colectiv, BOROI Gabriel, Codul de procedura civila comentat din 15-mar-2016, Hamangiu

Publicaţie: Codul de procedura civila comentat

Dată bază legală:

15 martie 2016 An

Autori:
colectiv
BOROI Gabriel

Comentariu la articolul 509 din Noul Cod De Procedura Civila

Comentariu
1.
Obiectulrevizuirii. Alineatul (1) al art. 509NCPC păstrează, într-o formulă mai restrânsă, regula din vechea reglementare, conform căreia pot
fi atacate cu revizuire hotărârile care vizează fondul pricinii, respectiv hotărârile pronunţate asupra fondului, precum şi cele care evocă
fondul.
Prin excepţie, pentru motivele limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 509NCPC, pot face obiect al revizuirii şi hotărârile care nu evocă
fondul.
Credem că diferenţa cu care operează primul alineat are în vedere hotărârile pronunţate în primă instanţă şi, respectiv, pe cele pronunţate în
căile de atac, adică apel, recurs sau rejudecare pe fond după admiterea contestaţiei în anulare.
Astfel, în categoria hotărârilor pronunţate asupra fondului intră acelea pronunţate în primă instanţă şi prin care cauza este soluţionată pe
fond, adică privitor la caracterul fondat sau nefondat al cererii de chemare în judecată, şi nu în baza unei excepţii care, odată admisă, face de
prisos analiza fondului.
În căile de atac, instanţa se pronunţă asupra caracterului fondat sau nefondat al căii de atac şi este posibil ca hotărârea să evoce sau nu
fondul pricinii.
În art. 322 CPC 1865, formularea potrivit căreia erau supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare,
precum şi cele date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul era ambiguă, deoarece putea lăsa a se înţelege că doar pentru hotărârile
instanţei de recurs trebuie îndeplinită condiţia evocării fondului. Totuşi, majoritatea autorilor au interpretat textul în sensul că evocarea
fondului este o condiţie pe care trebuie să o îndeplinească orice hotărâre pentru a fi supusă revizuirii (deşi se admitea, în acelaşi timp, că
anumite motive de revizuire puteau fi invocate şi împotriva unor hotărâri care nu evocă fondul).
Din acest punct de vedere, actuala redactare a textului nu lasă loc de interpretare asupra faptului că, în afară de cazurile prevăzute de alin. (2)
al art. 509NCPC, antamarea fondului cauzei prin hotărârea a cărei revizuire se cere este o condiţie de admisibilitate.
De fapt, este oarecum improprie referirea la cazurile din alin. (2) ca fiind excepţii, deoarece, din punct de vedere numeric, sunt aproape egale
cu cele care intră sub incidenţa regulii: pct. 3, ipoteza judecătorului, pct. 4 şi pct. 7-10.
În legătură cu înţelesul sintagmei „evocarea fondului”, doctrina şi jurisprudenţa au dezvoltat o asemenea varietate de opinii, încât ar fi fost
salutar ca prin noua reglementare să se definească legal conceptul, tocmai în ideea evitării cel puţin pe viitor a unei practici neunitare.
În lipsa unei asemenea definiţii, este de aşteptat să existe în continuare divergenţele de opinie sau măcar de nuanţe pe care le-am semnalat în
trecut în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de „evocare a fondului”.
Astfel, unii autori sau practicieni au apreciat că evocarea fondului înseamnă soluţionarea cauzei pe fond, şi nu în temeiul unei excepţii1807.
Alţii au considerat că evocarea fondului înseamnă reţinerea unei alte situaţii de fapt, când este vorba despre soluţionarea pricinii într-o cale
de atac1808.
Referitor la această chestiune, am împărtăşit punctul de vedere potrivit căruia hotărârea pronunţată în apel întruneşte condiţia de a evoca
fondul, indiferent dacă apelul a fost admis sau respins – dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac –, cu excepţia cazului în care
apelul a fost respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru un alt motiv care a împiedicat cercetarea sa pe fond.
Arătam, totodată, că este foarte important să se prevadă care hotărâre evocă fondul, atunci când pricina a fost soluţionată şi în apel, pentru că
numai astfel partea poate să ştie care este hotărârea pe care o poate ataca pe calea revizuirii, cu respectarea termenului prevăzut de lege
pentru exercitarea acestei căi de atac.
Îndreptarea căii de atac împotriva unei hotărâri care nu evocă fondul va atrage respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă şi, de cele
mai multe ori, imposibilitatea de a mai exercita în termen aceeaşi cale de atac împotriva hotărârii susceptibile de a fi revizuită.
La nivel jurisprudenţial1809, sub imperiul vechii reglementări, s-a decis că intră în categoria hotărârilor menţionate mai sus: sentinţele primei
instanţe rămase definitive (în terminologia Codului de procedură civilă de la 1865), precum şi cele pronunţate în apel şi recurs, în măsura în
care acestea evocă fondul.
În ceea ce priveşte noţiunea de „evocare a fondului de către instanţa de recurs”, practica judiciară a statuat că nu îndeplinesc această condiţie
hotărârile prin care recursul a fost respins ca tardiv, nefondat sau a fost anulat ori când recursul a fost admis, cu consecinţa casării deciziei
pronunţate în apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
De asemenea, nu îndeplinesc condiţia referitoare la evocarea fondului deciziile intermediare, precum cea prin care instanţa a admis
contestaţia în anulare şi a stabilit un termen pentru rejudecarea recursului sau cea prin care contestaţia în anulare a fost respinsă, deciziile
prin care instanţa s-a pronunţat asupra recursului în anulare (anterior abrogării prin dispoziţiile O.U.G. nr. 58/2003), hotărârile de declinare a
competenţei1810, cele prin care se soluţionează cererea de strămutare, cele prin care instanţa ia act de învoiala părţilor sau cele în care sunt
cenzurate soluţiile pronunţate cu privire la excepţii procesuale sau incidente procedurale.
În actuala reglementare, pentru o corectă înţelegere şi aplicare a art. 509, acesta trebuie corelat cu art. 459NCPC referitor la ordinea
exercitării căilor de atac.
Primul alineat al textului la care facem trimitere prevede că nu pot fi exercitate căile extraordinare de atac atât timp cât este deschisă calea de
atac a apelului.
Cu alte cuvinte, dacă o hotărâre pronunţată în primă instanţă – asupra fondului pricinii – este susceptibilă de a fi atacată cu apel, ea nu poate
fi atacată cu recurs, contestaţie în anulare sau revizuire.
Faptul că legiuitorul a înţeles să nu mai permită opţiunea între apel şi căile extraordinare de atac1811 rezultă din alineatul al doilea al art.
459NCPC, în care, cu referire expresă la recurs şi doar pe baza acordului părţilor, se derogă de la regulă şi devine posibilă exercitarea directă
a recursului împotriva unei hotărâri supuse atât apelului, cât şi recursului. Altminteri, dacă o hotărâre este susceptibilă de apel şi acesta nu a
fost exercitat, recursul este inadmisibil.
De asemenea, contestaţia în anulare împotriva unei hotărâri supuse apelului nu poate fi primită dacă nu s-a exercitat apelul, aşa cum reiese
din interpretarea dispoziţiilor art. 504 alin. (1) NCPC: dacă lipsa invocării în apel a motivului prevăzut de art. 503 alin. (1) atrage
inadmisibilitatea contestaţiei, cu atât mai mult aceasta este inadmisibilă când apelul nu s-a exercitat deloc.
În ceea ce priveşte revizuirea, nu există o dispoziţie legală similară, ceea ce a condus la interpretarea doctrinară potrivit căreia neexercitarea
apelului nu este de natură să atragă inadmisibilitatea revizuirii1812. Cu alte cuvinte, dacă o hotărâre este susceptibilă de apel, cât timp nu a
expirat termenul de exercitare a acestei căi ordinare de atac, nu se poate formula revizuire, dar revizuirea devine admisibilă după expirarea
termenului de apel, chiar dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.
Situaţia este diferită în ceea ce priveşte concursul dintre căile extraordinare de atac, în legătură cu care alin. (3) al art. 459NCPC prevede
expres că pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii.
Aceasta înseamnă că o hotărâre susceptibilă de recurs poate fi atacată şi cu contestaţie în anulare sau revizuire, indiferent dacă recursul a
fost exercitat sau nu.
Condiţiile legii la care se referă textul au în vedere, desigur, observarea termenelor legale şi a motivelor pentru care pot fi declanşate
diferitele căi de atac. Concomitent, în înţelesul legii, nu înseamnă introduse la aceeaşi dată, ci exercitate deopotrivă contra aceleiaşi hotărâri,
dar în termenele statornicite de lege pentru fiecare în parte.
Dacă legiuitorul a lăsat un drept de opţiune al părţilor cu privire la căile de atac extraordinare şi chiar posibilitatea ca acestea să fie declarate
concomitent, în ceea ce priveşte judecata lor a instituit regula că recursul se va judeca cu prioritate. Aşadar, dacă împotriva unei hotărâri au
fost introduse recurs şi revizuire, judecata revizuirii se va suspenda până la soluţionarea recursului.
Dacă împotriva aceleiaşi hotărâri au fost introduse revizuire şi contestaţie în anulare, nu mai există obligativitatea soluţionării cu prioritate a
uneia sau alteia dintre cele două căi de atac, ceea ce nu înseamnă că, în funcţie de datele concrete ale speţei, instanţa sesizată nu poate
dispune suspendarea judecăţii uneia până la soluţionarea celeilalte.
2.
Motivele revizuirii
2.1. Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a
cerut. Primul motiv de revizuire prevăzut de art. 509NCPC, preluat întocmai din art. 322 pct. 2 CPC 1865, dă expresie principiului
disponibilităţii în procesul civil şi are în vedere ipotezele extra petita/minus petita/plus petita, iar soluţiile jurisprudenţiale dezvoltate în baza
acestuia îşi menţin actualitatea1813.
Prin lucruri trebuie să se înţeleagă solicitările concrete, pretenţiile1814 formulate de părţi, prin intermediul cererii de chemare în judecată, al
cererii reconvenţionale, al cererii de intervenţie voluntară principală sau al unora din tipurile de cereri de intervenţie forţată.
Nu se încadrează în ipotezele vizate de textul de lege menţionat omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii privind acordarea unui
nou termen pentru angajarea unui apărător sau asupra unei excepţii procedurale invocate de parte, schimbarea temeiului acţiunii – instanţa
putând pune în discuţie temeiuri noi de drept, neinvocate de parte – sau neanalizarea unui motiv de exercitare a căii de atac.
De asemenea, nu constituie motiv de revizuire în sensul pct. 1 al alin. (1) al art. 509NCPC, în varianta extra petita, trimiterea de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a cauzei spre rejudecare altei instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea casată, atunci când se consideră că
interesele bunei administrări a justiţiei impun o atare soluţie, în absenţa unei cereri de strămutare formulate de revizuent, întrucât art.
497NCPC (art. 313 CPC 1865) nu impune o atare condiţie.
Referitor la motivul de revizuire în varianta minus petita, practica judiciară a statuat că, în acest caz, nepronunţarea instanţei trebuie să
vizeze un „lucru cerut”, noţiune care trebuie interpretată ca referindu-se la cererea concretă, indiferent de caracterul principal, incidental,
adiţional sau accesoriu al cererii, nu la diferitele argumente care susţin sau combat aceste cereri ori la soluţiile de admitere doar în parte a
unei căi de atac.
În cazul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri, partea interesată are la îndemână şi procedura completării hotărârii,
reglementată de art. 444NCPC1815.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC în varianta plus petita, practica judiciară a statuat că acesta
trebuie să privească cererea introductivă de instanţă. S-a mai reţinut că nu constituie plus petita şi, prin urmare, nu poate fi cenzurată pe
calea revizuirii hotărârea instanţei de recurs care, admiţând recursul şi respingând apelul, a menţinut hotărârea primei instanţe şi situaţia de
fapt reţinută de aceasta1816, hotărârea prin care a fost soluţionată cauza, deşi părţile nu ceruseră judecata în lipsă, hotărârea prin care instanţa
s-a pronunţat asupra cererii al cărei obiect a fost majorat în cursul dezbaterilor.
2.2. Obiectul pricinii nu se află în fiinţă. Cel de-al doilea motiv de revizuire, preluat ca atare din art. 322 pct. 3 CPC 1865, are în vedere prin
sintagma „obiectul pricinii nu se află în fiinţă” ideea de dispariţie fizică a bunului (individual determinat).
Condiţia nu este îndeplinită atunci când bunul continuă să existe fizic, dar a fost ocupat, sau atunci când hotărârea vizează plata unei sume
de bani şi a dobânzilor1817.
În cazul hotărârilor cu condamnare alternativă, cererea de revizuire este lipsită de interes, deoarece debitorul poate fi obligat, în temeiul unei
asemenea hotărâri, să plătească suma de bani stabilită de instanţă ca reprezentând contravaloarea lucrului.
2.3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau
dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii. Punctul 3 al art. 509NCPC reia o parte dintre
motivele de revizuire reglementate anterior de art. 322 pct. 4 CPC 18651818, cărora le aduce însă precizări suplimentare.
Astfel, cât priveşte condamnarea pentru o infracţiune privitoare la pricină, pe lângă caracterul definitiv al condamnării, prevăzut şi de
reglementarea anterioară, respectiv declararea ca fals a unui înscris pe care se sprijină hotărârea judecătorească, se instituie condiţia
suplimentară ca această împrejurare să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză1819.
De asemenea, prin valorificarea soluţiilor jurisprudenţiale1820 exprimate sub imperiul reglementării anterioare, teza a II-a a pct. 3
reglementează expres posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea cererii de revizuire de a se pronunţa, pe cale incidentală, cu privire la
existenţa sau inexistenţa infracţiunii invocate, dar numai atunci când constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,
fie ca urmare a faptului că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată, fie pentru că a intervenit amnistia sau o altă cauză
de clasare.
Faptul că această constatare nu se mai poate face printr-o hotărâre penală trebuie dovedit de partea care solicită revizuirea, iar textul nu
precizează în ce trebuie să constea dovada acestuia. În tăcerea legii, credem că dovada acestui fapt se poate face prin orice mijloc de probă.
Un act emanând de la organul de urmărire penală sau de la o instanţă penală ar putea fi considerat necesar atunci când instanţa civilă sesizată
cu revizuirea nu dispune de toate elementele pentru a stabili că o constatare a infracţiunii pretins săvârşite şi care ar fi influenţat hotărârea
supusă revizuirii nu mai este posibil de realizat printr-o hotărâre penală1821.
În ceea ce priveşte sintagma „înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”, prin aceasta se înţelege nu doar înscrisul reţinut ca atare
odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci şi înscrisul al cărui conţinut nu este real, chiar dacă prin operaţiunea de alterare a realităţii
nu s-a comis o infracţiune1822, dovada conţinutului nereal al înscrisului urmând a fi făcută în faţa instanţei de revizuire, dacă instanţa penală
nu a mai fost sesizată, întrucât organele de cercetare şi urmărire penală au considerat că nu s-a săvârşit o infracţiune1823.
Nu îndeplineşte condiţiile înscrisului fals înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea judecătorească şi care a fost revocat ulterior de către
organul emitent1824.
Conform alin. (2) al art. 509NCPC, în cazul în care condamnarea definitivă vizează un judecător, hotărârea judecătorească este supusă
revizuirii, chiar dacă nu evocă fondul procesului. Prevederea este explicabilă prin aceea că, pe de o parte, condamnarea judecătorului creează
cel puţin aparenţa faptului că nu a avut loc un proces echitabil, iar, pe de altă parte, limitarea excepţiei doar la cazul condamnării
judecătorului îşi are raţiunea în aceea că deznodământul procesului a fost decis de acesta.
Textul mai prevede că la judecată va fi citată şi persoana care este învinuită de săvârşirea infracţiunii, în cazul în care constatarea săvârşirii
acesteia nu se mai poate face pe cale penală.
Nu se precizează însă în ce calitate va fi citată acea persoană1825, ce acte procedurale se vor îndeplini faţă de aceasta şi care vor fi efectele
hotărârii în ceea ce o priveşte.
2.4. Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Punctul 4 al art.
509NCPC reglementează motivul de revizuire constând în sancţionarea disciplinară a judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă, completând şi aducând precizări suplimentare faţă de reglementarea anterioară, cuprinsă în teza a II-a art. 322
pct. 4 CPC 1865.
Astfel, se prevede expres că sancţionarea disciplinară trebuie să privească un judecător, nu un magistrat, cum prevedea vechiul Cod,
magistrat care poate fi, în accepţiunea legii române, şi un procuror.
Se impun condiţia caracterului definitival sancţiunii aplicate, precum şi condiţia ca împrejurările pentru care a intervenit sancţionarea să fi
influenţat soluţia pronunţată în cauză.
Revizuirea este, de asemenea, admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.
Dispoziţiile art. 322 pct. 4 CPC 1865, care îşi regăsesc corespondent în art. 509 pct. 3 şi 4 NCPC, au fost declarate constituţionale, Curtea
Constituţională statuând că prin aceste reglementări nu numai că nu se încalcă dispoziţiile constituţionale privitoare la accesul liber la justiţie
şi dreptul la un proces echitabil, ci se asigură soluţionarea litigiului cu respectarea garanţiei privind aflarea adevărului, prin punerea părţilor
la adăpost de orice suspiciune de denaturare a adevărului generată de condamnarea definitivă a judecătorului, martorului sau expertului
pentru o infracţiune privitoare la pricină, falsificării înscrisurilor, neglijenţei ori abuzului magistraţilor în acea cauză1826.
2.5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Punctul 5 al art. 509NCPC reia întocmai prima teză din art. 322 pct. 5 CPC 1865.
În legătură cu acest text, s-a decis1827 că nu îndeplineşte condiţiile sale înscrisul emis după pronunţarea hotărârii atacate prin revizuire,
textul referindu-se exclusiv la situaţia în care înscrisul exista în momentul judecării pricinii, chiar dacă acesta constată o situaţie fundamental
diferită de cea reţinută de instanţă şi care este anterioară pronunţării hotărârii, şi nici cel ale cărui existenţă şi conţinut erau cunoscute părţilor
în timpul judecăţii.
Prin noţiunea de „înscris doveditor” trebuie înţeles acel înscris noucare, dacă ar fi fost cunoscut la data pronunţării hotărârii atacate, ar fi
putut conduce la o altă soluţie pe fond decât cea adoptată. De asemenea, nu îndeplineşte condiţiile înscrisului reţinut de partea potrivnică un
articol publicat într-o revistă sau o declaraţie extrajudiciară.
Dovada conduitei obstrucţioniste a părţii adverse sau a împrejurărilor mai presus de voinţa părţilor care au împiedicat înfăţişarea înscrisului
pe durata soluţionării procesului în fond îi incumbă revizuentului şi se concretizează în dovedirea demersurilor efectuate prin care s-a
încercat obţinerea înscrisurilor (adrese, notificări ş.a.m.d.).
Evenimentele produse după pronunţarea hotărârii atacate şi actele prin care se materializează mijloacele de probă nu intră în conţinutul
noţiunii de „înscris”, pentru a justifica promovarea revizuirii.
Statuând în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a declarat că dispoziţiile care reglementează acest motiv de
revizuire nu contravin principiului constituţional al egalităţii în drepturi, în condiţiile în care textul de lege permite oricărei părţi, indiferent
de poziţia procesuală avută în proces, să declanşeze procedura revizuirii dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în acest caz
nefiind vorba despre un control judiciar, ci despre o nouă judecată pe temeiul unor elemente noi1828.
2.6. S-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Teza a II-a a pct. 5
de la art. 322 CPC 1865 se regăseşte acum reformulată în pct. 6 al art. 509NCPC şi are în vedere situaţia în care s-a casat, s-a anulat ori s-a
schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, fiind, aşadar, vorba despre o altă hotărâre, care a
avut un rol determinant în adoptarea celei a cărei revizuire se cere.
Noul text enumeră soluţiile pronunţate în legătură cu hotărârea ce a influenţat procesul în actuala terminologie a Codului, respectiv: casare,
anulare, schimbare.
În ceea ce priveşte sintagma „hotărârea unei instanţe”, în doctrină prevalează opinia conform căreia, în lipsa menţiunii „judecătoreşti”
ataşate cuvântului „instanţă”, aceasta se referă nu doar la hotărârile pronunţate de instanţe judecătoreşti, ci şi de alte organe cu activitate
jurisdicţională1829.
În această categorie nu pot fi însă în niciun caz incluse alte acte decât cele jurisdicţionale, cum ar fi actele normative, actele administrative
individuale etc., care au fost ulterior abrogate sau desfiinţate1830.
Soluţia conform căreia poate fi considerat un „înscris nou” o hotărâre judecătorească ulterioară, pronunţată într-o acţiune introdusă înainte
de soluţionarea definitivă a litigiului finalizat cu hotărârea pentru care se cere revizuirea1831, poate fi pe deplin actuală, chiar din perspectiva
pct. 6 al art. 509NCPC.
2.7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost
apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere. Referitor la acest motiv de revizuire, faţă de formularea din art. 322
pct. 6 CPC 18651832, dispoziţiile pct. 7 al art. 509NCPC au în vedere următoarele categorii de subiecte de drept: statul sau alte persoane
juridice de drept public, minorii, persoanele puse sub interdicţie judecătorească – categorii care se includ în sfera „incapabililor” la care
făcea referire art. 322 pct. 6 CPC 1865 – şi persoanele puse sub curatelă – categorie care include, potrivit art. 178NCC, şi dispăruţii care nu
au lăsat un mandatar sau un administrator general.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile pct. 7, trebuie ca starea de incapacitate să existe în persoana revizuentului la momentul soluţionării cauzei
prin hotărârea supusă căii de atac1833, lipsa de apărare să fi fost totală, indiferent de cauza care a determinat-o, iar nu o apărare incompletă
sau greşită.
În ceea ce priveşte apărarea cu viclenie, practica judiciară a reţinut ca încadrându-se în această categorie apărarea prin care se tinde la
prejudicierea părţii reprezentate, în scopul asigurării unui beneficiu nelegitim părţii adverse.
Revizuirea este admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.
Cu ocazia controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art.
322 pct. 6 CPC 1865, tratamentul juridic diferit al celor două categorii de persoane – publice şi private – fiind justificat de existenţa unui
criteriu obiectiv şi raţional, constând în existenţa unei cauze de interes public, respectiv protecţia unui interes privat, soluţie concordantă cu
jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută între persoane aflate în
situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă1834. Astfel, în cazul persoanelor dispărute, incapabile sau puse
sub curatelă (minori, persoane puse sub interdicţie şi persoane puse sub curatelă, în reglementarea actuală – n.n.), justificarea obiectivă
constă în grija specială manifestată de legiuitor, concretizată în măsuri de protecţie sporită a intereselor acestora, având în vedere situaţia
defavorizată în care se găsesc aceste persoane, iar în cazul statului şi al altor persoane juridice de drept public, justificarea constă în
necesitatea ocrotirii cu precădere a interesului public pe care îl realizează subiectele de drept enumerate, subiecte purtătoare ale
prerogativelor de putere publică, exorbitante faţă de dreptul comun1835.
2.8. Existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru
judecat a primei hotărâri. Pentru a fi aplicabil motivul de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509NCPC, se prevede condiţia ca prin hotărârile
potrivnice să se încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
În vechea reglementare, condiţia nu era formulată expres, ci doar descrisă prin trimitere la tripla identitate – de obiect, de părţi şi de cauză –
care trebuia să existe în cele două procese finalizate cu hotărâri potrivnice. Doctrinar şi jurisprudenţial, textul vechi a fost interpretat în
sensul că revizuirea era menită să sancţioneze tocmai încălcarea autorităţii de lucru judecat şi că hotărârea care urma a fi revizuită în atare
situaţie nu putea fi decât ultima hotărâre, în niciun caz prima, deşi în unele cereri de revizuire se solicita acest lucru.
Actualul text, mai clar decât precedentul, valorifică această viziune, iar soluţiile jurisprudenţiale 1836 generate sub imperiul vechii
reglementări îşi păstrează valabilitatea, în sensul că este necesar ca hotărârile potrivnice să întrunească cerinţa triplei identităţi, de cauză, de
obiect şi de părţi, cu menţiunea că hotărârile trebuie pronunţate în dosare separate, şi nu pe parcursul ciclurilor procesuale ale aceleiaşi
pricini.
Cu alte cuvinte, dacă în două procese identice s-au pronunţat soluţii contrare, cea de-a doua hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a
celei dintâi şi va fi anulabilă prin procedura revizuirii.
În noua reglementare, art. 430 alin. (2) NCPC prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care
acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu va permite însă ca o hotărâre
judecătorească să fie revizuită pentru motivul că prin considerente contravine dispozitivului unei hotărâri anterioare sau viceversa, dacă cele
două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, de obiect şi de cauză. O eventuală asemenea contrarietate ar
putea fi invocată doar pe cale de excepţie în cadrul celui de-al doilea proces.
Deşi este mai greu de imaginat, credem că s-ar putea ivi situaţii în care să existe întrunită cerinţa triplei identităţi, dispozitivele a două
hotărâri să fie identice şi, cu toate acestea, anumite considerente care dezleagă una şi aceeaşi chestiune litigioasă să intre în contradicţie,
caz în care să fie deschisă calea revizuirii întemeiate pe pct. 8 al art. 509NCPC. În acest context, precizăm că prin contrarietate nu trebuie să
se înţeleagă orice diferenţă de argumentare, ci doar că una şi aceeaşi problemă litigioasă a primit în cele două litigii rezolvări opuse.
De asemenea, admisibilitatea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată de neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat
în cel de-al doilea proces sau, dacă o atare excepţie a fost invocată1837, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra ei, soluţia contrară fiind de
natură să nesocotească autoritatea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre1838.
În jurisprudenţa anterioară s-a decis că hotărârile pronunţate în cererile de ordonanţă preşedinţială, având ca obiect luarea unor măsuri
vremelnice în cazuri grabnice, nu au autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte soluţionarea fondului, în consecinţă, nu poate fi vorba
despre hotărâri potrivnice, atât timp cât nu tranşează fondul litigiului, ci se mărginesc la luarea unor măsuri asupra cărora se poate reveni în
acelaşi cadru. Prin urmare, neavând acest caracter, hotărârile respective nu sunt susceptibile de a fi revizuite. Partea nemulţumită de
existenţa a două hotărâri contradictorii pronunţate în acest cadru procesual poate fie să solicite justiţiei soluţionarea litigiului în fond, fie să
introducă o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială, în cazul când ar socoti că este îndreptăţită să o facă1839. Soluţia respectivă a fost
prevăzută în mod expres în cadrul actualei reglementări, în conţinutul art. 1002NCPC. Astfel, art. 1002 alin. (2) prevede în mod expres că
ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului, iar, potrivit art. 1002 alin. (3), dacă prima
hotărâre care a intrat sub autoritatea lucrului judecat este o hotărâre pronunţată pe fond, aceasta are autoritate de lucru judecat asupra unei
cereri ulterioare de ordonanţă preşedinţială. De asemenea, autoritatea de lucru judecat poate privi două ordonanţe preşedinţiale, cu condiţia
însă ca împrejurările care au stat la baza adoptării lor să nu se fi modificat [art. 1002 alin. (1)].
Nu poate exista contrarietate de hotărâri între o decizie adoptată de un complet în compunere majoritară şi opinia separată a unuia dintre
judecători1840.
2.9. Partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire constând în imposibilitatea de prezentare a părţii, prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC, acesta
este preluat ca atare din art. 322 pct. 8 CPC 1865 şi, aşa cum s-a statuat sub vechea reglementare1841, este aplicabil doar atunci când
imposibilitatea de înfăţişare vizează partea, şi nu avocatul acesteia.
Condiţiile privind imposibilitatea de prezentare şi imposibilitatea de înştiinţare a instanţei trebuie îndeplinite cumulativ, iar motivele acestor
imposibilităţi trebuie dovedite.
Revizuirea este admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.
2.10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă. Referitor la acest motiv de revizuire, spre deosebire de
reglementarea anterioară din art. 322 pct. 9 CPC 1865, pct. 10 al art. 509NCPC nu mai prevede condiţia ca remedierea încălcării să nu se
poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Raţiunea acestei eliminări constă în aceea că, cel puţin la nivel teoretic, întotdeauna există şi alte remedii ale încălcării constatate, care nu
intră neapărat în atribuţiile puterii judecătoreşti. Or, o asemenea condiţie ar putea avea drept consecinţă limitarea severă a posibilităţii
admiterii cererii de revizuire1842.
Aşa cum s-a decis şi sub imperiul vechii reglementări, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de revizuire, este necesar ca în cauza în care
s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită să fi fost constatată de către Curtea Europeană o încălcare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale1843, această încălcare să îşi aibă cauza în hotărârea judecătorească supusă revizuirii, iar consecinţele încălcării să fie grave şi să
continue să se producă.
În practică s-a reţinut că Curtea Europeană a constatat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin aceea
că acţiunea în despăgubiri a reclamantei a fost respinsă în calea de atac a recursului, în baza unei excepţii invocate pentru prima dată în
această fază procesuală şi în baza unui text de lege care nu era aplicabil reclamantei la data sesizării instanţei. Consecinţa acestei încălcări a
continuat să se producă, deoarece, prin admiterea excepţiei prescripţiei, justeţea pe fond a pretenţiilor reclamantei nu a mai fost stabilită
irevocabil de o instanţă de judecată, ceea ce a determinat admiterea cererii de revizuire şi, consecutiv, analiza recursului sub aspectul
celorlalte critici de fond1844.
Potrivit alin. (2) al art. 509NCPC, nu este obligatoriu ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul.
2.11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând
neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii. Textul art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC are în vedere ipoteza constând în
admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, intervenită după ce
hotărârea a devenit definitivă.
Acest motiv se corelează cu prevederea din art. 29 din Legea nr. 47/1992, conform căreia sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea
unei excepţii de neconstituţionalitate nu mai atrage suspendarea judecăţii.
Aşa fiind, este firesc ca de avantajul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate să poată beneficia şi partea care a invocat-o în propria sa
cauză.
Deşi în enumerarea prevăzută la alin. (2) al art. 509NCPC nu este menţionat şi pct. 11 al primului alineat, pe viitor vor fi supuse revizuirii
pentru motivul prevăzut la pct. 11 şi hotărârile care nu evocă fondul.
Acesta, deoarece Curtea Constituţională, printr-o decizie pronunţată în 10 decembrie 20151845, a constatat că sintagma „pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) NCPC este neconstituţională cu referire la motivul de revizuire
prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora.
În esenţă, Curtea a reţinut că respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC,
motivată de faptul că hotărârea a cărei revizuire se cere nu vizează fondul, lipseşte de eficienţă însuşi controlul de constituţionalitate, părţile
aflându-se în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii. A mai reţinut că nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru ca
o decizie de constatare a neconstituţionalităţii să profite numai unei categorii de justiţiabili în declararea căii de atac a revizuirii, în funcţie de
împrejurarea că hotărârea definitivă pronunţată de instanţă evocă sau nu fondul.
Credem că ceea ce trebuie reţinut, în lumina acestei decizii a Curţii Constituţionale, este faptul că o hotărâre care nu evocă fondul nu va
putea fi exclusă de plano de la posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC, dar nu şi că în toate
cazurile întemeiate pe acest motiv revizuirea devine admisibilă.
Astfel, dacă hotărârea s-a pronunţat în temeiul unei excepţii procesuale, fără analiza pe fond a cauzei, iar textul care reglementează
respectiva excepţie a fost ulterior declarat neconstituţional, este firesc ca partea care a invocat neconstituţionalitatea să beneficieze, în
propria cauză, de efectul admiterii excepţiei.
Dacă însă excepţia de neconstituţionalitate a vizat un text de lege, a cărui aplicabilitate în final nu s-a mai analizat, deoarece cauza a fost
soluţionată în baza unei (alte) excepţii procesuale, atunci revizuirea nu poate fi admisă, nu pentru că hotărârea nu evocă fondul, ci pentru că
decizia Curţii Constituţionale nu vizează însăşi soluţia adoptată şi, prin urmare, nu o poate influenţa.

1807
V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, 1997, p. 343.
1808
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 155.
1809
A se vedea practica judiciară aferentă art. 322CPC 1865, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 642 şi urm.
1810
Cu menţiunea că, în prezent, spre deosebire de reglementarea anterioară – în care hotărârea prin care se soluţiona conflictul de
competenţă, cu excepţia celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, era supusă recursului –, conform dispoziţiilor art. 135NCPC,
hotărârea este definitivă.
1811
În acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, vol. II, 2013, p. 153: „(…) indubitabil, recursul poate fi exercitat numai după epuizarea
apelului şi, în principiu, căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai după cele ordinare”. „Aserţiunea are deplină relevanţă atunci când
hotărârea este susceptibilă de atac numai prin apel, contestaţia în anulare şi revizuirea, «natural», neputând fi exercitate înainte de epuizarea
apelului”.
1812
A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 719; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III, 2014, p. 264; T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu,
M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, 2013, p. 1165.
1813
A se vedea aceste soluţii din practica judiciară în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 649-650.
1814
În sensul că noţiunea de „lucruri” are în vedere aspecte ce îşi găsesc locul în dispozitivul hotărârii, cum ar fi: încuviinţarea execuţiei
vremelnice, recunoaşterea unui drept de retenţie, acordarea unui termen de graţie, acordarea cheltuielilor de judecată, acordarea dobânzii
legale la suma solicitată de reclamant etc., a se vedea T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, 2013, p. 1166.
1815
A se vedea comentariile de la art. 444-447.
1816
Pentru o soluţie contrară, motivată prin extinderea efectelor recursului şi la alţi coparticipanţi la proces, a se vedea C.A. Piteşti, s. civ.,
dec. nr. 1368/R/2005, în B.J. 2005, p. 97 şi Nota la această decizie, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 650.
1817
C.S.J., s. civ., dec. nr. 4967/2000; I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3477/2003, în B.J. Baza de date, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit.,
p. 650.
1818
A se vedea C.C., Dec. nr. 66/2008 (M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008), prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale
dispoziţiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură civilă de la 1865, prin care a fost eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 textul care corespunde în prezent tezei a II-a a pct. 3 al art.
509NCPC.
1819
Pentru soluţia conform căreia revizuirea nu este admisibilă în cazul în care actul fals a vizat aspecte procedurale care nu au relevanţă
raportat la fondul procesului, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 968/2002, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 652-
653.
1820
A se vedea practica rezumată în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 651-653.
1821
În sensul că luarea la cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală este o
chestiune de fapt, a cărei dovadă se poate face prin orice mijloace de probă, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 738. S-a exprimat şi
opinia că este necesar să existe un act emanând de la autoritatea competentă în materie penală, din care să rezulte motivele în raport de care
săvârşirea infracţiunii nu se mai poate stabili în cadrul unui proces penal. A se vedea V. Mitea, Motivele de revizuire şi soluţiile posibile în
revizuire, în Conferinţele Noul Cod de procedură civilă, http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf, p. 402. În acelaşi sens,
N.E. Grigoraş, Contestaţia în anulare şi revizuirea în procesul civil, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, Şcoala
doctorală, 2012, p. 174 şi jurisprudenţa acolo citată.
1822
A se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 280/2003, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 653.
1823
Pentru soluţia conform căreia stabilirea, pe cale de ordonanţă, de către procuror, a faptului că infracţiunea de fals nu a fost săvârşită de
către persoana căreia i se impută face inadmisibilă cercetarea falsului de către instanţa de revizuire, a se vedea C.A. Cluj, s. civ., dec. nr.
436/2003, în B.J. 2003, p. 193 şi Nota la această decizie, idem, p. 653.
1824
Trib. jud. Satu-Mare, s. civ., dec. nr. 36/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 164, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 653.
1825
În orice caz, aşa cum remarcă T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, 2013, p. 1169, scopul acestei
prevederi este acela de protecţie a celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni, protecţia constând în aceea că, fiind încunoştinţat despre
proces, i se dă posibilitatea de a se apăra împotriva respectivei învinuiri.
1826
A se vedea C.C., Dec. nr. 125/2002 (M. Of. nr. 419 din 17 iunie 2002); Dec. nr. 372/2006 (M. Of. nr. 454 din 25 mai 2006).
1827
A se vedea soluţiile rezumate în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 654 şi urm.
1828
C.C., Dec. nr. 274/2002 (M. Of. nr. 879 din 6 decembrie 2002).
1829
În acest sens, a se vedea T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, 2013, p. 1172-1173; G. Boroi, M. Stancu,
op. cit., p. 730; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III, 2014, p. 286.
1830
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, vol. II, 2013, p. 361; N.E. Grigoraş, Contestaţia în anulare şi revizuirea în procesul civil, teză
de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, Şcoala doctorală, 2012, p. 194.
1831
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1592/1988, în R.R.D. nr. 3/1989, p. 74, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 658.
1832
Pentru o situaţie în care admiterea unei cereri de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 CPC 1865, formulată de procuror,
care nu a participat la judecată, a fost considerată ca fiind o violare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 1
din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a se vedea C.E.D.O., Hotărârea din 22 decembrie 2004, în cauza Androne c. României.
1833
A se vedea, pentru detalii, G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 658-659.
1834
A se vedea C.E.D.O., Hotărârea din 13 iunie 1979, în cauza Marckx c. Belgiei.
1835
C.C., Dec. nr. 476/2006 (M. Of. nr. 599 din 11 iulie 2006).
1836
Soluţiile din practica judiciară aferentă art. 322 pct. 7 CPC 1865 sunt preluate din G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 659-664.
1837
Pentru această ipoteză, a se vedea I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1481/2007, idem, p. 661.
1838
În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 866/1978, în Repertoriu III, p. 312, nr. 179; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1375/1997, în
B.J. Baza de date; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1484/2000; C.S.J., s. civ., dec. nr. 861/2000; I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4226/2007,
nepublicată, toate apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 660-661.
1839
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 699/1970, în C.D. 1970, p. 249, idem, p. 662.
1840
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4335/2004, în B.J. Baza de date, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 663.
1841
A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 664, pct. 73-75.
1842
Pentru un apel la prudenţă în aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC, a se vedea T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
Noul Cod, vol. I, 2013, p. 1176, cu explicaţia că, în unele cazuri, instanţa europeană constată încălcarea unor drepturi, dar consecinţele
acesteia nu pun în discuţie în mod necesar corectitudinea soluţiei în cauza respectivă, ca, de exemplu, sancţionarea nerespectării dreptului la
un proces echitabil prin faptul neexistenţei unei jurisprudenţe unitare în legătură cu acelaşi gen de cauze, aspect care, în sine, nu atrage
concluzia că hotărârea din speţa respectivă este greşită, problema încălcării dreptului fiind una de sistem.
1843
În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 8801/2006, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 664.
1844
Pentru o soluţie de admisibilitate a revizuirii ca urmare a constatării încălcării dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare
la dreptul de acces la o instanţă (art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cauza Vişan c. României, M. Of. nr. 876 din
24 decembrie 2008), a se vedea I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 8358/2009, nepublicată, idem, p. 665-666.
1845
C.C., Dec. nr. 866 din 10 decembrie 2015 (M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016).