ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

Iași, Str. Elena Doamna, nr. 1A, cod poștal 700398
telefon 0232-235033, 0332-403827, fax 0232-255907, 0232-217808
e-mail ca-iasi@just.ro, operator de date cu caracter personal nr. 3067

Secţia de contencios administrativ şi fiscal

7 iunie 2021

Referat privind problemele de drept interpretate şi aplicate neunitar,

în materie de contencios administrativ şi fiscal,
în trimestrul al II-lea/2021

Cuprins

I. Problemă de drept propusă de Tribunalul Iași..................................- 2 -

Modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripției executării amenzilor

contravenționale în cauzele având ca obiect „înlocuire amendă cu muncă în
folosul comunităţii”......................................................................................- 2 -

II. Problemă de drept propusă de Tribunalul Vaslui............................- 9 -

Efectele neindicării în conţinutul certificatelor de încadrare în grad de

handicap emise de comisia pentru evaluarea persoanelor adulte cu handicap
a motivelor pentru care o persoană nu se încadrează/se încadrează într-un
anumit grad de handicap..............................................................................- 9 -

III. Probleme de drept propuse de Curtea de Apel Iași.........................- 9 -

1. Luarea măsurii de suspendare/retragere a licenței de transport este de

competența structurii centrale a Inspectoratului de Stat pentru Controlul
Transportului Rutier ori a inspectoratelor teritoriale ale acestei
instituții?........................................................................................................-
11-

2. Instanța competentă să soluționeze litigiile privind executarea contractelor

de utilități......................................................................................................-15-
 I. Problemă de drept propusă de Tribunalul Iași

Modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripției executării amenzilor

contravenționale în cauzele având ca obiect „înlocuire amendă cu muncă în folosul
comunităţii”

Materia: contencios administrativ

Subcategoria: drept civil
Obiectul din înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii
ECRIS:
Acte normative - art. 9 alin. 3 şi art. 391 din OG nr. 2/2001
incidente: - art. 131 din OG nr. 92/2003
Prezentarea Prin acțiunile înregistrate pe rolul judecătoriilor aflate în
problemei circumscripția Tribunalului Iaşi, reclamantul a formulat cerere de
juridice, cu înlocuire a sancţiunii amenzii contravenționale cu sancțiunea prestării
unei munci în folosul comunităţii.
arătarea situaţiei
Prin sentinţele pronunţate se resping cererile formulate de petent
de fapt: având ca obiect „înlocuire a sancţiunii amenzii contravenţionale cu
sancţiunea prestării unei munci în folosul comunităţii”. În
considerentele sentințelor pronunţate, fără a se pune in discuţia
contradictorie a părților, se analizează excepția prescripției dreptul
organului de executare silită de a cere executarea silită a
creanţelor fiscale, învederându-se că termenul de prescripție a început
să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat
naştere acest drept. În consecinţă, reținându-se că nu se mai poate
obține pe cale silită executarea amenzii ca urmare a intervenirii
prescripției, nefiind în prezența unei creanțe executabile, cererea de
înlocuire a acesteia cu muncă în folosul comunității în condițiile art. 9
și 39 ind. 1 din OG nr. 2/2001 apare ca nefondată, fiind respinsă ca
atare.
Aceste hotărâri sunt criticate în apel pentru nelegalitate și
netemeinicie, practica neunitară intervenind cu referire la analizarea
sau nu a prescripției executării amenzii în astfel de acţiuni.
Doctrină: - nu a fost identificată
Decizii ale - nu au fost identificate
Curţii
Constituţionale,
CEDO, CJUE:
Practica ÎCCJ şi -
a altor instanţe:
Practica Practica judiciară a Tribunalului Iaşi este neunitară cu referire
Tribunalului Iași la modul de soluţionare a prescripţiei dreptului organului de executare
silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale rezultate din
încheierea proceselor-verbale de contravenţie.
Au fost indicate, exemplificativ, soluţii şi motivări diferite.

2
 Soluţii juridice/Opinii exprimate

a) Într-o opinie, fără a se face referire la posibilele consecinţe ale aspectului că

această prescripţie a fost analizată de instanța de fond direct îin considerente, fără a se pune
în discuţia contradictorie a părților în faţa instanţei de fond şi fără ca instanţa să solicite
probe aferente din partea petentului, se analizează, în apel, dacă a intervenit sau nu
prescripția executării amenzilor contravenționale, ajungându-se la două posibile soluţii:
a.1. Într-o soluţie, Tribunalul constată că s-a împlinit termenul de prescripţie a
dreptului de a cere executarea creanţei rezultate din procesul-verbal de contravenţie,
analizându-se în prealabil dacă a intervenit sau nu întreruperea termenului de prescripție,
raportat la apărările formulate în acest sens în apel. În final, se respinge ca nefondat apelul
formulat de apelant (a se vedea cu titlu de exemplu dosarele nr. 929/239/2019, nr.
919/239/2019, nr. 820/239/2019 și nr. dosar nr. 726/239/2019 din care este redat mai jos un
extras):
„În acord cu instanţa de fond, Tribunalul constată că s-a împlinit termenul de
prescripţie a dreptului de a cere executarea creanţei rezultate din procesul-verbal de
contravenţie seria AP nr. 1382776/28.08.2010, întocmit de IPJ Iași – Poliția Orașului
Hârlău, prin care intimatului i-a fost aplicată o amendă în sumă de 500 lei pentru săvârșirea
unei contravenții prevăzute de Legea nr. 61/1991.
În acest sens, se reţine incidenţa dispoziţiilor OG nr. 92/2003, aplicabilă creanţei după
data naşterii sale - data încheierii procesului-verbal, potrivit căreia:
Cap. VII
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere compensarea
sau restituirea
Art. 131 - Începerea termenului de prescripţie
(1) Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5
ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din
amenzi contravenţionale.
Art. 133 - Întreruperea termenului de prescripţie
Termenul de prescripţie prevăzut la art. 131 se întrerupe:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în
cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Astfel, în cauza dedusă judecăţii termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă
de la data de 1 ianuarie 2011 şi s-a împlinit la 1 ianuarie 2016.
Mai mult, deși apelantul susține că a intervenit întreruperea termenului de prescripție
prin acte de executare silită, Tribunalul apreciază că somaţiile invocate de către apelant în
susţinerea întreruperii termenului de prescripţie nu sunt emise în cadrul unui dosar de
executare silită, astfel după cum prevede art. 133 lit. c din vechiul Cod de procedură fiscală,
ci sunt simple înştiinţări adresate intimatului. Aşadar, acestea nu au efect întreruptiv al
termenului de prescripţie şi, pe cale de consecinţă, în mod corect a fost respinsă cererea
apelantului de către instanţa de fond.”

a.2. Într-o altă soluţie, se constată că nu a intervenit prescripţia reţinută de instanţa de

fond din oficiu, că prescripţia dreptului la executarea silită a amenzii pentru care s-a solicitat

3
înlocuirea a fost întreruptă, cu titlu de exemplu, prin plată, tribunalul constatând că apelul este
fondat şi, în condiţiile în care nici apelantul şi nici intimatul nu au solicitat expres trimiterea
cauzei la rejudecare, a judecat şi fondul pricinii, ajungându-se la admiterea apelului şi
înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii (a se
vedea dosar nr. 864/239/2019 din care este redat un extras):
„Prin cererea de chemare în judecată petentul-apelant a solicitat înlocuirea sancţiunii
amenzii aplicate intimatului X cu sancţiunea prestării unei munci în folosul comunităţii.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile OG 2/2001.
Conform OG 2/2001, art. 9 şi 391 :
„Art. 9. (1) Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin
lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. (2) Sancţiunea prevăzută la alin. 1
se stabileşte alternativ cu amenda. (3) În cazul în care contravenientul persoană fizică nu a
achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există
posibilitatea executării silite, organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale
prevăzut la art. 39 alin. 2 lit. a) în a cărui rază teritorială domiciliază contravenientul va
sesiza instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie domiciliază acesta, în vederea
înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată. (4) La
primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la
cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. (5) În cazul în care
contravenientul nu achită amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanţa procedează la
înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Art. 391. (1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de
zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta
va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii
amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după
caz, şi de partea din amendă care a fost achitată. (2) În cazul în care contravenientul, citat de
instanţă, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. 1, instanţa procedează la
înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată
maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore”.
Tribunalul constată că instanţa de fond a reţinut prescripţia dreptului la executare
silită direct în considerentele sentinţei, fără a pune în prealabil în discuţia părţilor acest
aspect şi fără a solicita probe aferente din partea petentului.
Din actele depuse de apelant rezultă că prescripţia dreptului la executare silită a
amenzii pentru care s-a solicitat înlocuirea a fost întreruptă prin plata efectuată la data de
12.12.2017, conform chitanţei seria 98337 nr. 0003175 din 12.12.2017 (fila 5 dosar apel).
Aşadar, în speţă nu a intervenit prescripţia reţinută de instanţa de fond din oficiu,
tribunalul constatând că apelul este fondat.
De asemenea, tribunalul constată că instanţa de fond nu a soluţionat fondul cererii,
nefiind analizate în niciun mod condiţiile prev. de art. 9 şi 39 1 din OG 2/2001, singurele
temeiuri de drept ce ar putea susţine acţiunea apelantului.
Conform art. 480 alin. 3 C.proc.civ.: „(3) În cazul în care se constată că, în mod
greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a
făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi
va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea
atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu
aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea
acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi
dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către
instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului”.

4
 Faţă de prevederile citate, în condiţiile în care nici apelantul şi nici intimatul nu au
solicitat expres trimiterea cauzei la rejudecare, tribunalul va judeca şi fondul pricinii.
Cu privire la acţiunea formulată de reclamant, instanţa o constată întemeiată, pentru
considerentele care urmează:
Prin procesul verbal de contravenție nr. 1093174/08.09.2012 pârâtul-intimat X a fost
sancţionat cu amendă în cuantum de 400 lei.
Prin adresele de la filele 16-17 dosar fond Serviciul Fiscal Orăşenesc Hârlău a
comunicat că pârâtul-intimat nu are venituri.
Din actele dosarului nu rezultă nici că pârâtul-intimat ar avea bunuri mobile sau
imobile urmăribile, astfel încât rezultă concluzia că nu există posibilitatea executării silite a
sancţiunii contravenţionale aplicate.
Potrivit disp. art. 391 al. 2 din OG 2/2001 în cazul în care contravenientul nu a achitat
amenda, instanţa procedează, dacă există acordul expres al acestuia, la înlocuirea amenzii
cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată maximă de 50 ore.
Prin decizia 1354/10.12.2008 Curtea Constituţională a decis că sintagma „dacă
există acordul expres al acestuia” din cuprinsul art. 39 1 al OG nr. 2/2001 este
neconstituţională.
Prin urmare, pentru a se dispune înlocuirea sancţiunii amenzii cu prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii nu este necesar a se obţine in prealabil acordul
contravenientului.
Reţinând că nu există posibilitatea executării silite a sancţiunii contravenţionale
aplicate, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, astfel că va admite
sesizarea formulată şi va dispune înlocuirea sancţiunii amenzii în cuantum de 400 lei (în fapt
390 lei, reţinându-se partea din amendă achitată) cu sancţiunea prestării unei activităţi în
folosul comunităţii pe o durată de 29 de ore, ce urmează a se efectua pe în folosul comunităţii
comunei Plugari, ţinând cont de: limita maxima de 50 ore de muncă la care poate fi obligat
aceasta şi de venitul minim garantat în plată stabilit prin HG nr. 935/2019 la 13,327 lei/oră.
Văzând și prevederile art. 453 Cod procedură civilă, constată că nu s-au solicitat
cheltuieli de judecată.”

b) În cea de-a doua opinie se reţine că legiuitorul nu a condiţionat nici un moment

înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea muncii în folosul comunităţii de neintervenirea
prescripţiei dreptului la executare silită a creanţei.
În principal, Tribunalul retine că problema dacă a intervenit sau nu prescripţia
dreptului de a solicita executarea silită nu se poate pune în discuția părților într-o asemenea
fază procesuală, ci eventual într-o contestație la executare ce putea fi formulată de partea
interesată (a se vedea în acest sens dosar nr. 278/239/2019, respectiv a se vedea opinia
separată în cadrul dosarului nr. 722/239/2019).
Drept urmare, se ajunge la admiterea căii de atac și la trimiterea cauzei spre rejudecare
având în vedere că s-a solicitat acest lucru prin cererea de apel (dosarele nr. 278/239/2019,
279/239/2019, 281/239/2019) sau, în condiţiile în care nici apelantul şi nici intimatul nu au
solicitat expres trimiterea cauzei la rejudecare, procedându-se la judecarea de către Tribunal,
în apel, şi a fondului pricinii (a se vedea cu titlu de exemplu dosarele nr. 711/239/2019,
956/239/2019, 539/286/2020, 956/239/2019).
În continuare, este redat un extras din dosarul nr. 278/239/2019:
„Prin cererea de chemare în judecată petentul-apelant a solicitat înlocuirea sancţiunii
amenzii aplicate intimatului Y cu sancţiunea prestării unei munci în folosul comunităţii.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile OG 2/2001.
Conform OG 2/2001, art. 9 şi 391:
„Art. 9. (1) Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin
lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore.
(2) Sancţiunea prevăzută la alin. 1 se stabileşte alternativ cu amenda.

5
 (3) În cazul în care contravenientul persoană fizică nu a achitat amenda în termen de
30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite,
organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin. 2 lit. a) în
a cărui rază teritorială domiciliază contravenientul va sesiza instanţa judecătorească în a
cărei circumscripţie domiciliază acesta, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării
contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de
partea din amendă care a fost achitată.
4) La primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda
acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii.
(5) În cazul în care contravenientul nu achită amenda în termenul prevăzut la alin. 4,
instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi
în folosul comunităţii.
Art. 391. (1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de
zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta
va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii
amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după
caz, şi de partea din amendă care a fost achitată. (2) În cazul în care contravenientul, citat de
instanţă, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. 1, instanţa procedează la
înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată
maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore”.
Din textele citate se poate observa că legiuitorul nu a condiţionat niciun moment
înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea muncii în folosul comunităţii de neintervenirea
prescripţiei dreptului la executare silită a creanţei.
Mai mult, tribunalul constată că instanţa de fond a reţinut prescripţia dreptului la
executare silită direct în considerentele sentinţei, fără a pune în prealabil în discuţia părţilor
acest aspect şi fără a solicita probe aferente din partea petentului.
Din actele depuse de apelant rezultă că prescripţia dreptului la executare silită a
amenzii pentru care s-a solicitat înlocuirea a fost întrerupt prin somaţiile de plată emise în
anii 2013 şi 2016, termenul de 5 ani calculabil de la data de 1 ianuarie a anului următor
nefiind împlinit la data cererii de chemare în judecată.
În condiţiile în care prevederile OG 2/2001 citate nu condiţionează de neintervenirea
prescripţiei înlocuirea amenzii cu muncă în folosul comunităţii, iar în speţă oricum nu a
intervenit prescripţia reţinută de instanţa de fond din oficiu, tribunalul constată că apelul
este fondat.
De asemenea, tribunalul constată că instanţa de fond nu a soluţionat fondul cererii,
nefiind analizate în niciun mod condiţiile prev. de art. 9 şi 39 1 din OG 2/2001, singurele
temeiuri de drept ce ar putea susţine acţiunea apelantului.
Conform art. 480 al .3 C.proc.civ.: „(3) În cazul în care se constată că, în mod greşit,
prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în
lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va
judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea
atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu
aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea
acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi
dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către
instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului”.
Faţă de considerentele expuse, raportat la prevederile legale citate, apelul va fi
admis, iar cauza trimisă spre rejudecare Judecătoriei Hîrlău pentru analiza aplicabilităţii în
speţă a prevederilor art. 9 şi 391 din OG 2/2001.”

6
 De asemenea, în opinia separată exprimată în cadrul dosarului nr. 722/239/2019
s-a reținut:
„Conform opiniei separate, apelul formulat este fondat.
Prin cererea de chemare în judecată petentul-apelant a solicitat înlocuirea sancţiunii
amenzii aplicate intimatului Y cu sancţiunea prestării unei munci în folosul comunităţii.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile OG 2/2001.
Conform OG nr. 2/2001 art. 9 şi 391:
„Art. 9. (1) Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin
lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. (2) Sancţiunea prevăzută la alin. 1
se stabileşte alternativ cu amenda. (3) În cazul în care contravenientul persoană fizică nu a
achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există
posibilitatea executării silite, organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale
prevăzut la art. 39 alin. 2 lit. a) în a cărui rază teritorială domiciliază contravenientul va
sesiza instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie domiciliază acesta, în vederea
înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată. (4) La
primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la
cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. (5) În cazul în care
contravenientul nu achită amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanţa procedează la
înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Art. 391. (1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de
zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta
va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii
amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după
caz, şi de partea din amendă care a fost achitată. (2) În cazul în care contravenientul, citat de
instanţă, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. 1, instanţa procedează la
înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată
maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore”.
Pe de alta parte, conform art. 128 , respectiv art. 130 din ORDONANŢĂ Nr. 92 din 24
decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma aplicabilă la data încheierii
procesului verbal de contravenție.
„Art. 128 - Începerea termenului de prescripţie
(1) Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5
ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din
amenzi contravenţionale.
Art. 130 - Întreruperea termenului de prescripţie
Termenul de prescripţie prevăzut la art. 128 se întrerupe:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în
cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;”
Din textele citate din OG nr. 2/2001 se poate observa că legiuitorul nu a condiţionat
niciun moment înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea muncii în folosul comunităţii de
neintervenirea prescripţiei dreptului la executare silită a creanţei.
În principal, Tribunalul retine că o asemenea problemă, respectiv a împrejurării dacă
a intervenit sau nu prescripţia dreptului de a solicita executarea silită nu se poate pune în
discuția părților într-o asemenea fază procesuală, ci eventual într-o contestație la executare
ce putea fi formulată de către partea interesată.

7
 Mai mult, tribunalul constată că instanţa de fond a reţinut prescripţia dreptului la
executare silită direct în considerentele sentinţei, fără a pune în prealabil în discuţia părţilor
acest aspect.
În subsidiar, raportat la considerentele instanței de fond, din actele depuse de apelant
rezultă că prescripţia dreptului la executare silită a amenzii pentru care s-a solicitat
înlocuirea a fost întrerupt prin titlurile executorii emise în anii 2011 şi 2013 (filele 5 și 7
dosar apel), respectiv prin somația emisa in anul 2018 (fila 6 dosar fond), termenul de 5 ani
calculabil de la data de 1 ianuarie a anului următor nefiind împlinit la data cererii de
chemare în judecată.
În condiţiile în care prevederile O.G. nr. 2/2001 citate nu condiţionează de
neintervenirea prescripţiei înlocuirea amenzii cu muncă în folosul comunităţii, iar în speţă
oricum nu a intervenit prescripţia reţinută de instanţa de fond din oficiu, tribunalul constată
că apelul este fondat.
De asemenea, tribunalul constată că instanţa de fond nu a soluţionat fondul cererii,
nefiind analizate în niciun mod condiţiile prev. de art. 9 şi 39 1 din OG nr. 2/2001, singurele
temeiuri de drept ce ar putea susţine acţiunea apelantului.
Conform art. 480 al. 3 C.proc.civ.: „(3) În cazul în care se constată că, în mod greşit,
prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în
lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va
judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea
atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu
aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea
acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi
dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către
instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului”.
Faţă de prevederile citate, în condiţiile în care nici apelantul şi nici intimatul nu au
solicitat expres trimiterea cauzei la rejudecare, tribunalul era in măsură fondul pricinii.
Cu privire la acţiunea formulată de reclamant, conform opiniei separate, aceasta era
întemeiată, pentru considerentele care urmează:
Prin procesul verbal de contravenție nr. seria JO nr. 0097715/23.03.2010 pârâtul-
intimat Y a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 100 lei.
Prin adresa de la filele 17 dosar fond, Ministerul Finanțelor Publice a comunicat că
pârâtul-intimat nu are venituri, acesta nefiind înregistrat nici cu un contract de muncă.
Din actele dosarului nu rezultă nici că pârâtul-intimat ar avea bunuri mobile sau
imobile urmăribile, astfel încât rezultă concluzia că nu există posibilitatea executării silite a
sancţiunii contravenţionale aplicate.
Potrivit disp. art. 391 alin. 2 din OG nr. 2/2001 în cazul în care contravenientul nu a
achitat amenda, instanţa procedează, dacă există acordul expres al acestuia, la înlocuirea
amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată maximă de
50 ore.
Prin Decizia nr. 1354/10.12.2008 Curtea Constituţională a decis că sintagma „dacă
există acordul expres al acestuia” din cuprinsul art. 39 1 al OG nr. 2/2001 este
neconstituţională.
Prin urmare, pentru a se dispune înlocuirea sancţiunii amenzii cu prestarea unei
activităţi in folosul comunităţii nu este necesar a se obţine in prealabil acordul
contravenientului.
Drept urmare, potrivit opiniei separate, se impunea admiterea apelului, desființarea
sentinței și admiterea cererii de înlocuire a sancțiunii amenzii cu sancțiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii.”

8
 Opinia judecătorului raportor este în sensul opiniei separate menționate anterior.

c) Opinia judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de

Apel Iași:

II. Problemă de drept propusă de Tribunalul Vaslui

2. Efectele neindicării în conţinutul certificatelor de încadrare în grad de handicap,

emise de comisia pentru evaluarea persoanelor adulte cu handicap, a motivelor pentru care
o persoană nu se încadrează/se încadrează într-un anumit grad de handicap

Materia: contencios administrativ

Obiectul din - refuz acordare drepturi de protecţie socială - contestaţie certificat de
ECRIS: handicap
Acte normative - art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004;
incidente: - Legea nr. 448/2006;
- Ordinul nr. 762/1992/2007 al ministrului familiei şi egalității de
șanse şi ale ministrului sănătăţii publice
Doctrină: - nu a fost identificată
Decizii ale - nu au fost identificate
Curţii
Constituţionale,
CEDO, CJUE:
Practica ÎCCJ şi - sentinţele civile nr. 347/CA/25.11.2019, nr. 293/CA/08.10.2019, nr.
a altor instanţe: 34/CA/2021 ale Tribunalului Vaslui
- deciziile nr. 118/2019, nr. 219/2020 și nr. 38/2020 ale Curţii de Apel
Iaşi

Soluții juridice/opinii:

a) Într-o opinie, s-a reţinut că certificatul de încadrare în grad de handicap în forma în

care este emis de către comisia pentru evaluarea persoanelor adulte cu handicap nu conţine
niciun detaliu care să demonstreze că situaţia de fapt a fost luată în considerare la respingerea
cererii solicitantului, nefiind precizate criteriile care nu ar fi fost respectate de către reclamant,
a căror prezenţă era necesară pentru admiterea solicitării. Aserţiunea că solicitantul nu se
încadrează/se încadrează într-un anumit grad de handicap, fără trimiterea nici măcar la
condiţiile prevăzute de lege, are un caracter mult prea general pentru a se putea considera că
autoritatea pârâtă chiar a verificat şi rezolvat cererea solicitantului având în vedere
particularităţile stării sale de sănătate.
Scopul Legii nr. 554/2004 este cel de a face posibilă întotdeauna anularea unui act
administrativ abuziv, iar a limita dreptul de examinare al instanţei de contencios administrativ
doar la aspectele pur formale ale actului ar reprezenta o deviere de la intenţia legiuitorului,
făcând posibilă menţinerea în realitatea socială şi juridică a unui asemenea act abuziv.
Motivarea actului administrativ este cu atât mai necesară atunci când instituţia
emitentă dispune de o largă putere de apreciere, instanţa având rolul de a controla această
forţă discreţionară.

9
 Chiar dacă motivarea actului administrativ nu este prevăzută ca o condiţie expresă a
legalităţii acestuia, această cerinţă are caracter obligatoriu deoarece executarea din oficiu a
actului administrativ nu ar putea fi realizată în lipsa acelor elemente necesare care să permită
persoanei vizate să aducă la îndeplinire actul administrativ, să se supună efectelor sale.
Practică judiciară relevantă în susţinerea acestei opinii: sentinţele civile nr.
347/CA/2019 din 25.11.2019, nr. 293/CA/2019 din 08.10.2019 ale Tribunalului Vaslui,
deciziile nr. 118/29.01.2019, nr. 219/10.03.2020 ale Curții de Apel Iași.

b) Într-o altă opinie, legalitatea unui act administrativ din punctul de vedere al
motivelor care au stat la baza emiterii sale poate fi apreciată şi prin existenţa unor acte/fapte
anterioare cunoscute de parte şi care conduc în mod necesar la adoptarea soluţiei dispuse faţă
de solicitant, respectiv neîncadrarea/încadrarea într-un alt grad de handicap.
În situaţia certificatelor de încadrare în grad de handicap, pe baza criteriilor psiho-
sociale reglementate de Ordinul comun emis sub nr. 762/31.11.2007 şi nr. 1992/19.11.2017
de către ministrul muncii, familiei şi egalităţii de șanse, respectiv ministrul sănătăţii, stabilirea
gradului de handicap are la bază actele medicale depuse de persoana interesată, a raportului de
evaluare complexă realizat de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului,
a anchetei sociale.
În condiţiile în care actele medicale, cu concluziile şi recomandările acestora, şi
rapoartele de evaluare permit încadrarea cu uşurinţă într-un grad de handicap, prin raportare la
criteriile legale incidente, necesitatea motivării detaliate a certificatului de încadrare în grad
de handicap nu mai subzistă.
Practică judiciară identificată în susţinerea acestei opinii: sentinţa civilă nr.
34/CA/2021 a Tribunalului Vaslui, decizia nr. 38/15 ianuarie 2020 a Curții de Apel Iași.

c) Opinia judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de

Apel Iași:

III. Probleme de drept propuse de Curtea de Apel Iași

1. Luarea măsurii de suspendare/retragere a licenței de transport este de

competența structurii centrale a Inspectoratului de Stat pentru Controlul Transportului
Rutier ori a inspectoratelor teritoriale ale acestei instituții?

Materia: contencios administrativ

Obiectul din - anulare act administrativ
ECRIS:
Legislație - art. 23 alin. (1) lit. c), art. 36 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr.
incidentă: 69/2012
- art. 38 indice 1, art. 38 indice 4 alin. (1) din Ordinul nr. 1145/2012,
emis de ministrul transporturilor și infrastructurii
- art. 77, art. 78 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000
- art. 84 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2011
- art. 2, art. 5, art. 6 – art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2011din
Ordonanța Guvernului nr. 26/2011
- art. 7 lit. q), art. 10 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 1088/2011
Prezentarea În practica judiciară a Curții de Apel Iași sunt soluții diferite privind
problemei instituția competentă să dispună măsura suspendării sau retragerii
juridice, cu licenței de transport.

10
 arătarea situaţiei
de fapt:
Doctrină: - nu a fost identificată
Decizii ale - nu au fost identificate
Curţii
Constituţionale,
CEDO, CJUE:
Practica ÎCCJ şi - deciziile nr. 2572/21.06.2013, nr. 524/22.05.2017, nr.
a altor instanţe: 2008/12.12.2017, nr. 428/26.04.2021, nr. 223/24.02.2021 ale Curții de
Apel Iași

În practica judiciară a Secției de contencios administrativ a Curții de Apel Iași există

soluții diferite referitoare la stabilirea instituției competente să dispună măsura suspendării sau
retragerii licenței de transport.
Astfel, într-o opinie, se consideră că îi revine structurii centrale a Inspectoratului de
Stat pentru Controlul Transportului Rutier competența de suspendare/retragere a licenței de
transport, în timp ce a doua opinie este în sensul că măsura respectivă este în competenţa
inspectoratelor teritoriale ale Inspectoratului de Stat pentru Controlul Transportului Rutier și
se aplică prin inspectorii încadrați la nivel teritorial.

Soluții/opinii

În prima opinie, potrivit căreia măsura suspendării/retragerii licenței de

transport este de competența structurii centrale a Inspectoratului de Stat pentru
Controlul Transportului Rutier, instanțele au avut în vedere dispozițiile art. 36 alin. (1) din
Hotărârea Guvernului nr. 69/2012 privind stabilirea încălcărilor prevederilor Regulamentului
(CE) nr. 1.071/2009 al Parlamentului European si al Consiliului din 21 octombrie 2009 de
stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea
ocupației de operator de transport rutier și de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului, ale
Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21
octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața transportului rutier
internațional de mărfuri, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009 al Parlamentului European
și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața
internațională a serviciilor de transport cu autocarul și autobuzul și de modificare a
Regulamentului (CE) nr. 561/2006 și ale Ordonanței Guvernului nr. 27/2011 privind
transporturile rutiere, precum și a sancțiunilor și măsurilor aplicabile în cazul constatării
acestor încălcări, care stabilesc că măsura retragerii licenței de transport se dispune de către
ISCTR, neexistând nici o prevedere cu privire la delegarea acestei competențe către
inspectoratele teritoriale.
Astfel, s-a arătat că din conținutul art. 36 alin. (1), conform căruia măsura retragerii
licenței de transport se dispune de către Inspectoratul de Stat pentru Controlul Transportului
Rutier, rezultă fără echivoc competența materială a dispunerii acestei măsuri ca fiind atribuită
structurii centrale, neexistând prevederi contrare sau care să permită delegarea acestei
competențe către inspectoratele teritoriale fără personalitate juridică.
Inspectorii organismului teritorial fără personalitate juridică au competențe în
constatarea de fapte contravenționale, însă măsura retragerii licenței nu poate fi dispusă decât
de organismul central, printr-un act administrativ distinct, o decizie motivată, ce trebuie
comunicată titularului licenței.
Împrejurarea că inspectorii din cadrul inspectoratelor teritoriale au competența
constatării și sancționării faptelor ce reprezintă contravenții, fapte ce pot fundamenta luarea

11
unei măsuri de retragere a licenței, nu este menită să conducă la o concluzie diferită, întrucât o
asemenea abordare ar privi măsura administrativă ca pe una accesorie sancțiunii
contravenționale, astfel că ar putea permite agentului constatator luarea sa, ceea ce nu poate fi
acceptat în contextul dispozițiilor legale, argumentul fiind așadar greșit.
Astfel, deși răspunderea contravențională este una specifică dreptului administrativ, nu
poate fi omis că măsura retragerii licenței nu reprezintă o sancțiune contravențională, ci are un
caracter administrativ propriu-zis, competența emiterii actului care o prevede fiind special
reglementată.
În plus, potrivit art. 38 indice 1 din Ordinul nr. 1145 din 6 iulie 2012 pentru
modificarea și completarea normelor privind efectuarea inspecției și controlului în
transporturile rutiere, doar Inspectoratul de Stat pentru Controlul Transportului Rutier retrage
sau suspendă, după caz, licența de transport/licența comunitară, copia conformă a licenței de
transport/copia conformă a licenței comunitare, certificatul de transport în cont propriu, copia
conformă a certificatului de transport în cont proprii. De asemenea, conform dispozițiilor art.
38 indice 4 alin. (1) din același act normativ, I.S.C.T.R. întocmește și comunică decizia
motivată de retragere sau suspendare a documentelor prevăzute la art. 38 indice 1 către
autoritatea emitentă a documentului retras/suspendat și către titularul documentului
retras/suspendat, în termen de cel mult 7 zile de la data întocmirii deciziei.
Nu pot fi primite susținerile privind delegarea de competență de la centru către
teritoriu, voința legiuitorului fiind de operaționalizare a instituției, care în baza procedurilor
interne, poate stabili competențele fiecărui inspectorat teritorial, așa cum s-a întâmplat prin
Procedura operațională privind suspendarea, retragerea licențelor de transport/licențelor
comunitare/certificatelor de transport în cont propriu și retragerea licențelor de traseu și a
autorizațiilor de transport persoane prin servicii regulate în trafic internațional, COD:P.O. 06,
ediția 1, revizia 0, înregistrată la Inspectoratul de Stat pentru Controlul Transportului Rutier
cu nr. 9703/07.11.2012, prin care s-a aprobat modul de derulare a procedurii de retragere
licențelor de transport/licențelor comunitare/certificatelor de transport în cont propriu,
inclusiv a licenței de traseu.
Potrivit dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordinele cu caracter normativ,
instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale
administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se
emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului.
Potrivit art. 78 din același act normativ, „Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie
să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și
nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora”. Așa fiind, Procedura PO 06
trebuie să respecte dispozițiile art. 78 din Legea nr. 24/2000, respectiv să se limiteze strict la
cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora a fost emisă și nu poate conține soluții
care să contravină prevederilor acestora.
Procedura operațională nu poate să contravină dispozițiilor legale pentru a căror
funcționare au fost emise, iar intimata printr-un act nelegal, adresa nr. 295/IT3/25.03.2016 a
Inspectoratului de Stat pentru Controlul Transportului Rutier -Inspectoratul Teritorial – III, să
tranșeze o situație pentru care legea a prevăzut strict procedura.
În plus, PO 06, nefiind publicată în Monitorul Oficial, nu este opozabilă și nu poate fi
aplicată reclamantului, în caz contrar s-ar încălca dreptul acestuia la un proces echitabil
garantat de art. 6 din CEDO, una din cerințele care rezultă din jurisprudența constată a Curții
de la Strasbourg fiind aceea ca legea aplicabilă să fie previzibilă, o condiție a previzibilității
fiind publicarea legii astfel încât oricine să poate lua la cunoștință de conținutul acesteia,
condiție pe care nu o îndeplinește procedura menționată.
Practică judiciară: deciziile nr. 2572/21.06.2013, nr. 524/22.05.2017, nr.
2008/12.12.2017, nr. 428/26.04.2021 ale Curții de Apel Iași.

12
 Potrivit celei de-a doua opinii, măsura suspendării/retragerii licenței de transport
este de competența inspectoratelor teritoriale ale Inspectoratului de Stat pentru
Controlul Transportului Rutier.
S-a avut în vedere că prin Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 a fost stabilit „cadrul
general pentru organizarea și efectuarea transporturilor rutiere de mărfuri și persoane pe
teritoriul României, precum și a activităților conexe acestora, în condiții de siguranță și
calitate, cu respectarea principiilor liberei concurențe, garantarea accesului liber și
nediscriminatoriu la piața transportului rutier, protecția mediului înconjurător, a drepturilor și
intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice și pentru satisfacerea necesitaților
economiei naționale și a nevoilor de apărare ale țării”.
S-a reținut că art. 84 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 prevede că „inspecția și
controlul modului de respectare a prevederilor prezentei ordonanțe, inclusiv a prevederilor
normelor și reglementărilor prevăzute de aceasta, în ceea ce privește activitatea de pregătire a
persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere se efectuează de către autoritatea
competentă”.
Autoritatea competentă prevăzută de textul de lege mai sus citat a fost înființată prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2011, respectiv Inspectoratul de Stat pentru
Controlul în Transportul Rutier, denumit I.S.C.T.R., instituție publică cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. I.S.C.T.R., potrivit art. 2
din Ordonanța Guvernului nr. 26/2011 „este organismul tehnic permanent specializat al
Ministerului Transporturilor și Infrastructurii desemnat să asigure inspecția și controlul
respectării reglementărilor interne și internaționale în domeniul transporturilor rutiere”.
Art. 5 din actul normativ de înființare prevede că I.S.C.T.R. are în structura sa
organizatorică 8 inspectorate teritoriale, fără personalitate juridică, conduse de câte un
inspector șef teritorial.
Exercitarea atribuțiilor de inspecție și controlul respectării reglementărilor interne și
internaționale în domeniul transporturilor rutiere se face de către inspectori, care funcționează
și sunt încadrați ca personal în cadrul I.S.C.T.R., art. 5 alin. (3) și art. 6 – art. 9 din Ordonanța
Guvernului nr. 26/2011.
Printre atribuțiile I.S.C.T.R., ca autoritate competentă cu efectuarea inspecției și
controlului de respectare a reglementărilor interne și internaționale în domeniul transporturilor
rutiere, art. 7 lit. q) din Hotărârea Guvernului nr. 1088/2011 face referire la cele de a reține,
suspenda, retrage sau anula, după caz, licențe de transport sau copii conforme ale acestora,
licențe comunitare sau copii conforme ale acestora, certificate de transport în cont propriu sau
copii conforme ale acestora, licențe de traseu, autorizații de transport internațional,
certificate/atestate profesionale ale personalului de specialitate din domeniul transporturilor
rutiere, respectiv la suspendarea, retragerea sau anularea, după caz, a autorizațiilor centrelor
de pregătire și perfecționare profesională a personalului de specialitate din domeniul
transporturilor rutiere, precum și a autorizațiilor școlilor de conducători auto, la solicitarea
autorității emitente.
Este evident că atribuțiile ce revin I.S.C.T.R., ca autoritate competentă, sunt exercitate
în concret de către inspectorii care figurează angajați în cadrul instituției, conform structurii
organizatorice stabilite prin hotărâre a Guvernului, activitatea și măsurile administrative și/sau
sancționatorii fiind dispuse în numele I.S.C.T.R..
Astfel, potrivit art. 10 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 1088/2011, inspectorii au
printre atribuții și pe cele de aplicare a sancțiunilor contravenționale, tarifelor de despăgubire,
sancțiunilor complementare și/sau măsurilor administrative, după caz, conform
reglementărilor în vigoare.
Normele aplicabile nu prevăd o delimitare între atribuțiile I.S.C.T.R. și celor ce revin
inspectoratelor teritoriale, ci se referă pe de o parte la competențele (atribuții) generale ale
acestei autorități în domeniul inspecției și controlului de respectare a reglementărilor interne

13
și internaționale în transporturile rutiere, iar pe de altă parte stabilesc în concret sarcinile
(atribuțiile) inspectorilor, pentru realizarea obiectului de activitate al instituției.
Pornind de la această observație, se observă că dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. c) din
Hotărârea Guvernului nr. 69/2012 de suspendare a licenței de transport/licenței comunitare
prevăd competența I.S.C.T.R., ca autoritate competentă în domeniul inspecției și controlului
de respectare a reglementărilor interne și internaționale în transporturile rutiere, de a dispune
măsura suspendării licenței de transport/licenței comunitare, însă această măsură
administrativă se stabilește în concret de către inspectorii I.S.C.T.R., cu respectarea ariei de
competență teritorială.
Astfel, folosirea denumirii I.S.C.T.R. în textele de lege s-a făcut în scopul de a
individualiza autoritatea competentă să dispună măsurile sancționatorii sau administrative, nu
pentru a stabili o competență exclusivă în favoarea inspectorilor din cadrul aparatului central
al autorității competente, cu excluderea competenței inspectorilor din cadrul inspectoratelor
teritoriale ale aceleiași autorități.
Practică judiciară: decizia nr. 223/24.02.2021 a Curții de Apel Iași.

2. Instanța competentă să soluționeze litigiile privind executarea contractelor

de utilități

Materia: contencios administrativ

Obiectul din - conflict de competență
ECRIS:
Legislație - art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016
incidentă: - art. 34 și art. 36 din Legea nr. 101/2006
- art. 31 alineat 5, art. 51 alineat 4 ind. 1 din Legea nr. 51/2006
- art. 15, art. 65, art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000
- art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004
Doctrină: - nu a fost identificată
Decizii ale - nu au fost identificate
Curţii
Constituţionale,
CEDO, CJUE:
Practica ÎCCJ şi - sentinţa nr. 24/09 februarie 2021, sentința nr. 80/12 mai 2021 ale
a altor instanţe: Curții de Apel Iași
- deciziile în interesul legii nr. 33/2008, nr. 27/2011 și nr. 22/2019
- decizia nr. 22/2016 privind examinarea sesizării formulate de Curtea
de Apel Brașov- Secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr.
1708/1/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile

Într-o opinie, se consideră că îi aparține instanței civile a tribunalului competența

materială de soluționare a cererii având ca obiect plata unor pretenții rezultate din derularea
unui contract de concesiune încheiat între părți în anul 2007, privind delegarea activității de
salubrizare.
Conform prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost
modificat prin art. II pct. 2 din Legea nr. 212/2018, anterior sesizării instanței de judecată de
către reclamant, procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se
soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept
comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante.

14
 Cererea reclamantului se circumscrie sferei de executare a contractelor administrative,
situație în care devin incidente prevederile legale menționate anterior.
Având în vedere că prin modificarea legislativă adusă prin adoptarea art. II pct. 2 din
Legea nr. 212/2018, legiuitorul a urmărit stabilirea competenței materiale de soluționare, în
primă instanță, a proceselor și cererilor care decurg din executarea contractelor administrative
de către instanța civilă de drept comun, fără a face vreo distincție în privința anumitor
categorii de contracte administrative, s-a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 65 din Legea nr.
24/2000, se impune a se prezuma că a intervenit abrogarea implicită a art. 36 alin. (1) din
Legea nr. 101/2006, pentru a se asigura corelarea celor două acte normative interferente.
Deoarece competența materială a cererii deduse judecății este absolută și exclusivă,
fiind prevăzută de norme imperative de la care nu se poate deroga, competența materială
aparține instanței civile a tribunalului.
Practică judiciară: sentinţa nr. 24/09 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel
Iași în dosarul nr. 33/45/2021.

În a doua opinie, exprimată într-o cauză în care reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului la plata unor penalități ca urmare a achitării cu întârziere a facturilor în perioada
iunie 2018-februarie 2020, izvorul pretențiilor fiind contractul de concesiune prin încredințare
directă a gestiunii serviciului de salubrizare al municipiului din 5 decembrie 2007, s-a
considerat că îi revine instanței de contencios administrativ și fiscal competența de
soluționare a cauzelor rezultate din executarea contractelor de utilități atribuite direct.
S-a avut în vedere că serviciul de salubritate a fost atribuit direct reclamantei, conform
legislației în vigoare în decembrie 2007: „În cazul operatorilor serviciilor de utilități publice
rezultați prin reorganizarea pe cale administrativă a fostelor regii autonome de interes local
sau județean ori a direcțiilor sau serviciilor publice de specialitate subordonate autorităților
administrației publice locale și care au avut în administrare bunuri, activități sau servicii de
utilități publice, delegarea gestiunii serviciului se atribuie în mod direct acestora prin contract
de concesiune, odată cu infrastructura aferentă serviciului.” (art. 31 alineat 5 din Legea nr.
51/2006).
Față de data demarării litigiului (4 septembrie 2020), s-a apreciat că devin incidente
prevederile art. 51 alineat 4 ind. 1 din Legea nr. 51/2006 și ale art. 34 și art. 36 din Legea nr.
101/2006 care atribuie de o manieră expresă competența materială de soluționare cauzelor
care vizează modalitatea de executare a contractului de concesiune a unui serviciu de utilitate
publică locală prin atribuire directă, tribunalului secția de contencios administrativ și fiscal în
a cărui rază teritorială se află sediul operatorului:
Astfel, conform art. 51 alineat 4 ind. 1 din Legea 51/2006: „Soluționarea litigiilor
dintre unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, dintre asociațiile de dezvoltare
intercomunitară având ca scop serviciile de utilități publice și operatori/operatori regionali în
legătură cu atribuirea directă, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de
delegare a gestiunii, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit
prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare. Cererea se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui
competență teritorială se află sediul operatorului.”
Acest text legal are aplicabilitate doar în privința contractelor care au fost atribuite
direct și derogă expres de la prevederile art. 51 alineat 4 din același act normativ, normă care
corelează într-adevăr prevederile acestei legi cu cele ale Legii nr. 101/2016 doar în privința
litigiilor derivate din executarea celorlalte contracte de delegare a gestiunii, respectiv cele
perfectate prin intermediul unor proceduri competitive.
Totodată, conform art. 34 din Legea nr. 101/2006, forma în vigoare la data de 4
septembrie 2020: „Prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile Legii nr. 51/2006,
republicată, precum și cu cele ale Legii privind regimul deșeurilor nr. 211/2011, republicată.”

15
 Corelativ, au fost reținute prevederile art. 36 din Legea nr. 101/2006 conform cărora:
„Soluționarea litigiilor patrimoniale și nepatrimoniale legate de încheierea și executarea
contractelor reglementate de prezenta lege, precum și a celor izvorâte din neplata contravalorii
serviciilor furnizate/prestate este de competența instanțelor de contencios administrativ și se
face în procedură de urgență.”
Nu poate fi primită opinia conform căreia aceste prevederi legale ar fi fost abrogate
tacit prin Legea nr. 212/2018 care a modificat atât Legea nr. 554/2004, cât și Legea nr.
101/2016, în sensul unificării la nivelul instanțelor civile a litigiilor derivate din executarea
contractelor administrative întrucât nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 67 alineat 3
din Legea nr. 24/2000.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000,
republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Evenimentele legislative implicite nu
sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite
modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă
acest lucru este exprimat expres."
Prin urmare, reiese din lectura acestui text că este posibilă abrogarea unei norme
speciale sau cuprinse într-un act normativ special printr-o lege generală ulterioară, dacă există
o dispoziție legală expresă în acest sens.
Norma specială în acest caz este Legea nr. 51/2006 coroborat cu Legea nr. 101/2006
întrucât acest cadru normativ se referă la obiectivele, competențele, atribuțiile și instrumentele
specifice necesare organizării, gestionării, furnizării/prestării serviciilor comunitare de utilități
publice, inclusiv a serviciilor de salubritate. Caracterul special al normei este dat tocmai de
materia limitată de reglementare.
În configurarea caracterului de normă specială a Legii nr. 51/2006 raportat la Legea
101/2006 au fost reținute și prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 conform cărora: „O
reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ,
dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.
Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia,
circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le
instituie. Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație
anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie,
aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”
Legea nr. 554/2004 reprezintă norma de drept comun în materia contenciosului
administrativ și este aplicabilă doar dacă prin lege specială nu se prevede altfel (a se vedea art.
10 alineat 1 teza finală).
Legea nr. 101/2016 reglementează remediile, căile de atac și procedura de soluționare
a acestora, pe cale administrativ-jurisdicțională sau judiciară, în materie de atribuire a
contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune, fiind
tot o normare cu titlu general în materia unor anumite tipuri de contracte administrative,
expres indicate anterior.
Prin urmare, în materia contenciosului administrativ, respectiv a contractelor
administrative, legea generală a fost modificată începând cu august 2018 în sensul atribuirii
către instanțele civile a litigiilor derivate din executarea acestui tip de contracte.
Legislația în materia contractelor de delegare a gestiunii serviciilor publice de utilități
este însă una specială, cuprinsă în cele două acte normative anterior menționate, și instituie
reguli de competență distincte în privința executării tipului de contract de delegare incident în
cauză.
O abordare contrară, în sensul aplicării și în această situație a normei de competență
generale, ar determina inaplicabilitatea distincției explicite a legiuitorului din cuprinsul art. 51
alineat 4 și 4 ind. 1 din Legea nr. 51/2006, precum și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație
și Justiție în privința modalității de interpretare a prevederilor art. 67 alineat 3 din Legea nr.
24/2000 (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 22/2016 privind examinarea sesizării

16
formulate de Curtea de Apel Brașov- Secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr.
1708/1/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile).

Într-o altă speță, în care a fost exprimată aceeași opinie, s-a reținut că, contractul de
delegare a gestiunii serviciilor publice este un contract administrativ în sensul prevederilor art.
2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004, însă regimul juridic al acestui tip de contract
administrativ face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 51/2006.
Or, art. 51 alin. (41) din acest act normativ stabilește că soluționarea litigiilor dintre
unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, dintre asociațiile de dezvoltare
intercomunitară având ca scop serviciile de utilități publice și operatori/operatori regionali în
legătură cu atribuirea directă, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de
delegare a gestiunii, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit
prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare. Totodată, teza finală a acestui articol prevede, în mod expres, că cererea se
introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui competență teritorială
se află sediul operatorului.
În temeiul dispozițiilor legale menționate rezultă că revine instanței de contencios
administrativ să se pronunțe asupra unui litigiu dintre operatorul de servicii publice și o
unitatea administrativ teritorială și asociația de dezvoltare intercomunitară privind executarea
contractului de delegare a gestiunii serviciilor publice.
În speță, obiectul cauzei privește îndeplinirea de către părțile contractului a obligațiilor
asumate, ceea ce atrage potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (4 1) din Legea nr. 51/2006
competența instanței de contencios administrativ potrivit principiului general de drept
conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Pentru a face aplicarea acestui
principiu nu este nevoie ca acesta să fie prevăzut în mod expres într-un text de lege, aplicarea
sa fiind unanim recunoscută, atât în doctrină, cât și în practica judiciară.
Aplicarea principiului conform căruia legea specială, indiferent de vechimea acesteia,
în măsura în care nu a fost abrogată în mod expres, derogă de la legea generală are ca efect
înlăturarea dreptului comun de la aplicare.
În acest sens, se reține relevanța jurisprudenței constante a Înaltei Curții de Casație și
Justiție, fiind menționate cu titlu de exemplu deciziile pronunțate de Completul pentru recurs
în interesul legii nr. 33/2008, nr. 27/2011 și nr. 22/2019, decizii în cuprinsul cărora au fost
oferite dezlegări de principiu cu privire la aplicarea principiului de drept menționat anterior.
Practică judiciară: sentința nr. 80/12 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași în
dosarul nr. 274/45/2021.

Preşedintele Secției contencios administrativ și fiscal a

Curții de Apel Iași,
Judecător,
Iustinian Obreja-Manolache

17