ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

Iași, Str. Elena Doamna, nr. 1A, cod poștal 700398

telefon 0232-260600, 0232-217808, fax 0232-255907, 0232-217808

Curtea de Apel Iași

Secția civilă
Materia civilă

MINUTA

întâlnirii trimestriale a judecătorilor de la Curtea de apel Iaşi şi instanţele arondate,

pe probleme de practică judiciară neunitară în materie de civilă
din 25 martie 2016

CUPRINS:

1. Calea de atac împotriva încheierii prin care se dispune suspendarea judecatii, in

temeiul disp. art. 411 alin.1 pct.2, art. 412 sau art. 413 Cod de procedura civila în complet de
apeluri sau de recursuri.

2. Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul în care prin aceeaşi cerere de
chemare în judecată se solicită atât plata unui debit principal, cât şi a penalităţilor de întârziere.

3. Instanţa competentă să soluţioneze plângerea împotriva hotărârilor Comisiei pentru

protecţia copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în
materia încadrării într-o categorie de persoane cu handicap/retragerea atestatului de asistent
maternal.

4. Procedura de soluționare a apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins
cererea de învestire cu formulă executorie (camera de consiliu/ședință publică - citarea părților).

5. Procedura de soluționare a apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a

soluționat cererea de sechestru asigurator (camera de consiliu/ședință publică).

6. Temeinicia acţiunii de constatare nulitate absolută a clauzelor bancare cu privire la

comisionul de risc prin declararea acestora ca abuzive în contractele bancare care au încetat prin
plata anticipată a creditului.

7. Modul de stabilire a taxei de timbru in acţiunile având ca obiect daune materiale

formulate de persoanele îndreptăţite în contradictoriu cu autorităţile de aplicare a Legii nr.
18/1991 şi urm.
 CONȚINUT:

Problema nr. 1

1. TITLU: Calea de atac impotriva incheierii prin care se dispune suspendarea

judecatii, in temeiul disp. art. 411 alin.1 pct.2, art. 412 sau art. 413 Cod de procedura civila
în complet de apeluri sau de recursuri

Materia: Drept procesual civil

Subcategoria: Obiectul cauzei în care s-a dispus suspendarea judecății

Obiectul din
ECRIS:

Actul normativ art. 414, art. 483 din Codul de procedură civilă
incident:

Prezentarea În situația in care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul

problemei dispoziţiilor art. 411 alin. 1 pct. 2, art. 412 sau art. 413 Cod de
juridice, cu procedură civilă în complet de apeluri sau de recursuri, unele
arătarea situaţiei complete de judecată stabilesc că această încheiere poate fi atacată
de fapt: cu recurs, conform art. 414 din Codul de procedură civilă, iar alte
complete menționează că această încheiere este definitivă, fără a
mai indica vreo cale de atac.

Legislaţie  Art. 414 din Codul de procedură civilă:

incidentă: Hotărârea de suspendare

(1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa

prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la
instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.

(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea

cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a
dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus
respingerea cererii de repunere pe rol a procesului.

2
  Art. 483 din Codul de procedură civilă:
Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă

(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de
apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege
sunt supuse recursului.

(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile

prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă
şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări
sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea
prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De
asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele
de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă
instanţă sunt supuse numai apelului.

(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu
regulile de drept aplicabile.

(4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de

către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea
atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Doctrină: Gabriel Boroi, Noul Cod de procedură civilă - Comentariu pe

articole, Vol. I Art.1-526, Editura Hamangiu, 2013, p. 774:

„Articolul 414 alin. 1 stabileşte că încheierea poate fi atacată în mod

separat cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, iar dacă
suspendarea este dispusă de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
hotarârea este definitivă, nefiind susceptibilă de recurs.

S-a renunţat astfel la reglementarea exceptării exprese a încheierilor

pronunţate in recurs asupra suspendării de la regula atacării
separate cu recurs prevăzută de codul precedent, ceea ce se
constituia într-o aplicaţie a principiului accesorium sequitur
principale. Soluţia din codul anterior era justificată prin aceea că,
deşi art. 244 ind.1 alin. (1) CPC 1865 dispunea în sensul
menţionat, excepţia inadmisibilităţii recursului împotriva
încheierilor date de o curte de apel ca instanţă de recurs asupra
cererii de suspendare nu putea fi primită, întrucât art. 23 alin. (2)
din Legea nr. 304/2004, ca normă specială, deschidea, în acest caz,
calea recursului la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie; în prezent
3
 însă, şi norma din legea specială prevede că Secţiile înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate
împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de
orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul
judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Dacă Inalta Curte este cea care dispune prin încheiere asupra
suspendării, hotărârea este definitivă, nefiind, deci, susceptibilă de
recurs (chiar în soluţionarea cererilor care intră în domeniul de
aplicare al art. 97 pct. 4), pe când încheierea dată de un tribunal
sau o curte de apel asupra suspendării sau de respingere a cererii
de repunere pe rol va putea fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic
superioară în temeiul normei analizate, numai dacă acestea judecă
în primă instanţă sau în apel, iar nu ca instanţe de recurs, pentru
că în caz contrar s-ar deschide calea recursului la recurs şi ar fi de
natură să contravină dispoziţiilor art. 483 NCPC; din coroborarea
dispoziţiilor art. 414 alin. (1) NCPC cu art. 23 alin. (2) din Legea
nr. 304/2004 şi art. 483 alin. (2) teza finală NCPC, rezultă că
atunci când suspendarea este dispusă ori cererea de repunere pe
rol a fost respinsă de tribunal sau curtea de apel şi acestea sunt
învestite cu soluţionarea unui apel împotriva unei hotărâri supuse
numai apelului, recursul împotriva încheierii de soluţionare a
incidentelor evocate este inadmisibil; totodată, din aceleaşi texte
reiese că recursul este admisibil împotriva încheierilor pronunţate
de curtea de apel ca instanţă de apel împotriva unei hotărâri date
de prima instanţă, susceptibile de apel şi de recurs.

Din economia întregului text al art. 414 NCPC, reiese că obiectul

recursului nu poate fi decât încheierea prin care s-a admis cererea
de suspendare ori cea prin care s-a respins cererea de repunere pe
rol a procesului.

Ca atare, nici încheierea prin care s-a respins cererea de suspendare

ori s-a admis cererea de repunere pe rol nu intră în domeniul de
aplicare al art. 414 NCPC, acestea putând fi atacate odată cu
fondul, dacă hotărârea pronunţată şi prin care instanţa se
dezînvesteşte este susceptibilă de vreo cale de atac; soluţia decurge
din faptul că aceste încheieri sunt încheieri premergătoare, iar
atacarea lor odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune
altfel, este prevăzută de art. 466 alin. (4) NCPC, normă aplicabilă
şi în recurs, dacă este cazul, potrivit art. 494 NCPC.

In ce priveşte termenul în care poate fi formulat recursul, art. 414 alin.

(2) prevede că acesta se poate promova cât timp durează

4
 suspendarea. Deşi în concepţia noului Cod şi hotărârile definitive
se comunică [art. 427 alin. (1)], iar termenul de recurs de drept
comun este de 30 de zile de la comunicare, astfel cum dispune art.
485 alin. (1) NCPC, norma de la art. 414 alin. (2) este una de
excepţie şi, prin urmare, cea aplicabilă în ce priveşte durata
termenului de recurs în acest caz.”

Decizii ale -
Curţii
Constituţionale,
CEDO, CJUE:

Practica ÎCCJ şi Practica Tribunalului Iasi cu privire la problema analizata este

a altor instanţe: neunitara. Astfel, au fost identificate incheieri de suspendare a
judecatii, tribunalul judecand ca instanta de apel, in cauze supuse
numai apelului, in care este indicata calea de atac a recursului
(dosar nr. 13905/245/2014, incheierea din 3.09.2015), precum si
incheieri definitive (dosar nr. 32190/245/2014, incheierea din
5.05.2015).

Solutii pronuntate de Curtea de Apel Iași:

– Curtea de Apel Iași, dosar nr. 27117/245/2013, încheierea de

suspendare a judecății din 10.06.2015: învestită cu soluționarea
unui recurs, Curtea de Apel Iași pronunță suspendarea judecății cu
drept de recurs în 30 de zile la ICCJ;

- Curtea de Apel Iași, dosar nr. 11114/99/2013/a1, încheierea de

suspendare a judecății din 7.10.2015: învestită cu judecarea unui
apel, Curtea de Apel pronunță suspendarea judecății, cu drept de
recurs.

2. ARGUMENTELE:

a) Într-o opinie, încheierea de suspendare a judecații este supusă căii de atac a

recursului, indiferent dacă tribunalul judecă in apel sau in recurs, in temeiul disp. art. 414 NCPC,
întrucât textul nu face nici o distincţie;

5
 b) Într-o altă opinie, încheierea de suspendare a judecății nu este supusă recursului, dacă
tribunalul judecă in apel o cauza supusă numai apelului sau în recurs, motivat de analiza
coroborată a disp. art. 414 NCPC cu disp. art. 483 alin. 1 și alin. 2 teza finală NCPC.
În opinia judecătorului redactor de la Tribunalul Iași este corectă cea de a doua
soluție, cea potrivit căreia, în situaţia în care tribunalul este învestit cu soluţionarea unui apel
împotriva unei hotărâri supuse numai apelului ori este învestit cu soluționarea unui recurs,
încheierea de suspendare a judecăţii nu este supusă recursului, având în vedere disp. art. 483 alin.
2 teza finală NCPC.
De asemenea, încheierea de suspendare a judecăţii date de tribunal când judecă în recurs,
nu este supusă recursului, având în vedere disp. art. 483 alin. 1 și 2 NCPC, care enumeră
hotărârile supuse recursului.
Sunt supuse recursului încheierile de suspendare a judecăţii date de tribunal când
soluţionează un apel într-o cauză supusă atât apelului, cât și recursului, având în vedere disp. art.
483 alin. 1 NCPC.

3. ABSTRACT:

Opinia unanimă a judecătorilor participanţi este în sensul:

Ca regulă, încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul, potrivit art.
466 alin. (4) NCPC. Doar prin excepție acestea pot fi atacate pe cale separată, excepția fiind de
strictă interpretare și aplicare.
Regimul juridic al încheierii prin care instanța s-a pronunțat asupra suspendării poate fi
deslușit numai prin interpretarea cumulată a celor două alineate ale art. 414 NCPC.
Astfel, după ce prin cel dintâi alineat legiuitorul deschide părților posibilitatea atacării
separate cu recurs, prin alin. (2) circumscrie obiectul acestuia numai la încheierile prin care
instanţa admite suspendarea sau respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.
Încheierea de suspendare a cauzei, în oricare din formele ei (suspendarea voluntară - art.
411 C.proc.civ., suspendarea legală - art. 412 C.proc.civ., suspendare facultativă sau
judecătorească – art. 413 C.proc.civ.) este o încheiere interlocutorie așa cum prevăd dispozițiile
art. 235 N. C.proc.civ., întrucât instanța, fără a hotărî în tot asupra procesului, soluționează un
incident procedural.
Articolul 414 alin. 1 C.proc.civ. stabilește că încheierea de suspendare poate fi atacată cu
recurs, la instanța ierarhic superioară, în mod separat.
Ca atare, orice încheiere dată de tribunal sau curte de apel de suspendare a cererii va
6
putea fi dată cu recurs la instanța ierarhic superioară, numai dacă aceasta judecă în primă instanța
sau apel, și nu ca instanțe de recurs, pentru că în caz contrar s-ar deschide calea recursului la
recurs, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 483 N C.proc.civ.
În acest sens este și opinia I.N.M. și opinia unanimă a judecătorilor de la întrunirea
reprezentanților C.S.M. cu președinții secțiilor civile ale ICCJ și ale curților de apel, desfășurată
la Iași, în intervalul 7-8 mai 2015, când s-a concluzionat că numai încheierile prin care instanța
respinge cererea de suspendare și admite cererea de repunere pe rol nu sunt supuse căii de atac a
recursului în mod separat, ele putând fi atacate odată cu fondul.

Problema nr. 2

1. TITLU: Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul în care prin

aceeaşi cerere de chemare în judecată se solicită atât plata unui debit principal, cât şi a
penalităţilor de întârziere.

Materia:
Drept civil
Subcategoria: Pretenţii

Obiectul din Pretenţii

ECRIS:

Actul normativ art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013

incident:

Prezentarea În situația in care prin cererea de chemare în judecată se solicită atât plata
problemei juridice, unui debit principal, cât și a penalităților de întârziere modalitatea de
cu arătarea situaţiei stabilire a taxei de timbre este diferită, în practică întâlnindu-se două
de fapt: situații, fie se calculează o singură taxă de timbru pentru valoarea
cumulată debit principal plus penalități de întârziere, fie taxa de
timbru se stabilește separat pentru debitul principal, și separat pentru
penalitățile de întârziere.
Legislaţie art. 34 din OUG nr. 80/2013
incidentă:

Doctrină: Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, „Când o acţiune are mai
multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru
se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui,

7
 cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel".
În primul rând, referirea legiuitorului la „finalitatea diferită" vizează fiecare
capăt de cerere, iar nu cererea de chemare în judecată în ansamblul
său, dispoziţiile arătate fiind aplicabile, chiar dacă un capăt de cerere
este anume formulat pentru a asigura succesul în promovarea unui alt
capăt de cerere (principalul faţă de accesoriu). Astfel, raportul de
accesorialitate are semnificaţia faptului că soluţia capătului accesoriu
depinde de cea a capătului principal, iar nu că ambele capete de
cerere au aceeaşi finalitate.
În al doilea rând, împrejurarea că obligaţia de plată a debitului principal şi
cea de plată a debitului accesoriu izvorăsc din acelaşi raport
contractual nu determină în mod necesar identitatea de finalitate.
Ca atare, în mecanismul de determinare a finalităţii fiecărui capăt de cerere,
judecătorul va realiza operaţiunea de prefigurare a efectelor ce se
produc în patrimoniul autorului cererii ca urmare a admiterii ipotetice
a fiecărui capăt de cerere.
Mecanismul de stabilire a taxelor judiciare de timbru reglementat prin
dispoziţiile art 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 se aplică la o bază
de calcul ce reprezintă valoarea fiecărui capăt de cerere evaluabil în
bani, iar nu valoarea globală a cererii determinată ca urmare a
însumării valorii tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act
unic de sesizare a instanţei.
Aspectul semnalat prezintă o reală importanţă practică, determinată de
preferinţa legiuitorului pentru un algoritm de calcul al taxelor
judiciare de timbru proporţional pe tranşe, alcătuit din îmbinarea
unor cote fixe şi procentuale aflate în creştere progresivă pe măsura
majorării valorii obiectului cererii, calcul ce conduce la obţinerea
unor rezultate diferite. Chestiunea menţionată ar fi fost lipsită de
importanţă dacă algoritmul ar fi fost pur proporţional, întrucât
rezultatul obţinut ar fi fost acelaşi.
Aşadar, atunci când reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei
sume de bani reprezentând debit principal şi la plata unei alte sume
de bani reprezentând debit accesoriu, constând în penalităţi de
întârziere sau, după caz, dobândă legală, instanţa va determina taxa
judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe în raport
de fiecare dintre cele două capete de cerere, iar nu raportat la
valoarea lor însumată.
Finalitatea celor două capete de cerere este distinctă, o atare diferenţă
decurgând din însăşi diferenţa de cauză juridică a cererilor. Astfel,
capătul principal de cerere este întemeiat pe executarea în natură a
obligaţiei de plată a sumei de bani, finalitatea sa constând în
repararea prejudiciului efectiv suferit de reclamant prin neexecutarea
corespunzătoare a obligaţiei existente în sarcina pârâtului. Capătul
accesoriu de cerere se fundamentează pe răspundere civilă (delictuală
sau contractuală) şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului constând
în beneficiul ne realizat.

8
 Expresia „după natura lui" folosită în cadrul art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr.
80/2013 semnifică faptul că fiecare capăt de cerere, având
individualitatea sa proprie, trebuie timbrat potrivit regulilor stabilite
de actul normativ pentru acesta, formula neavând în vedere natura
juridică a pretenţiei (în cazul analizat, exprimarea în bani a ambelor
prestaţii solicitate).
De asemenea, dacă taxa judiciară de timbru nu ar fi stabilită distinct pentru
fiecare capăt de cerere în parte, nu s-ar mai putea aplica dispoziţiile
art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora, „Dacă la
momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din
capetele de cerere, acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele
capete de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de
timbru", pentru că nu s-ar mai putea stabili în concret care dintre
capetele de cerere nu a fost timbrat integral.
Totodată, nu se vor avea în vedere la stabilirea valorii obiectului cererii, în
vederea timbrării, dispoziţiile art. 98 alin. (2) C. pr. civ., incidente în
materia competenţei.
Precizăm că problema de drept face obiectul unei sesizări în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept şi al unui recurs în interesul legii.
Decizii ale Curţii
Constituţionale,
CEDO, CJUE:

Practica ÎCCJ şi a
altor instanţe:

2. ARGUMENTELE:

În situația în care, prin cererea de chemare în judecată, se solicită atât plata unui debit
principal, cât și a penalităților de întârziere, modalitatea de stabilire a taxei de timbre este diferită, în
practică întâlnindu-se două situații:
a) fie se calculează o singură taxă de timbru pentru valoarea cumulată (debit principal plus
penalități de întârziere);
b) fie taxa de timbru se stabilește separat pentru debitul principal și separat pentru
penalitățile de întârziere.

3. ABSTRACT

Opinia unanimă a judecătorilor participanţi este în sensul:

9
 Potrivit art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, „Când o acţiune are mai multe capete de
cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere
în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel".
în primul rând, referirea legiuitorului la „finalitatea diferită" vizează fiecare capăt de
cerere, iar nu cererea de chemare în judecată în ansamblul său, dispoziţiile arătate fiind
aplicabile, chiar dacă un capăt de cerere este anume formulat pentru a asigura succesul în
promovarea unui alt capăt de cerere [principalul faţă de accesoriu]. Astfel, raportul de
accesorialitate are semnificaţia faptului că soluţia capătului accesoriu depinde de cea a capătului
principal, iar nu că ambele capete de cerere au aceeaşi finalitate.
în al doilea rând, împrejurarea că obligaţia de plată a debitului principal şi cea de plată a
debitului accesoriu izvorăsc din acelaşi raport contractual nu determină în mod necesar
identitatea de finalitate.
Ca atare, în mecanismul de determinare a finalităţii fiecărui capăt de cerere, judecătorul
va realiza operaţiunea de prefigurare a efectelor ce se produc în patrimoniul autorului cererii ca
urmare a admiterii ipotetice a fiecărui capăt de cerere.
Mecanismul de stabilire a taxelor judiciare de timbru reglementat prin dispoziţiile art 3
alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 se aplică la o bază de calcul ce reprezintă valoarea fiecărui capăt
de cerere evaluabil în bani, iar nu valoarea globală a cererii determinată ca urmare a însumării
valorii tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act unic de sesizare a instanţei.
Aspectul semnalat prezintă o reală importanţă practică, determinată de preferinţa
legiuitorului pentru un algoritm de calcul al taxelor judiciare de timbru proporţional pe tranşe,
alcătuit din îmbinarea unor cote fixe şi procentuale aflate în creştere progresivă pe măsura
majorării valorii obiectului cererii, calcul ce conduce la obţinerea unor rezultate diferite.
Chestiunea menţionată ar fi fost lipsită de importanţă dacă algoritmul ar fi fost pur proporţional,
întrucât rezultatul obţinut ar fi fost acelaşi.
Aşadar, atunci când reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani
reprezentând debit principal şi Ia plata unei alte sume de bani reprezentând debit accesoriu,
constând în penalităţi de întârziere sau, după caz, dobândă legală, instanţa va determina taxa
judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe în raport de fiecare dintre cele două
capete de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată.
Finalitatea celor două capete de cerere este distinctă, o atare diferenţă decurgând din
însăşi diferenţa de cauză juridică a cererilor. Astfel, capătul principal de cerere este întemeiat pe
executarea în natură a obligaţiei de plată a sumei de bani, finalitatea sa constând în repararea
prejudiciului efectiv suferit de reclamant prin neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei existente
în sarcina pârâtului. Capătul accesoriu de cerere se fundamentează pe răspundere civilă
(delictuală sau contractuală) şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului constând în beneficiul
nerealizat.
Expresia „după natura lui" folosită în cadrul art. 34 alin. (1) din O.U.G, nr. 80/2013
semnifica faptul că fiecare capăt de cerere, având individualitatea sa proprie, trebuie timbrat
potrivit regulilor stabilite de actul normativ pentru acesta, formula neavând în vedere natura
juridică a pretenţiei (în cazul analizat, exprimarea în bani a ambelor prestaţii solicitate].
De asemenea, dacă taxa judiciară de timbru nu ar fi stabilită distinct pentru fiecare capăt
de cerere în parte, nu s-ar mai putea aplica dispoziţiile art. 34 alin. [2] din O.U.G. nr. 80/2013,
10
potrivit cărora, „Dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele
de cerere, acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a
fost achitată taxa judiciară de timbru", pentru că nu s-ar mai putea stabili în concret care dintre
capetele de cerere nu a fost timbrat integral.
Totodată, nu se vor avea în vedere la stabilirea valorii obiectului cererii, în vederea
timbrării, dispoziţiile art. 98 alin. (2) C. pr. civ., incidente în materia competenţei. Este în același
sens cu opinia Institutului Naţional al Magistraturii, precum și opinia unanimă a judecătorilor de
la Întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, desfășurată la Timișoara, în intervalul
19-20 noiembrie 2015.

Problema nr. 3

1. TITLU: Instanţa competentă să soluţioneze plângerea împotriva hotărârilor Comisiei

pentru protecţia copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului, în materia încadrării într-o categorie de persoane cu handicap/retragerea
atestatului de asistent maternal

Materia: drept civil

Subcategoria: alte tipuri de cauze

Obiectul din anulare act

ECRIS:

Actul normativ art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004; art. 133 din Legea nr.
incident: 272/2004; art. 10 din Legea nr. 554/2004

Prezentarea
problemei juridice, Prin cererile de chemare în judecată se solicită de către reclamanți în
cu arătarea situaţiei contradictoriu cu pârâţii : Direcţia Generală de Asistenţă Socială
şi Protecţia Copilului Iaşi şi Comisia pentru Protecţia Copilului
de fapt: Iaşi ca instanţa să dispună modificarea/anularea hotărârilor
emise de către CPC Iași în sensul de a se dispune încadrarea
copiilor în gradul de handicap GRAV în loc de ACCENTUAT
cu menţiunea că necesită asistent personal, sau că deși a fost
încadrat în gradul de handicap grav necesită asistent personal
etc. Problema care se pune în prezentele cauze este cea a
competenței materiale întrucât deși aceste cauze au fost
înregistrate pe rolul Tribunalului Iași pe rolul Secției a II a ca
fiind de competența secției de contencios administrativ și fiscal,
considerându-se că este contestat un act administrativ emis de
către C.proc.civ. și au fost soluționate ca atare.

Însă, prin decizia nr. 1168/2014 a Curții de Apel Iași - Secția de

contencios administrativ și fiscal s-a stabilit că aceste hotărâri
11
 pot fi atacate la Tribunalul copilului, cauzele supuse judecării
fiind soluționate potrivit regulilor speciale de procedură
prevăzute de Legea nr. 272/2004.

De asemenea, prin decizia nr. 61 din 11.11.2014 în soluționarea unui

conflict negativ de competență, Secția civilă a Curții de Apel
Iași a fost stabilită competența funcțională de soluționare în
favoarea Secției I civilă, cauza urmând a fi soluționată potrivit
regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr.
272/2004.

Spre exemplificare se atașează prezentei adrese: sentința civilă nr.

4346/2013 a Tribunalului Iași – Secția a II a Civilă Contencios
Administrativ și Fiscal, decizia nr. 1168/2014 a Curții de Apel
Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 61 din
11.11.2014 a Curții de Apel Iași - Secția civilă.
Legislaţie
incidentă:

Doctrină: Potrivit art. 1 din H.G. nr. 1437/2004, „Comisia pentru protecţia
copilului, denumită în continuare Comisia, prevăzută la art. 104
din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, este organul de specialitate, fără
personalitate juridică, al consiliului judeţean, respectiv al
consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, cu
activitate decizională în materia protecţiei şi promovării
drepturilor copilului".
În conformitate cu art. 2 din cuprinsul aceluiaşi act normativ,
Comisiei îi revin, printre altele, următoarele atribuţii: a)
stabileşte încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de
handicap şi, după caz, orientarea şcolară a acestora; b) stabileşte
măsurile de protecţie specială a copiilor, în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004,
„Hotărârile Comisiei pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul
copilului, cauzele supuse judecării fiind soluţionate potrivit
regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr.
272/2004".
Referindu-ne la acest ultim text legal, reţinem că el priveşte numai
cazul în care sunt atacate hotărârile Comisiei privind măsurile de
protecţie specială (plasament, plasament în regim de urgenţă şi
supraveghere specializată) luate în vederea protejării intereselor
minorilor. Cele afirmate sunt susţinute de trimiterea pe care
textul analizat o face la regulile speciale de procedură prevăzute
de Legea nr. 272/2004. în acest sens, art. 133 din Legea nr.
272/2004 din capitolul X al legii, intitulat „Reguli speciale de
procedură”, stabileşte că „(1) Cauzele prevăzute de prezenta
lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de
competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. (2) Dacă
domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine
12
 tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit
copilul".
Prin urmare, numai pentru măsurile de protecţie specială, art. 10 alin.
(3), corelat cu art. 133 din Legea nr. 272/2004, identifică
tribunalul ca instanţă competentă să soluţioneze litigiile care
rezultă din atacarea hotărârilor Comisiei.
Dacă sunt atacate celelalte hotărâri [şi ne referim aici la cele
pronunţate potrivit atribuţiilor Comisiei de la art. 2 lit. a) din
H.G. nr. 1437/2004] determinarea instanţei competente trebuie
să aibă în vedere specificul Comisiei de organ de specialitate al
consiliului judeţean şi, deci, de autoritate publică [în sensul art.
2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin autoritate publică
se înţelege „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-
teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru
satisfacerea unui interes legitim public..."], dar şi natura
hotărârilor lor de acte administrative [în sensul art. 2 lit. c) din
Legea nr, 554/2004, actul administrativ este „actul unilateral cu
caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în
regim de putere publică, în vederea organizării executării legii
sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau
stinge raporturi juridice ..."]. Fiind, aşadar, vorba de un litigiu în
contencios administrativ [în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr.
554/2004, contencios administrativ reprezintă „activitatea de
soluţionare de către instanţele de contencios administrativ
competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin
una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut
fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act
administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în
termenul legal ori din refuzul ne justificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim"] şi observând
poziţionarea autorităţii publice emitente a actului în sistemul
administraţiei publice, dar şi art. 10 din Legea nr. 554/2004
rezultă că revine tribunalului administrativ-fiscal competenţa de
soluţionare a cauzei.

Decizii ale Curţii

Constituţionale,
CEDO, CJUE:

Practica ÎCCJ şi a
altor instanţe:

13
 2. ARGUMENTELE:

Opinia judecătorilor de la Tribunalul Iași:

Potrivit HG nr. 1437/2004, Comisia pentru Protecţia Copilului Iaşi stabileşte încadrarea
copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap, iar în exercitarea atribuţiilor ce ii revin eliberează
certificate de încadrare a copilului intr-un grad de handicap. Comisia emite hotărâri. Conform art.
10 din HG 1437/2004, hotărârea Comisiei este executorie, se comunica părinţilor, persoanei sau
familiei, asistentului maternal ori serviciului de tip rezidenţial căruia i-a fost dat in plasament
copilul, copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, direcţiei pentru dialog, familie si solidaritate
sociala judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, Direcţiei ori, după caz, organismului privat
acreditat, primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei raza domiciliază părinţii, precum si
organelor financiare competente.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 Tribunalul constată
următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 44 orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea
părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are
dreptul la protecţie alternativă.
(2) Protecţia prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială
prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va
ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea
copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică. Conform art. 54
protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate
îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui
care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, iar măsurile de protecţie
specială sunt:plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată(art. 59).
Conform art. 133 cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie
specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului.
Potrivit art. 134 din Legea 272/2004 care reglementează regulile de procedură speciale,
cauzele se soluţionează în regim de urgenta, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a direcţiei
generale de asistenta sociala si protecţia copilului si cu participarea obligatorie a procurorului.
14
 Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale enumerate mai sus din Legea nr. 272/2004,
Tribunalul Iaşi Secţia I Civilă - completul specializat pentru soluţionarea cauzelor cu minori este
competent să soluţioneze numai cauzele având ca obiect instituirea sau modificarea unei măsuri de
protecţie specială dintre cele prevăzute şi enumerate în mod această lege, în procedura specială
prevăzută de aceasta ori prezenta contestaţie nu intră în sfera de reglementare acestei legi. Chiar
dacă hotărârea contestată este emisă de Comisia pentru Protecţia a Copilului din subordinea
Consiliului Judeţean aceasta nu are ca şi obiect instituirea vreunei măsuri de protecţie specială şi
prin urmare nu atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 şi nici procedura instituită de
aceasta, această hotărâre fiind un act eminamente administrativ care atrage competenţa de
soluţionare a contestaţiei împotriva acestuia a Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal.
S-a precizat că şi soluţia adoptată în Decizia nr. 13/22.06.2015 a ÎCCJ, pronunţată în
soluţionarea unui recurs în interesul legii (referitoare la competenţa de soluţionare a litigiilor având
ca obiect acţiuni prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care
beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare) este în acelaşi sens, respectiv al recunoaşterii competenţei în favoarea
instanţei de contencios administrativ.

3. ABSTRACT:

Opinia unanimă a judecătorilor participanţi este în sensul că:

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 1437/2004, „Comisia pentru protecţia copilului, denumită în
continuare Comisia, prevăzută Ia art. 104 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, este organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului judeţean,
respectiv al consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în
materia protecţiei şi promovării drepturilor copilului".
în conformitate cu art. 2 din cuprinsul aceluiaşi act normativ, Comisiei îi revin, printre
altele, următoarele atribuţii: a) stabileşte încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap
şi, după caz, orientarea şcolară a acestora; b) stabileşte măsurile de protecţie specială a copiilor, în
condiţiile legii.

15
 De asemenea, potrivit art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004, „Hotărârile Comisiei pot fi
atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluţionate potrivit
regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004".
Referindu-ne la acest ultim text legal, reţinem că el priveşte numai cazul în care sunt atacate
hotărârile Comisiei privind măsurile de protecţie specială (plasament, plasament în regim de urgenţă
şi supraveghere specializată) luate în vederea protejării intereselor minorilor. Cele afirmate sunt
susţinute de trimiterea pe care textul analizat o face la regulile speciale de procedură prevăzute de
Legea nr. 272/2004. în acest sens, art. 133 din Legea nr. 272/2004 din capitolul X al legii, intitulat
„Reguli speciale de procedură", stabileşte că „(1) Cauzele prevăzute de prezenta lege privind
stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului.
(2) Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui
circumscripţie teritorială a fost găsit copilul".
Prin urmare, numai pentru măsurile de protecţie specială, art. 10 alin. (3), corelat cu art. 133
din Legea nr. 272/2004, identifică tribunalul ca instanţă competentă să soluţioneze litigiile care
rezultă din atacarea hotărârilor Comisiei.
Dacă sunt atacate celelalte hotărâri [şi ne referim aici Ia cele pronunţate potrivit atribuţiilor
Comisiei de la art 2 Ut. a) din H.G. nr. 1437/2004] determinarea instanţei competente trebuie să
aibă în vedere specificul Comisiei de organ de specialitate al consiliului judeţean şi, deci, de
autoritate publică [în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin autoritate publică se
înţelege „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de
putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public..."], dar şi natura hotărârilor lor de
acte administrative [în sensul art. 2 lit c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este „actul
unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere
publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere,
modifică sau stinge raporturi juridice ..."]. Fiind, aşadar, vorba de un litigiu în contencios
administrativ [în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, contencios administrativ reprezintă
„activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii
organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a
născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi,
fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare
la un drept sau la un interes legitim"] şi observând poziţionarea autorităţii publice emitente a actului
în sistemul administraţiei publice, dar şi art. 10 din Legea nr. 554/2004 rezultă că revine tribunalului
administrativ-fiscal competenţa de soluţionare a cauzei.
16
 Este în același sens cu opinia Institutului Naţional al Magistraturii, precum și opinia
unanimă a judecătorilor de la Întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, desfășurată la
Timișoara, în intervalul 19-20 noiembrie 2015.

Problema nr. 4

1. TITLU: Procedura de soluționare a apelului declarat împotriva încheierii prin

care s-a respins cererea de învestire cu formulă executorie (camera de consiliu/ședință
publică - citarea părților)

Materia:
Drept civil
Subcategoria: litigii cu profesioniști

Obiectul din Învestire cu formulă executorie

ECRIS:

Actul normativ Art. 640 ind. 1, art. 532, art. 534 și art. 482 C.proc.civ.
incident:

Prezentarea
Dispozițiile art. 640 ind. 1 C.proc.civ. prevăd doar faptul că
problemei juridice,
cu arătarea situaţiei încheierea prin care se respinge cererea de învestire cu formulă
de fapt: executorie poate fi atacată numai cu apel de către creditor, în termen
de 5 zile de la comunicare, fără a specifica dacă în apel cererea se
soluționează în cameră de consiliu/ședință publică, cu sau fără
citarea ambelor părți creditor/debitor, dispoziții privind modul de
soluționare existând numai în privința judecării cauzei în primă
instanță.

Legislaţie - Art. 640 ind. 1 alin. 2 și 4 C.proc.civ. – cererea de învestire cu

incidentă: formulă executorie se soluționează în cameră de consiliu, fără
citarea părților;
Încheierea prin care se respinge cererea de învestire cu formulă
executorie poate fi atacată numai cu apel de către creditor, în
termen de 5 zile de la comunicare.
- Art. 482 C.proc.civ. – dispozițiile de procedură privind

17
 judecată în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care
nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol;
- Art. 532 C.proc.civ. – cererea se judecă în cameră de consiliu,
cu citarea petentului și a persoanelor arătate în cerere, dacă legea
o impune;
- Art. 534 alin. 5 C.proc.civ. – apelul se judecă în cameră de
consiliu.

Doctrină: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015 – p.

945 – cererea de învestire cu formulă executorie se soluționează
potrivit regulilor procedurii necontencioase.

Decizii ale Curţii

Constituţionale,
CEDO, CJUE:

Practica ÎCCJ şi a
altor instanţe:

2. ARGUMENTELE:

a) În opinia majoritară, se apreciază că cererea se soluționează în cameră de consiliu, cu

citarea părților (creditor/debitor), apreciindu-se că dispoziția privind soluționarea cererii fără citarea
părților se aplică numai judecării cauzei în primă instanță.
b) În argumentarea celei de-a două opinii, se apreciază că, deși art. 640 ind. 1 nu prevede
modul în care se va soluționa apelul, în ședință publică sau în cameră de consiliu, cu sau fără citarea
părților, trebuie avute în vedere dispoziții art. 534 alin. 5 și art. 482 C.proc.civ., potrivit cărora
apelul se judecă în cameră de consiliu, iar dispozițiile de procedură privind judecata în primă
instanță (în concret, soluționarea cauzei fără citarea părților) se aplică și în apel în măsura în care nu
sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.

3. ABSTRACT

Opinia unanimă a judecătorilor participanţi este în sensul că:

Învestirea cu formulă executorie a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă prin Legea
nr. 138/2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 444/18 iunie 2014.

18
 Pentru a fi puse în executare silită, se investesc cu formulă executorie titlurile executorii,
altele decât hotărârile judecătorești.
Competența de soluționare a cererii de investire cu formulă executorie aparține judecătoriei,
în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz.
Procedura de soluționare a cererii de investire cu formulă executorie are caracter
necontencios, soluționându-se fără citarea părților, în camera de consiliu.
Instanța se pronunță asupra cererii de investire prin încheiere.
În ipoteza în care instanța respinge cererea de investire cu formulă executorie, încheierea
poate fi atacată numai cu apel de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare (art. 640 ind. 1
Cod procedură civilă).
Încheierile pronunțate în materie necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat, potrivit
art. 535 Cod procedură civilă.
În procedura de soluționare a cererii de investire cu formulă executorie care se soluționează
fără citarea părților, în camera de consiliu, debitorul nu este parte în judecarea cererii în primă
instanță.
Ca atare, nu se va cita debitorul.
Legitimare procesuală într-o cale de atac are numai acela care a fost parte în etapa
procesuală anterioară, astfel că în apel debitorul nu va fi citat.
Totodată, în raport de dispozițiile art. 532 Cod procedură civilă și art. 534 Cod procedură
civilă, apelul se judecă în camera de consiliu.
Pentru judecarea apelului, creditorul care a formulat apel va fi citat, instanța de apel
nemaiavând opțiunea recunoscută primei instanțe de art. 640 indice 1 alin. 2 și 4 Cod procedură
civilă (cererea de investire cu formulă executorie se soluționează fără citarea părților).
Întrucât art. 534 alin. 4 Cod procedură civilă este înscris într-o procedură specială, acest text
este de strictă interpretare și aplicare.
În procedura necontencioasă art. 534 alin. 4 Cod procedură civilă, terțul poate să declare
apel pentru care termenul din apel va curge de la data când a luat cunoștință de încheiere, fiind
citat ca apelant la instanţa de apel.

Problema nr. 5

TITLU . Procedura de soluționare a apelului declarat împotriva încheierii prin care

s-a soluționat cererea de sechestru asigurator (camera de consiliu/ședință publică)

19
Materia: Drept civil

Subcategoria: litigii cu profesioniști

Obiectul din Sechestru asigurator

ECRIS:

Actul normativ Art. 953 și 482 C.proc.civ.

incident:

Prezentarea Dispozițiile art. 953 alin. 3 teza finală C.proc.civ., prevăd doar faptul
problemei că încheierea este supusă termenului de apel de 5 zile de la
juridice, cu comunicare, iar apelul se judecă de urgență și cu precădere, cu
arătarea situaţiei citarea în termen a părților, fără a specifica dacă în apel cererea
de fapt: se soluționează în cameră de consiliu/ședință publică, dispoziții
privind modul de soluționare existând numai în privința
judecării cauzei în primă instanță (camera de consiliu).

Legislaţie  Art. 953 C.proc.civ. - încheierea este supusă termenului de apel

incidentă: de 5 zile de la comunicare, iar apelul se judecă de urgență și cu
precădere, cu citarea în termen a părților;
 Art. 482 C.proc.civ. – dispozițiile de procedură privind
judecată în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care
nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol;
 Art. 532 C.proc.civ. – cererea se judecă în cameră de consiliu,
cu citarea petentului si a persoanelor arătate in cerere, dacă legea
o impune;
 Art. 534 alin. 5 – apelul se judecă în cameră de consiliu.
Doctrină: G Boroi, M Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p.
754, - cererea de încuviințare a sechestrului asigurator se
soluționează potrivit regulilor procedurii necontencioase.

Decizii ale Curţii

Constituţionale,
CEDO, CJUE:

Practica ÎCCJ şi a
altor instanţe:

2. ARGUMENTELE

20
 a) În opinia majoritară, se apreciază că cererea se soluționează în cameră de consiliu, cu
citarea părților, apreciindu-se că cererea de încuviințare a sechestrului asigurator se soluționează
potrivit regulilor procedurii necontencioase.
b) În argumentarea celei de-a doua opinii, se apreciază că regula o constituie soluționarea
apelului în ședință publică, dispozițiile privind judecarea cererii în cameră de consiliu fiind
aplicabile doar în cazul judecării în primă instanță.

3. ABSTRACT

Opinia majoritară a judecătorilor participanţi este în sensul că:

Încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru se comunică creditorului de îndată
de către instanță, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii.
Încheierea este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la comunicare, la instanța
ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților
(art. 953 Cod procedură civilă).
Apelul se judecă în şedinţă publică, în raport de dispoziţiile art. 240 – art. 244 Cod
procedură civilă.
Pronunțarea deciziei se va face potrivit art. 402 Cod procedură civilă.

Problema nr. 6

1. TITLUL: Temeinicia acţiunii de constatare nulitate absolută a clauzelor bancare

cu privire la comisionul de risc prin declararea acestora ca abuzive în contractele bancare
care au încetat prin plata anticipată a creditului

Materia: Drept civil

Subcategoria: Contracte

Obiectul din ECRIS: Civil - obligaţie de a face - constatare nulitate clauze

Actul normativ incident: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între profesioniști și consumatori

21
Prezentarea problemei
juridice, cu arătarea
situaţiei de fapt:

Legislaţie incidentă: Legea nr. 193/2000; art. 1250 Cod civil

Doctrină: Gh. Piperea, Protecția consumatorilor in contractele

comerciale, Revista de Drept al afacerilor, nr. 4/2008, pag.
13

Decizii ale Curţii - Curtea Constituțională, Decizia nr. 1.535 din 17 noiembrie
Constituţionale, CEDO, 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a
CJUE: dispozițiilor art. 13 alin. (1) si (2) din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianți și consumatori – respinsă;

- Curtea Constituțională, Decizie nr. 464 din 12 aprilie 2011

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate intre comercianți și consumatori –
respinsă;

- CJUE: C-453/10: Jana Pereničová, Vladislav Perenič

împotriva SOS financ spol. s.r. o., „Protecția consumatorilor -
Contract de credit de consum - Menționarea eronată a dobânzii
anuale efective - Efectele practicilor comerciale neloiale și ale
clauzelor abuzive asupra validității globale a contractului”;

Practica ÎCCJ şi a altor I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2.186 din 12 iunie
instanţe: 2014: Contract de credit bancar. Caracterul abuziv al unor
clauze contractuale

ICCJ, Secţia II-a civilă, Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 -
constatare clauze abuzive

2.ARGUMENTELE

a) Într-o primă opinie s-a apreciat că această acţiune nu este întemeiată, atâta vreme cât
contractul de împrumut şi-a încetat efectele prin plata anticipată, iar dispoziţiile Legii nr. 193/2000
fac referire doar la contractele în curs de derulare, în acest sens fiind art. 12 alin. 1 din acest act
22
normativ potrivit cărora: „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin
clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau,
după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs
de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive” sau dispoziţiile art. 13 alin. 1 din lege care prevede
că „instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul
să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele
abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale”.
În acest sens este decizia civilă nr. 1614/25.11.2015 a Tribunalului Vaslui pronunţată în
dosarul nr. 2555/244/2014 prin care s-a reţinut că: „In cauză, clauza privind comisionul de risc, nu a
creat între drepturile şi obligaţiile părţilor un dezechilibru semnificativ, intimaţii înţelegând să
achite sumele stabilite cu titlu de comision de risc în cele două convenţii, în integralitate în cursul
anului 2012, fără a avea vreo obiecţie la momentul efectuării plăţii integrale.
În cauza de faţă, la data promovării cererii de chemare în judecată, între părţi nu mai exista
nici un raport juridic în fiinţă, cele două convenţii de credit fiind încetate prin achitarea anticipată a
creditelor şi a comisioanelor aferente. Convenţiile de credit încheiate au încetat a mai produce
efecte de la data achitării cu anticipaţie.
Cum pe parcursul derulării convenţiilor apelanţii nu au invocat caracterul abuziv al acestei
clauze, după cum nici la data achitării anticipate a creditelor şi a comisioanelor aferente, inclusiv cel
de risc, instanţa de judecată apreciază că nu se mai poate supune analizei constatarea nulităţii
absolute a acestei clauze, derularea convenţiilor fiind cea care determină crearea unui dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante”.
b) Într-o altă opinie s-a apreciat că o astfel de acţiune este întemeiată în condiţiile Legea nr.
193/2000 nu este în esenţă calea procesuală specifică pentru anularea clauzelor abuzive, dat fiind
faptul că efectul constatării unei clauze ca fiind abuzivă îi conferă acesteia atributul de nulă absolut,
astfel încât o clauză poate fi anulată şi pe calea dreptului comun, respectiv constatarea nulităţii
absolute.
Un alt argument adus în favoarea acestei opinii este şi situaţia discriminatorie ce s-ar crea
între consumatorii al căror contract a încetat prin rambursarea creditului şi cei al căror contract a
fost reziliat unilateral ca urmare a atitudinii lor culpabile de a nu-şi achita ratele, doar acestora din
urmă fiindu-le admis să invoce caracterul abuziv al diferitelor clauze contractuale, în cadrul
contestaţiei la executare. În condiţiile în care nulitatea absolută este imprescriptibilă, nu se poate
imputa foştilor consumatori lipsa de reacţie în timpul derulării contractului, potenţial justificată de
imposibilităţi obiective în declanşarea unui litigiu împotriva instituţiei bancare. De altfel, aşa cum s-
23
a arătat, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie reclamă constatarea caracterului abuziv al unei
clauze de către instanţele naţionale, chiar şi în lipsa unei cereri exprese din partea consumatorului.
O situaţie discriminatorie s-ar putea crea şi în raport de justiţiabilii cărora le este permis, din
punct de vedere juridic, să solicite constatarea nulităţii absolute totale sau parţiale a altor contracte
(de vânzare-cumpărare, de mandat etc.), după încetarea acestora.
În acest sens s-a pronunţat decizia civilă nr. 81/A/20.01.2016 a Tribunalului Vaslui în
dosarul nr. 6061/189/2014.

3. ABSTRACT

Opinia judecătorului redactor (președintele Secției civile de la Curtea de Apel Iași):

Nulitatea actului juridic civil este acea sancțiune de drept civil care are drept cauză generică
nerespectarea la încheierea actului juridic a tuturor dispozițiilor legale care reglementează condițiile
sale de valabilitate.
Potrivit art. 1250 Cod civil, contractul este lovit de nulitate absolută în cererile anume
prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul
general.
În cauză, Legea nr. 193/6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate
între profesioniști și consumatori, este o lege de protecție a categoriei consumatori, fiind o lege
specială.
Potrivit art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, când instanța constată existența clauzelor
abuzive, obligă profesionistul să modifice toate contractele aflate în curs de derulare, prin
eliminarea clauzelor abuzive.
Prin urmare, în cazul acestor contracte încheiate între profesioniști și consumatori Legea nr.
193/2000 prevede în mod expres că numai în cazul contractelor în derulare, clauzele pot fi
considerate ca fiind abuzive.
Fiind o dispoziție legală expresă, nici instanța de judecată și nici părțile nu pot institui un alt
regim juridic al nulității pe calea dreptului comun, în acest sens fiind dispozițiile art. 1246 Cod
civil.
Prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate cauzele de nulitate expres prevăzute
de lege.

24
 Având în vedere argumentele exprimate, se vor relua dezbaterile după consultarea
judecătorilor celorlalte curţi de apel din ţară.

Problema nr. 7

1. TITLUL: Modul de stabilire a taxei de timbru în acţiunile având ca obiect daune

materiale formulate de persoanele îndreptăţite în contradictoriu cu autorităţile de aplicare
a Legii nr. 18/1991 şi urm.

Materia: Drept civil

Subcategoria: Drept civil

Obiectul din Pretenții

ECRIS:

Actul normativ Legea nr. 18/19 februarie 1991 - legea fondului funciar
incident:

Prezentarea
problemei
juridice, cu
arătarea situaţiei
de fapt:

Legislaţie - art. 64 din Legea nr. 18/19 februarie 1991 - legea fondului funciar;
incidentă:
- art. 894 Cod procedură civilă;

- art. 42 din Legea nr. 1/11 ianuarie 2000;

- art. 29 lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013

Doctrină:

Decizii ale Curţii

Constituţionale,
CEDO, CJUE:

Practica ÎCCJ şi a
altor instanţe:

25
 2. ARGUMENTELE

a) Opinia majoritară exprimată judecătorii Secţiei I civile din cadrul Tribunalului Iaşi a
fost aceea că, pentru cererile având ca obiect despăgubiri materiale, reprezentând lipsă de folosinţă
a bunului validat, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, fapta ilicită indicată de
reclamant fiind neîndeplinirea atribuţiilor de către Comisii (neefectuarea operaţiunilor de punere in
posesie, eliberare titlul de proprietate) în contextul existenţei unei validări, se impune obligaţia de a
se achita taxa judiciară de timbru, deoarece acestea nu se includ în categoria cererilor specifice legii
fondului funciar.
b) Pentru puncte 2 şi 3 opinia majoritară exprimată a fost în sensul că cererile având ca
obiect daune materiale prin transformarea daunelor cominatorii/penalităţilor stabilite anterior printr-
o sentinţă irevocabilă şi aplicarea unor penalităţi conform art. 906 Codul de procedură civilă pentru
neexecutarea unei obligaţii de a face stabilită printr-o sentinţă pronunţată în temeiul legilor fondului
funciar, opinia majoritară a fost în sensul că sunt scutite de la plata taxei de timbru deoarece sunt
subsecvente sentinţelor pronunţate în temeiul legilor fondului funciar.

3. ABSTRACT

Opinia unanimă a judecătorilor participanţi este în sensul că art. 64 din Legea nr. 18/19
februarie 1991 – Legea fondului funciar actualizată prevede cazurile în care comisiile locale refuză
înmânarea titlului de proprietate și punerea efectivă în posesie, persoana nemulțumită poate face
plângere la instanța în a cărei rază teritorială este situat terenul. În cazul admiterii plângerii,
primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau punerea efectivă în
posesie, sub sancțiunea plății de penalități, în condițiile prevăzute de art. 894 Cod procedură civilă –
Efectuarea executării silite.
Totodată, art. 1 din Legea nr. 247/19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și
justiției, precum și unele măsuri adiacente, prevăd în mod expres că toate plângerile, contestațiile și
litigiile în urma aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000 și ale Legii nr.
169/1997 se numesc în continuare procese funciare.

26
 Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 1/11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere solicitate, potrivit prevederilor Legii
fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cererile sau acțiunile în justiție, cererile
accesorii și incidente, precum și întabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a prezentei
legi sunt scutite de taxa de timbru și de timbru judiciar.
Ordonanța de Urgență nr. 80/26 iunie 2013 privind taxele judiciare de timbru, la art. 29 lit.
„l” prevede: „Orice alte acțiuni, cereri, sau acte de procedură pentru care se prevăd prin legi
speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru”.
Ca atare, orice cerere, acțiune rezultată din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 este
scutită de taxă judiciară de timbru.

Președintele Secției civile de la Curtea de Apel Iași,

Judecător …

27