SISTEMUL JURIDIC ÎN PERIOADA ANTICĂ

Unitatea I.
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

1. Statul geto-dac
Dezvoltarea economică, transformările sociale şi cele politice sunt factori care, pe plan intern,
contribuie la formarea statului geto-dac, în jurul anului 70 î.Chr., în vremea regelui Burebista. La
aceşti factori se adaugă, pe plan extern, iminenţa expansiunii romane.
Odată format şi consolidat, sub lunga domnie a regelui Burebista, statul dac cuprinde un
teritoriu ale cărui graniţe, ce coincideau cu cele etnice, porneau de la Carpaţii Nordici, - la nord, până
la Munţii Haemus - la sud şi de la Dunărea mijlocie - la vest, până la zona Nistrului şi litoralul Mării
Negre - la est.
În ceea ce priveşte organizarea puterii, forma de guvernământ era cea monarhică; puterea
supremă în stat fiind deţinută de rege. Instituţia regalităţii era ereditară, la succesiunea tronului venind
atât fiii, cât şi fraţii regelui. De exemplu, Burebista şi Decebal erau fii de regi, iar Diurpaneus era
fratele lui Scorilo.
O a doua funcţie importantă în stat era cea de vicerege, exercitată, de obicei, de marele preot,
care, în egală măsură, avea şi atribuţia de judecător suprem. Datele oferite de istoriografia epocii
respective arată că Deceneu deţinea "o putere aproape regească" iar Vesinas "avea al doilea loc după
Decebal". De altfel, Deceneu şi Comosycus au fost totodată regi şi mari preoţi, ceea ce atestă rolul
deosebit de important ce revenea puterii religioase.
Tot din aparatul de stat, care îşi desfăşura activitatea la nivel central, făcea parte şi un consiliu
sau o curte, alcătuită din sfetnici şi executanţi.
Izvoarele istorice furnizează în acelaşi timp, informaţii preţioase despre organizarea statului la
nivel local. Astfel, Suidas în "Lexicon" arată că în Dacia, înainte de instaurarea dominaţiei romane
erau "unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii din jurul regelui, erau împărţiţi la paza
cetăţilor". Cu alte cuvinte, existau două categorii de dregători locali: dregători civili, care, în general,
aveau atribuţii administrative şi dregători militari, conducători ai armatelor şi a căror principală
responsabilitate era aceea de pază a cetăţilor.

 2. Dreptul geto-dac

1. Izvoarele dreptului geto-dac

Strabon în lucrarea sa "Geografia" arată că Burebista, aducându-i pe toţi geto-dacii sub
autoritatea sa, i-a deprins pe aceştia cu ascultarea poruncilor.
În acest sens, alături de vechile obiceiuri geto-dace din epoca democraţiei militare, a fost
elaborat şi un sistem de legi, care, potrivit mărturiei lui Jordanes, purtau denumirea de "bellagines".
Date certe, care să confirme că legile respective erau scrise, nu există; în schimb, există,
menţiuni că acestea erau transmise prin procedeul mnemotehnic. Un astfel de exemplu ne este oferit
de Aristotel care scria că "înainte de cunoaşterea scrisului, legile se cântau ca să nu se uite, cum
obişnuiesc să facă până astăzi agatârşii".
În esenţă, se poate spune că izvoarele dreptului geto-dac erau cutuma sau obiceiul şi legea.
2 .Instituţiile juridice
Întrucât textele vechilor legi nu au fost păstrate, datele despre instituţiile juridice reglementate
de dreptul geto-dac sunt reconstituite în linii generale, pe baza izvoarelor istorice.
 Aceste date privesc regimul juridic al persoanelor, familia geto-dacă, proprietatea şi dreptul
penal.
Referitor la regimul persoanelor se ştie că încă din perioada democraţiei militare s-a manifestat
tendinţa unei inegalităţi sociale, diferenţiind pătura aristocraţiei de majoritatea populaţiei. În egală
măsură, deşi statul dac n-a fost în esenţa sa un stat sclavagist, nici n-a exclus existenţa sclaviei. Astfel,
oamenii liberi ai Daciei erau împărţiţi în:
- tarabostes sau pilleati, care aveau o capacitate juridică deplină; şi
- comati sau capilati, având o capacitate juridică restrânsă.
Alături de oamenii liberi, existau într-un număr restrâns şi sclavii care nu se bucurau de
capacitate juridică.
În ceea ce priveşte familia, Herodot, pentru o perioadă mai veche şi Horaţiu şi Ovidiu, pentru
una mai recentă, arată că aceasta era monogamă şi, mai mult chiar, monogamia era păzită cu
străşnicie. De asemenea, se menţionează caracterul patrilocal şi patrilinear al familiei geto-dace.
Cât despre căsătorie, potrivit aceloraşi mărturii, aceasta putea fi încheiată prin cumpărarea
soţiei, probabil, la un preţ fictiv de la părinţii ei. O dată cu încheierea căsătoriei soţia aducea bunuri
dotale necesare viitoarei familii, cunoscute sub denumirea de "zestre", termen, care se păstrează şi
astăzi în vocabularul limbii române. Se pare că, aşa cum precizează şi Horaţiu în "Carmina" principala
zestre a femeii la daci era virtutea.
O altă instituţie despre care istoriografia ne oferă date, este proprietatea, distingându-se între
proprietatea comună şi proprietatea privată asupra pământului, sclavilor şi vitelor.
În materie penală, continua să se aplice principiul răzbunării sângelui, iar în mod concret, nu
ne sunt furnizate informaţii decât despre pedeapsa cu moartea aplicată soţiei adultere

Concluzii:
Despre normele juridice ale gato dacilor nu avem prea multe informaţii. Cu toatea acestea, din operele
autorilor antici ştim câte ceva despre intituţia familiei, despre proprietate, despre moştenire, contracte,
iar în materie penală despre anumite infracţiuni şi pedepse. Organizarea politică a geto-dacilor ne
îndeamnă să credem că aveau o cultură materială şi spirituală destul de dezvoltată, întreruptă de
cucerirea romană.

Unitatea II
DREPTUL ROMAN ÎN DACIA

 1. Izvoarele dreptului. Regimul juridic al persoanelor

De-a lungul evoluţiei sale, dreptul românesc cunoaşte trei momente în care s-a manifestat
influenţa romană. Un prim moment, l-a constituit cucerirea provinciei Dacia şi aplicarea dreptului
roman. Dreptul rezultat mai târziu va fi o combinaţie de elemente geto-dace şi romane la care se vor
adăuga influenţele slave şi germanice. Un al doilea moment, l-a reprezentat apariţia dreptului feudal
scris, când influenţa dreptului roman s-a exercitat pe filieră bizantină şi, în sfârşit, cel de-al treilea
moment, a fost acela al elaborării operei legislative al lui Alexandru Ioan Cuza, când au fost preluate o
serie de principii ale dreptului clasic roman. Revenind la etapa cuceririi romane şi a aplicării
dreptului roman în Dacia, trebuie remarcat că această etapă se situează în prima fază a imperiului şi
anume, principatul. Este o perioadă de maximă înflorire pentru dreptul roman, când se renunţă la
formalismul şi rigiditatea specifice dreptului roman şi când doctrina juridică cunoaşte apogeul
dezvoltării sale. Cu toate acestea, normele dreptului civil nu erau aplicabile decât cetăţenilor romani,
în relaţiile dintre peregrini respectiv dintre peregrini, latini şi cetăţeni se aplica dreptul ginţilor.
În paralel, romanii au admis aplicarea în continuare a cutumelor geto-dacice, atât timp cât
acestea nu contraveneau principiilor generale ale dreptului roman.
Pe de altă parte, până la Constituţia lui Caracalla din anul 212 d.Chr. exista o delimitare clară
între diferitele categorii de oameni liberi, pe teritoriul Daciei locuind cetăţeni, latini şi peregrini.
Cetăţenii se bucurau de toate drepturile civile şi politice. Astfel, ei beneficiau de ius
commercium sau dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman, de ius connubium sau
dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, de ius militiae, reprezentând dreptul
cetăţeanului de a face parte dintr-o legiune, de ius suffragii sau dreptul de a alege şi respectiv de ius
honorum sau dreptul de a fi ales într-o magistratură.
Latinii, reprezentau a doua categorie de oameni liberi, având un regim juridic inferior
cetăţenilor. Locuind, în general, în municipii, în pagii şi vicii şi uneori chiar în colonii, latinii din
provincii făceau parte din categoria latinilor fictivi, având aceeaşi condiţie juridică cu cea a latinilor
coloniari (locuitori ai Italiei) şi beneficiind doar de ius comercii.
A treia categorie, care reprezenta şi majoritatea populaţiei din provincie, o formau peregrinii
din care făceau parte autohtonii şi străinii care nu erau nici cetăţeni nici latini. Aşa cum s-a afirmat în
paginile anterioare, peregrinilor li se aplicau cutumele locale, pe de o parte, şi dreptul ginţilor, pe de
altă parte.
Cu toate acestea, chiar înainte de anul 212 d.Chr., în special în materia obligaţiilor peregrinilor
li s-au aplicat şi normele dreptului civil, concludente fiind în acest sens, Tripticele din Transilvania.
O categorie aparte o reprezenta peregrinii deditici care erau locuitori ai cetăţilor distruse de
către romani (Sarmizegetusa) şi care nu puteau obţine cetăţenia romană şi nu aveau dreptul să se ducă
la Roma. Încălcarea unei astfel de prohibiţii avea drept consecinţă pierderea libertăţii. Condiţia lor a
rămas aceeaşi şi după Constituţia lui Caracalla, fiind singurii care nu au primit cetăţenia romană.
Nici anterior şi nici după transformarea Daciei în provincie romană, nu a existat un sclavaj de
tip clasic, dar se constată, după cucerire, o creştere semnificată a numărului sclavilor. În general,
regimul lor era cel cunoscut, adică de unelte vorbitoare. O ameliorare a acestui regim o aveau cei care
lucrau în administraţie - servi publici - care puteau să-şi agonisească o avere (peculium), pe care să o
lase moştenire. Sclavilor aflaţi în proprietatea cetăţenilor romani, le erau aplicabile normele dreptului
roman, în timp ce acelora ai căror proprietari erau peregrinii li se aplicau cutumele locale. În plus, în
cadrul obştilor geto-dace, sclavia îşi menţinea caracterul său patriarhal, eliberările de sclavi făcându-se
după obiceiurile peregrine.

 2. Instituţii juridice
. Căsătoria şi familia
În materia căsătoriei, dispoziţiile aplicabile erau diferite în funcţie de situaţia juridică a
persoanelor.
În cazul cetăţenilor stabiliţi în Dacia, instituţia familiei era subordonată normelor dreptului
roman. Se cunosc însă şi excepţii, cum ar fi cazul legii Iulia de fundo dotali.
Aceleaşi reguli se aplicau şi căsătoriilor încheiate între bărbaţii, cetăţeni romani şi femeile
dace care primiseră ius conubii.
De asemenea, în mod paradoxal, era considerată valabilă şi o căsătorie în care, printr-o eroare
scuzabilă (erroris causae probatio) un cetăţean sau o cetăţeană romană se căsătorea cu o femeie dacă,
sau cu un bărbat dac, crezând că aceştia ar avea cetăţenia romană. Copiii rezultaţi dintr-o astfel de
căsătorie deveneau cetăţeni romani.
Aşa cum arată Gaius, căsătoria dintre peregrini nu urma regulile romane ci normele locale
(secundum leges moresque peregrinorum), iar în cazul peregrinilor dediticii, li se aplica dreptul
ginţilor.
 Cât îi priveşte pe sclavi, aceştia nu puteau încheia o căsătorie; uniunea lor fiind privită ca o
stare de fapt (conturbenium).
Referitor la celelalte instituţii ale dreptului familiei, cum ar fi tutela, curatela, adopţia, aceastea
cădeau sub incidenţa dreptului roman provincial, care în anumite situaţii era diferit de cel aplicat la
Roma.
Ca şi la căsătorie, peregrinilor le erau aplicabile cutumele locale. Neavând acelaşi regim ca
femeile romane, soţiile geto-dacilor se găseau, în fapt, în aceeaşi situaţie de subordonare faţă de soţii
lor.
Pe de altă parte, la geto-daci exista instituţia "înfrăţirii". Argumentele care pledează pentru
existenţa acestei instituţii în provincia Dacia, sunt practicarea înfrăţirii la sciţi; populaţie cu care se ştie
că geto-dacii au venit în contact, şi reglementarea ulterioară în dreptul cutumiar românesc a formelor
înfrăţirii, incluzând şi "înfrăţirea pe moşii".
Proprietatea
În epoca veche a dreptului roman, singura formă de proprietate reglementată era proprietatea
quiritară. Mai târziu acesteia i se alătură alte trei forme: proprietatea pretoriană, proprietatea
provincială şi proprietatea peregrină.
Proprietatea pretoriană a apărut spre finele Republicii ca o consecinţă a dezvoltării comerţului
şi, în mod special, a vânzărilor de sclavi. Sclavii, fiind consideraţi lucruri mancipii, nu puteau fi
vânduţi şi cumpăraţi decât prin mijloace ce aveau un caracter formalist; implicând anumite solemnităţi
specifice dreptului civil. Ori, în condiţiile în care vânzările de sclavi erau din ce în ce mai numeroase,
această formă greoaie de transfer al proprietăţii s-a cerut înlocuită.
Proprietatea peregrină a apărut în scopul uşurării tranzacţiilor comerciale dintre cetăţeni şi
peregrini. În acest sens, pretorii peregrini şi guvernatorii de provincii au recunoscut peregrinilor o
stăpânire de fapt asupra patrimoniului, acordându-le acţiuni asemănătoare celor care ocroteau
proprietatea quiritară în baza ficţiunii că ar fi cetăţeni romani.
În ceea ce priveşte proprietatea provincială, aceasta avea ca obiect terenurile şi a apărut pentru
a defini forma de proprietate pe care o aveau autohtonii asupra pământurilor, în condiţiile în care
teritoriile provinciilor deveneau după cucerire ager publicus; adică titular al dreptului de proprietate
era statul roman.
În consecinţă, locuitorii liberi ai provinciei exercitau asupra pământului posesia şi uzufructul.
În realitate prerogativele proprietarului provincial erau mult mai largi, putând transmite pământul prin
acte mortis causa. În privinţa actelor inter vivos, singurul mod accesibil de a transmite, respectiv, de a
dobândi proprietatea, era tradiţiunea, care era un mod de drept al ginţilor. Modurile civile de dobândire
a proprietăţii şi anume, mancipaţiunea, in iure cessio, uzucapiunea erau specifice numai cetăţenilor
romani.
Deşi uzucapiunea nu ducea la dobândirea proprietăţii provinciale, inspirându-se din dreptul
grec, romanii au creat o instituţie similară acesteia numită praescriptio longi temporis. Prin
praescriptio longi temporis posesorul peregrin nu putea dobândi proprietatea după trecerea termenului
legal. Dar printr-o posesie de 10 ani între prezenţi şi, respectiv, 20 de ani între absenţi, putea fi
respinsă acţiunea în revendicare intentată de reclamant împotriva posesorului.
În plus, proprietatea provincială putea fi apărată printr-o acţiune in rem pe care posesorul
peregrin deposedat o putea îndrepta împotriva celui sau celor care deţineau bunul.
Pe de altă parte, peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul drept geto-
dac, în măsura în care aceste reglementări fuseseră recunoscute la Roma.
Obligaţii şi contracte
În privinţa obligaţiilor şi respectiv a contractelor, ca izvoare ale obligaţiilor, semnificative sunt
tăbliţele cerate descoperite la Roşia Montană între anii 1786 - 1855. Asupra celor 14 tăbliţe lizibile din
cele 25 de tăbliţe găsite, şi-au îndreptat atenţia istorici, lingvişti şi jurişti, încercând să descifreze şi să
interpreteze textul acestora. Unul dintre cei care s-au ocupat de studiul tăbliţelor a fost Theodor
Momssen, care, observând că ultima dată înscrisă pe unul dintre actele juridice cuprinse în tăbliţe era
29 mai 167, a presupus că acestea au fost ascunse în mina de aur de la Roşia Montană de teama
atacurilor marcomanilor cu care romanii se aflau în război în acea perioadă.
Tăbliţele cerate poartă denumirea şi de "triptice", întrucât sunt alcătuite din trei tăbliţe de brad
legate între ele prin fire. Feţele exterioare ale primei şi ultimei tăbliţe nu erau adaptate pentru scris, în
timp ce feţele interioare ale acestora şi tăbliţa din mijloc erau scobite. Peste scobituri era aplicat un
strat de ceară pe care au fost scrise cu un vârf ascuţit diferite contracte.
Dintre contractele al căror text a putut fi descifrat, patru erau de vânzare-cumpărare, trei, având ca
obiect sclavi şi al patrulea, un imobil; trei, sunt de locaţiune din categoria locatio operarum
(locaţiunea de servicii); prin care un om liber îşi oferă serviciile sale. Alte două contracte sunt de
împrumut, un altul este de societate în care părţile - cetăţeni romani- încheie o societas danistoria,
adică, o societate care să acorde celor interesaţi împrumuturi cu dobândă. Tripticele mai conţin un
contract de depozit, un act, redactat în greceşte, referitor la obligaţia unei persoane de a plăti daune în
cazul neachitării la scadenţă a unui împrumut şi alte două texte ce nu vizează materia obligaţiilor, şi
anume, un proces-verbal prin care se constată dizolvarea unui colegiu funerar şi, respectiv, o listă,
reprezentând cheltuielile făcute cu ocazia organizării unui banchet.
Fără a încerca o analiză a fiecărui act în parte, principala concluzie desprinsă din cercetările
anterioare ar fi aceea că, având în vedere că părţile contractante sunt atât cetăţeni romani cât şi
peregrini, actele juridice respective, privite ca negotiorum iuris dar şi ca instrumentum probationis,
prezintă particularităţi menite să corecteze caracterul rigid şi formalist al actelor de drept roman, să
creeze instituţii juridice noi, care să se adapteze situaţiilor de fapt şi, în cele din urmă, să estompeze şi
chiar să înlăture incapacităţile de care erau loviţi peregrinii.
În afara dreptului civil există texte care arată că existau unele instituţii din domeniul
obligaţiilor, care erau guvernate de dreptul ginţilor cum ar fi, de exemplu, îmbogaţirea fără cauză,
stingerea obligaţiilor prin acceptilatio , convenţia de precar şi de împrumut.
De asemenea, reguli aplicabile, în egală măsură, romanilor şi peregrinilor existau şi în cazul
delictelor ca izvoare ale obligaţiilor. Este vorba despre furt şi despre damnum iniuria datum, în care
peregrinilor li se atribuia ad-hoc ficţiunea calităţii de cetăţean roman.
Dreptul de moştenire
Succesiunea putea fi testamentară, când printr-un act de ultimă voinţă testatorul arăta cum să
se împartă averea sa după moarte şi ab intestat (fără testament) sau legală, când patrimoniul era
împărţit în lipsa unui testament conform legii. În general, peregrinii nu aveau nici testamenti factio
activa şi nici testamenti factio pasiva, adică, nu puteau întocmi testament şi nu puteau fi instituiţi
moştenitori testamentari. Totuşi, prin excepţie, peregrinii puteau veni la moştenirea cetăţenilor romani.
Forma de testament utilizată de peregrini era cea orală, numită mai târziu "limbă de moarte".
În privinţa moştenirii ab intestat este posibil ca acesteia să i se fi aplicat obiceiurile locale.
Procedura de judecată
Pentru soluţionarea litigiilor s-a aplicat în Dacia Romană fie sistemul procedurii formulare, fie
cel al procedurii extra ordinem, care, începând cu epoca postclasică, se generalizase.
În baza primului sistem părţile, cetăţeni romani, se adresau guvernatorului pentru redactarea
formulei, în prima fază a procesului (in iure), pentru ca apoi guvernatorul să trimită, în faza a doua (in
iudicio), cauza spre soluţionare unui judecător.
În materie penală, guvernatorul avea dreptul de a condamna la moarte în cazul unor
delicte grave, cetăţenii putând face apel la Roma.
Dacă era vorba despre un fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi
pronunţată decât de împărat.
În ceea ce-i priveşte pe geto-daci, care continuau să trăiască în obşti, neînţelegerile dintre ei se
rezolvau după obiceiurile străvechi.

Concluzii:
Cucerirea romană reprezintă un moment cheie în evoluţia dreptului românesc. Timp de aproximativ
160 de ani, organizarea politico-administrativă, cea financiară, normele juridice vor urma modelul
roman. De aceea, dreptul cutumiar românesc va suferi influenţa romană. Pe de altă parte, normele
locale au continuat să se aplice. După retragerea aureliană vom constata un dualism juridic.