ORGANIZAREA GETO-DACILOR in ep prestatala

 Geto-dacii fac parte din neamul tracilor. Tracii au pătruns pe teritoriu la sfârșitul Neoliticului în procesul de
indo-europenizare al spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Tracii au fost creatorii și purtătorii epocii
bronzului.
 Geto-dacii sunt o populație sedentară care practică agricultura pe scară largă, au construcții civile și militare
impunătoare si dispun de armate puternice și bine echipate.
 Geto-dacii sunt autohtoni în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic si sunt creatorii și purtătorii Epocii Fierului
în România (La Tène). Ea se caracterizeaza printr-o puternică dezvoltare a producției și schimbului de
mărfuri, a meșteșugurilor.
 Societatea geto-dacă prezintă trăsăturile unei societăţi gentilico-tribale si este o democraţie militară a
triburilor şi uniunilor de triburi.
 Atribuţiile de conducere aparţin Adunării Poporului, care reprezintă Adunarea Bărbaţilor, capabili să
poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii ,pentru ca „cine îşi risca viaţa în luptă, trebuie să şi
decidă.” Regii sunt aleşi şi revocaţi de Adunarea Poporului care le stabileste si atribuţiile.

NORMELE DE CONDUITĂ ALE GETO-DACILOR ÎN EPOCA PRESTATALĂ

 Normele de conduită ale geto-dacilor în epoca prestatală nu aveau caracter juridic. Acestea erau
respectate si aplicate de buna voie de toti membrii. Poporul considera ca aceste norme provin de la zei.
 Fii puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii care li se cuvine din proprietatea comună.
(proprietatea privată era în proces de constituire).
 Furtul era considerat o abatere grava .
 Exista un ritual care se realiza la încheierea convenţiilor dintre persoane.
 Exista jurământul pe zeităţile palatului regal sau jurământul pe vetrele regale. Acesta trebuia prestat de
către toţi supuşii regelui, iar dacă regele se îmbolnăvea, se considera că unul dintre supusi a jurat
strâmb. Pentru identificarea lui erau desemnaţi 3 ghicitori care sa arate vinovatul. Dacă acesta nega se
aduceau 6 ghicitori. Dacă dădeau aceeaşi soluţie, vinovatul era condamnat la moarte, iar în caz contrar
pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori.
 Initial tracii practicau poligamia, dar ulterior au inceput sa practice si monogamia.
 Femeia avea o situaţie inferioară bărbatului.
 Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc, nu prin constrângere. Agatârşii aveau
aceleasi obiceiuri cu tracii si formulau reguli de conduită în versuri şi le învăţau pe de rost cântându-le.

FORMAREA STATULUI GETO-DAC

 Societatea geto-daca a suferit transformari prin care a trecut de la o societate organizata pe baza
democratiei militare la o societate organizata politic. Astfel, a crescut productivitatea muncii, s-a
dezvoltat productia si schimbul de marfuri. Se produce o stratificare sociala adanca, dovedita de
obiectele de podoaba gasite in morminte, desi majoritatea poporului avea locuinte saracacioase. Faptul
ca exista 2 clase, arata ca statul va fi un instrument care va asigura suprematia clasei dominante
(tarabostes/pileati) asupra oamenilor saraci (comati)
 Sunt intrunite cele 2 criterii care fac distinctia intre societatea gentilica si cea statala: criteriul
stratificarii sociale si criteriul teritorial. Vechile obsti care erau organizate in functie de rudenie sunt
inlocuite cu obsti satesti organizate in functie de teritoriu. Aristocratia va adanci stratificarea sociala
prin deposedarea de pamant a obstilor gentilice.
 Formarea statului geto-dac a fost influentata si de slabirea puterii celtilor, dar si de expansiunea
romana. Statul geto-dac s-a constituit sub domnia regelui Burebista care a unit poporul si l-a
transformat intr-o mare stapanire.
 Burebista a realizat o serie de reforme pentru a consolida statul:
 reforma politică, prin care a supus toate triburile geto-dace si a intemeiat o mare stapanire.
 reforma religioasă, prin care a unificat credinţele triburilor geto-dace într-un sistem politeist
unic.
 reforma administrativă, prin care a mutat centrul puterii geto-dacilor din Câmpia Munteană în
zona Munţilor Orăştie unde a fost întemeiată capitala noului stat, Sarmizegetusa.

ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC

ORGANELE CENTRALE
 Regele se afla la conducerea supremă în statul geto-dac si in vârful nobilimii sclavagiste și al
aparatului de stat. Aceasta institutie avea un caracter ereditar. La succesiune la tron vor veni fiul si
fratele regelui.
 Marele Preot juca rolul de vicerege. Uneori, cele două institutii erau exercitate de aceeași persoană.
Puterea religioasă a marelui preot completează puterea laică a regelui. Marele preot avea o putere
aproape regala. Legile aveau origine divina si erau emanate de aristocratie si rege. Astfel, preotii
interpretau vointa divina si aveau principalele atributii judecatoresti. Marele Preot este şi judecătorul
suprem.
 Curtea regală este constituită din sfetnici şi executanţi ai poruncilor regale si are o anumita ierarhie.

ORGANELE LOCALE
 In ceea ce priveste organizarea locală in statul geto-dac existau oameni care se aflau „peste treburile
agricole” ,iar alti oameni care se aflau in jurul regelui la paza cetăţilor.
 Existau două categorii de dregători locali:
 unii aveau atribuţii administrative
 alţii aveau atribuţii militare(exista un sistem vast de aparare a cetăţilor)
 Teritoriul statului geto-dac era împărţit în unităţi administrativ teritoriale. Activitatea din agricultură
era dirijată prin organele specializate ale statului si avea un rol foarte important.
 Principala atribuţie a celor care se aflau peste treburile agricole era de a supraveghea distribuirea şi
redistribuirea loturilor de cultură prin tragere la sorţi, precum şi repartizarea produselor obţinute pe
loturile respective.
DREPTUL GETO-DAC
 Odata cu constituirea statului s-a format şi dreptul geto-dac. Vechile cutume au fost inlocuite de norme
juridice care reglementau relatiile sociale din societate.
 Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:
o Prima este aceea prin care sunt sancţionate obiceiurile convenabile şi utile clasei dominante.
Acestea reprezentau in aparenta interese sociale generale.
o A doua este aceea prin care s-au creat obiceiuri noi care sa corespunda noilor cerinţe ale
societatii.
o A treia este aceea prin care s-a elaborat un sistem scris. Pe lângă dreptul cutumiar în statul geto-
dac s-a elaborat şi un sistem de legi scrise. Istoricii afirmă că Burebista a dat poporului său un
set de legi scrise pe care pretindea că i-au fost inspirate de zei. Burebista a folosit autoritatea
religiei pentru a se face ascultat de popor.
 În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
o proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi
o proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale
 In statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri şi vite, iar sclavii geto-daci erau vanduti
frecvent pe piata imperiului roman. Astfel, proprietatea privata avea ca obiect pamantul, vitele si sclavii
si era detinuta de tarabostes.
 Proprietatea comună devălmaşă apartinea tuturor membrilor si nu era impartita. Pământul obştilor
era împărţit numai pentru a fi folosit în loturi, care erau atribuite membrilor pe timp de un an, potrivit
sistemului asolamentului, prin tragere la sorţi. În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite prin
tragere la sorţi. Dregătorii administrativi supravegheau distribuirea loturilor si retineau impozitul pentru
recolte.
 Căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la părinţii acesteia de către soţ. Aceasta
era inferioara sotului si realiza munci grele in gospodarie. Geto-dacii erau monogami şi practicau
zestrea. Cea mai importantă zestre a femeii geto-dace era virtutea ei.
 In ceea ce priveste dreptul penal, existau institutii de apărare a statului şi a proprietăţii private.
Adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu uciderea sa.
 In ceea ce priveste dreptul procesual continuă să se aplice sistemul răzbunării sângelui(justiţia privată).
Comosycus era judecător suprem. Acesta organiza şi judeca procesele fiind şi rege şi Mare Preot, în
acelaşi timp. Duelul judiciar se folosea ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane.
 În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, preoţii geto-daci aveau un rol important în
ceremonialul pentru încheierea tratatelor de alianţă.
ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA
 Organele centrale în Dacia:
 Legatus Augusti Pro Praetore
 Concilium Provinciae
 Procuratorul financiar
 Procuratorul vamal
 Dacia era o provincie imperială, nepacificată, condusă de către împărat, prin intermediul unui
guvernator, care se numea “legatus augusti pro praetore”. Acesta era recrutat din Ordinul Senatorial şi
avea rang consular. Acest legat avea imperium proconsulare . El putea comanda mai multe legiuni şi
avea atribuţii supreme de conducere.
 Capitala provinciei Dacia era la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
 Dacia Inferioară era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti , recrutat dintre
membrii Ordinului ecvestru. Se bucura de ius gladii. Capitala acestei provincii, precum şi reşedinţa
guvernatorului ei, se aflau la Drobeta.
 O poziţie asemănătoare o avea şi Dacia Porolissensis, sediul guvernatorului şi capitala acestei provincii
fiind la Napoca.La fel şi Dacia Malvensis, capitala acestei provincii şi reşedinţa guvernatorului său
fiind la Malva.
 Ulterior guvernatorul DACIEI APULENSIS va conduce cele trei Dacii devenind “legatus augusti pro
praetore daciarum trium”.

 Concilium Provinciae este o adunare provincială alcătuită din delegaţi ai oraşelor celor trei provincii,
care se întruneau o dată pe an la colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor.
 Membrii acestei adunări erau recrutaţi din Ordinul Ecvestru si al Decurionilor. Alegeau dintre ei un
preşedinte al adunării, care era în acelaşi timp şi Sacerdos arae Augusti, adică preotul cultului imperial
în Dacia.
 Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atribuţii restrânse.
 Principala sarcină a acestuia era întreţinerea cultului imperial în Dacia pentru a întări unitatea
provinciilor şi pentru a creşte loialitatea provincialilor faţă de administraţia romană.

Procuratorul financiar(Organizarea financiară a provinciei Dacia)

 Administrarea finanţelor provinciei era asigurată de un procurator financiar. Astfel, se centralizau datele
privind veniturile şi impozitele pentru toate cele 3 provincii Dacia.
 Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei şi era recrutat din Ordinul
Ecvestru. El avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal, alcătuit din funcţionari inferiori.
 Pentru a se stabili impozitele se efectuau din cinci în cinci ani, recensăminte ale bunurilor şi persoanelor,
de către “duumviri quinquenales”.
 Impozitele erau de două categorii:
 impozite directe (TRIBUTA)
 impozite indirecte (VECTIGALIA)
 Impozitele directe erau: impozitul funciar şi impozitul personal pe care îl plăteau şi peregrinii.
 Impozitele indirecte erau:
 de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi,
 de 4% pe vanzari de sclavi,
 de 1% pe vanzarea altor marfuri,
 de 2.5 % pe circulaţia bunurilor şi persoanelor
 Procuratorul vamal
 Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale conduse de sclavii imperiali. La inceput,
activitatea de incasare a taxei vamale era realizata de Conductores, iar ulterior, a fost incredintata unor
procuratori vamali recrutati din Ordinul Ecvestru.

ORGANELE LOCALE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA

 În provincia Dacia existau:
o Aşezări urbane
 colonii
 municipii
o Aşezări rurale
 aşezări rurale organizate in forma geto-daca a obştilor săteşti
 aşezări rurale organizate după modelul roman
 Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor fiind în majoritate cetăţeni romani, care
se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice. Mai mult, unele dintre colonii aveau ius italicum
prin care cetăţenii romani erau scutiţi de plata impozitului funciar.
 Municipiile aveau un statut inferior si erau locuite în majoritate de latini şi peregrini.

 Consiliul municipal realiza conducerea supremă a coloniilor şi municipiilor.Membrii acestuia formau

Ordinul Decurionilor. Numarul acestora era cuprins între 30 şi 50. Membrii erau desemnaţi pe un
mandat de cinci ani de duumviri quinquenales.
 Membrii erau recrutaţi din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele condiţii:
 să fie cetăţeni romani ingenui (adică născuţi din părinţi care au fost întotdeauna oameni
liberi)
 să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani
 să aibă o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi
 Atribuţiile Consiliului Municipal:
 Atribuirea de terenuri
 Soluţionarea problemelor edilitare
 Organizarea spectacolelor publice
 Coordonarea activităţii administrative şi fiscale
 Îndeplinirea obligaţiilor de cult
 Alegerea preoţilor municipali
 Cinstirea împăratului şi a conducatorilor provinciei
 Magistraţii superiori erau numiţi:
- în colonii “duumviri iure dicundo”
- în municipii “quatuorviri iure dicundo”
 Aceştia erau aleşi pe termen de un an, dintre decurioni.
 Edilii aveau ca atribuţii:
 Poliţia oraşelor
 Aprovizionarea pieţelor
 Întreţinerea clădirilor şi a străzilor
 Cvestorii se ocupau cu administrarea finanţelor şi a bunurilor oraşului.
 Magistratii sacerdotali erau aleşi de către decurioni. Aveau un sistem ierarhic: în frunte se afla
pontifex urmat de flamines şi augurii.
 Primul eşalon al conducerii oraşului era format de Ordinul Decurionilor, compus din membrii
Senatelor Municipale şi magistraţii municipali. In subordinea magistratilor municipali se aflau
apparitores.
 Cel de-al doilea eşalon îl reprezenta Ordinul Augustalilor. Aceştia erau persoane cu un mare potenţial
economic, dar care nu îndeplineau condiţiile pentru a fi decurioni. Augustalii erau aleşi pe viaţă de către
decurioni, şi aveau că principala sarcină aceea de a întreţine cultul împăratului şi de a contribui cu
donaţii substanţiale. Augustalii erau condusi de sacerdos arae Augusti.
 Al treilea nivel al conducerii oraşelor îl reprezentau colegiile. Acestea sunt asociaţii cu caracter
profesional, religios sau funerar, având ca scop ajutorarea reciprocă a membrilor lor. Membrii colegiilor
erau decurii şi centurii. Acestea erau conduse de un praefectus si aveau un aparator numit defensor.

 Aşezările rurale cuprindeau cea mai mare parte a populaţiei provinciei Dacia.
 Aşezările rurale erau de două categorii:
 aşezări rurale organizate dupa obştile săteşti
 aşezări rurale organizate după modelul roman
o Pagi sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcătuite în marea lor majoritate din
cetăţeni romani.
o Vici sunt satele aflate în afara teritoriului coloniilor, locuite în special de necetăţeni
 Așezările rurale cu statut special:
 Stationes (oficiile vamale poştale de pază şi control).
 Canabae (aşezări rurale organizate pe lângă castrele romane, locuite de veterani, familiile şi
rudele soldaţilor romani, negustori şi meşteşugari care îşi desfăşurau activitatea în strânsă
legătură cu trupele romane.)
 teritoriu cu statut special (minele de aur din Munţii Apuseni.)
 DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

 Dreptul în provincia romană Dacia are un caracter puternic statutar. Astfel, cetăţenii romani se
bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice (excepţie face proprietatea quiritara care poate fi
exercitata doar de cetăţenii romani din coloniile cu ius italicum)
 Astfel, cetăţenii romani aveau următoarele drepturi politice:
 ius sufragii (dreptul de a alege)
 ius honorum (dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură)
 ius militiae (dreptul de a face parte din legiunile romane)
 Drepturile civile erau:
 ius comercii (dreptul de a încheia acte juridice)
 ius connubii (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă)
 legis actio (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale)
 In ierarhia socială urmau latinii. Erau o categorie intermediara intre cetăţeni şi peregrini. Ei se bucurau
de o parte dintre drepturile civile şi politice ale cetăţenilor romani.
 Dintre drepturile politice aveau:
 ius sufragii
 Astfel, dintre drepturile civile, aveau:
 ius comercii
 ius connubii şi uneori de legis actio
 Latinii, în raporturile juridice utilizau normele dreptului ginţilor.Intre romani se aplica dreptul civil, iar
intre peregrini, dreptul gintilor.
 Cea de-a treia categorie socială era reprezentată de peregrini. Aceasta era şi cea mai numeroasă
categorie socială.
 Peregrinii erau de două categorii:
1) Peregrini obişnuiţi, care în raporturile cu cetăţenii romani şi cu latinii utilizau normele dreptului
ginţilor, iar în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale.
2) Peregrini dediticii, adică locuitorii cetăţilor care s-au opus cu forţa armelor cuceririi romane. Ei
erau o categorie inferioară de peregrini, nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei cutumele
locale, nu puteau dobândi niciodată cetăţenia romana şi nu puteau veni niciodată la Roma sub
sancţiunea pentru a deveni sclavi automat.
 Cetăţeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrina potrivit lui ius gentium, dar nu avea
manus asupra soţiei şi nu avea puterea parinteasca asupra copiilor rezultaţi din această căsătorie.
 In contractele dintre cetăţeni şi peregrini se putea utiliza forma scrisă, însă era “ad probationem” şi nu
“ad validitatem”.
 Ius gentium este mult mai evoluat decat dreptul civil, întrucât nu presupune forme solemne.
 INSTITUTIA PROPRIETATII IN PROVINCIA ROMANA DACIA

 In ceea ce priveste proprietatea asupra pământului, au existat două forme de proprietate:

 Proprietatea quiritară - era exercitată de către cetăţenii romani care locuiau în coloniile cu ius
italicum. Nu se plateau impozite, insa putea fi dobandita prin uzucapiune, era sanctionata prin
actiunea îm revendicare.
 Proprietatea provincială - era exercitată de ceilalţi provinciali, precum şi de către cetăţenii
romani care nu locuiau în coloniile cu ius italicum. Purta asupra imobilelor care nu aveau ius
italicum. Implica plata de impozite. Toate terenurile cucerite de la duşmani treceau în
proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus. În fapt, aceste terenuri erau date în
folosinţă provincialilor, care plăteau în schimb un impozit funciar. În acest sens, provincialii
aveau toate atributele dreptului de proprietate. Prescriptio longi temporis este o uzucapiune
speciala creata pentru proprietatea provinciala.

 Pe lângă aceste 2 forme de proprietate, asupra celorlalte bunuri mai puteau exercita şi proprietatea
peregrină.
 Această formă de proprietate a fost creată din considerente de ordin economic, deoarece peregrinii erau
principalii parteneri de comerţ ai romanilor. Dar, întrucât peregrinii nu aveau jus commercii, nu puteau
exercita proprietatea quiritară. Astfel, pentru ei a fost creată această formă specială de proprietate.
 Proprietatea peregrină era protejată prin Acţiunea în revendicare
 Între peregrini era admisa căsătoria , tutela şi adopţiunea fraterna.
 În ceea ce priveşte materia succesiunii, ea putea fi realizata potrivit legii sau prin testament. Peregrinii
tefoloseau testamentul oral. De asemenea, peregrinii aveau testament factio pasiva şi puteau veni la
succesiunea cetăţenilor romani.
 În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, aceasta cunoaşte o reglementare amănunţită deoarece productia
si schimbul de marfuri s-au dezvoltat mult.
 CONTRACTELE DE ÎMPRUMUT DIN TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA
 Intr-unul dintre aceste contracte o femeie peregrină este creditor. Acest contract nu a fost incheiat sub
normele dreptului roman, deoarece peregrinii nu aveau ius comercii, iar femeile sui iuris se aflau sub
tutela agnatilor lor.
 Într-un alt contract de împrumut, avem o simplă convenţie prin care debitorul se obliga sa plateasca
dobanzi la suma împrumutată. Si acest contract contravine dreptului roman, deoarece obligaţia
debitorului de a plăti dobanzi la suma împrumutată se realiza printr-un act solemn. (stipulatio sortis et
usurarum / stipulatio usurarum alăturată lui mutuum)

CONTRACTUL DE DEPOZIT DIN TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

 In ceea ce priveste contractul de depozit, este vorba despre un depozit neregulat, iar actul nu este
încheiat ad validitatem, ci ad probationem.
 În ceea ce priveşte stipulaţiunea, ea este utilizată pentru împrumutul cu dobândă şi garanţiile
personale, deşi existau acte speciale pentru aceste operaţiuni juridice (Mutuum, Fideiussio)

CONTRACTELE DE MUNCĂ DIN TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

 Intr-un contract din Triptice se realizează o locaţiune de servicii în forma contractului de muncă, prin
care o persoană (locator) îşi închiriază serviciile către patronul unei mine (conductor). Existau 3
contracte de munca in Triptice.
 Se pune problema riscului în contract, deoarece acesta conţine o clauză prin care muncitorul accepta să
nu fie plătit pentru perioada în care nu poate munci din cauze ce nu-i sunt imputabile (deoarece mina
era inundata). Riscul in contract presupune ca una dintre parti trebuie sa isi execute obligatia, desi
cealalta parte nu si-o mai poate executa fara vina sa. Initial riscul era suportat de catre locator. Ulterior
riscul va fi suportat de conductor si astfel va trebui sa ii plateasca muncitorului si zilele in care nu poate
munci din cauze care nu ii sunt imputabile.
 Printr-o convenţie, părţile derogă de la această regulă, stabilind prin contract ca riscul sa fie suportat de
locator. Astfel, muncitorul este obligat sa accepte aceasta clauza, desi nu ii este favorabila, din cauza
discrepantei de statut intre el si patron, iar contractul devine unul de adeziune in care nu poti negocia
clauzele.

CONTRACTELE DE VÂNZARE DIN TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

 Exista 4 contracte de vanzare. Unul dintre contractele de vânzare are o formă diferită fata de cel din
dreptul roman, dar efectele acestuia sunt identice.
 In dreptul roman contractual de vânzare avea ca efecte urmatoarele obligaţi ale vânzătorului:
1. De a păstra şi preda lucrul
2. De a garanta pentru viții
3. De a garanta pentru evicțiune
4. Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul
 În Tripticele din Transilvania pentru fiecare efect exista o clauza distincta:
1. O clauză de cumpărare
2. O declaratie referitoare la preţ
3. Clauze distincte cu privire la viții şi evicţiune
4. O declaraţie a garanților
 Contractele de vânzare din triptice sunt semnate nu numai de către martori, ci şi de către părţi şi garant.
In dreptul vechi, actele erau:
 Cele redactate in formă obiectivă care erau semnate doar de martori
 Cele redactate în formă subiectivă care erau semnate doar de părţi
 Prin urmare, se realizeaza o tranzitie de la forma obiectiva la cea subiectiva si se produce din nou o
derogare de la principiile dreptului roman.
 În alt contract, operaţiunea juridică a vânzării se realizează prin mancipaţiune şi prin contractului
consensual de vanzare. Mancipaţiunea este nulă, deoarece nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile
sale de formă. Este necesara prezenta lui Libripens si rostirea unor ritualuri solemne.
 Unii autori considera ca este o eroare de exprimare şi că părţile nu au vrut să spună mancipaţiune, ci
tradiţiune. Altfel spus, părţile au utilizat în mod greşit cuvântul “mancipaţiune”. Traditiunea nu
presupune conditii de fond.
 Alţi autori au spus că, pentru mai multă siguranţă, s-a utilizat şi mancipaţiunea şi contractul consensual
în vederea realizării aceleiaşi operaţiuni juridice, fără a putea explica, însă, de ce părţile au folosit
mancipaţiunea fără să respecte condiţiile sale de formă.
 Iar alţi autori au spus, pur şi simplu, că suntem în prezenţa unei bizarerii juridice.
 Niciuna dintre aceste explicaţii nu poate fi luată în considerare, deoarece mancipaţiunea era un mod de
dobândire a proprietăţii, iar contractul consensual era un contract generator de obligaţii. Astfel, prin
contractul consensual nu se transmitea dreptul de proprietate, ci doar se genera obligaţia vânzătorului de
a transmite cumpărătorului proprietatea bunului. Transmiterea proprietăţii de la vânzător la cumpărător,
se realiza prin alt act. Se realizeaza o tranzitie de la contractul consensual generator de obligatii la
contractul consensual translativ de proprietate. Astfel, aceste contracte nu sunt conforme nici dreptului
civil, nici dreptului gintilor, nici cutumelor locale.
 OBŞTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ
 Obştea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare teritorială a populaţiei
daco-romane.
 Obştea sătească are un caracter teritorial. Apartenenta populatiei se realizeaza in functie de amplasarea
teritoriala. Ea este o asociaţie de gospodarii familiale, unite pe baza unui teritoriu stăpânit în
comun. Termenul care desemnează acest teritoriu stăpânit în comun este termenul de moşie. Pentru
partea care revine fiecărui membru al obştii se utilizează termenul de “moşi”.
 Obstea sateasca are un caracter agricol şi pastoral. Principala ocupatie era agricultura, urmata de
cresterea animalelor. Se practica pasunatul si transhumanta.
 Teritoriul obştilor teritoriale era împărţit în 2 categorii:
 câmpul care era teritoriul destinat agriculturii
 păşunea care era teritoriul destinat paşterii vitelor
 Cea mai mare parte a obştii se ocupa cu agricultura, iar în număr restrâns se ocupau cu păstoritul
turmelor comune (transhumanța). Obştea se organizează pentru a desfăşura în condiţii optime
principalele ocupatii de munca ale membrilor săi (agricultură şi păstoritul).
 Obştea sătească avea un caracter arhaic. La nivelul obştii nu existau stratificări sociale care sa asigure
un statut privilegiat unora dintre membrii săi.

 Organele de conducere ale obştii sunt Adunarea Generala, Sfatul oamenilor buni si batrani si Alesii
obstii.
 Adunarea Generală cuprindea toţi oamenii majori ai obştii (se stabileau in functie de varsta sau de
casatorie). Adunarea generală se ţinea la casa obştei, iar în zilele de sărbătoare la biserică, fiind
convocata prin viu grai. Era formata doar din barbati sau femei vizate in mod direct.
 Adunarea generală avea competență generală cu privire la toate problemele de interes major ale obştii.
Astfel:
 decidea cu privire la patrimoniul obştii, la organizarea muncii, la relatiile de familie,
 rezolva conflictele dintre membrii obştii,
 aproba transferul de bunuri
 intretinerea cultului religios şi a bisericii
Sfatul oamenilor buni şi bătrâni cuprindea cei mai respectaţi oameni ai obştii. Acestia aveau
atribuţii judiciare.
Aleşii obştii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuţiuni specifice.
 Vornicul - strângea contribuţiile obştii
 Nemesnicul – proteja obstea
 Postelnicul - avea în grijă biserica
 Logofătul - scria actele obştii
 Jidarul - proteja recoltele impotriva furtului
 Judele - şeful militar al satului

 Aleşii obştii erau numiţi şi revocaţi de Adunarea Generală , care le stabilea atribuţiile şi le supraveghea
activitatea, astfel încât funcţiile lor nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar şi nici nu
le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalţi membrii ai obştii.
 Uniunile de obşti se organizau pentru a utiliza mai eficient teritoriul din punct de vedere economic
(versantul unui munte sau valea unui rău), sau din punct de vedere militar (in caz de atac).
 Uniunea de obşti avea un organ suprem de conducere – Marele Sfat – alcătuit din reprezentaţii obştilor
componente şi care avea ca principale atribuţiuni:
 rezolvarea problemelor patrimoniale comune
 soluţionarea litigiilor dintre obşti
 stabilirea contribuţiei acestora la fondul comun al federaţiei
 organizarea apărării în comun a obştilor

NORMELE DE CONDUITĂ ALE OBŞTILOR SĂTEŞTI

 Întrucât obştea este o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obştii erau in stransa legătură cu
obiectul muncii şi modul in care poate fi stăpânit.
 In ceea ce priveste normele de proprietate stăpânirea exercitată de membrii obştii asupra terenurilor
putea fi:
 Stăpânire comună devălmaşă
 Stăpânire personală
 Aceste două forme de stăpânire sunt doar forme de apropriere a folosinţei bunurilor, si nu se confunda
cu proprietatea privata.
 Se aflau în stăpânire comună devălmaşă: Pădurile, păşunile, islazurile, apele. Membrii obstii nu
puteau instraina parti din hotar.
 Stăpânirea personala se baza pe munca depusă de fiecare membru al obştii pentru a amenaja un bun
care mai înainte se aflase în stăpânire devălmaşă. Munca respectivă conferea bunului o valoare
economică nouă. Cel care a depus munca, avea drept de posesiune asupra acelui amenajament.
 Prima desprindere din fondul devălmaş a fost locul de casă şi grădină, iar semnul distinctiv al
trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire individuală îl reprezintă gardul. Ulterior, s-a
desprins si câmpul de cultură. Acest teren era împărţit în loturi atribuite familiilor din obşte prin tragere
la sorţi, odată pentru totdeauna.
 Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă şi trecerea lor în stăpânirea
personală a continuat prin defrişări ale unor terenuri utilizate anterior ca păşuni sau ale unor terenuri
cu vegetaţie forestieră. Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole şi intră în stăpânirea individuală a
acelor membri ai obştii care le-au amenajat. Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire comună în
stăpânire individuală se făcea cu acordul Adunării Generale a obstii.

 Normele care reglementează relațiile de muncă reglementau:

 repartizarea câmpului de cultură si a atributiilor între membrii obștii.
 Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.
 timpul de desfășurare a diferitelor activități
 activitatea de păstorit
 Au apărut activități ce implicau o anumită specializare și care puteau fi realizate doar de unii membrii
ai obștii, cum ar fi activitățile meșteșugărești. Produsele obținute în urma acestor activități reveneau
celor care le confecționaseră potrivit principiului specializării muncii.
 In ceea ce priveste normele despre statutul persoanelor, functioneaza principiul egalității tuturor
membrilor obștii. Acest principiu are la baza stăpânirea devălmașă asupra pământului si desfasurarea
muncilor în comun.
 Faptul ca unii membrii erau învestiți cu anumite atribuții nu inseamna ca se incalca principiul egalitatii,
deoarece acestia dobandeau atributiile pe baza calitatilor lor: intelepciune.

 Familia era structurată în familii mici compuse din părinți și copii, iar la nivelul ei funcționa principiul
egalității în drepturi a tuturor membrilor ei asupra patrimonului acesteia. Astfel, intervine obligația
reciproca de întreținere între părinți și copii sau între soţi. Apare si egalitatea soților exercitarea puterii
părintești asupra copiilor.

 Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de binecuvântarea religioasă, iar
divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți. Acestia erau egali în privința motivelor de divorț pe
care le puteau invoca. Sotii aveau drepturi egale.

 În ceea ce priveşte materia succesiunilor:

 descendenții aveau egala vocație succesorală la mostenirea mosiei familiei
 era recunoscut și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor

 Toți membrii obștii aveau deplină capacitate de a încheia convenții, acestea neavand conditii de
forma.Cele mai utilizate convenții erau: vânzarea, schimbul. Pentru bunuri de mica insemnatate se facea
consensual, iar pentru bunuri de mare importanta, era necesara aprobarea adunarii generale.
 In ceea ce priveste raspunderea, obstea era solidara in raporturile din interiorul obstii sau in cele cu
alte obsti. Se aplicau legea talionului și sistemul compozițiunii voluntare.
 În materie procedurală existau aceleași instanțe pentru soluționarea cazurilor civile și penale: judele și
sfatul oamenilor buni și bătrâni.
 Apar probe pentru practica juridică românească: jurământul cu brazda în cap și proba cu jurători.
DOMNUL
 Este organul suprem al puterii de stat si vârful ierarhiei feudale. Domnia este o instituţie românească
originală si nu are un corespondent în statele vecine.
 Domnul avea si titlul de mare voievod prin care era comandantul suprem al armatei şi judecător
suprem. El este şi domn, adică stăpânul ţării în sens teritorial.
 Atribuţiile domnului:
 Stabilea împărţirea politico-administrativă a ţării
 Stabilea modul de încasare a dărilor
 Îi numea şi revoca pe dregători
 Bătea moneda
 Exercită tutela administrativa asupra Bisericii
 Încheia tratatele de alianţă
 Declară starea de pace sau de război.

 Domnul conducea armata în calitate de conducator suprem. La început, acesta doar coordona
steagurile in lupta marilor boieri. Ulterior, el va conduce oastea cea mica, o armată proprie a domnului,
si oastea cea mare compusă din toţi bărbaţii capabili să poarte arme.
 Domnul era judecătorul suprem al tuturor supuşilor. Acesta putea să delege atribuţiile sale jurisdicţionale
dregătorilor. Hotărârile judecătoreşti ale domnului se bucurau de forţă juridică doar pe timpul vieţii
acestuia. Domnii următori puteau rejudeca procesele şi modifica hotărârile pronunţate de domnii
anteriori. De regulă, domnul judeca împreună cu Sfatul Domnesc.Voinţa domnului era considerată
lege, iar activitatea de legiferare îmbrăca forma hrisoavelor legislative.
 În ceea ce priveşte sistemul succesiunii la tron functioneaza sistemul electivo-ereditar. Latura electivă se
practica la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, unde aleşii obştii erau desemnaţi de Adunarea Generală
a Obştii. Latura ereditară se practica datorita tendinţei aleşilor obştii de a îşi transmite funcţiile cu titlu
ereditar.
 Pentru a fi ales domn, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să fie din os domnesc (rudă cu oricare dintre domnii anteriori)
 să fie român creştin-ortodox
 să nu fie însemnat fiziceşte
 Procedura alegerii domnului avea 2 etape:
 Învestitura- consta in alegerea facuta de boieri, inaltul cler si conducatorii militari.
Oamenii de rand nu aveau niciun rol.
 Încoronarea- ceremonia oficiala.

 Sistemul electivo-ereditar era prevazut in Legea Tarii si astfel, persoanele care accedeau la tron erau
considerate „Unsii lui Dumnezeu”.
 Domnul putea influenta sistemul electivo-ereditar printr-o recomandare pe care o va face spre sfarsitul
vietii pentru ca persoana indicata de el sa fie aleasa ca domn sau prin asocierea la tron a unuia dintre fii.
 Legea Ţării prevede şi instituţia regenței. Ea se realiza pe timpul minoratului domnului si era
asigurată de mama acestuia şi de unul dintre marii boieri.
 Sistemul electivo-ereditar prezintă avantajul că el permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate,
dar cu reale calităţi de conducător, în locul unor rude mai apropiate incapabile de a conduce. Prezintă şi
inconvenientul că cercul celor îndreptăţiţi să aspire la tron este foarte larg.
 După instaurarea dominaţiei otomane au fost aleşi domni care nu erau din os domnesc sau care nu erau
creștin-ortodocși sau care erau însemnaţi fiziceşte, iar domnii ajung sa fie numiti direct de catre Sultan.
 DOMINIUM EMINENS

Este dreptul de proprietate supremă a domnului asupra întregului teritoriu al ţării, drept pe care
domnul îl exercita în calitatea sa de şef al statului şi vârf al ierarhiei feudale. Dominium eminens este
domeniul public al statului feudal. Domeniul privat al domnului este proprietatea domnească, care are ca
obiect bunurile pe care domnul le stăpâneşte.
Domnul avea următoarele prerogative:
1. Exercită un drept superior de supraveghere şi control asupra teritoriului.
2. Culegea moştenirile vacante, astfel pământul şi robii rămaşi fără stăpân ca urmare a decesului
proprietarului lipsit de moştenitori reveneau domnului.
3. Domnul lua în stăpânire bunurile nimănui, acestea fiind de 2 categorii: terenuri pustii, adică
terenurile care nu au aparţinut niciodată vreunui proprietar şi terenurile pustiite, cele care au
aparţinut cândva unui proprietar, dar au fost abandonate.
4. Domnul putea desprinde porţiuni de teren care sa treaca în stăpânirea personală a feudalilor.
5. Lua în stăpânire terenurile confiscate de la boierii hicleni.
6. Domnul acorda donaţii boierilor pentru dreapta şi credincioasa slujbă.
7. Domnul acorda imunităţi feudale boierilor şi mănăstirilor
8. Domnul încuviinţă toate actele juridice având ca obiect transferul proprietății asupra
pământului şi robilor. Părţile realizau „darea calului/cupei”, prin care dădeau domnului un cal
de rasă sau o cupă dint-un metal preţios pentru a încuviinţa acel transfer al proprietății.
9. Domnul putea exercita dreptul de prădalică
10. Domnul avea dreptul de a percepe munci în folosul domniei
 ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIE

Infratirea se realiza pentru a înlocui rudenia de sânge cu o rudenie creată în mod artificial. Infratirea
este o învoială formală de ajutor reciproc însoţită de o procedură prin care se amestecau câteva picături
din sângele celor înfrăţiţi. Astfel, înfrăţirea imită rudenia de sânge.
Infratirea pe mosie presupune :
 ca cei înfrăţiţi devin rude din punct de vedere juridic
 formarea unor relaţii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra cărora cei înfrăţiţi
vor avea anumite drepturi
Orice fel de bunuri puteau forma obiectul înfrăţirii pe moşie, însă în cele mai frecvente cazuri,
înfrăţirea se realiza asupra pământului si de aceea se numea înfrăţirea pe moşie.
Existau 2 forme de înfrăţire:
 În care toţi cei înfrăţiţi îşi uneau moșiile
 În care înfrățirea se realiza doar pe moșia uneia dintre părţi
Pentru a participa la o înfrăţire pe moşie era nevoie ca persoana sa fie proprietar al unei mosii.
În actul de înfrăţire se stabilea de la bun început cui aparţinea mosia asupra căreia se realiza
înfrăţirea.
Prima formă de înfrăţire cuprinde 2 momente:
I. Cel al unirii mosiilor
II. Al aşezării celor înfrăţiţi ca fraţi pe acea mosie
A doua formă de înfrăţire presupune un singur moment:
I. Aşezarea celor înfrăţiţi ca fraţi pe mosia pe care se realizeaza înfrăţirea
Infrăţirea putea fi:
 Directă cand raporturile de înfrăţire se stabilesc între toţi participanţii la actul înfrăţirii
 Indirectă cand cel care realizeaza înfrăţirea nu participa in raportul de înfrăţire, şi doar
așează ca fraţi alte persoane pe mosia sa
Înfrăţirea prin unirea mosiilor este întotdeauna o înfrăţire directă.
Se va crea o stare de coproprietate între cei înfrăţiţi asupra mosiilor unite. Inaintea înfrăţirii erau
proprietarii unei moşii, iar după realizarea înfrăţirii devin coproprietari în cote egale asupra mosiilor unite.
Daca Înfrăţirea este indirectă, numai cei aşezaţi ca frati pe acea mosie vor dobândi cote egale din
dreptul de proprietate.
Înfrăţirea pe moşie se realiza din motive economice pentru formarea unor moşii mai mari şi mai
puternice.
Infrăţirea pe moşie creează o relaţie de rudenie prin care intervine vocatia succesorala.
Astfel, fetele se infrateau cu băieţii pentru a dobandi din punct de vedere juridic, calitatea de băieţi şi
vocaţie succesorală.
Prin înfrăţirea pe moşie puteau fi chemate la moştenire şi alte persoane pe care fiii le excludeau de la
moştenire. Astfel se schimba ordinea succesorala în favoarea acelor persoane.
înfrăţirea pe moşie este un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece se putea prevede că
transmiterea drepturilor de proprietate sa se faca de îndată.
Înfrăţirea pe moşie era utilizată de boieri pentru a deveni coproprietari si rude cu taranii pe
pamanturile acestora,si astfel puteau exercita dreptul de protimis pentru a acapara si celelalte terenuri.
 PROBA CU JURATORI
În procesul penal, jurătorii susţineau jurământul uneia dintre părţi, arătând că aceasta este demnă de
crezare. proba cu jurători este o probă de credibilitate, şi nu una de veridicitate. Proba cu jurători are un
caracter subiectiv, ea nu duce la stabilirea adevărului, ci a bunei reputaţii a persoanei pentru care jura.
În procesul civil, jurătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor, astfel încât jurământul lor este
unul de veridicitate.
proba cu jurători a fost cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluţionarea proceselor de orice
tip. Se considera ca aceasta proba este suprema, putand sa combata oricare alte probe, inclusiv inscrisurile.
Unii au criticat acest mijloc de probă, spunând fie că este o probă misterioasă, grosolană sau
absurda.
Instituţia jurătorilor este una original românească, care îşi are originea în jurământul pe vetrele
regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.
Numărul maxim de jurători era 48, astfel încât dacă domnul dorea să favorizeze una dintre părţi,
putea să acorde de la început numărul maxim de jurători, astfel încât cealaltă parte să nu poată face
contraproba.
Initial din grupul jurătorilor puteau face parte doar rudele celui pentru care se depunea
jurământul. Ulterior, din grupul jurătorilor puteau face parte şi ceilalţi membrii ai obştei săteşti sau
teritoriale, pentru ca proba cu jurători să dobândească şi ea un caracter de clasă.
Dacă domnul încuviinţa uneia dintre părţi proba cu jurători, utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea
căreia i s-a dat proba putea să accepte prestarea ei sau putea să o dea părţii adverse.
Atunci când domnul încuviinţa proba cu jurători, stabilea numărul jurătorilor, iar în unele cazuri şi
numele acestora.
Depunerea jurământului avea un caracter solemn dpdv religios si juridic. Pe plan religios,
jurământul era depus pe Evanghelie, iar pe plan juridic, depunerea se făcea în fața celui care supraveghea
efectuarea probei.
Conţinutul şi forma jurământului pronuntat de juratori trebuiau să fie identice cu cele ale părţii
din proces pentru care jurau. Schimbarea cuvintelor sau greşirea unora ducea la anularea probei.
Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor prevăzute de Legea Ţării, atunci consemnarea
desfăşurării probei se realiza printr-o carte de jurământ, care conţinea semnăturile şi pecețile jurătorilor.
Aceasta era înaintată domnului, iar partea sprijinită de jurători câştiga procesul.
Dimpotrivă, dacă proba cu jurători nu a putut fi administrată de partea căreia i se încuviinţase,
aceasta pierdea procesul.
Partea adversă putea să ceară contraproba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători. Astfel,
hotărârea iniţială era anulată şi se pronunţă o nouă hotărâre conform noului jurământ. Cel anterior era
considerat fals, ceea ce atrăgea amendarea primilor jurători la plata unor amenzi în vite.
Proba cu jurători este „regina probelor”, deoarece poate fi dovedită orice situaţie de fapt şi de
drept si poate fi combătuta orice altă proba, inclusiv proba cu înscrisuri. Ea este mijlocul de probă cu cea
mai mare forţă probanta.