Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
cazul în care nu existau moștenitori legitimi sau testamentari, sau alte persoane chemate la moștenire,
succesiunea era declarată vacantă și revenea statului, sub beneficiu de inventar, în temeiul unei Lex Iulia
caducaria.
În evul mediu, în dreptul feudal, moștenirea vacantă era cunoscută sub denumirea de "escheat", prin
care se înțelegea transferul proprietății asupra unor bunuri de la un subiect privat la stat, în urma morții
proprietarului acestora fără moștenitori sau cu moștenitori îndoielnici.
În perioada modernă, această instituție a suferit mai multe modificări în diferitele țări și sisteme juridice,
dar ideea de bază a rămas aceeași: în absența moștenitorilor legitimi sau testamentari, proprietatea este
transmisă statului sau altor instituții publice.
În România, moștenirea vacantă este reglementată de Codul civil, care prevede că, în lipsa moștenitorilor
legitimi sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.
her.napoleoni1@yahoo.it
Bibliografia specifică istoricului moștenirii vacante în antica Roma poate varia în funcție de sursele
disponibile și de preferințele cercetătorilor. Aici sunt câteva sugestii de cărți și articole care ar putea fi de
ajutor:
Crawford, Michael. "Intestate succession in Roman law." The Journal of Roman Studies 57 (1967): 38-50.
Crook, J. A. "Bona Vacantia." In The Oxford Classical Dictionary. Oxford University Press, 2012.
Acestea sunt doar câteva exemple și există multe alte lucrări care ar putea fi utile în cercetarea istoriei
moștenirii vacante în antica Roma.
her.napoleoni1@yahoo.it
În antica Roma, în cazul în care nu existau moștenitori legitimi, nici testamentari sau alte persoane
chemate la moștenire, succesiunea era declarată vacantă (bona vacantia) și revenea fiscului sau
poporului roman, în temeiul unei Lex Iulia caducaria. Statul primea succesiunea sub beneficiu de
inventar, ceea ce însemna că răspunderea sa se limita la activul succesiunii. Uzucapiunea nu era
opozabilă, dar se putea invoca împotriva statului o prescripție de patru ani sau, în cazul anumitor bunuri
din succesiunea vacantă, de douăzeci de ani, care începea să curgă din momentul în care se știa în mod
cert că nu există alți moștenitori îndreptățiți să culeagă succesiunea.
Crawford, M. (1975). Roman Statutes. London: Batsford Academic and Educational Ltd.
Harris, W. V. (2003). Property and Power in the Early Roman Empire. Cambridge: Cambridge University
Press.
Johnston, D. (2019). Roman Law in Context: Key Themes in Ancient History. London: Bloomsbury
Academic.
Watson, A. (1991). Roman Law and Comparative Law. Athens, Georgia: University of Georgia Press.