UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

LECTOR UNIV. DR. ROŞU ELISABETA
Arbitraj și mediere

CURSUL NR. 12

Secțiunea 1
Judecarea acțiunii în anulare

Art.613. Judecarea acţiunii în anulare

(1) Curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru
judecata in primă instanţă.
(2) Întâmpinarea este obligatorie. Dispoziţiile art. 205-208 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(3) Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi:
a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată
instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii;
b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare
tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz
contrar, dacă litigiul este in stare de judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele
convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va
pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunţa mai întâi
hotărârea de anulare (1) şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului (2), iar,
dacă părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate,
curtea de apel va soluţiona cauza în echitate.
(4) Hotărârile curţii de apel, prin care se soluționează acțiune în anulare, sunt supuse
recursului.

Textul, substanţial diferit faţă de reglementarea anterioară (art. 366), este foarte complex,
instituind reguli privind compunerea completului care judecă acţiunea în anulare, obligativitatea
întâmpinării, soluţiile pe care le poate pronunţa curtea de apel în caz de admitere a acţiunii în
anulare, condiţiile în care are loc rejudecarea în faţa curţii de apel şi calea de atac ce se poate
exercita împotriva hotărârii. Cu toate acestea, sunt aspecte care nu sunt reglementate în art. 613
şi se vor aplica în completare alte texte de la procedura contencioasă în faţa instanţelor
judecătoreşti sau din cartea referitoare la arbitraj.
Judecata acţiunii în anulare are loc în faţa curţii de apel în completul specific judecăţij în
primă instanţă, adică de către un singur judecător1 \ Desigur, el va fi stabilit aleatoriu şj j se
aplică principiul continuităţii, iar dacă este cazul, regulile de la incompatibilitate.
3. Ca şi în faţa instanţelor judecătoreşti, întâmpinarea este obligatorie, dispoziţiile de
drept comun din art. 205-208 NCPC, care au fost analizate în voi. I, aplicându-se în mod
corespunzător. întâmpinarea se comunică reclamantului, iar acesta - potrivit sistemului instituit
de NCPC - va trebui să răspundă la întâmpinare. Acest răspuns nu se mai comunică însă

1
pârâtului, ci el va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosar.
Referitor la soluţiile pe care le poate pronunţa curtea de apel, art. 613 alin. (3) se referă
numai la admiterea acţiunii în anulare. Desigur însă că sunt posibile şi alte soluţii:
- respingerea acţiunii în anulare fie ca tardivă, dacă nu s-a respectat termenul de
exercitare, fie ca inadmisibilă, pentru nerespectarea art. 608 alin. (2), fie ca lipsită de interes
sau ca fiind exercitată de o persoană lipsită de calitate procesuală, fie, desigur, ca nefondată;
- anularea acţiunii în anulare pentru netimbrare sau pentru introducerea ei de o
persoană care nu-şi justifică calitatea de reprezentant;
- perimarea acţiunii în anulare, dacă a rămas în nelucrare din culpa părţii timp de 6
luni de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.
în acest context, precizăm că îşi vor găsi aplicare şi soluţiile care rezultă din renunţarea la
judecată, renunţarea la dreptul subiectiv, recunoaşterea pretenţiilor, învoiala părţilor (tranzacţia)
sau suspendarea judecăţii.
În caz de admitere a acţiunii în anulare, legea prevede soluţia generică - anularea hotărârii
arbitrale, iar apoi, spre deosebire de vechea reglementare, face următoarea distincţie:
- în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e) (adică litigiul nu era susceptibil
de soluţionare pe calea arbitrajului, nu exista convenţie arbitrală ori aceasta era nulă sau
inoperantă, hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului, în condiţiile ce au
fost examinate), va trimite dosarul instanţei competente să o soluţioneze potrivit legii. Soluţia
este firească, din moment ce o trimitere din nou la arbitraj ar fi fost infectată de aceleaşi vicii, iar
în cazul nerespectării termenului, arbitrajul a devenit caduc. Sigur, litigiul nu poate rămâne
nesoluţionat, dar el va fi rezolvat de instanţa judecătorească competentă; I
- în celelalte cazuri prevăzute de art. 608 alin. (1), deci în cazul tuturor celorlalte
motive, curtea de apel va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral. Deci, este vorba
despre un fel de „casare cu trimitere”. Dar, pentru a interveni această soluţie, legea pune o
condiţie esenţială, şi anume: fie ambele părţi, fie cel puţin una dintre ele să solicite expres acest
lucru. Cerinţa se justifică deoarece în acest fel se deschide un nou ciclu procesual şi durata
procesului s-ar putea prelungi. Desigur că, dacă s-a ales această cale, tribunalul arbitral este ţinut
la rejudecare de hotărârea curţii de apel. Din formularea art. 613 alin. (3) lit. b), s-ar părea că
textul se referă la acelaşi tribunal arbitral, ceea ce ar duce la concluzia că în acest caz nu-şi
găseşte aplicare art. 41 alin. (1) NCPC şi deci rejudecarea s-ar face de aceiaşi arbitri şi
supraarbitru.
O atare interpretare, bazată numai pe litera legii, s-ar putea justifica, atât în cazul
arbitrajului ad hoc, cât şi al celui instituţionalizat, pe ideea că soluţia are în vedere alegerea
arbitrilor pe baza încrederii pe care părţile o au în ei. Pe de altă parte, s-ar putea invoca şi faptul
că arbitrii care s-au pronunţat au încasat onorariile după comunicarea hotărârii arbitrate, iar dacă
cauza ar fi trimisă altor arbitri, ar fi nevoie ca partea să plătească alte onorarii, ceea ce, desigur,
nu ar fi echitabil, după cum inechitabil ar fi şi ca arbitrii care au pronunţat hotărârea arbitrală să
fie obligaţi la restituire, deoarece au prestat activitatea pentru care au fost aleşi/desemnaţi. Nu ar
trebui uitat, în cadrul acestei interpretări, că nici In cazul justiţiei statale judecătorii cărora li s-a
desfiinţat/casat hotărârea cu trimitere, deşi nu rejudecă ei, nu sunt obligaţi la restituirea parţială a
salariului. De fapt, ei nu primesc un onorariu pentru fiecare dosar pe care îl soluţionează, ci un
salariu lunar stabilit potrivit legii.
Cu toate acestea, credem că nu poate fi primită această interpretare, deoarece ea ar încălca
litera şi spiritul NCPC în legătură cu incompatibilitatea. De altfel, şi în arbitrajul instituţionalizat
- şi avem în vedere Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional - art. 20 alin. (Şh); Ut. o) din

2
Regulile 2014 prevede că arbitrii sunt incompatibili pentru motive care pun la îndoială
independenţa şi imparţialitatea lor, între care textul enumeră, în primul rând, situaţiile pe care
NCPC le prevede pentru judecător. Ni se pare deci că prin expresia dinarU6l3 alin. (3) lit. b) teza
întâi „va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral” trebuie înţeles că curtea de apel va
trimite dosarul, dacă sunt îndeplinite celelalte cerinţe ale legii, instituţiei/persoanei care a
organizat, potrivit art. 545 NCPC, arbitrajul şi aici se va constitui un nou tribunal arbitral, fără
participarea arbitrului/supraarbitrului care a pronunţat prima hotărâre. De altfel, o altă soluţie
decât aceasta nici nu s-ar putea concepe faţă de unele dintre motivele prevăzute de art. 608 şi
care pot conduce la trimiterea cauzei la arbitraj.
Din moment ce art. 608 alin. (1) lit. c) stabileşte ca motiv al acţiunii în anulare „tribunalul
arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală”, dacă s-ar admite acţiunea în
anulare şi, potrivit art. 613 alin. (r3) lit. b), s-ar trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal
arbitral, hotărârea pronunţată din nou ar fi infectată de acelaşi viciu. Pe de altă parte, până la
soluţionarea prin lege a problemei, am propune, ca soluţie de evitare a dificultăţilor legate de
onorariul arbitrilor, să se constituie, la comunicarea către părţi a hotărârii arbitrate, câte un
depozit purtător de dobânzi pentru fiecare arbitru/supraarbitru şi plata să se facă efectiv după
soluţionarea, dacă este cazul, a acţiunii în anulare. Se rezolvă în acest fel problema neplăcută a
solicitării restituirii onorariilor, dar rămâne totuşi faptul că acei arbitri au prestat o muncă şi
uneori hotărârea se anulează nu din cauza lor [de exemplu, art. 608 alin, (1) lit. i), declararea ca
neconstituţional a textului legal, aplicabil la speţă]. Poate un „partaj” între arbitri/supraarbitri,
vechi şi noi, ar fi o soluţie mai echitabilă, având în vedere faptul că arbitrii care pronunţă a doua
hotărâre vor beneficia, chiar parţial, de dezlegările primilor arbitri,
Dacă părţile doresc o judecată mai rapidă şi nici cel puţin unul nu a solicitat trimiterea
cauzei spre rejudecare la arbitraj, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei
aibitrale". Aceasta înseamnă inclusiv că, dacă părţile au convenit ca litigiul să se soluţioneze în
drept, curtea de apel va proceda potrivit art. 601 alin. (1), iar dacă ele au stabilit în mod expres ca
litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va { soluţiona şi ea
litigiul în echitate [art. 601 alin. (2) şi art. 613 alin. (3) lit. b) teza a patra), Este singurul caz în
sistemul nostru procesual când, deşi judecătorul ar avea la dispoziţie norme de drept aplicabile la
speţă, recurge la echitate deoarece aşa au stabilit părţile.
În cazul în care rejudecarea în fond revine curţii de apel, legea face o distincţie:
- dacă la termenul la care curtea de apel a admis acţiunea în anulare şi a anulat hotărârea
arbitrală litigiul este în stare de judecată, la acelaşi termen curtea de apel va proceda la
rejudecare şi se va pronunţa în fond, aşa cum am arătat, în limitele convenţiei arbitrale;
- în cazul în care la termenul la care s-a admis acţiunea în anulare şi s-a anulat hotărârea
arbitrală curtea de apel constată că este nevoie de noi probe, ea va pronunţa mai întâi hotărârea
de anulare şi, după administrarea probelor, va hotărî asupra fondului2*.
6. în art. 613 alin. (4) se precizează că hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivii
[ alin. (3), adică cele prin care s-a admis acţiunea în anulare, sunt supuse recursului. Într-o
interpretare simplistă, s-a tras concluzia că hotărârile prin care s-a respins sau anulat | acţiunea în
anulare nu ar fi susceptibile de recurs, autorul precizând că distincţia nu se pare justificată3*.
Fără îndoială că o atenţie sporită la redactare ar fi fost de preferat, dar, chiar în cazul l
unor imperfecţiuni de redactare, nu trebuie să se tragă concluzii pripite, ci să se analizeze cu
atenţie textul şi să se aplice principiile şi regulile generale. Era uşor de observat că art. 613
reglementează, după cum am arătat deja, numai soluţia admiterii acţiunii în anulare, şi asta chiar
în alin. (3), astfel încât, am spune, aproape firesc, alin. (4) se referă numai la hotărârile de

3
admitere. Aceasta nu înseamnă că hotărârile de respingere sau anulare etc. nu ar putea fi atacate
prin recurs, din moment ce nu există un text expres care să interzică calea de atac4'.
Recursul împotriva hotărârilor curţii de apel sunt de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, asigurându-se în acest fel o practică judiciară unitară, ceea ce ar fi de dorit.
Potrivit art. 26 alin. (3) teza a doua din O.U.G. nr. 80/2013, text introdus prin art. IX pct.
2 din Legea nr. 138/2014, recursul, în acest caz, se timbrează potrivit art. 24 din Ordonanţă, care
se aplică în mod corespunzător.
Decizii ale Curţii Constituţionale:
Art. 366 alin. 1 şi 2 C. pr. civ. (art. 613 NCPC) este constituţional în raport cu dispoziţiile
ait 21 din Constituţie. în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 125 şi art. 128 (art
126 şi art. 129, în urma republicării - n.a.), stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti, a
procedurii de judecată, precum şi a condiţiilor de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Totodată, accesul liber la justiţie,
prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate
structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din li
februarie 2001, publicată în M. Of. nr. 169 din 4 aprilie 2001).
Referiri la jurisprudenţă:
1. Potrivit dispoziţiilor legale, Tribunalul arbitral, în conformitate cu art. 27ifi art.
272 C. pr. civ. (art. 438-440 NCPC), pronunţă o hotărâre care consfinţeşte învoiala părţilor, în
condiţiile în care tranzacţia intervenită între acestea este, prin conţinutul său, licită, se referă la
toate capetele de cerere şj. conduce la stingerea litigiului (CA£If sent. nr. 39 din 10 martie 1999;
seni. nr. 34 din 22 martie 2000).
2. Recunoaşterea necondiţionată a pretenţiilor de către parte, consemnată într-un
protocol, &ă determinarea modalităţilor concrete de compensare a datoriei, lăsată în seama unor
negocieri ulterioare, nu poate fi asimilată unei tranzacţii şi nu conduce la pronunţarea unei
hotărâri de expedient, pârâta urmând a fi obligată la plată, precum şi la dobânzile aferente, în
temeiul legii (OCI, sent. nr. 150 din*30 Septembrie 1999).

Srecțiunea a 2 a
Executarea hotărârii arbitrale

Art. 614. Executarea de bunăvoie

Hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva
căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul acesteia.

În aplicarea art. 622 alin. (1) NCPC, care stabileşte cu titlu general că obligaţia stabilită
prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie,
art. 614 stabileşte şi el că hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea
împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul acesteia.

Secțiunea a 3 a
Executarea silită
Art. 615 reglementează: ”Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se
execută întocmai ca o hotărâre judecătorească”.

4
 Potrivit art. 622 alin. (2) NCPC, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie
obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea
organului de executare, potrivit dispoziţiilor Cărţii a V-a, dacă prin lege specială nu se dispune
altfel. Această dispoziţie generală este particularizată în materia arbitrajului prin art. 615, care
stabileşte că hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca o
hotărâre judecătorească.
Hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare silită chiar dacă a fost atacată cu acţiune în
anulare (art. 635). Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai devreme, exercitarea acţiunii în
anulare nu suspendă de drept executarea hotărârii arbitrale, dar curtea de apel va putea suspenda
executarea în condiţiile art 484 alin. (2)-(5) şi (7) din materia recursului, care se aplică în mod
corespunzător (art. 612).
Şi în cazul hotărârii arbitrale, executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute
de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin hotărâre, achitarea
dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin hotărâre, precum şi a
cheltuielilor de executare [art. 622 alin. (3)].

Secțiunea 4
Arbitrajul instituţionalizat

Art. 616. Noţiune

(1) Arbitrajul instituţionalizat este acea formă de jurisdicţie arbitrală care se constituit^
funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţionali sau
ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, | pe baza
unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit
unei convenţii arbitrate. Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu
urmăreşte obţinerea de profit.
(2) În reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat
este autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru
garantarea autonomiei.

Legea defineşte în mod larg sfera persoanelor juridice care pot organiza activitatea de
[ arbitraj. Pot fi instituţii publice interne sau internaţionale sau organizaţii neguvemamentale de
interes public. Aşa cum am mai arătat0, în doctrină au fost identificate caracteristicile pe care ar
trebui să le deţină o instituţie pentru a fi apreciată ca organizatoare a unei activităţi de arbitraj
instituţionalizat. Printre acestea, cele mai importante sunt: să aibă în obiectul de activitate
organizarea arbitrajului; să dispună de o structură organizatorică prestabilita, cu activitate
continuă, conducere proprie, secretariat şi bază materială corespunzătoare; să dispună de un corp
de arbitri, selectaţi pe anumite criterii; să aibă un regulament propriu de organizare şi
funcţionare, precum şi reguli de procedură arbitrală. Organizarea activităţii de arbitraj nu
reprezintă o activitate economică, iar instituţia organizatoare nu trebuie să urmărească obţinerea
de profit. Prin urmare, nu pot fi organizatoare de arbitraj instituţionalizat societăţile constituite în
baza Legii nr. 31/1990.
Arbitrajul instituţionalizat este autonom faţă de instituţia organizatoare. Această
autonomie trebuie recunoscută prin actul de înfiinţare, dar trebuie să fie reală şi efectivă,
instituţia organizatoare fiind obligată să ia toate măsurile în acest sens. Înstituţia organizatoare a
arbitrajului are rolul de a asigura condiţiile administrative şi tehnice ale unei bune desfăşurări a

5
procesului arbitral, însă, în ceea ce priveşte activitatea de judecată, tribunalul arbitral rămâne
suveran, instituţia organizatoare neavând nicio implicare.
În România sunt mai multe instituţii organizatoare de activităţi de arbitraj. Unele arbitraje
au caracter profesional, cum este cazul celui organizat potrivit Legii nr. 51/1995.
Alte arbitraje instituţionalizate au un domeniu restrâns prin natura litigiilor ce fac
obiectul reglementării, precum arbitrajul organizat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
sau cel organizat de Federaţia Română de Fotbal.
Un arbitraj instituţional care s-a impus în dreptul nostru, prin aria largă de litigii pe are le
soluţionează, precum şi prin faptul că este deschis oricăror persoane, este cel organizat de Curtea
de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi
Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, „Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional este o instituţie permanenta de arbitraj, fără personalitate juridică şi funcţionează pe
lângă Camera Nalională. De asemenea, activitatea curţilor de arbitraj de pe lângă camerele
judeţene se desfăşoară conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, ale celor din
Regulamentul de organizare şi funcţionare şi din Regulile de procedură arbitrală proprii.
Prin urmare, instituţia organizatoare a arbitrajului este Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional, care îşi desfăşoară activitatea pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Deşi nu are personalitate juridică, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional dispune de o
conducere proprie, un regulament de organizare şi funcţionare propriu, secretariat, reguli de
procedură proprii, corp de arbitri selectaţi conform unei proceduri prestabilite, resurse financiare
pentru îndeplinirea activităţii de arbitraj. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional este
independentă în atribuţiile ce îi revin.

Art. 617. Alegerea arbitrajului instituţionalizat

(1) Părţile, prin convenţia arbitrală, pot supune soluţionarea litigiilor dintre ele unei
anumite instanţe arbitrale aparţinând arbitrajului instituţionalizat.
(2) În caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi regulamentul arbitrajului
instituţionalizat la care aceasta trimite, va prevala convenţia arbitrală.

Recurgerea la arbitrajul instituţionalizat reprezintă o opţiune a părţilor, manifestată prin

convenţia arbitrală. În practică apar dificultăţi în stabilirea voinţei părţilor de a deferi
soluţionarea eventualelor litigii instanţelor arbitrale aparţinând unei anumite instituţii de arbitraj
din cauza caracterului neclar al redactării convenţiilor arbitrale, De obicei, convenţiile arbitrale
îmbracă forma clauzei compromisorii. Adesea, la momentul încheierii contractului, părţile nu
dau atenţia cuvenită redactării clauzei compromisorii, fiind purtate mai mult de gândul
beneficiilor contractului ce urmează a se încheia decât de eventualitatea litigiului.
Imperfecţiunile convenţiei arbitrale se răsfrâng însă, mai târziu, asupra ambelor părţi, acestea
nemaifiind în dispoziţia de comunicare specifică clarificării respectivei clauze, competenţa unei
anumite instanţe arbitrale devenind rodul unei dispute, Convenţia arbitrată neclară este neplăcută
şi pentru instituţia organizatoare, deoarece arbitrii ce compun tribunalul arbitral vor trebui să îşi
verifice competenţa din oficiu, fiind obligaţi să recurgă la reconstituirea voinţei reale a părţilor
cu privire la indicarea unei anumite | instituţii organizatoare a arbitrajului.
Caracterul neclar al unei convenţii arbitrale, sub aspectul pe care îl discutăm, se poate
manifesta în aceea că părţile indică în mod greşit denumirea instituţiei organizatoare a
arbitrajului. în practica arbitrată s-a reţinut că indicarea greşită sau incompletă a denumirii

6
instituţiei de arbitraj nu reprezintă o cauză de nulitatea clauzei arbitrale şi nici de ineficacitate, în
cazul în care se poate deduce în mod neechivoc identificarea instituţiei la care se referă0. O altă
formă de clauză deficitară o reprezintă cea care face referire la regulile de procedură arbitrală ale
unei anumite instituţii de arbitraj, dar nu prevede că înţelege să supună arbitrajul instanţelor
arbitrale ale acelei instituţii sau, mai mult, indică denumirea şi uneori sediul altei instituţii. în
această privinţă, s-a reţinut că simpla trimitere la regulile de procedură ale unei anumite instituţii
nu înseamnă că părţile au înţeles să convină deferirea eventualelor litigii dintre ele respectivei
instituţii.
Este posibil ca părţile să adopte soluţia unui arbitraj ad hoc, dar pentru că au dreptul să îşi
aleagă regulile de procedură aplicabile, în virtutea libertăţii de voinţă ce guvernează domeniul
arbitrajului, au decis să adopte regulile proprii unei anumite instituţii de arbitraj. În mod egal, în
alte situaţii, părţile doresc să se adreseze unei anumite instituţii de arbitraj, dar înţeleg ca
judecata să aibă loc după regulile altei instituţii de arbitraj.
Aşa cum bine s-a reţinut şi în doctrina recentă, nu trebuie să se confunde alegerea
anumitor reguli de procedura arbitrală proprii unei anumite instituţii de arbitraj cu alegerea
competenţei instanţelor acelei instituţii, cele două aspecte fiind distincte. Este adevărat că, în
absenţa unor menţiuni contrare, alegerea unei instituţii de arbitraj presupune şi acceptarea
regulilor de procedură proprii acesteia. în schimb, aşa cum am arătat, alegerea regulilor unei
anumite instituţii de arbitraj nu reprezintă neapărat acceptarea competenţei instanţelor respectivei
instituţii de arbitraj. Pentru prevenirea inconvenientelor ce decurg din caracterul neclar al
convenţiilor arbitrale, instituţiile organizatoare de arbitraj propun modele de clauze arbitrale-tip,
părţile (jind ajutate în acest fel în redactarea unei clauze arbitrale neechivoce. Preocupări pentru
identificarea şi recomandarea unor modele de convenţii arbitrale cât mai clare şi complete sunt
prezente şi în doctrină.
Recurgerea la o instituţie de arbitraj şi achiesarea la regulile de procedură ale acesteia nu
presupune înlăturarea rolului creator al părţilor în ceea ce priveşte regulile de procedură
aplicabile. Chiar şi în acest caz, se recunoaşte părţilor dreptul de a stabili, prin convenţia
arbitrală, reguli derogatorii de la regulamentul arbitrajului instituţionalizat căruia înţeleg să îi
încredinţeze administrarea soluţionării disputei3). Recunoaşterea preeminenţei convenţiei
arbitrale asupra regulilor de procedură ale instituţiei de arbitraj reprezintă o aplicare a
principiului libertăţii de voinţă a părţilor, care guvernează materia arbitrajului în special şi a
mijloacelor alternative de soluţionare a disputelor (ADR), în general.

Prin sintagma „regulamentul arbitrajului instituţionalizat”, cuprinsă în alin. (2) se înţelege

regulile de procedură aplicabile, iar nu regulamentul de funcţionare propriu instituţiei de arbitraj.

Art. 618. Arbitrii

(1) Arbitrajul instituţionalizat poate întocmi liste facultative cu persoane care pot fi
arbitri t sau supraarbitri. Aceste liste nu au caracter obligatoriu.
(2) În cazul în care părţile nu se înţeleg asupra arbitrului unic ori când o parte nu
numeştt arbitrul sau când cei 2 arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului,
autoritatea de desemnare este preşedintele arbitrajului instituţionalizat, afară numai dacă
regulile de procedură ale acestuia sau părţile însele nu dispun altfel.
(3) Organizaţiile cu caracter asociativ sau cele constituite pentru apărarea
intereselor unei categorii profesionale nu pot să numească arbitri dintre membrii lor, în
cazurile în care acestei sunt în litigiu cu terţii.

7
 Practica existentă la instituţiile organizatoare de arbitraj este aceea de a avea, pe lângă
regulile proprii de procedură arbitrală, şi liste cu persoane care să aibă calitatea de arbitru. Este
normal ca instituţiei organizatoare să nu îi fie indiferentă calitatea profesională a celor care
compun instanţa arbitrală, deoarece, în cele din urmă, dincolo de meritele în domeniul
organizării arbitrajului, prestigiul instituţiei de arbitraj este indisolubil legat şi de calitatea
judecăţilor în cadrul dosarelor ce îi sunt deduse spre soluţionare.
Este remarcabilă opţiunea legiuitorului român de a conferi un caracter facultativ listelor
de arbitri sau supraarbitri întocmite de arbitrajul instituţionalizat. Părţile se pot adresa unei
anumite instituţii pentru organizarea arbitrajului, dar pot conveni ca arbitrii desemnaţi să fie din
afara listelor propuse de respectiva instituţie de arbitraj, acestea din urmă nefiind obligatorii
pentru părţi.
De la caracterul facultativ şi neobligatoriu pentru părţi al listelor de arbitri sau
supraarbitri pot exista derogări în cazul arbitrajelor obligatorii, prevăzute în norme speciale, ori
în cazul celor de natură profesională. Astfel de prevederi le regăsim cu privire la arbitrajul ce
revine corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Potrivit art.
1384 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, corpul de arbitri care
funcţionează pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este format din 20 de membri,
numiţi din 3 în 3 ani, prin ordin al ministrului coordonator al Oficiului Român pentru Drepturile
de Autor. Desemnarea celor 20 de membri se face prin tragere la sorţi de către directorul general
al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în prezenţa candidaţilor, care sunt propuşi de
organismele de gestiune colectivă, de structurile asociative ale utilizatorilor şi de societăţile
publice de radiodifuziune şi de televiziune. Candidaţii propuşi trebuie să aibă pregătire juridică şi
minimum 10 ani de activitate în domeniul dreptului civil. Din reglementare rezultă că părţile nu
vor putea desemna alţi arbitri decât cei din interiorul corpului de arbitri desemnat după procedura
precizată. în cazul arbitra® profesionale, cum este cel care revine curţilor de arbitraj profesional
organizate pe lângă barouri, arbitrii se aleg numai dintre avocaţii care au calitatea de membri ai
respectivei curţi de arbitraj0.
Spre deosebire de arbitrajul ad hoc, unde orice neînţelegere a părţilor cu privire la
numirea arbitrului unic sau a arbitrilor desemnaţi de părţi, cu privire la persoana supraarbitrului,
va genera intervenţia instanţei judecătoreşti, în cazul arbitrajului instituţionalizat, acest rol revine
preşedintelui instituţiei de arbitraj. Regula nu are caracter imperativ. Înstituţia de arbitraj poate să
prevadă şi alte soluţii pentru depăşirea incidentelor legate de constituirea tribunalului arbitral.
Părţile pot să convină alte reguli în caz de neînţelegere cu privire la desemnarea arbitrilor sau
supraarbitrilor, cu condiţia ca acestea să respecte prevederile imperative ale legii. în acest caz,
înţelegerea părţilor prevalează asupra regulilor instituţiei de arbitraj, conform art. 617 alin. (2)
NCPC.
Alineatul final al articolului instituie o regulă al cărei scop este păstrarea principiilor
independenţei şi imparţialităţii încă din faza de constituire a tribunalului arbitral. Sunt vizate
două categorii de persoane: organizaţiile cu caracter asociativ şi cele constituite pentru apărarea
intereselor unei categorii profesionale. Acestea nu pot desemna arbitrii dintre membrii lor, în
litigiile pe care le au cu terţii. Sub aspect procedural, încălcarea acestei reguli reprezintă un caz
de incompatibilitate, suplimentar faţă de cele prevăzute în regulile de procedură arbitrală ale
instituţiei organizatoare. Faţă de scopurile pe care le urmăreşte norma, comparând şi cu
dispoziţiile aplicabile arbitrajului ad hoc (art. 562 şi art. 563), dar şi cu cele din partea generală a

8
Codului de procedură civilă (art. 41 şi 42), apreciem că încălcarea acesteia nu reprezintă un caz
de incompatibilitate absolută, partea fiind în drept să solicite recuzarea în termenele şi procedura
aplicabile în cauză. Dacă însă partea interesată nu s-a prevalat de dreptul de a recuza arbitrul
desemnat cu încălcarea acestei norme, nu are deschisă calea acţiunii în anulare pentru motivul
prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. c) sau h) NCPC.

Art. 619 Regulile arbitrale

(1) Regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat se adoptă de către conducerea
acestuia potrivit normelor sale de funcţionare stabilite prin actul de înfiinţare.
(2) Prin desemnarea unui anumit arbitraj instituţionalizat ca fiind competent în
soluţionare, unui anumit litigiu sau tip de litigii, părţile optează automat pentru aplicarea
regulilor sale de procedură. Orice derogare de la această prevedere este nulă, afară numai dacă,
ţinând seama de condiţiile speţei şi de conţinutul regulilor de procedură indicate de părţi ca fiind
aplicabil,, conducerea arbitrajului instituţionalizat competent decide că pot fi aplicate şi regulile
alese d, părţi, stabilind dacă aplicarea acestora din urmă este efectivă sau prin analogie.
(3) Dacă părţile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de procedură ale arbitrajului
instituţionalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia.
(4) Dreptul la apărare al părţilor în litigiu şi contradictorialitatea dezbaterilor sunt
garantate.
(5) În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la acea
instituţie.

În alin. (1) al articolului se vorbeşte despre trei acte diferite: actul de înfiinţare, normele
de funcţionare şi regulile de procedură arbitrală. Actul de înfiinţare a arbitrajului instituţionalizat
îl reprezintă actul organizaţiei la care face referire art. 616 alin. (l)NCPC, Normele de
funcţionare se stabilesc, prin urmare, tot de organizaţia care a înfiinţat arbitrajul instituţionalizat.
Normele de funcţionare trebuie să conţină acele măsuri care sunt necesare pentru garantarea
autonomiei arbitrajului instituţionalizat în raport cu instituţia care k înfiinţat, aşa cum impune art.
616 alin. (2) NCPC. Pe baza normelor de funcţionare, conducerea arbitrajului instituţionalizat
stabileşte regulile de procedură arbitrală.
Recurgerea de către părţi la un arbitraj instituţionalizat presupune opţiunea acestora
pentru aplicarea regulilor de procedură proprii acestuia. Dispoziţia legală este logică şi pe deplin
acceptabilă. Mai mult, teza a doua a alin. (2) al art. 619 NCPC prevede că este nulă orice
convenţie a părţilor prin care se derogă de la regula potrivit căreia prin desemnarea unui arbitraj
instituţionalizat acceptă şi regulile de procedură proprii acestuia. în pofida naturii categorice pe
care o inspiră expresia „orice derogare... este nulă', nulitatea ar fi una relativă, deoarece
conducerea arbitrajului instituţionalizat, ţinând seama de condiţiile speţei şi de conţinutul
regulilor de procedură indicate de părţi ca fiind aplicabile, ar putea decide că pot fi aplicate şi
regulile alese de părţi, stabilind dacă aplicarea acestora din urmă este efectivă sau prin analogie.
Nu poate fi ignorată existenţa unei potenţiale contradicţii între dispoziţia legală prezentată şi
prevederile art. 617 alin. (2) NCPC, care consacră principiul preeminenţei convenţiei părţilor
asupra regulamentului arbitrajului instituţionalizat la care au înţeles să recurgă.
Legiuitorul, pe de o parte, purtat de generoasa idee a libertăţii de voinţă ce guvernează
justiţia convenţională, stabileşte că prevalează convenţia părţilor asupra regulilor de procedură
arbitrală stabilite de arbitrajul instituţionalizat, iar, pe de altă parte, prevede că orice derogare de

9
la regula conform căreia alegerea unui arbitraj instituţionalizat reprezintă acceptarea automată şi
a regulilor de procedură proprii acestuia este nulă, desigur, cu excepţia unei poziţii flexibile din
partea conducerii arbitrajului instituţionalizat. Este drept că proiectul de lege nu a prevăzut
această formă a art. 619 alin. (2), reglementarea actuali fiind expresia intervenţiei de ultim
moment a legiuitorului. Totuşi, credem că textul art.619 alin. (2) NCPC poate primi o
interpretare care să păstreze intact principiul generos cuprins in art. 617 alin. (2) NCPC,
corespunzător spiritului arbitrajului. Textul art. 619 alin. (2)teza a doua NCPC nu este incident în
cazul în care părţile, prin convenţia arbitrală, convin unele derogări de la regulile de procedură
proprii arbitrajului instituţionalizat pe care înţeleg să îl aleagă. Ar fi, spre exemplu, cazul în care
părţile, alegând arbitrajul instituţionalizat al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, prevăd totuşi ca litigiul să fie soluţionat în 3
luni de la constituirea tribunalului arbitral, iar nu în 6 luni, cum prevăd regulile de procedură ale
Curţii.
Textul trebuie privit ca incident numai în situaţia în care părţile, adresându-se unui
arbitraj instituţionalizat, convin să recurgă la aplicarea în integralitate a regulilor de procedură
ale unei alte instituţii de arbitraj ori atunci când convin să înlăture în totalitate regulile de
procedură proprii arbitrajului instituţionalizat ales pentru a le înlocui cu propriile reguli de
arbitraj. Pentru exemplificare, părţile ar stabili prin convenţia arbitrală ca litigiul/eventualul
litigiu să fie dedus Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, dar se va judeca dupăregulile de procedură arbitrale ICC (Paris) sau ale
Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ din Madrid.
Desigur că, înlăturând în totalitate regulile de procedură proprii arbitrajului
instituţionalizat pentru a le înlocui cu alte reguli de procedură, proprii unei alte instituţii,
recurgând eventual şi la alţi arbitri decât cei din listele facultative [acest lucru este acceptat de
art. 618 alin. (1)], se poate ajunge la necorelări cu modalităţile de funcţionare ale arbitrajului
instituţionalizat ales ca jurisdicţie, aspect care ar putea justifica reglementarea dela ârt. 619 alin.|
f|). în cele din urmă, este de înţeles că o instituţie organizatoare îşi întemeiază propria credinţă în
caracterul performant al activităţii arbitrajului instituţionalizat pe care îl administrează şi pe
valoarea propriilor reguli de arbitraj sau a arbitrilor pe care îi recomandă în listele facultative, iar
în contextul în care îşi vede suprimate unele dintre cele mai importante pârghii de atingere a
propriilor standarde de performanţă, care îi conferă totodată şi identitate, să aibă dreptul de a
evalua impactul acestei intervenţii.
Între momentul încheierii convenţiei arbitrale, mai ales în cazul în care aceasta îmbracă
forma clauzei compromisorii, şi cel al declanşării litigiului arbitral există posibilitatea ca
arbitrajul instituţionalizat să schimbe regulile de procedură. În acest sens, se prevede că, în
absenţa unei convenţii a părţilor, se vor aplica regulile de la momentul sesizării arbitrajului
instituţionalizat, iar nudele de la momentul încheierii convenţiei arbitrale. Dispoziţia legală poate
ridica unele probleme, deoarece s-ar putea susţine că formarea consimţământului părţilor în
privinţa unui arbitraj instituţionalizat a avut la bază, printre altele, şi regulile de procedură
prevăzute în momentul încheierii convenţiei arbitrale. Desigur, nimic nu împiedică părţile să
prevadă în convenţia arbitrală această regulă, textul art. 619 alin. (3) NCPC fiind permisiv în
acest sens, dar este posibil ca părţile să nu fi fost atât de diligente, astfel că ar putea fi surprinse
de schimbarea regulilor de procedură a căror aplicare o anticipau. Şi în acest caz, este posibil ca
părţile să convină, înainte de sesizarea tribunalului arbitral sau la primul termen de judecată, să le
fie aplicabile regulile de procedură de la momentul încheierii convenţiei arbitrale, dar de cele
mai multe ori, după conturarea ideii că disputa concreţi care o au va lua forma unui proces

10
arbitral apetitul consensul al părţilor este mult înţelegerile, chiar şi pe aspecte legate de
procedură, devin improbabile. Astfel, dacă regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat,
în vigoare la data sesizării acestuia,^! modificări fundamentale faţă de cele de la momentul
încheierii convenţiei arbitrale, de naiu» să pună în discuţie chiar respectarea voinţei părţii de a
recurge la arbitrajul instituţionalizat se poate ajunge la concluzia că respectiva convenţie arbitrală
este ineficientă.
Spre deosebire de regulile de drept comun în materia arbitrajului, potrivit cărora, după
soluţionarea cauzei, dosarul este păstrat la tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul, în
cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la acea instituţie.
Dispoziţiile speciale în materia arbitrajului instituţionalizat reafirmă principiile dreptului
la apărare şi contradictorialităţii dezbaterilor, specifice oricărui proces civil. Această prevedere
nu trebuie înţeleasă în sensul că în materia arbitrajului instituţionalizat nu ar trebui respectat şi
alte principii comune procedurii arbitrale, prevăzute la art. 575 alin. (2) NCPC.

Referiri la jurisprudenţă

Principiul prevalenţei normelor procedurale noi de la data intrării lor în vigoare nu poate
afecta principiul disponibilităţii consacrat de Codul de procedură civilă, care este deopotrivă
aplicabil în cursul procedurii arbitrale. Astfel, modificarea fundamentală a regulilor de numite a
arbitrilor (respectiv pierderea dreptului părţilor de a-şi mai numi arbitrii) după încheierea
convenţiei arbitrale nu atrage aplicarea noilor norme de procedură arbitrală în măsura în est
acestea contravin voinţei celor care au stabilit soluţionarea diferendului conform regulilor de
procedură arbitrale în vigoare la data încheierii convenţiei, de către arbitrii numiţi, întrucâi noile
reguli nu pot altera voinţa părţilor şi denatura conţinutul acesteia (ÎCCJ Secția a II a Civilă, dec.
nr. 1614 din 8 mai 2014, publicată pe pagina web www.scj.ro).

Art. 620. Cheltuielile arbitrale

În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, taxele pentru organiarea
arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc
conform regulamentului acelei instituţii.

Textul realizează o enumerare exemplificativă a cheltuielilor arbitrale: taxele pentru

organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor şi alte cheltuieli arbitrale, precum cele relativ; la
administrarea probelor, deplasarea arbitrilor, cererile de recuzare a arbitrilor, comunicarea
actelor etc.).
Cuantumul cheltuielilor arbitrale, lato sensu, precum şi modul de plată se stabilesc de
instituţia organizatoare. În principiu, nivelul taxelor privind organizarea arbitrajului, precum şi a
celorlalte cheltuieli arbitrale ce nu ţin de derularea procedurii arbitrale, dar şi modalitatea de
plată se stabilesc printr-un act separat de cel prin care se stabilesc regulile de procedură, prin
normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale. Totodată, instituţia organizatoare a arbitrajului
poate stabili modalităţi privind restituirea taxelor arbitrale sau reducerea acestora în anumite
situaţii, precum şi măsurile ce se dispun în cazul neachitării sumelor care intră în noţiunea de
cheltuieli arbitrale.

Art. 621. Refuzul soluţionării litigiului

Dacă organizaţia sau instituţia prevăzută la art. 616 refuză să organizeze arbitrajul,

11
convenţia arbitrală rămâne valabilă, iar litigiul dintre părţi va fi soluţionat potrivit prevederilor
prezentei cărţi.

Codul consacră regula conform căreia refuzul instituţiei de arbitraj de a organiza

arbitrajul nu conduce la ineficacitatea totală a convenţiei arbitrale. În acest caz, convenţia
arbitrală va produce efectul de excludere a competenţei instanţelor statale, dar arbitrajul se va
urma după regulile de drept comun în materie, fiind vorba de un arbitraj ad hoc).
Apreciem că refuzul de organizare a arbitrajului ar trebui să fie asimilat cazurilor
prevăzute de art. 2.539 alin. (2) teza a doua NCC, în care reclamantul este în drept să beneficieze
de caracterul întreruptiv de prescripţie al cererii iniţiale, căreia nu s-a dat curs, dacă formulează o
nouă cerere de arbitrare în limita a 6 luni de la comunicarea refuzului de organizare a
arbitrajului.
Nu este cazul aplicării dispoziţiilor art. 621 NCPC atunci când tribunalul arbitral,
apreciind asupra nulităţii ori ineficacităţii convenţiei arbitrale, consideră că nu este competent,
declinând competenţa în favoarea instanţelor statale.

12