OPRINA Evelina, Paralelism între contestaţia la executare şi plângerea reglementată de

art. 56 din Legea nr. 188/2000

Publicaţie: Revista Romana de Executare Silita 4 din 2012

Autor:
OPRINA Evelina
Tip:
Jurisprudenta

Paralelism între contestaţia la executare şi plângerea reglementată de art. 56 din Legea

nr. 188/2000
Codul de procedură civilă, art. 399 alin. (1)
Legea nr. 188/2000, art. 56 alin. (1) şi (2)
Potrivit art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti,
republicată, refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o
executare silită se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen
de cel mult 5 zile de la data refuzului. În cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act,
partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat
cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul
executorului judecătoresc.
Iar, potrivit art. 399 alin. (1) C. pr. civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva
oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin
executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face
contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau
aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă
executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, se reţine existenţa unui paralelism între cele două căi procedurale puse la dispoziţie
părţii interesate în a se plânge de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de
executare, aceasta având posibilitatea de a opta între cele două mijloace procedurale.
Deşi raţionamentul primei instanţe are la bază considerente de tehnică legislativă, care impun
legiuitorului să evite paralelismele, adică instituirea aceloraşi reglementări în mai multe
articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative,
tribunalul reţine că, în cazul existenţei unor asemenea paralelisme acestea vor fi înlăturate, fie
prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice [art. 16 alin. (2) din Legea
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative] şi
nicidecum pe cale de interpretare.
Secţia civilă, decizia civilă nr. 923R din 11 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Ilfov,
irevocabilă
(speţă trimisă, în rezumat, de judecător Evelina Oprina)
Prin sentinţa civilă nr. 1480 din 14 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Buftea, instanţa de
fond a respins cererea formulată de petenta B.I. în contradictoriu cu intimaţii C.I.I. şi SCPEJ
D., C. şi D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit art. 53 din Legea nr. 188/2000: "(1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini
un act sau de a efectua o executare silită se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de
îndeplinire a actului, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului. (2) În cazul refuzului
nejustificat de întocmire a unui act partea interesată poate introduce plângere în termen de 5
zile de la data la care a luat cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială
îşi are sediul biroul executorului judecătoresc".
Din coroborarea alin. (1) şi (2) ale art. 53 rezultă că, în ceea ce priveşte obiectul plângerii,
legiuitorul din 2000 a înţeles să facă distincţie între atribuţia executorului de a efectua o
executare silită şi îndeplinirea celorlalte acte prevăzute de art. 7 din Legea nr. 188/2000. A
supus acestui mijloc procedural numai celelalte acte de competenţa executorului judecătoresc
reglementate de art. 7, mai puţin refuzul de a efectua un act de executare silită.
Pentru refuzul de a efectua acte de executare silită, Codul de procedură civilă prevede un alt
mijloc procedural, şi anume contestaţia la executare, iar nu plângerea reglementată de art. 53
din Legea nr. 188/2000. Acest din urmă act normativ prevede pentru executorul care refuză
să efectueze un act de executare silită numai obligaţia de a-şi motiva refuzul în 5 zile.
A reieşit intenţia legiuitorului de a scoate din sfera de aplicare a alin. (2) al art. 53 din Legea
nr. 188/2000 refuzul executorului judecătoresc de a efectua acte de executare silită şi din
interpretarea istorică a Legii nr. 188/2000 şi a O.U.G. nr. 138/2000.
Astfel, la data adoptării Legii nr. 188/2000 era publicată O.U.G. nr. 138/2000 privind
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, care lărgise obiectul contestaţiei la
executare în sensul că pe această cale se poate ataca şi refuzul executorului de a efectua un
act de executare silită.
Legea nr. 188/2000 urma să se aplice din februarie 2001, deci după intrarea în vigoare a
O.U.G. nr. 138/2000, care iniţial fusese stabilită pentru data de 2 ianuarie 2001.
Mai mult, art. 58 din Legea nr. 188/2000 prevedea: "Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de
executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă".
Conform art. 399 alin. (1) C. pr. civ., "împotriva executării silite, precum şi împotriva
oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin
executare. [... ] precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea
silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege".
În speţă, s-a reţinut de către instanţă că, motivul pentru care petenta solicita executorului
judecătoresc radierea somaţiei imobiliare din cartea funciară este acela că imobilul supus
executării silite este bun comun, dobândit în timpul căsătoriei sale cu B.M. şi nu se cunoaşte
cota din imobil cuvenită petentei.
Aşadar, prin motivele de fapt ce au fost invocate, petenta a antamat aspecte de fond ce privesc
executarea silita. Astfel, faptul ca executarea silita a început şi pentru un imobil bun comun al
petentei cu B.M., reprezintă în mod evident un argument ce poate fi invocat pe calea
contestaţiei la executare, câtă vreme, potrivit art. 399 C. pr. civ., împotriva oricărui act de
executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare,
dispoziţii care se regăsesc şi în art. 58 din Legea nr. 188/2000.
Instanţa a apreciat aşadar că radierea înscrierii somaţiei emise de intimat nu se poate realiza
decât în cazul în care, în urma formulării unei contestaţii la executare, instanţa de executare ar
dispune anularea actelor de executare, ca urmare a nelegalităţii acestora.
Cum, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea
plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, a respins cererea
ca neîntemeiată.
Pe rolul Tribunalului Ilfov a fost înregistrată cererea de recurs a recurentei B.I. împotriva
sentinţei civile nr. 1480 din 14 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul mai
sus menţionat în contradictoriu cu intimaţii C.I.I., SCPEJ D., C. şi D., având ca obiect
plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc.
Apreciază că hotărârea instanţei de fond este nelegală, pentru următoarele motive, întemeiate
pe dispoziţiile art. 3041C. pr. civ.
Contestaţiile la executare la care se referă art. 399 alin. (1) ultima teză, anume contestaţiile
formulate împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act de executare în
condiţiile legii, acestea au fost consacrate legislativ prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin
Legea nr. 219/2005. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, reglementează în
mod expres şi un alt mijloc procedural pus la îndemâna părţilor ce se pretind vătămate prin
refuzul executorului de a îndeplini un act şi anume plângerea, în condiţiile art. 53 din acest
act normativ, cele două căi neexcluzându-se.
Prin urmare, atâta timp cât organul de executare este executorul judecătoresc, partea poate
opta între plângere şi contestaţie la executare.
Legiuitorul, în art. 53 din Legea nr. 188/2000 nu face nicio distincţie între actele de executare
silită sau alte acte date prin lege în competenţa executorilor judecătoreşti, motiv pentru care
nici interpretul legii nu trebuie să distingă, aşa cum a dispus, în motivare, instanţa de fond.
Pe de alta parte, referirea, din hotărârea recurată, la dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 188/2000
nu are relevanţă în cauză, acest text reglementând o ipoteza diferită, aceea a unui act de
executare deja întocmit şi nu refuzul întocmirii unui astfel de act.
De altfel, aceasta este şi interpretarea dată şi prin decizia de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 188/2000 (a se vedea Decizia C.C.
nr. 1545/2009), prin care se arată că dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 188/2000 reglementează
calea de atac pe care o are la dispoziţie partea interesată, respectiv plângerea împotriva
refuzului nejustificat al executorului judecătoresc de a întocmi un anumit act în cadrul
procedurii executării silite.
În schimb, dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 188/2000 constituie norme de trimitere la
dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la calea de atac a contestaţiei la executare,
care poate fi formulată de orice persoană interesată sau vătămată prin actele de executare
efectuate în cadrul procedurii executării silite. Cu această motivare, Curtea Constituţională a
reţinut că dispoziţiile legale criticate nu sunt contradictorii, ci reglementează situaţii juridice
diferite, în prima ipoteză, refuzul întocmirii unui act de executare, iar în cea de-a doua
ipoteză, întocmirea unui act de executare de către executorul judecătoresc. Din această
motivare rezultă şi faptul că art. 53 din Legea nr. 188/2000 are în vedere plângerea împotriva
refuzului de a întocmi un act de executare.
Instanţa, în urma analizării plângerii, poate să dispună dacă refuzul executorului judecătoresc
de a întocmi un act de executare a fost sau nu justificat şi nu să dispună anularea actelor de
executare.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1480
din 14 martie 2012, pronunţată în cauza sus menţionată şi trimiterea cauzei spre rejudecare
aceleiaşi instanţe, în condiţiile în care instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului
cauzei.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 53, art. 58 din Legea nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti, art. 3041C. pr. civ., art. 312 alin. (6)1C. pr. civ.
Cererea de recurs a fost legal timbrată.
Analizând cererea de recurs prin raportare la motivele invocate, tribunalul reţine următoarele:
Potrivit art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti,
republicată, refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o
executare silită se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen
de cel mult 5 zile de la data refuzului. În cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act,
partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat
cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul
executorului judecătoresc.
Iar, potrivit art. 399 alin. (1) C. pr. civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva
oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin
executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face
contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau
aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă
executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, tribunalul reţine existenţa unui paralelism între cele două căi procedurale puse la
dispoziţie părţii interesate în a se plânge de refuzul organului de executare de a îndeplini un
act de executare, aceasta având posibilitatea de a opta între cele două mijloace procedurale.
Prin urmare, tribunalul apreciază că interpretarea dată textelor legale de către prima instanţă
nu poate fi primită, întrucât legiuitorul nu a instituit nicio distincţie în aplicarea prevederilor
art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 şi, prin urmare, dacă legea nu introduce vreo
distincţie, nici interpretul nu trebuie să o facă. Deşi, raţionamentul primei instanţe are la bază
considerente de tehnică legislativă, care impun legiuitorului să evite paralelismele, adică
instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ
ori în două sau mai multe acte normative, tribunalul reţine că, în cazul existenţei unor
asemenea paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei
în reglementări unice [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative] şi nicidecum pe cale de interpretare.
Prin urmare, tribunalul reţine că partea interesată în a se plânge de refuzul organului de
executare de a îndeplini un act de executare, în speţă de a proceda la radierea somaţiei
imobiliare înscrisă asupra imobilului în litigiu în cartea funciară are la îndemână două
mijloace procedurale la care poate apela în funcţie de principiul disponibilităţii.
Faţă de cele arătate, constatându-se că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, în
temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. pr. civ., se impune admiterea recursului, casarea
hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea soluţionării
plângerii formulate de parte în condiţiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.
Publicat în Revista Română de Executare silită cu numărul 4 din data de 31 iulie 2012.