolului de a furniza informaţiile necesare rezolvării cauzei

penale, probele trebuie aduse la cunoştinţa organelor judiciare, deci trebuie administrate.
Instrumentul prevăzut de lege prin care proba este administrată în procesul penal este
mijlocul de probă1 .
Din cuprinsul prevederilor art. 97 alin. (2) din noul Cod de procedură penală reiese
că, în cadrul procesului penal, proba se obţine prin anumite mijloace prin care se constată
elementele de fapt ce pot servi ca probă, iar în literatura juridică acestea sunt definite ca
mijloace legale prin care se administrează probele2 sau mijloace legale folosite pentru
dovedirea unui fapt3 .
Potrivit noului Cod de procedură penală, proba se obţine în procesul penal prin
următoarele mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoariei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale păriii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii,
mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Astfel, probele nu mai sunt enumerate strict şi limitativ4 de noua reglementare
procesual penală, ci numai exemplificativ5, organele judiciare penale având posibilitatea de
a administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate în cuprinsul prevederilor
art. 97 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, nu sunt interzise de lege.
Libertatea probelor instituită de art. 97 aiin. (2) din noul Cod de procedură penală nu
este o libertate absolută, ci subordonată principiului legalităţii6; teoria probelor aduce,
astfel, în acelaşi cadru atât libertatea acestora, cât şi legalitatea.

2 N. Volonciu, Drept procesual penal. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. p. 169.
3 M. Costin. I. Leş, M. Minea, D. Radu. Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
4 Art. 64 din Codul de procedură penală anterior cuprindea o enumerare limitativă a mijloacelor de
probă: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii res
ponsabile civiJmente, declaraţiile martorilor. înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile. mijloacele
materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
5 Astfel, legiuitorul a revenit la modelul reglementat prin Codul de procedură penală din 1936, caracte
rizat prin enumerarea exemplificativă a mijloacelor de probă (potrivit art. 13 I din acest cod..,proba în materie
penală se face prin procese-verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, precum şi prin orice alte mijloace
neoprite de lege"), proba putându-se obţine prin orice căi, cu condiţia ca acestea să nu fie interzise de lege (în
această categorie poate fi înglobat, de pildă, raportul realizat ca urmare a destăşurării unei activităţi de detectare
a comportamentului simulat).
Accentuând importanţa modului de administrare a probelor în cadml procesului
penal, noul Cod de procedură penală (art. l O I şi 102) prevede că mijloacele de probă
obţinute prin încălcarea principiului loialităţii şi a principiului legalităţii nu pot fi folosite în
procesul penal.
Funcţionalitatea mijloacelor de probă, rolul acestora în relevarea elementelor faptice
care pot conduce la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, justifică considerarea insti
tuţiei mijloacelor de probă ca fiind una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului
procesual penal.
Cu caracter de noutate, art. 97 alin. (3) din actualul Cod de procedură penală
defineşte procedeul probator ca fiind modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă
(de exemplu, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, confruntarea, ascultarea
părţilor etc.).
Între probe, mijloace de probă şi procedee probatorii există o strânsă legătură. În
acest sens, ascultarea suspectului reprezintă procedeul probatoriu prin care se obţine
mijlocul de probă reprezentat de declaraţia suspectului, prin care se determină faptele sau
împrejurările ce privesc săvârşirea faptei penale care reprezintă probe în cauza penală.
2. Declaraţiile părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali
2.1. Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului

2. I. I. Noţiune şi importanţă
Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului reprezintă un drept al acestuia, iar nu o
obligaţie (nenzo tenetur edere contra se), suspectul sau inculpatul putând invoca dreptul la
tăcere.
Dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării constituie o garanţie a
echitabilităţii procedurii de care se bucură persoana căreia i se impută comiterea unei
infracţiuni atât în cazul procedurilor care se derulează în faţa organelor de poliţie sau a
procurorului, cât şi a procedurilor din faţa instanţei de judecată'. Faţă de caracterul autonom
al noţiunii de „acuzaţie în materie penală", deţine acest drept şi martorul, în măsura în care
prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina2 .
Acest mijloc de probă prezintă o dublă funcţionalitate3 în proces: pe de o parte,
furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă pmte, reprezintă prima
modalitate prin intermediul căreia cel care va fi tras la răspundere penală îşi exercită dreptul
său de apărare.
În prima fază procesuală, suspectul este audiat4 la începutul urmăririi penale (at1. 307
din noua reglementare), cu prilejul dispunerii măsurii reţinerii [art. 209 alin. (5) din noua
reglementare], precum şi ori de câte ori organul de urmărire penală consideră necesar
pentru lămurirea cauzei.
1 A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 17 octombrie 2006, în cauza Gocmen c. Turciei, parag. 71.
2 A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 20 octombrie 1997, în cauza Servesc. Franţei, parag. 42-47.
3 I. Neagu, M. Damschin. op. cit., p. 441.
4 Nu există diferente procedurale între cele două activităţi probatorii, audierea şi ascultarea, ambele
privind relatarea liberă a aspectelor faptice pe care suspectul sau inculpatul le învederează organelor judiciare,
precum şi formularea de întrebări de către organele judiciare ori de către părţile sau subiecţii procesuali prin
cipali prezenţi la audiere, în cursul fazei judecăţii.
Tot astfel, inculpatul este audiat cu ocazia punerii în mişcare a acţiunii penale
(art. 309 din noua reglementare), a luării măsurii arestării preventive (art. 225 din noul Cod
de procedură penală), în cazul revocării sau înlocuirii măsurii arestării preventive cu o altă
măsură preventivă (art. 242 din noul Cod de procedură penală) etc.
În toate cazurile în care audierea suspectului sau inculpatului are caracter obligatoriu
în cursul urmăririi penale, activitatea probatorie urmează să se deruleze numai în condiţiile
în care poate fi asigurată prezenţa suspectului sau inculpatului. Dacă suspectul sau
inculpatul este dispărut, se sustrage ori când din cauza stării sănătăţii sau din cauză de forţă
majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta, audierea sa nu va avea loc, măsura
procesuală urmând a fi dispusă în lipsa îndeplinirii obligaţiei ascultării.
În cursul fazei judecăţii, audierea inculpatului marchează începuh1l cercetării
judecătoreşti; potrivit art 378 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, acesta poate fi
reascultat ori de câte ori este necesar 1.
Nesocotirea prevederilor legale referitoare la audierea suspectului sau inculpatului
atrage sancţiunea nulităţii, întrucât prin aceasta este încălcat dreptul său la apărare.
2. 1 .2. Procedura de obfinere a declarafiilor suspectului sau inculpatului şi

valoarea probantă a acestora
Procedura de obţinere a declaraţiilor suspectului sau inculpatului cuprinde un set de
reguli de ordin procesual şi de ordin tactic.
Regulile de tactică2 a ascultării suspech1lui sau inculpatului sunt studiate în materia
criminalisticii3 sau a psihologiei judiciare; regulile de ordin procesual se divid în reguli
generale, comune organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. şi în reguli specifice
pentru fiecare organ judiciar în parte.
Procedura obţinerii declaraţiei suspectului sau inculpatului are loc pe parcursul a trei
etape4: a) stabilirea situaţiei personale a persoanei audiate; b) comw1icarea drepturilor şi
obligaţiilor; c) procedura de ascultare propriu-zisă.
a) Stabilirea situaţiei personale a suspectului sau inculpatului
Potrivit art. I 07 alin. ( l) din noul Cod de procedură penală. la începutul primei
audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia. locul de
muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie
comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară
un alt proces penal5, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege
1 Inculpatul nu este audiat dacă nu se prezintă, deşi a fost legal citat: în această ipoteza în măsura în care
instanţa apreciază că este necesară prezenţa inculpatului în scopul audierii, poate lua măsuri pentru prezentarea
acestuia, amânând judecata. potrivit art. 353 alin. (4) din noul Cod de procedură penală.
2 Între regulile de tactică a audierii suspectului sau inculpatului este cuprinsă şi aceea a creării unei
atmosfere favorabile stabilirii contactului psihologic cu persoana audiată: a se vedea, în acest sens: M. Bădilă.
Cunoaşterea inculpatului in vederea ascultării in instanţă, în R.D.P. nr. 4/2000.
3 E. Stancu, Criminalistică. Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, pp. 92-109.
4 I. Neagu. M. Damaschin. op. cit., p. 444.
5 Faţă de reglementarea procesual penală anterioară. noul Cod de procedură penală prevede că între
întrebările prealabile care i se adresează suspectului sau inculpatului să fie şi cele privitoare la adresa la care
doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, precum şi dacă împotriva sa se derulează un alt proces penal, nu
doar existenţa/inexistenţa antecedentelor penale.
limba română ori nu se poate exprima, precum ş1 cu privire la orice alte date pentru
stabilirea situaţiei sale personale.
Conform art. 107 alin. (2) din noua reglementare, aceste întrebări se pot repeta, cu
prilejul unor audieri ulterioare, numai dacă organul judiciar apreciază că este necesar.
b) Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
Potrivit art. 108 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, organul judiciar
comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat; această obligaţie a
organelor judiciare decurge, de asemenea, şi din prevederile ai1. 10 alin. (3), art. 307 şi
art. 309 alin. (2) din noua reglementare procesual penală.
Totodată, suspectului i se comunică fapta penală pentrn care a fost începută
urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia; inculpatului i se comunică fapta prevăzută
de legea penală şi încadrarea juridică a acesteia pentru care s-a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale.
În conformitate cu prevederile art. i 08 alin. (2) din noul Cod de procedură penală,
suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă, anterior audierii, următoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă
va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
b) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea
juridică a acesteia;
c) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
d) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de
asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
e) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii;
f) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a
cauzei;
g) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română:
h) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
i) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
j) alte drepturi prevăzute de lege (de pildă, dreptul inculpatului de a fi informat de
către organul de urmărire penală cu privire la posibilitatea încheierii pe parcursul fazei de
urmărire penală a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei).
De asemenea, suspectului sau inculpatului i se învederează următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa,
iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
b) obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte
Sancţiunea care poate să intervină în cazul încălcării obligaţiei de încunoştinţare a
suspectului sau inculpatului cu privire la dreptul de a nu declara nimic este nulitatea
relativă, în condiţiile art. 282 din noul Cod de procedură penală. Cu toate acestea, în
împrejurările care conduc la concluzia că prin nerespectarea acestei obligaţii s-a cauzat o
vătămare drepturilor suspectului sau inculpatului care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desfiinţarea actului, declaraţia obţinută prin nesocotirea dreptului de a păstra tăcerea poate fi
exclusă din materialul probator, potrivit art. 102 alin. (2) din noul Cod de procedură penală.
c) Procedura de ascultare propriu-zisă
Ulterior parcurgerii primelor două etape, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare
tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată\
după care i se pot pune întrebări2.
Comparativ cu vechiul Cod de procedură penală, noua reglementare nu mai prevede
că ascultarea suspectului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză.
De asemenea, actualul Cod de procedură penală nu mai prevede în mod expres faptnl
că în cadrul urmăririi penale regula este că suspectul sau inculpatul este audiat separat de
ceilalţi suspecţi sau inculpaţi din cauza penală, fiind lăsată la aprecierea organului de
urmărire penală alegerea strategiei optime de audiere.
Potrivit art. 109 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, suspectul sau inculpatul
are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul
judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe
proprii.
După finalizarea relatării libere, organul judiciar poate adresa întrebări suspectului
sau inculpatului; în cursul urmăririi penale, cu titlu de regulă, întrebările se formulează de
către organul judiciar care desfăşoară audierea suspectului sau inculpatului.
De lege lata, întrebările pot fi puse şi de către persoana vătămată, partea civilă sau
partea responsabilă civilmente.
Potrivit art. 378 alin. (l) din noul Cod de procedură penală, pentru audierea care are
loc în faza de judecată, inculpatului i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către
procuror, de persoana vătămată, de paitea civilă, de partea responsabilă civilmente, de
ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere
se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă
apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
Astfel, se desprinde concluzia potrivit căreia audierea propriu-zisă a suspectului sau
inculpatului implică două diviziuni3 , respectiv: a) relatarea liberă; b) audierea prin adresarea
de întrebări la care suspectul sau inculpatul are posibilitatea să răspundă, în mod direct sau
după consultarea cu avocatul său. Art. 109 alin. (3) din noul Cod de procedură penală arată
în acest sens că în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la
tăcere cu pr;vire la oricare d;ntrefaptele ori împrejurările despre care este întrebat.
1
Această relatare liberă poate fi orală sau se poate materializa în conţinutul unei declaraţii olografe, în
cuprinsul căreia suspectul sau inculpatul arată propria sa versiune fată de învinuirea adusă.
2
Sub imperiul Codului de procedură penală anterior [art. 70 alin. (2)], înainte de luarea declaraţiei, învi
nuitului sau inculpatului i se punea în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce
în legătură cu aceasta; noul Cod de procedură penală a eliminat această reglementare întrucât darea unei decla
raţii constituie un drept al suspectului sau inculpatului, pe care acesta îl poate exercita sau nu, or. în condiţiile
menţionate, procedura de a-l informa în legătură cu obligaţia de a declara tot ce ştie cu privire la faptă şi la
învinuirea adusă se afla în contradicţie cu dreptul la tăcere.
4
Astfel, în cursul ascultării, dreptul la tăcere poate fi exercitat total sau parţial, prin refuzul suspectului
sau inculpatului de a răspunde anumitor întrebări; în ambele ipoteze, refuzul de a da declaraţii sau, după caz, de a
răspunde la unele întrebări se consemnează în cuprinsul unui proces-verbal.
Potrivit art. 11 O alin. (1) din noua reglementare, declaraţiile suspectului sau
inculpatului se consemnează în scris 1• În declaraţie se consemnează întrebările adresate pe
parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a fonnulat, şi se menţionează de fiecare dată
ora începerii şi ora încheierii ascultării.
Suspectul sau inculpatul are posibilitatea de a verifica dacă cele relatate de el au fost
consemnate în mod corespunzător în declaraţia scrisă. Astfel, suspectul sau inculpatul
citeşte personal declaraţia consemnată de către organul judiciar ori, în măsura în care se
impune, i se citeşte conţinutul acesteia; dacă suspectul sau inculpatul este de acord cu
conţinutul declaraţiei, o semnează2.
În măsura în care suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori
precizări, acestea vor fi indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului
sau inculpatului.
De asemenea, declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a
procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori
de preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului,
al persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost
prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret.
Cu caracter de noutate, art. 110 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, în cursul
urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice
audio sau audiovideo3 . Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se
consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului
pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. În cursul judecăţii, desfăşurarea şedinţei de
judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio, potrivit art. 369 alin. (1) din noul Cod
În cazul în care, în cursul ascultării, suspectul sau inculpatul prezintă semne vizibile
de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică sau
psihică de a lua parte la audiere, organul judiciar dispune întreruperea audierii şi, dacă este
cazul, ia măsuri pentru ca suspectul sau inculpatul să fie consultat de un medic.
În cazuri excepţionale, suspectul sau inculpatul aflat în stare de detenţie poate fi
ascultat la locul de deţinere4, prin videoconferinţă, în măsura în care organul judiciar
apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei derulări a procesului penal ori drepturilor şi
intereselor părţilor.
Legea procesual penală nu acordă o valoare probantă superioară acestui mijloc de
probă, indiferent de conţinutul5 declaraţiei suspectului sau inculpatului, fiind aplicabil,
astfel, principiul Uberei aprecieri a probelor prevăzut de art. 103 alin. (1) din noul Cod de
procedură penală; astfel, aceste declaraţii vor servi la aflarea adevărului numai în măsura în
care sunt evaluate toate probele administrate în cauza penală.
1 Observăm caracterul pleonastic al fonnulării se consemnează în scris.

2 Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest
lucru în declaraţia scrisă.
3 Înregistrarea audio-video a declaraţiilor suspectului sau inculpatului în cadrul urmăririi penale repre
zintă o garanţie importantă împotriva supunerii la rele-tratamente pe perioada ascultării.
4 În prezenţa avocatului suspectului sau inculpatului la locul de deţinere.
5 În legislaţia procesual penală modernă, declaraţia suspectului sau inculpatului nu mai este considerată
,,regina probelor" (regina probationum), astfel cum aceasta era apreciată în sistemul probelor fonnale.
Deşi potrivit noului Cod de procedură penală nu mai este reglementată necesitatea
coroborării declaraţiei suspectului sau inculpatului cu fapte sau împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauza penală 1, totuşi, aceste declaraţii, fiind evaluate în
contextul analizei ansamblului probator privit în integralitatea sa, trebuie să fie concordante
cu celelalte probe administrate2 .
Declaraţia suspectului sau inculpatului este divizibilă, putând fi acceptată în tot sau în
parte, după modul în care se coroborează cu celelalte probe administrate şi retractabilă3
(suspectul sau inculpatul putând să revină ulterior şi să retracteze, în tot sau în parte, o
declaraţie dată4).
Potrivit instanţei supreme, retractarea totală sau parţială ori modificarea unor
declaraţii succesive date de inculpat nu este de natură, prin ea însăşi, să înlăture declaraţia
retractată cât timp acesta nu dovedeşte că declaraţia a fost dată în condiţii nelegale5 .
2.2. Declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii

responsabile civilmente
2.2.1. Nofiune şi importanţă
Însemnătatea pe care legiuitorul o acordă acestor mijloace de probă este confomată
prin înscrierea lor în rândul celorlalte mijloace de probă.
Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi ascultate în
cadrul procesului penal în scopul administrării unor probe necesare soluţionării cauzei
penale, fiind persoane care au informaţii în legătură cu săvârşirea infracţiunii şi cu privire la
tâptuitor.
Astfel, prevederile procesual penale care disciplinează faza de urmărire penală şi cea
de judecată reglementează posibilitatea ascultării persoanei vătămate, a părţii civile şi a
părţii responsabile civilmente atât în cadrul primei faze procesuale, cât şi în cursul cercetării
judecătoreşti.
2.2.2. Procedura de obfinere a declarafiilor persoanei vătămate, a părfii

civile şi a părfii responsabile civilmente şi valoarea probantă a
acestora
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente implică
parcurgerea următoarelor trei etape: a) stabilirea situaţiei personale a persoanei ascultate;
b) comunicarea drepturilor şi obligaţiilor; c) procedura de audiere propriu-zisei'.
1 Potrivit art. 69 din Codul de procedură penală anterior. declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului date
în cursul procesului penal puteau servi la aflarea adevărului numai dacă se coroborau cu fapte sau împrejurări ce
rezultau din ansamblul probelor existente în cauzii.
2 I. Neagu. M. Damaschin. op. cit., p. 451.
3 Retractarea nu se acceptă în orice condiţii: astfel, s-a arătat că se poate da eficienţă posibilităţii de a
retracta declaraţiile anterioare numai în împrejurările unei temeinice justificări prin fapte şi circumstanţe convin
gătoare că exprimă realitatea (Î.C.C.L s. pen., dec. nr. 392/2005). în I. Neagu, Tratat de procedură penală.
Partea generală, ed. a III-a, revăzută şi adăugită. Ed. Universul Juridic.Bucureşti.2013, p. 466.
4 În ipoteza declaraţiilor contradictorii.organele judiciare penale vor putea să reţină la stabilirea situaţiei
faptice acea declaraţie a suspectului sau inculpatului care se coroborează cu ansamblul probelor administrate în
cauză.
5 '
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4220/2005. www.legalis.ro.
6 Ascultarea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente are loc, în principiu,
după reguli comune; prin excepţie, în cazul persoanei vătămate au fost prevăzute drepturi suplimentare.
La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări persoanei vătămate,
părţii civile sau părţii responsabile civilmente cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea
civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa
unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură,
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită
un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate
exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
Conform actualului Cod de procedură penală, persoanei vătămate i se aduce la
cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de
libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie
informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod.
Potrivit art. 111 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, persoanei vătămate i se
aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de
a i se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege 1 ;
concluzii. în condiţiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare2 ;
f) obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă3 .
Părţii civile şi părţii responsabile civilmente li se vor comunica, potrivit art. 112
alin. (2) din noul Cod de procedură penală, următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi asistate de avocat iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de
a li se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
concluzii în legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege.
Ulterior stabilirii situaţiei personale şi aducerii la îndeplinire a drepturilor şi
obligaţiilor, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente este lăsată
să declare tot ceea ce doreşte cu privire la obiectul cauzei penale, având dreptul de a se
consulta cu avocatul; organul judiciar poate permite persoanei audiate să utilizeze însemnări
şi notiţe proprii, când apreciază necesar.
În mod similar ascultării suspectului sau inculpatului, în cadrul um1ăririi penale
întrebările se adresează de către organul judiciar şi către de suspect ori părţile în proces,
prin intermediul avocaţilor care participă la audiere.
1 Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator,
în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni în care,
conform legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea înlătură răspunderea penală.
2 Lipsa nejustificată a persoanei vătămate să dea declaraţii sau părăsirea, fără permisiunea ori rară un motiv
întemeiat. a locului unde urmează a fi audiată se sancţionează cu amenda judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.
3 Încălcarea de către persoana vătămată a obligaţiei de a comunica orice schimbare de adresă nu este
supusă aplicării vreunei sancţiuni, spre deosebire de cazul suspectului, inculpatului sau martorului (în situaţia
acestora fiind prevăzută sancţiunea amenzii judiciare).
Potrivit at1. 380 alin. (2) din noua reglementare, în cursul judecăţii, persoanelor
menţionate li se pot adresa, în mod nemijlocit, întrebări de către procuror, inculpat, avocatul
inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii
acestora; de asemenea, preşedintele şi ceilalţi membri ai completului de judecată pot adresa
întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei penale.
Potrivit legii, declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile
civilmente se consemnează conform aceleiaşi proceduri ca şi declaraţiile suspectului sau
inculpatului.
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile sau a părţii responsabile civilmente se
poate întrerupe de către organul judiciar în cazul în care persoana indicată prezintă semne
vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică
ori psihică de a participa la audiere, urmând a fi luate măsuri în vederea asigurării unui
consult medical.
În mod similar suspectului sau inculpatului, persoana vătămată, partea civilă sau
partea responsabilă civilmente care este deţinută poate fi ascultată prin videoconferinţă, la
locul de deţinere.
Potrivit art. 113 din noul Cod de procedură penală, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori
pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul de urmărire penală poate dispune
faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă măsurile de protecţie prevăzute la art. 125
- 130 din noua reglementare procesual penală, care se aplică în mod corespunzător.
Procurorul sau instanţa de judecată poate dispune faţă de persoana vătămată sau faţă
de pai1ea civilă măsurile de protecţie arătate la art. 125-130 din noul Cod de procedură
penală în următoarele cazuri:
- când există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea,
bunurile sau activitatea profesională a persoanei vătămate sau a părţii civile ori a unui
membru de familie al acesteia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le
fumizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale;
- când persoana vătămată sau partea civilă este minoră ori a suferit o traumă ca
urmare a comiterii infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau
inculpatului;
- când măsurile sunt necesare pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii
persoanei vătămate sau a părţii civile.
Potrivit ai1. 111 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, în cursul urmăririi
penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau
audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când
persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă; tot astfel,
potrivit art. 112 alin. (I) din noua reglementare, audierea părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente se face potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1), (3) şi (4) din noul Cod de proce
dură penală, care se aplică în mod corespunzător.
Declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente sunt
supuse principiului liberei aprecieri a probelor, noua reglementare procesual penală
neprevăzând dispoziţii exprese din care să rezulte că acestea au o valoare probantă
condiţionată.
2.3. Declaraţiile martorului
2.3.1. Nofiune şi importantă
Martorul este persoana fizică 1 ce deţine cunoştinţe privind o împrejurare determi
nantă care vizează fapta penală comisă de către o altă persoană şi care poate să fie audiată
de organele judiciare penale într-o cauză.
Potrivit art. 114 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, poate fi audiată în
calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt
care constituie probă în cauza penală (cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali
principali).
Declaraţiile martorilor reprezintă relatările făcute în faţa organelor judiciare de către
persoanele ce deţin anumite cunoştinţe care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal.
După cum, pe bună dreptate, se arată în literatura juridică, proba cu martori constituie
regula în procesul penal şi excepţia în procesul civit2 .
Existenţa unei condamnări anterioare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă nu reprezintă o incompatibilitate pentru persoana respectivă să fie martor
într-un alt proces penal.
Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de me
diator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu
referire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a
dobândi această calitate.
Potrivit art. 114 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, pot fi audiate în calitate
de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale de constatare a săvârşirii de
infracţiuni.
De asemenea, denunţătorul poate fi ascultat în calitate de martor în cadrul procesului
penal, având cunoştinţă, direct sau indirect, cu privire la săvârşirea faptei penale
Faptul că declaraţiile unor martori cuprind inadvertenţe se explică prin aceea că
nivelul de percepţie al aceluiaşi eveniment de către mai multe persoane este diferit, că cele
relatate provin de la martori indirecţi, care au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de cele
întâmplate3 .
Martorul are dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare, în
ipoteza în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina.
2.3.2. Persoanele care nu pot fi audiate ca martor

În conformitate cu prevederile procesual penale în vigoare, nu pot fi ascultate ca
martor în cadrul procesului penal4:
1 Persoana juridică nu poate avea calitatea de martor în cadrul procesului penal.

2 I. Stoenescu. S. Zilberstein, op. cit., pp. 361-368.
3 , .
l.C.C.J.• s. pen., dec. nr. 1707/2005, www.legahs.ro.
4 Nu sunt avute în vedere persoane care nu pot avea calitatea de martor în nicio cauză penală, ci persoane
care, în unele cauze penale concrete şi în privinţa anumitor fapte sau împrejurări, nu pot fi chemate ca martor ori
persoane care în anumite cauze nu pot fi ascultate doar cu referire la unele fapte sau împrejurări.
a) părţile şi subiecţii procesuali principali;
Aceste persoane nu pot fi ascultate în calitate de martori întrucât sunt interesate în
mod direct de soluţia care se pronunţă în cauza penală 1, neputând cumula şi calitatea de
martor, fiindcă nimeni nu poate depune ca martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus
in re sua/.
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală
pentm care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la
procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază
necesar, o va putea audia în calitate de martor, potrivit art. 81 alin. (2) din noul Cod de
procedură penală; neputându-se pune problema existenţei interesului procesual cu privire la
persoana vătămată, există posibilitatea ascultării acesteia în calitate de martor.
b) persoana incapabilă să relateze în mod conştient fapte sau Împrejurări de
fapt conforme cu realitatea;
Persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capa
citatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana
este capabilă să relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea,
Au aplicabilitate aceste dispoziţii, de pildă, în ipoteza în care persoana se află în stare
de alienaţie sau debilitate mintală, neavând capacitatea de a relata faptele sau împrejurările
de fapt care prezintă interes pentru rezolvarea cauzei penale.
Pentru a stabili cu referire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judi
ciar dispune, din oficiu sau la cerere, orice examinare necesară prin mijloacele prevăzute de
lege (de pildă, expertiză medico-legală psihiatrică, expertiză toxicologică etc.).
c) persoanele care au obligaţia păstrării secretului ori a confidenţialităţii.
În această categorie sunt cuprinse persoanele care, în exerciţiul atribuţiilor lor de
serviciu sau confesionale, deţin anumite secrete care, în ipoteza în care ar fi divulgate, ar
putea aduce prejudicii materiale sau morale unor persoane fizice sau juridice ori anumitor
reguli de bază în temeiul cărora se organizează şi desfăşoară unele profesii3 .
În acest sens, nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al
căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare, potrivit art. 116
alin. (3) din noul Cod de procedură penală.
Aceste fapte sau împrejurări pot să facă obiectul declaraţiei martorului în măsura în
care autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi dă acordul în sensul acesta ori
atunci când există o altă cauză de natură legală de eliminare a obligaţiei păstrării secretului
sau confidenţialităţii.
Astfel, starea de incapacitate a persoanei de a căpăta calitatea de martor implică
întrunirea cumulativă a următoarelor două condiţii: să se constate faptul că informaţia
determinantă pentru rezolvarea cauzei penale a fost obţinută în exercitarea unei profesii sau
funcţii care implică obligaţia păstrării secretului sau a confidenţialităţii; secretul sau
confidenţialitatea să fie opozabile organelor judiciare, potrivit legii4.

2 Potrivit art. 82 din Codul de procedură penală anterior, nu putea fi ascultată ca martor în cadrul
procesului penal partea vătămată sau partea civilă, neexistând dispoziţii aplicabile învinuitului, inculpatului sau
părţii responsabile civilmente.
4 În măsura în care exercitarea unei profesii implică păstrarea secretului profesional care, însă, nu este
opozabil organelor judiciare, persoana respectivă poate fi ascultată în calitate de martor.
În ipoteza obligaţiei păstrării secretului profesional sunt incluse toate persoanele care,
în exercitarea unei profesii sau a unei funcţii, ajung în posesia anumitor informaţii care nu
pot fi relatate organelor judiciare, fiind grevate de obligaţia păstrării secretului, în oricare
dintre formele sale (secret de stat1 sau secret de serviciti2).
Cu privire la obligaţia păstrării confidenţialităţii şi efectele sale în procesul penal,
legiuitoml a vizat ipotezele în care anumite persoane ajung să deţină unele informaţii care
nu pot fi relatate organelor judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate în materia
informaţiilor secret de stat sau secret de serviciu. Sunt cuprinse în această categorie
profesiile ori funcţiile care se caracterizează prin existenţa unei anumite confidenţialităţi,
garantată prin păstrarea secretului profesional, ce poate fi opusă organelor judiciare.
Învederăm, ca exemple de secret profesional opozabil organelor judiciare, secretul
profesional al avocatului3 şi secretul profesional al consilierului juridic4.
Pentru alte profesii caracterizate, de asemenea, prin confidenţialitate, sunt prevăzute
şi cauze legale de înlăturare a acesteia. De pildă, pot fi audiaţi în calitate de martori în
cadrul procesului penal detectivii particulari5, medicii6, notarii7, arhitecţii8 etc.
1 Prin secret de stat înţelegem informaţiile care vizează securitatea naţională, prin a căror divulgare se
pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării, potrivit art. 15 lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate.
2 Prin informaţii secrete de serviciu înţelegem informaţiile a căror divulgare este de natură să determine
prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat, potrivit art. 15 lit. e) din Legea nr. 182/2002 privind
protecţia informaţiilor clasificate.
3 Conform art. 11 din Legea nr. 51I1995 pentru organizarea şi exercitarea protesiei de avocat, avocatul
este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia
cazurilor expres prevăzute de lege; potrivit art. 35 alin. (I) din acelaşi act normativ, actele şi lucrările cu caracter
profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Potrivit art. 6 alin. (4) din Statutul
profesiei de avocat, relaţiile dintre avocat şi clienţii săi se bazează pe confidenţialitate. Secretul profesional este
de ordine publică; avocatul nu poate fi obligat în nicio circumstanţă şi de către nicio persoană să divulge secretul
profesional.
4 Conform art. 16 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic,
consilieml juridic este obligat să respecte secretul şi confidenţialitatea activităţii sale. în condiţiile legii; astfel.
potrivit art. 13 lit. c) din Statutul profesiei de consilier juridic, ,,actele şi lucrările cu caracter profesional aflate
asupra consiliemlui juridic sau la locul de exercitare a profesiei sunt inviolabile. ( ... ) Nu vor putea fi ascultate şi
înregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale consilierului juridic şi nici nu va putea
fi interceptată şi înregistrată corespondenţa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzute
de lege··.
5 Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, datele
şi infonnaţiile obţinute de detectivul particular faţă de care este instituit secretul profesional. pot fi comunicate, la
cerere. în condiţiile legii. numai instanţelor judecătoreşti şi Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea
adevărului în cauzele penale.
6 Conform art. 21 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, toate informaţiile privind starea
pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale
chiar şi după decesul acestuia; tot astfel, conform art. 22 din acelaşi act normativ, informaţiile cu caracter confi
denţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în
mod expres.
7 Conform art. 70 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale. republicată, notarul
public şi personalul biroului notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele
despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, respectiv după încetarea
raporturilor de muncă, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie.
8 Conform art. 63 din Codul deontologic al profesiei de arhitect, este eliminată obligaţia confidenţialităţii
în ipotezele în care legea sau o instanţă judecătorească obligă arhitectul să dezvăluie aspecte privind secretul pro
fesional.
2.3.3. Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declara/ii În calitate de
martor
În cadrul procesului penal există anumite categorii de persoane care pot fi audiate în
calitate de martor doar dacă ele consimt la acest lucru.
Potrivit art. 117 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, au dreptul de a refuza să
fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţh în linie directă, precum şi fraţi; şi surorile
suspectului sau inculpatului (nu şi alte persoane care ar putea fi calificate că au o viaţă de
familie cu suspectul sau inculpatul: concubinii, afinii, persoanele logodite potrivit Codului
civil etc.);
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
De asemenea, jurnaliştii deţin dreptul de a refuza să dea declaraţii, în măsura în care,
prin audierea lor se urmăreşte divulgarea surselor de informare 1•
Potrivit legii, soţul, fostul soţ sau ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum
şi fraţii şi surorile unui suspect sau inculpat sunt scutiţi de obligaţia de a depune mărturie şi
împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în măsura în care declaraţia acestora nu se poate
limita numai la aceştia din urmă.
Prin reglementările privitoare la persoanele care au posibilitatea de a refuza să dea
declaraţii ca martor s-a avut în vedere ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul,
fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii sau surorile suspectului sau inculpatului le pot
avea faţă de acesta din urmă2 .
Spre deosebire de reglementarea procesual penală anterioară, copiii fraţilor şi
surorilor nu pot refuza să dea declaraţii.
Ulterior comunicării drepturilor şi obligaţiilor conform art. 120 din noul Cod de
procedură penală, organele judiciare penale comunică persoanelor prevăzute în art. 117
alin. (1) din noua reglementare dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor. În cazul în
care aceste persoane sunt de acord să dea declaraţii, sunt aplicabile prevederile referitoare la
dreptu�ile şi obligaţiile martorilor3 .
In ipoteza în care persoanele menţionate acceptă să dea declaraţii, organele judiciare
penale nu au posibilitatea de a reţine in abstracto existenţa unei suspiciuni de lipsă de
obiectivitate, credibilitatea acestora urmând a fi determinată ca urmare a evaluării
ansamblului probelor administrate.
2.3.4. Procedura obfinerii declarafiilor martorului şi valoarea probantă a

acestora
Procedura obţinerii declaraţiilor martorilor parcurge mai multe etape4: stabilirea
situaţiei personale a martorului,· comunicarea drepturilor şi obligaţiilor,· depunerea jură
mântului sau a declaraţiei solemne; procedura de audiere propriu-zisă5•
1 A se vedea C.E.D.O., cauza Goodwin c. Marii Britanii, hotărârea din 27 martie 1996, parag. 45.
3 Astfel, persoanele cărora nu le incumbă obligaţia să depună ca martori, în cazul în care consimt să aibă
această calitate procesuală şi încalcă prevederile art. 273 din noul Cod penal, pot deveni subiecţi activi ai
infracţiunii de mărturie mincinoasă.
4 J. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 467-470.
5 Martorul poate fi audiat în cadrul urmăririi penale, de către organele de urmărire penală sau de către
judecătorul de drepturi şi libe1tăţi, în procedura audierii anticipate (atunci când există riscul ca martorul să nu
mai poată fi audiat în cursul judecăţii), precum şi în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.
a) stabilirea situaţiei personale a martorului;
Conform art. 119 alin. (]) raportat la art. l 07 din noua reglementare procesual
penală, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau
inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric
personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile,
profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la
care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă
împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu
vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice
alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale 1•
În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta poate fi stabilită prin orice
mijloc de probă.
Ulterior, martorului i se comunică obiectul cauzei şi apoi este întrebat dacă este
membru de familie sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al
celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu
aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii, potrivit
Ma1torului nu i se adresează întrebările privind persoana sa atunci când faţă de acesta
s-a dispus o măsură de protecţie a datelor de identitate.
b) comunicarea drepturilor şi obligaţiilor;
Potrivit art. 120 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, ulterior verificărilor şi
informărilor prealabile, martorului i se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a beneficia de restituirea
cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege;
b) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
c) obligaţia de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la
care este citat, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate
dispune împotriva sa sancţiunea amenzii judiciare;
d) obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea
pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Martorului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani la momentul ascultării nu i se
comunică această obligaţie, dar i se atrage atenţia să spună adevărul.
c) depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne;
Înainte de a fi audiat de organele de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi
libertăţi (în procedura audierii anticipate) sau de instanţa de judecată, martorul este întrebat
dacă înţelege să depună jurământ sau să facă o declaraţie solemnă.
Jurămânh1l constituie afirmaţia solemnă prin intermediul căreia martorul se
angajează să declare adevărul în faţa organelor judiciare, garantând sinceritatea acestuia.
În cazul în care martorul optează să depună jurământ, va rosti următoarea formulă:
Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu.'. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie de
1 Întrebările menţionate se repetă la ascultările ulterioare numai atunci când organul judiciar consideră
necesar.
credinţa religioasă a martorului. În timpul depunerii jurământului, cu excepţiile impuse de
credinţa religioasă, martorul ţine mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie1 •
În cazul în care martorul alege să facă o declaraţie solemnă, textul acesteia este
următorul: Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.
d) procedura de audiere propriu-zisă.
Potrivit art. 122 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, fiecare martor este audiat
separat şi fără prezenţa altor martori. Astfel, în cursul urmăririi penale, organul judiciar
competent stabileşte ascultarea martorilor în intervale de timp diferite; în cursul judecăţii. în
scopul audierii separate, art. 373 alin. (I) din noul Cod de procedură penală arată că,
preşedintele completului, după apelul martorilor, va solicita acestora să părăsească sala de
şedinţă, punându-le în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. După ce au fost
ascultaţi, martorii rămân în sală, la dispoziţia instanţei de judecată, până la epuizarea actelor
de cercetare judecătorească ce au loc în şedinţă.
Organul judiciar îi aduce la cunoştinţă martorului, înainte de a proceda la audierea
acestuia, obiectul cauzei şi îi arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea
cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu referire la acestea;
ascultarea martorului se poate extinde asupra tuturor împrejurărilor necesare în vederea
verificării credibilităţii sale.
Potrivit legii, audierea martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză; martorul nu poate prezenta sau citi o
declaraţie pe care a redactat-o anterior, însă are posibilitatea de a se folosi de însemnări
asupra amănuntelor greu de reţinut.
După ce persoana ascultată în calitate de martor a relatat ceea ce ştie cu privire la
cauza penală în care are loc audierea, i se pot adresa întrebări nemijlocit de către părţi,
subiecţii procesuali principali, procuror, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de
instanţa de judecată, cu privire la faptele şi împrejurările ce trebuie constatate în cauza
penală, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele
declarate.
Cu privire la faza de judecată, potrivit art. 3 81 alin. (2) şi (3) din noul Cod de
procedură penală, dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în
mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente. Dacă martorul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune
întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi.
Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martomlui ori de câte ori
consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opţiunile politice, ideologice sau
religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea
sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii
martorului, potrivit art. 122 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.
În ipoteza în care, în cursul audierii, martorul prezintă semne vizibile de oboseală
excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a
participa la audiere, organul judiciar va dispune întreruperea ascultării; dacă se impune,
organul judiciar va lua măsuri pentru ca martorul să fie consultat de un medic.
1 Apartenenţa martorului la o anumită religie sau, după caz, faptul că martorul nu are o confesiune se
reţine de către organul judiciar pe baza afirmaţiilor tăcute de martor.
Declaraţiile martorul�i se consemnează în scris, potrivit art. 123 alin. (1) din noul
Cod de procedură penală. In cuprinsul declaraţiei se consemnează întrebările adresate în
cadrul audierii, menţionându-se cine le-a formulat; tot astfel, se menţionează, de fiecare
dată, ora începerii şi ora încheierii audierii.
În măsura în care este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, martorul o semnează;
de asemenea, declaraţia scrisă se semnează şi de organul de urmărire penală care a procedat
la ascultarea martorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele
completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului/inculpatului, al persoanei
vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente. în ipoteza în care aceştia au fost
prezenţi şi de interpret, dacă declaraţia a fost luată printr-un interpret.
Potrivit art. 123 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în cursul urmăririi
penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo,
dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta
şi înregistrarea este posibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 124 din noul Cod de procedură penală, audierea martorului
minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a
persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi
educare.
Dacă persoanele arătate mai sus nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect,
inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză
ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are
loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină
de exerciţiu, stabilite de organul judiciar 1 .
Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau
instanţa dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog. Audierea martorului
minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia.
Martorii cu anumite dizabilităţi (orbi, surzi etc.) pot fi audiaţi prin intennediul unui
interpret în privinţa faptelor sau împrejurărilor de fapt pe care le-au perceput cu celelalte
simţuri.
Declaraţia martorului este divizibilă; astfel, aceasta poate fi acceptată în tot sau în
parte de organele judiciare. Declaraţia martorului nu este, însă, şi retractabilă; retractarea
declaraţiilor anterioare date în cauza penală poate antrena răspunderea penală a martorului
pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Declaraţiile martorilor sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor. Apre
cierea declaraţiilor martorilor se realizează prin raportare la numeroase elemente, cum sunt:
împrejurări privitoare la persoana martorului (raporturile cu cauza şi cu părţile din procesul
penal, starea morală a martorului etc.), modalitatea în care s-a petrecut perceperea faptelor
şi a împrejurărilor de fapt, sursa din care provine mărturia etc.
2.3.5. Protecfia martorilor

În vederea desfăşurării procesului penal în bune condiţii, precum şi pentru a proteja
interesele anumitor persoane care îşi aduc aportul la aflarea adevărului în cauzele penale,
1 Nerespectarea prevederilor legale referitoare la asigurarea prezenţei uneia dintre persoanele menţionate
mai sus la ascultarea martorului sub 14 ani determină nulitatea declaraţiei doar dacă, în acest fel, a fost adusă o
vătămare asupra drepturilor părţilor ori subiecţilor procesuali principali, care nu se poate înlătura alttel decât prin
excluderea probei astfel obţinute.
legiuitorul a reglementat dispoziţii speciale referitoare la ascultarea martorilor aflaţi în

situaţii speciale. Astfel, noul Cod de procedură penală vizează două categorii de martori,
respectiv: martorii ameninţaţi şi martorii vulnerabili1 .
Garantarea ocrotirii martorilor priveşte evitarea riscului ca aceste persoane să nu dea
declaraţii, precum şi a riscului ca aceştia să distorsioneze adevărul din cauza pericolului la
care ar putea fi expusă viaţa, integritatea corporală sau libertatea lor ori a rudelor apropiate
ale acestora2 .
2.3.5.1. Protecţia martorilor ameninţaţi

Conform art. 125 din noul Cod de procedură civilă, martorul ameninţat este cel în
privinţa căruia există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea,
bunurile sau activitatea profesională a sa ori a unui membru de familie3 al acestuia ar putea
fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le fumizează organelor judiciare sau a
declaraţiilor sale.
Legea procesual penală nu condiţionează acordarea acestui statut de o anumită
gravitate a infracţiuni ce face obiectul procesului penal, măsura putându-se lua indiferent de
pedeapsa prevăzută de legea penală pentru aceasta.
Potrivit art. 126 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, în cursul primei faze
procesuale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune, din
oficiu ori la solicitarea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual prin
cipal, aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri de protecţie:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe
temporare4 ;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia
în cursul deplasărilor;
c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va
semna declaraţia sa;
d) audierea martorului rară ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri
nu sunt suficiente.
Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de
protecţie menţionate mai sus prin ordonanţă motivată; acest act procesual se păstrează în
condiţii de confidenţialitate, potrivit art. 126 alin. (4) din noul Cod de procedură penală.
Potrivit art. 126 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, procurorul verifică, la
intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor
1 Aceste categorii procesuale se diferenţiază de martorii protejaţi prin prevederile Legii nr. 682/2002
privind protecţia martorilor; pentru detalii cu privire la programul de protecţie a martorilor, a se vedea:
Gh. Mateuţ, Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal. Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2003.
3 Potrivit art. 177 din noul Cod penal, prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii,
fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul:
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc. Dispoziţiile referitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică. în
caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
4 Măsura de protecţie se comunică autorităţilor statului care pot aduce la executare conţinutul măsurii.
de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora; dacă
starea de pericol continuă să existe, măsurile de protecţie dispuse de către procuror se
menţin în tot cursul procesului penal.
În ipoteza în care starea de pericol a apărut in cursul procedurii de cameră preli
minară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurornlui, dispune
aplicarea uneia sau a mai multora dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 127 din noul
În cursul fazei de judecată, acordarea statutului de martor ameninţat este dispusă de
instanţă din oficiu ori la solicitarea procurorului, a martorului, a părţilor sau a persoanei
vătămate.
Potrivit art. 128 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, propunerea formulată de
procuror cuprinde: numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată şi faţă
de care se doreşte dispunerea măsurii de protecţie, precum şi motivarea concretă a gravităţii
pericolului şi a necesităţii măsurii; dacă cererea de acordare a statutului de martor ameninţat
este făcută de martor, de părţi sau persoana vătămată, instanţa poate dispune ca procurorul
să efectueze de urgenţă verificări cu privire la temeinicia solicitării de protecţie.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a
formulat cererea; participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se pronunţă prin
încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac, potrivit art. 128 alin. (4), (5) şi (6) din
Potrivit legii, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat instanţa de judecată
dispune, prin aceeaşi încheiere, aplicarea uneia sau a mai multora dintre unnătoarele măsuri
de protecţie:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe tem
porare 1 ;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei mai1orului sau a membrilor de familie ai acestuia
c) nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata audierii martorului;
d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri
nu sunt suficiente;
e) protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care
acesta va depune mărturie.
În măsura în care protecţia martorului se impune şi ulterior rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti, se aplică prevederilor legii speciale.
Cu privire la ascultarea propriu-zisă a martorilor ameninţaţi, este aplicabilă procedura
prevăzută pentru audierea martorilor. În acest sens, organul judiciar procedează la stabilirea
situaţiei personale a martorului ameninţat şi la comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
acestuia; ulterior depunerii jurământului sau, după caz, a declaraţiei solemne, martorul
ameninţat este ascultat.
Ca regulă derogatorie de la procedura obişnuită, art. 129 alin. (I) din noua regle
mentare prevede că audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor
audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar.
1 Măsura de protecţie se comunică autorităţilor statului care pot aduce la executare conţinutul măsurii.
Declaraţia martorului protejat se înregistrează, în mod obligatoriu, prin mijloace

tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă. Suportul pe care a fost înregistrată
declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de
judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate.
Suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la
terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat
în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea, potrivit art. 129 alin. (7) din noul Cod de
procedură penală.
În cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori,
după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la
audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi
semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc speciaL în
condiţii de confidenţialitate; în cursul judecăţii, declaraţia se semnează şi de preşedintele
completului de judecată.
2.3.5.2. Protectia martorilor vulnerabili

Potrivit art. 130 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, procurorul sau, după caz,
instanţa poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil următoarelor categorii de
persoane:
a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca
urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b) martorului minor.
În cazul martorilor vulnerabili, legiuitorul reglementează posibilitatea dispunerii
anumitor măsuri de protecţie ce se nasc din faptul că declaraţia dată în prezenţa altor
persoane ori sub identitatea reală ar putea fi de natură să traumatizeze martoml sau să
potenţeze o traumă suferită prin perceperea faptei penale săvârşite 1 .
În cursul urmăririi penale, se acordă statutul de martor vulnerabil iar măsurile de
protecţie a martorilor vulnerabili se vor putea dispune de procuror prin ordonanţă mohvată
(nu de judecătorul de drepturi şi libertăţi), iar în cursul judecăţii de instanţa de judecată, din
oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părţilor sau a persoanei vătămate; ordonanţa
motivată se păstrează în condiţii de confidenţialitate.
În cursul fazei de urmărire penală, odată cu atribuirea acestui statut, procurorul poate
dispune, din oficiu sau la solicitarea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect
procesual principal, aplicarea uneia sau, după caz, a mai multora dintre unnătoarele măsuri
de protecţie:
a) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia
b) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Procedura prin care se dispune protecţia martorilor ameninţaţi este aplicabilă şi
martorilor vulnerabili.
Spre deosebire de consemnarea declaraţiei martorului ameninţat, declaraţia marto
rilor vulnerabili nu trebuie înregistrată, în mod obligatoriu, prin mijloace tehnice video şi
audio.
2.4. Procedee speciale utilizate pentru obfinerea declara/ii/or părfilor şi
altor subiecfi procesuali principali
2. 4.1. Confruntarea
În cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că între
declaraţiile date de anumite persoane ascultate în cauza penală apar nepotriviri, poate fi
folosit acest procedeu probatoriu complementar 1 .
Confruntarea este, aşadar, procedeul probatoriu ce constă în reascultarea simultană a
persoanelor audiate anterior în cauza penală, între ale căror declaraţii există contradicţii,
numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei2; la procedura confruntării pot
să participe toate persoanele care sunt audiate în cadrul procesului penal.
Confruntarea este definită ca un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de
precizare a poziţiilor suspecţilor sau inculpaţilor faţă de faptele care li se impută3 • Acest
procedeu probatoriu stimulează memoria persoanelor confruntate şi oferă posibilitatea
organelor judiciare de a surprinde reacţiile celor care au fost puşi faţă în faţă, reacţii ce pot
releva reaua-credinţă a celor confruntaţi4.
Potrivit art. 131 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, persoanele confruntate
sunt audiate numai cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date
anterior se contrazic, urmând să răspundă întrebărilor adresate de către cel care efectuează
confruntarea; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca
persoanele confruntate să îşi pună reciproc întrebări. Întrebările şi răspunsurile se con
semnează într-un proces-verbal.
Confruntarea poate fi înregistrată prin mijloace tehnice video şi audio în vederea
studierii comportamentului celor confruntaţi.
2.4.2. Folosirea interprefilor

Doctrina procesual penală 5 menţionează, alături de confruntare, în cadrul procedeelor
speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi a martorilor, şi folosirea interpreţilor.
Potrivit art. 105 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, ori de câte ori persoana
audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face
prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori
persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii; traducătorii autorizaţi sunt
incluşi în categoria interpreţilor.
Interpreţii pot fi folosiţi şi în situaţia în care anumite înscrisuri aflate în dosarnl
cauzei ori prezentate în instanţă sunt redactate într-o limbă străină.
În mod excepţiona16, în situaţia în care se in1pune luarea urgentă a unei măsuri
procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în

2 Astfel, pot fi confruntaţi suspecţii sau inculpaţii între ei, ori cu martorii sau persoanele vătămate, cu
părţile civile sau responsabile civilmente, persoanele vătămate sau părţile civile între ele sau cu martorii, martorii
între ei etc.
3 C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 594.
4 E. Stancu, op. cit., p. 124.
5 Gr. Theodoru. L. Moldovan, op. cit., pp. 137-139.
6 De pildă, în ipoteza constatării comiterii unei infracţiuni flagrante.
prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă
obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu parti
ciparea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această
situaţie comunicarea se poate face şi în scris.
3. Identificarea persoanelor şi a obiectelor

3. 1. Noţiune
Identificarea persoanelor şi a obiectelor este un procedeu probatoriu ce a dobândit
consacrare legală prin introducerea, în premieră, în noul Cod de procedură penală. Acest
procedeu probatoriu era utilizat şi anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură
penală, reprezentând o metodă de identificare proprie tacticii criminalistice 1.
Procedeul probatoriu analizat poate fi dispus de procuror ori de organele de cercetare
penală, în cursul fazei de unnărire penală, prin ordonanţă, ori de instanţă, în cursul fazei de
judecată, prin încheiere, în ipoteza în care identificarea unor persoane2 sau a unor obiecte3
este necesară pentru clarificarea împrejurărilor cauzei, potrivit art. 132 alin. (1) din noul
Deşi legea procesual penală nu prevede în mod expres, audierea prealabilă a
persoanei care face identificarea se consemnează într-un proces-verbal.
3.2. Identificarea persoanelor

În principal, identificarea persoanelor se efectuează prin recunoaşterea unei persoane
dintr-un grup constituit de organul judiciar (identificare in personam) sau prin
recunoaşterea după fotografii.
Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6
persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face iden
tificarea. Identificarea se desfăşoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate
să nu o vadă pe cea care le identifică.
Prin identificarea persoanelor se urmăreşte determinarea identităţii făptuitorului şi, în
cele mai multe dintre cazuri, a prezenţei acestuia la locul comiterii infracţiunii.
Desfăşurarea activităţii de identificare a persoanelor, precum şi declaraţiile persoanei
care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal; potrivit art. 134 alin. (5) din
noul Cod de procedură penală, acesta trebuie să cuprindă: ordonanţa sau încheierea prin
care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care
s-a încheiat activitatea, cu menţionarea oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele
persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, numele, prenumele şi adresa
persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale căror fotografii au fost
prezentate persoanei care face identificarea, numele şi prenumele persoanei identificate.
În cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire penală consideră
necesar, activitatea de identificare este înregistrată audiovideo. Înregistrarea identificării
este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de
probă.
1 E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a 4-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 491 şi 492.
2 De pildă, părţi, subiecţi procesuali principali sau alţi participanţi.
3 De pildă, bunuri rezultate din săvârşirea unor infracţiuni, corpuri delicte etc.
3.3. Identificarea obiectelor
Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură
cu săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care
face identificarea Ie-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi
prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele,
potrivit art. 13 5 alin. ( l) din noul Cod de procedură penală.
Desfăşurarea activităţii de identificare a obiectelor, precum şi declaraţiile persoanei
care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă
menţiuni cu privire la: ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a
fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a tem1inat activitatea, cu menţionarea
oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care
acestea participă, numele şi prenumele persoanei care face identificarea, descrierea amă
nunţită a obiectelor identificate.
În cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire consideră necesar,
activitatea de identificare şi declaraţia persoanei care face identificarea sunt înregistrate
audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a
acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă.
3.4. Pluralitatea de identificări

În cursul fazei de urmărire penală sau în cursul judecăţii există posibilitatea ca mai
multe persoane să fie chemate de către organele judiciare să identifice aceeaşi persoană sau
acelaşi obiect, ori ca aceeaşi persoană să participe la mai multe procedee probatorii de
identificare.
În ipoteza în care mai multe persoane au fost chemate să identifice aceeaşi persoană
sau acelaşi obiect, organele judiciare penale iau măsuri prin care să se evite comunicarea
între persoanele care au efectuat identificarea şi cele care urmează să o efectueze.
În cazul în care aceeaşi persoană va lua parte la mai multe proceduri de identificare a
anumitor persoane sau a anumitor obiecte, organele judiciare penale iau măsurile necesare
pentru ca persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au
participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul ce este supus identificării să fie
amplasat printre obiecte distincte de cele folosite anterior.
4. Metode speciale de supraveghere sau cercetare
4.1. Aspecte introductive

În Titlul IV al Părţii generale din noul Cod de procedură penală, Probele, mijloacele
de probă şi procedeele probatorii, a fost introdus Capitolul IV, denumit Metode speciale de
supraveghere sau cercetare. Potrivit art. 13 8 alin. (1) din noul Cod de procedură penală,
constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;

f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activităţi;
i) livrarea supravegheată;
j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori .furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii
speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de .furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publiculut1 .
Metodele speciale de supraveghere de Ia lit. a)-e) poartă denumirea de supraveghere
tehnică, potrivit art. 138 alin. (13) din noul Cod de procedură penală.
Prin intermediul procedeelor menţionate sunt obţinute mijloace de probă atât ca
urmare a anumitor activităţi de cercetare, de identificare a anumitor împrejurări necesare
rezolvării cauzei (de pildă, interceptarea comunicaţiilor), cât şi a anumitor activităţi de
supraveghere (de pildă, supravegherea video, audio sau prin fotografiere).
4.2. Supravegherea tehnică

4.2.1. No[iuni
Prin supraveghere tehnică se înţelege, potrivit art. 138 alin. (3) din noul Cod de
procedură penală, utilizarea în scopul obţinerii de probe a următoarelor metode speciale de
supraveghere sau cercetare: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
la distanţă; accesul la un sistem ieformatic; supravegherea audio, video sau prin foto
grafiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tran
zacţiile financiare ale unei persoane.
Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă constituie
interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate
prin telefon, sistem infonnatic sau prin orice alt mijloc de comunicare; înregistrarea
comunicărilor este o procedură subsecventă interceptării, cu privire Ia succesiunea lor în
timp, ce are ca premisă interceptarea2 •
Dacă se procedează la înregistrarea convorbirilor purtate în mod direct de către
anumite persoane (în spaţii publice sau private), procedeul probatoriu utilizat va fi
supravegherea video sau audio, iar nu interceptarea comunicaţiilor.
Accesul la un sistem ieformatic constituie infiltrarea în cadrul unui sistem informatic3
sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de Ia distanţă (cu ajutorul
anumitor programe specializate ori prin intermediul unei reţele) pentru a identifica probe.
Prin sistem ieformatic înţelegem orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură
prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
1 Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 440/2014 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispo
ziţiilor Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de fm:nizorii
-· de reţele publice de comu-
nicaţii electronice.
2 M. Udroiu, op. cit., p. 303. ,r.,,,
3 Sau într-o anumită parte a acestuia (de exemplu, accesarea e-mailului).

Faţă de accesul într-un sistem informatic, percheziţia informatică reprezintă un
procedeu probatoriu care constă în cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de
stocare a datelor informatice, în scopul descoperirii şi strângerii probelor necesare rezolvării
cauzei penale.
Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere înţelegem fotografierea persoa
nelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale
acestora; este irelevant dacă persoanele supravegheate se găsesc în spaţii publice sau
private 1 • Prin intermediul acestui procedeu probatoriu pot fi autorizate: activităţile de filaj,
monitorizarea şi înregistrarea conversaţiilor ambientale ce au loc în public sau în spaţii
private, înregistrarea imaginilor din spaţii publice sau private etc.
Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice înţelegem utilizarea anumitor
dispozitive care determină locul unde se găseşte persoana sau obiectul la care sunt ataşate2.
De asemenea, prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
înţelegem: operaţiunile prin intermediul cărora se asigură cunoaşterea conţinutului
tranzacţiilor financiare şi ale altor operaţiuni realizate sau care vor fi realizate prin inter
mediul unei instituţii de credit ori a altei entităţi financiare; obţinerea de la o instituţie de
credit sau, după caz, de la altă entitate financiară de înscrisuri sau infonnaţii ce se găsesc în
posesia acesteia privitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane3 .
4.2.2. Procedura de dispunere a supravegherii tehnice

Potrivit art. 139 alin. (I) şi (2) din noul Cod de procedură penală, pentru a se putea
dispune supravegherea tehnică trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) să fi fost începută urmărirea penală;
Nu se impune pentru dispunerea măsurii supravegherii tehnice ca procurorul să fi
dispus continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect.
b) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor
infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum
şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de
terorism, de spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instru
mente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate,
de evaziune fiscală, in cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţ;unilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, irifracţiunilor impotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de
comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de 5 ani sau mai mare;
În mod excepţional, procurorul, la solicitarea persoanei vătămate, poate cere
judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor
efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de
natura şi gravitatea infracţiunii ce formează obiectul procesului, potrivit art. 140 alin. (9)
din noul Cod de procedură penală.

2 De pildă, prin montarea pe autoturismul făptuitorului a unei balize care să determine, permanent, locul
unde se află acesta.
3 M. Udroiu, op. cit p. 305.
„
c) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor .fundamen
tale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează
a fi obţinute sau gravitatea infracţiuni/;
d) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea Iar ar presupune difi
cultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoa
nelor sau a unor bunuri de valoare.
Noul Cod de procedură penală instituie, astfel, principiul subsidiarităţii, accentuând
caracterul excepţional al ingerinţei în dreptul la viaţă privată, în scopul asigurării
echitabilităţii procedurii.
Supravegherea tehnică se dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de procedeul
probatoriu vizat, la solicitarea procurorului, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a formulat cererea2.
Potrivit art. 140 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cererea (referatul) se
formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ş1
trebuie să cuprindă:
- indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse;
- numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura,
dacă sunt cunoscute;
- indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura;
- indicarea faptei şi a încadrării juridice;
- încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate
pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite, în cazul măsurii
supravegherii video, audio sau prin fotografiere;
- motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii.
Conform art. 140 alin. (2) teza finală din noul Cod de procedură penală, procurorul
înaintează dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi; această dispoziţie trebuie coroborată
cu dispoziţiile art. 287 alin. (2) din noua reglementare, în conformitate cu care, în ipotezele
în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea propunerilor ori
cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de
grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau
propunerea formulată; organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în scopul
continuării urmăririi penale.
1 Art. 5 din Recomandarea (2005) 10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „tehnicile
speciale de investigare" în legătură cu infracţiuni grave, inclusiv acte de terorism prevede că, în scopul garantării
principiului proporţionalităţii, la momentul în care se dispune utilizarea „tehnicilor speciale", această utilizare
trebuie evaluată prin raportare la gravitatea infracţiunilor şi ţinând seama de caracterul intruziv al tehnicii
folosite.
2 Faţă de reglementarea procesual penală anterioară, actualul Cod de procedură penală reglementează
posibilitatea ca orice judecător din cadrul instanţei, atunci când îndeplineşte funcţia de judecător de drepturi şi
libertăţi, să se pronunţe cu privire la încuviinţarea supravegherii tehnice, iar nu numai preşedintele instanţei
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau al instanţei corespunzătoare în grad acesteia,
în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul sau, în lipsa preşedintelui,
judecătorul desemnat de acesta.
Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în
aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este
obligatorie, potrivit art. 140 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi
libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul
de supraveghere tehnică pe o durată de cel mult 30 de zile. Întocmirea minutei este
obligatorie'.
Potrivit art. 140 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, încheierea judecătorului
de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul;
d) indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare
ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a
elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a
oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;
h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private,
menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în
spaţii private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru
executarea măsurii supravegherii tehnice;
i) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a
supravegherii tehnice.
O nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri poate fi fonnulată numai dacă au
apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării
cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit art. 140 alin. (8) din
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor
de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac, potrivit art. 140 alin. (7) din noul
Ca excepţie, în anumite condiţii, procurorul are posibilitatea de a autoriza2 provizoriu
anumite măsuri de supraveghere tehnică. În acest sens, condiţiile care trebuie întrunite,
potrivit art. 141 alin. ( l ) din noua reglementare, sunt următoarele:
a) sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru dispunerea supravegherii tehnice de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică de la judecătorul
de drepturi şi libertăţi ar determina unul dintre următoarele efecte: întârzierea substanţială a
1 Astfel. acest înscris reprezintă o garanţie că la redactarea ulterioară a încheierii de dispunere a supra
vegherii tehnice nu se va omite, adăuga sau schimba ceva în executarea procedeului probatoriu.
2 În cazul judecătorului de drepturi şi libertăţi, art. 140 din noua reglementare prevede că acesta dispune
măsura supravegherii tehnice, în timp ce, în privinţa competenţei procurorului, art. 141 din noul Cod de
procedură penală arată că acesta autorizează măsura de supraveghere tehnică în cazuri urgente.
cercetărilor; pierderea, alterarea sau distrugerea probelor; punerea în pericol a siguranţei
persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora.
Ordonanţa procurorului de autorizare a măsurii de supraveghere tehnică trebuie să
cuprindă:
- denumirea parchetului;
- data, ora şi locul emiterii;
- numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat ordonanţa;
- indicarea măsurii concrete încuviinţate;
- perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
- numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare
ale acesteia, în măsura în care sunt cunoscute;
- indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a
elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a
oricăror date cunoscute în vederea identificării căii de comunicare sau a numărului de cont;
- semnătura procurorului, judecătorului şi ştampila unităţii de parchet.
Măsurile de supraveghere tehnică pot fi autorizate, potrivit art. 141 alin. (1) din noul
Cod de procedură penală, pentru o perioadă de maximum 48 de ore.
Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea
măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordo
nanţa, fn vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare
rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate' şi dosarul cauzei.
Primind dosarul cauzei şi procesul-verbal de redare rezumativă a activităţilor de
supraveghere tehnică efectuate, judecătorul de drepturi şi libertăţi:
- confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere,
pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în cazul în care constată întrunirea
condiţiilor prevăzute de lege pentru autorizarea provizorie a supravegherii tehnice;
- infirmă măsura dispusă de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în
temeiul acesteia2.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor
luate de procuror nu este supusă căilor de atac, potrivit art. 14 l alin. (8) din noul Cod de
procedură penală.
Conform art. 140 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, supravegherea tehnică
poate fi dispusă în cursul urmăririi penale pentru o perioadă de cel mult 30 de zile3 •
Mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru motive temeinic
justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea
motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege,
fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi
aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere
1 Sunt învederate, în mare parte, faptele şi împrejurările care prezintă relevanţă sub aspect probatoriu.
2 Procurorul procedează la distrugerea probelor astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest
sens.
3 Metoda probatorie a supravegherii tehnice nu se poate dispune în cursul judecăţii.
video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile, potrivit
Asupra cererii de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică, judecătorul de
drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere
care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expi
rarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, inforn1ând
de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.
Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să
fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei
ori de alte organe specializate ale statului.
Potrivit art. 142 alin. (2) din noul Cod de procedură penală_ procurorul sau, după caz,
persoana desemnată de acesta să procedeze la efectuarea supravegherii tehnice va beneficia
de colaborarea obligatorie a unora dintre următoarele persoane: furnizorii de reţele publice
de comunicaţii electronice; furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului sau orice tip de comunicare; furnizorii de servicii financiare. Aceste persoane
sunt obligate să respecte secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.
Supravegherea tehnică poate fi continuă (de exemplu, în ipoteza interceptării şi
înregistrării convorbirilor telefonice) sau secvenţială (de pildă, în cazul înregistrărilor audio
sau audiovideo realizate în mediul ambiental de organele de urmărire penală pentru
valorificarea momentelor operative) 1•
În măsura în care, după efectuarea activităţilor probatorii, se constată că datele obţinute
sunt utile rezolvării cauzei penale, procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un
proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate
rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau
contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care
conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă,
dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a
început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat.
La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine
rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se
păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia
instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine
activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa
instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau
completului învestit cu soluţionarea cauzei, potrivit art. 143 alin. (1) şi (2) din noul Cod de
procedură penală.
Dacă obiectul supravegherii tehnice a constat în interceptarea comunicaţiilor ori a
oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la un sistem informatic sau supraveghere
audiovideo, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală va întocmi un
proces-verbal în cuprinsul căruia sunt redate convorbirile, comunicările sau conversaţiile
interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie
la identificarea sau localizarea persoanelor; de asemenea, în procesul-verbal sunt men
ţionate mandatul emis, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor

infonnatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor care au efectuat comunicările,
dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.
Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea
română sunt transcrise în limba română, prin intennediul unui interpret, care are obligaţia
de a păstra confidenţialitatea.
În ipoteza în care se constată, în urma executării supravegherii tehnice, că datele
obţinute nu au valoare probatorie, acestea se arhivează la sediul parchetului, în locuri
speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Judecătorul sau, după caz, completul de judecată
poate solicita, din oficiu sau la solicitarea părţilor, datele sigilate dacă există noi probe din
care rezultă că totuşi o parte din acestea privesc fapte ce fom1ează obiectul cercetării; după
trecerea unui an de la soluţionarea definitivă a cauzei penale, acestea sunt distruse de către
procuror, fiind întocmit un proces-verbal în acest sens.
Potrivit art. 142 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, datele rezultate din
măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul
acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele care permit dispunerea supravegherii tehnice.
De asemenea, potrivit art. 139 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, raportul
dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate fonna obiectul supra
vegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni pentru care se poate dispune supravegherea tehnică.
Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere
tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără,
probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de
îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către
procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.
După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul infonnează, în scris, în
cel mult 1 O zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică
ce a fost luată în privinţa sa, potrivit art. 145 alin. (1) din noul Cod de procedură penală.
După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă,
la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supra
veghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea
convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din
activitatea de supraveghere tehnică; termenul de fonnulare a cererii este de 20 de zile de la
data comunicării informării scrise.
Cu titlu de excepţie, conform art. 145 alin. (4) din noua reglementare procesual
penală, procurorul poate dispune, în tennenul de 10 zile de la încetarea măsurii de supra
veghere tehnică, amânarea efectuării informării ori, după efectuarea informării, amânarea
prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a
proceselor-verbale de redare ca urmare a formulării unei solicitări de consultare a dosarului,
în măsura în care aceasta ar putea să conducă la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor
acestora;
c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
Amânarea prevăzută în art. 145 alin. (4) din noua reglementare procesual penală se
poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei,
Astfel, cel târziu înaintea dispunerii unei soluţii în cauza penală, procurorului îi
incumbă obligaţia de a informa persoana care a fost supravegheată tehnic şi de a-i pune
acesteia la dispoziţie, în vederea consultării, activităţile de supraveghere tehnică sau
procesele-verbale de redare a supravegherii tehnice.
În cazul în care urmărirea penală s-a finalizat printr-o soluţie de clasare, soluţie faţă
de care nu a fost formulată plângere sau, după caz, plângerea a fost respinsă, conservarea
suportului material sau a copiei certificate a acestuia se dispune de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea
confidenţi alităţii.
Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului
penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acesh1ia se conservă prin arhivare
odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii.
4.3. Reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale

Reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale constituie o metodă
specială de cercetare, preluată în mare parte din Codul de procedură penală anterior.
Obiectul acestei metode speciale de cercetare îl constituie scrisorile şi trimiterile
poştale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană
care este bănuită că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor,
suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia.
În vederea asigurării secreh1lui profesional, art. 147 alin. (2) din noul Cod de proce
dură penală prevede că este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei
sau a trimiterilor poştale trimise ori primite în rapo1turile dintre avocat şi suspectul,
inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia sihiaţiilor în care există
date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la
Organul judiciar competent să dispună reţinerea, predarea şi percheziţionarea
trimiterilor poştale este judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza penală în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în
grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procu
rorul care a întocmit propunerea.
De asemenea, cu caracter provizoriu, procurorul poate dispune reţinerea, predarea şi
percheziţionarea trimiterilor poştale, în condiţiile legii.
Organul judiciar competent dispune reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimi
terilor poştale în măsura în care constată că sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele
condiţii:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni 1;
1 Faţă de procedeele probatorii specifice supravegherii tehnice, probele pot fi obţinute prin intermediul
metodei analizate indiferent de infracţiunea care formează obiectul cauzei penale.
b) măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce
urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi
deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a
unor bunuri de valoare.
Cu privire la procedura emiterii mandatului de reţinere, predare ori percheziţionare a
trimiterilor poştale, durata procedeului, prelungirea duratei şi posibilitatea autorizării
provizorii a acestei metode de către procuror, au aplicabilitate prevederile comune existente
în materia supravegherii tehnice.
Potrivit legii, unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau
juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate să
reţină şi să predea procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face
referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.
Corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu au
legătură cu cauza se restituie destinatarului.
Potrivit art. 147 alin. (7) din noul Cod de procedură penală, după efectuarea activi
tăţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al
unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul informării,
persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi perche
ziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.
4.4. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a

colaboratorilor
Obţinerea probelor necesare rezolvării cauzei penale prin investigaţie acoperită sau
prin intermediul colaboratorilor constituie o procedură secretă cu privire la datele ce ar
putea determina identitatea reală a investigatorului sau colaboratorului 1.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare (de
exemplu, din cadrul Direcţiei de Operaţiuni Speciale sau a Direcţiei Generale Anticorupţie).
Cu caracter de noutate, noul Cod de procedură penală prevede că în cazul investigării
infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism pot fi folosiţi ca
investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară,
potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării siguranţei naţionale.
Pot fi colaboratori orice persoane care ajută organele judiciare penale în derularea
activităţilor investigative pentru descoperirea infracţiunilor (de exemplu, foşti consumatori
de droguri, martori-denunţători etc.)
Cu privire la organul judiciar competent, subliniem că procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală este singurul titular al autorizării folosirii investigatorilor
sub acoperire, din oficiu sau la solicitarea organului de cercetare penală.
Potrivit art. 148 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, autorizarea folosirii
investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infrac
ţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi
în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de anne, trafic de persoane, acte de
terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, şantaj, lipsire de
libertate, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme infonnatice sau mijloace de
comunicare electronică ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este
implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor
urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu
ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
Astfel, legiuitorul reglementează aceleaşi condiţii prevăzute şi pentru dispunerea
celorlalte metode speciale de cercetare; diferenţele vizează faptul că investigaţia acoperită
este posibilă şi pentru infracţiunile pentru care pedeapsa închisorii este de 7 ani sau mai
mare.
Procurorul dispune măsura analizată printr-o ordonanţă motivată, care, potrivit
art. 148 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, trebuie să aibă următorul conţinut:
a) denumirea parchetului şi data emiterii;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c) fapta celui care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi,
după caz, date referitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) date privitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical
şi măsurile preventive luate în cursul fazei de urmărire penală;
e) indicarea activităţilor pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le
desfăşoare;
f) perioada pentru care s-a autorizat măsura;
g) identitatea atribuită investigatorului sub acoperire:
h) semnătura procurorului.
Potrivit legii, autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire poate fi dispusă pe o
perioadă de maximum 60 de zile. Această durată a măsurii se poate prelungi pentru motive
temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 148 alin. (1)
din noul Cod de procedură penală, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.
Durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate
depăşi un an, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiunilor de
trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor,
precum şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene 1 , potrivit
1 Astfel, în această ultimă ipoteză, investigatorul sub acoperire poate fi folosit pe o perioadă nelimitată de
timp.
Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei prin care a
fost autorizat şi le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supra
veghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal în acest sens.
În ipoteza în care procurorul apreciază că se impune ca investigatorul sub acoperire
să poată folosi dispozitive tehnice pentru obţinerea fotografiilor sau înregistrărilor audio şi
video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în scopul emiterii mandatului de supra
veghere tehnică. În cazuri urgente, procurorul are posibilitatea de a dispune autorizarea
pentru o durată de maximum 48 de ore a măsurilor de supraveghere tehnică.
Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia investigatorului sub acoperire
orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Activitatea
persoanei care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie
infracţiune.
Dacă în urma activităţilor autorizate desfăşurate de către investigator se produc
pagube materiale pentru persoane care nu au legătură cu activităţile infracţionale
investigate, plata despăgubirilor este asigurată din fonduri speciale constituite în acest sens.
Investigatorii sub acoperire pot fi ascultaţi ca martori în procesul penal în aceleaşi
condiţii ca şi martorii ameninţaţi.
În situaţii de excepţie, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală poate autoriza folosirea unui colaborator, cu întrunirea următoarelor condiţii:
a) sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru folosirea investigatorului sub
acopenre;
b) folosirea investigatorului sub acoperire este insuficientă în vederea obţinerii
datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă.
Prevederile referitoare la durata folosirii investigatorului sub acoperire, la procedura
care se aplică pentru autorizarea activităţii, la derularea activităţii probatorii şi la forţa
probantă se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza folosirii colaboratorului.
Activitatea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor trebuie derulată în aşa
fel încât să nu conducă la provocarea comiterii unei infracţiuni, în ipotezele în care aceştia
acţionează pe baza anumitor indicii temeinice că se pregăteşte comiterea unei fapte penale,
deoarece, conform art. 101 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, se interzice a deter
mina o persoană să comită sau să continue comiterea unei infracţiuni în scopul obţinerii de
probe 1 .
Utilizarea unui investigator sub acoperire în vederea surprinderii făptuitorului în
flagrant delict de trafic de droguri nu constituie provocare, de vreme ce o persoană, consu
matoare de droguri, a comis în mod repetat acţiuni specifice traficului ilicit de droguri, nu
agentul sub acoperire a fost cel care a determinat-o să comită sau să continue comiterea
acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată anterior de făptuitor. În această situaţie, investi
gatorul acoperit acţionează numai în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii
şi identificarea făptuitorilor, prin activităţi precum participarea sa la surprinderea acestora în
flagrant delict'.
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă iden
titate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

2 •
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5169/2003, www.scj.ro.
Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigatorului sub
acoperire şi a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional.
Investigatorul sub acoperire, colaboratorul. informatorul, precum şi membrii de
familie ai acestora sau alte persoane supuse ameninţărilor, intimidărilor sau actelor de
violenţă, în legătură cu activitatea desfăşurată de investigatorul sub acoperire, informator
sau colaborator. pot beneficia de măsuri specifice de protecţie a martorilor, potrivit legii; în
această ipoteză, sunt vizate măsurile de protecţie instituite pentru martorii ameninţaţi,
prevăzute în art. 126 şi art. 127 din noul Cod de procedură penală.
4.5. Participarea autorizată la anumite activităţi

prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare
laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie 1 , efectuarea de tranzacţii. operaţiuni sau orice
fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi
dispărntă. că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri2, efectuarea de operaţiuni
privind droguri3 , precum şi prestarea unui serviciu4, desfăşurate cu autorizarea organului
judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă.
Conform art. 150 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, activităţile desfăşurate
de către persoanele prevăzute de lege nu constituie contravenţie sau infracţiune.
Prin folosirea, în mod legal, a procedeului probatoriu analizat nu se aduce atingere
principiului loialităţii administrării probelor5 ; astfel, obţinerea probelor prin participarea la
unele activităţi autorizate se diferenţiază de administrarea de probatorii prin provocarea
unei persoane să comită ori să continue comiterea unei fapte penale.
Procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală este organul judiciar
competent să dispună participarea autorizată la anumite activităţi.
Potrivit art. 150 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, participarea autorizată la
anumite activităţi poate fi dispusă de către procuror pe o perioadă de cel mult 60 de zile, în
măsura în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) afost începută urmărirea penală,·
b) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau savarşzrea unei
infracţiuni de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare
a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală,
in cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi al
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau În cazul altor
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă
există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată În activităţi infracţionale care
au legătură, potrivit art. 43 din noul Cod de procedură penală6, cu infracţiunile enumerate
mai sus,·
1 De pildă, organizarea unui flagrant la o infracţiune de luare de mită.

2 De pildă, organizarea unui flagrant la o infracţiune de trafic de persoane.
3 De pildă, realizarea unui flagrant la infracţiunea de trafic de droguri.
4 De pildă, realizarea unui schimb de monede sau bancnote.
5 I. Neagu, M. Damaschin, op. cil., p. 504.
6 Potrivit art. 43 din noua reglementare procesual penală: ,, I) Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul
infracţiunii continuate. al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte
c) măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor
urmează afi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
d) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune difi
cultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a
unor bunuri de valoare.
Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare
penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz,
datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) indicarea activităţilor autorizate;
e) perioada pentru care s-a autorizat măsura;
e) persoana care desfăşoară activităţile autorizate;
g) semnătura celui care a întocmit-o.
Conform art. 150 alin. (1) din noua reglementare procesual penală, participarea la
anumite activităţi autorizate se poate dispune pentru o perioadă de maximum 60 de zile, în
cursul fazei de urmărire penală.
Pentru motive temeinic justificate, procurorul poate prelungi măsura, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege; fiecare prelungire nu poate depăşi 60 de zile.
Prin prelungirea participării la activităţi autorizate nu se poate depăşi o durată totală
de un an, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă.
Activităţile autorizate se pot efectua de un organ de cercetare penală, de un inves
tigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator.
Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia persoanei care desfăşoară acti
vităţile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii auto
rizate. Persoana care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu va comite
o infracţiune prin desfăşurarea acestor activităţi, în cazul în care acestea constituie
infracţiuni.
Potrivit art. 150 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, punerea în executare a
acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal (mijlocul de probă) care cuprinde:
datele la care măsura a început şi s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfă
şurat activităţile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a
autorizat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, folosirea mijloacelor tehnice de
supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.
Persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul
procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă
organul judiciar apreciază că audierea este necesară.
materiale alcătuiesc o singură infracţiune. 2) Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se
întârzie judecata, în următoarele situaţii: a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi per
soană; b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane; c) când între două sau
mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei".
4.6. Livrarea supravegheată
Prin livrare supravegheată se înţelege, potrivit art. 138 alin. (12) din noul Cod de
procedură penală, tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permite intrarea,
tranzitarea sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o
suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea
ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al
identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.
Livrarea supravegheată poate viza intrarea bunurilor în ţară, tranzitarea bunurilor
pe teritoriul ţării sau ieşirea bunurilor de pe teritoriul ţări/; de asemenea, se vor putea
realiza în mod cumulativ două sau chiar toate modalităţile alternative ale livrării menţionate
mai sus.
competent să dispună livrarea autorizată, la solicitarea instituţiilor sau organelor
competente.
Procurorul poate autoriza livrarea supravegheată, conform art. 151 alin. (2) şi (3) din
noul Cod de procedură penală, numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de
droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume
de bani şi alte obiecte care rezultă din activităţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comi
terii de infracţiuni, nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăţi deosebite ce
ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare;
b) dacă descoperirea ori dovedirea infracţiuni lor săvârşite în legătură cu I ivrarea de
transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod;
c) procurorul competent să dispună livrarea supravegheată ia măsuri pentru
asigurarea cooperării judiciare internaţionale în executarea procedeului probatoriu; astfel,
urmează ca statele tranzitate:
- să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi
cu ieşirea acestuia de pe teritoriul statului;
- să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de
către autorităţile competente;
- să garanteze faptul că procuroml, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat
competente sunt înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva
persoanelor acuzate de infracţiuni care au constituit obiectul livrării supravegheate.
Potrivit art. 151 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, dispoziţiile prin care se
reglementează această formă de cooperare internaţională nu se aplică în cazul în care un
tratat internaţional la care România este parte are dispoziţii contrare.
Măsura se dispune de către procuror, la solicitarea instituţiilor sau organelor com
petente, printr-o ordonanţă care trebuie să cuprindă: numele suspectului sau inculpatului,
dacă sunt cunoscute, dovezile din care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să
intre, să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul ţării, modalităţile în care va fi efectuată supra
vegherea. Procurorul trebuie să emită câte o ordonanţă pentru fiecare livrare supravegheată
dispusă.

Procedeul probatoriu special analizat nu are prevăzută o anumită perioadă de

desfăşurare, metoda probatorie fiind fixată temporal între data plecării transportului şi data
eventuală, a descoperirii infracţiunii sau a arestării persoanelor vizate.
Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate
competentă1, putând fi efectuată cu sau fără substituirea bunurilor care fac obiectul livrării.
Procurorul stabileşte, coordonează şi controlează modul de punere în aplicare a livrării
supravegheate; alături de livrarea supravegheată, procurorul poate autoriza şi folosirea
investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor, ori participarea autorizată la unele
activităţi, sau poate cere autorizarea de judecătorul de drepturi şi libertăţi a unei măsuri de
supraveghere tehnică.
5. Conservarea datelor informatice

Procedeul probatoriu al conservării datelor informatice implică păstrarea datelor deja
existente, obţinute printr-un sistem informatic şi care sunt înregistrate pe un anumit suport,
în vederea evitării alterării, degradării sau ştergerii acestora2 •
Astfel, conservarea datelor informatice este un procedeu probatoriu prin care se
asigură menţinerea nealterată a acestor date de către furnizorii de reţele publice de comu
nicaţii electronice ori furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului în scopul
punerii lor la dispoziţia organelor judiciare.
competent să dispună conservarea datelor informatice.
Potrivit art. 154 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în vederea dispunerii
măsurii conservării datelor informatice, trebuie întrunite următoarele condiţii:
a) să fi fost începută urmărirea penală;
b) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni3 ;
c) măsura să fie necesară în vederea strângerii de probe ori identificării făptuitorului,
suspectului sau a inculpatului;
d) să existe pericolul pierderii sau modificării datelor informatice.
Potrivit art. 154 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, procedeul probatoriu se
dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prm
ordonanţă care trebuie să includă:
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz,
datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) denumirea furnizorului de reţele publice de comunicaţii electronice sau de servicii
de comunicaţii electronice destinate publicului în posesia cărora se află datele informatice
ori care le au sub control;
e) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
f) descrierea datelor ce trebuie conservate;
1 De exemplu, autoritatea vamală, autorităţile poliţiei de frontieră etc.

3 Nu prezintă importanţă pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracţiune.
g) motivarea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru dispunerea conservării;
h) durata conservării datelor informatice;
i) menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorilor de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a
conserva imediat datele informatice indicate şi de a le menţine integritatea, în condiţii de
confidenţialitate;
j) semnătura celui care a întocmit-o.
Procedeul probatoriu analizat poate fi dispus pe o perioadă de maximum 60 de zile.
Potrivit art. 154 alin. (3) lit. d).
În noul Cod de procedură penală, măsura conserv ării poate fi prelungită, pentru
motive temeinic justificate, de procuror, o singură dată. pe o durată de maximum 30 de zile.
Ordonanţa procurorului se transmite. de îndată. oricărui furnizor de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului în posesia căruia se află datele informatice ori care le are sub control, acesta fiind
obligat să le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate.
Potrivit art. 154 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care datele
referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori de reţele publice
de comunicaţii electronice ori furnizori de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are
obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală informaţiile
necesare identificării celorlalţi furnizori, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din
lanţul de comunicare folosit.
În termen de 90 de zile. dacă datele informatice au fost conservate, procurorul are
posibilitatea de a solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi autorizarea prealabilă în
vederea solicitării transmiterii acestor date; tot astfel, procurorul poate dispune ridicarea
măsurii conservării datelor informatice.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la
solicitarea organelor de unnărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în
camera de consiliu.
Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în
scris, persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost
conservate.
6. Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă

6.1. Înscrisurile ca mijloace de probă
Înscrisul reprezintă actul unilateral sau convenţional ce provine de la una sau mai
multe persoane fizice sau juridice de drept public 1 sau de drept privat, sau care aparţin
acestor persoane.
Potrivit art. 198 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, înscrisurile pot servi ca
mijloace de probă, dacă, din conţinutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului.
1 Inclusiv organe judiciare.

După cum se subliniază în doctrină, reprezintă mijloace de probă numai acele
înscrisuri care, în cuprinsul lor, materializează un act de gândire şi voinţă care are relevanţă
asupra faptelor sau împrejurărilor de fapt ce intră în cadrul obiectului probaţiunii într-o
anumită cauză penală 1 (în acest sens, pot constitui mijloace de probă scrisorile de ame
ninţare sau şantaj).
Înscrisurile care poartă o urmă a infracţiunii sau care sunt produsul ori obiec1:!11
material al infracţiunii vor fi analizate ca mijloace materiale de probă, iar nu ca înscrisuri. In
acest sens, se consideră mijloc material de probă, un înscris pe care se găsesc amprente
digitale sau pete de sânge.
În sfera înscrisurilor, ca mijloace de probă, intră numai acele obiecte pe care sunt
marcate semnele scrierii fonetice (reprezentarea prin semne grafice a sunetelor şi cuvintelor
dintr-o limbă); astfel, schemele sau schiţele, dacă nu conţin semnele scrierii fonetice, sunt
considerate a fi mijloace materiale de probă2 .
Persoana care deţine un înscris necesar pentru rezolvarea cauzei penale, la cererea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, are obligaţia de a-l prezenta.
Înscrisurile pot fi oficiale, în măsura în care emană de la o unitate publică sau care
aparţine unei asemenea unităţi sau sub semnătură privată, când înscrisul semnat este apt să
producă consecinţe juridice între particulari3 .
Procesul-verbal reprezintă un înscris încheiat de organele judiciare, prin care acestea
constată ex propriis sensibus fapte sau împrejurări ce pot conduce la aflarea adevărului în
cauza penală4 sau atestă efectuarea anumitor acte procesuale5 .
În conformitate cu prevederile art. 199 din actualul Cod de procedură penală,
procesul-verbal cuprinde:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s-a încheiat procesul-verbal;
d) data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal;
e) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost
prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menţionarea calităţii acestora;
f) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care se referă
procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
h) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl
încheie, precum şi de către persoanele la care se referă ori de către persoanele ce au fost
prezente la întocmirea acestuia. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii ori
refuzului de a semna.
Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă a proceselor-verbale poate conduce la
aplicarea sancţiunii nulităţii relative, în măsura în care s-a cauzat vreunuia dintre subiecţii
procesuali principali sau uneia dintre părţi o vătămare care nu ar putea fi înlăturată în alt
mod.
1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 383.

4 Aşa cum este procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
5 De pildă, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a drepturilor.
Procesul-verbal constituie mijloc de probă cu referire la constatările personale ale
organului judiciar; dacă în cuprinsul procesului-verbal există şi declaraţii ale martorilor sau
ale părţilor, acestea îşi păstrează independenţa probatorie 1•
Potrivit art. 198 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, procesele-verbale întoc
mite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a) - c) din noua reglementare procesual
penală, constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor
constatări de specialitate în procesul penal.
Înscrisurile sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, având aceeaşi
valoare probantă ca oricare alt mijloc de probă.
6.2. Mijloacele materiale de probă

De cele mai multe ori, comiterea unei infracţiuni se caracterizează prin lăsarea unor
urme pe obiectele existente la locul faptei sau chiar prin lăsarea anumitor obiecte la locul
comiterii infracţiunii ori în apropierea acestui loc; de asemenea, comiterea infracţiunii poate
să necesite utilizarea anumitor obiecte ori poate avea drept rezultat producerea unor obiecte.
Potrivit art. 197 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, obiectele care conţin2 sau
poartă3 o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servt' la aflarea
adevărului sunt mijloace materiale de probă.
De asemenea, corpurile delicte sunt mijloace materiale de probă; potrivit ai1. 197
alin. (2) din noul Cod de procedură penală, sunt corpuri delicte mijloacele materiale de
probă care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni5,
precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii (de pildă, bunurile sustrase ca urmare a
comiterii infracţiunii de furt).
În vederea valorificării în bune condiţii a mijloacelor materiale de probă, se impune a
se proceda cu o deosebită atenţie atât în vederea descoperirii acestora, cât şi în scopul
conservării şi cercetării de laborator; astfel, organele judiciare vor proceda cu mare grijă la
cercetările tăcute la locul comiterii infracţiunii pentru a găsi şi ridica obiecte materiale care
pot fi folosite în scopul aflării adevărului în procesul penal6•
Mijloacele materiale de probă pot fi ridicate cu prilejul efectuării unei cercetări la
faţa locului, percheziţii domiciliare, corporale sau a unui vehicul, ori prin procedeul
probatoriu al ridicării silite, fiind păstrate la sediul organului judiciar; nu în toate cazurile
este necesar ca, odată ridicate, mijloacele materiale de probă să rămână la dispoziţia
organelor judiciare, putându-se dispune restituirea lor persoanelor cărora le aparţin (astfel,
bunurile sustrase în urma furtului dintr-o locuinţă pot fi restituite persoanei vătămate).
Ulterior trimiterii în judecată, mijloacele materiale de probă se pot ataşa, în plic
sigilat, la dosarul de urmărire penală, fiind înaintate instanţei de judecată.
Mijloacele materiale de probă prezintă aceeaşi valoare probatorie ca oricare alt
mijloc de probă, fiind supuse principiului liberei aprecieri a probelor.
2 De exemplu, corpul persoanei care a suferit leziuni traumatice în urma violenţelor exercitate asupra sa.
3 De exemplu, obiectele pe care au fost descoperite urme biologice ale infractorului.
4 De exemplu, facturile false existente la sediul unei societăţi şi înregistrate în mod fictiv în contabilitate.
5
De pildă, calculatoarele utilizate pentru falsificarea bancnotelor.
6 E. Stancu, op. cit., pp. 224-252.
7. Procedee probatorii de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a
mijloacelor materiale de probă
7.1. Perchezifia domiciliară

Percheziţia reprezintă procedeul probatoriu prin intermediul căruia sunt căutate în
vederea ridicării obiecte, înscrisuri sau orice alte obiecte care pot fi folosite ca probe în
procesul penal 1•
Legea reglementează anumite imunităţi procedurale care privesc şi instituţia per
cheziţiei, după cum urmează:
- în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi percheziţionat2;
- deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi în lipsa încuviinţării Camerei din care
fac parte, cu excepţia infracţiunilor flagrante3 ;
- judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi nu pot fi percheziţionaţi, fără încu
viinţarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia
infracţiunilor flagrante4;
- Avocatul Poporului nu poate să fie percheziţionat în lipsa încuviinţării preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, conform art. 31 din Legea nr. 35/1997;
- persoanele care se bucură de imunitate diplomatică.
Constituţia României consacră. inviolabilitatea domiciliului [art. 27 alin. (1)), în
sensul că: "Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia". În unele situaţii, se poate
deroga, prin lege, de la aceste prevederi [conform art. 27 alin. (2) din Constituţie]. Aceste
situaţii privesc:
- executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
- înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
- apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
- prevenirea răspândirii unei epidemii.
Perchiziţia domiciliară reprezintă, de asemenea, o excepţie de la principiul inviola
bilităţii domiciliului; tot astfel, percheziţia corporală este o excepţie de la principiul
libertăţii individuale, consacrat în art. 23 din Constituţie.
În doctrină, a fost subliniată importanţa percheziţiei, ca procedeu de descoperire şi de
ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă, percheziţia asigurând procurarea
unor probe indispensabile, iar uneori unice pentru rezolvarea cauzei5 .
Percheziţia domiciliară reprezintă procedeul probatoriu ce constă în cercetarea
locuinţei unei persoane fizice, a sediului unei persoane juridice6, ori a oricărui alt spaţiu,
delimitat în orice mod, care aparţine sau, după caz, este utilizat de o persoană fizică sau
juridică în vederea descoperirii şi strângerii probelor cu privire la infracţiunea pentru care
1
2 Conform art. 84 alin. (2) din Constituţie.
3
Conform art. 72 din Constituţie.
4
Conform art. 95 din Legea nr. 303/2004.
5 C. Buiai în V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
op. cit., p. 236.
6
Percheziţia domiciliară poate fi realiz.ată în domiciliul sau reşedinţa suspectului sau inculpatului, precum şi
în alte locuinţe sau spaţii care aparţin altor persoane ( de exemplu, rude ale suspectului sau inculpatului).
s-a dispus începerea urmăririi penale, precum şi pentru conservarea urmelor comiterii
infracţiunii sau pentru prinderea suspectului sau inculpatului 1 .
Potrivit art. 62 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, comandanţii de nave care
investighează infracţiunile comise pe acestea, în timpul în care navele pe care le comandă
se află în afara porturilor, pot verifica lucrurile pe care pasagerul le are cu s;ne, chiar dacă
acestea se află în cabina privată a pasagerului.
Cu caracter de noutate, noua reglementare procesual penală a inclus în procedura
percheziţiei domiciliare şi posibilitatea realizării percheziţiei asupra bunmilor găsite în
domiciliu, în sensul deschiderii unor obiecte în care s-ar putea afla mijloace materiale de
probă sau înscrisuri.
În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară poate fi dispusă, la solicitarea
procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni com
petenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia
în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În cursul fazei de judecată, percheziţia poate fi dispusă, din oficiu sau la solicitarea
procurorului, de către instanţa de judecată.
Potrivit art. 158 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care, în timpul
efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele
căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile
legii, şi pentru aceste locuri. Continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se
încuviinţează de către procuror.
Potrivit art. 157 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, percheziţia domiciliară
ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau
înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la
descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor
săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului2.
Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce
aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.
În vederea autorizării percheziţiei domiciliare, procurorul înaintează judecătorului de
drepturi şi libertăţi o cerere în acest sens, însoţită de dosarul cauzei: potrivit art. 158 alin. (2)
din noul Cod de procedură penală, cererea procurorului trebuie să cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni
rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor
căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni sau cu privire la deţinerea obiectelor ori înscrisurilor ce au
legătură cu o infracţiune;
c) indicarea infracţiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se
solicită efectuarea percheziţiei se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe
cu privire la săvârşirea infracţiunii ori urme ale săvârşirii infracţiunii;

2 Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.
d) numele, prenumele şi, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului
despre care se bănuieşte că se află în locul unde se efectuează percheziţia, precum şi
indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există
în locul ce urmează a fi percheziţionat.
Cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei domiciliare se
soluţionează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Partici
parea procurorului este obligatorie.
Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, şi
încuviinţarea efectuării percheziţiei şi emite de îndată mandatul de percheziţie. Întocmirea
minutei este obligatorie.
Potrivit art. 158 alin. (7) din noul Cod de procedură penală, încheierea instanţei şi
mandatul de percheziţie trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziţie;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăşi 15 zile;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este cazul, şi a
locurilor învecinate acestuia;
g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se
efectuează percheziţia, dacă este cunoscută;
h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
i) descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuieşte că se
află în locul unde se efectuează percheziţia, indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau a
altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziţionat;
j) menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată;
k) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a
percheziţiei domiciliare.
Atât încheierea de admitere a cererii de efectuare a percheziţiei domiciliare, cât şi
încheierea de respingere nu sunt supuse căilor de atac.
O nouă cerere de efectuare a unei percheziţii domiciliare în acelaşi loc poate fi
formulată dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la
momentul soluţionării cererii anterioare de către judecător; procurorul poate cere emiterea
unei noi autorizaţii de percheziţie pentru o durată diferită în cazul în care autorizaţia emisă
anterior, din motive operative, nu a putut fi folosită înăuntrul termenului pentru care a fost
încuviinţat procedeul probatoriu.
Potrivit legii, mandatul de percheziţie nu poate fi folosit decât o singură dată; în
măsura în care, ulterior, se impune efectuarea unei noi percheziţii în acelaşi loc, procurorul
trebuie să solicite o nouă autorizaţie de percheziţie domiciliară.
În cursu/fazei de urmărire penală, percheziţia domiciliară este efectuată de procuror
sau, după caz, de organul de cercetare penală, însoţit de lucrători operativi. În cursul
judecăţii, mandatul se trimite procurorului pentru a lua măsurile necesare în scopul
efectuării percheziţiei; instanţa nu poate efectua personal percheziţia domiciliară decât cu
prilejul efectuării unei cercetări la faţa locului.
Anterior începerii percheziţiei, organului judiciar îi revine obligaţia de a se legitima
şi de a înmâna o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care urmează a se
efectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru de familie şi, în lipsă,
oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va
efectua percheziţia şi, în măsura în care se impune, custodelui 1•
Cu titlu de excepţie, potrivit art. 159 alin. (14) din noul Cod de procedură penală,
percheziţia poate să înceapă fără înmânarea copiei mandatului de percheziţie, fără
solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau, după caz, a obiectelor, precum şi fără
informarea referitoare la posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat sau a unei persoane
de încredere, în următoarele ipoteze:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distm
gerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se
află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol;
c) dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii2 .
Potrivit art. 159 alin. (8) din noul Cod de procedură penală, persoanelor la care este
efectuată percheziţia li se solicită, înainte de începerea acestui procedeu probatoriu,
predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Percheziţia nu se mai efec
tuează dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate.
În ipoteza în care organele judiciare decid efectuarea percheziţiei, potrivit art. 159
alin. (9) din noul Cod de procedură penală, persoanelor la care se efectuează percheziţia li
se aduce la cunoştinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să paiticipe un avocat.
Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la
sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este
comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează afi percheziţionat.
În cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în
care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea
termenului de două ore.
De asemenea, persoanei percheziţionate i se va permite să fie asistată ori reprezentată
de o persoană de încredere, nemaifiind necesară, cu titlu de principiu, prezenţa martorilor
asistenţi.
Când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la
percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi
percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent; tot astfel, se
impune prezenţa unui martor asistent în situaţia în care spaţiul unde urmează a fi efectuată
percheziţia nu se află nicio persoană.
Potrivit art. 159 alin. (17) din noua reglementare procesual penală, organele judiciare
care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional, pentru a
pătrunde într-un domiciliu:
a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de
violenţă ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
1 Dacă percheziţia are loc la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie este înmânat repre
zentantului acesteia ori, în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care se găseşte în sediu
sau este angajatul respectivei persoane juridice.
2 În aceste situaţii, copia mandatului de percheziţie se înmânează de îndată ce este posibil.
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor
judiciare de a pătrunde în domiciliu.
Percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6°0 sau după ora 20°0, cu
excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local
deschis publicului la acea oră; percheziţia începută între orele 6°0-20 00 poate fi continuată şi
în timP,_ul nopţii.
In cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricţiona libertatea de mişcare
a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe
durata efectuării acesteia, potrivit art. 159 alin. (4) din noua reglementare procesual penală.
Cu caracter de noutate, art. 158 alin. (3) din noul Cod de procedură penală arată că,
în cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe,
date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este
valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri. Continuarea efectuării percheziţiei în
această situaţie se încuviinţează de către procuror; astfel, persoanele la care se va efectua
percheziţia extinsă sunt încunoştinţate în legătură cu aceasta.
Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă, prin folosirea
forţei, încăperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele,
înscrisurile, urmele infracţiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora
nu este prezent sau nu doreşte să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestor:i, organele
judiciare ce efectuează percheziţia trebuie să evite daunele nejustificate.
Organul judiciar este obligat să se limiteze numai la ridicarea obiectelor şi înscri
surilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează mmărirea penală. Obiectele sau
înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este int:.::rzisă sau în privinţa cărora există
suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea. unei infracţiuni pentru care acţiunea penală
se pune în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna, potrivit art. 159 alin. (13) din noul Cod
Este interzisă efectuarea în ac�iaşi timp cu percheziţia, a oricăror acte procedurale în
aceeaşi cauză, care prin natura k,r împiedică persoana la care se face percheziţia să participe
la efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză, simultan
mai multe percheziţii, urmărindu-se, astfel, respectarea principiului loialităţii în admi
nistrarea probelor 1 •
De asemen.;:a, organului judiciar îi incumbă obligaţia de a lua măsurile necesare
pentru ca fo.p'cele şi împrejurările din viaţa personală a persoanei la care este efectuată
percheziţia şi care nu au legătură cu cauza penală să nu devină publice.
După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt
�idicate şi persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însenmate de către acestea
spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează.
Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se
împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui
custode. Persoanei căreia i se la.să spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia
de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală,
la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 din Codul penal, potrivit art. 160
alin. ( 1 ), (2) şi (3) din noul Cod de procedură penală; probele pentru analiză se iau cel puţin
În dublu şi se sigilează.
1
Activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei sunt consemnate într-un
proces-verbal; acesta trebuie să cuprindă:
b) numărul şi data mandatului de percheziţie;
c) locul unde este încheiat;
d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu
menţionarea oricărei întreruperi intervenite;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea
percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora;
f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziţia cu privire la
dreptul de a contacta un avocat care să pat1icipe la percheziţie;
g) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau
unnele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită,
pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau
inculpatul a fost prins;
h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei,
precum şi menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
j) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale 1•
Potrivit art. I 61 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, procesul-verbal se
semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut
percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de persoanele care au asistat
la efectuarea acestui procedeu probatoriu. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau
refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposi
bilităţii sau refuzului de a semna.
O copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la
care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile ori uneia dintre persoanele care au luat parte la
percheziţie, potrivit art. l 61 alin. ( 4) din noul Cod de procedură penală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 164 din noul Cod de procedură penală, percheziţia
la o autoritate publică, instituţie publică sau la alte persoane juridice de drept public se
efectuează după cum urmează:
a) organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de percheziţie
reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public;
b) percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau
persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu;
c) o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii,
instituţiei sau persoanei juridice de drept public.
Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt ataşate la
dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate.
Obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi
fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi se ataşează la dosar.
1 De asemenea, locul în care se desraşoară percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe
parcursul percheziţionării pot fi fotografiate ori înregistrate audio-video; înregistrarea audio-video sau foto
grafiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziţie şi fac parte integrantă din acesta.
Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de

instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin, cu
excepţia celor care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condiţiile
legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi
aparţin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stâajeni aflarea adevărului.
Organul de unnărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au
fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a
cauzei, potrivit art. 162 alin. (5) din noul Cod de procedură penală.
7.2. Alte forme de percheziţie

7.2. 1. Perchezifia corporală
Percheziţia corporală este un procedeu probatoriu prin care se urmăreşte desco
perirea obiectelor sau înscrisurilor aflate asupra unei persoane, efectuându-se cu respectarea
dispoziţiilor art. 165 şi art. 166 din noul Cod de procedură penală, de către organul judiciar
care a dispus-o sau de către persoana desemnată în acest sens 1•
Percheziţia corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a
cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o
persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei.
Potrivit art. 165 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care există o
suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme
ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea
adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii
şi securităţii publice2 procedează la efectuarea acesteia.
Potrivit actualului Cod de procedură penală, organele de ordine publică şi siguranţă
naţională, pentru infracţiunile pe care le constată în cursul exercitării atribuţiilor legale, pot
face percheziţii corporale făptuitorului în măsura în care infracţiunile pe care au competenţa
de a le constata sunt flagrante.
Potrivit noii reglementări procesual penale, în vederea efectuării unei percheziţii
corporale nu este necesară emiterea, în prealabil, a unei ordonanţe sau a unui mandat de
percheziţie.
În ipoteza infracţiunii flagrante, percheziţia corporală se poate efectua şi înaintea
începerii urmăririi penale. Astfel, potrivit art. 3 IO alin. (I) şi (2) din noul Cod de procedură
penală, în cazul infracţiunii flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor;
persoana care l-a reţinut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte,
precum şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc
un proces-verbal3 •
1 Percheziţia corporală nu trebuie confundată cu procedeul probatoriu al examinării fizice, acesta putând
fi efectuat fie cu consimţământul prealabil scris al persoanei examinate, fie în urma autorizării de către judecă
torul de drepturi şi libertăţi, atunci când persoana examinată refuză să îşi dea consimţământul.
2 De exemplu, jandarmeria sau poliţia locală.
3 Potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) din noua reglementare procesual penală, avocatul suspectului sau incul
patului nu poate asista la efectuarea percheziţiei corporale în cazul infracţiunilor flagrante.
Înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i se solicită predarea de
bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează
percheziţia, cu excepţia cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru
căutarea altor obiecte sau urme, potrivit art. 166 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.
Percheziţia se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată,
evitându-se supunerea acesteia la tratamente inumane sau degradante.
Activităţile efectuate cu prilejul efectuării acestui procedeu probatoriu se consem-
nează în cuprinsul unui proces-verbal1, care trebuie să cuprindă:
a) numele şi prenumele persoanei percheziţionate;
b) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a efectuat percheziţia;
c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei;
d) locul unde este încheiat;
e) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu
f) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau
urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită,
pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau
inculpatul a fost găsit.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi
de persoana percheziţionată. Dacă persoana percheziţionată nu poate sau refuză să semneze,
se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de
a semna; o copie a procesului-verbal se lasă persoanei percheziţionate.
Dispoziţiile art. l 62 din noul Cod de procedură penală, care vizează măsurile privind
obiectele ori înscrisurile ridicate, se aplică în mod corespunzător.
7.2.2. Perchezifia asupra unui vehicul

Potrivit art. 167 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, percheziţia unui vehicul
constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport
ori a componentelor acestora, în ipoteza în care persoana căreia i s-a solicitat predarea
vreunui obiect sau înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte
ori organele judiciare au indicii temeinice că efectuarea acestui procedeu probatoriu se
impune pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Conform actualului Cod de procedură penală, în cazul în care există o suspiciune
rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii a vehiculului vor fi descoperite urme ale
infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului
în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii
publice2 procedează la efectuarea acesteia.
Potrivit actualului Cod de procedură penală, organele de ordine publică şi siguranţă
naţională, pentru infracţiunile pe care le constată în cursul exercitării atribuţiilor legale, pot
face percheziţii ale vehiculelor în măsura în care infracţiunile pe care au competenţa de a le
constata sunt flagrante3 •
1 Procesul-verbal constituie mijloc de probă.
2 De exemplu, jandarmeria sau poliţia locală.
3 Conform art. 92 alin. (L) lit. b) din noul Cod de procedură penală, avocatul suspectului sau inculpatului
nu are dreptul să asiste la efectuarea percheziţiei vehiculului în cazul infracţiunilor flagrante.
Potrivit noii reglementări procesual penale, în vederea efectuării unei percheziţii a
vehiculului nu este necesară emiterea, în prealabil, a unei ordonanţe sau a unui mandat de
percheziţie.
Înainte de începerea percheziţiei, persoanei al cărei vehicul este percheziţionat i se
solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se
mai efectuează percheziţia, cu excepţia cazului când se consideră util să se procedeze la
aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.
Activităţile efectuate cu prilejul efectuării acestui procedeu probatoriu se consem-
nează în cuprinsul unui proces-verbal 1, care trebuie să cuprindă:
a) numele şi prenumele persoanei al cărei vehicul este supus percheziţiei;
b) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a efectuat percheziţia;
c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei;
d) locul unde este încheiat;
e) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu
f) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau
urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită,
pentru a putea fi recunoscute.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi
de persoana al cărei vehicul este percheziţionat. Dacă persoana al cărei vehicul este
percheziţionat nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi
despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna; o copie a procesului-verbal se lasă
persoanei percheziţionate.
Dispoziţiile art. 162 din noul Cod de procedură penală, care vizează măsurile privind
obiectele ori înscrisurile ridicate, se aplică în mod corespunzător.
7.2.3. Perchezifia informatică

Prin percheziţ;e în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor ;njor
matice se înţelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor
stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin
intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea
informaţiilor conţinute de acestea, potrivit art. 168 alin. (1) din noul Cod de procedură
penală.
Potrivit legii, percheziţia informatică poate fi dispusă numai după începerea urmăririi
penale în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea acesteia pot fi
descoperite, ridicate sau conservate probe aflate într-un sistem infonnatic sau pe un suport
de stocare a datelor informatice cu referire la comiterea unei infracţiuni, iar obţinerea
acestor probe este necesară pentru buna derulare a procesului penal2.
În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în
grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte pro
curorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei
percheziţii informatice, la cererea procurorului.
1 Procesul-verbal constituie mijloc de probă.

În cursul judecăţii, percheziţia informatică se poate dispune de instanţa de judecată,
din oficiu sau la cererea procurorului, a părţilor sau a persoanei vătămate.
Procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei
informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea
procurorului este obligatorie.
Judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este
întemeiată, încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice şi emite de îndată mandatul de
percheziţie.
Potrivit art. 168 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, încheierea instanţei
a) denumirea instanţei:
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul şi în cadrul căreia trebuie efectuată
activitatea dispusă;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor infonnatice care urmează a fi
percheziţionat, precum şi numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
g) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de
încuviinţare a efectuării percheziţiei informatice nu este supusă căilor de atac, potrivit
În vederea executării percheziţiei dispuse, pentru asigurarea integrităţii datelor
informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii, potrivit
Dacă ridicarea obiectelor care conţin datele informatice ar afecta grav desfăşurarea
activităţii persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de
copii, care servesc ca mijloc de probă; copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
În cazul în care, cu ocazia efectuării percheziţiei unui sistem informatic sau a unui
suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt
cuprinse într-un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi sunt
accesibile din sistemul sau suportul iniţial, procurorul dispune de îndată conservarea,
copierea datelor informatice identificate şi va solicita de urgenţă completarea mandatului de
percheziţie informatică, potrivit art. 168 alin. (8) din noul Cod de procedură penală.
Percheziţia în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se
efectuează de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara
acestora, în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală.
Organele de unnărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziţia informatică să fie
efectuată fără ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează
percheziţia să devină, în mod nejustificat, publice.
Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condiţiile legii.
Percheziţia în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se
efectuează în prezenţa suspectului ori a inculpatului, care va fi informat în privinţa dreptului
ca la efectuarea percheziţiei să participe şi un avocat 1 ; tot astfel, persoana percheziţionată
are posibilitatea de a fi asistată sau reprezentată de o persoană de încredere.
Procesul-verbal de percheziţie informatică întocmit în urma efectuării percheziţiei
a) numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de
stocare a datelor infonnatice, ori numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
b) numele persoanei care a efectuat percheziţia;
c) numele persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei;
d) descrierea şi enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a
datelor informatice faţă de care s-a dispus percheziţia;
e) descrierea şi enumerarea activităţilor desfăşurate;
f) descrierea şi enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziţiei;
g) semnătura sau ştampila persoanei care a efectuat percheziţia;
h) semnătura persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei.
7.3. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele
şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, de la persoanele fizice sau
juridice care le deţin.
Procedeul probatoriu analizat se poate realiza la cerere (în ipoteza în care ridicarea
are loc prin predarea bunurilor respective de bunăvoie de persoanele care le deţin) sau pe
cale silită (când ridicarea se realizează forţat, în situaţia în care se refuză predarea acestora
sau, după caz, li se tăgăduieşte existenţa).
În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea
unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca
mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi
sau instanţa dejudecată pot să dispună (prin ordonanţă sau, după caz, încheiere) ca:
- persoana în posesia căreia se află obiectele sau înscrisurile să le prezinte şi să le
predea, sub luare de dovadă;
- orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite
date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într-un sistem
infornrntic ori pe un suport de stocare a datelor informatice;
- orice furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizor de servicii
de comunicaţii electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la
abonaţi, utilizatori şi la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele
decât conţinutul comunicaţiilor şi decât datele generate sau prelucrate de furnizorii de reţele
publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului, reţinute de către aceştia în baza legii speciale privind reţinerea datelor
generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului2 .
1
Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia_ dar nu
mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului
ce urmează aji percheziţionat. În cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în
care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore.
2
Potrivit noului Cod de procedură penală [art. 170 alin. (22)], persoanele fizice sau
juridice, inclusiv furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de
servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, au posibilitatea să asigure semnarea
datelor solicitate, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat
eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Orice persoană autorizată care transmite date informatice solicitate are posibilitatea
să semneze datele transmise utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat
calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identi
ficarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în
ceea ce priveşte integritatea datelor transmise.
Orice persoană autorizată care primeşte date informatice solicitate are posibilitatea să
verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor,
utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un
furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a per
soanei autorizate, potrivit art. 170 alin. (22 ) şi alin. (2 3 ) din noul Cod de procedură penală.
Potrivit legii, fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică
răspunde potrivit legii pentru integritatea şi securitatea acestor date [art. 170 alin. (24)].
Potrivit art. 170 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, ordonanţa organului de
urmărire penală sau, după caz, încheierea instanţei trebuie să cuprindă: numele şi semnătura
persoanei care a dispus predarea, numele persoanei ce este obligată să predea obiectul,
înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice
ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie să fie predate.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie a
unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia.
Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidenţial,
prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a con
fidenţialităţii.
Ridicarea silită a obiectelor sau înscrisurilor se poate dispune de organele de
urmărire penală sau, după caz, de instanţă1 (prin ordonanţă, respectiv prin încheiere).
Cu caracter de noutate, art. 171 alin. (2) din noul Cod de procedură penală arată că
împotriva ridicării silite dispuse de către procuror ori a modului de aducere la îndeplinire a
acesteia, suspectul, inculpatul, precum şi orice altă persoană interesată poate formula
contestaţie, în termen de 3 zile de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Potrivit prevederilor legii, contestaţia nu este suspensivă de executare, soluţionarea
acesteia făcându-se în camera de consiliu, cu citarea celui care a formulat contestaţia şi a
persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă; participarea procu
rorului are caracter obligatoriu.
De asemenea, împotriva ridicării silite dispuse de instanţă ori a modului de aducere la
îndeplinire a acesteia, inculpatul sau orice altă persoană interesată poate formula contestaţie
la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii. În acest caz,
contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, printr-o încheiere
motivată, cu citarea părţilor, înăuntrul termenului de 5 zile de la înregistrarea acesteia;
participarea procurorului are caracter obligatoriu.
1 În cursul judecăţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului,
care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală.
7.4. Cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului reprezintă procedeul probatoriu ce constă în cercetarea
locului unde se bănuieşte că s-a comis infracţiunea, în scopul cunoaşterii amănunţite a
acestui areaJ, a descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii, a stabilirii poziţiei şi stării
mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea 1 .
Prin "locul faptei" trebuie înţeles atât locul comiterii infracţiunii (locul unde s-a
derulat activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul
acesteia), cât şi locul unde s-au descoperit urmele infracţiunii, ori în care s-au extins
urmările ei2.
Cercetarea la faţa locului se dispune de către organul de um1ărire penală, iar în cursul
judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în
scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru
stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei
persoane; organele de urmărire penală dispun efectuarea cercetării la faţa locului prin
ordonanţă, iar instanţa de judecată prin încheiere.
Organele judiciare încunoştinţează părţile şi subiecţii procesuali principali cu referire
la efectuarea acestui procedeu probatoriu în cazurile în care aceştia şi-au manifestat intenţia
de a lua parte la actele de urmărire penală; neprezentarea părţilor sau a subiecţilor
procesuali principali încunoştinţaţi nu împiedică efectuarea cercetării la faţa locului.
Cu caracter de noutate, art. 194 din noua reglementare procesual penală prevede că
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa medicului legist
sau a oricăror persoane a căror prezenţă o consideră necesară; participarea medicului legist
este necesară, în special, în cazul în care obiectul cercetării la faţa locului îl constituie
strângerea probelor în scopul lămuririi decesului unei persoane intervenit în condiţii
suspecte.
Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, noua reglementare procesual
penală nu mai reglementează obligativitatea prezenţei martorilor asistenţi la cercetarea la
faţa locului.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este reţinut sau arestat (preventiv ori la
domiciliu), în măsura în care nu poate fi adus la cercetarea la faţa locului, organul judiciar îi
învederează că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care
se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte
persoane.
Potrivit art. 195 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, fixarea cercetării la faţa
locului se face în cuprinsul unui proces-verbal de cercetare la faţa locului (care constituie
mijloc de probă), la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări
(de pildă, suportul pe care au fost stocate imagini înregistrate de la locul supus cercetării).
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă:
1
2
C. Suciu, op. cit., p. 503.
d) indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
e) numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă,
obiecţiile şi explicaţiile acestora;
f) numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
g) data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal;
h) descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate
şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât
acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective;
i) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Sub aspectul condiţiilor de formă, art. 195 alin. (4) din noul Cod de procedură
penală, procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl
încheie şi de către persoanele care au paiticipat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna
dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune
despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
7.5. Reconstituirea
Reconstituirea reprezintă un procedeu probatoriu ce constă în reproducerea la faţa
locului a modului şi condiţiilor în care a fost comisă fapta penală 1•
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru
verificarea şi precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de
fapt ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea,
în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a comis fapta; organele de
urmărire penală dispun efectuarea acestui procedeu probatoriu prin ordonanţă, iar instanţa
de judecată prin incheiere.
Organele judiciare procedează la reconstituirea activităţilor sau a situaţiilor, având în
vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care
declaraţiile martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire la
activităţile sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată
separat pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de aceştia.
Sub imperiul actualului Cod de procedură penală, reconstituirea nu mai este condi
ţionată de efectuarea acesteia la locul săvârşirii faptei, organele judiciare având posibilitatea
de a recurge la reconstituirea virtuală prin utilizarea simulărilor generate de computer.
Cu titlu de principiu, reconstih1irea se efectuează în prezenţa suspectului sau
inculpatului, afară de cazul când aceasta nu este posibilă. Când suspectul sau inculpatul se
află în vreuna din situaţiile de asistenţă juridică obligatorie, reconstituirea se face în
prezenţa acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau
refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.
Reconstih1irea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea
publică, să nu fie adusă atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănă
tatea persoanelor.
1 Reconstituirea nu se confundă cu experimentu/judiciar, acesta din urmă reprezentând o metodă ştiinţifică

de cercetare, utilizată atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii; de pildă, în cadrul expertizei armelor de foc
se poate realiza un experiment judiciar (trageri experimentale), pentru a se stabili, de exemplu, posibilitatea
declanşării accidentale a percuţiei.
Organul de urmanre penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa
medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezenţă o consideră necesară.
Rezultatele reconstituirii se fixează în cuprinsul unui proces-verbal, care constituie
mijloc de probă, la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
d) indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
e) numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă,
obiecţiile şi explicaţiile acestora;
f) numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
g) data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal;
h) descrierea amănunţită a activităţii de reconstituire;
i) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Sub aspectul condiţiilor de formă, art. 195 alin. (4) din noul Cod de procedură
penală, procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl
încheie şi de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna
dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune
despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
8. Constatarea şi expertiza
8.1. Constatarea
Constatarea reprezintă un procedeu probatoriu ce constă în examinarea anumitor
situaţii faptice, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti ori
tehnicieni care funcţionează fie în cadrul organelor de urmărire penală, fie în cadrul altor
organe, în ipoteza în care există pericol de dispariţie a mijloacelor de probă' sau de schim
bare a anumitor situaţii de fapt, ori este necesară clarificarea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauze/
Faţă de Codul de procedură penală anterior, care reglementa constatările
tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale, noua reglementare procesual penală
înglobează o reglementare cu caracter general a constatărilor, natura acestor procedee
probatorii urmând a fi determinată de către organele judiciare, prin raportare la natura
activităţii desfăşurate.
Efectuarea constatării nu poate fi dispusă decât în cursul fazei de urmărire penală,
prin ordonanţă, de către organul de urmărire penală, atât din oficiu, cât şi la solicitarea unei
părţi sau a unui subiect procesual principal4 ; spre deosebire de reglementarea procesual
1 De exemplu, dispariţia urmelor infracţiunii.
2 De exemplu, în vederea constatării urgente a situaţiei financiare.
4 Instanţa nu poate să dispună efectuarea unei constatări ori completarea sau refacerea acesteia, ci numai
efectuarea unei expertize.
penală anterioară', noul Cod de procedură penală nu prevede vreun caz în care constatarea
are caracter obligatoriu, procedeul probatoriu analizat având, prin urmare, întotdeauna
caracter facultativ.
Fiind un act procedural care reclamă urgenţă2• constatarea este efectuată conform
unei proceduri mult simplificate faţă de expertiză.
În scopul obţinerii datelor necesare rezolvării cauzei penale, organul de unnărire
penală care dispune efectuarea constatării stabileşte, prin ordonanţă, obiectul constatării şi
formulează întrebările la care urmează să răspundă specialistul şi termenul în care se va
efectua lucrarea; organului de unnărire penală nu îi incumbă obligaţia de a aduce la
cunoştinţa părţilor obiectul constatării şi întrebările formulate.
Constatarea se va efectua asupra persoanei, materialului şi datelor puse la dispoziţie
sau indicate de către organul de unnărire penală; în măsura în care apreciază că materialele
puse la dispoziţie ori datele indicate nu sunt suficiente, specialistul însărcinat cu efectuarea
lucrării comunică aceasta organului judiciar, în scopul completării lor.
La efectuarea procedeului probatoriu analizat, persoana vătămată, suspectul, inculpatul
sau celelalte părţi nu au posibilitatea de a cere numirea unui specialist/expert-parte.
Operaţiile şi concluziile constatării se vor consemna într-un raport de constatare, care
constituie mijloc de probă. Potrivit art. 181 1 alin. (2) din noul Cod de procedură penală,
raportul de constatare cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor,
programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării.
Prin raportare la obiectul constatării, organul de urmărire penală, ulterior finalizării
raportului de constatare, din oficiu sau la solicitarea oricăreia dintre părţi sau subiecţii
procesuali principali, poate să dispună efectuarea unei expertize, în vederea completării
constatării în măsura în care se apreciază că este necesară opinia unui expert sau dacă
concluziile raportului de constatare sunt contestate.
Raportul de constatare este supus principiului liberei aprecieri a probelor, având
aceeaşi valoare probatorie ca oricare alt mijloc de probă.
8.2. Expertizele
8.2.1. Nofiune şi importanfă

Ca mijloc de probă, expertiza este utilizată în cadrul procesului penal în cazul în care
complexitatea aspectelor cauzei necesită prezenţa unor specialişti din diverse domenii de
activitate. Astfel, potrivit art. 172 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, efectuarea
unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori
împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia
unui expert.
În contextul evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza dobândeşte o importanţă deosebită
întrucât sporesc posibilităţile pe care specialiştii din diverse domenii de activitate le deţin de
a se pronunţa cu privire la cele mai dificile probleme care apar în cauzele penale3 •
1 Conform Codului de procedură penală anterior, constatarea medico-legală se dispunea, obligatoriu, de

organul de urmărire penală: a) în caz de moarte violentă; b) în caz de moarte a cărei cauz.ă nu se cunoştea ori era
suspectă; c) când organul de urmărire penală aprecia că este necesară o examinare corporală asupra învinuitului
ori persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii.
Prin raportare la obiectul acesteia, există mai multe feluri de expertize care se pot
efectua în cadrul procesului penal, cum ar fi: expertiza toxicologică, medico-legală 1,
criminalistică2 , tehnică3 , psihiatrică, contabilă etc.
Cu caracter de noutate, noul Cod de procedură penală prevede, pe lângă regulile
generale aplicabile expertizelor, o serie de reguli speciale aplicabile în materia expertizei
medico-legale psihiatrice, a autopsiei medico-legale, expertizei toxicologice, examinării
medico-legale a persoanei, expertizei de genetică judiciară.
Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de
specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile
legii.
Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadml instituţiilor
medico-legale.
Cu titlu de principiu, efectuarea expertizei este facultativă, organele judiciare urmând
să o încuviinţeze numai dacă este pe11inentă, concludentă şi utilă cauzei.
Cu titlu de excepţie, are caracter obligatoriu:
a) expertiza medico-legală psihiatrică:
- în vederea stabilirii discernământului minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani4 ;
- în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă
(art. 200 din noul Cod penal);
- în cazul în care organul judiciar are îndoieli asupra stării psihice a suspectului sau
inculpatului raportat la momentul comiterii infracţiunii ce face obiectul cauzei penale5.
b) expertiza medico-legală în vederea stabilirii: bolii grave de care suferă inculpatul
în scopul suspendării urmăririi penale sau a judecăţii (art. 312 şi art. 367 din noul Cod de
procedură penală); dacă persoana condamnată suferă de o boală gravă care face imposibilă
executarea pedepsei [art. 589 alin. (I) lit. a) şi art. 592 din noul Cod de procedură penală).
c) efectuarea unei expertize în cazul în care părţile sau subiecţii procesuali
principali contestă concluziile raportului de constatare.
8.2.2. Procedura expertizei

În cursul urmăririi penale, expertiza se dispune la cerere sau din oficiu, de către
organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată; în cursul judecăţii, expertiza se
dispune de către instanţă, prin Încheiere motivată, potrivit art. 172 alin. (2) din noul Cod de
procedură penală.
Cu caracter de noutate, art. 172 alin. (3) din noul Cod de procedură penală prevede
că, în măsura în care partea sau subiectul procesual principal solicită efectuarea unei
expertize, cererea trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse
evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
1 Prin expertiza medico-legală pot fi lămurite problemele privind asftxia mecanică, moartea subită,
violul. problemele privind tulburările psihice ca schizofrenia, oligofrenia, existenţa discernământului etc.
2 Expertiza criminalistică poate fi, la rândul ei, de mai multe feluri şi anume: expertiza dactiloscopică,
balistică, traseologică, grafică, biocriminalistică etc.
3 Cu ajutorul expertizei tehnice pot fi clarificate anumite probleme în cazul accidentelor de circulaţie, în
cazul infracţiunilor contra securităţii şi sănătăţii în muncă etc.
4 În scopul efectuării expertizei, autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială domiciliază minorul are
obligaţia să efectueze ancheta socială la solicitarea unităţii sanitare de specialitate care efectuează expertiza.
5 De exemplu, dacă din probele administrate reiese că suspectul sau inculpatul suferă de boli psihice.
Faţă de expertiza dispusă, expertul va fi desemnat fie de organul judiciar penal, fie de
instituţia medico-legală', institutu!2 sau laboratorul de specialitate unde va fi efectuată
investi�aţia.
In acest sens, când expertiza urmează să se efectueze de o instituţie medico-legală, de
un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experţi se
realizează de către acea instituţie, conform prevederilor legii; în această ipoteză, organele
judiciare se adresează serviciului medico-legal, institutului sau laboratorului de specialitate,
care, la rândul lor, desemnează specialistul competent să realizeze expe1tiza.
În cazul celorlalte expertize, expertul este numit prin ordonanţa organului de
urmărire penală sau, după caz, prin încheierea instanţei. De regulă, este desemnat un singur
expert, cu excepţia situaţiilor în care, ca urmare a complexităţii expertizei, sunt necesare
cunoştinţe specializate din discipline distincte, situaţie în care desemnează doi sau mai
mulţi experţi.
Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptu} să solicite ca la efectuarea
expertizei să participe un expert recomandat de acestea. In cazul în care expertiza este
dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe
la efectuarea expe1tizei.
Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune
efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expe1tul trebuie să le
constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în
care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.
Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării
expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru
efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare (nu de
către expert) în funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care
urmează a fi sup011ate de către expert.
Dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau laboratorul
de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială.
Potrivit art. 175 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, expertul poate beneficia
şi de măsuri de protecţie, în condiţiile prevăzute la art. 125 din noua reglementare procesual
penală. Astfel, în măsura în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea
corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a expertului ori a unui membru de
familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a activităţii pe care o desfăşoară în
cauză, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate dispune următoarele măsuri de
protecţie:
- supravegherea şi paza locuinţei expertului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
- însoţirea şi asigurarea protecţiei expertului sau a membrilor de familie ai acestuia în
cursul deplasărilor;
- protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care expertul va
semna expertiza;
- audierea expertului rară ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor
audio-video de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri
nu sunt suficiente.
1 Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici'. Bucureşti. institutele de medicină legală din
centrele medicale universitare. serviciile de medicină legală judeţene etc.
2 De pildă Institutul Naţional de Expertize Criminalistice-1.N.E.C.
Ulterior numirii expertului, urmează ca atât acestuia, cât şi subiecţilor procesuali

principali şi părţilor să li se dea anumite lămuriri; astfel, potrivit art. 177 alin. (1) din noul
Cod de procedură penală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează un
termen la care sunt chemate părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi expertul, dacă
acesta a fost desemnat.
La termenul fixat se aduce la cunoştinţa procurornlui, a părţilor, a subiecţilor
procesuali principali şi a expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie
să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste
întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indi
cate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze.
Părţile şi subiecţii procesuali principali sunt încunoştinţaţi că au dreptul să ceară
numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea
expertizei; în ipoteza în care părţile solicită participarea unui expert-parte la efectuarea
expertizei, organul judiciar urmează să ia act de această solicitare şi să îl desemneze pe acel
expert, cu condiţia ca acesta să fie un expert independent, autorizat şi să nu se găsească în
vreun caz de incompatibilitate.
Expertul este înştiinţat cu privire la faptul că are obligaţia de a analiza obiectul
expertizei, de a indica cu exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o opinie
imparţială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei
şi expertizei profesionale.
După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi, de subiecţii procesuali
principali şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere
expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă
la efectuarea acesteia urmează să participe părţile sau subiecţii procesuali principali.
În conformitate cu prevederile art. 175 din noul Cod de procedură penală, în vederea
efectuării expertizei, expertul are următoarele drepturi:
- să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei;
- dreptul de a cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu
privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate;
- dreptul de a cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviin
ţarea şi în condiţiile stabilite de organele judiciare;
- dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul
poate refuza depunerea mărturiei;
- dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei,
pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea
expertizei;
- dreptul de a beneficia de măsurile de protecţie, potrivit art. 125 din noul Cod de
procedură penală.
Expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a
instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertiză cu
respectarea termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire penală sau în
încheierea instanţei. Termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la
cererea expertului, pentrn motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai
mare de 6 luni.
Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei
amenzi judiciare, precum şi răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să o
efectueze pentm prejudiciile cauzate.
Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează rapo1tul
de expertiză până la termenul fixat. Înlocuirea se dispune prin ordonanţă de către organul de
urmărire penală sau prin încheiere de către instanţă, după citarea expertului, şi se comunică
asociaţiei sau corpului profesional de care aparţine acesta.
Expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisă declaraţia sa de abţinere sau
cererea de recuzare ori în cazul în care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau
finaliza expertiza, potrivit art. 176 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.
Ulterior efectuării expertizei, constatările, clarificările. evaluările şi opinia expertului
sunt consemnate într-un raport de expertiză. Când sunt mai mulţi experţi, se întocmeşte un
singur raport de expertiză; opiniile separate se motivează în acelaşi raport.
Raportul de expertiză constituie mijlocul de probă şi se depune la organul judiciar
care a dispus efectuarea expertizei.
Raportul de expertiză cuprinde trei părţi, după cum urmează:
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului,
obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe
baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la
aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei,
metodele, programele şi echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare,
precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu
obiectivele expertizei.
În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor
procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea
raportului de expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului.
În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat 1 de organul de
urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali
principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru
lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului.
Dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de
specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efec
tuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă.
Potrivit art. 180 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, când organul de urmărire
penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar
această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui
supliment de expertiză de către acelaşi expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiaşi
expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.
Suplimentul de expertiză poate fi realizat prin întocmirea unui raport suplimentar de
expertiză2. Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut
1 Audierea expertului se efectuează potrivit prevederilor care disciplinează audierea martorilor.

2 M. Udroiu, op. cit.. p. 367.
sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei
respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.
Potrivit noului Cod de procedură penală, organul de urmărire penală sau instanţa
dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt
neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există
contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi
expertize de către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în con
diţiile legii.
Noua expertiză va avea aceleaşi obiective şi se realizează după aceeaşi procedură ca
şi expertiza anterioară.
Deşi constituie un mijloc de probă în care sunt exprimate opiniile unor specialişti cu
privire Ia unele aspecte de care depinde rezolvarea cauzei penale, raportul de expertiză nu
prezintă o forţă probantă deosebită faţă de a celorlalte mijloace de probă; astfel, raportul de
expertiză este supus principiului liberei aprecieri a probelor, având aceeaşi valoare
probantă ca orice alt mijloc de probă.
Potrivit art. 183 din noul Cod de procedură penală, în cauzele privind infracţiuni de
fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune să fie
prezentate scripte de comparaţie.
Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le
elibera. Dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanţa îi
pune în vedere să le prezinte.
Organul de urmărire penală ori instanţa poate solicita suspectului sau inculpatului să
prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare. Dacă suspectul sau inculpatul
refuză, se face menţiune în procesul-verbal. Refuzul de a se conforma solicitării organului
de urmărire penală sau instanţei nu poate fi interpretat în defavoarea suspectului sau
inculpatului 1•
Scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală
sau de preşedintele completului de judecată şi se semnează de acela care le prezintă.
8.2.3. Expertiza medico-legală psihiatrică

Expertiza medico-legală psihiatrică constituie o specie a expertizei medico-legale
care are ca obiect, în principal, stabilirea existenţei discernământului suspectului sau
inculpatului la momentul comiterii infracţiunii2 ; potrivit art. 184 alin. (2) din noul Cod de
procedură penală, expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează în cadrul instituţiei
medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii.
Potrivit legii, expertiza medico-legală psihiatrică se realizează ulterior obţinerii
consimţământului scris al persoanei care urmează să fie supusă expertizei, exprimat în
prezenţa unui avocat (ales sau desemnat din oficiu), în faţa organului judiciar, iar, în cazul
minorului, şi în prezenţa ocrotitorului legal.
1 I. Neagu, Prezentarea scriptelor de comparaţie în reglementarea procesual penală, în A.U.B., 1978.

pp. 65 şi 66.
2 Cu titlu particular, însă, având legătură cu problematica vinovăţiei penale, prin această specie de exper
tiză se determină existenţa stării de tulburare a mamei pruncucigaşe.
În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea
expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică,
organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în
vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală
psihiatrică, potrivit art. 184 alin. (4) din noul Cod de procedură penală 1 •
Examinarea suspectului sau inculpatului în condiţii de internare medicală se poate
efectua în cazul în care acesta îşi manifestă acordul în acest sens, ipoteză în care se poate
reţine un caz de internare voluntară.
În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită inter
narea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar
acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau
instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii imemării nevoluntare, potrivit art. 184
Dacă în cursul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice se constată că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 247 din noua reglementare procesual penală, comisia
de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează organele judiciare în vederea luării măsurii
de siguranţă a internării medicale provizori/
În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei
medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii inter
nării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.
Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să cuprindă,
după caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, înca
drarea juridică, denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala
asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale
psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea
necesităţii luării măsurii internării şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit.
Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi şi
libertăţi.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de
luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia
de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procu
rorului, precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere,
dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.
Soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în
prezenţa suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage
sau când din cauza stării sănătăţii sau din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate nu se
1 Tot astfel, prezenţa suspectului sau inculpatului în faţa comisiei de specialitate se asigură prin mandatul
de aducere şi în ipoteza în care suspectul sau inculpatul şi-a manifestat consimţământul în acest sens, însă nu s-a
prezentat în faţa comisiei.
2 Măsura de siguranţă a internării provizorii are drept scop înlăturarea unui pericol concret şi actual
pentru ordinea publică, cauzat de persoana suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator
cronic de substanţe psihoactive.
poate prezenta; participarea procurorului şi a avocatului ales sau numit din oficiu al
suspectului ori inculpatului este obligatorie 1 •
În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară, încheierea judecătorului
trebuie să cuprindă, potrivit art. 184 alin. (11) din noul Cod de procedură penală:
a) datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;
b) descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, încadrarea juridică şi
denumirea infracţiunii;
c) faptele şi împrejurările din care rezultă îndoială asupra stării psihice a suspectului
sau inculpatului;
d) motivarea necesităţii luării măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării
expertizei medico-legale psihiatrice şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit;
e) durata măsurii internării.
După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în
limba pe care o înţelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; în
măsura în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi
libertăţi informează administraţia locului de deţinere despre măsura internării şi dispune
transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui penitenciar-spital, potrivit art. 184
În cursul fazei de judecată, măsura internării nevoluntare se poate dispune de către
instanţa de judecată, cu respectarea condiţiilor şi a procedurii aplicabile în cursul primei
faze procesuale.
Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a
locului de internare, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, preşedintele
completului de judecată care a dispus măsura încunoştinţează despre aceasta şi despre locul
internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată
de acesta, precum şi instituţia medico-legală care efectuează expertiza, încheindu-se în acest
sens un proces-verbal.
Instituţia de specialitate are obligaţia de a informa organele judiciare despre
schimbarea locului internării, potrivit art. 184 alin. (22) din noul Cod de procedură penală;
în cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi
şi libertăţi sau instanţa ce a dispus măsura internării într-o instituţie de specialitate în
vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice informează, de îndată, administraţia
locului de deţinere sau arestare despre măsura dispusă.
Potrivit art. 184 alin. (14) din noul Cod de procedură penală, în1potriva încheierii
judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie la judecătoml de drepturi şi
libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în
termen de 24 de ore de la pronunţare; contestaţia împotriva încheierii prin care se dispune
internarea nevoluntară nu suspendă executarea.
Contestaţia formulată de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus
internarea nevoluntară se soluţionează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia.
În vederea soluţionării contestaţiei formulate de procuror, judecătorul de la instanţa
ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului; participarea avocatului ales
sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
1 Şedinţa de judecată este publică, în absenţa unor prevederi care să reglementeze desfăşurarea acesteia
în camera de consiliu.
În vederea soluţionării contestaţiei formulate de suspect sau de inculpat, judecătorul
de la instanţa ierarhic superioară comunică acestuia şi procurorului data stabilită pentru
judecarea contestaţiei şi le acordă posibilitatea de a depune observaţii scrise până la acea
dată, în afară de cazul când apreciază că prezenţa suspectului sau inculpatului, participarea
procurorului şi formularea de concluzii orale de către aceştia sunt necesare pentru justa
soluţionare a contestaţiei.
În cazul admiterii contestaţiei formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la
instanţa ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare şi externarea, dacă
este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deţinut sau arestat
chiar şi în altă cauză; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la
soluţionarea contestaţiei. Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nu este
atacată cu contestaţie, acesta restituie dosaml procurorului în termen de 24 de ore de la
expirarea termenului de contestaţie.
Potrivit ai1. 184 alin. (25) din noul Cod de procedură penală, măsura internării
medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o
singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico-legală
psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanţa asupra necesităţii prelungirii măsurii
internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conţină
descrierea activităţilor efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe
parcursul internării, examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care
este necesară prelungirea.
Potrivit art. 184 alin. (26) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care înainte
de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai este necesară,
comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sau persoana internată sesizează de îndată
organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia.
Sesizarea se soluţionează de urgenţă, în camera de consiliu, cu participarea procu
rorului, după audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Încheierea
pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă nu este supusă niciunei căi
de atac.
Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate
în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile
art. 72 din Codul penal.
8.2.4. Expertiza toxicologică

Expertiza toxicologică reprezintă o investigaţie ştiinţifică pentru care noul Cod de
procedură penală a prevăzut o serie de reguli speciale.
Potrivit art. 188 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, premisa necesară pentru
dispunerea acestei expertize o constituie existenţa unei suspiciuni cu privire la producerea
unei intoxicaţii 1; astfel, se va dispune efectuarea expertizei toxicologice, în cursul urmăririi
penale, de către organele de urmărire penală, prin ordonanţă, iar în cursul judecăţii, de
instanţă, prin încheiere.
Produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicaţia sunt trimise instituţiei
medico-legale sau unei alte instituţii specializate.
1 De exemplu, o intoxicaţie prin folosirea unor acizi sau a arsenicului.

Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la

tipul substanţei toxice, cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale
substanţei descoperite, cât şi alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
Alături de aceste reguli speciale, se vor aplica în mod corespunzător regulile cu
caracter general analizate mai sus.
8.2.5. Expertiza geneticăjudiciară

Expertiza genetică judiciară este folosită în vederea obţinerii probelor în special cu
privire la aflarea adevărului în cauze penale care au ca obiect infracţiuni contra vieţii,
infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii, infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii
sexuale etc.
Obiectul expertizei genetice judiciare îl constituie determinarea identităţii unei
persoane, prin analiza profilului ADN, înţeles ca fiind totalitatea acelor caracteristici
structurale ale materialului genetic care permit identificarea persoanei'; în acest scop, se
efectuează investigaţii genetice asupra probelor biologice recoltate de la persoane, de la faţa
locului sau din alte locuri sau de pe anumite obiecte.
Expertiza ADN poate fi dispusă de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă,
în cursul fazei de urmărire penală, sau de instanţa de judecată, prin încheiere, în cursul fazei
de judecată, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane sau ca urmare a unei
examinări fizice2 sau la orice alte probe care au fost găsite sau ridicate.
Probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la
identificarea profilului genetic judiciar, iar nu pentru obţinerea altor date privitoare la
persoane (stare de sănătate, origine etnică etc.).
Expertiza genetică judiciară se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale, al unei
instituţii ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituţii de specialitate
certificate şi acreditate în acest tip de analize.
Profilul genetic judiciar obţinut potrivit legii poate fi folosit şi în altă cauză penală,
dacă serveşte la aflarea adevărului.
Datele obţinute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date personale şi
sunt protejate conform legii.
8.3. Alte lucrări medico-legale

8.3. l. Autopsia medico-legală
Autopsia medico-legală constituie un procedeu probatoriu prin care se înlesneşte
efectuarea expertizei medico-legale sau a constatării medico-legale pe cadavre; autopsia se
înfăţişează ca fiind o lucrare medico-legală necesară, în unele cazuri, derulării activităţii de
. -
expertiza sau constatare3.
Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist.
1
L. Barbarii, Investigaţia ADN în slujba justiţiei, note de curs, disponibil pe htcp:l/www.legmed.ro/docl
cursuladnpentruinm_sept2009.pdf.
2 De exemplu, sânge, păr, salivă.
3
I. Neagu, M. Darnaschin, op. cit., p. 572.
Potrivit art. 185 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, autopsia medico-legală
se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată:
a) în caz de moarte violentă I ori când aceasta este suspectă de a fi violentă;
b) când nu se cunoaşte cauza morţii2 ;
c) când există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect
printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni.
Autopsia capătă caracter urgent dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana
se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării
medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării
drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman; în această ipoteză,
actul de dispoziţie aparţine numai procurorului, indiferent de stadiul în care se află procesul
penal.
Autopsia implică exan1inarea post mortem a corpului unei persoane3 de către un
medic legist pentru a se determina cauza decesului.
Organul de urmărire penală4 trebuie să încunoştinţeze un membru de familie despre
data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste
la efectuarea autopsiei, potrivit art. 185 alin. (7) din noul Cod de procedură penală.
Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale5 .
La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii
medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia
medicului care a tratat persoana decedată.
Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale
pentru stabilirea identităţii, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii
profilului genetic judiciar.
Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertiză, care
cuprinde constatările şi concluziile sale cu privire la:
a) identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este
cunoscută;
b) felul morţii (violentă sau neviolentă);
c) cauza medicală a morţii;
d) existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura
agentului vulnerant şi legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice şi deces;
e) rezultatele investigaţiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice prelevate
de la cadavru şi a substanţelor suspecte descoperite;
f) urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
g) data probabilă a morţii;
h) orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morţii.
1 Moartea violentă constituie moartea care intervine ca urmare a unui accident, uciderii sau exercitării de
violenţe asupra unei persoane ce au ca urmare moartea, sinuciderea
2 De exemplu, în cazul în care aparţinătorii persoanei decedate nu deţin date cu privire la existenţa
vreunei boli sau a unui traumatism care să determine decesul.
3 Atât examinarea externă, cât şi internă, a cavităţii craniene, toracice şi abdominale, inclusiv prin uti
lizarea computerului tomograf sau a RMN.
4 Obligaţia încunoştinţării revine şi instanţei de judecată.
5 De regulă, la institutul sau serviciul de medicină-legală în a cărui rază teritorială a fost găsit cadavrul
ori s-a produs decesul.
Autopsia medico-legală a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină,
capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea
filiaţiei, când este cazul.
Autopsia medico-legală a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul
a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a
morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru
stabilirea filiaţiei, când este cazul.
8.3.2. Exhumarea
Organele judiciare competente pot dispune exhumarea cadavrelor în scopul efectuării
unei expertize medico-legale sau pentru facilitarea efectuării autopsiei medico-legale 1 .
Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de judecată în
vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea
oricăror elemente necesare soluţionării cauzei, potrivit art. 186 alin. (I ) din noul Cod de
procedură penală.
Exhumarea poate avea loc în cursul fazei de urmărire penală, în timpul judecăţii,
precum şi după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în ipoteza unei revizuiri
întemeiate pe prevederile art. 453 alin. (l) Iit. a) din noul Cod de procedură penală2 .
Exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire penală.
Dispoziţiile privitoare la efectuarea autopsiei se aplică în mod corespunzător şi în
cazul exhumării.
8.3.3. Examinarea medico-legală a persoanei

Examinarea medico-legală a persoanei are în vedere constatarea urmelor şi a
consecinţelor unei infracţiuni; procedeul probatoriu analizat poate fi dispus atât de organele
de urmărire penală, cât şi de instanţa de judecată.
Examinarea medico-legală se efectuează, de regulă, de medicul legist prin examinare
fizică, atunci când este necesară constatarea leziunilor traumatice ori pe balii documentaţiei
medicale puse la dispoziţie, atunci când examinarea fizică nu este posibilă sau nu este necesară.
Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un certificat
medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză.
Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă:
- descrierea leziunilor traumatice, precum şi opinia expertului cu privire Ia natura şi
gravitatea leziunilor;
- mecanismul şi data producerii acestora;
- urmările pe care acestea Ie-au produs.
8.3.4. Examinarea fizică

Examinarea jizÎcă a unei persoane este procedeul probatoriu care constă în exami
narea externă şi internă a corpului acesteia, precum şi prelevarea probelor biologice, în
cazul în care această măsură este necesară pentru stabilirea anumitor fapte sau împrejurări

2 Când au fost descoperite fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei penale şi
care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se stabili dacă o anumită
urmă sau consecinţă a infracţiunii se poate găsi pe corpul sau, după caz, în interiorul
corpului persoanei.
În cazul în care există consimţământul scris al persoanei care urmează să fie exami
nată sau, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţământul repre
zentantului legal, ori în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, consimţă
mântul scris exprin1at în prezenţa ocrotitorilor legali, organul de urmărire penală
procedează la efectuarea examinării fizice externe; rezultatele obţinute în unna examinării
fizice externe, cuprinse în conţinutul unui proces-verbal, se validează de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi, în camera de consiliu, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi
de atac, potrivit art. 190 alin. (5) din noul Cod de procedură penală.
În ipoteza în care este vorba despre o examinare fizică internă sau de recoltare de
probe biologice, activitatea probatorie urmează să fie efectuată de un medic, asistent
medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea vieţii private
şi a demnităţii umane. Examinarea fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se
poate face în prezenţa unuia dintre părinţi, la solicitarea părintelui.
Recoltarea prin metode non-invazive de probe biologice în vederea efectuării
expertizei genetice judiciare se poate efectua şi de către personalul de specialitate al Poliţiei
Române.
În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor
alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia
organelor de constatare şi cu consin1ţământul celui supus examinării, de către un medic,
asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt
timp, într-o instituţie medicală, potrivit art. 190 alin. (8) din noul Cod de procedură penală.
În cazul în care nu există consimţământul scris al persoanei care urmează să fie
examinată, al reprezentantului legal ori încuviinţarea din partea ocrotitorului legal,
examinarea medicală presupune obţinerea autorizării judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Potrivit art. 190 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, cererea cu care organul
de urmărire penală va sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să cuprindă: numele
persoanei a cărei examinare fizică este cerută; motivarea îndeplinirii condiţiilor legale;
modalitatea în care examinarea fizică urmează a fi efectuată (examinare internă, externă sau
recoltare de probe biologice); infracţiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea de efectuare a examinării
fizice în camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.
În mod excepţional, în cazul în care există urgenţă şi obţinerea autorizării judecă
torului ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau
distrugerea probelor, organul de unnărire penală poate dispune, prin ordonanţă, efectuarea
examinării fizice.
Ordonanţa organului de urmărire penală, precum şi procesul-verbal în care sunt
consemnate activităţile desfăşurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată
judecătorului de drepturi şi libertăţi. În cazul în care judecătorul constată că au fost
respectate condiţiile legale, dispune, prin încheiere motivată, validarea examinării fizice
efectuate de organele de urmărire penală. Încălcarea de către organele de urmărire penală a
condiţiilor legale atrage excluderea probelor obţinute prin examinarea fizică.
Activităţile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de
urmărire penală într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă: numele şi prenumele organului
de unnărire penală care îl încheie, ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura,
locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a tenninat activitatea,
numele şi prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea activităţilor
desfăşurate, lista probelor recoltate în unna examinării fizice.
Rezultatele obţinute din analiza probelor biologice pot fi folosite şi în altă cauză
penală, dacă servesc la aflarea adevărului.
Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt
conservate şi păstrate în instituţia unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 1 O ani
de la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătoreşti.
9. Fotografierea şi amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor

persoane
Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea şi luarea amprentelor

suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au
legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţă
mântului acestora, potrivit art. 196 alin. (1) din noul Cod de procedură penală.
Fotografierea constituie un procedeu probatoriu ce are drept rezultat obţinerea
fotografiei, mijloc de probă care conţine informaţii vizuale statice care pot ajuta la justa
rezolvare a cauzei penale 1•
În ipoteza în care obiectivul imediat al urmăririi penale este acela al identificării
făptuitorului, organul judiciar poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei persoane,
când aceasta se impune pentru determinarea identităţii persoanei2 ori în alte situaţii în care
publicarea fotografiei prezintă relevanţă pentru bunul mers al procesului penai3.
În vederea descoperirii făptuitorului, organele judiciare pot fotografia persoanele
identificate cu prilejul cercetării la faţa locului, care ar putea avea legătură cu fapta ori cu
locul săvârşirii faptei.
Luarea amprentelor constituie un procedeu probatoriu prin intermediul căruia sunt
prelevate amprentele suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există
o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în
lipsa consimţământului acestora.
Amprentele constituie urme relevate prin presare sau fotografiere, prin care se
evidenţiază desenele papilare existente în zona digitală, palmară sau plantară4 .
Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau
a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de
unnărire penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor despre care se presupune că au

2 De pildă, în cazul în care organele de urmărire penală deţin numai o imagine a persoanei bănuite că a
comis infracţiunea, tără a cunoaşte datele acesteia de identificare.
3 De pildă, în cazul în care o persoană este bănuită că a săvârşit mai multe infracţiuni, publicarea foto
grafiei acesteia poate să permită unor persoane vătămate care nu sesizaseră încă faptul că sunt victimele unei
infracţiuni să se adreseze organelor de urmărire penală.
4 Din această perspectivă, amprentele care pot fi luate unei persoane sunt: a) amprente digitale (desenele
papilare ale degetelor); b) amprente palmare (desenele papilare ale mâinii); c) amprente plantare (desenele papilare
ale picioatelor).
intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune
că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei, potrivit art. 196
Amprentele obţinute pot fi comparate cu cele ridicate cu prilejul cercetării la faţa
locului.
I O. Alte instituţii în legătură cu administrarea probelor în cadrul

procesului penal
IO.I. Comisia rogatorie
Comisia rogatorie reprezintă o instituţie de drept procesual penal cu un important rol

în asigurarea bunei desfăşurări a procedurilor penale.
Prin intermediul acestei activităţi, un organ de urmărire penală sau o instanţă ce nu
poate să efectueze în mod nemijlocit un act procedural sau să realizeze un procedeu
probatoriu, cere efectuarea sau realizarea acestuia de către un alt organ judiciar ce face parte
din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, dintr-o circumscripţie teritorială diferită 1; organele
judiciare care sunt implicate în comisia rogatorie au aceeaşi competenţă funcţională, dar
competenţe teritoriale distincte.
Prin utilizarea acestei instituţii se renunţă la nemijlocirea administrării probelor în
favoarea operativităţii în cadrul procesului penal şi cu consecinţe directe în legătură cu
reducerea cheltuielilor în cauzele penale2 ; recurgerea la serviciile comisiei rogatorii
reprezintă o situaţie de excepţie în cadrul activităţii organelor judiciare penale, acestea
utilizând-o numai în cazurile în care nu au posibilitatea de a efectua personal un anumit act
procedural.
Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să
asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte
sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală
ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.
Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de
probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot
forma obiectul comisiei rogatorii.
De asemenea, există şi acte procedurale care nu pot face obiectul comisiei rogatorii,
respectiv ascultarea suspectului sau inculpatului întrucât aceasta reprezintă şi o modalitate
de exercitare a dreptului de apărare3 •
Potrivit legii, actul de dispoziţie în sensul efectuării probaţiunii prin comisie rogatorie
este ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată.
Ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină
toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul
când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună.
Organul de unnărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia
rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.

3 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 152.
Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa
acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie.
Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.
În vederea garantării dreptului de apărare, art. 200 alin. (8) din noul Cod de
procedură penală prevede că, în ipoteza în care inculpatul este arestat, instanţa care urmează
a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va repre
zenta, în absenţa avocatului ales.
Organul judiciar rogat nu poate să dispună efectuarea actului de către un alt organ
judiciar tot prin intermediul comisiei rogatorii, chiar şi atunci când constată că actul ce
trebuie efectuat nu este de competenţa sa teritorială; în această situaţie, organul judiciar
rogat um,ează să restituie (prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere) dosarul, arătând
motivul pentru care nu poate fi efectuat actul prin intermediul comisiei rogatorii.
I 0.2. Delegarea
Asemenea comisiei rogatorii, delegarea reprezintă o procedură utilizată în vederea
efectuării unui act procedural sau pentru administrarea unor probe de către un alt organ
decât cel care are cauza penală spre rezolvare.
În cazul delegării, dreptul de a face actul procedural respectiv se transmite unui organ
ierarhic inferior celui care instrumentează cauza, potrivit art. 20 l alin. (I) din nou I Cod de
procedură penală; astfel, procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal poate delega
procurorul de la parchetul de pe lângă o judecătorie să procedeze la audierea unui martor.
Confonn art. 59 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, când anumite acte de
urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea,
procurorul poate să le efectueze el însuşi ori poate dispune efectuarea lor prin delegare.
Delegarea se dispune de procuror prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată
prin încheiere şi trebuie să cuprindă toate informaţiile necesare în vederea îndeplinirii
actului procedural.
Prevederile care reglementează comisia rogatorie în privinţa condiţiilor pentru
dispunerea acesteia, conţinutul comisiei rogatorii, drepturile părţilor şi ale subiecţilor
procesuali principali în cazul acestei instituţii procesual penale se aplică în mod cores
punzător şi în caz de delegare, potrivit art. 201 alin. (2) din noul Cod de procedură penală.
Organul judiciar cămia i s-a delegat efectuarea actului procedural nu poate delega, la
rândul său, efectuarea actului altui organ ierarhic inferior (delegatus non potest delegare).
Capitolul al VII-iea
Măsurile procesuale
Sec{iunea I
Considerafii cu caracter general privind măsurile procesuale
I. Noţiunea şi caracterizarea măsurilor procesuale

În vederea asigurării desfăşurării normale a procesului penal şi a realizării scopului
acestuia, legiuitorul a reglementat instituţia măsurilor procesuale, prin care sunt prevenite
sau suprimate unele situaţii care ar putea să împiedice buna desfăşurare a activităţilor
judiciare.
Noţiunii de măsuri procesuale i s-au atribuit, în literatura de specialitate, mai multe
definiţii care surprind, în esenţă, aceleaşi elemente. În acest sens, unii autori' au definit
măsurile procesuale ca fiind instituţii de drept procesual penal ce constau în anumite
privaţiuni sau constrângeri personale ori reale determinate de condiţiile şi împrejurările în
care se desfăşoară procesul penal.
Altfel definite, măsurile procesuale sunt considerate mijloace de constrângere prin
care organele judiciare asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă
la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei
produse prin infracţiune2.
Într-o altă definiţie, măsurile procesuale se consideră a fi instituţii de constrângere ce
se pot dispune de către organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal
şi asigurarea realizării obiectului acţiunilor exercitate în procesul pena! 3.
Astfel, se obse1vă faptul că toţi autorii subliniază, ca element definitoriu pentru
măsurile procesuale, elementul de constrângere sau de privaţiune. O alte parte a doctrinei4
consideră, însă, că elementul de privaţiune nu este unul caracteristic măsurilor procesuale în
ansamblul lor, scopul luării acestor măsuri nefiind cel de constrângere, ci acela de a ajuta şi
asigura realizarea procesului penal. Anumite măsuri procesuale (măsurile de ocrotire), de
altfel, nu presupun nicio acţiune de constrângere, ci urmăresc protejarea anumitor categorii
de persoane5 .
Într-o definiţie mai sintetică, se consideră că măsurile procesuale sunt măsuri de
drept procesual penal, privative sau restrictive de drepturi şi libertăţi, ce au ca finalitate
asigurarea bunei desfăşurări a procesului pena16•
1 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C-tin, Buiai, N. Iliescu, R. Stănoiu. F.xplicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 308.
2 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, voi. II, Universitatea ,.Al. I. Cuza",
Facultatea deDrept,laşi, 1974,p. 191.
4 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, voi. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p. 399.
Deoarece nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, măsurile procesuale se

înfăţişează ca posibilităţi, care sunt luate de către organele judiciare în funcţie de împre
jurările concrete ale cauzei penale. În acest sens, în doctrină 1 s-a arătat că aceste măsuri au
un caracter adiacent faţă de activitatea procesuală principală.
Măsurile procedurale constituie măsurile de drept procesual penal care se pot
dispune de către organele judiciare în scopul asigurării bunei desfăşurări a activităţii proce
durale (de exemplu, măsurile pe care le dispune preşedintele completului de judecată în
vederea pregătirii şedinţei sau măsurile pe care le poate dispune organul de urmărire penală
cu prilejul unei confruntări).
Măsurile procesuale prezintă un caracter provizoriu, acestea putând fi luate numai pe
parcursul procesului penal, durând atât timp cât se menţine situaţia care le-a impus şi fiind
revocate când dispar împrejurările care au condus la luarea acestora.
De asemenea, măsurile procesuale au caracter facultativ, luarea acestora fiind lăsată
la aprecierea organului judiciar, derularea procesului penal fiind posibilă fără a fi necesar a
se dispune anumite măsuri procesuale.
2. Clasificarea măsurilor procesuale
În doctrina procesual penală se face vorbire despre mai multe criterii prin raportare la
care se pot clasifica măsurile procesuale, după cum urmează: valoarea socială asupra
căreia se fndreaptă măsurile procesuale; persoana împotriva căreia se pot lua măsurile
procesuale; faza procesuală În care sunt dispuse măsurile procesuale2 sau scopul special
urmărit prin luarea măsurilor procesuale3.
Faţă de criteriul valorilor asupra cărora se îndreaptă, măsurile procesuale pot fi: a) cu
caracter personal, respectiv măsurile privative sau restrictive de drepturi şi libertăţi4 sau de
ocrotire5 ; b) cu caracter real, respectiv măsurile asigurătorii, restabilirea situaţiei anterioare,
restituirea lucrului.
Sub aspectul persoanei împotriva căreia se pot dispune măsurile procesuale,
remarcăm măsuri care privesc persoana suspectului sau inculpatului (de exemplu, reţinerea)
şi măsuri care pot fi luate cu privire la alte persoane (de pildă, sechestrul privind despă
gubirile civile se poate institui şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente).
În funcţie de faza procesuală în care pot fi dispuse măsurile procesuale, distingem
măsuri care pot fi luate doar în cursul urmăririi penale (reţinerea), măsuri care pot fi dispuse
numai în faza judecăţii (îndepărtarea unei persoane din sala de şedinţă în care se desfăşoară
judecata) şi măsuri ce pot fi dispuse atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii
(arestarea preventivă, arestul la domiciliu etc.).
Actualul Cod de procedură penală reglementează măsurile preventive, măsurile de
siguranţă cu caracter medical, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
1 I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesuale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p. 26.
3
4 De pildă, reţinerea, arestarea preventivă sau la domiciliu, internarea medicală provizorie etc.
5 Măsuri dispuse cu privire la persoanele aflate în ocrotirea persoanelor private de libertate.
Măsurile procesuale 291
3. Succintă privire asupra noţiunii de lipsire de libertate
Prin dreptul la libertate înţelegem dreptul persoanei la libertatea fizică privită în

sensul clasic: libertatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa liber, de a acţiona nestân
jenită, în conformitate cu propriile dorinţe. Cu alte cuvinte, prin libertatea individuală a
persoanei se înţelege putinţa sa de a acţiona fără a i se impune o conduită sau alta 1 .
Libertatea individuală reprezintă unul dintre cele mai importante drepturi
fundamentale ale omului, fiind reglementată încă din cele mai vechi timpuri.
În acest sens, Magna Charta (1215), Habeas Corpus Act ( 1679) şi Bill of Rights
(1689), Declaraţia de Independenţă a S. U .A. (1776) şi Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului (1789) reprezintă momente deosebite în istorie care au reglementat şi
consacrat drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei.
Tot astfel, adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului constituie
momentul naşterii dreptului modem al drepturilor omului2 . Potrivit art. 3 al Declaraţiei
Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa. Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la nivel european în anul
1950 prevede în art. 5 că Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei
hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţiijudiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune
sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infrac
ţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale fn faţa autorităţii
competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane în vederea
împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau îrnpotriva căreia se află in curs o
procedură de expulzare ori de extrădare.
Conform legii penale, prin lipsirea de libertate se înţelege, într-o primă accepţiune,
infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 205 din noul Cod penal, respectiv ,,Lipsirea de
libertate în mod ilegal" - fapta de lipsire sau restricţionare în mod ilegal a libertăţii de
mişcar� a unei persoane (a se deplasa sau a acţiona potrivit voinţei sale3 ).
Intr-o altă accepţiune, prin lipsire de libertate în cadrul procesului penal se înţelege
măsura dispusă de autorităţi, prin care o persoană este ţinută împotriva voinţei sale, pentru o
anumită perioadă de timp, într-un spaţiu determinat şi împiedicată să părăsească acel spaţiu
• �
prm constrangere4.
1
G. Antoniu. M. Popa, S. Daneş, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ed. Politică., Bucureşti 1976, p. 202.
2 C. Sima, A. Ţuculean. D. Ciurean, Arestarea preventivă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 154.
3
M. Udroiu, Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 257.
4
R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti. 2008, p. 140.
În cazurile expres prevăzute de lege, suspectului sau inculpatului îi poate fi aplicată o

măsură privativă de libertate, sau o măsură restrictivă de libertate, ambele având ca şi scop
garantarea unei bune desfăşurări a procesului penal şi implicit a actului de justiţie. Normele
penale care prevăd aplicarea unor astfel de măsuri trebuie interpretate în conformitate cu
dispoziţiile constituţionale şi cu practica şi interpretarea C.E.D.O. în materie.
Astfel, prin interpretarea celor două categorii de măsuri care au ca finalitate
restrângerea unor drepturi fundamentale, Curtea a statuat că nu există decât o diferenţă de
intensitate şi nu una de natură sau de esenţă.
Vorbim de o măsura privativă de libertate atunci când libertatea de mişcare suferă
atingeri atât de serioase încât este golită de substanţă. În acest sens, Curtea Europeană a
analizat incidenţa noţiunii de privare de libertate, prin raportarea la spaţiul ce nu a putut fi
părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea
autorităţilor 1 , considerând că se impune şi existenţa unui aspect de ordin subiectiv,
sentimentul de izolare şi de imposibilitate de a-şi desfăşura normal viaţa, pe care îl are
persoana în cauză2. În cadrul procesual penal poate exista privare de libertate prin
dispunerea unor măsuri preventive (reţinere, arestare preventivă, arestul la domiciliu), a
unor măsuri de siguranţă (internarea medicală dispusă de instanţa de judecată) sau în cazul
arestării provizorii în vederea emiterii extrădării sau a emiterii mandatului de arestare.
Persoana inculpatului, va putea fi, de asemenea, lipsită de libertate în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive, care prevede executarea unei pedepse privative de libertate
(închisoarea sau detenţiunea pe viaţă).
Măsurile care restrâng libertatea persoanei au în vedere totodată libertatea fizică a
acesteia (liberte d'aller et de venir), dar care doar o limitează. Acestea apar adeseori ca
nişte restricţii ale libertăţii de a circula. Pentru a se stabili dacă este vorba de o lipsire de
libertate şi nu despre o restrângere a libertăţii, trebuie să se ţină cont, în fiecare caz în parte
de situaţia concretă în care se află persoana respectivă, precum şi de efectele măsurii, de
durata acesteia, de modul de aducere la îndeplinire a măsurii respective3 .
Sec[iunea a II-a
Măsurile preventive
I. Noţiunea şi scopul măsurilor preventive
În noul Cod de procedură penală, măsuri le preventive sunt enumerate în mod

limitativ [art. 202 alin. (4)]: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune,
arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Astfel, alte măsuri procesuale, care chiar dacă
sunt restrictive de libertate, nu intră în categoria măsurilor preventive.

2 R. Chiriţă, op. cit., p. 141.
3 D. Bogdan, M. Selejean, D. Andrieş. Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa C.E.D.O., Ed.
Ali Beck, Bucureşti 2005, p. 141.
În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală adoptat în 1968, (în
urma modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006 1 şi prin O.U.G. nr. 60/20062), legislaţia
noastră procesual penală cunoştea următoarele măsuri de prevenţie: reţinerea, obligarea de a
nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.
Măsur;/e preventive sunt măsurile privative sau restrictive de libertate sau de drepturi
ce pot fi dispuse în acele cauze penale în care există o suspiciune rezonabilă privind
comiterea unei infracţiuni, în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori
pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Prevederile art. 202 din noul Cod de procedură penală stabilesc în mod limitativ
parametrii ce trebuie avuţi în vederea dispunerii măsurilor preventive. Faţă de art. 136 din
vechiul Cod de procedură penală, actuala reglementare nu mai prevede ca scop asigurarea
ev;tării sustragerii de la executarea pedepsei, scopul măsurii preventive fiind asigurarea
bunei derulări a procesului penal.
Măsurile preventive nu sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie întrucât nu
presupun săvârşirea unei fapte penale, ci doar existenţa unei suspiciuni rezonabile, astfel
cum aceasta este înţeleasă din jurisprudenţa Curţii Europene ca ipoteză în care un
observator obiectiv poate să bănuiască din datele cauzei că o persoană a comis sau nu a
comis o infracţiune, fără a exista vreo interferenţă cu principiul prezumţiei de nevinovăţie.
De asemenea, scopurile reglementate în noua reglementare procesual penală privesc
strict activitatea procesual penală: asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal,
împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire, ori de la judecată sau
scopul prevenirii comiterii unei noi infracţiuni [art. 202 alin. (I) din noul Cod de procedură
penală].
Prevederea explicită a proporţionalităţii se regăseşte în alin. (3) al art. 202 din noul
Cod de procedură penală: orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea
acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului
urmărit prin dispunerea acesteia.
Oportunitatea măsurilor preventive a fost discutată o bună perioadă de timp, odată cu
dezvoltarea dreptului modern. A apărut o adevărată filozofie a închisorii preventive3 ,
numeroşi autori susţinând necesitatea existenţei măsurilor de prevenţie, pe când alţii au
negat-o cu desăvârşire.
Reputatul profesor Ioan Tanoviceanu admite că, la prima gândire arestarea, fiind o
privare a libertăţii şi ca urmare o suferinţă, nu ar trebui să se exercite decât împotriva
acelora care se constată printr-o judecată definitivă că au comis o infracţiune, iar nu
împotriva celor care sunt numai bănuiţi. Un alt contestatar al închisorii preventive a fost
Ayrault, care era împotriva restrângerii drepturilor şi libertăţilor persoanei, dar care
recunoştea că în unele cazuri măsurile de prevenţie sunt indispensabile procesului penal:
Toate celelalte raţiuni ale noastre pot să fie oricât de bune şi de .frumoase, astfel cum este
1 Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, publicată în M.
Of. nr. 677 din 7 august 2006.
2 O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, publicată în M.
Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006.
3 J. Tanoviceanu, Curs de procedurăpenală, Atelierele grafice Socec, Bucureşti 1913, p. 285.
procedura noastră organizată, experienţa ne dovedeşte că, dacă acuzaţii nu sunt Închişi, e
cu neputinţă de a se dovedi culpabilitatea vreunuia dintre ei (..) Închisoarea înlesneşte
dovezile 1.
În literatura juridică mai veche, acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de profe
sorul Traian Pop, care aprecia că a priva pe cineva de libertate numai în urma bănuielii,
deci, înainte de a fi judecat, găsit vinovat şi condamnat, este contrar principiului constitu
ţional privind libertatea individuală şi totuşi, justiţia nu poate sta cu mâinile încrucişate în
faţa sfidării pe care i-o aruncă inculpatul prin încercările sale de a compromite aflarea
adevărului sau în faţa periculozităţii pe care o prezintă persoana inculpatului, astfel că
justiţia trebuie să-şi ia prompt şi energic măsuri de a preveni sau înlătura aceste
neajunsuri. Ori pentru ca justiţia să-şi îndeplinească rolul, este posibil să nu existe altă
alegere decât recurgerea la măsura radicală a arestării preventive "2.
Profesorul Vintilă Dongoroz şi-a exprimat în mod tranşant punctul de vedere, cu
privire la măsurile de prevenţie. afirmând: De acord cu toată lumea că inf ractorii trebuiesc
trataţi omeneşte, dar nu putem admite că această omenie poate să meargă până acolo încât
să lăsăm printre cetăţenii oneşti, presăraţi la tot pasul, zecile şi sutele de răufăcători, gata
oricând de a comite noi fărădelegi. La ce bun toate libertăţile cetăţeneşti, dacă în numele
acestora cetăţeanul nu poate avea nicio siguranţă, fiind lăsat cot la cot cu toţi infractori??
Am ţinut să învederăm aceste opinii ale unor mari profesori de drept penal pentru a putea
constata felul în care au fost privite măsurile preventive în ultimul secol şi pentru a putea
concluziona că acestea reprezintă „un rău necesar·· actului de justiţie, fără de care activitatea
procesual penală ar fi îngreunată.
Măsurile preventive prin care se limitează sau se restrânge exerciţiul unor drepturi şi
libertăţi fundamentale, au ca scop desfăşurarea normală a procesului penal. Acestea au un
caracter de excepţie şi cunosc o reglementare strictă, atât în ceea ce priveşte cazurile şi
condiţiile în care pot fi dispuse, cât şi în ceea ce priveşte durata lor maximă4 .
Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul în
care dispar împrejurările care au impus luarea acestora, precum şi un caracter facultativ în
sensul că numai organele judiciare competente apreciază dacă se impune luarea vreunei
� .5
masun.
2. Luarea, încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor

preventive
2.1. Luarea măsurilor preventive

Nepierzând din vedere că prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere
dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, legea procesual penală a prevăzut
garanţii procesuale temeinice. care impun respectarea cu stricteţe a prevederilor legale care
permit dispunerea acestor măsuri6 .
1
Ibidem.
2 Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. JI, Tipografia Naţională, Cluj, 1947, p. 132.
3 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a JJI-a, revăzută şi completată de V. Dongoroz
voi. IV, Ed. Curierul judiciar, Bucureşti, 1924 p. 452.
4 Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008, p. 444.
5
A. Zarafiu, Arestarea preventivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 99.
În vederea luării oncareia dintre măsurile preventive prevăzute de lege trebuie
întrunite, în mod cumulativ, mai multe condiţii generale 1, după cum urmează:
a) să existe probe (directe sau indirecte) ori indicii temeinice din care rezultă suspi
ciunea rezonabilă că o persoană a comis o infracţiune;
Pot exista probe directe (fapte principale) sau probe indirecte (fapte probatorii) din
care să reiasă suspiciunea rezonabilă că o persoană a comis o infracţiune. Noţiunea de
suspiciune rezonabilă se raportează la sensul oferit de jurisprudenţa Curţii Europene
privitor la existenţa anumitor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi
imparţial că este posibil ca o persoană să fi comis o infracţiune2 .
b) măsurile preventive să fie necesare in scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori al prevenirii comiterii unei alte infracţiuni;
Prevederile art. 202 din noul Cod de procedură penală stabilesc în mod limitativ
parametrii ce trebuie avuţi în vederea dispunerii măsurilor preventive.
Faţă de art. 136 din vechiul Cod de procedură penală, actuala reglementare nu mai
prevede ca scop asigurarea evitării sustragerii de la executarea pedepsei, scopul
determinant al luării măsurilor preventive fiind asigurarea bunei derulări a procesului penal.
c) măsura preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia;
d) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea fn mişcare sau exercitarea
acţiunii penale prevăzută de art. 16 din noul Cod de procedură penală;
e) audierea prealabilă a suspectului sau inculpatului fn prezenţa avocatului ales sau
desemnat din oficiu.
Este reglementată, astfel, o garanţie a dreptului la apărare, prin propria persoană,
precum şi prin avocat, a suspectului sau inculpatului; este înlăturată, în acest mod,
posibilitatea dispunerii măsurii preventive în mod arbitrar şi, totodată, organele judiciare
pot aprecia in concreto dacă măsura este necesară şi proporţională cu scopul urmărit.
Potrivit art. 203 alin. (1) din noul Cod de procedură penală. măsura reţinerii poate fi
luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către
procuror, numai în cursul fazei de urmărire penală; actul procesual prin care organul
judiciar dispune luarea acestei măsuri este ordonanţa.
Potrivit art. 203 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, controlul judiciar şi
controlul judiciar pe cauţiune pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de
către procuror (prin ordonanţă) şi de cătrejudecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura
de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii,
de către instanţa de judecată; aceste măsuri preventive pot fi dispuse de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţă prin încheiere motivată.
Potrivit a11. 203 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, arestul la domiciliu şi
arestarea preventivă pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de cătrejudecătorul
de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.
1 În afara condiţiilor generale, pentru luarea anumitor măsuri preventive trebuie îndeplinite şi anumite
condiţii specifice.
2.2. Încetarea de drept a măsurilor preventive
Art. 241 din noul Cod de procedură penală prevede cazurile în care măsurile
preventive încetează de drept; acestea sunt categorisite în cazuri de Încetare generală
(aplicabile tuturor măsurilor preventive) şi cazuri specifice arestării preventive şi arestului
la domiciliu.
Cu privire la cazurile de încetare aplicabile tuturor măsurilor preventive, art. 241
alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală arată că măsurile preventive încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare 1;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrirnitere în judecată ori
instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de
renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a execu
tării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea
inculpatului;
d) în alte cazuri anume prevăzute de lege2 .
Potrivit art. 241 alin. ( 1 1) din noul Cod de procedură penală, arestarea preventivă şi
arestul la domiciliu încetează de drept:
a) în cursul urmăririi penale, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege (180 de
zile);
b) în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de
lege3 ;
c) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de
condamnare.
Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul, judecătorul
de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată în faţa
căreia se află cauza constată, prin ordonanţă sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesi
zarea administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând,
în cazul celui reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este
reţinut ori arestat în altă cauză.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată se pronunţă, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive
chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului
sunt obligatorii.
Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum şi tuturor instituţiilor cu
atribuţii în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanţa sau
încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.
1 De pildă, măsura arestului la domiciliu a inculpatului încetează de drept când a fost luată pentru 30 de
zile şi acest termen a expirat.
2 Textul de lege priveşte dispoziţiile art. 399 alin. (3) din noua reglementare procesual penală, în confor
mitate cu care măsura arestării preventive încetează de drept când instanţa pronunţă: a) o pedeapsă cu închisoare
cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării
sub supraveghere; c) o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii; d) o măsură educativă.
3 Potrivit art. 239 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata
totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumă
tatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În
toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.
2.3. Revocarea măsurilor preventive
Potrivit art. 242 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, măsura preventivă se
revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au detenninat-o
ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul
reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu
este arestat în altă cauză; astfel, revocarea măsurilor preventive este un act procesual a cărui
oportunitate este apreciată de către organele judiciare penale.
În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către
procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală are
obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar
putea conduce la revocarea măsurii preventive.
Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică revocarea măsurii preventive,
procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a
luat măsura, în tennen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să
sesizeze şi din oficiu judecătornl de drepturi şi libertăţi, când constată el însuşi existenţa
vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de
acesta.
Potrivit legii, dacă reţinerea a fost luată de organul de cercetare penală, revocarea
măsurii va fi dispusă de procurornl care supraveghează urmărirea penală; în ipoteza în care
măsura reţinerii suspectului sau inculpatului a fost dispusă de procuror, revocarea urmează
a fi dispusă de prim-procuror sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.
În ipoteza în care procurorul a dispus luarea măsurii controlului judiciar/controlului
judiciar pe cauţiune, revocarea va putea fi dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond (art. 213 din noul Cod de
procedură penală).
Măsurile preventive ale arestului la domiciliu şi arestării preventive se pot revoca,
potrivit legii, de către organul judiciar penal care a dispus luarea măsurii, respectiv: judecă
torul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată'.
Potrivit art. 242 alin. (5) din noua reglementare, cererea de revocare a măsurii pre
ventive formulată de inculpat se adresează, în scris, judecătorului de drepturi şi libertăţi,
judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz.
În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi
dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore
de la solicitarea formulată de către judecător.
În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune
citarea inculpatului. Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după
ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui
avocat ales sau numit din oficiu.
1 De asemenea, în lumina art. 207 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, judecătorul de cameră pre
liminară are posibilitatea de a revoca, prin încheiere, măsura arestării preventive ce a fost dispusă de judecătorul
de drepturi şi libertăţi, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii
arestării pre,entive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din
care rezultă nelegalitatea măsurii preventive.
Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi
a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare de
necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu,
căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii; participarea procurorului este obligatorie.
2.4. Înlocuirea măsurilor preventive

În cursul procesului penal pot interveni elemente care să determine înlocuirea
măsurii preventive luate iniţial cu o altă măsură preventivă prevăzută de lege; în acest sens,
legiuitorul a reglementat distincţia între înlocuirea măsurii preventive cu o măsură
preventivă mai grea sau cu o măsură preventivă mai uşoară.
Astfel, potrivit art. 242 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, măsura preventivă
se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împre
jurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura
preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1)
din noua reglementare 1.
Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă
mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma
evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se
apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut
la art. 202 alin. (I) din noul Cod de procedură penală2.
Potrivit art. 242 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care măsura
preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze de îndată, în
scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea
măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică revocarea sau
înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează jude
cătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea
informării. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de drepturi şi
libertăţi, când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică revocarea sau
înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.
Potrivit legii, cererea de înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se
adresează, în scris, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară
sau instanţei de judecată, după caz.
În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi
dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în tennen de 24 de ore
de la solicitarea formulată de către judecător; astfel, înlocuirea măsurii preventive în cursul
fazei de urmărire penală se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, din oficiu, ca
urmare a sesizării procurorului sau în urma solicitării inculpatului.
1 Astfel, măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu arestul la domiciliu sau cu măsurile controlului
judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune; tot astfel, arestul la domiciliu poate fi înlocuit cu controlul judiciar.
2 Astfel, măsura controlului judiciar poate fi înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau cu arestarea
preventivă; de asemenea, se poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive.
În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune
citarea inculpatului.
Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după ascultarea
acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales
sau numit din oficiu. Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu
se prezintă, deşi a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă
majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau
numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentm a pune concluzii. Participarea procurorului
este obligatorie, potrivit art. 242 alin. (8) şi (9) din noul Cod de procedură penală.
Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii
arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte cererea
întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea
şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei 1•
Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de
consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe
cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune
punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
În măsura în care nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi
libe1tăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în
camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea
formulată de inculpat, potrivit art. 242 alin. (12) din noul Cod de procedură penală.
3. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune luarea, încetarea

de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive
3.1. Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau

a procurorului prin care s-a dispus măsura reţinerii, măsura
controlului judiciar sau măsura controlului judiciar pe cauţiune
Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii,
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea
penală, înainte de expirarea duratei acesteia.
Tot astfel, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii,
suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la
prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, potrivit art. 209
alin. (14) şi (15) din noul Cod de procedură penală.
Procurorul competent se pronunţă, de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată
că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii
reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea
de îndată în libertate a inculpatului.
1 Potrivit art. 242 alin. (13) din noua reglementare, termenul stabilit pentru depunerea cauţiunii curge de
data rămânerii definitive a încheierii.
Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în
termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,
potrivit art. 213 alin. ( 1) din noua reglementare.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat, în vederea soluţionării plângerii, fixează
termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. Neprezentarea
inculpatului nu împiedicăjudecătoml de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate
de procuror. Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este
prezent; asistenţajuridică a inculpatului este obligatorie, ca şi participarea procurorului.
Judecătoml de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate
dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia; dosarul cauzei se
restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii.
3.2. Calea de atac împotriva încheierilor prin care judecătorul de

drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive în cursul
fazei de urmărire penală
În lumina art. 204 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, împotriva încheierilor
prin carejudecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul
şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz,
de la comunicare; astfel, noua reglementare procesual penală prevede posibilitatea atacării
tuturor încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libe1tăţi dispune, în prima fază
procesuală, admiterea sau respingerea luării măsurilor preventive, a revocării, înlocuirii,
încetării de drept sau prelungirii acestor măsuri1 .
Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat înche
ierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; dacă
măsura preventivă a fost dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, contestaţia urmează a fi soluţionată de un complet compus din 2
judecători de drepturi şi libertăţi de la instanţa supremă.
Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea
unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este
suspensivă de executare, potrivit art. 204 alin. (3) din noul Cod de procedură penală; aşadar,
dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri
preventive, executarea acesteia nu se suspendă prin efectul contestaţiei făcute de către
inculpat; tot astfel, chiar dacă încheierea prin care se constată încetarea de drept a măsurii
preventive a fost atacată cu contestaţie, organul judiciar dispune ridicarea controlului
judiciar sau, punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat (preventiv sau la domiciliu).
Per a contraria, contestaţia este suspensivă de executare în următoarele ipoteze:
a) când este formulată împotriva încheierii prin care se respinge cererea de prelungire
- .. .
a masum preventive2;
1 Potrivit Codului de procedură penală anterior [art. 1403 alin. (1) teza finală], încheierea prin care
judecătorul respingea, în cursul unnăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preven
tive nu era supusă niciunei căi de atac întrucât o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării pre
ventive,pentru motive noi, putea fi formulată oricând în faza de urmărire penală.
De pildă, încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi respinge cererea procurorului de pre
lungire a măsurii arestării preventive, dacă procurorul formulează contestaţie, nu se va pune în executare,
inculpatul arestat nefiind pus în libertate în cursul soluţionării contestaţiei.
b) când este formulată împotriva încheierii prin care s-a soluţionat cererea de
revocare a măsurii preventive, atât prin admitere, cât şi prin respingere 1 ;
c) când este formulată în1potriva încheierii prin care s-a soluţionat cererea de
înlocuire a măsurii preventive (prin admitere sau prin respingere), indiferent de înlocuirea
măsurii cu o altă măsură preventivă, mai grea sau mai uşoară2 .
Cu privire la tennenul în care este soluţionată contestaţia, noua reglementare
procesual penală prevede trei ipoteze diferite, în funcţie de titularul căii de atac şi de
obiectul cererii, respectiv:
a) contestaţia introdusă de inculpat este soluţionată în termen de 5 zile de la
înregistrare, indiferent de obiectul acesteia;
b) contestaţia introdusă de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respin
gerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau
înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă este soluţionată înainte de
expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior;
c) contestaţiile formulate de procuror împotriva altor încheieri decât cele arătate la
lit. b) sunt soluţionate într-un termen lăsat la aprecierea judecătorului de drepturi şi
libertăţi3 .
În toate cazurile, în vederea soluţionării căii de atac, inculpatul se citează.
Potrivit art. 204 alin. (7) din noul Cod de procedură penală, soluţionarea contestaţiei
se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este
dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de
necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.
De asemenea, în toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru
inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu; participarea procurorului la solu
ţionarea contestaţiei este obligatorie.
Procedura soluţionării contestaţiei prevede multiple modalităţi prin care organul
judiciar competent poate individualiza măsurile preventive: astfel, judecătorul de drepturi şi
libertăţi poate admite contestaţia procurorului, ipoteză în care devin aplicabile regulile de la
luarea sau prelungirea măsurilor preventive sau, după caz, poate admite contestaţia
inculpatului, situaţie în care poate dispune: respingerea propunerii de luare a măsurii pre
ventive şi continuarea procesului penal cu inculpatul în stare de libertate; respingerea
propunerii de luare a arestării preventive şi luarea unei măsuri preventive mai uşoare;
respingerea propunerii de luare a arestării preventive şi menţinerea controlului judiciar pe
cauţiune4 ; respingerea propunerii de prelungire a măsurii preventive şi înlocuirea acesteia
cu o măsură preventivă mai uşoară etc.
1 În acest sens, în ipoteza admiterii cererii inculpatului de revocare a arestului preventiv, dacă procurorul
formulează cale de atac, măsura nu este desfiinţată, inculpatul rămânând privat de libertate până la soluţionarea
contestaţiei.
2 De pildă, dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi admite cererea procuromlui de înlocuire a controlului
judiciar cu măsura arestului la domiciliu, contestaţia formulată de inculpat suspendă executarea încheierii de înlocuire.
3 De exemplu, contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de
luare a măsurii arestării preventive.
4 Judecătorul de drepturi şi libertăţi competent are posibilitatea de a majora, dacă este cazul, cuantumul
cauţiunii.
Dosarul cauzei se restituie procurorului de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în
termen de 48 de ore de Ia soluţionarea contestaţiei; dacă încheierea judecătorului de drepturi
şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosaml
procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
3.3. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra

măsurilor preventive în cursul procedurii de cameră preliminară
Potrivit ati. 348 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea. menţinerea, înlocuirea,
revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.
În lumina art. 205 alin. (1) din noua reglementare, împotriva încheierilor prin care
judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive inculpatul şi
procw-orul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz,
de la comunicare.
Contestaţia se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat înche
ierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră
prelim�ară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare 1•
In cazul soluţionării contestaţiei împotriva încheierilor pronunţate în camera preli
minară în materia măsurilor de prevenţie, noul Cod de procedură penală a instituit
următoarele reguli procedurale:
- nu este suspensivă de executare contestaţia formulată împotriva încheierii prin care
s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea
de drept a acesteia;
- soluţionarea căii de atac se face în termen de 5 zile de la înregistrare (în ipoteza
contestaţiei formulate de inculpat), anterior expirării duratei măsurii de prevenţie luate
anterior (în ipoteza contestaţiei formulate de procuror împotriva încheierii prin care s-a
dispus revocarea unei măsuri preventive ori înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă
măsură preventivă) sau într-un termen lăsat la latitudinea judecătorului de cameră
preliminară competent, în toate celelalte cazuri;
- în vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează; soluţionarea căii se atac se
face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este
dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de
necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului de cameră preliminară;
- în toate cazw-ile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de
către un avocat, ales sau numit din oficiu; participarea procurorului are caracter obligatoriu;
- şedinţa de judecată se desfăşoară în camera de consiliu.
Soluţiile care pot fi luate în soluţionarea contestaţiei împotriva încheierilor prin care
judecătornl de cameră preliminară dispune cu privire la măsurile de prevenţie sunt similare
cu cele care pot fi pronunţate în soluţionarea contestaţiei împotriva încheierilor prin care
judecă!orul de drepturi şi libertăţi dispune în cursul primei faze procesuale.
In tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară,
din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au
determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu.
1 Astfel, soluţionarea contestaţiei se face de un complet format dintr-un singur judecător; prin excepţie,
contestaţia împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa supremă se
soluţionează de un complet de judecată format din 2 judecători.
3.4. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra
măsurilor preventive în cursul fazei de judecată
În cursul fazei judecăţii, instanţa are posibilitatea de a dispune luarea, menţinerea,
înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a oricăror măsuri de prevenţie, cu excepţia
1
retinerii
· .
În lumina art. 206 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, împotriva încheierilor
prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi
procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz,
de la comunicare2.
Contesta�a se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează,
împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la
înregistrare.
Cu caracter particular, procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva încheierilor
prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor de prevenţie se desfăşoară în
şedinţă_,publică.
In procedura soluţionării contestaţiei, noul Cod de procedură penală a instituit reguli
procedurale comune cu cele aplicabile la soluţionarea contestaţiilor împotriva încheierilor
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară, respectiv:
- nu este suspensivă de executare contestaţia formulată împotriva încheierii prin care
s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea
de drept a acesteia;
- soluţionarea căii de atac se face în termen de 5 zile de la înregistrare (în ipoteza
contestaţiei formulate de inculpat), anterior expirării duratei măsurii de prevenţie luate
anterior (în ipoteza contestaţiei formulate de procuror împotriva încheierii prin care s-a
dispus revocarea unei măsuri preventive ori înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă
măsură preventivă) sau într-un termen lăsat la latitudinea judecătorului de cameră
preliminară competent, în toate celelalte cazuri;
- soluţionarea contestaţiei se face cu citarea inculpatului, participarea procurorului
fiind obligatorie.
Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat
luarea, prelungirea sat! menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu
citarea inculpatului. In tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică
periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat men
ţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.
4. Măsurile preventive privite în special

4. I. Reţinerea
Noul Cod de procedură penală reglementează măsura reţinerii în art. 209, aceasta
putând fi luată după începerea urmăririi penale de către organul de cercetare penală3 sau de
către procuror, prin ordonanţă, ulterior oferirii calităţii de suspect; judecătorul de drepturi
1 Reţinerea este o măsură preventivă specifică numai fazei de urmărire penală.
2 Per a contraria, este exclusă calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii pronunţate de instanţa de
apel prin care se dispune menţinerea arestării preventive.
3 Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acestuia îi revine obligaţia de a-l informa
pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace.
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată nu pot dispune
măsura reţinerii; de asemenea, deşi legea procesual penală arată că în cazul infracţiunilor
flagrante orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor şi să îl aducă în faţa organelor
judiciare, această privare de libertate nu echivalează cu măsura reţinerii 1•
Între măsurile preventive privative de libertate, reţinerea constituie măsura cea mai
uşoară, fiind singura dintre acestea care poate fi dispusă faţă de suspect, celelalte măsuri
preventive privind doar inculpatul; de asemenea, reţinerea este singura măsură preventivă
care poate fi dispusă de organele de cercetare penală.
Sistemul oferit de noua reglementare procesual penală prezintă, însă, un caracter
incoerent. În acest sens, observăm că începerea urmăririi penale se poate efectua de către
organul de cercetare penală cu privire la faptă, sau de către procuror (art. 305 din noul Cod
de procedură penală); continuarea urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi text de
lege, se poate dispune, însă, numai de către procuror cu privire la suspect; reţinerea suspec
tului se poate lua, însă, fie de către organul de cercetare penală, fie de către procuror. Prin
urmare, se poate dispune începerea urmăririi penale de către organele de cercetare penală,
acestea nu o pot continua, dar, după ce aceasta a fost continuată, pot lua măsura reţinerii.
Condiţiile necesare pentru dispunerea măsurii reţinerii sunt cele generale, art. 209
alin. (1) din noua reglementare făcând trimitere la dispoziţiile art. 202 din noul Cod de
procedură penală, respectiv:
a) să existe probe (directe sau indirecte) ori indicii temeinice din care rezultă suspi
ciunea rezonabilă că o persoană a comis o infracţiune;
b) măsura reţinerii să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a pro
cesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori al prevenirii comiterii unei alte infracţiuni;
c) măsura preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
d) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea in mişcare sau exercitarea
acţiunii penale prevăzută de art. 16 din noul Cod de procedură penală;
e) audierea prealabilă a suspectului sau inculpatului în prezenţa avocatului ales sau
desemnat din oficiu2.
Cu caracter de noutate, subliniem că reţinerea poate fi dispusă şi în ipoteza în care
infracţiunea se pedepseşte numai cu amenda, dacă se constată proporţionalitatea măsurii
preventive cu gravitatea acuzaţiei imputate suspectului sau, după caz, inculpah1lui3 .

2 În afara condiţiilor menţionate. în cazul anumitor persoane legea impune întrunirea şi a anumitor con
diţii suplimentare pentru a putea fi dispusă măsura reţinerii. Astfel, deputaţii sau senatorii nu pot fi reţinuţi rară
încuviinţarea Camerei din care fac parte, care se poate dispune numai după ascultarea lor. cu excepţia cazurilor
în care infracţiunea este flagrantă, când nu este necesară încuviinţarea prealabilă, dar există obligaţia organelor
de urmărire penală de a-l informa pe ministrul Justiţiei: acesta trebuie să informeze neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii, potrivit art. 72 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, judecătorii. procurorii şi
magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi numai cu încuviinţarea secţiei C.S.M. corespunzătoare, cu excepţia cazurilor în
care infracţiunea este flagrantă, când nu este necesară încuviinţarea prealabilă: există, totuşi. obligaţia organelor
de urmărire penală care au luat măsura reţinerii de a informa C.S.M„ potrivit art. 95 alin. (2) din Legea
nr. 303/2004. Tot astfel, Avocatul Poporului poate fi reţinut numai cu încuviinţarea preşedinţilor celor două
camere ale Parlamentului, potrivit art. 3 l alin. (I) din Legea nr. 35/1997.
3 Potrivit Codului de procedură penală anterior, reţinerea putea fi dispusă dacă pentru fapta comisă legea
prevedea pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii.
Cu privire la durata măsurii reţinerii, reglementarea procesual penală în vigoare
prevede că aceasta este de cel mult 24 de ore (durată ce nu poate fi prelungită) din care se
deduce durata conducerii administrative, conform art. 31 alin. (1) Iit. b) din Legea
nr. 218/2002. Noul Cod de procedură penală prevede [art. 209 alin. (3)] că din cele 24 de ore
nu se mai deduce „timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul
organului judiciar, conform legii" [adică, în toate ipotezele de conducere administrativă pe
care dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 218/2002 le presupun, iar nu doar în ipoteza arătată în
art. 31 alin. (1) Iit. b) din această lege].
Calculul duratei reţinerii se realizează potrivit art. 271 din noua reglementare, ora la
care începe reţinerea şi ora la care aceasta încetează intrând în durata măsurii procesuale.
De asemenea, măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau
inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, conform art. 209 alin. (5) din
noua reglementare procesual penală. Astfel, indiferent dacă pe parcursul fazei de urmărire
penală asistenţa juridică are, sau nu, caracter obligatoriu potrivit legii, în procedura reţinerii
ascultarea este obligatorie (cu excepţia cazului în care suspectul sau inculpatul înţelege să
se folosească de dreptul de a păstra tăcerea), iar asistenţa juridică are, de asemenea, caracter
ob Iigatoriu.
De asemenea, cu privire la asistenţa juridică, faţă de vechea reglementare, noul Cod
de procedură penală arată, în cuprinsul art. 209 alin. (6) şi (7), că suspectul sau inculpatul
poate să solicite prezenţa avocatului său ales, având dreptul de a-l încunoştinţa personal
(sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze).
Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal; persoanei
reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât
pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Potrivit art. 209 alin. (8) din actualul Cod de procedură penală, avocatul ales are
obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la
încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau
procurorul numeşte un avocat din oficiu. În ipoteza în care avocatul ales nu a putut să fie
încunoştinţat. se va numi, întotdeauna, un avocat din oficiu.
De asemenea, reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror
prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la
care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte [art. 209 alin. (10)
din noul Cod de procedură penală]; astfel, potrivit noii reglementări procesual penale, în
cursul urmăririi penale toate actele procurorului se dispun prin ordonanţă (nemaiexistând
distincţia între ordonanţă şi rezoluţie). De asemenea, nu se emite mandat de reţinere,
ordonanţa reprezentând actul prin intennediul căruia persoana este privată de libertate.
Suspectului sau inculpatului i se înmânează un exemplar al ordonanţei de reţinere şi i
se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este
suspectat, precum şi motivele reţinerii. De asemenea, persoanei reţinute i se comunică, sub
semnătură, în scris: drepturile prevăzute în art. 83 din noul Cod de procedură penală;
dreptul la încunoştinţarea membrilor de familie sau a reprezentanţilor diplomatici, dreptul
de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune
măsura reţinerii; dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse.
Pe perioada reţinerii, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura
poate proceda la fotografierea şi amprentarea suspectului sau inculpatului.
Cu privire la încunoştinţarea după măsura reţinerii, art. 210 din noul Cod de pro
cedură penală arată că imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa
personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un
membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii
reţinerii şi despre locul unde este reţinută.
Cu caracter de noutate, noua reglementare procesual penală arată că dacă persoana
reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita
încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este
sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de
asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale
competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de
organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situaţiile cu privire
la dispunerea măsurii preventive faţă de această categorie de persoane.
Previzibilitatea respectării drepturilor prevăzute de art. 5 paragraful 1 din Convenţie
implică informarea familiei de fiecare dată când locul de privare de libertate este
modificat. În acest sens, încunoştinţarea membrilor familiei, a misiunilor diplomatice, a
organizaţiilor internaţionale umanitare se efectuează de fiecare dată când, în cursul măsurii
reţinerii, locul de deţinere se schimbă, iar nu doar când respectiva persoană este introdusă în
primul loc de deţinere.
De asemenea, art. 209 alin. (16) din noul Cod de procedură penală prevede că
procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea
luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de
expirarea duratei reţinerii acestuia. Considerăm că acest termen este unul de recomandare,
în cauzele de o anumită complexitate neexistând timpul necesar în vederea pregătirii unei
apărări concrete şi efective în cursul fazei de urmărire penală.
În mod similar vechii reglementări procesual penale, împotriva ordonanţei de reţinere
se poate formula plângere la procurorul ierarhic superior căruia îi incumbă obligaţia de a o
soluţiona anterior expirării măsurii reţinerii. Astfel, sub aspectul căii de atac a ordonanţei de
reţinere lucrurile sunt similare între vechiul Cod de procedură penală şi noua reglementare.
În cazul infracţiunilor de audienţă, art. 360 din actualul Cod de procedură penală
arată că, dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele
completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. În cazul în care
procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare
acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat 1.
Potrivit art. 243 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, organele de urmărire
penală pot dispune reţinerea minorului cu vârsta între 14 şi 18 ani numai dacă efectele pe
care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt
disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii; în ipoteza în care s-a dispus
reţinerea unui suspect sau inculpat minor, se impune să fie încunoştinţat reprezentantul
legal al acestuia sau, după caz, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul.
1 În această ipoteză, legea procesual penală nu prevede obligaţia audierii prealabile a suspectului sau
inculpatului în prezenţa unui avocat.
4.2. Controlu/judiciar
În ipotezele în care organele judiciare ajung la concluzia că nu este necesară luarea
unei măsuri preventive privative de libertate, pot decide ca inculpatul să fie supus anumitor
măsuri cu ajutorul cărora să fie efectuat un control judiciar.
Controlul judiciar reprezintă o măsură preventivă ce constă în îndatorirea inculpa
tului căruia i se impută comiterea unei infracţiuni, de a se supune obligaţiilor legale sau
impuse de organul judiciar care a dispus măsura în vederea bunei desfăşurări a procesului
penal.
Sub imperiul actualului Cod de procedură penală, măsura preventivă a controlului
judiciar se înfăţişează ca fiind îmbinarea a trei măsuri preventive prevăzute distinct în
Codul de procedură penală anterior, respectiv: obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea
de a nu părăsi ţara şi liberarea provizorie sub control judiciar 1•
Cu privire la condiţiile luării controlului judiciar, art. 211 din noul Cod de procedură
penală face trimitere la dispoziţiile art. 202 alin. (1) din acelaşi cod. Astfel, această măsură
se poate dispune când există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune2 şi dacă sunt necesare în scopul asigurării
bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului
de la um1ărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Tot astfel, în vederea dispunerii controlului judiciar nu trebuie să existe vreun impe
diment dintre cele prevăzute în art. 16 din noul Cod de procedură penală. De asemenea, se
impune ca inculpatul să fie, în prealabil, audiat în prezenţa avocatului ales sau desemnat din
oficiu (măsura controlului judiciar privindu-l numai pe inculpat, iar nu şi pe suspect). În
acest sens, audierea inculpatului este, în toate cazurile, obligatorie3 la dispunerea măsurii
controlului judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 212 alin. (3) din noul Cod de
procedură penală, astfel că, măsura controlului judiciar nu poate fi dispusă în lipsă.
Măsura controlului judiciar poate fi dispusă în cursul fazei de urmărire penală, de
procuror, prin ordonanţă motivată, sau de judecătorul de drepturi şi libertăţz4, prin înche
iere, în cadrnl procedurii de cameră preliminară, de judecătorul de cameră preliminară, sau
în cursul fazei de judecată, de instanţă, prin încheiere.
Pe parcursul fazei de urmărire penală, controlul judiciar poate fi dispus de către
procuror prin ordonanţă motivată. În acest sens, procurorul va dispune citarea inculpatului
aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere; inculpatului i se
aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat
şi motivele luării controlului judiciar.
Ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă menţiunea că, în ipoteza în care pe durata
măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau
există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a
2 Legea procesual penală nu distinge cu privire la aceasta, putându-se dispune controlul judiciar indi
ferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, sau dacă punerea în mişcare a
acţiunii penale se face la plângerea prealabilă sau din oficiu.
3 Excepţie face cazul în care inculpatul prezent uzează de dreptul Ia tăcere.
4 Judecătorul de drepturi şi libertăţi are posibilitatea dispunerii măsurii controlului judiciar în cadrul unor
proceduri de soluţionare a unor contestaţii având ca obiect alte măsuri preventive sau în proceduri de luare a altor
măsuri de prevenţie.
dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din
oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a
arestării preventive, în conditiile prevăzute de lege.
În conformitate cu dispoziţiile noului Cod de procedură penală, în procedura de
cameră preliminară, judecătorului de cameră preliminară îi incumbă obligaţia procedurală
de a verifica legalitatea şi temeinicia controlului judiciar; de asemenea, instanţei de judecată
îi revine aceeaşi obligaţie, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară dispune
începerea judecăţii.
Faţă de prevederile Codului de procedură penală din 1968, controlul judiciar în
reglementarea actuală prezintă o însemnată modificare cu privire la obligaţiile ce cad în
sarcina inculpatului. În acest sens, dacă de esenţa măsurilor obligării de a nu părăsi loca
litatea, a obligării de a nu părăsi ţara sau a liberării provizorii exista o restricţie a libertăţii
de circulaţie a persoanei, potrivit noii reglementări, nu este de esenţa măsurii controlului
judiciar restricţia libertăţii de circulaţie a persoanei.
Astfel, conform art. 215 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, pe timpul cât se
află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară
sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se
află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul
judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de
poliţie sau ori de câte ori este chemat.
Remarcăm faptul că, din cele trei obligaţii pe care inculpatul trebuie să le respecte în
toate cazurile, nu se naşte o limitare a libertăţii de circulaţie a persoanei. O astfel de limitare
poate fi impusă în condiţiile art. 215 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, articol ce
arată că organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul
controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre unnătoarele obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu
încuviinţarea prealabilă a acestuia 1 ;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze
doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de
membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi
sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea
direct sau indirect, pe nicio cale;
1 În măsura în care a fost dispusă această obligaţie, menţionându-se interdicţia de a părăsi o anumită
localitate sau ţara, actul procesual prin care s-a luat măsura se va comunica, în copie, în ziua emiterii sau, după
caz, a pronunţării, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi celei în a cărei
circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei
de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în
vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea
inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea
căreia a săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata
controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume
desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii 1 . Instituţia, organul
sau autoritatea cu atribuţii în asigurarea respectării controlului judiciar verifică periodic
respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora,
sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preli
minară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu
rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu
intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi. judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei
măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute
de lege.
Potrivit art. 215 alin. (8) din noul Cod de procedură penală, în cursul urmăririi
penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a
inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau
încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după
audierea inculpatului; dispoziţiile art. 215 alin. (8) din noua reglementare se aplică în mod
corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cmsul judecăţii, când
judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea
motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea inculpatului.
Potrivit art. 330 din noul Cod de procedură penală, când procurorul dispune
trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare,
menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii.
Astfel că, procurorul nu poate dispune, prin rechizitoriu, luarea măsurii controlului judiciar;
în situaţia în care măsura controlului judiciar nu a fost dispusă în cursul fazei de unnărire
penală prin ordonanţă, procurorul are posibilitatea ca, prin intennediul rechizitoriului să
propună judecătorului de cameră preliminară luarea acestei măsuri.
În ipoteza în care măsura controlului judiciar s-a luat în cursul fazei de urmărire
penală, odată cu trimiterea în judecată, procurorul va propune prin intem1ediul rechizi
toriului menţinerea controlului judiciar. În acest sens, analiza judecătorului de cameră
preliminară vizează dezbaterea contradictorie a necesităţii menţinerii sau nemenţinerii
controlului judiciar dispus în cursul fazei de urmărire penală.
1 De pildă, interdicţia de a exercita o anumită profesie este controlată de organismul în cadrul căruia
figurează exercitarea profesiei respective, cum ar fi Uniunea Naţională a Barourilor din România, în cazul
avocaţilor.
4.3. Controlul judiciar pe cauţiune
Controlul judiciar pe cauţiune reprezintă măsura preventivă ce constă în îndatorirea
ce revine inculpatului căruia i se reproşează comiterea unei infracţiuni de a se supune
obligaţiilor impuse de legea procesual penală sau de organul judiciar competent care a
dispus măsura şi de a depune cauţiunea în vederea asigurării prezenţei sale în faţa organelor
judiciare şi a respectării obligaţiilor stabilite.
Prin dispunerea controlului judiciar pe cauţiune se asigură nu numai buna desfăşurare
a procesului penal, ci şi posibilitatea reparării prejudiciului produs prin comiterea infrac
ţiunii ori plata cheltuielilor de judecată sau a amenzii penale; astfel, controlul judiciar pe
cauţiune capătă noi valenţe, specifice măsurilor asigurătorii 1.
În conformitate cu dispoziţiile art. 216 din noua reglementare, condiţiile ce trebuie
întrunite în vederea luării acestei măsuri preventive sunt următoarele: constatarea înde
plinirii condiţiilor prevăzute în art. 223 alin. (1) şi (2), respectiv în art. 202 alin. (l) din noul
Cod de procedură penală şi depunerea cauţiunii.
Astfel, deşi în vederea dispunerii controlului judiciar se impun a fi întrunite condiţiile
generale prevăzute de art. 202 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, pentru luarea
măsurii controlului judiciar pe cauţiune trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în
materia arestării preventive [art. 223 alin. (1) şi (2) din noua reglementare].
Condiţiile prevăzute în art. 223 alin. (I) şi (2) din materia arestării preventive vizează
existenţa anumitor riscuri (inculpatul a fugit ori s-a ascuns. în scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un
expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau
să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni
asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există
suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a
săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni) sau a unor
infracţiuni prevăzute în mod limitativ de lege (infracţiuni intenţionate contra vieţii, o
infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune
contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de
trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor,
falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj,
ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică), alături de dispoziţia generală privind orice infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
De asemenea, luarea acestei măsuri trebuie să fie suficientă pentru realizarea
scopului prevăzut la art. 202 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, iar inculpatul
trebuie să depună o cauţiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.
Potrivit art. 216 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, dispoziţiile art. 212 - 215
din noua reglementare (privitoare la luarea măsurii controlului judiciar de către procuror, la
calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror, la luarea măsurii
controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată,
precum şi cele privitoare la conţinutul controlului judiciar) se aplică în mod corespunzător.
1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cil., p. 619.

Astfel, condiţiile luării măsurii controlului judiciar pe cauţiune sunt cele prevăzute în
materia arestării preventive, în schimb, procedura dispunerii şi conţinutul controlului
judiciar pe cauţiune sunt cele reglementate în materia controlului judiciar.
Astfel, controlul judiciar pe cauţiune poate fi dispus în cursul urmăririi penale de
procuror, prin ordonanţă, sau de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere, în
cadrul procedurii de cameră preliminară dejudecătorul de cameră preliminară sau în cursul
judecăţii, de instanţa de judecată, prin încheiere.
Cauţiunea constituie o sumă de bani pe care inculpatul (sau un substituit procesual)
se obligă să o depună în numerar ori la care se raportează garanţia reală mobiliară sau
imobiliară adusă, în vederea garantării participării inculpatului la derularea procesului
penal, precum şi a respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de către organul judiciar
competent.
Cu privire la conţinutul cauţiunii, art. 217 alin. (1) din noul Cod de procedură penală
arată că aceasta constă într-o sumă de bani ce se depune, în mod obligatoriu, anterior
dispunerii măsurii sau în constituirea unei garanţii reale, mobiliare ori imobiliare, în limita
unei sume de bani detenninate, în favoarea organului judiciar.
Astfel, faţă de Codul de procedură penală din 1968 care viza numai garanţiile
imobiliare, noul Cod de procedură penală are în vedere şi garanţiile mobiliare.
Valoarea cauţiunii, potrivit art. 217 alin. (2) din noua reglementare, este de cel puţin
1.000 lei, limita maximă nefiind, însă, determinată de lege. Noul Cod de procedură penală
detennină, însă, criteriile în funcţie de care magistratul urmează a se raporta la stabilirea
conţinutului cauţiunii (gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia materială I şi
obligaţiile legale ale acestuia).
Organul judiciar competent (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată), din oficiu sau la solicitarea motivată a procurorului,
poate dispune înlocuirea controlului judiciar pe cauţiune cu măsura arestării preventive sau
a arestului la domiciliu, în condiţiile art. 217 alin. (9) din noua reglementare, respectiv: pe
durata măsurii controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă,
obligaţiile care îi revin: există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis, cu intenţie, o
nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa. În
această ipoteză, cauţiunea se confiscă.
Potrivit legii, cauţiunea se restituie în următoarele cazuri:
- când se revocă controlul judiciar pe cauţiune;
- în cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată2; astfel, chiar şi în
ipoteza în care au fost încălcate, cu rea-credinţă, obligaţiile prevăzute de lege, procurorul va
dispune restituirea cauţiunii în cazul în care emite o soluţie de netrimitere în judecată;
- când se pronunţă o hotărâre chiar nedefinitivă prin care se dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal,
însă numai în măsura în care nu s-a dispus plata din cauţiune a despăgubirilor băneşti
acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a
amenzii;
1 În cazul în care inculpatul nu dezvăluie organului judiciar situaţia sa patrimonială, cuantumul cauţiunii
se poate stabili avându-se în vedere orice alt mijloc de probă prin care i se poate determina averea sau prin
raportare la un patrimoniu ipotetic.
2 Clasarea sau renunţarea la urmărire penală.
- când se pronunţă condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare în regim de

detenţie sau la pedeapsa amenzii, însă numai în măsura în care nu s-a dispus plata din
cauţiune a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infrac
ţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii;
- în orice alt caz în care nu se dispune confiscarea cauţiunii.
Suma de bani care a fost depusă cu titlu de cauţiune urmează a fi restituită prin
hotărârea judecătorească prin care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la cauza
penală, prin ordonanţa procurorului prin care se dispune clasarea sau renunţarea la
urmărirea penală sau prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de
cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care se dispune revocarea măsurii
preventive a controlului judiciar.
Cauţiunea nu se restituie atunci când măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost
înlocuită cu măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu în ipoteza în care, pe
durata măsurii controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă,
obligaţiile stabilite; nu prezintă relevanţă soluţia pe care instanţa o va pronunţa pe fondul
cauzei penale, confiscarea cauţiunii putând interveni în acest caz şi în ipoteza în care s-a
dispus o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea
sau încetarea procesului penal 1•
Persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă
de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei în vederea respectării măsurilor de prevenţie
care pot fi dispuse împotriva sa, potrivit art. 493 alin. (2) din noul Cod de procedură penală.
Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a
aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal,
pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive,
precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii
sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii
definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în
ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de
infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
4.4. Arestul la domiciliu

Arestul la domiciliu reprezintă cea mai nouă măsură preventivă introdusă de noul
Cod de procedură penală, legiuitorul român inspirându-se din Codul de procedură penală
italian; astfel, art. 284 din acest cod reglementează posibilitatea judecătorului de a dispune
arestul la domiciliu (arresti domiciliari), constând în obligarea inculpatului de a nu se
îndepărta de propria locuinţă, de o altă locuinţă privată sau de o instituţie publică de
îngrijire sau asistenţă.
Măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură preventivă privativă de libertate cu
caracter speciaI2 , durata acesteia deducându-se din durata pedepsei aplicată în urma
parcurgerii procesului penal (o zi de arest la domiciliu însemnând o zi de deducere, precum
1 Confiscarea intervine numai dacă nu s-a dispus plata din cauţiune a despăgubirilor civile, a cheltuielilor
judiciare şi a amenzii. În situaţia în care, ulterior efectuării acestor plăţi rămâne un rest de cauţiune. confiscarea
vizează doar acest rest.
2 Astfel, libertatea individuală este limitată la perimetrul domiciliului inculpatului.
în situaţia arestării preventive). Astfel, numărnl zilelor de arest la domiciliu din cursul fazei
de urmărire penală sau din cursul judecăţii, se vor deduce din pedeapsa aplicată, în ipoteza
pronunţării unei pedepse.
În lumina art. 221 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, măsura arestului la
domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi
imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa
căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.
Cu privire la condiţiile arestului la domiciliu, acestea sunt similare condiţiilor
arestării preventive, ambele fiind măsuri preventive privative de libertate.
În acest sens, potrivit art. 218 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, arestul la
domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de
cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
la art. 223 din noua reglementare şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru
realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1) din acelaşi cod.
Astfel, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite urmă
toarele condiţii:
a) să existe probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a comis o
infracţiune;
b) măsura arestului la domiciliu să fie necesară în scopul asigurării bunei desfă
şurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală
sau de lajudecată ori al prevenirii comiterii unei alte infracţiuni;
c) măsura arestului la domiciliu trebuie să fie proporfională cu gravitatea acuzaţiei
aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru reali=area scopului urmărit prin
d) să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale;
e) să nu existe suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o infracfiune asupra
unui membru de familie;
f) inculpatul să nu fi fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de
evadare;
g) inculpatul trebuie audiat, în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu;
h) să fie întrunite condifiile prevă=ute În art. 223 din noul Cod de procedură penală.
Aşadar, alături de condiţiile generale reglementate în art. 223 din noul Cod de
procedură penală există şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) din acelaşi cod,
măsura trebuind a fi necesară cu scopul urmărit şi proporţională cu acesta.
De asemenea, noua reglementare prevede şi două condiţii cu caracter specific luării
măsurii arestului la domiciliu, prevăzute în art. 218 alin. (3) Codul de procedură penală. În
acest sens, măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea
rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la
inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.
Cu privire la prima interdicţie a luării măsurii arestului la domiciliu, considerăm că
dispoziţia procesual penală se referă la orice infracţiune comisă asupra unui membru de
familie şi în orice cauză penală, iar nu doar cu privire la a1t. 199 şi art. 200 din noul Cod
penal (aceste din urmă infracţiuni făcând parte dintr-un capitol autonom al noului Cod penal
- infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie).
Cu privire la a doua interdicţie prevăzută de art. 218 alin. (3) din noua reglementare,
legea procesual penală face trimitere doar la infracţiunea de evadare. astfel că, în ipoteza
existenţei unei condamnări definitive pentru infracţiunea prevăzută în art. 288 alin. (2) din
noul Cod penal şi care vizează neexecutarea sancţiunilor penale, se poate dispune luare
măsurii arestului la domiciliu.
Tot astfel, art. 218 alin. (3) din actualul Cod de procedură penală vizează existenţa
unei condamnări definitive pentru infracţiunea de evadare ca interdicţie în luarea măsurii
arestului la domiciliu, neexistând şi o prevedere expresă referitoare la infracţiunea de
înlesnire a evadării.
Competenţa luării măsurii arestării la domiciliu aparţine în cursul fazei de urmărire
penală, potrivit nmmelor procesual penale,judecătorului de drepturi şi libertăţi, în camera
preliminară, competenţa revinejudecătorului de cameră preliminară, iar în cursul fazei de
judecată, competentă este instanţa dejudecată.
Măsura se dispune pe o durată de 30 de zile şi se poate prelungi, în mod similar
măsurii arestării preventive, din 30 în 30 de zile pe parcursul fazei de urmărire penală,
procedura fiind similară. Durata maximă a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale
este de 180 de zile, potrivit art. 222 alin. (9) din noul Cod de procedură penală.
În ipoteza în care cauza penală se găseşte în camera preliminară sau în faza de
judecată, legea procesual penală nu prevede un termen maximal al arestului la domiciliu
(aşa cum legea prevede în situaţia măsurii arestării preventive).
Astfel, art. 241 alin. (1 1 ) lit. a) din noul Cod de procedură penală, care prevede că
arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept în cursul urmăririi penale sau
în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege, se
interpretează doar prin raportare la măsura arestării preventive în cursul fazei de urmărire
penală, cât şi în cursul judecăţii (legea reglementând numai pentru această din unnă măsură
durata maximală, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii), cu privire la
măsura arestului la domiciliu, textul de lege interpretându-se numai în privinţa fazei de
um1ărire penală.
Tot astfel, în privinţa încetării de drept a acestei măsuri, potrivit art. 399 alin. (3) din
noul Cod de procedură penală, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului
arestat preventiv atunci când pronunţă:
a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;
b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;
c) o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;
d) o măsură educativă.
Astfel, legea procesual penală permite constatarea de drept a încetării măsurii
arestării preventive în situaţia în care este dispusă o măsură educativă sau pedeapsa
amenzii, o astfel de soluţie nefiind, însă, aplicabilă şi în ipoteza arestului la domiciliu.
Potrivit dispoziţiilor legale, dacă măsura a fost dispusă pe parcursul fazei de urmărire
penală, aceasta poate să fie verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei la primirea
dosamlui în camera preliminară. Tot astfel, există obligaţia instanţei de judecată de
verificare atunci când cauza penală trece în cursul fazei judecăţii.
Art. 219 alin. (8) din noul Cod de procedură penală prevede că dosarul cauzei se
restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de
formulare a contestaţiei. Cu toate acestea, potrivit art. 204 alin. (14) din noua reglementare
(articol ce vizează calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în cursul urmăririi penale), dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi
de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în
tennen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie. În această privinţă, dispo
ziţiile Codului de procedură penală sunt insuficient corelate.
Concomitent cu luarea măsurii arestului la domiciliu, persoanei arestate îi revin, în
mod obligatoriu, o serie de obligaţii, potrivit art. 221 alin. (2) din actualul Cod de procedură
penală. Astfel, inculpatul trebuie să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a
judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătornlui de cameră preliminară sau a instanţei de
judecată ori de câte ori este chemat.
Tot astfel, în mod obligatoriu, inculpatul nu trebuie să comunice cu persoana
vătămată sau cu membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii,
cu martorii ori experţii. precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar. Cu privire la
ultima teză (,,alte persoane stabilite de organul judiciar"), organelor judiciare le incumbă
obligaţia de a indica în mod expres, în cuprinsul actului procesual, persoanele vizate.
Art. 22 l alin. (3) din noua reglementare prevede şi o obligaţie facultativă; astfel,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent
un sistem electronic de supraveghere.
Nerespectarea obligaţiilor impuse poate să determine înlocuirea măsurii arestului la
domiciliu cu o măsură procesuală mai grea, respectiv cu măsura arestării preventive.
Conform art. 221 alin. (5) din actualul Cod de procedură penală. pe durata măsurii
inculpatul poate părăsi imobilul unde locuieşte pentru prezentarea în faţa organelor
judiciare, la chemarea acestora.
De asemenea, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, la cererea scrisă şi motivată a
inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru
prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la
alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în
alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este
necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.
Tot astfel, în vederea exercitării dreptului la apărare, persoana în cauză poate face,
potrivit legii, cerere pentru a asista la orice act de urmărire penală, având, astfel, posi
bilitatea de a părăsi imobilul în care locuieşte.
În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, rară
permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau
a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta
instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a
luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza, potrivit alin. (7) al art. 221
din actualul Cod de procedură penală.
Caracterul urgent se poate manifesta în orice ipoteză de natură dezastruoasă pe care o
are persoana arestată la domiciliu în privinţa unei situaţii concrete.
Executarea măsurii preventive a arestului la domiciliu este supravegheată de instituţii
specializate, anume desemnate de către organul judiciar care a dispus măsura. Astfel,
potrivit art. 221 alin. (8) din actuala reglementare, copia încheierii judecătorului de drepturi
şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a
luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei,
organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei

circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi
organelor de frontieră.
Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul
la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în
cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul
urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară,
sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor
impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde
se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu
acesta.
4.5. Arestarea preventivă

4.5.J. Nofiune. Condifii specifice de luare a măsurii arestării preventive
Arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă şi constă în deţinerea
persoanei faţă de care s-a luat această măsură în locuri anume destinate celor privaţi de
libertate în cauzele penale'; aceasta înlătură libertatea fizică a persoanei în cauzele şi cu
procedura prevăzută de lege, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze penale, în
scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii
inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte
infracţiuni.
Arestarea preventivă este o măsură de excepţie, lucru accentuat încă de acum 250 de
ani, când Cesare Beccaria sublinia că arestarea nu poate fi justificată decât în două ipoteze:
atunci când cel acuzat se sustrage actului de justiţie sau când acesta Încearcă să Împiedice
aflarea adevărului prin irifl,uenţarea unor martor?
Reglementarea măsurii arestării preventive este realizată în cuprinsul art. 223 - 240
din actualul Cod de procedură penală. Cu caracter de noutate, această măsură procesuală
poate fi dispusă numai împotriva inculpatului3 •
Cu privire la condiţiile care se impun a fi întrunite în vederea luării măsurii arestării
preventive, acestea se desprind din analiza coroborată a prevederilor art. 202 alin. (1 )-(3) şi
art. 223 din noul Cod de procedură penală; în acest sens, art. 202 instituie condiţiile
generale pentru luarea oricărei măsuri preventive, iar în art. 223 din actuala reglementare
procesual penală sunt prevăzute condiţiile specifice arestării preventive.
După cum, pe bună dreptate, s-a arătat în literatura de specialitate4, art. 223 din noul
Cod de procedură penală înglobează două mari categorii de ipoteze în care măsura arestării
preventive poate fi dispusă, fiecare dintre acestea având condiţiile sale proprii.
Ipotezele reglementate de lege cuprind atât cazurile, cât şi condiţiile în care poate fi
luată măsura arestării preventive şi sunt aplicabile fie în situaţia în care măsura preventivă
1 L. Caraş, Arestarea preventivă, Ed. C.H. Beck. Bucureşti, 2006, p. 78.

2 S. Bogdan, Caiete de drept penal, nr. 3/20 I O, p. 116.
3 Sub imperiul Codului de procedură penală anterior, şi învinuitul putea fi arestat preventiv.
este dispusă în faza de urmărire penală, fie atunci când arestarea preventivă este dispusă
în procedura de cameră preliminară ori în cursul fazei de judecată în primă instanţă sau
în apel.
Aceste două categorii de ipoteze nu se exclud una pe cealaltă; astfel, o propunere de
arestare preventivă se poate întemeia pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 233 alin. (1)
lit. a)-d) din noul Cod de procedură penală, precum şi pe cazul reglementat de art. 233
alin. (2) din noua reglementare.
I. Cazuri de arestare preventivă independente de condiţia pericolului pentru
ordinea publică [art. 223 alin. (1) Iit. a)-d) din noul Cod de procedură penală]
În vederea dispunerii arestării preventive faţă de inculpat. trebuie întrunite urmă
toarele condiţii:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit o infracţiune;
Spre deosebire de Codul de procedură penală adoptat în 1968, noul Cod de procedură
penală nu mai prevede o condiţie privind maximul special prevăzut de lege în privinţa
infracţiunii pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit-o.
Astfel, măsura arestării preventive poate fi dispusă indiferent de infracţiunea a cărei
comitere se impută inculpatului. Cu toate acestea, trebuie avută în vedere şi condiţia
proporţionalităţii, prevăzută în cuprinsul art. 202 din noul Cod de procedură penală, potrivit
căreia orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
dispunerea acesteia.
Pot fi avute în vedere atât probele directe, cât şi probele indirecte din care să reiasă
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, nu şi indiciile temeinice, noul
Cod de procedură penală nemaifă.când referire la acestea 1.
Definiţia suspiciunii rezonabile rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, fiind vizate aspecte de natură a convinge un observator obiectiv şi
imparţial cu privire la posibilitatea ca inculpatul să fi comis o infracţiune.
Condiţia analizată implică necesitatea verificării existenţei unei baze factuale a
acuzaţiei în vederea evitării privărilor de libertate arbitrare2.
Măsura arestării preventive se poate lua atât în cazul infracţiunilor pentru care
prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cât şi în cazul infracţiunilor pentru
care legea stipulează pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii penale ori numai
pedeapsa amenzii penale.
Tot astfel, arestarea preventivă se poate dispune şi în cazul infracţiunilor pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori pentru
care este posibilă intervenirea instituţiei împăcări/ Nu are relevanţă forma în care a fost
săvârşită infracţiunea: tentativă, faptă consumată sau epuizată.
1
Potrivit art. 68 1 din Codul de procedură penală din 1968 sunt indicii temeinice atunci când din datele
existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare
sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.
2
M. Udroiu, op. cit.. p. 402.
3
M. Olariu, C. Marin, op. cit., p. 97.
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea

acţiun!i penale prevăzută de lege;
In ipoteza în care există vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 din noul
Cod de procedură penală la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, acesta
trebuie să conducă la dispunerea unei soluţii de clasare, nefiind posibilă dispunerea unei
măsuri preventive în cauza penală.
c) pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea rezonabilă că a fost
săvârşită de inculpat să fie pusă în mişcare acţiunea penală;
Conform noilor prevederi procesual penale, nu este suficient ca într-o cauză penală
să fi fost începută urmărirea penală şi dispusă continuarea acesteia faţă de suspect pentru ca
procurorul să poată solicita luarea măsurii arestării preventive, aceasta putând fi dispusă
numai faţă de inculpat.
d) să existe unul dintre următoarele cazuri [prevăzute de art. 223 alin. (1)
Iit. a)-d) din noul Cod de procedură penală]:
i) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de
la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin. (I)
fit. a) din actuala reglementare];
În vederea reţinerii acestui caz, se impune ca din probele existente la dosarul cauzei
să rezulte că inculpatul s-a sustras în mod efectiv procedurilor, în condiţiile în care avea
cunoştinţă de existenţa unui proces penal în care era cercetată o faptă săvârşită de către
acesta.
Tot astfel, va putea fi reţinut acest caz şi în ipoteza în care există un risc semnificativ
cu privire la sustragerea inculpatului de la proceduri 1 (a făcut pregătiri să fugă sau să se
sustragă în orice mod de la urmărirea penală ori de la judecată).
Judecătorul sau, după caz, instanţa de judecată, la aprecierea existenţei acestui risc,
are în vedere toate circumstanţele cauzei şi îndeosebi: natura şi gravitatea infracţiunii ce
este imputată inculpatului; vârsta, starea de sănătate, personalitatea, profesia; pedeapsa ce i
s-ar putea aplica în ipoteza pronunţării unei hotărâri de condamnare; conduita pe care a
avut-o anterior în cadrul procedurii cu referire la obligaţiile pe care trebuie să le respecte.
ii) inculpatul Încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace mate
riale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament
[art. 223 alin. (I) fit. b) din actuala reglementare];
Cu privire la acest temei, faţă de Codul de procedură penală adoptat în 1968, actuala
reglementare vizează numai influenţarea participantului la săvârşirea infracţiunilor, iar nu a
părţilor. Încercarea de influenţare a persoanei vătămate este analizată din perspectiva
temeiului reglementat de art. 233 alin. (I) lit. c) din actuala reglementare procesual penală.
În vederea reţinerii acestui caz, se impune reţinerea existenţei unui risc semnificativ
în privinţa obstrucţionării cursului justiţiei, ceea ce justifică privarea de libertate pentru
garantarea integrităţii sistemului justiţiei penale2.
Influenţarea unui participant la săvârşirea infracţiunii, a unui martor sau expert poate
să vizeze exercitarea unor ameninţări asupra acestor persoane sau a familiilor lor, încercarea
de a realiza înţelegeri frauduloase între inculpaţi, rugăminţi, îndemnuri adresate acestor
persoane, coruperea lor etc.

2 Ibidem.
Nu prezintă importanţă dacă participanţii, martorul sau expertul pe care inculpatul
încearcă să îi influenţeze au fost ascultaţi sau urmau să fie audiaţi în cauza penală, după
cum, este irelevant dacă aceste persoane au relevat sau urmau a releva fapte sau împrejurări
referitoare la inculpatul care încearcă să le influenţeze ori dacă urmau a da declaraţii în
privinţa situaţiei unor coinculpaţi din aceeaşi cauză penală.
Cu privire la distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă,
pentru a se reţine acest caz, este necesar să se dovedească faptul că activitatea inculpatului
avea ca scop alterarea aflării adevărului.
iii) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă o înţelegere
frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c) din actuala reglementare};
Pentru a se reţine acest caz, se impune ca din probele ce se găsesc la dosaml cauzei
să reiasă că inculpatul exercită presiuni fizice sau psihice asupra persoanei vătămate ori că
încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta, în vederea determinării acesteia de a înceta să
mai susţină acuzaţiile penale formulate împotriva sa, în scopul împiedicării aflării
adevărului în cauza penală.
Cu privire la infracţiunea de influenţare a declaraţiilor prevăzută de art. 272 din noul
Cod penal, alin. (2) al aceluiaşi articol arată că nu constituie infracţiune înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine
împăcarea. În consecinţă, într-o astfel de ipoteză nu poate fi incident cazul de privare de
libertate prevăzut în art. 233 alin. (1) lit. c) din noua reglementare procesual penală.
iv) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea in mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea
unei noi infracţiuni [art. 223 alin. (1) lit. d) din actuala reglementare].
Teza întâi a acestui caz vizează existenţa unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a
săvârşit, cu intenţie, o nouă infracţiune ce stă la baza propunerii de luare a măsurii arestării
preventive, după ce în prealabil a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa pentru
comiterea unei alte infracţiuni.
Prin teza a doua a cazului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din noul Cod de
procedură penală, legiuitorul are în vedere existenţa unui risc semnificativ ca inculpatul să
comită o nouă infracţiune. Astfel, probele existente în dosaml cauzei trebuie să arate că
inculpatul a efectuat acte preparatorii în scopul comiterii unei noi infracţiuni. Acest temei
trebuie folosit cu prudenţă, având în vedere faptul că impune judecătorului (de drepturi şi
libertăţi sau de cameră preliminară) ori instanţei să determine existenţa unei probabilităţi în
privinţa comiterii unei infracţiuni de către inculpat, prezumţia de nevinovăţie trebuind a nu
fi atinsă.
Tot astfel, se reţine acest temei în cazul în care există riscul repetării săvârşirii unei
infractiuni sau al continuării actelor de executare rămase în faza tentativei sau a comiterii
unei i�fracţiuni pe care inculpatul a ameninţat că o va săvârşi 1.
e) măsura arestării preventive să fie necesară În scopul asigurării bunei desfă
şurări a procesului penal, al Împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
Faţă de prevederile art. 136 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, noua
reglementare nu mai prevede, ca scop al luării măsurii arestării preventive împiedicarea

sustragerii de la executarea pedepsei. Deşi punerea în executare a hotărârii constituie o fază
a procesului penal, s-a apreciat că această ipoteză ar fi contrară prezumţiei de nevinovăţie
de care beneficiază inculpatul.
f) măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
Pentru luarea acestei măsuri, trebuie demonstrat caracterul necesar al măsurii
arestării preventive pentru buna derulare a procesului penal, precum şi caracterul insuficient
al celorlalte măsuri preventive enumerate în mod limitativ în art. 202 alin. (4) din noul Cod
de procedură penală în vederea realizării cu aceeaşi eficienţă a scopurilor arătate în art. 202
din noua reglementare, faţă de prezumţia de libertate a inculpatului.
Cerinţa proporţionalităţii decurge din cea a necesităţii 1 şi vizează existenţa unui just
echilibru între măsura arestării preventive şi scopul urmărit de lege prin dispunerea acesteia,
pentru garantarea libertăţii persoanei şi a ocolirii oricărui arbitrariu în dispunerea acestei
măsuri preventive de excepţie.
g) audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezenţa avocatului
ales sau desemnat din oficiu.
Faţă de reglementarea anterioară, noul Cod de procedură penală nu mai instituie
obligaţia procurorului de a proceda la audierea inculpatului înaintea formulării propunerii
de arestare preventivă. Astfel, singura audiere în cadrul acestei proceduri este cea din faţa
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori instanţei de judecată.
Înainte de a trece la ascultarea inculpatului, judecătorul îi aduce la cunoştinţă
infracţiunea/infracţiunile de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie,
atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Astfel, noul Cod de
procedură penală reglementează în favoarea inculpatului o garanţie a dreptului la apărare,
atât prin propria persoană, cât şi prin intermediul avocatului, evitându-se posibilitatea
dispunerii măsurii arestării preventive în mod arbitrar.
Audierea inculpatului de către judecător sau instanţă trebuie să privească orice aspect
relevant pentru analiza, în concret, a temeiurilor pe care este întemeiată propunerea de
arestare preventivă solicitată de procuror, iar nu doar situaţia faptică referitoare la
infracţiunea care este imputată inculpatului.
În cazul în care inculpatul lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza
sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi
adus în faţa judecătorului, noul Cod de procedură penală permite dispunerea măsurii
arestării preventive şi fără audierea acestuia. În ipotezele arătate, audierea se va efectua
după ce inculpatul, în a cărui privinţă a fost emis un mandat de arestare preventivă, a fost
prins sau s-a prezentat de bunăvoie în faţa autorităţilor, în procedura prevăzută de art. 231
alin. (7) din noua reglementare procesual penală.
Tot astfel, arestarea preventivă se poate dispune şi în lipsa audierii inculpatului în
situaţiile în care acesta invocă beneficiul dreptului de a păstra tăcerea, refuzând să dea
declaraţii.
În cazul anumitor persoane, alături de condiţiile prezentate mai sus, legea cere
întrunirea şi unor condiţii suplimentare în scopul dispunerii măsurii arestării preventive în
următoarele cazuri:
1
Ibidem.
- deputaţii şi senatorii nu pot fi arestaţi în lipsa încuviinţării Camerei din care fac
parte, măsură ce poate fi dispusă numai după audierea lor, potrivit art. 72 alin. (2) din
Constituţia României;
- Avocatul Poporului nu poate fi arestat preventiv decât cu încuviinţarea preşedinţilor
celor două camere ale Parlamentului; tot astfel, adjuncţii Avocatului Poporului nu pot fi
arestaţi preventiv f'ară înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului, potrivit art.31 alin. (I)
din Legea nr.35/1997;
- judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi arestaţi preventiv numai în urma
încuviinţării secţiei Consiliului Superior al Magistraturii corespunzătoare funcţiei, potrivit
art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
II. Cazuri de arestare preventivă dispusă în considerarea pericolului pentru
ordinea publică pe care îl prezintă persoana inculpatului [art. 223 alin. (2) din noul
Cod de procedură penală]
În vederea luării măsurii arestării preventive a inculpatului trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit:
o infracţiune intenţionată contra vieţii; o infrac,tiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane 1 ,· o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută
de Codul penal şi alte legi speciale; o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme,
trafic de persoane; acte de terorism; spălare a banilor; falsificare de monede ori alte
valori; şantaj; viol; lipsire de libertate; evaziune fiscală; ultraj; ultraj judiciar; o infrac
ţiune de corupţie; o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică: o altă
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa de 5 ani ori mai mare, prin raportare la
maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru forma consumată a infracţiunii;
Condiţia privind maximul special prevăzut de lege (5 ani sau mai mare) nu vizează şi
infracţiunile enumerate limitativ în prima teză a art. 223 alin.(2) din noul Cod de procedură
penală. Astfel, o concluzie în conformitate cu care condiţia pedepsei prevăzută de lege de 5
ani sau mai mare trebuie să se aplice şi cu privire la infracţiunile enumerate în textul de lege
nu poate fi primită din moment ce legiuitorul a simţit nevoia să enunţe în cuprinsul textului
de lege anumite infracţiuni, de vreme ce impune, ulterior, o condiţie unică privind maximul
special prevăzut de lege. Legiuitorul a apreciat că infracţiunile enumerate limitativ de
art.223 alin. (2) din noul Cod de procedură penală prezintă un pericol generic ridicat, iar în
astfel de ipoteze se poate dispune măsura privativă de libertate chiar dacă maximul special
prevăzut de lege pentru respectiva infracţiune nu este de 5 ani sau mai mare.
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunij penale prevăzută de lege;
In ipoteza în care există vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 din noul
Cod de procedură penală la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, aceasta
trebuie să conducă la dispunerea unei soluţii de clasare, nefiind posibilă dispunerea unei
măsuri preventive în cauza penală.
c) pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită
de inculpat să fie pusă în mişcare acţiunea penală;
Conform noilor prevederi procesual penale, nu este suficient ca într-o cauză penală
să fi fost începută urmărirea penală şi dispusă continuarea acesteia faţă de suspect pentru ca
1 În ambele cazuri se impune ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie.

procurorul să poată solicita luarea măsurii arestării preventive, aceasta putând fi dispusă
numai faţă de inculpat.
d) privarea de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol
pentru ordinea publică;
Pentru dispunerea măsurii arestării preventive se impune a se constata că lăsarea în
libertate a inculpatului prezintă o stare de pericol pentru ordinea publică.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară, ori, după caz, instanţa
de judecată trebuie să pună în balanţă, pe de o prute, dreptul constituţional al inculpatului la
libertate individuală şi, pe de altă parte, imperativul protecţiei ordinii publice împotriva
pericolului pe care l-ar constitui lăsarea acestuia în libertate.
Textul de lege este lămuritor întrucât menţionează expressis verbis care sunt
aspectele ce trebuie avute în vedere atunci când se apreciază că privarea de libertate a
inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 223 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în vederea stabilirii
existenţei stării de pericol pentru ordinea publică judecătorul sau, după caz, instanţa de
judecată are în vedere următoarele elemente: gravitatea faptei (inclusiv prin raportare la
urmările produse); modul şi circumstanţele de comitere a faptei; anturajul şi mediul din care
provine inculpatul; antecedentele penale ale inculpatului; orice împrejurări privitoare la
persoana inculpatului.
Legiuitorul a reglementat aceste criterii de evaluare numai pentru ipoteza de arestare
care priveşte pericolul pentru ordinea publică, nu însă şi pentru cazurile de arestare
independente de acest pericol.
e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări
a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de
la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
Faţă de prevederile art. 136 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, noua
reglementare nu mai prevede, ca scop al luării măsurii arestării preventive împiedicarea
sustragerii de la executarea pedepsei. Această ipoteză era de natură să ridice un dubiu serios
în privinţa respectării prezumţiei de nevinovăţie a suspectului sau inculpatului 1•
j) măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
Pentru luarea acestei măsuri, trebuie demonstrat caracterul necesar al măsurii
arestării preventive pentru buna derulare a procesului penal, precum şi caracterul insuficient
al celorlalte măsuri preventive enumerate în mod limitativ de art. 202 alin. (4) din noul Cod
de procedură penală în vederea realizării cu aceeaşi eficienţă a scopurilor arătate în art. 202
din noua reglementare, faţă de prezumţia de libertate a inculpatului.
Cerinţa proporţionalităţii decurge din cea a necesităţi? şi vizează existenţa unui just
echilibru între măsura arestării preventive şi scopul urmărit de lege prin dispunerea acesteia,
pentru garantarea libertăţii persoanei şi a ocolirii oricărui arbitrariu în dispunerea acestei
măsuri preventive de excepţie.
g) audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezenţa avocatului ales
sau desemnat din oficiu.

2 lbidem.
4.5.2. Arestarea preventivă a inculpatului În cursul fazei de urmărire penală
În cursul primei faze procesuale, măsura arestării preventive poate fi dispusă de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat comiterea infracţiunii ori
sediul parchetului din care face parte procurorul care întocmeşte propunerea de arestare
preventivă.
În conformitate cu prevederile art. 224 alin. (I) din actuala reglementare, procurorul,
dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. întocmeşte o propunere
motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de
drept 1; această propunere, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi
şi libertăţi competent.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi competent stabileşte termenul de soluţionare a
propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc.
În cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Ziua şi ora se comu
nică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului
de drepturi şi libertăţi. De asemenea, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului
inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu.
Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se aduce
la cunoştinţa procurorului şi avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându-i-se, la
cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face în camera de consiliu, conform
dispozitiilor generale prevăzute în art. 203 alin. (5) din noul Cod de procedură penală.
Î� cadrul procedurii de soluţionare a propunerii de luare a măsurii arestării preventive
este obligatorie prezenţa inculpatului şi audierea acestuia în condiţii de asistenţă juridică2;
participarea procurorului are caracter obligatoriu.
Inainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi
aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie,
atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa; inculpatul este ascultat
cu privire la fapta care i se impută şi motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare
preventivă a procurorului3 .
Potrivit legii, soluţionarea propunerii de arestare preventivă poate fi realizată şi în
lipsa inculpatului, dacă acesta nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi deoarece este dispărut, se sustrage, din cauza stării sănătăţii, din cauze
de forţă majoră sau stare de necesitate; în ipotezele menţionate, inculpatul urmează să fie
reprezentat de un avocat ales sau desemnat din oficiu.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevă
zute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului,
prin încheiere motivată.
1 Propunerea poate fi făcută de procuror din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală.
2 Prin reglementarea obligaţiei audierii inculpatului împotriva căruia s-a fonnulat propunerea de arestare
preventivă. legiuitorul a instituit o importantă garanţie a dreptului de apărare; astfel, inculpatul are posibilitatea de a
da explicaţii cu privire la faptele reţinute în sarcina sa şi de a arăta eventualele probe cu care înţelege să se apere.
3 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la audierea inculpatului cu prilejul arestării sale produce o vătămare
a dreptului său de apărare. care poate atrage anularea dispoziţiei de arestare preventivă.
În ipoteza admiterii propunerii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în
limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă. Tot astfel,
inculpatului îi sunt comunicate, în scris, drepturile prevăzute în cuprinsul art. 83 din noul
Cod de procedură penală, dreptul instituit în art. 210 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, dreptul
de a contesta măsura dispusă, precum şi dreptul de a cere revocarea sau înlocuirea arestării
cu o altă măsură preventivă 1•
Imediat după luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a dispus măsura, încu
noştinţează despre aceasta un membru al familiei inculpatului ori o altă persoană desemnată
de acesta; efectuarea încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal.
În cursul urmăririi penale, inculpatul execută măsura arestării preventive în cadrul
centrelor de reţinere şi arestare preventivă care sunt organizate şi funcţionează în
subordinea Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 107 şi I 08 din Legea nr. 254/2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de către organele
judiciare în cadrul procesului penal.
În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară
emite de îndată mandatul de arestare preventivă; dacă, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus
arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei.
Potrivit art. 230 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, mandatul de arestare
preventivă cuprinde:
a) instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea
măsurii arestării preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis
mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea
datei la care încetează;
t) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii
acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi;
k) semnătura inculpatului prezent; în cazul în care acesta refuză să semneze, se va
face menţiune corespunzătoare în mandat.
Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul de
drepturi şi libertăţi care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei
1 Judecătorul de drepturi şi libertăţi va întocmi, pentru toate ipotezele menţionate, procese-verbale; avem
în vedere următoarele procese-verbale: procesul-verbal de comunicare a drepturilor; procesul-verbal de con
semnare a refuzului sau imposibilităţii inculpatului de a semna; procesul-verbal de încunoştinţare a misiunii
diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este inculpatul sau, după caz, a unei organizaţii
internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a
reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat.
arestate; în scopul punerii în executare a mandatului de arestare, acesta poate fi înmânat sau
transmis 1 organului de poliţie.
Organul de poliţie predă exemplarul original al mandatului de arestare preventivă
administraţiei locului de deţinere.
Dacă persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice
mod a persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într-un
proces-verbal care va fi comunicat administraţiei locului de deţinere de către organul de
poliţie, odată cu predarea mandatului de arestare.
.,Mandatul de arestare preventivă poate fi emis şi în lipsa inculpatului în următoarele
cazuri-:
- inculpatul a fost prezent în stare de libertate la procedura de soluţionare a
propunerii de arestare preventivă şi, înainte de pronunţare, a părăsit sediul instanţei de
judecată;
- inculpatul nu a fost prezent la soluţionarea propunerii de arestare preventivă,
potrivit legii.
În ipotezele menţionate mai sus, în vederea arestării preventive a inculpatului, două
exemplare originale ale mandatului de arestare sunt înaintate organului de poliţie de la
domiciliul sau reşedinţa inculpatului; în cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau
reşedinţa în România, exemplarele se înaintează organului de poliţie în raza teritorială a
căruia se află instanţa de judecată.
În situaţia în care mandatul de arestare conţine erori materiale, dar permite iden
tificarea persoanei şi stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale
persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi hotărârea instanţei de judecată,
organul de poliţie execută măsura, solicitând în acelaşi timp instanţei de judecată îndrep
tarea erorilor materiale sesizate, potrivit art. 231 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.
În ipoteza în care inculpatul împotriva căruia a fost emis mandatul de arestare
preventivă este găsit, organul de poliţie îi predă un exemplar al mandatului şi îl conduce, în
termen de cel mult 24 de ore, la judecătorul de drepturi şi libertăţi (dacă dosarul se află,
încă, în prima fază procesuală), la judecătorul de cameră preliminară (dacă dosarul se află în
procedura de cameră preliminară) sau în faţa instanţei (în măsura în care cauza penală se
află în faza de judecată).
Potrivit art. 231 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care arestarea
preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă
majoră sau stare de necesitate, inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive,
judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura ori, după caz, judecătorului de
cameră preliminară sau completului la care se află spre soluţionare dosarul cauzei.
În lumina art. 231 alin. (7) din noul Cod de procedură penală, în ipoteza soluţionării
în lipsă a propunerii de arestare preventivă, în momentul în care inculpatul este găsit, va fi
audiat, fn mod obligatoriu, de către judecătorul competent, în prezenţa avocatului ales sau
desemnat din oficiu. Evaluând declaraţia inculpatului în contextul probelor administrate şi
al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
1 Transmiterea se poate efectua prin procedura clasică de comunicare a înscrisurilor sau prin poştă elec
tronică, fax ori alt mijloc în măsură să producă un document scris, în condiţii care să permită autorităţilor desti
natare să îi stabilească autenticitatea.
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune prin încheiere,
după audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive şi a executării
mandatului ori, după caz, în condiţiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau
înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d)
din noul Cod de procedură penală şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat
în altă cauză.
În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie poate
pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum
şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă
există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se
află în ?Omiciliul sau reşedinţa respectivă.
Jndată după introducerea sa într-un loc de deţinere, inculpatul are dreptul de a
încunoştinţa personal 1 sau de a solicita administraţiei locului respectiv să încunoştinţeze un
membru de familie sau o altă persoană desemnată de acesta despre locul unde este deţinut;
obligaţia se aplică în mod corespunzător şi în cazul schimbării ulterioare a locului de
detinere,
' imediat după producerea schimbării.
În consonanţă cu dispoziţiile constituţionale, în cursul urmăririi penale, durata
arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi 30 de zile2 , în afară de cazul când este
prelungită în condiţiile legii.
Potrivit art. 233 alin. (2) din actuala reglementare, termenul pentru care se dispune
măsura arestării preventive curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul
arestat preventiv; durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive.
Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate
depăşi un termen rezonabil şi nu poatefi mai mare de 180 de zile.
Potrivit art. 233 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, când o cauză este trecută
pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, arestarea preventivă
dispusă sau prelungită anterior rămâne valabilă.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere
motivată, propunerea procurorului; în cazul în care este reţinut, judecătorul dispune şi
punerea în libertate a acestuia.
Potrivit art. 227 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, soluţia respingerii
propunerii de arestare preventivă se poate completa prin luarea de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi a uneia dintre măsurile preventive prevăzute la ait. 202 alin. (4) lit. b)-d)
din actuala reglementare (control judiciar, control judiciar pe cauţiune sau arest la domiciliu).
4.5.3. Prelungirea arestării preventive a inculpatului fn cursul fazei de

urmărire penală
Potrivit art. 234 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, arestarea preventivă a
inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au
determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau
există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
1 Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştin
ţarea decât pentru motive temeinice.
2 Prin raportare la complexitatea activităţii specifice unnăririi penale, judecătorul competent poate să
stabilească o durată mai scurtă a arestării preventive.
Astfel, potrivit legii procesual penale, prelungirea duratei măsurii arestării preventive
nu poate fi dispusă decât în cursul fazei de urmărire penală; în cursul fazei judecăţii, măsura
arestării preventive, luată atât în cursul primei faze procesuale, cât şi în cursul judecăţii,
poate fi menţinută.
Prelungirea arestării preventive poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de
la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere. locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face
parte procurorul care a întocmit propunerea.
În cazul în care arestarea preventivă a fost dispusă iniţial de către un judecător de
drepturi şi libertăţi de la o instanţă inferioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător
de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă în momentul soluţionării propunerii de
prelungire sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se
află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului
din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală; potrivit art. 234 alin. (5)
din noul Cod de procedură penală, când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi
arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza
judecătorul de drepturi şi libertăţi cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru
toţi inculpaţii.
Potrivit art. 235 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, indiferent dacă urmărirea
penală este efectuată de procuror sau de organele de cercetare penală 1, propunerea de
prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de
drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Actualul Cod de procedură penală a instituit acest termen. de 5 zile, în vederea creării
posibilităţii judecătorului competent de a cunoaşte dosarul penal, pentru a putea delibera şi
dispune în cunoştinţă de cauză în privinţa cererii de prelungire a măsurii arestării preventive
formulate de procuror.
În privinţa naturii juridice a termenului de 5 zile, unii autori2 au arătat că termenul în
discuţie este unul de recomandare, încălcarea acestuia neputând determina, prin urmare,
decăderea din dreptul de a dispune prelungirea măsurii arestării preventive şi, pe cale de
consecinţă neputând să conducă la punerea în libertate a inculpatului.
Apreciem, în acord cu alte opinii exprimate în literatura de specialitate3 , că termenul
de 5 zile vizează, în primul rând, libertatea persoanei; astfel, toate termenele care privesc
garantarea I ibertăţii persoanei pot fi numai peremptori14 .
1 Sub imperiul Codului de procedură penală anterior (art. 156), dacă unnărirea penală se efectua de
organul de cercetare penală, procurorul trebuia să fie sesizat de către acesta. în vederea formulării propunerii de
prelungire, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.
2 I. Dumitru. Natura juridică a termenelor de 5 zile şi de 8 =ile prevăzute în art. 156 din Codul de pro
cedură penală, în Dr. nr. 3/1996, p. 50.
3 Gh. Mateuţ A. Titu, Notă la încheierea nr. 741/993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în Dreptul nr. 12/1993,
pp. 82 şi 83.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de
prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua şi ora stabilite se
comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat
şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor
pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezenţa unui
avocat, ales sau numit din oficiu.
În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării
sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de
forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi exami
nată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul
pentru a pune concluzii1•
Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează propunerea de prelungire a măsurii
arestării preventive, în mod obligatoriu, înainte de expirarea duratei măsurii preventive în
camera de consibu2 ; participarea procurorului este obligatorie.
Soluţionând propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive, judecătorul de
drepturi şi libertăţi o poate admite sau o poate respinge, prin raportare la temeinicia
motivelor invocate de procuror şi ţinând cont de apărarea făcută în contradictoriu de
inculpat şi de avocatul acestuia.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevă
zute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a
inculpatului, prin încheiere motivată. Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate
dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, potrivit 236 alin. (2) din noul Cod de
procedură penală; durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi
penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
În caz contrar, dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge,
prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a
inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă nu este arestat în altă cauză; în această
ipoteză, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune înlocuirea măsurii arestării
preventive cu una dintre măsurile controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau
arestului la domiciliu, potrivit art. 237 alin. (2) din noul Cod de procedură penală.
4.5.4. Arestarea preventivă a inculpatului În cadrul procedurii de cameră

preliminară
Judecătorul de cameră preliminară poate dispune măsura arestării preventive a
inculpatului în procedura de cameră preliminară în următoarele cazuri3 :
a) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de privare de
libertate; în această ipoteză, se procedează la o verificare a măsurii preventive, potrivit
art. 207 din noul Cod de procedură penală;
1 În ipoteza în care procedura de prelungire a arestării preventive are Joc în lipsa unui avocat ales sau
desemnat din oficiu, încheierea pronunţată este lovită de sancţiunea nulităţii absolute.
2 În cazul în care soluţionarea propunerii are loc în şedinţă publică, este incidentă sancţiunea nulităţii
relative, care poate să atragă anularea actului doar dacă s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată
decât prin desfiinţarea acelui act.
3 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit.. p. 641.
În acest caz, măsura arestării preventive este dispusă ca urmare a verificării măsurii
luate în cadrul primei faze procesuale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi; în vederea
derulării procedurii de verificare, procurorul înaintează judecătorului competent rechi
zitoriul şi dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
Potrivit legii, judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice din oficiu,
înăuntrul unui termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, legalitatea şi temeinicia măsurii
preventive, cu citarea inculpatului, potrivit prevederilor care disciplinează procedura de
luare a măsurii în cursul urmăririi penale.
În urma verificării măsurii procesuale, judecătorul de cameră preliminară poate
dispune menţinerea arestării preventive (când se constată că temeiurile care au determinat
luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică arestarea preventivă) sau
revocarea arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în
altă cauză (în măsura în care judecătorul de cameră preliminară constată că au încetat
temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, respectiv
dacă nu există temeiuri noi).
b) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate, din
oficiu sau la solicitarea motivată a procurorului, in măsura în care se constată necesitatea
privării de libertate în cursul procedurii de cameră preliminară;
În această ipoteză se aplică regulile de la luarea măsurii în faza de urmărire penală.
Prevederile aplicabile în cursul urmăririi penale care disciplinează procedura de luare a
măsurii arestării preventive, comunicarea drepturilor inculpatului, încunoştinţarea cu privire
la arestarea preventivă, emiterea mandatului de arestare, introducerea inculpatului în arest,
încunoştinţarea despre locul deţinerii şi consemnarea solicitării persoanei vătămate de a fi
înştiinţată în privinţa eliberării în orice mod a persoanei arestate se aplică, în mod
corespunzător, şi în cursul procedurii derulate în camera preliminară.
c) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate şi care a
maifost arestat anterior, în cursul urmăririi penale.
În această ipoteză, dispoziţia de arestare nu poate fi dispusă decât dacă au intervenit
temeiuri noi care fac necesară privarea inculpatului de libertate.
Potrivit legii, temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive se
verifică periodic în cadrul procedurii camerei preliminare, dar nu mai târziu de 30 de zile;
durata totală a 1năsurii procesuale în procedura de cameră preliminară se circumscrie
perioadei maxime de 60 de zile în care are loc această procedură.
4.5.5. Arestarea preventivă a inculpatului În cursul fazei de judecată

În cursul judecăţii, măsura arestării preventive poate fi dispusă din oficiu sau la
propunerea motivată a procurorului de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza,
în compunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de
către preşedintele completului.
Ca şi în cazul dispunerii măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul
procedurii de cameră preliminară, în faza de judecată pot fi remarcate unnătoarele cazuri:
a) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de privare de
libertate; în această ipoteză, se procedează la o verificare a măsurii preventive, potrivit
art. 208 din noul Cod de procedură penală;
b) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate, din

oficiu sau la solicitarea motivată a procurorului, în măsura în care se constată necesitatea
privării de libertate în cursulfazei dejudecată;
c) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate şi care a
maifost arestat anterior.
Potrivit noului Cod de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi dispusă
pentru o perioadă de cel mult 3 O de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în conformitate cu
aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi în
cursul primei faze procesuale.
Pe toată durata fazei de judecată, instanţa, din oficiu, prin încheiere, trebuie să
verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au stat la
baza menţinerii măsurii arestării preventive.
Potrivit art. 239 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în cursul judecăţii în
primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen
rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru
infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată.
În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.
4.5.6. Luarea măsurilor de ocrotire

Măsurile de ocrotire sunt acele măsuri procesuale care se iau în cadrul procesului
penal în situaţia în care s-a dispus reţinerea, arestarea preventivă sau internarea medicală
provizorie a unui suspect sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă
sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care din cauza vârstei,
bolii sau unei alte cauze are de suferit în urma luării măsuri lor menţionate 1•
Măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât suspectul sau inculpatul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 229 alin. (1) din noul Cod de procedură penală,
când măsura arestării preventive a fost luată faţă de un inculpat în a cărui ocrotire se află un
minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori
o persoană care, din cauza vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea
competentă este încunoştinţată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire
pentru persoana respectivă. Obligaţia de încunoştinţare revine judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a luat măsura
arestării preventive, modul de îndeplinire a acestei obligaţii fiind consemnat într-un
proces-verbal.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se putea lua măsuri de ocrotire sunt
următoarele:
- faţă de suspect sau, după caz, faţă de inculpat să se fi luat măsura reţinerii, a
arestării preventive sau internarea medicală provizorie (măsură de siguranţă privativă de
libertate);
- în ocrotirea suspectului sau inculpatului să se afle o persoană care are nevoie de
ajutor şi care, în urma privării de libertate a suspectului sau inculpatului, ar rămâne fără
îngrijire.
Deşi legea nu prevede expres, măsurile de ocrotire se iau pe perioada cât durează
măsura preventivă sau măsura de siguranţă care le-a determinat.
În vederea luării măsurilor de ocrotire, trebuie înştiinţată autoritatea competentă (de
regulă, autoritatea tutelară). Obligaţia de încunoştinţare incumbă organului judiciar care a
luat măsura preventivă sau măsura de siguranţă.
4.5. 7. Tratamentul medical sub pază permanentă

Potrivit art. 240 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care, pe baza
actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv (indiferent de faza procesuală în care
se află cauza penală) suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune
efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii.
Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procu
rorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în cursul acestei
proceduri, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii.
În cursul tratamentului medical, inculpatul este considerat, în continuare, în stare de
arest preventiv; în acest sens, art. 240 alin. (2) din noul Cod de procedură penală prevede că
timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă intră în durata arestării
preventive.
5. Măsurile preventive aplicabile minorilor
În lumina art. 243 din noul Cod de procedură penală, în cadrul procesului penal pot fi
dispuse faţă de suspectul sau inculpatul minor măsurile preventive prevăzute în art. 202
alin. (4) lit. a)-e) din acelaşi cod.
Potrivit legii, măsurile preventive ale controlului judiciar, controlului judiciar pe
cauţiune şi arestului la domiciliu pot fi dispuse faţă de inculpatul minor în aceleaşi condiţii
ca şi în situaţia în care inculpatul este major.
Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod
excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii
şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii.
La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere
vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei
măsuri.
Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea în
legătură cu aceasta se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau,
după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cadrul
procesului penal, persoanele minore reţinute sau arestate preventiv sunt cazate, de regulă, în
comun, separat de persoanele adulte; pe timpul executării arestării preventive, minorului i
se acordă asistenţă psihologică, în vederea diminuării efectelor negative ale privării de
libertate asupra dezvoltării sale fizice, psihice sau morale.
6. Măsurile preventive aplicabile persoanelor juridice
6.1. Categorii de măsuri preventive aplicabile persoanei juridice

Măsurile preventive aplicabile persoanelor juridice reprezintă măsuri restrictive de
drepturi care pot fi dispuse de către organele judiciare în cauzele penale în care există o
suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unei infracţiuni de către o persoană juridică, în
scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal sau pentru a se împiedica sustragerea
suspectului sau inculpatului persoană juridică de la urmărirea penală sau de la judecată.
Potrivit art. 493 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, persoanei juridice
suspect sau inculpat îi pot fi aplicate una sau mai multe dintre următoarele măsuri
preventive:
a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichi
dare a persoanei juridice;
Măsura preventivă analizată are în vedere prevenirea sustragerii persoanei juridice de
la răspunderea penală, prin încetarea existenţei acesteia în urma dizolvării sau lichidării şi
se poate dispune atât în ipoteza în care în privinţa persoanei juridice suspect sau inculpat
există o procedură de dizolvare sau lichidare în curs de derulare, precum şi anterior exis
tenţei unei asemenea proceduri, prin interdicţia iniţierii.
b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii
capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;
Această măsură procesuală vizează evitarea sustragerii persoanei juridice de la
răspunderea penală, prin încetarea existenţei acesteia ca urmare a fuziunii sau divizării, ori
reducerea semnificativă a capitalului social, astfel încât pedeapsa amenzii penale care ar
putea fi stabilită de instanţa de judecată să nu mai poată fi executată 1; organele judiciare pot
dispune această măsură preventivă atât în ipoteza în care cu privire la persoana juridică
suspect sau inculpat există o procedură de fuziune, divizare, reducere a capitalului social în
curs de derulare, cât şi înainte de existenţa unei asemenea proceduri, prin interdicţia
iniţierii.
Potrivit art. 495 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, persoana juridică este
obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune,
divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea
activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor actejuridice, stabilite de organul judiciar;
Pot fi interzise actele juridice expres arătate de către organele judiciare competente,
în afara acelora care presupun operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile să antreneze
reducerea însemnată a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice, care cad sub
incidenţa măsurii preventive menţionate la lit. c).
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost
comisă infracţiunea.
Măsura preventivă analizată prezintă un conţinut similar cu pedeapsa complementară
a suspendării activităţii ori a unei activităţi a persoanei juridice2.
1
2
Ibidem.
Perioada de timp în cursul căreia persoana juridică a fost supusă acestei măsuri
procesuale luată în scopul asigurării bunei derulări a procesului penal nu este dedusă din
durata pedepsei complementare a suspendării activităţii ori a unei activităţi a persoanei
juridice, în ipoteza în care această pedeapsă a fost aplicată de către instanţa de judecată.
6.2. Condiţii
În lumina dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, jude
cătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau,
după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune luarea uneia sau a
mai multor măsuri preventive faţă de suspectul sau inculpatul persoană juridică dacă sunt
întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) să existe probe 1 sau indicii temeinice2 din care să rezulte suspiciunea rezonabilă
că suspectul sau inculpatul persoanăjuridică a comis o infracţiune;
Organele judiciare pot dispune măsurile preventive indiferent de forma în care a fost
săvârşită infracţiunea (tentativă, formă consumată sau epuizată), de gravitatea acesteia sau
de cuantumul pedepsei prevăzute de legea penală pentru persoana juridică.
b) să fie începută urmărirea penală cu privire la infracţiunea pentru care există
suspiciunea rezonabilă că a fost comisă, iar procurorul să fi dispus continuarea efectuării
urmăririi penale faţă de suspect;
Astfel, potrivit actualului Cod de procedură penală, măsurile preventive pot fi
dispuse faţă de o persoană juridică numai dacă are calitatea de suspect sau inculpat în cauza
penală; luarea unei măsuri preventive faţă de o persoană juridică nu este condiţionată de
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acesteia.
c) măsura preventivă să fie necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal şi
proporţională cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.
Potrivit noii reglementări procesual penale, în cazul persoanelor juridice, testul de
necesitate şi proporţionalitate este analizat prin raportare la buna desfăşurare a procesului
penal3 (de exemplu, prevenirea sustragerii persoanei juridice de la judecată).
În măsura în care judecătorul ajunge la concluzia că trebuie dispuse mai multe
măsuri preventive, acesta urmează să motiveze de ce luarea unei singure măsuri este
insuficientă în vederea atingerii scopului urmărit.
6.3. Aspecte procedurale

Potrivit noului Cod de procedură penală, în cursul fazei de urmărire penală, în
măsura în care sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune luarea uneia sau a mai multor
măsuri preventive, procurorul (din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală)
întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii sau, după caz, a măsurilor preventive4;
1 Pot exista probe directe sau probe indirecte din care să rezulte presupunerea rezonabilă că suspectul
sau inculpatul persoană juridică a comis o infracţiune.
2 Există indicii temeinice în măsura în care din datele existente în cauza penală rezultă presupunerea
rezonabilă că persoana faţă de care se efectueaz.ă acte de urmărire penală a comis fapta.
4 În conformitate cu noile dispoziţii procesual penale, anterior formulării propunerii, procurorului nu îi
incumbă obligaţia de a asculta suspectul sau inculpatul în prezent-a avocatului ales sau desemnat din oficiu.
propunerea motivată a procurorului este înaintată judecătorului de drepturi şi libertăţi din
cadrul instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza penală în fond sau instanţei
corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat
comiterea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Propunerea de luare a măsurii preventive se soluţionează în camera de consiliu de un
singur judecător, cu citarea persoanei juridice.
De asemenea, prin intermediul rechizitoriului, procurorul poate cere judecătorului de
cameră preliminară luarea uneia sau a mai multor măsuri preventive cu privire la inculpatul
persoană juridică trimis în judecată. Tot astfel, judecătorul de cameră preliminară are
posibilitatea de a pune în discuţia procurorului şi a inculpatului persoană juridică
necesitatea luării uneia sau a mai multor măsuri preventivă cu privire la acesta din urmă; în
această ipoteză, procedura are loc în camera de consiliu, cu citarea inculpatului persoană
juridică şi participarea obligatorie a procurorului.
În cursul fazei de judecată, instanţa, din oficiu sau la solicitarea procurorului, poate
pune în dezbaterea pă1ţilor necesitatea luării uneia sau a mai multor măsuri preventive cu
privire la inculpatul persoană juridică; în acest caz, procedura are loc în şedinţă publică cu
participarea procurorului şi citarea inculpatului persoanăjuridică.
Organele judiciare competente pot dispune, prin încheiere motivată, una dintre
următoarele soluţii1:
a) luarea uneia sau, după caz, a mai multor măsuri preventive pe o durată de cel
mult 60 de zile, potrivit art. 493 alin. (4) din noul Cod de procedură penală;
Pentru a asigura respectarea măsurilor preventive, persoana juridică poate fi obligată
la depunerea unei cauţiunP constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de
10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de
amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului
penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile
preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea
persoanei juridice3 .
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii
sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii
definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în
ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de
infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
b) respingerea propunerii de luare a uneia sau mai multor măsuri preventive
formulate de procuror.
Întocmirea minutei în două exemplare originale este obligatorie, indiferent de soluţia
dispusă de către organul judiciar competent.
Potrivit art. 493 alin. (7) din noul Cod de procedură penală, împotriva încheierii se
poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de

2 Cauţiunea reprezintă o garanţie a respec!ării însăşi a măsurilor preventive, iar nu o componentă a unei
măsuri preventive distincte (controlul judiciar pe cauţiune), precum în situaţia persoanei fizice.
3 În ipoteza în care s-a dispus o soluţie de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, restituirea
cauţiunii este dispusă de către procuror.
cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în
termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
persoana juridică lipsă.
În lumina art. 493 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, măsurile preventive
dispuse în privinţa unei persoane juridice pot fi prelungite în cursul fazei de urmărire penală
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la solicitarea procurorului.
Fiecare prelungire nu poate depăşi 60 de zile 1 ; procedura de soluţionare a prelungirii
este aceeaşi cu cea de la luarea măsurii preventive.
În cadrul procedurii camerei preliminare, precum şi în cursul fazei de judecată,
organul judiciar competent Uudecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată)
poate dispune menţinerea măsurii preventive în măsura în care nu s-au schimbat temeiurile
care au stat la baza luării măsurii ori au apărut temeiuri noi, iar măsura preventivă este
necesară şi proporţională cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.
măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea
procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de
către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au
justificat luarea sau menţinerea acestora.
Procedura de soluţionare a revocării este similară cu cea de la luarea măsurii
preventive.
Judecătorul competent sau, după caz instanţa de judecată care dispune măsura,
informează organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a
înregistrat persoana juridică, cu referire la măsura preventivă dispusă, în vederea efectuării
menţiunilor corespunzătoare.
Existenţa măsurilor asigurătorii luate anterior nu împiedică dispunerea măsurilor
preventive faţă de persoana juridică, având în vedere scopul diferit al celor două categorii
de măsuri, precum şi conţinutul distinct al acestora2.
Secfiunea a III-a
Măsurile de siguranfă cu caracter medical
I. Obligarea provizorie la tratament medical

Deşi sunt considerate sancţiuni de drept penaI3 , măsurile de siguranţă pot fi dispuse şi
în cursul procesului penal, fără ca aplicarea acestora sa fie condiţionată de existenţa
răspunderii penale a făptuitorului. În acest sens, art. I 07 alin. (3) din noul Cod penal arată
că măsurile de siguranţă se pot lua şi în ipoteza în care făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă.
În lumina art. I 08 din noul Cod penal, măsurile de siguranţă sunt: obligarea la tra
tament medical; internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei
1 Astfel în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale măsurile preventive pot dura în tot cursul
, .
urmăririi penale.
l.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2550/13.08.2012, www.scj.ro.
2 •
3 C. BuJai, B. Buiai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
p. 614.
profesii; confiscarea specială; confiscarea extinsă. Dintre măsurile de siguranţă menţionate,
obligarea la tratament medical şi internarea medicală se pot dispune, în mod provizoriu, în
cursul procesului penal, devenind, potrivit legii, măsuri procesuale'.
Conform art. 245 alin. (1) din noul Cod de procedură penală rapottat la art. 109
alin. (1) din noul Cod penal, obligarea provizorie la tratament medical este măsura
procesuală ce poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, în procedura de cameră preli
minară sau în faza judecăţii. cu privire la suspectul sau inculpatul care prezintă pericol
pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool
sau de alte substanţe psihoactive2 .
Astfel, în vederea dispunerii acestei măsuri procesuale, trebuie îndeplinite în mod
cumulativ următoarele condiţii: a) starea de boală a suspectului sau inculpatului; b) existenţa
unui pericol pentru societate.
Măsura de siguranţă analizată poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul pro
cedurii camerei preliminare, sau instanţă, în cursul fazei de judecată.
cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii
obligării provizorii la tratament medical.
Propunerea procurorului va fi însoţită, în principiu. de o expertiza medico-legală din
care să rezulte necesitatea aplicării măsurii procesuale3 ; tot astfel, procurorul înaintează
judecătorului competent copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele
dosamlui ori numai de pe cele care au legătură cu propunerea formulată, potrivit art. 287
Soluţionarea cererii se realizează cu celeritate; în acest sens, judecătorul competent
fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia
şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.
Judecătorul competent soluţionează propunerea de luare a măsurii obligării la
tratament medical în camera de consiliu, în aplicarea regulii generale reglementate în
art. 203 alin. (5) din noul Cod de procedură penală; participarea procurorului este obligatorie.
Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai
după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Propunerea se
soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a
fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii.

2 În această categorie sunt cuprinse substanţele ilegale (de pildă, canabis, cocaină.. LSD), precum şi
substanţele legale, cum sunt alcoolul sau etnobotanicele; consumul substanţelor psihoactive poate să determine
apariţia dependenţei, cu influenţe directe asupra sistemului nervos.
3 Cererea procurorului poate fi admisă şi în lipsa expertizei medico-legale; astfel, potrivit art. 246
alin. (8) din noua reglementare, dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament
medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a
fost depusă.
Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii
obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de
acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului competent; suspectul sau inculpatul are
dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului
terapeutic.
Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere motivată, care poate fi
contestată în 5 zile de la pronunţare; contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii
de siguranţă.
În cazul luării măsurii procesuale, suspectul sau inculpatul este obligat să urmeze în
mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire
sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol pentru societate.
Actualul Cod de procedură penală nu prevede care este perioada pentru care poate fi
dispusă obligarea provizorie la tratament medical: astfel, măsura procesuala va dura până la
rămânerea definitivă a hotărârii, cu excepţia situaţiei în care se dispune ridicarea ei 1.
În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, potrivit procedurii reglementate pentru
faza de urmărire penală şi pentru procedura de cameră preliminară, din oficiu sau la
solicitarea procurorului, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către
instanţa în faţa căreia se află cauza penală, care solicita acte medicale concludente în acest
sens sau dispune efectuarea expertizei medico-legale.
Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat în vederea efectuării trata
mentului medical comunică judecătorului competent (în funcţie de stadiul procesului
penal): dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; dacă
persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului, ulterior
prezentării; dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a dispus
măsura procesuală, este necesară internarea medicală; dacă, datorită ameliorării stării de
sănătate a persoanei faţă de care s-a dispus măsura procesuală, efectuarea tratamentului
medical nu se mai impune.
În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau
inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de
pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de
cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de
specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al
acestuia, ridicarea măsuri; luate.
Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la
tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului
sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului
sau inculpatului, în condiţiile legii.
2. Internarea medicală provizorie

În lumina art. 247 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, internarea medicală
provizorie este măsura procesuală privativă de libertate ce poate fi luată în cursul urmăririi
penale, pe durata procedurii camerei preliminare sau în faza judecăţii, cu privire la
1 Potrivit art. 162 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, în cursul urmăririi penale, măsura de
siguranţă putea fi dispusă pe o durată maximă de 180 de zile.
suspectul sau inculpatul bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă
luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică 1 •
Astfel, în vederea luării acestei măsuri de siguranţă trebuie îndeplinite în mod
cumulativ două condiţii, respectiv: starea de boală mintală a suspectului sau inculpatului ori
altă boală, cauzată de consumul cronic de substanţe psihoactive; existenţa unui pericol
concret şi actual pentru siguranţa publică.
Măsura procesuală analizată constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului
sau inculpatului în cadrul unei unităţi specializate de asistenţă medicală, până la însă
nătoşire sau până la ameliorare, care înlătură starea de pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică ce a determinat luarea măsurii.
De asemenea, internarea medicală provizorie poate fi dispusă şi în ipoteza în care
suspectul sau inculpatul faţă de care s-a luat măsura obligării provizorii la tratament
medical nu îşi respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile impuse sau în situaţia în care în cursul
acestei măsuri starea de sănătate a suspectului sau inculpatului se agravează, impunându-se
internarea sa.
Măsura procesuală privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale,judecătorul de cameră preliminară, în cadrul
procedurii de cameră preliminară, sau instanţă, în cursul fazei judecăţii.
cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat
a măsurii internării medicale provizorii2; procurorul sesizează judecătorul competent din
oficiu sau la sesizarea organelor de cercetare penală.
Propunerea procurorului va fi însoţită de acte medicale concludente sau de expertiza
medico-legală psihiatrici; tot astfel, procurorul va înainta judecătorului competent copii
numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele
care au legătură cu propunerea formulată.
Dacă propunerea procurorului de luare a măsurii internării medicale provizorii
priveşte suspectul sau inculpatul bolnav psihic şi nu este însoţită de expertiza
medico-legală, instanţa competentă dispune efectuarea acesteia, putând lua şi măsura
internării necesare pentru efectuarea expertizei.
Judecătorul competent fixează de îndată termen de soluţionare a propunerii şi
dispune aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului; soluţionarea propunerii are loc
în camera de consiliu.
Soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau inculpatului,
dacă starea sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
1 Măsura procesuală analizată se diferenţiază de cea a internării nevoluntare în vederea efectuării unei
expertize psihiatrice care are drept unic scop asigurarea posibilităţii realizării, în bune condiţii, a procedeului pro
batoriu, iar nu starea de pericol pe care o prezintă suspectul sau inculpatul pentru siguranţa publică.
2 În ipoteza sesizării judecătorului de cameră preliminară, ,,propunerea·· la care se referă textul de lege se
efectuează prin intermediul rechizitoriului, în cazul trimiterii în judecată a inculpatului.
3 Expertiza medico-legală psihiatrică fumizează informaţii cu privire la boala psihică a suspectului sau
inculpatului şi efectele acesteia asupra siguranţei publice.
Când suspectul sau inculpatul se află deja internat într-o unitate de asistenţă medicală şi
deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, judecătorul
de cameră preliminară procedează la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în locul unde
se află; participarea procurorului este obligatorie.
Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii
internării medicale ori la alcătuirea concretă a planului terapeutic să fie asistat şi de către un
medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau, după caz, judecătorului de cameră preliminară.
Judecătorul competent se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere
motivată care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă
punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.
Dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a
suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la
însănătoşire sau până la ameliorarea sănătăţii care înlătură starea de pericol ce a determinat
luarea măsurii; astfel, în privinţa măsurii procesuale analizate, legea nu a menţionat o durată
maximă a acesteia.
În cursul judecăţii în primă instanţă sau, după caz, în apel, în mod similar procedurii
reglementate pentru urmărirea penală sau camera preliminară, din oficiu sau la solicitarea
procurorului, instanţa în faţa căreia se află cauza penală poate dispune măsura internarea
medicală provizorie, pe baza expertizei medico-legale.
Dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori
a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată care
a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la
cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei
expertize medico-legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate.
Secfiunea a IV-a
Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare comiterii infracţiunii
I. Măsurile asigurătorii
I. I. Aspecte preliminare
Măsurile asigurătorii reprezintă măsuri procesuale cu caracter real constând în
indisponibilizarea în cursul procesului penal a bunurilor mobile sau imobile ale suspectului,
inculpatului şi, în anumite situaţii ale părţii responsabile civilmente ori ale altor persoane în
vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a
cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.
Cu caracter de noutate, remarcăm dezvoltarea situaţiilor premisă care reclamă luarea
acestor măsuri procesuale; în acest sens, constatăm posibilitatea dispunerii unor măsuri
asigurătorii şi în scopul executării confiscării extinse, respectiv în vederea garantării
executării cheltuielilor judiciare.
Funcţionalitatea acestor măsuri procesuale este numai asigurătorie, nu şi reparatorie 1 ;
astfel, în cazul în care măsura asigurătorie este luată în vederea reparării pagubei, instanţa
de judecată trebuie să oblige, prin hotărâre judecătorească, pe inculpat sau partea respon
sabilă civilmente la acoperirea prejudiciului.
În conformitate cu prevederile noului Cod de procedură penală (art. 252-254) rezultă
că sunt reglementate 3 categorii diferite de măsuri asigurătorii, respectiv: sechestrul
propriu-zis, notarea ipotecară şi măsura popririi, ultimele două măsuri procesuale fiind
considerate forme speciale ale sechestrului.
Bunurile cu privire la care sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate,
neputând fi înstrăinate sau grevate cu sarcini, sustragerea lor ori distrugerea unui sigiliu
legal aplicat constituind infracţiunile de sustragere a bunurilor legal sechestrate2, respectiv
rupere de sigilii legal aplicate3 •
1.2. Bunurile cu privire la care se pot lua măsuri asigurătorii

Nepierzând din vedere scopul măsurilor asigurătorii în cadrul procesului penal, noul
Cod de procedură penală reglementează în mod distinct luarea măsurilor asigurătorii în
vederea garantării executării pedepsei, a confiscării special sau confiscării extinse, a
reparării pagubei ori pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare.
În acest sens, potrivit art. 249 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, măsurile
asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor
suspectului sau inculpatului, până la maximul special al pedepsei amenzii prevăzute de lege.
Astfel, nu poate fi dispusă o măsură asigurătorie în scopul garantării pedepsei
amenzii asupra bunurilor altor participanţi în procesul penal sau asupra bunurilor care
aparţin unor persoane care nu au legătură cu cauza penală deoarece dispunerea acestei
măsuri are în considerare principiul personalităţii răspunderii penale4, fiind indisponibilizate
doar bunurile persoanelor care pot fi sancţionate cu amenda penală.
Potrivit art. 249 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, măsurile asigurătorii în
vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului
sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce
urmează a fi confiscate.
Potrivit art. 249 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, măsurile asigurătorii în
vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării
cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale
persoanei responsabile civilmente5 , până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului
cauzat şi a cheltuielilor prilejuite de derularea procesului penal.
2 Potrivit art. 261 din noul Cod penal, sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea
de la 6 luni la 2 ani sau amenda
3 Potrivit art. 260 din noul Cod penal, înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepseşte
cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
5 În măsura în care valoarea bunurilor inculpatului cu privire la care s-au luat măsuri asigurătorii depă
şeşte valoarea pagubei (a cărei acoperire este certă), nu se vor putea lua măsuri asigurătorii şi asupra bunurilor
părţii responsabile civilmente.
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că instituirea şi menţinerea sechestrului
asupra bunurilor proprii ale soţiei inculpatului nu are temei legal atât timp cât aceasta nu a
participat în cadrul procesului penal ca parte responsabilă civilmente şi nici nu a fost
obligată solidar cu inculpatul la plata vreunei despăgubiri 1•
Faptul că bunul asupra căruia se solicită instituirea sau menţinerea sechestrului nu se
află în proprietatea exclusivă a inculpatului, ci acesta îl deţine în codevălmăşie cu soţia sa,
nu constituie un impediment pentru luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii2 .
Organele judiciare competente să dispună luarea măsurilor asigurătorii necesare în
vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor
care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi Ia
garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare sunt următoarele:
procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, din oficiu sau Ia cererea procurorului, în procedura camerei preliminare ori în
cursul fazei de judecată.
În lumina ait. 249 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, măsurile asigurătorii
necesare garantării reparării pagubei produse prin infracţiune sau executării cheltuielilor
judiciare se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al
judecăţii, şi la cererea părţii civile; măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele
judiciare pot folosi şi părţii civile3 .
În confonnitate cu dispoziţiile art. 494 din noua reglementare procesual penală,
măsurile asigurătorii se pot dispune şi faţă de persoana juridică, în cazul în care inculpatul
este persoană juridică; tot astfel, în scopul confiscării speciale sau confiscării extinse,
organele judiciare competente pot dispune măsuri asigurătorii cu privire la bunurile unor
persoane juridice în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile care urmează a fi
confiscate, fără ca aceasta să aibă calitate procesuală.
1.3. Bunurile cu privire la care nu se pot lua măsuri asigurătorii

Potrivit art. 249 alin. (8) din noul Cod de procedură penală, nu pot fi sechestrate
bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public
şi nici bunurile exceptate de lege; în privinţa ultimei categorii, nu pot face obiectul
măsurilor asigurătorii bunurile exceptate de la urmărirea silită conform dispoziţiilor legii
civile - insesizabile absolut sau relativ4 •
Bunurile care au fost declarate prin convenţia părţilor inalienabile nu sunt şi
insesizabile, astfel că pot face obiectul unei măsuri asigurătorii; în acest sens, art. 2.329
alin. (2) din noul Cod civil prevede că numai bunurile care potrivit legii sunt inalienabile
sunt şi insesizabile.
1 T.S., s. pen., dec. nr. 5/1974, în R.R.D. nr. 5/ 1974, p. 70.

2 C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, dec. nr. 824/2005, în M. Udroiu, op. cit., p. 598.
3 Astfel, art. 249 alin. (6) teza finală din noul Cod de procedură penală reprezintă o derogare de la prin
cipiul disponibilităţii.
4 În acest sens, bunurile proprietate publică sunt, în lumina art. 861 din noul Cod civil, inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile; renta viageră cu titlu gratuit, în limita cuantumului necesar credirentierului pentru
asigurarea întreţinerii, dacă a fost declarată insesizabilă prin contract, potrivit art. 2253 din noul Cod civil.
Alte categorii de bunuri care, potrivit legii, nu pot fi sechestrate sunt prevăzute în
dispoziţiile art. 726-728 Codul de procedură civilă 1; de pildă, nu sunt supuse urmăririi silite
următoarele bunuri mobile:
a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei
sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii
bolnavilor;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul
se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele
destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până
la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege2.
1 .4. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii în general

Sub imperiul noului Cod de procedură penală, luarea măsurilor asigurătorii este, în
principiu, facultativă, putându-se dispune din oficiu3 , la cererea părţii civile4 sau la
solicitarea procurorului; acesta din urmă poate solicita luarea măsurii fie prin rechizitoriu,
fie separat în cadrul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecăţii.
În lumina art. 249 alin. (7) din noua reglementare procesual penală, măsurile
asigurătorii sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
De asemenea, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002, în cazul în care s-a săvârşit o
infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, luarea măsurilor
asigurătorii este obligatorie; art. 33 alin. (6) din acelaşi act normativ prevede că pentru a
garanta ducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor
asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.
Tot astfel, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele
prevăzute în această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
Aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, care impun, în mod obligatoriu,
luarea unei măsuri asigurătorii în cursul procesului penal, nu are ca efect dispunerea
automată a confiscării speciale, măsură de siguranţă cu privire la care instanţa de judecată
se pronunţă cu ocazia rezolvării fondului cauzei penale5.
Măsurile asigurătorii se pot dispune în cursul prin1ei faze procesuale de către
procuror, prin ordonanţă (nu şi de organele de cercetare penală), de judecătorul de cameră
preliminară, în procedura de cameră preliminară prin încheiere, respectiv de către instanţă,
în cursul judecăţii prin încheiere.
1 Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010 (publicată în M. Of. nr. 545 din
3 august 2012), a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.
2 Pentru detalii a se vedea: S. Zilberstein, V. M. Ciobanu Drept procesual civil. Executarea silită,
, ,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, vol. I-II; G. Boroi şi alţii, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu. Bucureşti, 2014.
3 Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare penale pot folosi şi părţii civile.
4 În ipoteza în care măsura se solicită în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune.
5 Î.C.C.J. s. pen. încheierea din 4 martie 2011, www.scj.ro.
, ,
În ipoteza în care măsmile asigurătorii nu au fost luate pe parcursul procesului penal,
înainte de soluţionarea cauzei în primă instanţă, instanţa de judecată poate să dispună luarea
acestora prin sentinţă.
Măsura asigurătorie luată durează pe tot parcursul procesului penal, în măsura în care
aceasta nu este revocată.
1.5. Contestarea măsurilor asigurătorii

Potrivit legii, persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate prin luarea unei
măsuri asigurătorii de către organele judiciare, precum şi orice altă persoană interesată pot
face contestaţie atât împotriva acestor măsuri, cât şi contra modului de aducere la
îndeplinire a acestora 1•
Prin raportare la organul judiciar penal care a dispus luarea măsurii asigurătorii,
art. 250 din noul Cod de procedură penală reglementează două proceduri de contestare
diferite, respectiv: a) contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a
modului de aducere la îndeplinire a acesteia; b) contestaţia împotriva modului de aducere la
îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de
către instanţa de judecată.
Astfel, remarcăm faptul că în ipoteza în care măsura asigurătorie este luată de
judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată, noua reglementare procesual
penală permite formularea contestaţiei numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a
măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de
judecată, nu şi cu privire la însăşi măsura asigurătorie2 .
În cursul urmărirN penale, contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de
procuror3 sau a modului de aducere la îndeplinire4 poate fi formulată de suspect, inculpat
sau de orice altă persoană interesată.
Potrivit art. 250 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, competenţa de solu
ţionare a contestaţiei aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.
De asemenea, subliniem faptul că persoana interesată poate formula, în cursul primei
faze procesuale, plângere la procurorul ierarhic superior procurorului care a dispus măsura,
în conformitate cu dispoziţiile art. 336-339 din noul Cod de procedură penală, care poate
dispune, astfel, în privinţa legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii; tot astfel, ati. 304
alin. (2) din actuala reglementare îi oferă procurorului ierarhic superior posibilitatea ca, din
oficiu, să verifice în cursul fazei de urmărire penală actele procurorului ierarhic inferior şi,
dacă apreciază că acestea nu sunt legale sau temeinice, să dispună infirmarea lor.
Potrivit legii, contestaţia la judecătoml de drepturi şi libertăţi poate fi formulată în
termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii asigurătorii sau de la
data aducerii la îndeplinire a acesteia.
1 V. Stoica, Măsurile asigurătorii în procesul penal. Căi de atac. în S.C.J.. nr. 3/1995, p. 214.
2 Potrivit Codului de procedură penală anterior, actele de dispoziţie ale instanţei de judecată prin care
erau luate măsuri asigurătorii, precum şi modul de aducere la îndeplinire a măsurii puteau fi atacate separat cu
recurs.
3 De exemplu, cu privire la faptul că măsura este luată asupra unor bunuri a căror valoare depăşeşte cu
mult valoarea prejudiciului stabilit în cauză ori asupra anumitor bunuri care nu sunt susceptibile să facă obiectul
confiscării etc.
4 De exemplu, împotriva procesului-verbal prin care a fost pusă în executare măsura asigurătorie.
Contestaţia nu este suspensivă de executare, astfel că bunurile rămân indisponi
bilizate pe parcursul procedurii de contestare.
În vederea soluţionării contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi va solicita
dosarul cauzei, procurorul având obligaţia de a înainta dosarul în termen de 24 de ore de la
solicitarea judecătorului.
Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut
contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă, putând
dispune admiterea contestaţiei şi revocarea măsurii asigurătorii ori a formelor de executare
nelegal întocmite sau respingerea contestaţiei ca tardivă sau neîntemeiată. Participarea
procurorului este obligatorie1.
Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea
contestaţiei.
Contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate
de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată poate fi
formulată, potrivit art. 250 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, de procuror, suspect ori
inculpat sau orice altă persoană interesată, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a
măsurii; contestaţia, privind activitatea de aducere la îndeplinire a hotărârii judecătoreşti,
derulată de către un alt organ decât judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, se va soluţiona de către organul judiciar care a dispus măsura asigurătorie2 .
Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin
încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată soluţionează
contestaţia prin încheiere definitivă putând dispune admiterea contestaţiei şi revocarea
formelor de executare nelegal întocmite sau respingerea contestaţiei ca tardivă sau
neîntemeiată.
După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile
numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurători?.
Potrivit at1. 250 alin. (9) din noul Cod de procedură penală, în toate cazurile de
soluţionare a contestaţiei formulate. întocmirea minutei este obligatorie.
Măsurile asigurătorii sunt aduse la îndeplinire de către alţi subiecţi procesuali decât
cei care dispun luarea acestor măsuri.
Astfel, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la indeplinire de către
organele de cercetare penală, potrivit art. 251 din noul Cod de procedură penală.
În privinţa măsurilor asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţa de judecată, acestea vor fi aduse la îndeplinire de executorul judecătoresc, în
conformitate cu dispoziţiile art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti4 .
1 În cursul acestei proceduri, asistenţa juridică nu are caracter obligatoriu, cu excepţia cazului în care
aceasta este obligatorie în prima fază procesuală privită în ansamblu.
2 De pildă, poate fi contestat modul în care a fost evaluat bunul sechestrat, persoana ale cărei bunuri au
fost indisponibilizate arătând că, din cauza evaluării eronate a bunurilor sechestrate, în masa acestora au fost
înglobate mai multe bunuri decât erau necesare în vederea garantării acoperirii prejudiciului produs prin
infracţiune.
3 Astfel, nu mai poate fi formulată contestaţie la titlu (actul procesual prin care a fost dispusă măsura), ci
doar cu privire la modul de aducere la îndeplinire a măsurii luate.
4 Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti a fost republicată în M. Of. nr. 738 din 20
octombrie 2011.
1.6. Măsurile asigurătorii privite in special
După cum am arătat anterior, indisponibilizarea bunurilor, ca măsură asigurătorie,
are loc prin instituirea unui sechestru penal care poate îmbrăca una dintre um1ătoarele
forme:
- sechestrul penal propriu-zis;
- notarea ipotecară;
- poprirea.
Sub aspectul obiectului măsurii asigurătorii, sechestrul penal propriu-zis este instituit
pe bunurile mobile, notarea ipotecară se aplică bunurilor imobile. iar poprirea are ca obiect
sumele de bani datorate suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente.
I. 6. I. Sechestrul penal propriu-zis

Sechestrul penal propriu-zis reprezintă măsura asigurătorie cea mai des întâlnită în
practica organelor judiciare penale, având ca obiect indisponibilizarea bunurilor mobile 1 •
Potrivit art. 252 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, organul care procedează
la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând
recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi.
Ca regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia persoanei căreia îi aparţin, cu
obligaţia ca aceasta să nu le înstrăineze sau greveze. Bunurile sechestrate sunt puse sub
sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode; sigiliul a fost definit ca fiind o măsură a
autorităţii prin care se urmăreşte conservarea unei anumite situaţii defapt!.
Potrivit legii, există anumite categorii de bunuri care, în ipoteza în care sunt
sechestrate, vor fi ridicate în mod obligatoriu.
În acest sens, potrivit art. 252 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, urmează a
fi ridicate, în cazul în care sunt sechestrate, bunurile perisabile, obiectele din metale sau
pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi
de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului,
după cum urmează:
a) bunurile perisabile, care se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de
activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată;
b) metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele
de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară; potrivit art. 252 alin. (6) din
actuala reglementare, dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de
cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore
de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive;
c) titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare
se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate; tot astfel, potrivit art. 252 alin. (6) din
actuala reglementare, dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de
cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore
de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive;
Toate obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
1 I. Ivănescu, N. Conea, Luarea măsurii asigurătorii a sechestrului penal. în Dreptul nr. 5/1995.
Potrivit art. 252 alin. (8) din noul Cod de procedură penală, sumele de bani care fac
obiectul sechestrului, precum şi sumele de bani provenite din valorificarea bunurilor
perisabile se consemnează, după caz, pe numele suspectului sau inculpatului ori al
persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus instituirea
sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile
de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Potrivit legii, după ce organul care aplică sechestrul a identificat şi evaluat bunurile,
întocmeşte un proces-verbal în cuprinsul cămia arată activităţile realizate, descriind în
amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. De asemenea, potrivit art. 253
alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în procesul-verbal se arată şi bunurile exceptate
de lege de la unnărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul; tot astfel, se
consemnează obiecţiile suspectului sau inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente,
precum şi cele ale altor persoane interesate.
Totodată, în procesul-verbal se menţionează şi faptul că părţile au fost încu
noştinţate că:
a) pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate;
b) în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, bunurile
mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul
judiciar, chiar şi fără consimţământul proprietarului, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru
valorificarea acestora.
În conformitate cu dispoziţiile art. 253 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, un
exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei asupra bunurilor căreia s-a aplicat
sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuieşte, administratomlui, portarului sau
celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau
totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal.
Un exemplar se înaintează şi organului judiciar care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în
termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
În lumina dispoziţiilor art. 252 1 din noul Cod de procedură penală, organele judiciare
pot dispune valorificarea bunurilor mobile cu privire la care s-a instituit sechestml
asigurător, fie la solicitarea proprietarului, fie în lipsa consimţământului proprietarnlui, cu
titlu exceptional, în cazurile expres prevăzute de legea procesual penală.
În �cest sens, în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri
definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de
îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau
atunci când există acordul acestuia.
Potrivit art. 252' alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în cursul procesului
penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul
proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi
valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:
a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea
bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport
cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii';
1 Această situaţie implică existenţa unei evaluări efectuate de către organul care aplică sechestrul sau, în
anumite situaţii, de evaluatori sau experţi.
b) atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul
asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;
c) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau
petroliere;
d) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare
sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.
Potrivit art. 25i 1 alin. (4) din actuala reglementare procesual penală, sumele de bani
rezultate din valorificarea bunurilor mobile se consemnează pe numele suspectului,
inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a
dispus sechestrul.
În privinţa autovehiculelor asupra cărora organele judiciare au instituit sechestrul
asigurător, legea procesual penală prevede că acestea, anterior pronunţării unei hotărâri
definitive, pot fi valorificate dacă au fost folosite, în orice mod, la comiterea unei infracţiuni
şi dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri s-a scurs o perioadă de
un an sau mai mare, cu întrunirea următoarelor condiţii cumulative: proprietarul nu a putut
fi identificat; valorificarea nu se poate efectua conform dispoziţiilor art. 252 1 alin. (2) din
Sumele de bani rezultate din valorificarea autovehiculelor asupra cărora organele
judiciare au instituit sechestrul asigurător se consemnează pe numele făptuitorului,
suspectului, inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente ori, după caz, într-un cont
special constituit în acest sens, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, la dispoziţia organului
judiciar care a dispus sechestrul; prevederile art. 252 alin. (8) din actuala reglementare
referitoare la depunerea recipisei se aplică în mod corespunzător.
Cu privire la procedura valorifi,cării bunurilor mobile sechestrate în cursul fazei de
urmărire penală, atunci când nu există acordul proprietarului, dacă procurorul care a
instituit sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate, îl
sesizează cu o propunere motivată de valorificare a bunurilor sechestrate pe judecătorul de
drepturi şi libertăţi.
Potrivit art. 2522 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, judecătorul de drepturi
şi libertăţi competent fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 1 O zile, la care sunt
chemate părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul;
participarea procurorului este obligatorie.
La termenul fixat, în cameră de consiliu, se aduce la cunoştinţa părţilor şi a custo
delui faptul că se intenţionează valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în
vedere că au dreptul de face observaţii sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi
valorificate. După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi sau custode, judecătorul
de drepturi şi libertăţi dispune prin încheiere motivată asupra valorificării bunurilor mobile,
în lipsa consimţământului proprietarului; lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfă
şurarea procedurii.
Potrivit art. 2522 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, împotriva încheierii
judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care a fost dispusă valorificarea bunurilor mobile
sechestrare, se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
ierarhic superioară de către părţi, custode, procuror, precum şi de către orice altă persoană
interesată în termen de 10 zile; termenul curge de la comunicare pentru procuror, părţi sau
custode sau de la data când au luat la cunoştinţă de încheiere în cazul altor persoane
interesate.
Părţile sau custodele pot face contestaţie numai împotriva încheierii prin care
judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate.
Procurorul poate face contestaţie numai împotriva încheierii prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi a respins propunerea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate.
contestaţia împotriva încheierii este suspensivă de executare. Judecarea cauzei se face de
urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Cu privire la procedura valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii,
potrivit art. 2523 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, instanţa de judecată, din oficiu
sau la cererea procurorului, a uneia dintre părţi sau a custodelui, poate dispune asupra
valorificării bunurilor mobile sechestrate. În acest scop, instanţa de judecată fixează un
termen, care nu poate fi mai scurt de 1 O zile, la care sunt citate în camera de consiliu părţile,
precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului
este obligatorie.
La termenul fixat, se pune în discuţia părţilor, în camera de consiliu, valorificarea
bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de a face observaţii sau
cereri legate de acestea; lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii.
Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum şi cu privire la cererile
formulate, instanţa de judecată dispune prin încheiere motivată; încheierea instanţei este
definitivă.
I. 6.2. Poprirea
Poprirea este una dintre formele speciale 1 ale sechestrului penal, constând în indis
ponibilizarea sumelor de bani datorate suspectului, inculpatului sau părţii responsabile
civilmente.
După cum, pe bună dreptate, s-a apreciat în literatura juridici, specificul popririi ca
măsură asigurătorie îl constituie caracterul triunghiular al acestei operaţii juridice
procesuale, care, în principiu, presupune participarea indispensabilă a trei subiecţi
procesuali: creditorul popritor, debitorul poprit şi terţul poprit3 .
Potrivit art. 254 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, sumele de bani datorate
cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia
persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de
lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul. Potrivit
legii, aceste sume vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului
judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la
scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară
ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.

21. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 63.
3 În privinţa raporturilor juridice care se nasc în cadrul popririi asigurătorii, se arată că: ,,Această operaţie
presupune existenţa a două raporturi juridice de la creditor la debitor, distincte, şi anume: un raport între cre
ditorul popritor şi debitorul poprit şi între debitorul poprit şi terţul poprit. Ambele raporturi preced înfiinţarea
unei popriri executorii. În temeiul popririi executorii (ca şi în temeiul popririi asigurătorii) se naşte un al treilea
raport juridic, între creditorul popritor şi terţul poprit, în conţinutul căruia intră obligaţiile terţului de a nu face
nicio plată din suma poprită până la definitivarea popririi, precum şi obligaţia de a face, la această dată, plata
direct către creditorul popritor" (ibidem. pp. 65 şi 66).
I. 6.3. Notarea ipotecară
Notarea ipotecară reprezintă o formă specială 1 a sechestrului, cu caracter real,
aplicabilă în cazul bunurilor imobile2.
În lumina art. 253 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, pentru bunurile
imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra
bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus
sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Notarea ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului cu privire la care a fost
dispusă măsura; întreaga procedură a notării ipotecare este subsumată Legii nr. 7/1996 a
cadastrului şi a publicităţii imobiliare.
După cum s-a apreciat în practica judiciară_ în cazul în care un imobil cu privire la
care a fost instituit sechestrul asigurător, a fost valorificat prin vânzare la licitaţie publică şi
o parte din preţul rezultat a fost distribuit creditorilor, menţinerea măsurii asigurătorii
instituite asupra bunului nu mai este justificată, iar sechestrul asigurător urmează a fi
menţinut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor şi asupra altor bunuri ale
inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului cauzat3 .
În cazul notării ipotecare nu poate fi comisă infracţiunea de sustragere de sub
sechestru întrucât bunurile imobile nu pot constitui obiectul material al infracţiunii
prevăzute de art. 261 din noul Cod penal.
Conform art. 253 alin. (5) din actuala reglementare procesual penală, procedura
aplicabilă în ipoteza sechestrării unor bunuri in1obile este valabilă şi în ipoteza dispunerii
înscrierii unei ipoteci asupra anumitor bunuri mobile; astfel, în lumina art. 2.389 din noul
Cod civil, pot fi ipotecate unele bunuri mobile, respectiv: creanţe constatate prin titluri
nominative, la ordin sau la purtător; conturi bancare; acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare
şi alte instrumente financiare; petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care
urmează a fi extrase; recoltele care urmează a fi culese; pădurile care urmează a fi tăiate;
efectivele de animale etc.
2. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
2.1. Restituirea lucrurilor

În vederea preîntâmpinării înstrăinării de către suspect sau inculpat a lucrurilor
sustrase de la persoana vătămată, legea procesual penală a instituit posibilitatea restituirii lor
acesteia din urmă.
Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală cu caracter real, luată în cursul
procesului penal în vederea reparării în natură a pagubei produse prin infracţiune.
Restituirea lucrurilor reprezintă măsura procesuală ce constă în restituirea lucrurilor
ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre păstrare,

2 Determinarea bunurilor imobile care fac obiectul acestei măsuri asigurătorii se face având în vedere
dispoziţiile din Codul de procedură civilă (Cartea a V-a, Despre executarea silită, Titlul al Jl-lea, Urmărirea
silită asupra bunurilor debitorului, Capitolul al II-iea, Urmărirea imobiliară, art. 812 şi urm.) şi din Codul civil.
3 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3507/2006, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
persoanei vătămate sau altei persoane din posesia sau detenţia cărora lucrurile au fost luate
pe nedrept, iar prin restituire nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei faptice şi justa solu
ţionare a cauzei penale'.
Restituirea lucrurilor, ca măsură procesuală, are caracter provizoriu. Astfel, în
momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se rezolvă şi acţiunea civilă în cadrul
procesului penal, dacă instanţa admite acţiunea civilă, restituirea lucrurilor devine
modalitate de reparare în natură a pagubei.
Prin raportare la dispoziţiile art. 255 din noul Cod de procedură penală, lucrurile pot
fi restituite numai în măsura în care sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
- lucrurile ridicate de la suspect, inculpat sau de la oricare altă persoană care le-a
primit spre păstrare sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost
luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora;
- restituirea lucrurilor nu îngreunează stabilirea situaţiei faptice şi justa soluţionare a
cauzei.
Potrivit legii, restituirea lucrurilor poate fi dispusă de către procuror sau judecătorul
de drepturi şi libertăţi, în cursul fazei de urmărire penală, de judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul
judecăţii, prin ordonanţă sau încheiere, la cerere sau din oficiu.
Potrivit art. 255 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, persoanei căreia i-au fost
restituite lucrurile îi incumbă obligaţia de a le păstra până la pronunţarea unei soluţii
definitive în procesul penal.
2.2. Restabilirea situaţiei anterioare

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunh constituie, ca şi rest1tu1rea
lucrurilor, o măsură procesuală care are ca scop repararea în natură a pagubei produse prin
infracţiune.
Restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii, în cursul procesului penal,
prezintă caracter provizoriu. La data rezolvării definitive a cauzei penale, în măsura în care
se admite acţiunea civilă, restabilirea situaţiei anterioare se va transforma, din măsură
procesuală, în modalitate de reparare în natură a pagubei produse prin infracţiune.
Măsura procesuală analizată trebuie dispusă de către instanţă în timp util, şi nu numai
după rezolvarea definitivă a cauzei penale2 .
În lumina art. 256 din noul Cod de procedură penală, instanţa de judecată, în cursul
judecăţii, poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când
schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
Cu caracter de noutate, remarcăm faptul că instituţia restabilirii situaţiei anterioare
reprezintă un atribut de competenţa exclusivă a instanţei de judecată; astfel, repararea
provizorie a prejudiciului prin intermediul acestei măsuri procesuale nu poate fi făcută de
procuror sau de către judecătorul de cameră preliminară.
Cu caracter exemplificativ, poate face obiectul unei reparaţii a prejudiciului prin
restabilirea situaţiei anterioare restituirea unei sume de bani plătite în plus de către inculpat,
1
2
C. Crişu, Restabilirea situaţiei de fapt anterioare săvârşirii infracţiunii, în R.R.D. nr. 5/1968,
pp. 92-99.
cu titlu de despăgubiri; astfel, instanţa de judecată (chiar dacă nu există constituire de parte
civilă) se pronunţă cu privire la repararea pagubei, fiind vorba de restabilirea situaţiei
anterioare comiterii infracţiunii, când acţiunea civilă se exercită din oficiu 1, potrivit art. 397
alin. (2) din actuala reglementare procesual penală.
De asemenea, se va dispune restabilirea situaţiei anterioare în cazul infracţiunii de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti [art. 287 alin. (I) lit. g) din noul Cod penal],
constând în împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea; în ipoteza în
care poate fi dispusă reintegrarea în locuinţa a cărei posesie a fost pierdută ca urmare a
încălcării hotărârii judecătoreşti, instanţa de judecată dispune restabilirea situaţiei anterioare
prin îndepărtarea din locuinţă a inculpatului care a ocupat, în mod abuziv, spaţiul respectiv.

Capitolul al VIII-lea
Actele procesuale şi procedurale comune
Secfiunea I
Actele procesuale şi actele procedurale
I. Actul procesual
Activităţile procesuale derulate în cursul procesului penal sunt realizate prin efec
tuarea anumitor acte de către diferiţii subiecţi procesuali participanţi la soluţionarea unei
cauze penale.
Actele prin care se efectuează activităţile procesuale penale se divid în acte
procesuale şi acte procedurale.
Actele procesuale constituie manifestări de voinţă prin care organele judiciare penale
şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului
penal.
De asemenea, actul procesual a fost definit ca fiind actul părţilor sau al organelor
judiciare prin intermediul căruia sunt exercitate drepturi procesuale sau, după caz, sunt
îndeplinite obligaţii procesuale, conform funcţiilor procesuale pe care aceştia le îndeplinesc,
pentru asigurarea fiabilităţii procesului penal 1 •
Sunt acte procesuale: plângerea prealabilă, sentinţa, decizia, rechizitoriul, ordonanţa
procurorului prin care se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, încheierea prin care
se dispune luarea măsurii arestării preventive, plângerea prealabilă etc.
Prin intermediul actelor procesuale se realizează scopul procesului penal, acestea
întocmindu-se întotdeauna în limba română. Dispunerea actelor ori a măsurilor procesuale
nu poate forma obiectul comisiei rogatorii sau al delegării.
În principiu, actele procesuale au o autonomie în cadml procesului penal, emiterea
lor valabilă raportându-se numai la condiţiile legale, iar nu şi la existenţa prealabilă a altor
acte procesuale. Există, însă, şi acte procesuale a căror emitere valabilă este condiţionată de
existenţa prealabilă a altor acte, de exemplu, începerea urmăririi penale. în cazul anumitor
infracţiuni, este condiţionată de formularea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate.
În vederea folosirii acestora în cauza penală, actele procesuale trebuie întocmite de
către organul judiciar competent cu întrunirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de
lege2 .
Reprezintă acte procesuale comune asistenţa juridică şi reprezentarea.

2 Legea nu reglementează drept condiţie de valabilitate a tuturor actelor procesuale întocmirea lor în
formă scrisă; astfel, acestea pot fi realizate şi pe cale verbală, cu precădere în faza judecăţii.
Actele procesuale şi procedurale comune 353
2. Actul procedural
Actul procedural reprezintă mijlocul prin care sunt aduse la îndeplinire sarcinile care
decurg din actele şi măsurile procesuale1 . Astfel, dispoziţiile existente în actele procesuale
sunt efectuate prin intermediul actelor procedurale; în acest sens, mandatul de arestare
reprezintă actul încheiat în temeiul încheierii prin care s-a dispus măsura arestării
preventive, pentru aducerea la îndeplinire a acesteia.
Tot astfel, actul procesual al organului de urmărire penală sau al instanţei prin care se
dispune audierea unui martor, suspect sau inculpat va fi adus la îndeplinire prin citarea
persoanelor ce vor fi audiate sau prin consemnarea declaraţiilor acestora cu ocazia ascultării
în cuprinsul unei declaraţii.
Actele procedurale sunt dependente de existenţa prealabilă a unui act sau a unei
măsuri procesuale, ele neavând caracter autonom2 .
Pentru utilizarea lor în cadrul procesului penal, actele procedurale trebuie încheiate
de către organul judiciar competent cu respectarea condiţiilor legale de fond şi de formă;
actele procedurale se întocmesc întotdeauna în limba română.
De regulă, actele procedurale nu pot avea caracter privat; există, însă, situaţii când
anumite acte procedurale sunt făcute de către părţi (de exemplu, organul de urmărire penală
dispune prin ordonanţă prezentarea şi predarea unui obiect, iar persoana care îl deţine îl
predă).
În literatura juridică3 s-a arătat că, în vederea atestării îndeplinirii lor, actele
procesuale şi actele procedurale se consemnează în înscrisuri care poartă denumirea de acte
de documentare procedurală şi care constih1ie materialul documentar al cauzei penale (sunt
considerate, astfel, acte de documentare procedurală: rechizitoriul, hotărârea instanţei de
judecată etc.).
3. Actele procedurale comune

3.1. Citarea
3. I. I. Nofiunile de citare şi cita/ie
Pentru ca procesul penal să se deruleze în conformitate cu prevederile legii, se
impune ca la activităţile procesuale să participe, în afara organelor judiciare, şi părţile,
subiecţii procesuali principali sau alte categorii de persoane.
Instituţia cu ajutorul căreia organele judiciare penale asigură prezenţa părţilor, a
subiecţilor procesuali principali sau a altor persoane la activitatea procesuală este citarea;
dispoziţia de citare reprezintă actul procesual, iar citaţia constituie actul procedural.
Citarea nu este singura modalitate prin care se poate asigura prezenţa părţilor sau a
subiecţilor procesuali la activitatea judiciară; astfel, din economia noului Cod de procedură
penală rezultă că prezenţa poate fi asigurată şi cu ajutorul altor instituţii, cum sunt
1
N. Iliescu, în V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
op. cit., p. 346.
2
3
N. lliescu, în V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
op. cit., p. 374.
încunoştinţarea [de pildă, potrivit art. 92 alin. (2) din noua reglementare, avocatul
suspectului sau inculpatului va fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire
penală prin notificare telefonică, fax, e-mail etc.], înştiinţarea [de exemplu, potrivit art. 260
alin. (2) din noua reglementare, dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana
însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare] sau chemarea [de
pildă, potrivit art. 175 alin. (7) din noua reglementare, expertul are obligaţia de a se prezenta
în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat].
În lumina art. 257 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, comunicarea citaţiilor
şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor
judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin
serviciul poştal sau de curierat.
Cu titlu de excepţie, în anumite cazuri, legea procesual penală oferă organelor
judiciare penale posibilitatea de a chema prin intermediul citaţiei anumite persoane sau
entităţi în cadrul procesului [de exemplu, conform art. 505 alin. (2) din noua reglementare
procesual penală, când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, la orice
audiere sau confruntare a acestuia, dacă organul judiciar consideră necesar, citează părinţii
minorului sau, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea
căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie
a copilului din localitatea unde are loc ascultarea; tot astfel, conform art. 531 din noul Cod
de procedură penală, în procedura reabilitării judecătoreşti, instanţa competentă va dispune
citarea persoanelor a căror audiere o consideră necesară].
De asemenea, legiuitorul a stabilit cazuri în care activitatea jurisdicţională are loc
fără citarea părţilor [de exemplu, potrivit art. 405 alin. (2) din actuala reglementare, la
pronunţarea hotărârii părţile nu se citează; potrivit art. 168 alin. (4) din actuala
reglementare, cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice se
soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor etc.].
3.1.2. Modul de citare şi confinutul citafiei

Ca regulă, chemarea unei persoane în faţa organului de urmarne penală sau a
instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. În această ipoteză, comunicarea citaţiei se va
face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al
acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de curierat.
Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens
un proces-verbal.
Persoanele prin intermediul cărora se efectuează procedura de citare sunt obligate să
îndeplinească procedura de citare şi să comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte
de termenul de citare stabilit de organul judiciar.
Potrivit art. 257 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, în situaţia în care în
cauză există un număr mare de persoane vătămate sau părţi civile care nu au interese
contrarii, iar acestea şi-au desemnat un reprezentant sau a fost desemnat un avocat din
oficiu de către organele judiciare penale, citarea se poate realiza prin intermediul acestei
persoane; tot astfel, în această situaţie, citarea se mai poate efectua şi prin intermediul unei
publicaţii de circulaţie naţională.
Potrivit legii, citarea se face în plic închis, care va purta menţiunea "Pentru justiţie. A
se înmâna cu prioritate".
Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem
de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate, potrivit art. 257 alin. (5) din noul Cod
de procedură penală 1.
Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinţilor sau al
tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil.
În unele cazuri, citarea persoanei pentru activităţile procesuale viitoare nu se mai
face. Astfel, potrivit art. 257 alin. (5) din actuala reglementare, organul judiciar poate
comunica şi oral persoanei prezente termenul următor. aducându-i la cunoştinţă conse
cinţele neprezentării. În cursul urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a termenului se
menţionează într-un proces-verbal, care se semnează de către persoana astfel citată.
În cursul fazei judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 353 alin. (2) din actualul
Cod de procedură penală, partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin
reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum şi acela căruia, personal, prin
reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea
corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată, nu mai sunt
citaţi pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu
excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie2 .
Conform art. 258 din noua reglementare procesual penală, citaţia este individuală şi
trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite
citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
b) numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului
cauzei;
c) adresa celui citat;
d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se
prezinte la data şi locul indicate;
e) menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la
termenul fixat;
f) dacă este cazul, menţiunea că, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. (4) din Codul de
procedură penală, apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat
care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;
g) menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să
consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului;
h) consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar;
i) semnătura organului judiciar emitent.
3. 1 .3. Locul de citare

Locul de citare reprezintă locul unde sunt citate persoanele care sunt chemate să se
prezinte la sediul organului judiciar; astfel, potrivit art. 259 din noul Cod de procedură
penală:
1 Citarea prin intermediul poştei electronice sau al unui sistem de mesagerie electronică se face la adresa
electronică ori la coordonatele care au fost indicate în acest scop organului judiciar de către persoana citată sau
de către reprezentantul ei.
2 Militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen.
a) suspectul, inculpatul, părţile în proces, precum şi alte persoane se citează la
adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă,
prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează;
Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile
organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte; suspectul sau inculpatul este informat
cu privire la această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectării
obligaţiei. Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul
procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.
De asemenea, suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu
s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită.
Potrivit art. 259 alin. (9) din noul Cod de procedură penală, dacă suspectul sau
inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face, pentru primul termen, potrivit normelor
de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. În
absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional
aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de
primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine
loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de judecată,
suspectul sau inculpatul va fi înştiinţat prin citaţie că are obligaţia de a indica o adresă pe
teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, unde urmează
să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care nu se conformează,
comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a
scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele care se expediază, ţinând loc de dovadă
de îndeplinire a procedurii.
b) bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de
asistenţă socială se citează prin administraţia acestora;
c) persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere, prin administraţia
acestuia;
d) militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia;
e) pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime saufluviale, aflate
în cursă, citarea se face la căpitănia portului unde este înregistrată nava;
fJ personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi
să lucreze în cadrul organizaţiilor internaţionale, membrii de familie care locuiesc cu ei,
cât timp se află în străinătate, precum şi cetăţenii români aflaţi in străinătate în interes de
serviciu, inclusiv membrii de familie care îi însoţesc, se citează prin intermediul unităţilor
care i-au trimis în străinătate;
g) instituţiile, autorităţile publice şi alte persoane juridice se citează la sediul
acestora.
Potrivit art. 259 alin. (5) din actualul Cod de procedură penală, dacă nu se cunosc
nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, la sediul
organului judiciar 1 se afişează o înştiinţare care trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută;
b) numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui
citat;
1 Iar nu la sediul consiliului local, după cum prevedea Codul de procedură penală anterior.
d) numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului
judiciar pe rolul căruia se află dosarul;
e) menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;
f) menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care
destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;
g) menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea
citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la
împlinirea acestui termen;
h) semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
3.1. 4. Înmânarea citafiei

Procedura de înmânare a citaţiei este reglementată în art. 260 şi 261 din noul Cod de
procedură penală, din cuprinsul cărora rezultă că citaţia poate fi înmânată personal celui
citat sau altor persoane.
Astfel, în primul rând citaţia se înmânează personal celui citat, indiferent de locul în
care acesta este găsi, potrivit art. 260 alin. (1) din noul Cod de procedură penală.
Persoana citată căreia i se înmânează citaţia va semna dovada de primire.
În ipoteza în persoana citată este găsită, însă refuză să primească citaţia, persoana
însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un
proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Înştiinţarea trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua şi ora când afişarea a fost făcută;
înştiinţat;
judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
h) semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
Dacă persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze dovada de
primire, persoana însărcinată să comunice citaţia încheie despre aceasta proces-verbal.
Potrivit art. 260 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, în ipoteza în care citarea
vizează persoane bolnave sau aflate, după caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de
asistenţă socială, persoane private de libertate, militari sau persoane care alcătuiesc
echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă, organele care primesc citaţia2 sunt
obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i
semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada
1 Astfel, potrivit noii reglementări, remiterea citaţiei se poate face nu numai la unul dintre locurile citării,
ci şi în alte locaţii (de pildă, în localuri publice sau pe stradă).
2 Respectiv, administraţia spitalului sau a casei de sănătate, administraţia locului de deţinere, coman
dantul unităţii militare, căpitănia portului unde este înregistrată nava
------------- -- ----

este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată care a emis citaţia.
În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect sau inculpat
care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată, precum şi în cazul în care statul
destinatarului nu permite citarea prin poştă, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al
instanţei, după caz, potrivit art. 260 alin.(3) din actuala reglementare procesual penală.
Citarea se poate realiza şi prin intermediul autorităţilor competente ale statului străin
dacă:
a) adresa celui citat este necunoscută sau inexactă;
b) nu a fost posibilă trimiterea citaţiei prin intermediul poştei;
c) dacă citarea prin poştă a fost ineficientă sau necorespunzătoare.
În situaţia în care citaţia este destinată unei instituţii sau autorităţi publice ori altei
persoane juridice, aceasta se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea
corespondenţei.
Potrivit art. 261 alin.(]) din noul Cod de procedură penală, în cazul în care locul de
citare este adresa la care persoana citată locuieşte, dacă aceasta nu se află acasă, agentul
înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în
mod obişnuit îi primeşte corespondenţa; în cazul în care citaţia a fost înmânată unei
persoane care nu face parte din categoriile enumerate mai sus, procedura nu este legal
îndeplinită.
Dintre persoanele enumerate mai sus, legea procesual penală exceptează minorii sub
14 ani şi persoanele lipsite de discernământ.
Pentru ipoteza în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe
apartamente sau într-un hotel şi nu este găsită, nici aceasta şi nici vreuna dintre persoanele
cărora le poate fi înmânată citaţia, art. 261 alin. (2) din noul Cod de procedură penală
prevede că citaţia va fi predată administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl
înlocuieşte.
Persoana care primeşte citaţia (administratorul imobilului, portarul sau, după caz,
persoana care în mod obişnuit îl înlocuieşte pe portar) semnează dovada de primire, iar
agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal; dacă persoanele
menţionate refuză sau nu pot semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa
locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal.
În ipoteza în care persoana citată sau, după caz, persoanele cărora, conform legii, le
poate fi înmânată citaţia lipsesc de la locuinţa celui citat, agentului îi incumbă obligaţia de a
se interesa când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. În măsura în care nici
pe această cale nu se poate înmâna citaţia, agentul procedează la afişarea pe uşa locuinţei
persoanei citate a unei înştiinţări care trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;
înştiinţat;
judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
h) semnătura celui care a afişat înştiintarea.
În literatura juridică 1 s-a arătat, pe ·bună dreptate, ca m ipoteza în care agentul
procedural nu găseşte pe nimeni la locuinţa persoanei citate, ar fi mai eficient ca citarea să
se realizeze la locul de muncă, prin intermediul serviciului de resurse umane, decât prin
afişarea citaţiei la locul unde persoana citată locuieşte.
cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un
hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este
obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat,
agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând
menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
În ipoteza în care citaţia a fost afişată pe uşa principală a clădirii în care locuieşte
inculpatul, judecat în lipsă, dar în procesul-verbal întocmit cu această ocazie nu s-a arătat
dacă s-au făcut investigaţii în vederea stabilirii apartamentului, procedura nu este
îndeplinită în mod legal, hotărârea judecătorească astfel pronunţată fiind lovită de nulitate2 .
Potrivit art. 261 1 din noul Cod de procedură penală, când comunicarea citaţiei nu se
poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori destinatarul nu mai locuieşte în
imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive
asemănătoare, agentul întocmeşte un proces-verbal în care menţionează situaţiile constatate,
pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.
În scopul verificării îndeplinirii procedurii de citare, art. 262 din actuala reglementare
procesual penală indică datele pe care trebuie să le înglobeze înscrisurile procedurale (dovada
sau procesul-verbal) în care se menţionează modul de efectuare a procedurii de citare.
Conform art. 262 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, dovada de primire a
citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau
a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi
data pentru care este citată. De asemenea, dovada trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei,
numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către
acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea
calităţii acesteia.
Subliniem că fiecare dintre menţiunile pe care le cuprinde dovada de îndeplinire a
procedurii de citare are un anumit rol în verificarea modului de predare a citaţiei3 •
Procesul-verbal care se încheie, potrivit legii, cu prilejul îndeplinirii procedurii de
citare (prin predare, afişare sau transmitere electronică) va cuprinde, în afara menţiunilor
specifice situaţiei concrete4, şi menţiunile pe care le cuprinde dovada de primire a citaţiei;
1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, Universitatea „Al. I. Cuza", Facultatea
de Drept, I�i, 1974, voi. II, p. 241.
2 T.S., s. pen., dec. nr. 3173/1971, în I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 681.
3 În acest sens, data înmânării citaţiei permite organului judiciar penal să constate dacă s-au respectat
prevederile art. 259 alin. ( l I) din actuala reglementare, potrivit cărora suspectul sau inculpatul aflat în străinătate
trebuie să primească citaţia în vederea înfăţişării cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru
înfăţişare.
4 Astfel, potrivit art. 261 alin. (5) din actuala reglementare, procesul-verbal cuprinde menţiunea despre
împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
dacă citarea se realizează prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de
mesagerie electronică, la procesul-verbal se ataşează, dacă este posibil, dovada transmiterii
acesteia.
În situaţia nerespectării prevederilor legale care reglementează citarea, poate
interveni sancţiunea nulităţii relative, conform art. 282 din noul Cod de procedură penală,
cu elementele specifice arătate în art. 263 din acelaşi Cod 1•
Astfel, în cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare
doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul
următor la care este prezentă sau legal citată, dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii
aplicându-se în mod corespunzător.
Cu excepţia situaţiei în care prezenţa inculpatului este obligatorie, neregularitatea
privind procedura de citare a unei părţi poate fi invocată de către procuror, de către celelalte
părţi ori din oficiu numai la termenul la care ea s-a produs.
3.2. Comunicarea altor acte procedurale
Pentru exercitarea drepturilor pe care le deţin, precum şi în vederea îndeplinirii

obligaţiilor care le incumbă, persoanele care participă la rezolvarea unei cauze penale
trebuie să aibă cunoştinţă în legătură cu actele procedurale pe care organele judiciare le
realizează în cadrul procesului penal.
Comunicarea reprezintă instrumentul prin intermediul căruia organele judiciare
penale înştiinţează persoanele care participă la derularea procesului penal cu privire la
actele procedurale efectuate; tot astfel, prin intermediul comunicării, organele judiciare se
pot înştiinţa reciproc în privinţa anumitor acte de dispoziţie.
Remarcăm terminologia diferenţiată pe care o foloseşte legiuitorul cu privire la
comunicarea actelor procedurale. În acest sens, în ipoteza în care se transmite actul
procedural constatator (respectiv, înscrisul), în actualul Cod de procedură penală este folosit
tennenul comunică2 •
În alte situaţii, legea prevede comunicarea unor acte între organele judiciare sau
non-judiciare implicate în rezolvarea cauzei penale3 . În acest sens, art. 168 alin. (16) din
noul Cod de procedură penală arată că mandatul de percheziţie informatică emis de instanţa
de judecată este comunicat procurorului, care ia măsurile necesare pentru executarea
acestuia; tot astfel, potrivit art. 215 alin. (5) din actuala reglementare, ordonanţa procu
rorului de luare a măsurii controlului judiciar este comunicată, în copie, unităţii de poliţie în
a cărei circumscripţie locuieşte inculpatul, precum şi celei în a cărei circumscripţie are
interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor,
Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui
care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei
care îi revine.

2 De pildă, potrivit art. 212 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, procurorul dispune luarea măsurii
controlului judiciar prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului; tot astfel. potrivit art. 95 alin. (2) din
acelaşi cod, procurorul ierarhic superior este obligat să comunice avocatului soluţia la plângerea formulată,
precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48 de ore.
De asemenea, în anumite cazuri, instanţa de judecată, prin intermediul comunicării,
efectuează încunoştinţarea părţilor, dar şi a procurorului, cu privire la dispunerea unor acte
procesuale1•
Cu privire la cel de-al doilea mod de comunicare, legiuitorul utilizează următorii
termeni: înştiinţează, încunoştinţează şi aduce la cunoştinţă2 .
Astfel, potrivit art. 111 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, persoanei
vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei ascultări faptul că, în cazul în care
inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate,
aceasta poate să fie informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod.
Tot astfel, art. 73 alin. (2) din actuala reglementare procesual penală arată că
preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru
încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat
pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta
la termenul fixat pentru soluţionarea cererii.
Potrivit art. 264 alin.(]) din noua reglementare, comunicarea actelor procedurale se
realizează potrivit prevederilor aplicabile în materia comunicării citaţiei. În cazul
persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de procedură se face prin fax
sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică disponibil la locul de detenţie.
3.3. Mandatul de aducere

În vreme ce citarea reprezintă modalitatea de invitare a unei persoane în faţa
organelor judiciare, mandatul de aducere constituie actul prin care se ordonă conducerea
unei persoane în faţa organelor judiciare.
Mandatul de aducere este actul procesual prin care se ordonă conducerea unei
persoane în faţa organelor judiciare penale, iar aducerea propriu-zisă (actul de executare a
mandatului) reprezintă un act procedural cu caracter de constrângere.
Potrivit art. 265 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, o persoană poate fi adusă
în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de
aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori
prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a
citaţiei şi împrejurările indicăfără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.
Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi
chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei.
În privinţa suspectului sau inculpatului persoană juridică, mandatul de aducere
urmează a fi emis cu privire la reprezentantul legal sau convenţional al acestuia3 .
În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire
penală, prin ordonanţă, iar în cursul judecăţii de către instanţă, prin încheiere; în temeiul
acestor acte procesuale, este emis mandatul de aducere (act procedural). De asemenea,
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară pot dispune
1 De pildă, încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preli

minară sau de instanţa de judecată se comunică inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare, în
conformitate cu dispoziţiile art. 203 alin. (7) din noul Cod de procedură penală.
3 Mandatar sau practician în insolvenţă.
emiterea unui mandat de aducere în cazul în care apreciază că se impune prezenţa
inculpatului, cu prilejul soluţionării unei cereri sau propuneri privind măsurile preventive.
Potrivit art. 266 alin. (1) din noua reglementare, mandatul de aducere se execută prin
organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de ordine publică (de exemplu,
prin organele jandarmeriei române); executarea mandatelor de aducere privind pe militari se
face prin comandantul unităţii militare sau prin poliţia militară, conform alin. (5) al
aceluiaşi articol.
Persoana căreia i se încredinţează executarea mandatului transmite mandatul
persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să o însoţească. În cazul în care
persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau
încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere, conform art. 266 alin. (I) din noua
reglementare; astfel, în lumina noilor dispoziţii procesual penale, orice persoană care face
obiectul unui mandat de aducere 1 , poate fi adusă prin constrângere la sediul organelor
judiciare.
În mod excepţional, dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă
din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un
proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz,
instanţei de judecată.
Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana
prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat,
încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute.
Procesul-verbal se înaintează, de îndată, organului de urmărire penală sau, după caz,
instanţei de judecată.
Potrivit art. 266 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, activităţile desfăşurate cu
ocazia executării mandatului de aducere sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie
să cuprindă:
c) menţiuni despre activităţile desfăşurate.
Organele care execută mandatul de aducere emis de organele de urmărire penală nu
au dreptul de a pătrunde în orice mod în locuinţa persoanei ce urmează a fi adusă în faţa
organelor judiciare. Astfel, dacă persoana ce trebuie adusă se găseşte în spaţiul său privat,
mandatul de aducere poate fi executat numai dacă aceasta îşi manifestă consimţământul în
sensul accesului în locuinţă sau dacă părăseşte acest spaţiu de bunăvoie2 •
În ipoteza în care accesul într-un spaţiu privat s-a efectuat în baza unui mandat de
percheziţie care a fost emis de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organele de urmărire
penală au posibilitatea de a aduce persoanele găsite în spaţiul privat la sediul lor pentru
audiere, în baza mandatului de aducere emis de procuror sau, după caz, de organele de
cercetare penală.
În ipoteza în care pentru executarea mandatului de aducere se impune accesul, Îară
consimţământ, într-un domiciliu sau sediu, noua reglementare procesual penală prevede că,
în faza de urmărire penală, mandatul de aducere se poate dispune, la cererea procurorului,
de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
1 Inclusiv persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente.
cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei rază
teritorială se află parchetul din care face parte procurorul.
Cererea fommlată de procuror, în cursul urmăririi penale, trebuie să cuprindă:
a) motivarea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru emiterea mandatului;
b) indicarea infracţiunii care constituie obiectul urmăririi penale şi numele
suspectului sau al inculpatului;
c) indicarea adresei unde se află persoana pentru care se solicită emiterea mandatului
de aducere.
Cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui mandat de
aducere se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea procu
rorului nu are caracter obligatoriu. În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată,
judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune motivat. prin încheiere definitivă, admiterea
solicitării parchetului şi încuviinţarea aducerii persoanei solicitate, emiţând de îndată
mandatul de aducere.
Potrivit art. 266 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în vederea executării
mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi, organele competente pot pătmnde în
locuinţa sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în
care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv
temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit.
De asemenea, prin mandatul de aducere emis de către instanţă, organele de executare
pot pătrunde în spaţiile private.
Mandatul de aducere emis de către organul judiciar trebuie să cuprindă:
a) denumirea organului judiciar;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;
d) scopul pentru care a fost emis;
e) numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat şi adresa unde locuieşte. În
cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie să menţioneze infracţiunea
care constituie obiectul urmăririi penale:
f) indicarea temeiului şi motivarea necesităţii emiterii mandatului de aducere;
g) menţiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată;
h) semnătura şi ştampila organului judiciar.
Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata
impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezenţa lor,
dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă
a acestora.
3.4. Accesul la bazele electronice de date

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 alin. ( l) din noul Cod de procedură penală, în
vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu
mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la
bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat.
Organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să
colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al
acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
Astfel, noul Cod de procedură penală consacră accesul direct al procurorului sau,
după caz, al instanţei de judecată la informaţiile necesare în vederea comunicării cu
participanţii în procesul penal.
4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi

înlăturarea unor omisiuni vădite
4.1. Modificarea actelor procedurale

Forma scrisă a actelor procedurale de constatare 1 este de natură să excludă
contestarea ulterioară a existenţei sau conţinutului acestora, permite efectuarea unui control
cu privire la modul de aducere la îndeplinire a actelor procesuale şi obligă organele
judiciare penale să respecte prevederile legii referitoare la derularea activităţilor necesare
pentru rezolvarea cauzelor penale2 .
În conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin. (I) din noul Cod de procedură penală,
orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedurai este luată în
considerare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la
sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat.
În vederea evitării adăugărilor ce ar putea fi efectuate în cuprinsul actelor proce
durale constatatoare, legea procesual penală prevede, în anumite situaţii, obligaţia ca toate
paginile actului întocmit să fie semnate3 .
Dacă în cuprinsul actului procedural scris se efectuează modificări neconfirmate, dar
care nu schimbă înţelesul frazei, acestea rămân valabile, conform art. 277 alin. (2) din noua
reglementare procesual penală.
Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată
face adăugări.
4.2. Îndreptarea erorilor materiale

Eroarea materială reprezintă o greşeală evidentă strecurată cu prilejul încheierii unui
act procedural (de exemplu, tehnoredactarea eronată a anumitor date, nume sau menţiuni);
eroarea materială este evidentă când rezultă din compararea a ceea ce s-a consemnat greşit
cu datele existente în conţinutul dosarului penal sau al însuşi actului în care s-a strecurat
eroarea materială.
Îndreptarea erorii materiale constituie instrumentul juridic prin care este corectată
eroarea materială evidentă strecurată în cuprinsul unui act procesual sau procedural.
Potrivit art. 278 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, erorile materiale evidente
din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, de
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa care a întocmit
actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
1 Documentele în care se consemnează modalitatea de efectuare a anumitor acte şi măsuri procesuale

sunt denumite acte procedurale de constatare; a se vedea, în acest sens: Gr. Theodoru, op. cit., p. 234.
2 S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 176.
3 Astfel, conform art. 199 alin. (2) din noua reglementare, procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare
pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele prezente la întocmirea procesului-verbal, res
pectiv persoanele la care se referă procesul-verbal.
În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri, potrivit art. 278
alin. (2) din noul Cod de procedură penală 1 •
Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal
sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfărşitul actului corectat.
Procedura reglementată de art. 278 din noul Cod de procedură penală nu se poate
folosi în situaţia în care greşelile pe care le conţin anumite acte procedurale scrise au avut
sau, după caz, pot avea consecinţe cu privire la desfăşurarea procesului penal sau asupra
răspunderii penale a inculpatului2 . În acest sens, citarea sub un nume şi un prenume greşit,
care a avut ca urmare desfăşurarea judecăţii în lipsa persoanei greşit citate, nu constituie
eroare materială3 .
Potrivit instanţei supreme, indicarea corectă în minută, precum şi în considerentele
hotărârii, a datei de la care se deduce din durata pedepsei pronunţate timpul arestării
preventive şi menţionarea în dispozitivul hotărârii a aceleiaşi zile şi luni, dar a altui an decât
în minută, nu constituie motiv de casare, ci o evidentă eroare materială, ce se îndreaptă de
instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea4.
Încheierile de îndreptare a erorilor materiale sau cele date pentru înlăturarea unor
omisiuni vădite nu pot fi atacate separat, ci numai odată cu hotărârea fondului, calea de atac
declarată împotriva sentinţei socotindu-se făcută şi împotriva acestor încheieri, chiar dacă
au fost date după pronunţarea hotărârii5 .
4.3. Înlăturarea unor omisiuni vădite

Omisiunea vădită presupune absenţa anumitor menţiuni pe care trebuie să le
cuprindă actul procedural, menţiuni care vizează soluţionarea de către organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată a anumitor aspecte care privesc rezolvarea cauzei penale.
În lumina art. 279 din noul Cod de procedură penală, sunt considerate omisiuni
vădite cazurile în care organele judiciare nu s-au pronunţat cu privire la sumele pretinse de
martori, experţi, interpreţi, avocaţi, cu titlu de cheltuieli judiciare, precum şi cu privire la
restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.
Nepronunţarea cu privire la un capăt de cerere sau asupra confiscării speciale, în
ipoteza în care aceasta este obligatorie, nu este considerată urmarea unei omisiuni vădite6.
Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceeaşi ca şi în cazul îndreptării
erorilor materiale.
1 Textul de lege invocat trebuie interpretat în mod extensiv, în sensul că lămuririle pot fi solicitate şi
subiecţilor procesuali principali.
2 I. Neagu, M. Damaschin, o . cit., p. 690.
p
3 T.S., s. pen., dec. nr. 737/1980, în R.R.D. nr. 12/1980, p. 60.
4 '
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 107/09.01.2004, www.legalis.ro.
5 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3745/06.07.2004, în M. Udroiu, o . cit., p. 668.
p
6 T.jud. Botoşani, dec. pen. nr. 408/1974, în R.R.D., nr. 3/1975, p. 63.
Secfiunea a II-a
Instituţii legate de actele procesuale şi procedurale
1. Termenele în procesul penal
1.1. Noţiune. Categorii

Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi
îndeplinite acte şi măsuri procesuale sau procedurale 1 . Astfel, organele judiciare penale,
părţile şi subiecţii procesuali principali trebuie să îşi manifeste voinţa în sensul exercitării
unui anumit drept în intervalul de timp prevăzut de dispoziţiile legale; or, manifestarea de
voinţă prin care organele judiciare penale, părţile sau subiecţii procesuali principali dispun
în limitele drepturilor pe care aceştia le deţin, constituie tocmai acte procesuale cu privire la
derularea procesului penaI2 .
Termenul trebuie astfel stabilit încât procesul penal să păstreze un ritm accelerat fără
să fie împiedicată aflarea adevărului sau realizarea drepturilor părţilor sau ale subiecţilor
procesuali principali.
Astfel, în cadrul procesului penal, termenele sunt instituite într-un dublu scop: de a
promova principiul celerităţii şi de a garanta o anumită durată minimă necesară pentru ca
activitatea procesuală să se poată derula în bune condiţii.
În anumite cazuri, legiuitorul nu a fixat intervale de timp limitate, arătând însă că
organelor judiciare le incumbă obligaţia de a dispune operativ realizarea acestora3 ; astfel,
această obligaţie a organelor judiciare penale este prefigurată, de pildă, prin următoarele
expresii: imediat4, de urgenţă5 , de îndatcl'.
În literatura juridică7, termenele au fost clasificate prin raportare la mai multe criterii,
respectiv: în raport cu natura drepturilor şi intereselor pe care le protejează; în funcţie de
caracterul sau efectele pe care le generează în raport cu durata lor; în funcţie de factorul
care stabileşte durata termenelor; în raport cu conţinutul timp; după modul de calcul.
a) În funcţie de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc, termenele se divid
în: termene substanţiale şi termene procedurale.
Termenele substanţiale privesc protejarea anumitor drepturi sau interese extra
procesuale, acestea determinând sau disciplinând în timp măsurile pe care organele
judiciare penale le pot dispune cu privire la privarea sau restrângerea drepturilor persoanei,

3
Actele în a căror privinţă nu au fost fixate sau prefigurate intervale de timp pot fi realizate oricând, prin
raportare la aspectele concrete ale fiecărei cauze penale.
4
De pildă, potrivit art. 142 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, procurorul are obligaţia de a
înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care
au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.
5 De pildă, potrivit art. 328 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în cauzele cu inculpaţi arestaţi,
verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
6 De pildă, potrivit art. 594 alin. (I) din noul Cod de procedură penală, instanţa care a dispus întreruperea
executării pedepsei comunică de îndată această măsură instanţei de executare, locului de deţinere şi organului de
poliţie.
7
drepturi conferite în afara cadrului procesului penal 1 ; de pildă, sunt termene substanţiale:
tem1enele de prescripţie a răspunderii penale, termenele aplicabile în materia liberării
condiţionate sau termenele care vizează durata măsurilor preventive2.
În domeniul termenelor substanţiale nu operează prorogarea termenului; astfel, chiar
dacă ultima zi a unui termen substanţial cade într-o zi nelucrătoare, termenul urmează să
expire în acea zi, iar nu la finalul primei zile lucrătoare care urmează.
Noul Cod de procedură penală nu reglementează instituţia suspendării sau a
întreruperii termenelor substanţiale.
Termenele procedurale vizează intervale de timp determinate în vederea protejării
drepturilor şi intereselor persoanei conferite în cadrul procesului penal. Termenele
procedurale au o evidentă importanţă în cronologia şi durata efectuării actelor procesuale şi
procedurale, finalitatea lor comună fiind realizarea unui proces penal de calitate cores
punzătoare3 ; marea majoritate a termenelor prevăzute în Codul de procedură penală prezintă
un asemenea caracter (de pildă, sunt tem1ene procedurale: termenul de introducere a
plângerii prealabile, termenul de apel şi de recurs în casaţie).
Noul Cod de procedură penală nu reglementează instituţia suspendării sau a
întreruperii termenelor procedurale.
b) În funcţie de caracterul lor sau de efectele pe care le generează, termenele pot fi
peremptorii (imperative) şi dilatorii (prohibitive).
Termenele peremptorii creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împli
nirea termenului. Neîndeplinirea actului anterior expirării termenului prevăzut de lege
conduce la ţ;lecăderea din exerciţiul dreptului respectiv; în acest sens, potrivit art. 268
alin. (1) din noul Cod de procedură penală, când pentru exercitarea unui drept procesual
legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul
dreptului şi nulitatea actului făcut peste tem1en.
Constituie termene peremptorii: ten11enul de 10 zile în care se poate face cerere de
anulare sau de reducere a amenzii judiciare, potrivit art. 284 alin. (2) din actuala
reglementare; termenul de 20 de zile în care se poate face plângere, conform art. 339
alin. (4) din noul Cod de procedură penală, împotriva actului prin care s-a dispus clasarea
sau renunţarea la urmărire etc.
Termenele dilatorii reprezintă intervale de timp după expirarea cărora se pot
îndeplini anumite acte; de pildă, sunt termene dilatorii: intervalul de timp care desparte
momentul pronunţării hotărârii de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
întrucât numai după trecerea acestui termen poate fi pusă în executare hotărârea.
c) În funcţie de durata lor, termenele pot fi: pe ore, pe zile, pe luni, pe ani sau
nedeterminate.
Sunt termene pe ore, de pildă: termenul de 24 de ore în care se poate face contestaţie
împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se dispune internarea
nevoluntară, potrivit art. 184 alin. (4) din noul Cod de procedură penală; termenul de 72 de
ore în care grefierul este obligat să întocmească încheierea de şedinţă, potrivit art. 370
alin. (5) din noul Cod de procedură penală; termenul de două ore în care poate fi amânată
1 Tr. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, voi. UL p. 32.
2 Expirarea unui termen substanţial atrage sancţiuni specifice (de pildă, încetarea de drept a măsurilor
preventive).
începerea percheziţiei domiciliare în vederea sosirii avocatului persoanei percheziţionate,
potrivit art. 159 alin. (5) din actuala reglementare.
Sunt termene pe zile, de pildă: termenul de 10 zile în care se poate face contestaţie
împotriva sentinţei prin care instanţa a rezolvat cererea de reabilitare, potrivit art. 535 din
noul Cod de procedură penală; termenul de cel mult 30 de zile în care este soluţionată
cererea de strămutare, potrivit art. 73 alin. (I) din noul Cod de procedură penală; termenul
de 3 zile care se acordă avocatului din oficiu în vederea pregătirii apărării, în ipoteza înlo
cuirii de către instanţă a avocatului ales, potrivit art. 91 alin. (2) din actuala reglementare.
Sunt termene pe luni, de pildă: termenul de 3 luni în care persoana condamnată este
obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea,
potrivit art. 559 alin. (1) din noul Cod de procedură penală; termenul de 6 luni în care poate
fi introdusă acţiunea pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de
eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, potrivit art. 541
Sunt termene pe ani, de pildă: termenul de 3 ani în care intervine reabilitarea de
drept, potrivit art. 528 alin. (I) din noul Cod de procedură penală; termenul de 2 ani pe care
poate fi eşalonată plata amenzii, conform art. 497 alin. (2) din actuala reglementare, când
persoana juridică condamnată se află în imposibilitatea de a achita integral amenda în
termenul de 3 luni.
În privinţa termenelor nedeterminate, învederăm dispoziţiile art. 457 alin. (1) din
noul Cod de procedură penală, în conformitate cu care cererea de revizuire în favoarea
condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau
considerată executată ori după moartea condamnatului, cu unele excepţii; tot astfel, potrivit
art. 428 alin. (2) din actuala reglementare, contestaţia în anulare pentru situaţia în care
inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului
penal, poate fi introdusă oricând.
d) Prin raportare la factorul care stabileşte durata termenelor, acestea se împart în:
legale sau judiciare.
Termenele stabilite de lege se numesc termene legale (de exemplu, termenul maxim
al duratei măsurii arestării preventive în cursul fazei de urmărire penală este de 180 de zile);
termenele stabilite de organele judiciare se numesc termene judiciare, fiind determinate în
funcţie de nevoile impuse în vederea bunei rezolvări a cauzelor penale (de exemplu,
termenul acordat de instanţă pentru administrarea probelor).
e) În raport cu conţinutul timp, termenele se împart în:fixe, minime şi maxime.
În ipoteza termenelor fixe, durata de timp pentru realizarea actului nu este variabilă;
de pildă, potrivit art. 252 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, în cazul sechestrului,
metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate din acestea şi mijloacele de plată
străine se predau în termen de 48 de ore de la ridicare.
Prin termenele minime se arată durata de timp cea mai mică după trecerea căreia se
poate proceda la efectuarea unei activităţi; în acest sens, potrivit art. 207 alin. (1) din noul
Cod de procedură penală, când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă
de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se
înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea duratei acesteia etc.
În cazul termenelor maxime, este indicat intervalul cel mai mare de timp în care se
poate realiza actul. În acest sens, potrivit art. 68 alin. (5) din noul Cod de procedură penală,
soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu; de
asemenea, reţinerea se poate dispune, potrivit art. 209 alin. (3) din actuala reglementare,
pentru cel mult 24 de ore; tot astfel, potrivit art. 222 alin. (9) din noul Cod de procedură
penală, durata maximă a arestului la domiciliu, în cursul fazei de urmărire penală este
de 180 de zile etc.
f) După modul de calcul, tem1enele sunt: de succesiune şi de regresiune.
Termenele de succesiune sunt acelea în care calculul se face în sensul normal al
curgerii timpului (de pildă, după ora 7 urmează ora 8; după ziua de luni urmează marţi etc.).
Termenele de regresiune se calculează în sensul invers al curgerii timpului [de pildă,
potrivit art. 259 alin. (11) din noul Cod de procedură penală, termenul în care trebuie
înmânată citaţia suspectului sau inculpatului aflat în străinătate se calculează înapoi cu 30
de zile de la ziua stabilită pentru înfăţişare].
1.2. Modul de calcul al termenelor

a) Calculul termenelor substanţiale
Potrivit legii, calculul termenelor substanţiale pe ore şi pe zile se face în sensul că ora
sau ziua la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia; astfel,
potrivit art. 271 din noul Cod de procedură penală, în calculul termenelor privind măsurile
preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi 1, ora sau ziua de la care începe şi cea la
care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia.
În acest sens, în ipoteza reţinerii, termenul de 24 de ore care a început să curgă, de
pildă, pe 22 ianuarie 2014, la ora 7, a expirat la 23 ianuarie 2014 la aceeaşi oră; tot astfel, în
cazul unei arestări preventive dispuse pe o durată de 15 zile, de pildă, în cazul în care
măsura a fost luată pe data de 6 a lunii, aceasta expiră în ziua de 20 a aceleiaşi luni2 .
Cu privire la modul de calcul al termenelor substanţiale pe luni şi ani, semnalăm
incidenţa prevederilor art. 186 alin. (1) teza finală din noul Cod penal, în conformitate cu
care luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la
care au început să curgă.
b) Calculul termenelor procedurale
În conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, la
calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul
care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.
Termenele pe ore sau pe zile se calculează, potrivit art. 269 alin. (2) din actuala
reglementare, pe unităţi libere de tin1p în sensul că nu se socoteşte ora sau ziua de la care
începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte; în acest sens, un
tennen de trei zile care începe să curgă într-o zi de luni, se împlineşte vineri (termenul are
trei zile libere: marţi, miercuri şi joi).
Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespun
zătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă
1 Opinăm că în această categorie, legiuitorul a avut în vedere nu doar măsurile preventive propriu-zise
(reţinerea controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), ci şi
orice alte instituţii de drept procesual penal prin instituirea cărora se aduce o atingere drepturilor persoanei [de
pildă, termenul maxim de 15 zile pentru care se poate emite mandatul de percheziţie domiciliară, conform art. 158
alin. (7) lit. d) din noul Cod de procedură penală].
2 Pentru calculul perioadei totale s-au numărat atât prima zi a termenului, cât şi ultima zi a acestuia.
această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a
acelei luni.
Astfel, în cazul termenelor pe luni sau pe ani, intră în durata termenului ziua de la
care acesta începe să curgă, însă nu intră în durata termenului ziua în care acesta se
împlineşte; de pildă, un termen de o lună care începe să curgă la 23 ianuarie expiră la
sfârşitul zilei de 23 februarie.
Potrivit art. 269 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, când ultima zi a unui
termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care
urmează; textul de lege invocat vizează calculul termenelor pe zile, luni sau ani1.
1.3. Acte considerate ca făcute in termen

Potrivit art. 270 alin. ( l) din noul Cod de procedură penală, actul depus înăuntrul
termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau
la oficiul poştal prin scrisoare recomandată2 este considerat ca făcut în termen. În aceste
ipoteze, înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul
depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea
militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului.
În cazul în care un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau
transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea
termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în
termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului
fixat.
Actul efectuat de procuror (cu excepţia căilor de atac) este considerat ca făcut în
termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul
termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
2. Sancţiunile procedurale penale

Pentru ca actele procesuale şi procedurale să fie valabile, acestea trebuie realizate cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, altfel spus trebuie respectate
toate prevederile legale care reglementează activitatea procesuală ce presupune efectuarea
respectivelor acte.
Mijloacele cu ajutorul cărora actele procesuale şi procedurale realizate în mod
nelegal devin lipsite de valabilitate sunt sancţiunile procedurale3 .
Sancţiunile procedurale constituie remedii procedurale care au rolul de a înlătura sau
zădărnici producerea consecinţelor juridice în ipoteza în care legea a fost nesocotită cu
prilejul îndeplinirii activităţii procedurale4 •
1 De pildă, în ipoteza unui termen de trei zile care începe să curgă miercuri, momentul final al acestuia
este luni la orele 24 întmcât zilele libere sunt joi, vineri şi sâmbătă; termenul expiră duminică, însă această zi este
nelucrătoare, astfel că termenul se prorogă până la sfârşitul zilei de luni.
2 Nu şi prin scrisoare simplă sau printr-un serviciu de curierat.
4 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a U-a, 1942, p. 167.
În sens larg, noţiunea de „sancţiuni procedurale" cuprinde: inexistenţa, decăderea,
inadmisibilitatea, excluderea şi nulitatea; în sens restrâns, această noţiune cuprinde numai
nulitatea 1.
2.2. Inexistenţa
Inexistenţa, ca sancţiune procedurală penală nu este reglementată de legea procesual
penală.
După cum, pe bună dreptate, s-a apreciat în literatura de specialitate2, este inexistent
acel act care nu a luat fiinţă juridică întrucât nu s-a produs în condiţiile esenţiale necesare
pentru a se naşte.
Astfel, inexistenţa reprezintă sancţiunea procedurală care vizează nevalabilitatea
actelor care au numai aparenţa unei existenţe juridice, reprezentând, în esenţă, simple
realităţi de fapr (de exemplu, este considerată inexistentă o citaţie întocmită către unul
dintre subiecţii procesuali principali sau o hotărâre judecătorească redactată de către
procuror).
Faţă de nulitate, care presupune refacerea actului anulat inexistenţa nu are un
asemenea efect juridic; tot astfel, nulitatea constă în invalidarea unui act care există din
punct de vedere juridic, în vreme ce inexistenţa vizează un act care există doar în fapt.
2.3. Decăderea
Potrivit art. 268 alin. ( 1) din noul Cod de procedură penală, când pentru exercitarea
unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage
decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
Astfel, decăderea, ca sancţiune procedurală, constă în pierderea exerciţiului unui
drept care nu a fost exercitat în cadrul termenului imperativ (peremptoriu) prevăzut de lege.
Cu titlu exemplificativ, decăderea, ca sancţiune procedurală, operează în cazul în
care, persoana căreia i s-a cauzat un prejudiciu material prin comiterea infracţiunii nu s-a
constituit patte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti4; tot astfel, poate fi decăzută
din exerciţiul dreptului procesual şi persoana care nu a declarat contestaţie, apel sau orice
altă cale de atac înăuntrul termenului prevăzut de lege.
Faţă de inadmisibilitate, în cazul căreia lipsa dreptului de a realiza un act există din
primul moment, în situaţia decăderii, ab initio dreptul a existat însă a fost pierdut prin
neexercitare5.
Spre deosebire de nulitate, care se referă la actele procesuale, decăderea priveşte
drepturile procesuale; tot astfel, nulitatea se referă la un act efectuat, în vreme ce decăderea
vizează un act care nu mai poate lua fiinţă întrucât a expirat termenul prevăzut de lege6.
1 N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, I 974, p. 28.
2 Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, voi. IIT, Tipografia Naţională, Cluj, 1947. p. 65.
3 N. Giurgiu, op. cit., p. 265.
4 În ipoteza prezentată, persoana vătămată pierde exerciţiul dreptului în cadrul procesului penal, însă are
dreptul subiectiv şi se poate adresa cu acţiune civilă în faţa instanţei civile.
6 D. Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţii/or legale în procesul penal, în
R.R.D. nr. 9/1971, pp. 28-29.
Actul făcut în temeiul unui drept din care o persoană a fost decăzută este nul şi nu
poate fi refăcut decât în cazul în care instanţa de judecată a dispus repunerea în termenul de
exercitare a respectivului drept (de exemplu, repunerea în termenul de apel).
2.4. Inadmisibilitatea
Inadmisibilitatea reprezintă sancţiunea procesuală prin intermediul care1a se
împiedică efectuarea unui act pe care legea nu îl prevede ori îl interzice 1 , sau care intervine
când este exercitat un drept procesual epuizat deja printr-o altă cale procedurali (de
exemplu, este inadmisibilă formularea căii de atac a apelului împotriva deciziei pronunţate
de instanţa de apel).
Deşi inadmisibilitatea nu este reglementată expres în Codul de procedură penală, ca
sancţiune procedurală, există numeroase dispoziţii legale care fac referire la această
sancţiune. În acest sens: potrivit art. 341 alin. (9) teza finală din noul Cod de procedură
penală, contestaţia formulată împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră
preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea
penală se va respinge ca inadmisibilă dacă nu este motivată; potrivit art. 459 alin. (5) din
actuala reglementare, cererea de revizuire va fi respinsă ca inadmisibilă pentru mai multe
considerente, de exemplu, dacă faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată
cererea au mai fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire etc.
Sancţiunea inadmisibilităţii poate viza atât actele părţilor şi ale subiecţilor procesuali
principali, cât şi actele procurorului sau ale altor participanţi în procesul penal [de pildă,
potrivit art. 471 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, cererea de recurs în interesul
legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotă
rârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti; de asemenea,
formularea de către procuror sau de un martor a unui apel inadmisibil].
Aplicarea sancţiunii analizate nu este condiţionată de existenţa unei vătămări (ca în
cazul sancţiunii nulităţii) şi nici nu poate fi acoperită3 •
Actul inadmisibil este nul (inadmisibilitatea producând efecte prin intermediul
nulităţii) şi nu poate fi refăcut.
2.5. Excluderea probelor

Sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate are un domeniu
special de aplicare (materia probelor), deosebindu-se, astfel, de sancţiunea nulităţii ce se
aplică doar actelor procesuale sau procedurale4.
În ipoteza în care procurorul sau instanţa de judecată dispune excluderea unei probe
constatând că aceasta nu a fost legal sau loial administrată, acea probă nu va mai putea fi
1 De pildă, recuzarea întregii instanţe sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi care urmează să solu
ţioneze cererea de recuzare; tot astfel, este considerat inadmisibil apelul declarat de persoana vătămată cu privire
la latura civilă a cauzei penale.
4 Pentru detalii, a se vedea Capitolul VI, Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii,
Secţiunea l, Probele, § 5. Sancţiunea excluderii probelor obţinute în mod nelegal, din prezenta lucrare.
folosită în cadrul procesului penal; excluderea probelor nelegal sau neloial administrate se
poate invoca de instanţa de judecată din oficiu, de procuror sau de oricare dintre părţi, în
faza de unnărire penală, precum şi în cea a judecăţii.
Sancţiunea excluderii probelor implică administrarea acestora în condiţii de
legalitate, fiind vizate: a) probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din
acestea [art. 102 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură penală]; b) orice alte probe
obţinute în mod nelegal, precum şi probele derivate din acestea [art. 102 alin. (2) şi (4) din
noul Cod de procedură penală].
2.6. Nulităţile
2. 6.1. Nofiune
Nulitatea este sancţiunea procedurală tipică ce intervine atunci când un act procesual
sau procedural a fost efectuat prin nesocotirea prevederilor legale, conducând la înlăturarea
consecinţelor juridice ale acestuia; nulităţile sunt considerate a fi cele mai importante
sancţiuni procedurale 1 •
Nulitatea reprezintă principalul efect al principiului legalităţii în procesul penal,
aceasta putând fi definită ca acea sancţiune care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi
procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului
penal, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin remedierea sau refa
cerea actelor viciate, când acest lucru este posibiJ2.
Sancţiunea nulităţii afectează atât actele procesuale, cât şi pe cele procedurale.
Deoarece actele procedurale sunt derivate din actele procesuale, de regulă, nulitatea actelor
procesuale atrage şi nulitatea actelor procedurale (de pildă, nulitatea citării atrage şi
nulitatea procedurii de înmânare a citaţiei).
Noul Cod de procedură penală instituie în mod expres o sancţiune specifică probelor,
anume excluderea probelor nelegal administrate, astfel că vorbim despre nulitate în materia
oricăror acte de procedură, în afara probelor.
Faţă de sancţiunea decăderii, care priveşte drepturile procesuale, nulitatea este apli
cabilă numai actelor procesuale sau procedurale şi presupune existenţa unei nelegalităţi cu
privire la conţinutul sau forma actului procesual sau procedural, în vreme ce decăderea
presupune expirarea tennenului imperativ în care ar fi trebuit să fie exercitat dreptul
procesual. Tot astfel, nulitatea trebuie constatată şi dispusă de către un organ judiciar, în
timp ce decăderea operează de drept, fără a fi întotdeauna necesară dispunerea ei de către un
organ judiciar.
Cu privire la efectele nulităţii, art. 280 alin. (2) din noul Cod de procedură penală
arată că actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite
de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul. Astfel,
în ipoteza în care anumite acte nu puteau fi efectuate în lipsa altui act care este lovit de
nulitate, urmează ca toate actele să fie lovite de nulitate (fiind interdependente cu actul
nul). În acest sens, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală din 1968,
lipsa apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală, când asistenţa juridică
era obligatorie, atrăgea şi nulitatea rechizitoriului, după cum, existenţa încă de la primul
termen a unui caz de incompatibilitate a judecătorului atrăgea nulitatea actelor efectuate
la fiecare termen.
De asemenea, s-a arătat că nulitatea unui act poate atrage şi nulitatea actelor
anterioare acestuia; în acest sens, neîntocmirea minutei atrage şi nulitatea actelor anterioare,
instanţa de control judiciar urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare 1 •
Potrivit art. 280 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, atunci când constată
nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea
acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale. Refacerea estf realizată de organul judiciar
care a efectuat actul dacă acest organ constată nulitatea. In cazul în care nulitatea este
constatată de un alt organ judiciar, refacerea actului poate fi efectuată fie de organul care a
efectuat actul, fie de un alt organ.
Nu se va proceda la refacerea actului în cazul în care acest lucru nu mai este posibil
(de exemplu, în cazul constatării de către procuror a nulităţii ordonanţei de reţinere dispuse
de către organul de cercetare penală, în ipoteza în care infirmarea s-a dispus la o scurtă
durată de timp înaintea expirării duratei de 24 de ore a reţinerii).
2.6.2. Clasificarea nulităfilor

În literatura de specialitate2, nulităţile au fost clasificate, în principal, avându-se în
vedere două criterii, respectiv: modul de exprimare în norma juridică şi modul de aplicare
şi efectele pe care le pot produce.
În acest sens, avându-se în vedere modul de exprimare în norma juridică, nulităţile
pot fi exprese şi virtuale.
Nulităţile exprese sunt acelea aplicabile în ipoteza încălcării unor anumite norme
procesuale individualizate în lege. Sunt nulităţi exprese numai nulităţile absolute; în acest
sens, în art. 281 alin. (1) din noul Cod de procedură penală se arată că sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii, între altele, dispoziţiile referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, la
compunerea completului de judecată, la participarea procurorului, atunci când participarea
sa este obligatorie potrivit legii etc.
Nulităţile virtuale sunt nulităţi ce nu sunt explicit prevăzute de legea procesual
penală. Sunt nulităţi virtuale numai nulităţile relative. Nulităţile virtuale rezultă din
reglementarea generală privind respectarea legii în procesul penai 3 .
De asemenea, nulităţile pot fi totale (vizând nulitatea întregului act procesual sau
procedural nelegal) sau parţiale (vizând nulitatea numai a unei părţi a actului procesual sau
procedural).
După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, nulităţile se împart în absolute
şi relative.
Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege [art. 281 alin. (1) din
noul Cod de procedură penală4], fiind constatate din oficiu sau la cerere.
Nulităţile relative sunt incidente în situaţia nesocotirii oricărei alte dispoziţii legale
decât cele prevăzute în art. 281 alin. (l) din noul Cod de procedură penală. Acestea pot fi
invocate de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când
există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.
1
M. Udroiu. op. cit., p. 430.
2
1. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 706; M. Udroiu, op. cit., p. 430-435.
3
4
În Codul de procedură penală din 1968, nulităţile absolute erau prevăzute în art. 197 alin. (2).
2. 6.3. Nu/ită[ile absolute
Nulitatea absolută reprezintă nulitatea prevăzută în mod expres de legea procesual
penală. În materia nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată absolut şi nu se
poate înlătura decât prin anularea actului; astfel, în ipoteza nulităţii absolute trebuie
dovedite numai nerespectarea prevederilor strict şi limitativ prevăzute de lege.
Nulităţile absolute se pot invoca de procuror, subiecţii procesuali principali şi orice
parte din procesul penal, indiferent de existenţa sau inexistenţa unui interes procesual
propriu; de asemenea, acestea se iau în considerare chiar din oficiu.
Cu caracter de noutate, noul Cod de procedură penală nu mai prevede drept cazuri de
nulitate absolută: a) sesizarea instanţei 1 ; b) efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu
infractorii minori în cursul judecăţii, când acesta nu a fost efectuat în cursul urmăririi
penale.
Art. 281 alin. (1) din noua reglementare procesual penală arată că determină întot
deauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind:
a) compunerea completului dejudecată;
Cazul de nulitate absolută analizat priveşte dispoziţiile referitoare la numărul de
judecători din complet, cazurile de incompatibilitate sau cele care vizează asigurarea
continuităţii completului care deliberează asupra cauzei penale2.
În acest sens, s-a apreciat că nesemnarea minutei de către unul dintre judecătorii
primei instanţe, chiar şi în ipoteza în care sentinţa a fost semnată de către aceştia, atrage
sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii judecătoreşti, neexistând garanţia rezolvării cauzei
potrivit dispoziţiilor legale referitoare la compunerea completului de judecată3•
Încălcarea prevederilor referitoare la compunerea completului de judecată se poate
invoca în orice stare a procesului penal.
b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci
cândjudecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente4;
Cu privire la cazul de nulitate reglementat de art. 281 alin. (1) lit. b) din noul Cod de
procedură penală, remarcăm faptul că numai necompetenţa materială sau personală a
instanţei judecătoreşti constituie un caz de nulitate absolută, iar nu şi necompetenţa
materială sau personală a organelor de urmărire penală5.
Potrivit legii, nu există un caz de nulitate absolută în ipoteza în care judecata este
efectuată de către o instanţă ierarhic superioară celei competente material sau personal să
judece cauza penală.
1 Încălcarea dispoziţiilor privitoare la sesizarea instanţei de judecată prin rechizitoriu vor fi avute în
vedere cu prilejul evaluării tăcute de către judecătorul de cameră preliminară; atunci când nu se poate stabili
obiectul sau limitele sesizării se va dispune restituirea dosarului la procuror.
3 T. mun. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 955/1972, în R.R.D. nr. 12/1972, p. 163.
4 În reglementarea oferită de Codul de procedură penală din 1968, indiferent de faza procesului penal,
necompetenţa după materie sau după calitatea persoanei era tratată din perspectiva nulităţii absolute. În regle
mentarea anterioară, nu erau sancţionate cu nulitatea absolută actele de cercetare care nu sufereau amânare, efec
tuate de către organele de cercetare penală. chiar dacă acestea priveau o cauză ce nu era de competenţa lor,
întrucât art. 213 teza I din Codul de procedură penală din 1968 permitea efectuarea acestora.
5
În privinţa acestora poate fi reţinută incidenţa nulităţii relative, în măsura în care sunt îndeplinite con
diţiile prevăzute de art. 282 din noul Cod de procedură penală.
Nu este incidentă nulitatea absolută în cazurile în care activităţile procesuale sunt
realizate de către alte organe judiciare decât acelea cărora le-ar reveni competenţa conform
legii procesual penale în ipoteza reţinerii unei situaţii de prorogare de competenţă
determinată de schimbarea încadrării juridice sau de schimbarea calităţii persoanei ori a
calificării faptei penale 1 .
Încălcarea prevederilor referitoare la competenţa materială şi competenţa personală a
instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata s-a efectuat de o instanţă inferioară celei legal
competente, se poate invoca în orice stare a procesului penal.
c) publicitatea şedinţei dejudecată;
Prin publicitatea şedinţei de judecată se înţelege faptul că orice persoană care nu are
calitate procesuală în respectiva cauză penală are asigurat accesul liber în sala de judecată;
nu prezintă importanţă dacă la locul de judecată nu se afla nicio persoană, în condiţiile în
care accesul era neîngrădit.
Astfel, publicitatea şedinţei de judecată constituie o garanţie importantă cu referire la
obiectivitatea şi imparţialitatea judecăţii.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind rezolvarea unor cauze în camera de consiliu,
şedinţă secretă ori nepublică poate atrage sancţiunea nulităţii relative, în măsura în care
sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
În ipoteza în care în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi
alţii majori, instanţa judecă potrivit procedurii obişnuite (şedinţa de judecată este publică,
iar încălcarea publicităţii este sancţionată cu nulitatea absolută).
Încălcarea prevederilor vizând publicitatea şedinţei de judecată se poate invoca în
orice stare a procesului penal.
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit
legii;
Conform art. 363 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, participarea procuro
rului la judecată este obligatorie, indiferent că judecata se desfăşoară în primă instanţă, în
apel sau în cadrul căilor de atac extraordinare; de asemenea, procurorul este obligat să
participe la toate activităţile prin care, în cursul fazei de urmărire penală, judecătorul de
drepturi şi libertăţi soluţionează cererile, propunerile, contestaţiile sau alte sesizări
referitoare la măsurile preventive, măsurile asigurătorii etc.
Neparticiparea procurorului poate îmbrăca fie forma absenţei fizice efective de la
judecată, fie omisiunea procurorului de a pune concluzii în cauza penală la judecarea căreia
este prezent2 .
În cazul în care participarea procurorului este obligatorie la şedinţa de judecată, orice
act de cercetare judecătorească, indiferent de locul de desfăşurare3 , trebuie făcut în prezenţa
acestuia.
Încălcarea prevederilor vizând participarea procurorului, atunci când aceasta are
caracter obligatoriu potrivit legii, se poate invoca în orice stare a procesului penal.
e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obli
gatorie potrivit legii;

3 În acest sens, participarea procuromlui la efectuarea unei cercetări la faţa locului dispusă de instanţă
este obligatorie.
Prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere (arestat preventiv sau aflat în
executarea unei pedepse) are caracter obligatoriu la judecata în primă instanţă sau în căile
de atac.
De asemenea, noul Cod de procedură penală reglementează o serie de proceduri
penale la desfăşurarea cărora este obligatorie prezenţa inculpatului (de exemplu, la luarea
măsurii preventive a controlului judiciar).
Potrivit art. 281 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor
privind prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii, trebuie invocată:
a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;
c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea,
când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
j) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte
pă,ţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
Asistenţa juridică are caracter obligatoriu în situaţiile reglementate în art. 90,
respectiv în art. 93 alin. (4) şi (5) din noul Cod de procedură penală.
Cu privire la cazul de nulitate absolută analizat, remarcăm faptul că legiuitorul nu a
avut în vedere şi ipoteza încălcării normelor relative la asistenţa juridică a persoanei
vătămate; astfel, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la asistarea de către avocat a
persoanei vătămate atunci când asistenţa este obligatorie, nu atrage sancţiunea nulităţii
absolute, putându-se reţine nulitatea relativă, în cazul în care sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 282 din noul Cod de procedură penală.
Potrivit art. 281 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor
privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte
părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie, trebuie invocată:
a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;
c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea,
când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
2.6.4. Nulităfile relative

Nerespectarea oricăror prevederi legale în afara celor arătate în art. 281 din noul Cod
de procedură penală determină nulitatea actului în măsura în care prin încălcarea cerinţei
legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care
nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului 1 ; vătămarea drepturilor procesuale
trebuie dovedită, aceasta nefiind prezumată de legea procesual penală.
1 Astfel, cu privire la nulităţile relative, noul Cod de procedură penală menţine regula consacrată în
art. 197 alin. ( 1) din Codul de procedură penală anterior în conformitate cu care aceste sancţiuni sunt dependente
de o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea respectivului act.
Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau
persoana vătămată 1 care trebuie să dovedească2 :
- încălcarea prevederii legale;
- vătămarea procesuală;
- faptul că vătămarea nu se poate înlătura decât prin anularea actului;
- existenţa unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate
(de exemplu, persoana vătămată nu poate invoca lipsa apărătorului inculpatului la audierea
acesteia).
Cu privire la art. 282 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, remarcăm faptul că
şi procurorul este enumerat printre persoanele care pot invoca nulitatea relativă atunci când
există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei încălcate. Interesul procesual
propriu al procurorului nu trebuie interpretat în mod limitativ doar cu privire la interesul în
acuzare, subzistând obligaţia de ordin general a procurorului de a strânge probe atât în
favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului.
Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai
târziu în cadrul termenelor prevăzute în alin. (4) al art. 282 din noul Cod de procedură
penală, respectiv:
a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit
în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea
a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de
recunoaştere a vinovăţiei;
c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a
intervenit în cursul judecăţii.
Cu caracter de noutate, art. 282 alin. (5) din noul Cod de procedură penală prevede că
nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul
prevăzut de lege sau când persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea
nulităţii.
2.6.5. Efectele nulită{ilor

Indiferent de categoria din care face parte (nulitate absolută sau relativă, nulitate
expresă sau virtuală), odată constatată şi declarată potrivit dispoziţiilor legale, nulitatea
produce două efecte principale, consecutive3 :
- atrage nevalabilitatea juridică a actelor realizate cu încălcarea legii, actul fiind
considerat nul din momentul efectuării lui (ex tune) şi nu din momentul constatării nulităţii
(ex nune);
- atrage obligativitatea restabilirii legalităţii, impunându-se refacerea actului pro
cesual sau procedural declarat nul, atunci când este posibil; astfel, potrivit art. 280 alin. (3)
din noul Cod de procedură penală, atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar
dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispo
ziţiilor legale.
1 Spre deosebire de reglementarea anterioară, potrivit actualului Cod de procedură penală. instanţa nu
poate invoca din oficiu nulităţile relative.
De regulă, actul este refăcut de către acelaşi organ judiciar care l-a efectuat iniţial
sau, în unele cazuri, de către un alt organ judiciar [de pildă, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) din
noul Cod de procedură penală, instanţa de apel admite apelul, desfiinţează sentinţa primei
instanţe şi dispune rejudecarea de către o altă instanţă de judecată decât aceea a cărei
hotărâre a fost desfiinţată].
Potrivit art. 280 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, actele îndeplinite ulterior
actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o
legătură directă între acestea şi actul declarat nul.
Sec[iunea a III-a
Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară
I. Cheltuielile judiciare
1.1. Noţiune
Cheltuielile efectuate de stat, prin organele judiciare ori de către părţi sau subiecţii
procesuali principali în vederea desfăşurării procedurilor penale, poartă denumirea de
cheltuielijudiciare 1 (de pildă, cheltuielile necesare pentru realizarea actelor de procedură,
administrarea probelor, sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, onorariile
avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli prilejuite de desfăşurarea procesului penal).
Cheltuielile judiciare sunt de două feluri: cheltuieli de procedură şi cheltuieli de
judecată.
Astfel, cheltuielile avansate de către stat în scopul desfăşurării activităţii procesuale
se numesc cheltuieli de procedură, în vreme ce cheltuielile avansate de părţile din proces
sunt denumite cheltuieli de judecată2.
Potrivit art. 272 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare
avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al
Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.
1.2. Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului

Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă
au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli
necesare, prilejuite de chemarea lor.
Potrivit art. 273 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, martorul, expertul şi
interpretul care sunt salariaţi au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de
la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă.
Tot astfel, martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să
primească o compensare a pierderii materiale aferente zilei în care s-a deplasat la sediul
organelor judiciare penale.
1 Cheltuielile judiciare nu se confundă cu despăgubirile civile, acestea din urmă putând fi acordate numai
dacă infracţiunea a cauzat prejudicii materiale sau morale.
21. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 715.
De asemenea, potrivit art. 273 alin. (4) din actuala reglementare procesual penală,
expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale.
Toate sumele de bani menţionate constituie cheltuieli judiciare şi se plătesc pe baza
dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa cămia s-a prezentat martoml,
expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat; toate aceste sume
de bani sunt plătite martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului, după
ce şi-au îndeplinit însărcinările.
1.3. Cheltuielile judiciare avansate de stat (cheltuielile de procedură)

Potrivit legii procesual penale, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate:
1) de inculpat:
a) în ipoteza în care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală;
b) în cazul în care s-a pronunţat condamnarea, amânarea aplicării pedepsei sau
renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa reţinând în sarcina acestuia o culpă infracţională;
În aceste ipoteze, inculpatul este obligat la plata tuturor cheltuielilor judiciare
realizate în cursul fazei de unnărire penală şi în cursul fazei de judecată cu privire la
infracţiunea pentru care s-a dispus una dintre soluţiile menţionate mai sus.
În situaţia în care în cadrul procesului penal există mai mulţi inculpaţi, organul
judiciar competent (procurorul sau, după caz, instanţa de judecată) decide cu privire la
partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare dintre aceştia, ţinând cont, pentru fiecare
dintre inculpaţi, de contribuţia avută la provocarea cheltuielilor judiciare.
Subliniem că, în categoria cheltuielilor judiciare ce urmează să fie suportate de către
inculpat, nu vor fi înglobate şi cheltuielile privind avocaţii numiţi din oficiu şi interpreţii
desemnaţi de către organele judiciare penale, acestea rămânând în sarcina statului; astfel,
conform noii reglementări procesual penale, onorariul avocatului desemnat din oficiu în
cauzele penale în care asistenţa juridică are caracter obligatoriu, potrivit legii, vor fi
avansate de Ministerul Justiţiei şi sunt incluse în categoria cheltuielilor judiciare care rămân
în sarcina statului, neputându-se dispune obligarea inculpatului la plata acestora.
c) în ipoteza în care instanţa de judecată a pronunţat achitarea, dar inculpatul a fost
obligat la repararea prejudiciului produs prin infracţiune\
d) în ipoteza în care organul judiciar a dispus o soluţie de clasare sau de încetare a
procesului penal pentru motivul existenţei unei cauze de nepedepsire2 ;
e) în ipoteza în care organul judiciar dispune soluţia clasării pentru alte cazuri decât
cele arătate în prevederile art. 16 alin. (1) lit. a)-c) din noul Cod de procedură penală ori
încetarea procesului penal, în măsura în care inculpatul solicită continuarea procesului
penaI3 .
După cum, pe bună dreptate, s-a arătat în practica judiciară, obligarea inculpatului la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat cu prilejul examinării legalităţii şi temeiniciei
1 În această situaţie nu poate fi reţinută o culpă procesuală a persoanei vătămate constituite parte civilă în
cadrul procesului penal, ci a inculpatului.
2 În cursul primei faze procesuale. în măsura în care în cauză nu s-a pus în mişcare acţiunea penală până
la dispunerea soluţiei de clasare, cheltuielile judiciare urmează a fi suportate de către suspect.
3 În cursul urmăririi penale, în măsura în care în cauză nu s-a pus în mişcare acţiunea penală până la
dispunerea soluţiei de clasare, cheltuielile judiciare urmează a fi suportate de către suspect.
arestării preventive a inculpatului în cursul fazei de judecată se dispune prin hotărârea
judecătorească prin care instanţa rezolvă fondul cauzei penale, prin raportare la soluţia
stabilită asupra fondului cauzei, iar nu prin încheierea prin care instanţa dispune cu privire
la măsura arestării preventive 1 •
Potrivit instanţei supreme, reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării în
favoarea inculpatului produce efecte numai cu privire la individualizarea pedepsei, precum
şi la despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţii civile, nu şi în ceea ce
priveşte cheltuielile judiciare avansate de către stat; astfel, reţinând vinovăţia şi pronunţând
o soluţie de condamnare a inculpatului, instanţa de judecată trebuie să îl oblige pe acesta la
plata integrală a cheltuielilor de procedură2 .
2) de persoana vătămată3:
a) în ipoteza în care organul judiciar dispune clasarea în cursul fazei de urmărire
penală sau achitarea în faza judecăţii şi este reţinută o culpă procesuală a persoanei
vătămate;
b) în ipoteza în care în cauză s-a dispus clasarea sau încetarea procesului penal în
cazul retragerii plângerii prealab;/e ori în ipoteza în care plângerea prealabilă a fost tardiv
formulată;
c) în ipoteza în care suspectul sau inculpatul a solicitat, potrivit legii, continuarea
procesului penal, în cazul în care persoana vătămată şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a
dispus clasarea în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) din noul Cod de procedură
penală sau achitarea inculpatului4.
3) de partea civilă căreia i-au fost respinse în totul pretenţiile civile, în cauzele
penale în care a fost dispusă achitarea inculpatului, în cazul în care cheltuielile judiciare au
fost provocate de aceasta;
4) de partea responsabilă civilmente în solidar cu inculpatul cu privire la care s-a
dispus condamnarea, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, în
măsura în care partea responsabilă civilmente a fost obligată solidar cu inculpatul Ia repa
rarea pagubei;
5) de suspect sau inculpat şi de persoana vătămată în ipoteza în care organul
judiciar a dispus clasarea sau, după caz, încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii
instituţiei împăcării;
6) de persoana căreia i s-a respins sau care şi-a retras apelul, recursul în casaţie,
contestaţia sau cererea5, organele judiciare reţinând culpa lor procesuală;
7) de persoana căreia i-a fost respinsă plângerea împotriva actelor şi măsurilor
dispuse de către organele de urmărire penală;
8) de partea arătată în cuprinsul acordului de mediere, în ipoteza intervenirii
medierii penale;
9) de stat, în caz de restituire a cauzei penale la parchet în procedura de cameră
preliminară; tot astfel, în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
I '
J.C.C.J., s. pen., dec. nr. 698/2007, ww.v.scj.ro.
2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1173/1990, ·www.legalis.ro.
3 În cazul în care persoanele vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa decide
cu privire la partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare dintre acestea.
4 În situaţia în care persoana vătămată este minoră, cheltuielile prilejuite de judecarea cauzei penale
urmează a fi suportate de minorul persoană vătămată, prin intermediul reprezentantului legal.
5 De exemplu, cererea de revocare a măsurii arestului la domiciliu.
Dacă mai multe părţi sau persoane vătămate sunt obligate la plata cheltuielilor
judiciare, instanţa de judecată decide cu privire la partea din cheltuielile judiciare datorate
de fiecare dintre acestea. Cheltuielile pentru plata interpreţilor numiţi de către organele
judiciare penale rămân în sarcina statului, potrivit legii.
Cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi puse în executare potrivit aceloraşi reguli
ca şi amenda penală.
1.4. Cheltuielile judiciare avansate de persoana vătămată sau de partea

civilă (cheltuielile de judecată)
Potrivit art. 276 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, în caz de condamnare,
renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei 1 , inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile
căreia i s-a admis actiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.
În ipoteza în �are în cauza penală există şi parte responsabilă civilmente, aceasta, în
cazul în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod
solidar cu acesta şi cu privire la plata cheltuielilor judiciare către persoana vătămată sau
partea civilă.
Potrivit art. 276 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, când acţiunea civilă este
admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a
cheltuielilor judiciare.
În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recu
noaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.
Conform art. 276 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, în celelalte cazuri,
instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
Punerea în executare a cheltuielilor judiciare se face în conformitate cu dispoziţiile
legii civile.
1.5. Cheltuielile judiciare avansate de inculpat sau de partea

responsabilă civilmente
În lumina art. 276 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, în caz de achitare,
persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz,
părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au
fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.
Punerea în executare a cheltuielilor judiciare se face în conformitate cu dispoziţiile
legii civile.
2. Amenda judiciară
În cursul procesului penal, unele abateri care pot fi comise de către persoanele
chemate să coopereze la derularea activităţii judiciare se sancţionează cu amenda judiciară.
Amenda judiciară reprezintă sancţiunea pecuniară prevăzută de legea procesual
penală pe care o poate aplica organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată persoanei care a săvârşit o
abatere disciplinară.
1 Nu şi în ipoteza achitării sau a încetării procesului penal.

Potrivit art. 283 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, următoarele abateri
săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la
1.000 lei:
a) neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a
lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor,
precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea
procesului penal;
b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a
celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau
părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, f'ară permisiune ori
fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă
judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.
Conform art. 283 alin. (3) din actuala reglementare procesual penală, lipsa nejus
tificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile
legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a
asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă
judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea
unui membru al baroului.
Tot astfel, potrivit art. 283 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, se sancţio
nează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.OOO lei unnătoarele abateri comise în cadrul
procesului penal:
a) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care
revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi
al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor
procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;
b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute
de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al
persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
e) nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor identificate cu prilejul percheziţiei
domiciliare şi care nu pot fi ridicate;
f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează
a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efec
tuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării
expertizei în condiţiile legii;
g) nerespectarea de către părţi 1, avocaţii acestora, martori, expe11i, interpreţi sau orice
alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată în scopul
desfăşurării nepublice a şedinţei de judecată sau pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii;
h) nerespectarea de către avocaţii părţilor a măsurilor luate de către preşedintele
completului de judecată pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, cu
excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi
atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor;
1 Sau de către persoana vătămată.
i) manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale
oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror;
k) nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în
termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul
procesului penal;
1) neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în
termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal;
m) neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a
dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;
n) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi
procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;
o) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligaţiei prevăzute la
art. 152 alin. (5) din noul Cod de procedură penală de către furnizorii de servicii de
telecomunicaţii informatice sau financiare;
p) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) din noul Codul de
procedură penală de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori
juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;
q) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1 53 alin. (4) din actualul Cod de
procedură penală de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau
care are sub control datele prevăzute la art. 153 alin. (1 ) din acelaşi Cod.
Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se
distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al
Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii.
În lumina art. 28 3 alin. (6) din noul Cod de procedură penală, aplicarea amenzii
judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune 1 •
De asemenea, aplicarea amenzii judiciare este compatibilă cu aplicarea şi a unor
sancţiuni de natură disciplinară, în măsura în care abaterea constituie în mod simultan şi o
încălcare a regulilor de deontologie profesionali.
Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul
de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin
încheiere.
Potrivit art. 284 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, persoana amendată poate
cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în
termen de JO zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare. Dacă
persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea
ori reducerea amenzii.
Cu caracter de noutate, art. 284 alin. (4) din noul Cod de procedură penală prevede că
cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere; cererea de anulare sau de reducere a
amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi,
respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.
1 De pildă, în ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de prezentare, la solicitarea organului de urmărire penală

sau instanţei de judecată, a obiectelor sau a înscrisurilor cerute de acestea, poate fi aplicată amenda judiciară şi se
poate proceda la începerea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 275 din noul Cod penal.
2 De pildă, răspunderea disciplinară a avocatului ca unnare a săvârşirii unei abateri disciplinare grave.

Drept Procesual Penal. Partea Generala Full

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal. Partea Generala Full

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I

Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului

I. Noţiunea de proces penal

Împotriva persoanelor care comit infracţiuni, organele specializate ale statului

procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor

2. Fazele procesului penal român

1 G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,

1 M. Udroiu, op. cit., p. 2.

2.3. Forme atipice ale procesului penal român

I. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

1.1. Aspecte privind noţiunea de „drept procesual penal"

1.2. Obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

2. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului

I. Faptele juridice procesual penale. Noţiune şi clasificare

2. Raportul juridic procesual penal. Noţiune, structură şi trăsături

1 I. Neagu. op. cit., p. 37.

1 Statul este prezent în toate raporturile juridice procesuale, alături de infractor.

I. Aspecte privind noţiunea de izvor de drept procesual penal

Conceptul de „izvor de drept" se poate determina în sens material şi în sens formal.

2. Izvoare juridice de drept procesual penal

a) Constituţia României, reprezentând izvor pentru toate ramurile dreptului,

Având un caracter prin excelenţă abstract3 , normele juridice trebuie interpretate în

Interpretarea normelor juridice constă în procesul intelectual de lămurire şi explicare

În literatura de specialitate, problema clasificării interpretării a fost tranşată prin

2. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu

2.1. Consideraţii preliminare

1 Tr. Pop, op. cit., p. 198.

1 Cu privire la noţiunea juridică de „teritoriu", a se vedea R. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în

e) De asemenea, ne aflăm în faţa unei situaţii de extrateritorialitate a legii procesual

3. Aplicarea legii procesual penale române în timp

3.2. Principiul activităJii legii procesual penale române

1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. SO şi 51.

1. Noţiunea de „principiu fundamental al aplicării legii procesuale

2. Sistemul principiilor fundamentale ale aplicării legii procesuale

1. Principiul legalităţii procesului penal

Legalitatea procesului penal semnifică regula de bază în conformitate cu care

2. Principiul separării funcţiilor judiciare

2.2. Funcţia de urmărire penală

1 Dreptul la libertate, dreptul la viaţă privată etc.

2.4. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii

2.5. Funcţia de judecată

3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie reprezintă un principiu constituţional în conformitate cu

1 M. Udroiu, op. cit., p. 9.

1 Textul de lege vizează suspectul sau inculpatul.

4. Principiul aflării adevărului

1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 71.

1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că analiza ce trebuie întreprinsă în determinarea

În scopul rezolvării conflictului de drept penal născut în urma comiterii infracţiunii,

1 Se remarcă, în acest caz_ o cvasi-imunitate jurisdicţională penală a parlamentarilor.

7. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal3

7.2. Caracterul echitabil al procesului penal

1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 82.

Prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenţie determină şi

7.3. Noţiunea de „termen rezonabil"

1 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 86.

8. Dreptul la libertate şi siguranţă

Dreptul la apărare constituie un set de garanţii procesuale acordat de lege părţilor şi

1 Reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu.

1 Hotărâre publicată în R.D.P. nr. 3/1999, pp. I S I şi 152.

I O. Principiul respectării demnităţii umane

11. Principiul respectării vieţii private

1 M. Udroiu, op. cit., p. 52.

12. Desfăşurarea procedurilor penale în limba română. Dreptul la

Un rol deosebit în distribuţia procesuală îl au părţile 1• Spre deosebire de regle

Fiind considerată o activitate procesuală complexă 1 , apărarea impune ca la conju