Probleme generate de aplicarea dispozițiilor Legii nr.

310/2018

privind modificarea Codului de procedură civilă

material ȋntocmit de av. Tr.C.Briciu

1. Incompatibilitatea absolută (art.41 alin.1)

Logica modificării:

Înlăturarea practicii diferite în ceea ce priveşte semnificaţia conceptului de „hotărâre prin care s-
a soluţionat cauza”.

Exemplu: Se trimite cauza spre rejudecare deoarece ȋn mod greșit instanța a anulat cererea sau
aceasta a fost respinsă pe baza unei excepții peremptorii. Argumentul este că singurul aspect
antamat ȋn judecata inițială a fost dezlegat ȋn calea de atac, iar materia litigioasă ce urmează a fi
analizată ȋn rejudeare nu a mai fost analizată inițial de același judecător.

Probleme:

a) Judecătorul rămâne incompatibil (absolut) ȋn cazul ȋn care:

se dispune trimiterea spre rejudecare ca urmare a faptului că judecata ȋn primă instanță a avut loc
fără citarea legală a unei părți sau fără participarea unei persoane care se impunea a fi citată
din oficiu (i);

instanța de recurs casează hotărârea pentru un caz de nulitate, pentru orice motiv care conduce la
reluarea ȋn fața instanței de trimitere a dezbaterilor asupra chestiunilor (excepții sau fond) asupra
cărora aceasta deja s-a pronunțat ȋn ciclul procesual anterior; faptul că instanța de recurs dă
dezlegări ȋn drept obligatorii nu ȋnlătură cazul de incompatibilitate dacă judecătorul inițial a
analizat fondul cauzei deoarece ar trebui să se pronunțe asupra a ceea ce a soluționat anterior (ii);

b) Modificarea nu are ȋn vedere prima ipoteză a art.41 alin.1, respectiv cea a judecării ȋn
calea de atac, aceasta rămânând fără circumstanției și limitări.

2. Regimul juridic al ȋncheierii de admitere în principiu în cazul cererilor de intervenţie

voluntară sau forţată. Procedură de judecată. Căile de atac (art.64)

Logica modificării:
Intârzierea judecării cauzelor ca urmare a atacării separate a ȋncheierii de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenție și suspendării de drept a procesului până la soluționarea căii
de atac.

Soluția găsită a fost revenirea la sistemul atacării ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a

cererii de intervenție odată cu fondul.

Probleme:

a) Regula se aplică și la cererile de intervenție forțată, respective cererea de chemare ȋn

judecată a altor persoane, cererea de chemare ȋn garanție, arătarea titularului dreptului;
b) Regula se aplică și ȋn ceea ce privește anularea cererii de intervenție iar nu numai
respingerea ca inadmisibilă (eadem ratio);
c) apelul ȋmpotriva ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a intervenției voluntare se poate
exercita numai de către terțul intervenient (sau titularul cererii de intervenție forțată) și
numai cu privire la soluția dată asupra cererii de intervenție, acesta neputând face critici
asupra hotărârii prin care a fost soluționată cauza;
d) nu există cale de atac de reformare ȋmpotriva ȋncheierii de respingere a cererii de
intervenție atunci când hotărârea este definitive (ȋn sistemul anterior Legii nr.310/2018
ȋmpotriva ȋncheierii de respingere a cererii de intervenție se putea face recurs chira dacă
hotărârea era definitivă);
e) ȋn cazul în care, în mod greşit, cererea de intervenţia a fost respinsă ca inadmisibilă, la
rejudecarea cauzei după trimitere judecătorul care a judecat cauza ȋn primă instanță este
incompatibil;
f) de „desfiinţare de drept” a hotărârii pronunţate şi trimiterea spre rejudecare nu este
circumstanţiată în textul legal ; ,,desființarea de drept” are semnificația că judecătorul nu
va putea aprecia asupra aesteia după criteriul ,,vătămării”, ci o va constata ori de câte ori
admite că cererea de intervenție a fost greșit respinsă ca inadmisibilă;
g) apelul formulat de intervenientul accesoriu, având ca obiect respingerea ca inadmisibilă a
cererii de intervenție, ar trebui respins ca lipsit de interes atunci când tinde la desființarea
hotărârii, în cazul în care aceasta este favorabilă părții pe care o sprijină; totuși nu putem
vorbi de faptul că apelul ar trebui respins ca neavenit deoarece dispozițiile art.67 alin.3 se
referă la apelul formulat ȋmpotriva hotărârii finale iar nu ȋmpotriva ȋncheierii de
respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție;
h) art. 64 alin. 4 NCPC, aşa cum este consacrat de Legea nr. 310/2018, reglementează, de
fapt, o soluţie posibilă, în calea de atac, respectiv o soluţie de desfiinţare cu trimitere spre
rejudecare. Nu se completează cu art.480 alin.3. Indicarea exactă a faptului că
rejudecarea se reia la ,,instanța ȋn fața căreia s-a formulat cererea de intervenție” și ,,de
la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia (intervenției – nn.)” conduce
la concluzia că legiuitorul a avut ȋn vedere trimiterea spre rejudecare ca unică soluție
posibilă.
3. Competența materială procesuală

Logica modificării:

Eliminarea practicii neunitare (ȋn privința cererilor succesorale; litigii de fond funciar) și
ideea proximității litigiului de locul faptelor relevante dar și eliminarea unor cauze cu
factualitate pronunțată din sfera recursului (uzucapiune).

prin modificările aduse art. 129 alin.2 pct.2 s-a consacrat legislativ opinia, majoritară în
doctrină, potrivit căreia necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării tuturor
normelor de competenţă materială, atât atunci când procesul este de competenţa unei instanţe
de alt grad, cât şi atunci când procesul este de competenţa unei alte secţii sau altui complet
specializat (reţinută foarte recent şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în
interesul legii, prin Decizia nr. 17/18.09.2018)

Modificarea nu ridică probleme de aplicare.

Observații:

cereri în materie de moștenire, precum reducțiunea liberalităților excesive ori anularea

liberalităților, anularea certificatului de moștenitor etc. alăturate sau nu partajului, sunt de
competența judecătoriei; ȋn ceea ce privește competența teritorială atunci când cererea de
partaj succesoral este formulată ȋmpreună cu alte cereri privind succesiunea, acesta revine
instanței ultimului domiciliu al defunctului.

4. Competența facultativă.

Logica modificării:

în primul rând, în extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza în care parte în dosar
este instanţa de judecată (nu parchetul de pe lângă aceasta) are calitatea de reclamant sau de
pârât într-un dosar aflat în competenţa sa ori a unei instanţe inferioare din circumscripţia sa.
Este transpunerea deciziei nr. 290/26.04.2018 a CCR

În al doilea rând, a operat extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza în care

judecătorul (sau, după caz, celelalte persoane la care se referă alin.3) îşi desfăşoară
activitatea la o instanţă superioară celei competente să judece în primă instanţă, şi aceasta
fără să conteze dacă respectiva instanţă superioară ar fi sau nu competentă funcţional să
soluţioneze eventuale căi de atac de reformare declarate în cauză, întrucât textul nu distinge.

Modificarea nu ridică probleme de aplicare.

Observații:
art. 127 nu se aplică în cazul judecătorilor de la ÎCCJ (şi, în mod corespunzător, în cazul
celorlalte persoane desemnate de alin.3, care funcţionează în cadrul acestei instanţe, respectiv
al parchetului de pe lângă aceasta).

5. Strămutarea

Logica modificării:

Transpunerea deciziei nr. 558/16.10.2014 a CCR.

A fost modificat şi art. 144 alin.2 NCPC, în sensul de a clarifica faptul că incidentul
procedural este soluţionat prin intermediul unei încheieri.

6. Excepția de necompetență

Logica modificării:

Intărirea garanțiilor procesuale prin contopirea momentului invocării excepției de

necompetență materială cu cel la care aceasta poate să fie pusă ȋn discuția părților.

Probleme:

a) Noua formulare trebuie înţeleasă că, în mod excepţional, verificarea competenţei şi,
în mod corespunzător, invocarea excepţiei de necompetenţă poate avea loc şi la
termenul imediat următor termenului la care părţile au fost legal citate, dacă la primul
termen s-au ivit incidente procedurale care au făcut imposibilă dezbaterea asupra
competenţei – e.g., lipsa de apărare ori imposibilitatea de prezentare a uneia dintre
părţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile amânării pentru acest motiv, reglementate de
art. 222 NCPC, sau orice alt motiv care împiedică în mod absolut dezbaterea asupra
competenţei la acest termen – e.g,, completul de judecată declară că se abţine, cu
consecinţa suspendării judecăţii, ori invocă excepţia nelegalei sale compuneri sau
greşita repartizare a dosarului, cu consecinţa transpunerii la alt complet. Este firesc
ca, în aceste condiţii, verificarea competenţei să aibă loc la termenul imediat următor,
iar părţile să nu fie decăzute din dreptul de a invoca excepţiile pe care le pot invoca la
primul termen la care părţile sunt legal citate.
b) Nu este o ȋntoarcere totală la conceptul ,,prima zi de ȋnfățișare” (art.134 C.pr.civ. de
la 1865), care privea și modificarea cererii de chemare ȋn judecată, propunerea de noi
probe, formularea apărărilor sau introducerea ȋn cauză a altor persoane (de către
pârât) - ȋn privința acestora dispozițiile nu s-au modificat ȋn sensul relativizării
primului termen de judecată.
c) Prin urmare, expresia ,,pot pune concluzii” se referă la in/existența unor piedici ȋn
privința discuției asupra competenței instanței iar nu ȋn ceea ce privește fondul.
7. Citarea și comunicarea actelor de procedură.
Logica modificării:

În ceea ce privește comunicarea prin poștă a citațiilor și a actelor de procedură, modificarea

privește tipul de corespondență care va fi utilizat de către instanță, și anume scrisoare
recomandată, cu confirmare de primire, în cazul în care se apelează la această modalitate de
comunicare, subsidiară ca, de altfel, toate modalitățile de comunicare, față de comunicarea
prin agenții procedurali sau prin alți salariați ai instanței.

Eficientizarea și funcționalitatea comunicării prin prin telefax, poștă electronică sau prin
intermediul altor mijloace care asigură transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia
sub aspectul dovezii comunicării.

Modalitatea prin care se consideră că citațiile și celelalte acte de procedură au fost

comunicate prin prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea
textului actului și confirmarea primirii acestuia este aceea a primirii de către instanță a
mesajului de confirmare a primirii de către sistemul folosit (de instanță) că au ajuns la
destinatar.

Este introdusă o altă soluție în ceea ce privește data la care citațiile sau actele de procedură
se consideră comunicate. Această dată nu mai este cea la care destinatarul specifică data
primirii, ci cea rezultată din mesajul de confirmare a primirii actului de către destinatar,
mesaj emis de sistemul concret utilizat de instanță, după caz, telefax, poștă electronică etc.

Probleme:

dovada ar putea face obiectul contestării, în cazul ȋn care se invocă lipsa primirii actului de
procedură transmis prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea
textului actului și confirmarea primirii acestuia, în acest caz nefiind necesară înscrierea în
fals (grefierul nu certifică ajungerea la destinatar, ci numai transmiterea și faptul că a
imprimat dovada expedierii), însă dovada eventualelor erori tehnice care au generat
neregularitatea respectivă se va putea face numai cu probe adecvate, respectiv expertiză
tehnică de specialitate.

Aceasta impune o anumită rezervă ȋn aplicare metodei de comunicare.

Observații:

Metoda de comunicare prin mijloace moderne se aplică numai dacă partea a indicat datele
necesare ȋn acest scop iar nu și atunci când aceste date rezultă din dosar, dar fără să existe o
voință expresă a părții de a primi corespondența procesuală ȋn acest mod.

8. Actele de procedură depuse de părți prin fax sau email

Logica modificării:
Extinderea posbilității folosirii mijloacelor moderne ȋn depunerea actelor de către părți.

Inlăturarea efectelor dec. nr. 34/2017 a I.C.C.J., completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept, se pare, contrară voinței legiuitorului.

Probleme:

a) Dovada transmiterii actului de procedură se află ȋn posesia instanței iar nu a părții

deoarece este reprezentată de mențiunea datei și orei primirii faxului sau a email-ului, astfel
cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței ; prin urmare,
orice disfuncționalitate tehnică de natură a genera o diferență de timp ȋntre momentul
expedierii și momentul receptării comunicării joacă ȋn defavoarea expeditorului ;

b) Textul vizează numai câștigarea termenelor procedurale iar nu și a termenului de

prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune ori de decădere de drept substanțial, ȋn
privința acestora fiind aplicabil art.2556 NCC și care, chiar ȋn varianta modificată prin
art.205 ind.2 din Legea nr.71/2011, se referă numai la scrisoarea recomandată predată la
oficiul poștal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat
ȋn comunicare, ȋnființate potrivit legii (evident, o necorelare ce a scăpat leguitorului) .

c) În cazul transmiterii prin fax sau email a cererilor de exercitare a căilor de atac, a părțile
rămân obligate ca, ulterior, să depună pe de o parte, originalul cererii transmise prin
mijloacele tehnice menționate, întrucât semnătura părții trebuie să existe în original pe
exemplarul aflat la dosarul cauzei, iar pe de altă parte numărul de exemplare necesar pentru
comunicare, deoarece dispozițiile art. 149 alin. 4 C.proc.civ. nu se aplică în cazul cererilor de
exercitare a căilor de atac, pentru aceleași rațiuni pentru care nu se aplică nici în cazul cererii
de chemare în judecată .

9. Procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare ȋn judecată (art.200)

Logica modificării:

Eliminarea unor difucționalități apărute prin aplicarea apreciată drept excesivă a sancțiunii
nulității ȋn procedura de regularizare.

Probleme:

a) Dacă reclamantul nu indică probele, nu intervine nulitatea, dar intervine decăderea –

el nu poate indica probele la primul termen deoarece atunci poate să solicite
numai ,,probe noi”, deci o completare a probatoriului;
b) Neindicarea motivelor de drept poate, ȋn mod excepțional, conduce la nulitate, dar nu
ȋn procedura regularizării, ci după citarea părților și numai ȋn cazul ȋn care vătămarea
nu poate fi ȋnlăturată ȋn alt mod (ex: instanța da calificare juridică faptelor ȋn
condițiile și limitele art.22);
 c) ȋn pofida eliminării sintagmei „dată în camera de consiliu” are semnificația corelării
cu art.402; judecata asupra nulității cererii de chemare ȋn judecată va avea loc tot ȋn
camera de consiliu pentru ca este o procedură necontencioasă;
d) Art.200 alin.4 ind.1 nu trebuie interpretat în sensul că, dacă pentru obținerea
informațiilor solicitate de instanță se impune totuși efectuarea de demersuri de către
reclamant, noua dispoziție legală l-ar exonera pe acesta de îndeplinirea obligațiilor
prevăzute de lege. Sensul acestei reglementări este că reclamantul va fi pus la
adăpostul unei eventuale aplicări excesive sau chiar abuzive de către instanță a
sancțiunii prevăzute de art. 200 alin. (3) și (4) NCPC. Reclamantul nu este exonerat
de obligația furnizării acelor date sau informații pe care chiar dacă nu le deține
personal, le poate obține fără intervenția instanței, ȋn baza unor dispoziții legale (ex:
extrasul de carte funciară, datele referitoare la societăți ȋnregistrate la registrul
comerțului; ȋn general, date existente ȋn registre publice ȋn legătură cu care există
posibilitatea obținerii de informații de către orice persoană). In acest cazuri, el ar
trebui să facă cel puțin dovada că s-a adresat cu cerere instituției compentente ȋn
limita termenului de 10 zile.

Observații:

Domeniul nulității de la art.200 este ceva mai ȋntins față de nulitățiilor exprese (esențiale) de
la art.196 alin.1 (ex: pe art.200 nulitatea poate interveni și pentru neidentificarea completă a
obiectului sau pentru neindicarea valorii acestuia ȋn timp ce art.196 prevede nulitatea expresă
numai ȋn cazul neindicării obiectului).

9. Fixarea primului termen de judecată.

Logica modificării:

Nu trebuie înțeles că a dispărut actul de procedură intitulat răspuns la întâmpinare,

reclamantul având în continuare dreptul de a-l formula, însă nu și obligația.

Noua formă a art. 201 NCPC redue durata fixării primului termen, în sensul că judecătorul va
fixa primul termen de judecată, în termen de 3 zile, care începe să curgă fie de la data
depunerii întâmpinării, fie de la data expirării termenului de depunere a întâmpinării.

Modificarea nu ridiă probleme de aplicare.

10. Eliminarea regulii (neaplicate) privind cercetarea procesului ȋn camera de consiliu.

Logica modificării:

Absența condițiilor materiale necesare aplicării.

Observații:
 - Corelativ eliminării dispozițiilor privind cercetarea procesului în cameră de consiliu,
au fost modificate următoarele texte legale:
- art. 213 a fost reformulat integral și redus la două alineate (din nefericire, legiuitorul a
lăsat cu totul fără reglementare chestiunea persoanelor care au acces în camera de
consiliu, în cazul judecăţilor care se desfăşoară în acest mod, iar ,,inovaţia” este
nejustificată, de vreme ce judecata în camera de consiliu este regula în procedura
necontencioasă şi este prevăzută în continuare în numeroase incidente procedurale şi
proceduri speciale; în aceste cazuri, ar urma să se aplice prin analogie art. 213 alin.2,
în noua sa redactare); art. 240 a fost, de asemenea, reformulat, în prezent având un
singur alineat; art. 244 a fost integral reformulat, în concordanță cu noua soluție
legislativă, fiind în prezent redus la doar două alineate; iar în alin. (1) al art. 261 s-a
actualizat locul de administrare a probelor prin înlocuirea sintagmei „cameră de
consiliu” cu cea de „ședință publică”;
- există, în continuare, cazuri speciale ȋn care atât cercetarea procesului, cât și
dezbaterile au loc fără prezența publicului;
- atât cercetarea procesului cât și dezbaterile vor avea loc, de regulă, ȋn ședință
publică, cele două etape rămân ȋn continuare distincte, demarcate de ȋncheierea prin
care se se declară terminarea cercetării procesului.
- Au fost păstrate prevederile care permit fixarea unui termen distinct pentru
dezbaterile pe fond numai că aceasta nu se poate face din oficiu sau la cererea
părților.
11. Notele grefierului. Înregistrarea ședințelor de judecată.

Logica modificării:

În primul rând, s-a eliminat condiția vizării notelor de ședință de către președintele
completului de judecată, având în vedere că ședințele, în mod obligatoriu, se înregistrează
audio.

În al doilea rând, alin. (4) al art. 231 a fost reformulat prin eliminarea opțiunii părților din
proces de contestare și, în mod corelativ, de modificare sau completare a notelor de ședință
întocmite de grefier.

Logica acestei modificări rezidă în faptul că dacă ședințele de judecată sunt înregistrate
audio, atunci când părțile constată că grefierul nu a menționat corect anumite aspecte evocate
în timpul ședinței, au la dispoziție mijlocul procedural reglementat de art. 442 alin. (1) NCPC
privind procedura îndreptării erorii materiale a încheierii de ședință, eliminându-se astfel o
procedură care nu făcea altceva decât să dubleze norma generală prevăzută de art. 442
NCPC.

În al treilea rând, a fost regândit alin. (5) al art. 231 în sensul că instanța va elibera, la cerere,
părților, o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată, pe cheltuiala lor, în ceea ce
privește propria cauză, iar procurorului, pentru cauza în care participă. Se observă ca din
reformularea și completarea alin. (5), se subliniază rolul procurorului în economia procesului
civil, fiind asimilat părților.

Modificarea nu ridică probleme.

12. Probe (art.321,322,323) .

Logica modificării :

Schimbarea constă, ȋn principal, ȋn consemnarea directă, literal, a declarației martorului, fără

intermedierea președintelui. Probabil s-a dorit eliminarea unor posibile ȋndepărtări de la
sensul cuvintelor rostite de martor, mai ales atunci când partea interesată nu ar avea prezența
de spirit necesară pentru a indica acest lucru cu ocazia consemnării.

Aceasta modificare, precum și cea de la art.321, se aplică și proceselor ȋn curs, pentru

probele ce se vor administra după intrarea ȋn vigoare a legii, indiferent de momentul
ȋncuviințarii acestora (art.26 alin.2).

Observații:

o normă similară, inclusă în cadrul unei iniţiative legislative având ca obiect modificarea
Noului Cod de procedură penală, a fost declarată neconstituţională (Decizia nr.
633/12.10.2018 CCR).

13. Pronunţarea hotărârii (art.402).

Legiuitorul, prin modificarea art. 402 NCPC, a pus la dispoziţia şi alegerea judecătorului
două soluţii alternative: hotărârea se poate pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au
desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului
de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva
hotărârii sau se poate pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa
instanţei.

Observații:

modificarea vizează numai art. 402 NCPC, nu şi art. 396 alin. 2 NCPC, text care urmează a
se aplica în consecinţă.

14. Termenul de redactare a hotărârii (art.426).

Logica modificării:

Respectarea termenului rezonabil, optim și previzibil.

Probleme:
 a) în continuare este vorba despre un termen legal , relativ; nerespectarea acestuia nu
este prevăzută de lege cu nulitatea hotârârii, ci poate determina sancţionarea
disciplinară a judecătorului însărcinat cu redactarea hotărârii;
b) nerespectarea termenului va atrage sancţionarea disciplinară a judecătorului,
indiferent de motivul de prelungire a termenului maxim de 90 de zile, sancţionare
care va avea drept temei art. 99 lit. r ) din Legea nr. 303/2004 care instituie, printre
altele, abatere disciplinară neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a
actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de
lege;
c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiei referitoare la cazuri „temeinic justificate”, în
această materie, urmează a fi stabilită atât de organele cu atribuţii în materie
disciplinară (Inspecţia Judiciară, Secţia de judecători a CSM), cât şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (în cazul în care speţe în materie disciplinară, pe această
problematică, ajung să fie soluţionate, în calea de atac, la instanţa supremă).

15. Completarea hotărârii judecătoreşti. Termen (art.444)

Logica modificării:

Acoperirea unei ipoteze pe care vechea reglementare nu o prevedea şi care putea genera
astfel, practică neunitară în această materie - textul legal nu reglementa , situaţia hotărârilor
definitive pronunţate în apel sau în recurs (atunci când nu se pronunţă o casare cu reţinere –
spre exemplu atunci când se respinge recursul, dar instanța omite să se pronunțe asupra
cheltuielilor de judecată).

Observații:

textul modificat conţine o contradicţie logică: se referă la hotărârile date în căile

extraordinare de atac (printre care se numără şi recursul), caz în care termenul ar fi de 15 zile
de la pronunţare, dar şi în mod specific la hotărârile date în apel sau recurs, caz în care
termenul este de 15 zile de la comunicare.

De fapt, legiuitorul a preluat fără temei o diferenţiere specifică vechiului Cod de procedură
civilă, anterioară anului 2010, când hotărârile irevocabile nu se comunicau. Or, în prezent,
toate hotărârile, chiar definitive, sunt supuse comunicării.

De lege lata, că în cazul recursului primează reglementarea specifică pentru această cale de
atac, urmând a se putea solicita completarea în termen de 15 zile de la comunicare.

16. Legalitatea căii de atac (art.457)

Logica modificării:
S-a dorit extinderea principiului conform căruia partea nu poate fi sancționată din moment ce
a respectat mențiunile cu privire la calea de atac, cuprinse ȋn hotărârea judecătorească, chiar
dacă acestea sunt greșite ȋn raport cu prevederile legale. Forma inițială a textului viza numai
indicarea greșită a căii de atac iar acum este avută ȋn vedere și indicarea greșită a termenului
de exercitare a căii de atac.

Eliminarea practicii neunitare ȋn cazul ȋn care partea exercita calea de atac ȋn considerația
termenului greșit prevăzut ȋn hotărâre.

Probleme:

Art.457 acoperă indicarea greșită a termenului sau a momentului de la care acesta ȋncepe să
curgă (de la pronunțare, de la comunicare etc.)

Dispozițiile art.457 alin.2 teza II nu se aplică ȋn situații precum:

- instanța nu a indicat deloc termenul de exercitare a căii de atac;

- ȋn cazul căilor extraodinare de atac de retractare;

- ȋn cazul completării hotărârii judecătorești;

- ȋn cazul ȋncheierilor date de executorul judecătoresc, deoarece ȋmpotriva acestora nu

se formulează vreo cale de atac de reformare, ci contestația la executare, care iese din
domeniul de aplicare al art.457 NCPC.

Observații:

Deși vorbește de o repunere ȋn termen din oficiu, prin natura sa norma se apropie de un caz
special de ȋnlăturare a sancțiunii decăderii, pe care instanța este obligată să ȋl constate din
oficiu.

17. Recursul.

Logica modificării:

1. Excluderea din sfera recursului a unor litigii cu factualitate pronunțată: cererile

pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor , cele ce decurg din
aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite.
2. Impărțirea competenței ȋn soluționarea recursurilor ȋntre ICCJ și curțile de apel;
3. Accelerarea judecăților prin limitarea casării cu trimitere ȋn caz de admitere a recursului -
leguitorul nu a intervenit asupra situațiilor ȋn care instanța supremă, admițând recursul,
casează cu trimitere, ci a extins regula existentă ȋn cazul tribunalelor și curților de apel,
conform căreia se poate casa cu trimitere o singură dată ȋn cursul procesului.
Observații:

Legiuitorul a exclus din sfera excepțiilor de la calea de atac a recursului cererile privind
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Prin modificările aduse Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a fost
extinsă sfera răspunderii pentru eroare judiciară .

De asemenea, pentru cererile formulate de persoana vătămată contra statutului, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, competența revine tribunalului (indiferent de valoare) de la
domiciliul reclamantului .

Pentru acțiunea ȋn regres, formulată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ȋmpotriva
judecătorului sau procurorului, competența revine, ȋn primă instanță, curții de apel (secția
civilă) de la domiciliul pârâtului. Impotriva hotărârii se va putea exercita numai recursul (nu
există drept de apel) la Inalta Curte de Casație și Justiție.

Odată cu această reglementare rămân lipsite de relevanță juridică formulările de genul ,,cu
recurs la instanța ierarhic superioară”, care desemnau o derogare de la regula potrivit căreia
recursurile erau ȋn competența instanței supreme (ex: art.132 alin.4; art.406 alin.6 teza I;
art.410 teza I; art. 421 alin.2 teza I).

O interpretare literală a textului art.497 ar conduce la situația ȋn care instanța supremă să

judece pentru ȋntâia dată fondul cauzei sau să reclaifice faptele, aspecte de neconceput ȋn
tezele prealabile ale noului Cod de procedură civilă; oricum, dacă reține spre rejudecare,
ICCJ va putea administra orice probe, deoarece regula restrângerii probatoriului numai la
ȋnscrisuri este aplicabilă exclusive ȋn ceea ce privește judecarea recursului iar nu și fondul,
după casarea cu reținere.

18. Contestația ȋn anulare.

Logica modificării:

Extinderea motivului de la pct.3 la hotărârile pronunțate ȋn apel care, potrivit legii, nu pot fi
atacate cu recurs.

Probleme:

a) nu intră ȋn discuție situația ȋn care apelul nu conține critici, ci se rezumă la reluarea

susținerilor formulate ȋn primă instanță;

b) motivul de apel omis trebuie să fi fost formulat ȋn termen; dacă este invocat peste termen
un motiv de apel de ordine publică, instanța este obligată să se pronunțe asupra acestuia;
dacă ȋnsă, instanța se pronunță ȋn sensul că examinând motivul, apreciază că nu este de
 ordine publică și că este tardiv formulat, calea contestației ȋn anulare este ȋnchisă,
deoarece altfel ar ȋnsemna să provocam o veritabilă reformare a hotărârii;

c) trebuie distins ȋntre motive și diferitele argumente care susțin un anumit motiv;
contestația ȋn anulare vizează numai omisiunea analizării unui motiv iar nu și situația ȋn
are instanța nu a oferit răspuns la diferitele argumente care susțin un anumit motiv;;

d) contestația ȋn anulare nu vizează omisiunea pronunțării asupra unor excepții, chiar de

ordine publică, altfel posibil de invocat și direct ȋn apel;

e) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil ȋn cazul ȋn care instanța, admițând

apelul, schimbă ȋn parte sentința, dar omite analizarea unei cereri sau capăt de cerere; ȋn
acest caz este deschisă calea completării hotărârii;

f) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil atunci când motivul pretins omis este ȋn
raport de cauzalitate subsecventă cu un alt motiv analizat și respins de instanță (ex. critică
faptul că instanța a greșit ȋn interpretarea probelor ȋn ceea ce privește reținerea bunei –
credințe, dar și faptul că a greșit ȋn aplicarea legii ȋn privința unor aspete care decurg ȋnsă
din buna – credință); ȋn acest caz, instanța nu a omis analizarea motivului, ci a apreciat că
nu se mai justifică analiza acestuia dată fiind legătura cu un motiv respins;

g) este lipsită de interes contestația ȋn anulare, atunci când instanța a omis analizarea unui
motiv, dar acest motiv conducea la soluția dispusă de instanță (ex: de admitere ȋn parte),
motivul omis vizând partea admisă de instanță.

19. Revizuirea.

Logica modificării:

Extinderea exceptării de la regula conform căreia revizuirea are ca obiect numai hotărâri care
evocă fondul și pentru motivul de la pct.11. Punerea ȋn acord cu decizia nr. 866/2015 CCR.

Extinderea motivului privitor la existența unor hotărâri potrivnice ȋn sensul că acesta vizează
și ȋncălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia și care se
concretizează ȋn nesocotirea considerentelor prin care s-a tranșat o chestiune litigioasă.

Probleme:

a) hotărârea supusă revizuirii (cea din urmă) să fie pronunțată ȋntr-un litigiu ȋnceput după
intrarea ȋn vigoare a Legii nr.310/2018;

b) considerentele contrare să fie indispensabile pentru soluția pronunțată; nu este vorba de

considerente cu caracter complementar, care vin să consolideze construcția juridică care stă
la baza soluției adoptate;
c) considerentele a căror autoritate este nesocotită să tranșeze o chestiune litigioasă;

d) ȋn al doilea litigiu trebuie să nu se fi invocat apărarea constând ȋn autoritatea de lucru

judecat a considerentelor din prima cauză sau fiind invocată, instanța a omis să o analizeze;
ȋn caz contrar, s-ar ȋncălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei revizuire se solicită;
or, revizuirea nu este o cale de reformare pentru a se proceda la un control judiciar al acestei
din urmă hotărâri;

e) ȋn caz de admitere a cererii de revizuire, se va proceda la anularea celei din urmă hotărâri
și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța care a pronunțat respectiva hotărâre; ȋn acest
caz, hotărârea dată asupra revizuirii va putea fi atacată cu recurs; judecata asupra recursului
va ȋntârzia reluarea judecății la instanța competentă;

f) potrivit art.511 alin.1 pct.8 NCPC (nemodificat), pentru motivul contrarietății de hotărâri,
termenul de revizuire curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Această
dispoziție era logică cât timp revizuirea pentru hotărâri potrivnice viza numai situația
contrarietății la nivelul dispozitivelor hotărârilor judecătorești , dar este vădit inechitabilă
atuni când vorbim de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Dacă cea din urmă
hotărâre este definitivă ȋncă de la pronunțare (ex: se schimbă soluția ca urmare a admiterii
apelului și nu este prevăzută calea recursului), este de ȋnțeles că atunci când ȋncepe să curgă
termenul de revizuire nu sunt cunoscute considerentele. În acest caz, ar trebui interpretat ca
termenul nu ȋncepe să curgă ȋnainte de comunicarea hotărârii definitive, dar o intervenție a
leguitorului ar fi fost necesară.

Observații:

Identificarea efectului negativ al autorității de lucru judecat este relativ facilă deoarece: se
cantonează la nivelul dispozitivului (mult mai scurt și cu o tehnică de redactare mai
standardizată decât considerentele); prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză – mult
analizată ȋn doctrină și jurisprudență; se invocă pe calea excepției, fiind dificil ca instanța, ȋn
prezența acesteia, să omită să se pronunțe.

În schimb, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu prezintă aceleași caracteristici

deoarece: este identificat la nivelul considerentelor, ceea ce ȋi conferă prin ipoteză un caracter
mai subtil; presupune distincția ȋntre considerentele pe care se sprijină dispozitivul și cele
supraabundente sau indiferente; nu prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci numai
o identitate de părți, dublată de o legătură cu soluționrea celui din urmă litigiu iar noțiunea de
,,legătură” este nedefinită și fluctuantă; mijlocul procedural prin care se invocă este apărarea
de fond iar nu excepția procesuală; or, apărarea de fond poate fi disimultă ȋn diferite moduri
de expunere, nu toate ușor de identificat pentru judecător, de unde și riscul de a se susține
ulterior ca a fost invocată fără a fi analizată.

20. Contestația la executare.

Logica modificării:

Modificarea adusă prin legea 310/2018 este reprezentată de suprimarea condiției ca pentru
valorificarea apărărilor de fond în cadrul contestației la executare să nu existe o cale
procesuală speficică pentru desființarea lui adăugarea la finalul articolului a sintagmei
”inclusiv o acțiune de drept comun”.

S-a dorit probabil evitarea paralelismului ȋntre acțiunea de drept comun și contestația la
executare; evitarea ca instanțele de executare să tranșeze ȋn mod obișnit aspecte ce țin de
fondul titlurilor (de regula, de competența materială a tribunalelor ȋn cazul unor acțiuni de
drept comun).

Probleme:

a) în cazul în care se invocă alte apărări de fond care nu privesc desființarea actului
juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu, cum ar fi de exemplu,
plata, compensația legală, prescripția dreptului de a cere executarea silită etc.,
acestea vor putea fi invocate în fața instanței de executare prin intermediul
contestației la executare propriu-zise;
b) se va putea invoca ȋn contestația la executare excepția de neexecutare;
c) se poate invoca faptul că un anumit ȋnscris nu este titlu executoriu;
d) dispozițiile noi nu afectează cu nimic contestația la executare reglementată special ȋn
materia cambiei, biletului la ordin și cecului (fosta opoziție);
e) se va putea invoca anulabilitatea titlului pe calea excepției nulității, dacă nu se poate
cere anularea pe calea dreptului comun ȋntrucât pe cale directă a intervenit prescripția
dreptului material la acțiune.

Observații:

Noile dispoziții legale nu afetează cu nimic contestația privind lămurirea ȋntinderii și

ȋnțelesului titlului, denumită și contestația la titlu.

In cazul introducerii unei acțiuni principale pe cale separată, potrivit dreptului comun, sunt
aplicabile prevederile art. 638 alin. (2) C.proc.civ., astfel încât instanța sesizată cu acțiunea
având ca obiect desființarea titlului executoriu reprezentat de un înscris altul decât o hotărâre
judecătorească sau arbitrală, va putea dispune suspendarea executării silite cu aplicarea
corespunzătoare a art. 719 C.proc.civ. Cel puțin formal, drepturile debitorului nu sunt
afectate.

Este de discutat ȋn ce măsură se mai poate invoca pe calea contestației la executare caraterul
abuziv al unor clauze din contracte ȋncheiate cu consumatorii; in minuta de practica
neunitară, ȋn urma ȋntâlnirii președinților secțiilor speializate ale ICCJ și curților de apel din
21 iunie 2018 s-a reținut printre altele că instanța este obligată să se pronunțate asupra
clauzelor abuzive, din oficiu, fără a a fi ținută de vreo dispoziție din Codul de procedură
civilă, diret ȋn bza dreptului european, chiar dacă legea interna nu prevede sau chiar interzice
invocarea acestei chestiuni ȋn cadrul contestației la executare (opinia INM ȋmpărtășită de
majoritatea participanților); termenul de contestație la executare propriu-zisă trebuie
respectat!; in acest sens a se vedea cauza C-421 CJUE.

21. Executarea obligațiilor de a face care implică un fapt personal.

Logica modificării:

Modificarea art. 906 alin. (4) NCPC privește înlăturarea caracterului definitiv al încheierii de
fixare a penalităților și consacrarea posibilității pentru creditorul urmăritor de a solicita
fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3
luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea
ei completă.

Modificarea intervine în contextul în care, anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis
cu putere obligatorie că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor menționate nu este
admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu
titlu de penalități, iar unul din argumentele principale reținute în motivarea sa de instanța
supremă a fost că ”pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru
corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și
executorie potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, (...).”

Probleme:

a) Instituirea posibilității pentru creditor a reiterării unori cereri ulterioare de aplicare de

penalități debitorului, la fiecare 3 luni, dacă acesta nu execută obligația de a face sau
a nu face ce presupune faptul său personal, ridică problema de la ce moment vor
curge aceste noi termene.
b) Termenul ulterior de 3 luni la care se referă teza a II–a a art. 906 alin. (4) va curge de
la data comunicării către debitor a ȋncheierii de stabilire a sumei definitive ce i se
cuvine creditorului, încheiere vizată de teza I a aceluiași text de lege.
c) Termenul până la care se poate solicitat plata penalităților este de 3 ani de la data
nașterii dreptului (termenul general de prescripție); se pot cumula ȋn aceeași cerere
mai multe ,,tranșe” de câte 3 luni; nu se poate folosi ȋnsă, art.34 alin.2 pentru se a
dispune cu privire la sume viitoare.
d) Art.906 alin.4 nu se aplică ȋn materia contenciosului administrativ, unde va opera ȋn
continuare decizia nr.12/2018 a ICCJ (ȋn dezlegarea unor probleme de drept).

Observații:
Termenul de ,,sumă definitivă” (folosită ȋn actualul context ȋn art.904 alin.4) este neadecvat
ȋn condițiile ȋn care penalitățile se pot solicita ȋn mod succesiv.

22. Aplicarea ȋn timp.

Dispozițiile Legii nr.310/2018 se aplică numai proceselor și executărilor ȋncepute de la

intrarea acesteia ȋn vigoare.

Dispozițiile privind administrarea probelor – art.321,322, 323 se aplică și proceselor ȋn curs

pentru probele ce se vor administra de la intrarea ȋn vigoare a acesteia.

Legea nr.2/2013 ȋși ȋncetează aplicabilitatea.

Dispozițiile privind modificarea Legii nr.2/2013 au norme speciale de aplicare ȋn timp

(vizează numai recursul).