1.1Definita si obiectul conteciosului administrativ.

În conformitate cu art.53 din Constituţia RM, persoana vătămată într-un drept al

său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
În baza acestei norme constituţionale, a fost adoptată Legea contenciosului
administrativ, care în alin.(1) art.1 defineşte contenciosul administrativ ca
instituţie juridică, care are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de
putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii,
ordonarea activităţii autorităților publice, asigurarea ordinii de drept.
Obiect al acţiunii în procedura contenciosului administrativ îl constituie;
a) actul administrativ;
b) contractul administrativ;
c) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Drept pretenţie accesorie reclamantul poate solicita şi repararea prejudiciului
cauzat. Pretenţia separată privind repararea prejudiciului cauzat printr-un act
administrativ anulat deja se examinează în ordinea procedurii în acțiuni civile.
1.2 Particularitatile conteciosului adminstrativ fata de procedura in actiune
civila.
sarcina cu caracter public de asigurare a exercitării controlului din partea puterii
judecătoreşti asupra activităţii puterii executive , ce rezultă din principiul separaţiei
şi colaborării puterilor stabilit de art.6 din Constituţie;
sarcina cu caracter privat de apărare judiciară a drepturilor şi intereselor legitime
ale persoanelor împotriva abuzurilor comise de autoritățile publice, ce rezultă din
principiul general al accesului liber la justiţie stabilit de art.20 din Constituţie.
În cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţele judecătorești nu
examinează un litigiu de drept privat, ci un litigiu de contencios
administrativ, definit legal ca un litigiu generat fie de un act administrativ, fie
de nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind recunoaşterea unui
drept recunoscut de lege, în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate
publică sau un funcţionar al acestei autorităţi. Subiectul obligatoriu al
raportului material-litigios este o autoritate publică sau un funcţionar al
acestei autorităţi care în relaţiile cu partea adversă (reclamantul) nu se află pe
poziţii de egalitate. Această particularitate a raportului material-litigios
determină defavorizarea reclamantului, astfel încît examinarea acestei categorii
de cauze conform regulilor generale ale procedurii în acţiuni civile nu ar duce la
apărarea eficientă a drepturilor acestuia.
1.3
2.1 Definitia incheierii primei instante sifelurile lor .
Dispoziţiile primei instanţe prin care pricina civilă nu se soluţionează în fond
se emit sub formă de încheiere (alin.(1) art.269 CPC). Încheierile judecătoreşti
pot fi diferite după conţinut şi numeroase pe parcursul examinării unei cauze
civile. Dar, indiferent de conţinut, formă, ordine de emitere sau dreptul de
contestare, încheierile judecătoreşti rămîn a fi un instrument procesual cu
ajutorul căruia instanţa soluţionează orice problemă procedurală care poate
apărea pe parcursul procesului. În CPC un prim criteriu de clasificare a
încheierilor instanţei de fond este complexitatea acestora, care determină
procedura emiterii şi forma perfectării.
! În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa va emite o încheiere
fără a se retrage în camera de deliberare, conţinutul încheierii fiind consemnat
în procesul-verbal al ședinței de judecată.
! Încheierile care vizează probleme procesuale complexe se emit după
deliberare în scris sub forma unui act dispoziţional separat. Cuprinsul încheierii
separat emise de către instanţa de judecată este specificat în alin.(1) art.270
CPC.
În funcţie de conţinutul încheierilor judecătoreşti, acestea pot fi grupate în
mai multe categorii:
încheieri referitoare la bunul mers al procesului – începînd cu încheierea
privind acceptarea cererii de chemare în judecată (alin.(3) art.168 CPC),
instanţa de judecată poate emite un număr mare de încheieri care urmăresc un
singur scop: crearea condiţiilor optime pentru desfășurarea procesului. De
aceea, pot fi încheieri privind:
 pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art.184 CPC),
 asigurarea acţiunii (art.177 CPC),
 conexarea sau separarea pretenţiilor înaintate spre judecare (art.187, art.188
CPC),
 cu privire la intervenirea în proces a coparticipanţilor sau intervenienţilor
(art.62, art.63, art.65, art.67 CPC),
 reclamarea probelor (alin.(1) art.119 CPC),
 asigurarea probelor (alin.(2) art.128 CPC),
 desemnarea expertizei (alin.(2) art.148 CPC),
 aplicarea amenzilor ca sancţiuni procesuale (art.163 CPC) etc;
încheieri de finalizare a procesului – spre deosebire de precedenta categorie, se
emit în temeiul manifestărilor de voinţă a părţilor, dacă instanța admite renunţarea
reclamantului la acţiune sau confirmă tranzacția părţilor
încheieri privind realizarea hotărîrii judecătoreşti, de ex.: încheierile privind
explicarea hotărîrii judecătoreşti (art.251 CPC), corectarea greşelilor din hotărîre
(art.249 CPC), care se pronunţă pentru a corecta scăpările admise de instanţă fără a
schimba esenţa soluţiei date prin hotărîrea pronunţată.
Încheierile privind refuzul primirii cererii de chemare în judecată, precum şi
cele referitoare la încetarea procesului exclud adresarea repetată în judecată
a aceluiaşi reclamant către acelaşi pîrît, cu aceleaşi pretenții, în baza aceloraşi
temeiuri (alin.(3) art.169 şi alin.(2) art.266 CPC). Din această cauză respectivele
încheieri produc efectul exclusivităţii similar hotărîrilor judecătoreşti

Clasificarea încheierilor judecătoreşti se face şi în funcţie de posibilitățile de

contestare a acestora; instanţele judecătoreşti pronunță încheieri care sînt
susceptibile de recurs separat, încheieri care pot fi atacate odată cu fondul hotărîrii
şi încheieri judecătoreşti care nu mai pot fi contestate pe nici o cale de atac

2.2 ComparAti asemanarile si deosebirile dintre hotartiri si incheieri.

hotărâre judecătorească, actul de dispoziţie final şi cel mai important al judecăţii,

prin care instanţa judecătorească pune capăt litigiului dintre părţi. în vederea
acestui act se desfăşoară întreaga activitate procesuală a părţilor, a celorlalţi
participanţi la proces, precum şi a instanţei înseşi.
Hotărârea, ca act final al judecăţii, produce următoarele efecte:
a)    Dezinvesteşte instanţa de soluţionarea procesului;
b)    Hotărârea constituie din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât
face dovadă până la înscrierea în fals;
c)    Hotărârea constituie titlul executoriu putând fi pusă în executare în termenul
de prescripţie de trei ani, cu excepţia celor susceptibile de executare  imediată.
Hotărârea judecătorească se execută după ce rămâne definitivă, cu excepţia
cazurilor de executare imediată după pronunţare.
Urmează a fi executată imediat ordonanţa sau hotărârea judecătorească prin care
pârâtul este obligat la: plata pensiei de întreţinere;

 a salariului şi altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, a îndemnizaţiei

de şomaj în mărimea unui salariu mediu;
 la reparaţia prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau
printr-o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat sub
formă de prestaţii băneşti periodice;
 la plata unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la locul de muncă, în
cazul reintegrării în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim

Incheiere sunt hotaririle prin care instanta de judecata solutioneaza problemele

ridicate in cursul procesului civil sau penal fara a solutiona cauza in fond.

Dispoziţiile primei instanţe, în care nu se soluţionează fondul cauzei se dau sub

formă de încheierea.Încheierile se dau în camera de chibzuire, însă în caz de
soluţionare a unei chestiuni simple instanţa poate da încheiere pe loc, fără a se
retrage în camera de chibzuire, consemnându-se aceasta în procesul – verbal al
şedinţei: