Scurte consideraţii pe marginea unor dispoziţii

de drept procesual civil interpretate neunitar în practica judiciară

Prof. univ. dr. Gabriel BOROI1

Judecător Delia Narcisa THEOHARI2

În cuprinsul prezentului studiu am încercat să oferim o serie de argumente

în susţinerea unor soluţii posibil de urmat, ce au fost identificate în special prin
raportare la finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei, în ipoteze de
aplicare neunitară în practica instanţelor judecătoreşti a unor dispoziţii legale
inserate în noul Cod de procedură civilă sau cuprinse în alte acte normative, dar
aflate în strânsă legătură cu aplicarea acestuia.

■ Incidenţa incompatibilităţii absolute a judecătorului care a pronunţat

o încheiere interlocutorie de a soluţiona aceeaşi pricină în apel, recurs,
contestaţie în anulare sau revizuire ori după trimiterea cauzei spre
rejudecare

Potrivit art. 41 alin. (1) NCPC, judecătorul care a pronunţat o încheiere

interlocutorie (…) nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în
anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.

Problema ivită în practica judiciară vizează stabilirea faptului dacă

pronunţarea unei încheieri interlocutorii constituie o condiţie suficientă prin ea
însăşi pentru a atrage incompatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea
aceleiaşi pricini în etapele procesuale indicate de art. 41 alin. (1) NCPC sau
incidenţa incompatibilităţii judecătorului este condiţionată de necesitatea
reanalizării de către acesta a aspectelor tranşate anterior prin încheierea
interlocutorie.
Apreciem că soluţia temei relevate se impune a-şi găsi fundamentul în
raţiunea instituirii cazurilor de incompatibilitate, iar nu în interpretarea literală a
textului, după distincţiile ce vor fi expuse în continuare.

1. Premisa primului caz de incompatibilitate absolută presupune ca un

judecător, după ce a pronunţat o încheiere interlocutorie în primă instanţă sau în
apel, să fie avansat la instanţa superioară şi să i se repartizeze spre soluţionare
apelul sau, după caz, recursul declarat împotriva încheierii respective sau a
hotărârii finale prin care a fost soluţionată cauza.

1
Rector al Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti, formator la Institutul Naţional al Magistraturii.
2
Judecător în cadrul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, formator la Institutului Naţional al
Magistraturii, asistent în cadrul Universității „Nicolae Titulescu” din București, Facultatea de Drept.

1
 De asemenea, primul caz de incompatibilitate înglobează şi situaţia în care
un judecător a pronunţat o încheiere interlocutorie într-o cauză şi, ulterior, îi este
repartizată spre soluţionare contestaţia în anulare sau revizuirea declarată în
aceeaşi pricină.
Scopul urmărit de legiuitor la elaborarea normei analizate rezidă în faptul de
a nu îi permite judecătorului să-şi controleze propria soluţie, pentru a nu lipsi
procesul de garanţia efectuării unui control judiciar obiectiv.
În măsura în care încheierea interlocutorie nu constituie obiectul căii de
3
atac , aceasta dobândeşte autoritate de lucru judecat, soluţia tranşată prin
intermediul său neputând fi repusă în discuţie, argument pentru care nici
problema lipsei caracterului obiectiv al controlului judiciar efectuat în calea de
atac nu mai poate fi ridicată, iar, pe cale de consecinţă, nici judecătorul care a
pronunţat încheierea respectivă nu mai devine incompatibil.
Cu titlu exemplificativ, dacă un judecător a dispus prin încheiere
interlocutorie admiterea excepţiei lipsei de interes în promovarea unuia dintre
cele două capete ale cererii principale, iar un alt judecător a pronunţat hotărârea
finală în cauză, în cadrul dispozitivului acesteia din urmă se va reflecta soluţia
dispusă prin încheierea interlocutorie, fiind inserată menţiunea respingerii
respectivului capăt de cerere ca lipsit de interes.
Dacă calea de atac este declarată însă exclusiv împotriva părţii din
hotărârea finală vizând soluţionarea celuilalt capăt al cererii, apreciem că
judecătorul care a pronunţat încheierea interlocutorie poate participa la judecarea
apelului sau a recursului, în măsura în care între timp a promovat la o instanţă
superioară şi intră în compunerea completului căruia i s-a repartizat spre
soluţionare calea de atac, întrucât nu va proceda la analizarea legalităţii soluţiei
de admitere a excepţiei lipsei de interes, fiind ca atare asigurate premisele
efectuării unui control judiciar obiectiv.

2. Motivul reglementării celui de-al doilea caz de incompatibilitate absolută

are la bază dezideratul garantării imparţialităţii judecătorului în etapa rejudecării
pricinii în ipoteza admiterii apelului, anulării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei
spre rejudecare sau a admiterii recursului, casării hotărârii atacate şi trimiterii
cauzei spre rejudecare, tocmai pentru ca acesta să nu fie tentat să pronunţe
aceeaşi soluţie.
Similar soluţiei propuse în privinţa primului caz de incompatibilitate, dacă în
etapa rejudecării cauzei nu se impune reanalizarea problemei de drept
soluţionate anterior prin încheiere interlocutorie, judecătorul care a pronunţat-o şi
căruia îi va reveni spre soluţionare rejudecarea cauzei nu devine incompatibil.
Spre exemplu, dacă judecătorul a procedat la respingerea prin încheiere
interlocutorie a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a unuia dintre pârâţii
acţionaţi în judecată, iar trimiterea spre rejudecare a fost dispusă de instanţa de
control judiciar în contextul admiterii căii de atac pentru considerentul soluţionării
nelegale a cauzei fără a se intra în judecarea fondului (de pildă, în temeiul

3
Încheierea interlocutorie nu constituie obiectul căii de atac dacă aceasta din urmă nu a fost declarată
expres împotriva sa şi nici a menţiunii din dispozitivul hotărârii finale în care se reflectă soluţia dispusă
prin încheierea interlocutorie.

2
excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în sens material apreciate ca fiind
eronat admisă), judecătorul reînvestit cu soluţionarea cauzei nu este obligat să
se abţină de la judecarea sa, întrucât nu va repune în discuţie excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive pe care a soluţionat-o anterior, în privinţa căreia
instanţa de control judiciar nu a statuat sau pe care a apreciat-o corect
soluţionată.
În schimb, dacă trimiterea spre rejudecare a fost dispusă pentru lipsa citării
uneia dintre părţi, judecătorul reînvestit cu soluţionarea cauzei va trebui să se
abţină de la judecarea acesteia, întrucât va repune în discuţie excepţia
soluţionată anterior (evident, în ipoteza în care persoana sau entitatea nelegal
citată avea calitatea de parte la momentul soluţionării excepţiei prin încheiere
interlocutorie).
În concluzie, împrejurarea că art. 41 alin. (1) NCPC nu introduce vreo
distincţie în privinţa incidenţei incompatibilităţii în cazul pronunţării unei încheieri
interlocutorii nu este natură să înlăture interpretarea textului conform raţiunii
pentru care acesta a fost instituit, incompatibilitatea judecătorului urmând a fi
apreciată în concret, de la caz la caz, după cum aspectele soluţionate prin
încheierea interlocutorie se impun a fi reanalizate de către acelaşi judecător în
etapele procesuale vizate de textul legal.

■ Aplicarea în timp a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de

timbru prin corelaţie cu Legea nr. 146/1997 4, O.U.G. nr. 51/20085 şi Codul de
procedură civilă

Potrivit art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru 6,
pentru cererile şi acţiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de
timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la
data introducerii lor.

Articolul menţionat face distincţie între „cereri” şi „acţiuni”, noţiunile cu care

operează legislaţia taxelor judiciare de timbru nesuprapunându-se întocmai cu
cele utilizate de Codul de procedură civilă, motiv pentru care interpretarea diferită
a textului legal a generat jurisprudenţă neunitară.

În soluţionarea acestei probleme de drept, apreciem că, prin noţiunea de

„acţiune introdusă până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013”, legiuitorul a
urmărit a se înţelege procesul început până la acest moment, avându-se ca atare
în vedere toate cererile, privite ca ansamblu, formulate în cadrul său, de la data
înregistrării cererii introductive la instanţă, în condiţiile legii, prin raportare la art.
192 alin. (2) NCPC (cereri adiţionale, cereri incidentale, căi de atac ordinare şi
extraordinare, incidente procedurale – recuzare, strămutare etc.).

4
M. Of. nr. 173 din 29 iulie 1997.
5
M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.
6
M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.

3
 De asemenea, considerăm că în noţiunea de „cerere”, în accepţiunea art.
55 din O.U.G. nr. 80/2013, se includ toate petiţiile formulate în legătură cu un
proces civil (spre exemplu, cereri pentru legalizarea de copii de pe înscrisurile
aflate la dosar etc.), petiţii care nu intră în noţiunea de „acţiune civilă”.

Prin urmare, în măsura în care cererea principală este introdusă pe rolul

instanţei judecătoreşti sub reglementarea Legii nr. 146/1997, atât aceasta, cât şi
toate cererile adiţionale şi incidentale, precum şi căile de atac ce vor fi formulate
în cursul procesului respectiv se vor supune taxei judiciare de timbru stabilite de
Legea nr. 146/1997, chiar dacă înregistrarea acestora din urmă în dosar are loc
după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, concluzia fiind valabilă şi în
privinţa incidentelor procedurale ivite în cursul judecăţii procesului respectiv.

O interpretare contrară în sensul că O.U.G. nr. 80/2013 se aplică oricărei

cereri formulate în cadrul unui proces după data intrării sale în vigoare este de
natură să conducă la imposibilitatea aplicării unor texte din cuprinsul său, dată
fiind necorelarea cu prevederile Codului de procedură civilă.
Spre exemplu, potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul
împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau
mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 NCPC.
Incompatibilitatea celor două reglementări există în cazul recursului prin care s-ar
critica soluţia pronunţată asupra unei cereri reconvenţionale, formulate ulterior
intrării în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, însă în cadrul unui proces început sub
imperiul Legii nr. 146/1997 şi al Codului de procedură civilă din 1865.
Astfel, în exemplul dat, în accepţiunea interpretării contrare celei oferite,
cererea reconvenţională ar fi supusă timbrării potrivit O.U.G. nr. 80/20013, fiind
formulată ulterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe, în timp ce recursul,
reglementat de dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, dată fiind
situarea momentului începerii procesului anterior intrării în vigoare a noului Cod
de procedură civilă, nu ar putea fi timbrat prin raportare la art. 24 al O.U.G. nr.
80/2013, ce face referire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 NCPC, ci în
funcţie de reglementarea Legii nr. 146/1997, ceea ce conduce la concluzia
inacceptabilă ca cererea şi recursul declarat împotriva soluţiei pronunţate asupra
acesteia să fie timbrate potrivit unor acte normative diferite.

De asemenea, în corpul O.U.G. nr. 80/2013 nu este prevăzută sancţiunea

aplicabilă cererii pentru neîndeplinirea în termen a obligaţiei de timbrare în
cuantumul legal, aceasta regăsindu-se în cadrul art. 197 NCPC.
Astfel, dacă cererea principală este introdusă pe rolul instanţei judecătoreşti
anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă şi a O.U.G. nr.
80/2013, iar cererea incidentală netimbrată este formulată ulterior acestor
momente, anularea sa nu s-ar putea dispune în temeiul art. 197 NCPC, întrucât
acesta nu este incident în cauză (dată fiind începerea procesului sub imperiul
Codului de procedură civilă din 1865) şi, de asemenea, nici în temeiul O.U.G. nr.
80/2013, din moment ce o atare sancţiune nu este prevăzută în cadrul său, fiind
exclus a se împrumuta doar sancţiunea anulării din Legea nr. 146/1997,
cuantumul taxei de timbru rămânând a fi stabilit de O.U.G. nr. 80/2013.

4
 O altă chestiune invocată în practica judiciară priveşte aplicabilitatea
termenului de 5 zile pentru formularea cererii de ajutor public judiciar, instituit de
art. 33 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013, în ipoteza în care o atare
cerere este formulată în cadrul unui proces început sub imperiul Codului de
procedură civilă din 1865, al Legii nr. 146/1997 şi al O.U.G. nr. 51/2008 (acest
ultim act normativ nelimitând în timp formularea cererii de ajutor public judiciar).
Astfel, potrivit art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dacă cererea de
chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se
pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I NCPC [în ultima formă
republicată, art. 200 alin. (3) teza I NCPC – n.n.], obligaţia de a timbra cererea în
cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei
judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării
instanţei; prin aceeaşi comunicare instanţa îi pune în vedere reclamantului
posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la
plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.
Din întreaga reglementare a textului legal rezultă cu prisosinţă faptul că
aplicabilitatea lui este corelată cu procedura verificării şi regularizării cererii,
motiv pentru care numai în ipoteza unui proces început sub imperiul noului Cod
de procedură civilă şi numai în legătură cu timbrarea unei cereri introductive de
instanţă, dat fiind faptul că numai aceasta este supusă procedurii prevăzute de
art. 200 NCPC, va fi aplicabil termenul de 5 zile de formulare a cererii de ajutor
public judiciar.

■ Necesitatea parcurgerii etapei verificării şi regularizării cererii de

chemare în judecată de către instanţa necompetentă material sau teritorial
exclusiv

Potrivit art. 200 alin. (1) NCPC, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu
cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de
competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.
În conformitate cu alineatul următor, în cazul în care cauza nu este de
competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin
încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat
competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei
sesizate; dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se
aplică prin asemănare.
Art. 131 alin. (1) NCPC prevede faptul că, la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din
oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă
general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul
încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa
instanţei sesizate; încheierea are caracter interlocutoriu.

Problema ridicată în practica judiciară priveşte faptul dacă o instanţă

necompetentă material sau teritorial exclusiv procedează la verificarea şi
regularizarea cererii sau se impune ca aceasta să-şi decline competenţa de
soluţionare a cauzei, fără a mai parcurge procedura reglementată de art. 200

5
NCPC. Motivul ivirii neconcordanţelor de opinie a rezultat din modul de formulare
a art. 200 alin. (1) NCPC, text ce nu face vreo distincţie în privinţa felului
competenţei ce se impune a fi verificată de completul căruia i s-a repartizat
cauza, la acel moment procesual.

Apreciem că instanţa va proceda la verificarea şi regularizarea cererii de

chemare în judecată, independent dacă din elementele sale rezultă cu certitudine
faptul că aceasta nu ar avea competenţa materială sau teritorială exclusivă de a
o soluţiona, în considerarea următoarelor argumente punctuale:

1. alineatul (2) al art. 200 NCPC specifică tipul competenţei menţionate la

alin. (1), a cărei verificare se efectuează în această etapă premergătoare
acordării primului termen de judecată. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) NCPC sunt de
strictă interpretare şi aplicare, întrucât constituie o excepţie de la regula instituită
de art. 200 alin. (1) NCPC, în sensul că etapa verificării şi regularizării cererii se
realizează de către completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza, derogând
numai în privinţa competenţei specializate;

2. articolul 131 alin. (1) NCPC instituie în sarcina judecătorului obligaţia de

a verifica competenţa materială şi teritorială a instanţei la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate, neexistând vreo raţiune pentru care
legiuitorul să fi impus obligaţia verificării competenţei în sarcina judecătorului în
două etape procesuale subsecvente (atât în procedura verificării şi regularizării
cererii, cât şi la primul termen de judecată cu procedura de citare legal
îndeplinită);

3. cerinţele prevăzute de art. 194-197 NCPC, a căror verificare se impune

în această etapă premergătoare comunicării actelor de procedură şi acordării
primului termen de judecată, nu necesită o analiză calificată în funcţie de
delimitarea în plan vertical sau orizontal a instanţelor judecătoreşti, cerinţele
indicate de text reprezentând condiţii generale ale cererii de chemare în
judecată, iar nu particularizate pentru un anumit tip de acţiune;

4. în ipoteza aplicării sancţiunii anulării cererii potrivit art. 200 alin. (4)
NCPC, eventuala necompetenţă materială sau teritorială exclusivă a instanţei nu
va fi cenzurată pe calea cererii de reexaminare, întrucât motivele pentru care
poate fi promovată o atare cale de atac de retractare sunt limitativ prevăzute de
lege, iar necompetenţa nu se enumeră printre acestea.

Instanţa va verifica şi regulariza cererea de chemare în judecată şi, numai

în măsura în care reclamantul se conformează dispoziţiilor instanţei şi cererea nu
este anulată, potrivit art. 200 alin. (4) NCPC, se vor aplica în continuare
dispoziţiile art. 201 NCPC, urmând ca, la primul termen de judecată, la care
părţile sunt legal citate, în măsura în care judecata cauzei se face cu citarea
acestora, să invoce excepţia de necompetenţă materială sau teritorială exclusivă
şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei.

6
 În acest context, înclinăm spre soluţia potrivit căreia, în ipoteza declinării
competenţei de soluţionare a cauzei la primul termen de judecată, caz în care
etapa premergătoare acordării acestuia a fost parcursă în mod efectiv în faţa
instanţei ce şi-a declinat competenţa, nu mai există temei legal pentru reluarea
acestei etape de către instanţa în favoarea căreia a fost declinată competenţa de
soluţionare a pricinii, cu atât mai mult cu cât procedura a dobândit caracter
contradictoriu.
Instanţa învestită în urma declinării va fixa termenul de judecată, având,
desigur, posibilitatea, prin citaţie, să pună în sarcina reclamantului obligativitatea
remedierii unor lipsuri ale cererii de chemare în judecată, ce nu au fost sesizate
de către instanţa ce şi-a declinat competenţa.
Însă, în caz de neconformare a reclamantului la executarea acestor
obligaţii, la termenul de judecată astfel stabilit, instanţa va putea, dacă este
cazul, să dispună aplicarea sancţiunilor proprii acestei etape subsecvente celei
prealabile (suspendarea judecării cauzei, decăderea, nulitatea în condiţiile art.
196 NCPC etc.), iar nu să procedeze la anularea cererii potrivit art. 200 alin. (4)
NCPC, regularizarea fiind o etapă finalizată, dată fiind comunicarea actelor de
procedură între părţi şi acordarea primului termen de judecată.

■ Forţa probantă a înscrisurilor depuse de către reclamant direct în

cadrul procedurii reexaminării promovate împotriva încheierii de anulare a
cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 200 alin. (4) NCPC

Potrivit art. 200 alin. (7) NCPC, cererea (de reexaminare – n.n.) se
soluţionează (...) de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin
repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a
fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul
acordat potrivit alin. (3) al art. 200 NCPC.

Din reglementarea specificată rezultă că motivele de admitere a cererii de

reexaminare declarate împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în
judecată sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.
Apreciem, în acest context, că pot fi administrate înscrisuri în cadrul
soluţionării cererii de reexaminare exclusiv în dovedirea motivelor acestei căi de
atac, iar nu şi pentru acoperirea neregularităţilor neîndeplinite în termenul legal
de 10 zile acordat de către completul învestit cu soluţionarea cererii.
Spre exemplu, depunerea la dosar, în etapa soluţionării cererii de
reexaminare, a înscrisurilor certificate pentru conformitate cu originalul, în
condiţiile în care, în cadrul termenului de 10 zile acordat anterior pentru
remedierea acestei carenţe, obligaţia nu a fost îndeplinită, nu este de natură să
conducă la admiterea căii de atac.
Dimpotrivă, un înscris din care rezultă că cele solicitate de primul complet,
care a dispus anularea cererii, au fost expediate în termen instanţei (spre
exemplu, recipisa oficiului poştal), poate fi administrat în cadrul cererii de
reexaminare, constituind un mijloc de probă în dovedirea motivului acestei căi de

7
atac vizând faptul că neregularităţile au fost înlăturate în termenul de 10 zile
acordat.

■ Interpretarea art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC în contextul anulării, în
temeiul art. 200 alin. (4) NCPC, a cererii de chemare în judecată al cărei
termen de introducere este mai mic de 6 luni

În conformitate cu art. 2537 pct. 2 NCC, prescripţia se întrerupe prin

introducerea unei cereri de chemare în judecată. În acest caz, prescripţia este
întreruptă chiar dacă sesizarea (…) este nulă pentru lipsă de formă [art. 2539
alin. (1) NCC].
Potrivit art. 2539 alin. (2) NCC, prescripţia nu este întreruptă dacă cel care
a făcut cererea de chemare în judecată (…) a renunţat la ea, nici dacă cererea a
fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă; cu toate
acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de
respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere,
prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată (…)
precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
De asemenea, în privinţa termenelor de decădere de drept substanţial, în
temeiul art. 2548 alin. (3) NCC, atunci când realizarea dreptului presupune
exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii
cererii de chemare în judecată (…), dispoziţiile privitoare la întreruperea
prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.

Problema invocată în practica judiciară vizează situaţia în care o astfel de

cerere este anulată în procedura verificării şi regularizării, iar, ulterior, în cadrul
termenului de 6 luni specificat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC, aceasta este
reintrodusă pe rolul instanţei judecătoreşti, cu respectarea cerinţelor impuse de
art. 194-197 NCPC, însă cu depăşirea termenului său legal de formulare, acesta
având o durată mai mică de 6 luni.
În acest context, întrebarea ridicată este aceea dacă art. 2539 alin. (2) teza
a II-a NCC este incident, caz în care se va produce implicit un efect similar
prelungirii termenului special de introducere a cererii cu încă cel puţin 6 luni (dat
fiind faptul că acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive a
încheierii de anulare a cererii) sau textul legal nu este aplicabil în această
ipoteză, tocmai pentru a nu conduce la producerea unui atare efect.

În primul rând, răspunsul la această problemă de drept are ca premisă

stabilirea naturii juridice a termenelor de introducere a cererilor în discuţie, după
cum urmează:
- dacă aceste termene sunt termene de prescripţie sau de decădere
de drept material, sunt incidente dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a
II-a NCC, la care face trimitere în mod corespunzător şi art. 2548
alin. (3) NCC;
- dacă aceste termene sunt termene de decădere de drept procesual,
art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC nu mai este aplicabil.

8
 Cu titlu de exemplu, în ceea ce priveşte contestaţia la executare, apreciem
că termenele sale de introducere sunt termene de decădere de drept procesual,
date fiind, pe de-o parte, natura sa juridică de incident în cadrul executării silite,
iar, pe de altă parte, sediul reglementării acestora în cuprinsul Codului de
procedură civilă şi obiectul său.
Având în vedere calificarea termenului de introducere a contestaţiei la
executare drept termen de decădere de drept procesual, art. 2539 alin. (2) teza a
II-a NCC nu mai este incident, însă, pe de altă parte, lipsa beneficiului legal
prevăzut de acest text legal este atenuată de faptul că nici procedura regularizării
nu se aplică contestaţiei la executare, prin raportare la art. 717 alin. (1) NCPC.

Strict raportat la problema de drept abordată, calificarea termenelor în

discuţie drept termene de decădere de drept material sau termene de prescripţie
extinctivă nu prezintă relevanţă, fiind indiferentă o atare calificare, din moment ce
art. 2548 alin. (3) NCC face trimitere în mod corespunzător la 2539 alin. (2) teza
a II-a NCC.
Observaţia de esenţă care se impune însă a fi făcută este aceea că
termenul de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC nu este un nou
termen de prescripţie extinctivă, ce ar curge în continuarea termenului de
prescripţie special instituit pentru introducerea cererii respective, ci este un
termen distinct, stabilit de lege ca interval limită de timp pentru exercitarea
dreptului reclamantului de a supune analizei instanţei judecătoreşti temeinicia
cererii sale, anulate anterior pentru vicii formale.
Este evident însă că, în măsura în care la data înregistrării celei de-a doua
cereri pe rolul instanţei judecătoreşti, termenul de introducere al acesteia este
depăşit, aplicarea art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC are un efect similar repunerii
reclamantului în termen, fără ca, desigur, această ultimă instituţie să fie
incidentă.
Chiar dacă soluţia legală poate părea, la o primă vedere, injustă în
contextul depăşirii termenului de introducerii a acţiunii, raţiunea instituirii textului
a avut la bază acordarea unui beneficiu legal celui căruia i s-a anulat cererea
formulată iniţial din considerente ce nu au ţinut de lipsa de temeinicie a dreptului
său, aceasta nefiind analizată, ci de nesocotirea unor aspecte pur formale ale
cererii.
Totodată, ca argument suplimentar în susţinerea acestei soluţii, se impune
menţionarea faptului că textul art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC nu face vreo
distincţie între cererile al căror termen de introducere este mai mare sau mai
scurt de 6 luni, astfel încât acesta este aplicabil ambelor categorii de cereri. În
plus, atunci când legiuitorul a dorit să facă o astfel de distincţie a operat-o în
consecinţă, dovadă fiind cazul art. 2534 alin. (2) NCC.

Parcurgând etapizat cursul prescripţiei extinctive în ipoteza expusă a unei

cereri cu termen de prescripţie mai scurt de 6 luni, rezultă următoarea situaţie 7:

7
Situaţia prezentată se aplică corespunzător şi în ipoteza unei cereri al cărei termen de introducere este
de decădere de drept substanţial.

9
 1. reclamantul formulează prima cerere în cadrul termenului special de
prescripţie
- în acest caz, operează întreruperea provizorie a cursului prescripţiei
extinctive, potrivit art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (2) NCC, efectul întreruptiv
fiind condiţionat de admiterea cererii prin hotărâre definitivă;
- numai în ipoteza în care cererea ar fi admisă prin hotărâre judecătorească
definitivă, efectul întreruptiv s-ar produce în condiţiile art. 2541 alin. (1) şi (2)
NCC, cu consecinţa ştergerii prescripţiei curse anterior introducerii cererii
(prescripţia dreptului material la acţiune) şi a începerii curgerii unei noi prescripţii
(prescripţia dreptului de a obţine executarea silită);
- până la definitivarea hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii,
întreruperea prescripţiei extinctive prin introducerea cererii pe rolul instanţei
judecătoreşti are ca unic efect excluderea riscului pronunţării unei soluţii de
admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi de respingere a
acesteia ca prescrisă.

2. cererea este anulată în cadrul procedurii de verificare şi regularizare, în

condiţiile art. 200 alin. (4) NCPC, iar încheierea de anulare rămâne definitivă
- în acest moment, prin raportare la art. 2539 alin. (2) teza I NCC, potrivit
căruia prescripţia nu este întreruptă dacă (…) cererea de chemare în judecată a
fost anulată (…) printr-o hotărâre definitivă, efectul întreruptiv al prescripţiei
extinctive este şters, definitivarea sa prin operarea consecinţelor prevăzute de
art. 2541 alin. (1), (2) şi (4) NCC nemaiavând loc;
- ca atare, prescripţia cursă anterior introducerii cererii pe rolul instanţei
judecătoreşti nu este ştearsă şi nici nu începe să curgă o nouă prescripţie de la
acest moment.

3. în termen de 6 luni de la data la care încheierea de anulare a cererii a

rămas definitivă, reclamantul introduce pe rolul instanţei judecătoreşti o nouă
cerere şi aceasta nu este anulată în procedura regularizării, acordându-se primul
termen de judecată
- în această etapă, în primul rând, se impune menţionarea faptului că
prescripţia la care face referire art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC este tot
prescripţia dreptului material la acţiune şi, de asemenea, este tot cea
reglementată de actul normativ special. Prin urmare, nu este incidentă prescripţia
dreptului de a obţine executarea silită şi, de asemenea, durata termenului special
de prescripţie a dreptului material la acţiune nu este influenţată de existenţa
termenului de 6 luni, în sensul că acesta nu se ia în considerare la calculul
termenului de prescripţie, ci rolul său este numai acela de a limita în timp
perioada în care reclamantul îşi poate exercita dreptul de a reintroduce cererea
de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti cu beneficiul considerării
prescripţiei extinctive întrerupte de la data înregistrării primei cereri;
- în al doilea rând, această prescripţie nu este prescripţia nouă care ar
începe să curgă după întrerupere, potrivit art. 2541 alin. (2) NCC, întrucât un
atare efect se produce numai condiţionat de admiterea prin hotărâre definitivă a

10
acţiunii introductive (împrejurarea ce nu a avut loc în cauză), ci este vechea şi
singura prescripţie a dreptului material la acţiune, prescripţie considerată în
continuare întreruptă prin introducerea primei cereri, ca urmare a acestui
beneficiu legal.
Cu alte cuvinte, introducerea celei de-a doua cereri va avea efect
întreruptiv de prescripţie, provizoriu şi condiţionat, însă data întreruperii
cursului prescripţiei va fi socotită cea a înregistrării pe rolul instanţei
judecătoreşti a primei cereri.
- dat fiind faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive reglementat
de art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC este condiţionat de admiterea celei de-a
doua cereri, se impune analizarea de către instanţa învestită cu soluţionarea
acesteia a fondului cererii cu prioritate faţă de excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune (evident că în măsura în care sunt invocate alte excepţii
procesuale, acestea se vor soluţiona înaintea fondului cauzei, singura
condiţionată de soluţia de admitere a cererii fiind excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune). Un atare mod de soluţionare a cererii derogă de la regula
instituită de art. 248 alin. (1) NCPC, potrivit căreia instanţa se va pronunţa mai
întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac
inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în
fond a cauzei;
- în consecinţă, în cel de-al doilea proces, dacă excepţia prescripţiei
extinctive este invocată în condiţiile legii, şi nici nu se impune soluţionarea cauzei
în temeiul unei alte excepţii procesuale, instanţa va proceda la unirea acesteia cu
fondul cererii, urmând să pronunţe, după caz, următoarele soluţii:
˅ dacă din probele administrate în cauză rezultă că cererea de chemare în
judecată este întemeiată, instanţa o va admite şi va respinge excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune ca neîntemeiată (efectul întreruptiv al prescripţiei
producându-şi efectele);
˅ dacă însă cererea de chemare în judecată se respinge ca neîntemeiată,
efectul întreruptiv provizoriu al prescripţiei extinctive nu mai operează de la data
înregistrării primei cereri, astfel încât termenul de prescripţie special se va
calcula de la data când acesta a început să curgă, fără a se lua în considerare,
ca moment întreruptiv, data înregistrării primei cereri, ci data înregistrării celei de-
a doua cereri. Dacă la data înregistrării celei de-a doua cereri termenul de
prescripţie extinctivă era împlinit, instanţa va admite excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune şi va respinge cererea ca prescrisă. Apreciem că
analizarea temeiniciei cererii va avea loc exclusiv în cadrul considerentelor
hotărârii judecătoreşti, soluţia de respingere a cererii ca neîntemeiată nefiind
menţionată în dispozitiv, întrucât s-ar produce o necorelare cu soluţia de
respingere a acesteia ca prescrisă.

■ Legalitatea şi recalificarea căii de atac

Potrivit art. 457 alin. (3) NCPC, dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea
de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea
menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea

11
pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor
părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De
la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru
exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Legea nr. 138/20148 a introdus un nou alineat după cel menţionat mai sus,
potrivit căruia, atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data
pronunţării încheierii, pentru părţile prezente, sau de la data comunicării
încheierii, pentru părţile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea
sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.
În raport de aceste două texte legale, la care trebuie adăugat şi art. 152
NCPC, se impune stabilirea următoarelor distincţii:

1. În ipoteza în care hotărârea atacată conţine în dispozitivul său o

menţiune inexactă cu privire la calea de atac, iar partea declară calea de atac
prevăzută de lege, nu se impune nici calificarea căii de atac, prevăzută de art.
152 NCPC, nici recalificarea acesteia, menţionată la art. 457 alin. (4) NCPC şi
nici aplicarea art. 457 alin. (3) NCPC vizând respingerea căii de atac ca
inadmisibilă, ci instanţa va proceda la soluţionarea acesteia în consecinţă;

2. În ipoteza în care hotărârea atacată conţine în dispozitivul său o

menţiune inexactă cu privire la calea de atac, iar partea declară acea cale de
atac indicată greşit de instanţa care a pronunţat hotărârea, instanţa de control
judiciar are două posibilităţi, a căror existenţă poate fi dedusă, având în vedere
următoarele considerente:
– modalitatea de redactare a textului art. 457 alin. (3) NCPC („dacă instanţa
respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege”) denotă că instanţa
are şi posibilitatea să nu respingă astfel calea de atac, ci să o recalifice, potrivit
art. 457 alin. (4) NCPC;
– textul art. 457 alin. (4) NCPC nu ar mai avea aplicabilitate şi justificare
pertinentă. Astfel, dacă s-ar considera că art. 457 alin. (4) NCPC este incident în
situaţia în care partea declară o cale de atac neprevăzută de lege, deşi prima
instanţă a indicat corect calea de atac în dispozitivul hotărârii atacate, iar instanţa
de control judiciar ar trebui să-i acorde un nou termen pentru declararea şi
motivarea căii de atac prevăzute de lege, aceasta ar echivala cu o prelungire
nejustificată a termenului legal (de pildă, partea ar avea tot interesul ca în mod
intenţionat să declare o cale de atac neprevăzută de lege pentru a beneficia de o
prelungire a termenului de motivare a acesteia).
În consecinţă, în ipoteza în discuţie, instanţa de control judiciar va putea
opta pentru una dintre următoarele două soluţii:
– să respingă calea de atac ca inadmisibilă, potrivit art. 457 alin. (3) NCPC,
cu consecinţa comunicării, din oficiu, a hotărârii pronunţate de instanţa de control
judiciar tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat
hotărârea atacată;
– să recalifice calea de atac, potrivit art. 457 alin. (4) NCPC, cu consecinţa
comunicării încheierii de recalificare către părţile lipsă.
8
M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014.

12
 Prin urmare, raportat la această ultimă ipoteză, dacă partea declară apel,
cale de atac incorect indicată de prima instanţă în dispozitivul hotărârii atacate,
instanţa de control judiciar poate proceda la recalificarea căii de atac exercitate
din apel în recurs, prin încheiere, cu punerea în prealabil a acestui aspect în
discuţia contradictorie a părţilor.
Această încheiere este supusă comunicării către părţile care au lipsit de la
termenul de judecată în care s-a dispus recalificarea. Din această prevedere
legală se deduce, implicit, obligaţia în sarcina instanţei de amânare a cauzei şi
de citare a părţilor cu calităţile procesuale nou dobândite în urma recalificării căii
de atac (spre exemplu, recurent-reclamant, în loc de apelant-reclamant).
De la data pronunţării acestei încheieri, respectiv de la data comunicării
sale, după caz, va curge termenul pentru motivarea căii de atac a recursului.
Soluţia este una firească şi echitabilă (ţinând cont de eroarea instanţei care a
pronunţat hotărârea atacată), în caz contrar, recalificarea căii de atac, în ipoteza
dată, fără repunerea părţii în termenul de motivare a căii de atac, ar fi fost de
natură să atragă nulitatea recursului, potrivit art. 486 alin. (3) NCPC. Este de
menţionat faptul că partea nu trebuie să formuleze cerere de repunere în
termenul de motivare a căii de atac recalificate, în condiţiile art. 186 NCPC,
incidenţa art. 457 alin. (4) NCPC fiind suficientă prin ea însăşi să determine acest
efect.

3. În ipoteza în care hotărârea atacată indică în dispozitivul său în mod

corect calea de atac prevăzută de lege, însă partea declară o altă cale de atac,
nelegală, sunt aplicabile dispoziţiile art. 152 NCPC vizând calificarea căii de atac.
În acest caz, partea îşi va asuma consecinţele declarării unei căi de atac
neprevăzute de lege, alta decât cea indicată corect în hotărârea atacată, astfel
că, în ipoteza în care, de pildă, va declara apel în loc de recurs şi nu-l va motiva
în termen, instanţa de control judiciar va aplica sancţiunea anulării recursului.

■ Inaplicabilitatea procedurii speciale privitoare la înscrierea

drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1050-1053 NCPC) în
ipoteza posesiilor începute sub imperiul Codului civil din 1864

În opinia noastră, procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 1050-

1053 NCPC este aplicabilă numai în ipoteza în care obiectul cererii introduse pe
rolul instanţei judecătoreşti ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură
civilă vizează înscrierea dreptului dobândit în temeiul uzucapiunii extratabulare
prevăzute de art. 930 NCC.
În ipoteza în care posesia imobilului a început sub imperiul Codului civil din
1864, iar cererea de constatare a dobândirii dreptului real prin efectul uzucapiunii
achizitive este introdusă pe rolul instanţei judecătoreşti ulterior intrării în vigoare
a noului Cod de procedură civilă, sub aspectul dreptului material sunt aplicabile
dispoziţiile Codului civil din 1864, iar sub aspectul dreptului procesual dispoziţiile
noului Cod de procedură civilă, însă nu procedura specială, ci dispoziţiile
generale şi cele vizând procedura contencioasă.

13
 În fundamentarea opiniei exprimate anterior, sunt aduse următoarele
argumente:

1. Cererea formulată pe calea procedurii speciale are ca obiect înscrierea în

cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii,
aspect ce rezultă atât din titulatura procedurii, cât şi din domeniul său de aplicare
prevăzut de art. 1050 NCPC, fiind ca atare o cerere în realizare de drepturi.
În ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil din 1864, cererea
adresată instanţei judecătoreşti vizează constatarea dreptului real dobândit în
temeiul acesteia, acţiunea îmbrăcând forma cererii în constatare.

2. Pornind de la distincţia dintre cererea în realizare şi cea în constatare,

precum şi de la efectele de drept substanţial produse de uzucapiunea
extratabulară şi de uzucapiunea în sistemului Codului civil din 1864, şi efectele
hotărârii judecătoreşti pronunţate în cele două tipuri de cauze sunt distincte.
Astfel, în ipoteza procedurii speciale, hotărârea judecătorească (încheiere
sau sentinţă, după caz) cuprinde dispoziţia de înscriere în cartea funciară a
dreptului real dobândit de reclamant în temeiul uzucapiunii extratabulare,
reclamantul fiind considerat proprietar de la data înscrierii dreptului real în cartea
funciară, prin raportare la art. 1053 alin. (3) NCPC.
Această prevedere legală este în consonanţă cu art. 885 alin. (1) NCC,
potrivit căruia, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de
terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care
a justificat înscrierea. Ca atare, hotărârea judecătorească pronunţată în
procedura specială nu are efect declarativ de drepturi, nerecunoscând un drept
preexistent.
În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată asupra cererii în constatarea
dreptului real dobândit în temeiul uzucapiunii reglementate de Codul civil din
1864, aceasta are efect declarativ, recunoscând cu efect retroactiv, de la
momentul începerii posesiei, dreptul real al reclamantului asupra imobilului.
În acest context, nu s-ar putea aplica scindat procedura specială, cu
excluderea art. 1053 alin. (3) NCPC, doar pentru a o compatibiliza cu efectele
produse în temeiul reglementării Codului civil din 1864 în privinţa uzucapiunii.

3. Înscrisurile solicitate de lege în dovedirea dreptului dedus judecăţii pe

calea procedurii speciale, respectiv cele menţionate în cadrul art. 1051 alin. (3)
lit. a) şi g), constituie probe în dovedirea condiţiilor de fond ale uzucapiunii
extratabulare reglementate de art. 930 NCC.
Astfel, potrivit art. 1051 alin. (3) lit. a) NCPC, la cererea formulată pe calea
procedurii speciale, se va anexa un certificat eliberat de serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor, care atestă că titularul dreptului
înscris în cartea funciară este decedat, precum şi data decesului sau, după caz,
un certificat emis de autoritatea competentă, care atestă faptul că persoana
juridică titulară a dreptului înscris în cartea funciară şi-a încetat existenţa. Aceste
înscrisuri dovedesc cerinţa impusă de art. 930 alin. (1) lit. a) NCC, aceea ca

14
proprietarul înscris în cartea funciară să fi decedat sau, după caz, să-şi fi încetat
existenţa (în ipoteza în care uzucapiunea extratabulară se întemeiază pe o atare
condiţie).
De asemenea, în conformitate cu lit. g) a aceluiaşi text legal, se ataşează
cererii respective un extras de carte funciară pentru informare, cu arătarea
titularului înscris în cartea funciară ori a înscrierii declaraţiei de renunţare la
proprietate, precum şi a faptului dacă imobilul este sau nu grevat de sarcini,
eliberat de biroul teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară. Similar, acest
înscris este solicitat de lege în probarea condiţiei stipulate în cadrul art. 930 alin.
(1) lit. b) NCC, potrivit căreia în cartea funciară trebuie să fie înscrisă declaraţia
de renunţare la proprietate (în ipoteza în care uzucapiunea extratabulară se
întemeiază pe o atare condiţie).
Aceste cerinţe de fond nu erau solicitate pentru dobândirea dreptului real în
temeiul uzucapiunii reglementate de Codul civil din 1864 şi apare ca lipsită de
justificare solicitarea de către instanţa judecătorească a unor probe, impuse de
noul Cod de procedură civilă în cadrul procedurii speciale, în dovedirea unor
cerinţe inaplicabile din punctul de vedere al dreptului material aplicabil.

4. Potrivit art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 9, în cazul posesiilor
începute după intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi
funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1),
uzucapiunea extratabulară prevăzută în art. 930 NCC îşi produce efectele de la
data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea
îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a fost
admisă, respectiv de la data invocării excepţiei uzucapiunii, dacă această
excepţie a fost admisă.
Deşi aceste norme juridice sunt prevăzute în Legea de punere în aplicare a
Codului civil, nu se poate face abstracţie şi de caracterul lor parţial procedural,
din care rezultă că, anterior finalizării lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială şi deschiderii, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare
pentru imobilele respective, cererea pentru valorificarea dreptului dobândit în
temeiul uzucapiunii extratabulare îmbracă forma unei acţiuni în constatare,
efectele hotărârii judecătoreşti de admitere producându-se nu de la data înscrierii
dreptului în cartea funciară, ci de la data introducerii cererii de chemare în
judecată. De asemenea, acţiunea nu vizează înscrierea dreptului în cartea
funciară, ci constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale uzucapiunii extratabulare,
motiv pentru care apreciem că, în această ipoteză, procedura specială nu are
aplicabilitate.

9
M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

15