UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

LECTOR UNIV. DR. ROŞU ELISABETA
Arbitraj și mediere

CURSUL NR. 10
ÎNCHEIEREA DE ȘEDINȚĂ
CHELTUIELILE ARBITRALE

SECȚIUNA 1
Încheierea de şedinţă

1.1. Noțiune și conținut

Potrivit art. 593 din Codul de procedură civilă:
(1) Dezbaterile arbitrale vor fi consemnate în încheierea de şedinţă.
(2) Orice dispoziţie a tribunalului arbitral va fi consemnată în încheiere şi va fi
motivată.
(3) Încheierea de şedinţă va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 603 alin.
(1) lit. a) şi b), şi următoarele menţiuni:
a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;
b) cererile şi susţinerile părţilor;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 602 alin. (3).
(4) Dispoziţiile art. 603 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(5) Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul încheierilor şi de actele
dosarulului la cererea părţilor sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa
încheierea de şedinţă printr-o altă încheiere. Părţilor li se comunică, la cerere, copie de pe
încheierea de şedinţă

La termenele de judecată la care au loc ședințele pentru dezbateri, și în procedura

arbitrajului trebuie întocmită o încheiere de şedinţă.
Aceasta are un conţinut similar celui prevăzut de art. 233 în materia dreptului comun.
Încheierile trebuie să fie motivate pe scurt, în fapt şi în drept
Din dispoziţiile art. 593 alin. (3) lit. e) şi alin. (4) rezultă că şi în cazul chestiunilor
soluţionate prin încheierile arbitrale tribunalul arbitral hotărăşte cu majoritate de voturi, arbitrul
rămas în minoritate fiind dator să îşi motiveze (succint) opinia separată. Cu titlu de noutate, în
condiţiile în care şi în dreptul comun a fost consacrată opinia concurentă, arbitrul care este de
acord cu soluţia, dar pentru alte considerente decât cele ale majorităţii, va redacta separat opinia
concurentă.
În condiţiile alin. (5), părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul încheierilor şi de
actele dosarului, iar la cerere li se comunică o copie de pe încheierea de şedinţă.

1
 În ceea ce priveşte îndreptarea sau completarea încheierilor, prima se referă la înlăturarea
erorilor materiale, în condiţiile dreptului comun [art. 442 şi art. 604 alin. (4) NCPC], în vreme ce
cea de-a doua are un înţeles mai larg, referindu-se la completarea încheierii pentru a reflecta în
rezumat toate susţinerile esenţiale ale părţilor şi toate măsurile dispuse de tribunalul arbitral (în
măsura în care unele dintre acestea au fost omise).
Noţiunea de „completare” a încheierii nu trebuie înţeleasă ca o trimitere la procedura
completării hotărârii [art. 444 şi art. 604 alin. (2) NCPC], întrucât aceasta este aplicabilă atunci
când instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal ori accesoriu sau asupra
unei cereri conexe ori incidentale.
Or, în principiu, prin încheierile pronunţate pe parcursul procesului arbitral nu se
soluţionează asemenea capete de cerere, motiv pentru care procedura completării hotărârii
prevăzute de art. 604 alin. (2) NCPC este aplicabilă numai hotărârilor arbitrale.

1.2. Calea de atac împotriva încheierilor de şedinţă

Potrivit art. 594:
(1) Pot fi atacate separat cu acţiunea în anulare prevăzută la art. 608 încheierile
tribunalului arbitral prin care s-au luat următoarele măsuri:
a) a fost suspendat cursul arbitrajului, potrivit art. 412 şi 413;
b) au fost luate măsuri asigurătorii sau provizorii, potrivit art. 585;
c) a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
privind constituţionalitatea unei dispoziţii legale.
(2) Dispoziţiile art. 608-613 se aplică în mod corespunzător, în măsura în care
prezentul articol nu prevede altfel.
(3) În afara motivelor prevăzute la art. 608, în acţiunea în anulare se poate
invoca şi lipsa condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor dispuse prin încheiere.
(4) Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de 5 zile de la comunicare, cu
excepţia cazului prevăzut la alin. (1) lit. a), când poate fi formulată cât timp durează
suspendarea.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), acţiunea în anulare nu suspendă cursul
arbitrajului.
(6) Soluţionând acţiunea în anulare, curtea de apel poate, după caz, să menţină, să
modifice sau să desfiinţeze măsurile dispuse de tribunalul arbitral prin încheiere. Hotărârea
curţii de apel este definitivă.

Cu titlu de noutate, art. 594 prevede posibilitatea atacării separate cu acţiune în anulare
a unor încheieri prin care se iau măsuri importante pentru cursul ori pentru rezultatul procesului
arbitral, dispoziţiile art. 608-613 referitoare la acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale
(finale) aplicându-se în mod corespunzător, dacă prin articolul de faţă nu se dispune altfel.
Este vorba, în primul rând, despre încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii
pentru unul dintre motivele de suspendare de drept prevăzute de art. 412, respectiv de suspendare
facultativă prevăzute de art. 413 NCPC. Suspendarea judecăţii constituie o măsură gravă, de
natură să temporizeze pronunţarea unei hotărâri care să soluţioneze pe fond litigiul dintre părţi,
motiv pentru care ea trebuie dispusă doar cu respectarea condiţiilor legale, iar partea interesată
(de regulă, reclamantul, dar şi pârâtul este interesat să obţină soluţionarea rapidă a litigiului, fără
temporizări nejustificate) poate critica pe calea acţiunii separate în anulare neîndeplinirea acestor
condiţii.

2
 Faţă de formularea expresă a legii, care se referă la atacarea încheierii prin care s-a
suspendat cursul arbitrajului, nu poate fi atacată separat încheierea prin care o cerere de
suspendare a fost respinsă.
În al doilea rând, partea interesată poate ataca încheierea prin care tribunalul arbitral a
luat măsurile asigurătorii sau provizorii la care se referă art. 585 NCPC, criticând încheierea
sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea respectivei măsuri. După
cum am arătat, partea nu are un drept de opţiune între a formula critici în faţa instanţei statale şi a
formula acţiune în anulare, doar pe calea acesteia din urmă fiind posibili verificarea legalităţii
încheierii respective.
În raport cu conținutul reglementării, rezultă că numai încheierea prin care au fost luate
măsuri asigurătorii sau provizorii poate fi atacată separat, nu şi încheierea prin care s-au respins
cererile respective. Credem însă că ar fi fost preferabil ca şi încheierile prin care luarea
respectivelor măsuri a fost respinsă să fie supuse controlului judiciar.
Acţiunea în anulare poate fi formulată şi împotriva încheierii prin care a fost respinsă
ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea
unei dispoziţii legale, în condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată2). A contrario, dacă cererea de sesizare a
Curţii Constituţionale cu excepţia invocată a fost admisă, acţiunea în anulare este inadmisibilă.
În toate aceste cazuri, încheierile pot fi criticate pe calea acţiunii în anulare pentru lipsa
condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor dispuse prin încheiere [art. 594 alin. (3)
NCPC], motiv generic de nelegalitate care se adaugă celorlalte motive prevăzute de art. 608
NCPC. Se observă că, în condiţiile alin. (3) NCPC, curtea de apel învestită cu cererea în anulare
se comportă ca o veritabilă instanţă de control judiciar, putând verifica sub toate aspectele
legalitatea încheierii atacate.
În ceea ce priveşte termenul de exercitare, alin. (4) dispune că acţiunea în anulare poate fi
introdusă în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (I) lit. a),
când poate fi formulată cât timp durează suspendarea. Este, aşadar, necesar ca încheierile la care
se referă art. 594 alin. (1) să fie comunicate părţilor din oficiu de către tribunalul arbitral, dacă
prin regulile de procedură arbitrală convenite ori acceptate de părţi nu se prevede altfel.
În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), acţiunea în anulare nu suspendă cursul
arbitrajului. Pentru a putea continua judecata, sunt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile
art. 234 alin. (2), dosarul urmând a fi înaintat curţii de apel în copie certificată. Altminteri, dacă
s-ar considera că trebuie trimis obligatoriu originalul dosarului arbitral, s-ar ajunge indirect la
soluţia suspendării, ceea ce ar contraveni dispoziţiei exprese a legii, ori tribunalul arbitral ar fi
obligat să continue judecata într-un dosar care conţine înscrisuri fotocopiate, ceea ce apreciem că
nu constituie o soluţie corespunzătoare.
Potrivit alin. (6), soluţionând acţiunea în anulare, curtea de apel poate, după caz, să
menţină, să modifice sau să desfiinţeze măsurile dispuse de tribunalul arbitral prin încheiere.
Aşadar, curtea de apel este obligată să pronunţe o soluţiei proprie asupra respectivului incident,
în toate cazurile, soluţia trimiterii spre rejudecare fiind exclusă în această materie.
Hotărârea curţii de apel este definitivă, nefiind, aşadar, supusă recursului, spre deosebire
de art. 613 alin. (4) NCPC.
Este firesc să fie aşa, întrucât curtea statuează numai asupra soluţiei date unui incident,
controlul judecătoresc al unei singure instanţe fiind îndestulător.

3
 Secțiunea 2
Cheltuielile arbitrale

2.1. Noțiune și obiect

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 595:
(1) Cheltuielile pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi onorariile
arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor,
arbitrilor, experţilor, martorilor se suportă potrivit înţelegerii dintre părţi.
(2) În lipsa unei asemenea înţelegeri, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a
pierdut litigiul, integral, dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporţional cu
ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte.

Textul reia dispoziţiile din art. 359 din vechiul C. pr. civ.
Cheltuielile arbitrale se suportă potrivit înţelegerii dintre părţi, dacă o asemenea
înţelegere există. Spre exemplu, părţile pot conveni ca cheltuielile litigiului să fie suportate în
părţi egale, indiferent de soluţia pronunţată de tribunalul arbitral.
În lipsa unei asemenea înţelegeri, Codul reia soluţia din dreptul comun, potrivit căreia
cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut procesul, integral, dacă cererea de
arbitrare este admisă în totalitate, sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este
admisă în parte. Obligaţia de a plăti cheltuielile arbitrale se întemeiază, aşadar, pe culpa
procesuală, determinată prin raportare la măsura în care partea a căzut în pretenţii.
În ipoteza prevăzută de art. 595 alin. (2) NCPC, trebuie determinat temeiul acordării
cheltuielilor de judecată, care nu mai este unul convenţional.
Cu toate că nici art. 451, nici art. 595 NCPC nu fac o referire expresă la noţiunea de culpă
procesuală şi nici nu mai uzitează sintagma vechiului Cod (”partea care cade în pretenţii”), nu
se poate vorbi despre o schimbare a concepţiei legiuitorului, fundamentul acordării cheltuielilor
de judecată fiind în continuare ”culpa procesuală a părţilor".
A operat, aşadar, o actualizare terminologică, fără ca aceasta să determine o schimbare
a concepţiei legiuitorului ori o modificare a soluţiilor admise în mod constant.
Considerăm, prin urmare, că, atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect,
întrucât pârâtul a executat obligaţia litigioasă după ce i-a fost comunicată cererea de chemare în
judecată, subzistă temeiul acordării cheltuielilor de judecată, în măsura în care pârâtul era deja
pus în întârziere la data executării obligaţiei - anterior litigiului arbitral ori chiar prin
comunicarea cererii de arbitrare, după distincţiile prevăzute de art. 1.522 şi de art. 1.523 NCC.
Această soluţie trebuie admisă prin raportare la raţiunea instituţiei cheltuielilor de judecată, aceea
de a sancţiona culpa procesuală a pârâtului care a executat doar cu întârziere obligaţia ce-i
incumbă, determinând astfel în mod imputabil desfăşurarea unui proces şi ocazionarea unor
cheltuieli.
Cheltuielile arbitrale se referă la costurile organizării şi desfăşurării arbitrajului,
precum şi la onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de
deplasare a părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor, enumerarea nefiind limitativă.

2.2. Onorariul arbitrilor

Potrivit art. 596:

4
 (1) Tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu, cuantumul onorariilor arbitrilor şi
poate obliga părţile să consemneze, potrivit dispoziţiilor sale, suma respectivă prin contribuţie
egală.
(2) Părţile pot fi obligate solidar la plată.
(3) Dacă pârâtul nu îşi îndeplineşte obligaţia care îi revine potrivit alin. (1), în termenul
stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea
arbitrală să se stabilească cuantumul final al onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi modul de
suportare de către părţi.

Textul reia dispoziţiile art. 3591 din vechiul C. pr. civ.

Spre deosebire de activitatea judecătorilor la instanțele statale, care este remunerată de la
bugetul de stat, activitatea arbitrilor nu este gratuită față de părțile în litigiu, aceştia având dreptul
la onorariu.
În măsura în care acesta nu a fost fixat în cuprinsul convenţiei de arbitru şi nici în
cuprinsul regulilor arbitrajului instituţionalizat ales de părţi, art. 596 alin. (1) NCPC permite
tribunalului arbitral să evalueze provizoriu cuantumul onorariului şi să oblige părţile să
consemneze, în condiţiile stabilite prin încheiere, suma respectivă prin contribuţie egală.
Dispoziţiile art. 596 alin. (1) pot fi utile şi pentru a completa eventualele clauze ale
convenţiei de arbitru, în măsura în care părţile au fixat onorariul doar în mod global, fără a
conveni momentul de plată. În acest caz, credem că tribunalul arbitral este în drept să îndatoreze
părţile să consemneze un avans din onorariu în termenul stabilit.
Părţile vor plăti onorariul astfel fixat în părţi egale, putând fi obligate şi în solidar la plata
acestuia. Această dispoziţie, care aminteşte de solidaritatea mandanţilor din dreptul comun şi
poate suscita unele interogaţii cu privire la natura juridică a convenţiei de arbitru, este
explicabilă, întrucât arbitrii sunt particulari, de regulă, profesionişti ai dreptului, care acceptă
exercitarea funcţiei jurisdicţionale contra unui onorariu; pentru arbitri chestiunea suportării
onorariului de către o parte sau alta prezintă o mai mică importanţă. Ca urmare, dispoziţiile art.
596 alin. (2) au un caracter de protecţie pentru arbitri, care nu trebuie să suporte insolvabilitatea
părţii ori refuzul acesteia de a plăti onorariul fixat.
Având în vedere că în practică pârâtul ar putea fi cel tentat să obstrucţioneze desfăşurarea
procesului arbitral, prin neexecutarea obligaţiei de plată stabilite în sarcina sa, alin. (3) prevede
că în acest caz în termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă,
urmând ca prin hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul final al onorariilor cuvenite
arbitrilor, precum şi modul de suportare de către părţi. în măsura în care reclamantul solicită
aceasta în mod expres, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor, pârâtul căzut în pretenţii va
fi obligat la cheltuieli de judecată, care vor include şi partea din onorariu suportată de reclamant
în locul pârâtului.
În măsura în care nici reclamantul nu consemnează sumele astfel stabilite, arbitrii sunt
în drept să nu dea curs arbitrajului, potrivit art. 597 alin. (2)4), ceea ce echivalează cu o
excepţie de neexecutare, opusă de arbitrii cocontractantului care nu îşi execută obligaţiile
izvorâte, în condiţiile legii, din încheierea contractului de arbitrare.

2.3. Plata anticipată a cheltuielilor

Art. 597 stabilește că:
(1) Tribunalul arbitral poate obliga părţile sau pe fiecare dintre ele la avansarea

5
oricăror cheltuieli necesare pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului.
(2) Tribunalul arbitral poate să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea,
avansarea sau plata sumelor prevăzute în prezentul capitol.

Pentru o mai bună sistematizare a textelor, legiuitorul a reunit în cuprinsul unui singur
articol dispoziţiile art. 3591 alin. (4) din vechiul C.pr. civ., care au fost reformulate pentru mai
multă claritate, precum şi ale art. 3592 din vechiul C. pr. civ.
De vreme ce arbitrajul este o jurisdicţie privată, este firesc ca părţile să avanseze sumele
necesare pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, tribunalul arbitral neputând fi obligat să
suporte aceste cheltuieli în locul părţilor, nici măcar temporar, cel puţin dacă regulile de
procedură acceptate şi de arbitri nu prevăd altfel.
În măsura în care părţile nu avansează cheltuielile stabilite, tribunalul arbitral este in drept
să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea, avansarea sau plata sumelor ce reprezintă
cheltuieli arbitrale, ceea ce echivalează cu suspendarea temporară a procesului arbitral.

2.4. Verificarea cheltuielilor

În temeiul art. 598: la cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul prevăzut la art. 547 va
examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral şi va stabili, prin încheiere
executorie şi care nu este supusă niciunei căi de atac, cuantumul onorariilor arbitrilor şi al
celorlalte cheltuieli arbitrale, precum şi modalităţile de consemnare, de avansare sau de plată.

Textul reia dispoziţiile art. 3593 din vechiul C. pr. civ.

Măsurile luate de tribunalul arbitral cu privire la cheltuielile arbitrale pot fi supuse
controlului judecătoresc de către partea interesată, care poate sesiza tribunalul prevăzut de art.
547 NCPC (de la locul arbitrajului) în scopul verificării temeiniciei acelor măsuri.
Din referirea legii la temeinicie, şi nu doar la legalitate rezultă că tribunalul statal exercită
un control de plină jurisdicţie asupra cheltuielilor arbitrale, verificând, e.g., dacă onorariul
stabilit provizoriu este unul rezonabil, dacă obligaţia de plată a cheltuielilor a fost corect
repartizată între părţi, dacă celelalte cheltuieli arbitrale au un caracter necesar şi rezonabil.
Tribunalul este în drept să aprecieze caracterul necesar şi adecvat al cheltuielilor stabilite, scop în
care, credem, poate solicita arbitrilor datele şi explicaţiile necesare,în condiţiile art. 22 şi art. 254
NCPC, referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului.
Tribunalul soluţionează această cerere în primă instanţă, printr-o încheiere executorie,
care este definitivă, nefiind supusă niciunei căi de atac (ordinară sau extraordinară) statuând
asupra cuantumului onorariilor arbitrilor şi al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum şi
modalităţile de consemnare, de avansare sau de plată.
Tribunalul arbitral este obligat să se conformeze hotărârii instanţei, nefiind în drept să
refuze să nu dea curs arbitrajului, dacă părţile s-au conformat dispoziţiilor instanţei statale, chiar
diferite de cele stabilite iniţial de tribunalul arbitral (e.g., s-a stabilit un onorariu provizoriu mai
mic decât cel fixat de arbitri ori s-au acordat termene mai lungi de plată).
Cererea formulată potrivit prezentului articol nu suspendă însă executarea măsurii
contestate.

2.5. Plata onorariilor

Art. 599 reglementează: (1) Plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea
către părţi a hotărârii arbitrale.

6
 (2) Dacă arbitrajul se întrerupe fără a se pronunţa o hotărâre, onorariile arbitrilor pentru
activitatea depusă se reduc în mod corespunzător.

Textul reia dispoziţiile art. 3594 din vechiul C. pr. civ.

În vechea reglementare, soluţia plăţii onorariului arbitrilor după comunicarea hotărârii
arbitrale era la adăpost de orice observaţie, câtă vreme la acest moment tribunalul arbitral îşi
termina misiunea, nefiind posibilă reluarea judecăţii în faţa sa, chiar dacă acţiunea în anularea
hotărârii arbitrale ar fi fost admisă.
Potrivit art. 613 alin. (3) lit. b) NCPC, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012,
în măsura în care curtea de apel găseşte fondat vreunul dintre motivele acţiunii în anulare
prevăzute de art. 608 alin. (1) - cu excepţia cazurilor prevăzute de lit. a), b) şi e) -, iar cel puţin
una dintre părţi solicită expres aceasta, cauza va fi trimisă spre rejudecare tribunalului arbitral,
dându-se astfel eficienţă voinţei părţilor ca litigiile izvorâte din raportul juridic la care se referă
convenţia arbitrală să fie soluţionate pe calea arbitrajului.
Această soluţie novatoare ridică însă problema suportării onorariilor noilor arbitri - cei
vechi, care au încasat onorariul iniţial, fiind incompatibili - în condiţiile în care cauzele trimiterii
spre rejudecare sunt imputabile tribunalului arbitral. Nu poate fi, aşadar, primită soluţia obligării
părţilor la suportarea unui nou onorariu, fie şi într-un cuantum mai redus. De altfel, nici în cazul
instanţei statale nu se pune problema suportării unor noi taxe de timbru în vederea rejudecării
pricinii de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată ori anulată, însă în cazul instanţei statale nu
se ridică problema onorariilor judecătorilor, aceştia fiind plătiţi de stat. Arbitrii sunt însă simpli
particulari, cărora nu li se poate cere să judece fără a fi remuneraţi.
Ar urma, aşadar, fie ca onorariile arbitrilor să fie plătite doar după definitivarea hotărârii
arbitrale, prin neexercitarea ori prin respingerea cererii în anulare, fie ca în regulamentul
instituţiei permanente de arbitraj alese de părţi ori, după caz, în cuprinsul regulilor alese sau
acceptate de acestea să se stipuleze obligaţia arbitrilor iniţiali de a restitui onorariul încasat, care
ar urma să fie plătit noilor arbitri. Considerăm preferabilă ultima soluţie, prima prezentând
dezavantajul unei întârzieri însemnate în ceea ce priveşte plata onorariilor, chiar dacă în final se
va constata că hotărârea arbitrală a fost pronunţată cu respectarea legii. De lege ferenda, s-ar
impune reglementarea expresă a acestei chestiuni.
Alin. (2) are în vedere situaţia în care misiunea arbitrilor nu a putut fi dusă până la capăt,
caz în care onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se reduc în mod corespunzător. S-a
arătat că trebuie ţinut cont şi de eventuala culpă a arbitrilor pentru încheierea prematură a
arbitrajului.

Referiri la Jurisprudenţă

Dreptul la onorariu îşi are sursa în activitatea desfăşurată de arbitri şi există chiar dacă nu
a fost pronunţată hotărârea arbitrală, de vreme ce activitatea acestora este certă, iar împrejurarea
că litigiul arbitral nu a putut fi dus la bun sfârşit nu le este imputabilă. (...) Remuneraţia arbitrului
poate fi redusă în funcţie de diligenţele depuse. (...) In cazul în care părţile trebuie să angajeze un
nou proces în faţa instanţei statale sau arbitrale, onorariul arbitrului trebuie redus, întrucât litigiul
nu a fost întru totul soluţionat (C. Ap. Paris, hotărârea din 13 decembrie 2001, apui Code de
procedure civile, 102e ed., Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 952).

2.6. Regularizarea cheltuielilor

7
 Potrivit art. 600:
Orice diferenţă în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se regularizează cel mai târziu
prin hotărârea arbitrală şi se plăteşte până la comunicarea hotărârii către părţi. Hotărârea nu se va
comunica, dacă este cazul, până la plata diferenţei.

Textul reia dispoziţiile art. 3595 din vechiul C. pr. civ.

De vreme ce art. 599 alin. (1) prevede plata onorariilor arbitrilor după comunicarea
hotărârii arbitrale, trebuie interpretat că norma de faţă se referă la alte cheltuieli arbitrale.
Ca urmare, în măsura în care există diferenţe între sumele puse în sarcina părţilor cu acest
titlu şi sumele plătite efectiv, tribunalul arbitral va dispune regularizarea acestora, obligând
partea care a plătit mai puţin la plata diferenţei,ori, după caz, dispunând restituirea sumelor
plătite în plus.
Tribunalul arbitral se pronunţă în acest sens fie printr-o încheiere intermediară, fie, „cel
mai târziu”, prin hotărârea arbitrală.
Potrivit tezei finale, tribunalul arbitral este îndreptăţit să nu comunice hotărârea până
la plata diferenţei cheltuielilor (altele decât onorariile), ceea ce constituie un instrument eficace
pentru a-1 determina pe debitor să plătească, de vreme ce numai hotărârea arbitrală comunicată
părţilor este definitivă şi obligatorie (art. 606 NCPC).