CURS 2

DREPTUL GETO-DAC

§1. Apariția dreptului geto-dac

După constituirea statului geto-dac, s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit din norme juridice ce
au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală în reglementarea
relațiilor sociale din societatea geto-dacă.

§2. Căile de formare ale dreptului geto-dac

Dreptul geto-dac s-a format pe trei căi:

1. sancţionarea unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din epoca prestatală, în care
este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei
dominante şi despre care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general;
2. instituirea unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor cerinţe economice, sociale,
circumscrise organizării de tip politic a societăţii;
3. elaborarea unui sistem scris de legi (Belegines), pe lângă dreptul nescris sau cutumiar,
exprimat în formă obiceiurilor; acest sistem de legi scrise nu a parvenit pe cale directă,
dar autorii antici îl menţionează; Strabon şi Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului
său un set de legi scrise, conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista pretindea
că i-au fost inspirate de zei; acestea s-au păstrat până în sec. VI d. Hr.; spre deosebire de
codul decemviral al romanilor (Legea celor XII Table), acestea conţin norme de drept noi.

§3. Instituția proprietății

În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:

• proprietatea privată;
• proprietatea comună, devălmaşă, a obștilor sătești sau teritoriale.

a) Proprietatea privată
Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care menţionează că în statul
getodac existau mari proprietari de pământuri şi vite. Alte izvoare antice indică faptul că practica
vânzării sclavilor de origine geto-dacă pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de
frecventă. Rezultatul este că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiect pământul,
vitele şi sclavii, iar titularii săi erau membrii aristocrației geto-dace, şi anume taraboștii.
În proprietatea privată a fiecărui individ se mai găsea locul său de casă, indiferent de formă.
 CURS 2
b) Proprietatea comună devălmașă
A doua formă de proprietate, cea comună devălmașă, este cunoscută din examinarea unor
versuri conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile care se desprind din aceste
versuri sunt că pământurile proprietății comune devălmașe se aflau în stăpânirea comună a
membrilor obștii, în sensul că acestea nu erau împărțite. La fel se întâmplă cu recoltele
obținute de pe aceste terenuri.
Pământul obştilor era împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care erau atribuite
membrilor obștii pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorţi. În anul
următor, loturile de cultură erau redistribuite prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi sistem, al
asolamentului. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorţi era supravegheată de către
dregătorii administrativi, tot aceştia fiind cei care reţineau impozitul sau tributul datorat statului de
către obşte din recoltele obţinute.

§4. Instituția căsătoriei

Herodot arată că, la daci, căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la părinţii
acesteia de către soţ, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă de soţul
său. În acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care soţia geto-dacă
trebuia să le îndeplinească în cadrul gospodăriei.
Un alt poet latin, Horațiu, arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami şi consemnează
totodată şi practica zestrei, termen de sorginte geto-dacă. Tot Horațiu menționează că cea mai
importantă zestre a femeii geto-dace consta în virtutea ei.

§5. Dreptul penal substanțial și procesual

a) Dreptul penal
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care principalele
instituţii vizau apărarea statului şi apărarea proprietăţii private. Singura menţiune concretă
existență în acest sens provine de la Horațiu, care spune că adulterul femeii geto-dace era
sancţionat cu uciderea sa.

b) Dreptul procesual
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile realizării justiţiei fuseseră
preluate de către stat, în statul geto-dac, în anumite situaţii (cazuri de vătămare corporală)
continuă să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui, adică o formă de justiţie privată.
Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre preocupările principale ale
statului geto-dac:
 CURS 2
• Iordanes spune despre Comosicus că era judecător suprem; acesta se ocupa de
organizarea şi de judecarea proceselor, însă Comosicus era rege și Mare Preot simultan;
de aceea, nu putem ști cu exactitate dacă acesta exercita atribuțiile de judecător suprem
în virtutea calității de rege sau a celei de Mare Preot;
• poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac, arată că duelul
judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane; mai funcționa
și sistemul compozițiunii – înlocuirea dreptului de răzbunare cu o despăgubire materială.
§6. Dreptul internațional public

În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe care preoţii
getodaci îl jucau asemenea preoţilor romani în cadrul ceremonialului care însoţea încheierea unor
tratate de alianţă (negociate și semnate de Marele Preot alături de rege) între statul geto-dac şi
alte state.
 CURS 2

ORGANIZĂRILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA

§1. Organizarea teritoriilor cucerite de romani

În urma războaielor daco-romane (101-102, 105-106), o parte a teritoriilor locuite de geto-daci au

intrat în stăpânirea statului roman. Au rămas însă, în continuare, locuite de dacii liberi Crișana,
Maramureş şi nordul Moldovei. Pe de altă parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au
intrat în componenţa provinciei romane Dacia – Sudul Moldovei, Muntenia şi colţul de sud-est al
Transilvaniei au fost iniţial incluse, din punct de vedere administrativ, în provincia Moesia Inferior
(provincie militară).

§2. Organizarea teritorială a Daciei în timpul împăratului Traian

Între 106 și 117 (moartea împăratului Traian), Dacia a fost o provincie unitară, cuprinzând Banatul,
Oltenia şi Transilvania, fără colțul de sud-est. Capitala provinciei se afla la Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa.

§3. Organizarea Daciei în urma primelor două reforme administrativ-teritoriale

În 117, împăratul Hadrian înfăptuiește prima reorganizare administrativ-teritorială – abandonează

provincia Moesia Inferior, care era greu de apărat împotriva atacurilor dacilor liberi, şi împarte
teritoriul rămas sub stăpânire romană în două provincii:
• Dacia Inferior – alcătuită din Oltenia, colțul de sud-est al Transilvaniei și o parte a
Câmpiei Muntene și având capitala la Drobeta;
• Dacia Superior – alcătuită din Banatul și restul Transilvaniei, având capitala la Colonia
Ulpia Traiana;
 CURS 2
În 124, pentru a stopa atacurile dacilor liberi, Hadrian desprinde din Dacia Superior zona situată la
nord de Arieş şi de Mureșul Superior şi creează o nouă provincie – Dacia Porolissensis (provincie
militară, cu capitala la Napoca).

§4. Organizarea Daciei în urma ultimei reforme administrativ-teritoriale

Între 168 și 169, Marcus Aurelius înfăptuiește ultima reorganizare administrativ-teritorială. El

uneşte
Dacia Superior cu Dacia Inferior, formând Dacia Apulensis (cu capitala la Apullum), şi apoi desprinde
Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie – Dacia Malvensis (cu capitala la Malva) –,
menţinând astfel Dacia Porolissensis în vechile sale graniţe.
Începând cu domnia lui Alexandru Sever, Colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de metropolis
a celor trei Dacii.

ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA

§1. Enumerarea organelor centrale de conducere ale provinciei romane Dacia

Organele centrale de conducere ale provinciei romane Dacia erau:

1. Legatus Augusti pro praetore;
2. Concilium provinciae;
3. Procuratorul financiar;
4. Procuratorul vamal.
Vom realiza în continuare analiza organelor de conducere ale provinciei romane Dacia în funcție de
fiecare organizare administrativ-teritorială în parte.

§2. Legatus Augusti pro praetore

a) Organizarea funcției în provincia romană Dacia

Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către împărat,
prin intermediul unui guvernator, care se numea Legatus Augusti pro praetore. Acesta era recrutat
dintre membrii Ordinului Senatorial şi avea rang consular, în sensul că el fusese consul la Roma.
Reședința legatului şi capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adică puterea de comandă a
consulului de la Roma. El putea comanda mai multe legiuni şi avea atribuții supreme de conducere
pe plan administrativ, militar şi judiciar.
 CURS 2

b) Organizarea funcției după primele două reorganizări administrativ-teritoriale

După prima și a doua reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuite de împăratul Hadrian, organizarea
politică era următoarea:
• Dacia Superior era condusă tot de un legat imperial, cu singura deosebire că era recrutat
dintre membrii Ordinului Senatorial, având rang pretorian, inferior – legatul imperial era
fost pretor la Roma, în sensul că el nu avea dreptul de a comanda decât o singură
legiune, spre deosebire de cel care avea imperium proconsulare, respectiv Legiunea a
XIII-a Gemina, care îşi avea sediul în castrul de la Appulum, unde se afla şi reședința
guvernatorului Daciei Superioare; capitala provinciei Dacia Superioară rămâne însă la
Colonia Ulpia Traiana;
• Dacia Inferior era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti,
denumit şi procurator presidial sau praeses, recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru,
adică dintre cavaleri; el se bucura de ius gladii, care îi conferea depline puteri civile,
militare şi judiciare (dreptul sabiei); capitala acestei provincii, precum şi reşedinţa
guvernatorului ei, se aflau la Drobeta;
• o poziţie asemănătoare o avea şi Dacia Porolissensis, sediul guvernatorului şi capitala
acestei provincii fiind la Napoca.

c) Organizarea funcției după a treia reorganizare administrativ-teritorială

După a treia reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Marcus Aurelius,
organizarea
politică era următoarea:
• o poziţie identică cu cea a Daciei Porolissensis o avea și Dacia Malvensis, capitala acestei
provincii şi reşedinţa guvernatorului său fiind la Malva;
• în Dacia Porolissensis, după transferarea Legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în
castrul de la Porolissum, atribuțiile de guvernator al provinciei au fost preluate de
generalul comandant al acesteia;
• guvernatorul Daciei Apulensis redobândeşte rangul consular de la început şi asigură
conducerea şi coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura de legatus Augusti
pro praetore Daciarum trium.

§3. Concilium provinciae

a) Prezentare generală
 CURS 2
Un alt organ central de conducere a provinciei romane Dacia era Concilium provinciae, denumit și
Concilium Daciarum trium, în esență o adunare provincială alcătuită din reprezentanți ai orașelor,
care se întruneau o dată pe an la Colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor. Membrii acesteia
aparțineau Ordinului Ecvestru și Ordinului Decurionilor și alegeau dintre ei un președinte al
adunării, care cumula și funcția de sacerdos arae Augusti (preot al cultului imperial în provincia
romană Dacia).

b) Atribuțiuni
Concilium provinciae era un organ cu caracter consultativ, având atribuțiuni restrânse, limitate la
discutarea unor chestiuni de interes general ale orașelor și provinciilor și susținerea acestor
interese generale în fața administrației imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa
plângeri împăratului, față de abuzurile magistraților provinciali.
În realitate, principala sarcină a acestui Concilium provinciae era întreținerea cultului imperial în
Dacia, în scopul întăririi unității provinciilor și al creșterii loialității și devotamentului provincialilor
față de stăpânirea romană.

§3. Procurator financiar

Administrarea financiară a provinciei era încredințată unui procurator financiar, subordonat

legatului imperial și recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru, având sediul la Colonia Ulpia
Traiana, unde se centralizau datele privind veniturile și impozitele pentru toate cele trei provincii
Dacia. Procuratorul financiar avea în subordine un întreg aparat fiscal, format din funcționari
mărunți.
Situația s-a menținut și în urma reorganizărilor teritorial-administrative succesive ale provinciei
Dacia, în Dacia Superior și în Dacia Apulensis, cu mențiunea că, atunci când locul guvernatorului
imperial al Daciei Apulensis era vacant, interimatul era asigurat de procuratorul financiar, care
acționa ca un viceguvernator.
În Dacia Inferior, Dacia Porolisensis și Dacia Malvensis, atribuțiunile financiare erau exercitate de
către procuratori prezidiali, cu precizarea că, în Dacia Porolisensis, după ce conducerea provinciei a
fost încredințată generalului comandat al Legiunii a V-a Macedonica, atribuțiunile financiare au
revenit unui procurator special, care nu mai avea calitatea de praeses.
§4. Categorii de impozite

În vederea stabilirii impozitelor, în provincia romană Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman,
se organizau odată la cinci ani recensăminte ale bunurilor și persoanelor de către funcționari
specializați, denumiți duumviri quinquenales. Impozitele erau de două feluri:
 CURS 2
1. impozite directe (tributa), care, la rândul lor, cuprindeau următoarele categorii:
1.1. impozitul funciar (tributum soli sau stipendium), plătit pe terenuri și pe clădiri;
1.2. impozitul personal (tributum capitis), plătit nu numai de cetățenii romani, ci și de
latini și peregrini;
2. impozite indirecte (vectigalia), care, la rândul lor, cuprindeau următoarele categorii:
2.1. impozitul de 5% pe moșteniri și eliberări de sclavi;
2.2. impozitul de 4% pe vânzări de sclavi;
2.3. impozitul de 1% pe vânzări de bunuri;
2.4. impozitul de 2,5% pe circulația bunurilor și a persoanelor (cel mai important).

§5. Procurator vamal

Pentru încasarea celui din urmă (taxă vamală), au fost organizate, atât la granița, cât și în interiorul
provinciei romane Dacia, oficii vamale, denumite stationes, conduse de sclavi imperiali, apoi de
arendași (conductores), iar, după reforma administrativ-teritorială a lui Marc Aureliu, de
procuratori vamali, recrutați din rândul Ordinului Ecvestru.

ORGANIZAREA LOCALĂ A PROVINCIEI ROMANE DACIA

 CURS 2

§1. Clasificarea așezărilor

În provincia romană Dacia, au existat două categorii de așezări:

1. așezări permanente – erau de două feluri:
a) așezări urbane – la rândul lor, cuprindea următoarele subdiviziuni:
 colonii – centre urbane puternic romanizate, locuite cu precădere de cetățeni
romani, ca se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice, cu excepția
dreptului de proprietate quiritară asupra pământului, pe care îl aveau doar
cetățenii romani din coloniile învestite cu ius italicum (ficțiune juridică conform
căreia solul acestor colonii era asimilat solului Italiei, cu consecința că cetățenii
romani din coloniile învestite cu ius italicum nu plăteau tributum soli sau
stipendium);
• municipii – centre urbane mai puțin romanizate, cu statut inferior coloniilor,
locuite de latini și de peregrini, deși distincția care odinioară era atât de clară
între colonii și municipii se estompase foarte mult (asistăm la o nivelare a
statutului juridic al așezărilor urbane în întregul imperiu și, evident, și în
provincia Dacia).
b) așezări rurale – cuprindeau cea mai mare parte a populației provinciei Dacia și erau
împărțite în două subdiviziuni:
• sate organizate în forma tradițională tracă a obștilor sătești și teritoriale;
• sate organizate după model roman, care, la rândul lor, erau de două feluri:
 pagus, pagi – satele organizate pe teritoriul unei colonii, locuite în
majoritate de cetățeni romani; ele dispuneau și de organe de
conducere interne;
 vicus, vici – satele organizate în afara coloniilor, locuite în majoritate
de necetățeni (latini și peregrini).
2. așezări nepermanente – în această categorie erau incluse:
a) stationes – oficiile vamale, fiscale, poștale de pază și control, organizate în interiorul
provinciei romane Dacia, dar și la granițele acesteia, unde se percepea taxa pe
circulația bunurilor și persoanelor;
b) canabae – așezări rurale organizate pe lângă castre, locuite de meșteșugari,
negustori și alte categorii de persoane care își desfășurau activitatea în legătură cu
armata romană, precum și de familiile și de rudele soldaților;
c) stațiuni balneo-climaterice;
 CURS 2
d) terenurile proprii ale fiecărei legiuni – folosite pentru nevoile economice ale armatei
romane;
e) patrimonium Caesaris – domenii imperiale administrate direct de către împărat; în
provincia Dacia, făceau parte din această categorie minele de aur din zona Munților
Apuseni, conduse de un procurator aurarium.

§2. Organele de conducere a orașelor

Orașele se bucurau de o conducere autonomă, asemănătoare în toate provinciile romane, preluată

după modul de conducere a Romei. Această conducere era exercitată numai de cetățenii romani,
iar autorul latin Aulugeriu afirmă că orașele romane sunt mici efigii ale poporului roman. Organele
de conducere ale orașelor romane erau următoarele:

A) Consiliul (sau Senatul) municipal

a) Prezentare generală
Consiliul municipal era organul suprem de conducere a așezărilor urbane, fiind asemănător
Senatului Romei. Membrii acestuia formau Ordo Decurionum (Ordinul Decurionilor). Numărul
decurionilor din Senat era cuprins între 30 și 50, stabilit prin actul de înființare a orașelor în funcție
de numărul cetățenilor romani.

b) Condiții de eligibilitate
Membrii Senatului municipal erau desemnați de către magistrații specializați cu efectuarea
recensămintelor (duumviri quinquenales), dintre persoanele care îndeplineau cumulativ trei
condiții:
• erau cetățeni romani ingenuini (născuți din părinți care au fost întotdeauna oameni
liberi);
• împliniseră vârsta minimă de 25 de ani (nu cădeau sub incidența tutelei);
• dispuneau de o avere de minim 100.000 de sesterți (unitatea monetară romană;
decurionii răspundeau cu propria lor avere pentru neîncasarea impozitelor și a taxelor
datorate de provinciali statului roman).
Cu toate acestea, erau preferați aceia care îndepliniseră magistraturi municipale sau
sacerdotale.

c) Atribuțiuni
Principalele atribuțiuni ale Senatului municipal erau următoarele:
i. atribuțiuni economice:
 CURS 2
• atribuirea de terenuri;
• soluționarea problemelor ereditare;
• organizarea activității producției realizate pe domeniul public; ii. atribuțiuni
edilitare (organizarea spectacolelor și a jocurilor publice, îndeplinirea obligațiilor de
cult etc.);
iii. atribuțiuni fiscale (colectarea taxelor și a
impozitelor); iv. alegerea magistraților municipali
și sacerdotali;

B) Magistrații
a) Magistrații municipali
În colonii, magistrații superiori erau numiți duumviri iure dicundo (doi bărbați care spun dreptul),
iar în municipii purtau denumirea de quatorviri iure dicundo (patru bărbați care spun dreptul). Ei
erau aleși pentru o perioadă de un an dintre decurioni și exercitau atribuțiuni administrativ-
executive și judiciare. Alți magistrați municipali erau edilii, însărcinați cu poliția orașului,
aprovizionarea piețelor și întreținerea străzilor și a clădirilor, precum și questorii, care se ocupau cu
administrarea finanțelor și a bunurilor orașului. În subordinea acestor magistrați se afla un întreg
aparat de funcționari și slujbași mărunți (apparitores).
b) Magistrații sacerdotali
Magistrații sacerdotali (preoții municipali) erau aleși de către decurioni și erau organizați
într-un
sistem ierarhic, format, de la vârf spre bază, din pontifex (ales dintre decurioni), flamines (preoții
zeilor principali – e.g. Jupiter, care efectua sacrificii publice) și auguri (sacerdoți de rang inferior).

C) Ordinul Augustalilor (Ordo Augustalium)

a) Prezentare generală
Al doilea eșalon al conducerii orașelor era format din Ordinul Augustalilor. Augustalii erau
oameni fără acces la decurionat și la magistraturile municipale, aleși pe viață de către decurioni.
Augustalii se constituiau într-o asociație la nivelul întregii provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia
Traiana, unde se afla și conducătorul lor (sacerdos arae Augusti), care îndeplinea și funcția de
președinte al Concilium provinciae

b) Atribuțiuni
Atribuțiunile lor constau în întreținerea cultului Romei și al împăratului în viață, precum și în
realizarea de donații pentru oraș, în vederea edificării unor construcții civile sau religioase.

D) Colegiile (Colegia)
 CURS 2
Al treilea eșalon al conducerii orașelor îl reprezentau colegiile cu caracter profesional,
religios sau funerar, adică asociații care aveau ca scop ajutarea reciprocă a membrilor lor. Colegiile
profesionale (e.g colegiul meșteșugarilor, colegiul negustorilor) erau organizate după modelul
militar, grupându-i pe membrii lor în decurii şi centurii, şi erau conduse de un praefectus sau
magister, fiind totodată puse sub protecția unei persoane de vază a orașului, denumită patronus
sau defensor (apărătorul sau protectorul colegiului respectiv).