CAUTIUNEA JUDICIARA

INSTITUTII ALE PROCESULUI CIVIL

Masterand Catinean Asineta
 1. GENERALITATI PRIVIND CAUTIUNEA JUDICIARA

Prezenta lucrare, destinata cauțiunii judiciare, isi propune prezentarea elementelor de noutate
în raport cu reglementarea anterioară, care, în afara referirilor punctuale, nu acorda acestei
instituții decât un singur articol cu valoare de reglementare generală - art. 7231, introdus în fostul
Cod de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă.
Trecerea în revistă a prevederilor cuprinse în Noul Cod de procedură civilă ne conduce către
observația că legea instituie într-un număr considerabil de situații obligația depunerii unei
cauțiuni, în toate etapele procesului și de către ambele părți ale procesului sau chiar de către alți
participanți la proces, astfel încât, față de diversitatea cauzelor și a condițiilor ce necesită a fi
întrunite, demersul legiuitorului de a aloca un titlu aparte cauțiunii judiciare, în care să
reglementeze aspecte comune și care să constituie "reglementarea generală" în materie, este nu
doar unul bine-venit, ci era chiar unul necesar.

2. UNDE REGSIM INSTITUTIA CAUTIUNII JUDICIARE?

Dispoziții cuprinzând obligația de depunere a cauțiunii se află cuprinse nu numai în Codul de

procedură civilă în vigoare, dar și în Noul Cod civil(1) , precum și în legi speciale.
Legiuitorul recurge la instituirea cauțiunii în toate etapele procesului civil, în judecata în fond
și în căile de atac, în procedura executării silite, precum și în materia arbitrajului. Este însă lesne
de observat că domeniul predilect pentru care legiuitorul a găsit necesară instituirea
obligativității cauțiunii este acela al executării silite, în special în ceea ce privește suspendarea
executării în toate formele sale, măsură considerată adesea necesară pentru a tempera tentația
părții interesate de a folosi excesiv mijloacele procesuale ce îi sunt puse la îndemână, în scopul
temporizării cursului procesului sau al executării.
Din ansamblul dispozițiilor legale care prevăd obligația de depunere a cauțiunii rezultă că
aceasta se naște, în cazul măsurilor asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe, la inițiativa
uneia dintre părți și nu privește măsuri luate din oficiu de instanță.

3. DEFINITIA CAUTIUNII JUDICIARE

Reglementarea din titlul destinat cauțiunii judiciare nu oferă o definiție a acesteia, dar analiza
dispozițiilor generale din perspectiva mecanismului de funcționare, precum și analiza cazurilor în
care este instituită cauțiunea permit desprinderea câtorva aspecte definitorii.
 Cauţiunea judiciară este reprezentata de o sumă de bani ce trebuie depusă de una din părţile
procesului, cu titlul de garanţie, pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor
măsuri, la cererea sa, împotriva celeilalte părţi.
Cautiunea judiciara se depune atunci când se solicită:
a) indisponibilizarea, ca măsură asigurătorie, a bunurilor şi veniturilor debitorului, pentru ipoteza
în care reclamantul ar pierde procesul şi pârâtul ar suferi anumite prejudicii din cauza
introducerii intempestive a acţiunii;
b) punerea în executare a unei hotărâri nedefinitive, ca, de exemplu, a unei hotărâri date cu
execuţie provizorie, pentru acoperirea pagubelor provocate pârâtului ce ar rezulta din executarea
pornită împotriva sa, în cazul în care, în apel, s-ar obţine desfiinţarea acelei hotărâri;
c) suspendarea executării unei hotărâri pronunţate în primă instanţă, executorie de drept, până la
judecarea apelului, pentru acoperirea pagubelor ce i s-ar aduce creditorului reclamant, în cazul în
care acesta va fi respins;
d) suspendarea executării unei hotărâri definitive sau irevocabile, până la judecarea unei căi
extraordinare de atac, pentru acoperirea pagubelor ce i s-ar aduce creditorului reclamant, în cazul
în care aceasta ar fi respinsă;
e) suspendarea executării silite ca urmare a introducerii unei contestaţii la executare, pentru
acoperirea pagubelor ce i s-ar aduce creditorului urmăritor, în cazul în care, în final, contestaţia
va fi respinsă.
Cautiunea judiciara se sprijină pe următoarele două idei:
I) de risc a părţii care solicită şi obţine din partea instanţei luarea unor măsuri privind executarea
în favoarea sa; şi
2) de garanţie anticipată pentru cealaltă parte, pentru faptul că i se pune la dispoziţie un mijloc
sigur în vederea acoperirii pagubelor pe care le-ar suferi în ipoteza în care măsurile luate
împotriva sa vor fi, în cele din urmă, desfiinţate.
Cautiunea judiciara serveşte în mod exclusiv numai părţii în interesul căreia a fost depusă; ea nu
poate fi urmărită de alţi creditori decât numai în măsura în care în tot sau numai în parte nu e
restituită părţii care a depus-o. Suma datorată de parte cu titlu de cauţiune se fixează de către
instanţă şi se depune, după caz, la Trezoreria Statului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni
C.E.C.-S.A. sau la orice altă instituţie bancară pe numele părţii respective, la dispoziţia instanţei
sau, după caz, a executorului judecătoresc. Dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va
reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect
nu este evaluabil în bani, nu va depăşi suma de 2.000 lei. Cauţiunea se eliberează celui care a
depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit în cauză nu a formulat cerere pentru
plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin
hotărâre irevocabilă, s-a soluţionat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauţiunea se eliberează de
îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea părţii adverse la
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
 4. FUNCTIA SI SCOPUL CAUTIUNII JUDICIARE
Funcția principală a cauțiunii este aceea de garanție; în principal, prin cauțiune se garantează
despăgubirea părții ce ar putea fi prejudiciată prin luarea, de către instanță sau de către
executorul judecătoresc, a unor măsuri, la cererea părții adverse.
Pentru atingerea scopului său, cauțiunea se depune, în principiu, anterior soluționării cererii
care a generat obligația de garantare. Cu caracter general, depunerea anticipată rezultă implicit,
pe de o parte, din funcția pe care cauțiunea o îndeplinește în cadrul procesului, și anume aceea de
garantare a despăgubirii și de prevenire a abuzului de drept procesual, iar, pe de altă parte, din
(cel puțin) trei argumente de text.
Avem în vedere alin. (1) al art. 1.062 noul C. proc. civ., potrivit căruia cauțiunea se stabilește
"de urgență": pentru considerentele menționate, cauțiunea premerge și condiționează
pronunțarea instanței asupra măsurii în considerarea căreia se instituie cauțiunea.
A doua prevedere este chiar alineatul final al prezentului titlu - alin. (4) al art. 1.064 noul C.
proc. civ. -, potrivit căruia, "dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost respinsă,
instanța va dispune din oficiu și restituirea cauțiunii", ceea ce presupune ca aceasta să fi fost
depusă anterior pronunțării instanței.
În fine, potrivit art. 1.062 alin. (3) și (4) noul C. proc. civ., numai când există urgență se
poate dispune asupra măsurii solicitate chiar anterior depunerii cauțiunii (pentru care se stabilește
un termen), sub sancțiunea desființării de drept a măsurii. Per a contrario, în celelalte cazuri
cauțiunea se depune anticipat.
Dată fiind funcția de garanție, în temeiul căreia trebuie să se asigure o despăgubire certă și
eficace a părții prejudiciate, cauțiunea constă, de regulă, într-o sumă de bani, depusă în mâinile
unui terț - instituție de credit specializată -, pe numele celui care o depune, dar la dispoziția
instanței sau a executorului judecătoresc.
Datorită caracterului anticipat și indisponibilizării sumei depuse, cauțiunea constituie,
indirect, și o garanție pentru exercitarea în limite legale și potrivit scopului pentru care au
fost recunoscute de lege a drepturilor procesuale, prevenind abuzul de drept.
Cauțiunea are - după cum rezultă și din denumire - caracter judiciar, fiind o garanție care se
dispune în cadrul unui proces și de către instanță.
Cauțiunea fie va fi folosită pentru despăgubirea celui prejudiciat printr-o măsură luată sau
dispusă la cererea celui care a fost obligat să depună cauțiunea, fie se restituie acestuia, în
condițiile precizate de art. 1.064 noul C. proc. civ..
În ceea ce privește obiectul garanției, trebuie subliniat că, spre deosebire de reglementarea
anterioară, actualul Cod evidențiază mult mai clar legătura dintre cauțiune și despăgubirea pe
care o garantează.
Astfel, potrivit art. 1.064 alin. (2) teza a doua , cauțiunea este destinată să garanteze
despăgubirile "pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a
depus", limitând astfel sfera despăgubirilor pe care le garantează cauțiunea la cele rezultate din
măsura pentru care cauțiunea s-a depus, iar nu și pentru alte despăgubiri în favoarea părții
adverse, ce ar putea rezulta din proces.
Anterior, art. 7231 prevedea eliberarea cauțiunii "dacă partea interesată declară în mod
expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate", astfel
încât nu rezulta explicit legătura necesară între despăgubirea garantată de cauțiune și măsura
pentru care a fost depusă cauțiunea. În lipsa unor dispoziții exprese, în jurisprudență au existat și
interpretări ale textului art. 7231 C. proc. civ. care induceau ideea că nu exista o legătură
necesară între cauțiune și garantarea despăgubirilor rezultate (doar) din măsura pentru care a fost
depusă cauțiunea, respingându-se cererea de restituire a acesteia formulată de deponent, deși
măsura pentru care fusese depusă cauțiunea fusese respinsă de instanță.

5. CONSTITUTIONALITATEA CAUTIUNII JUDICIARE

Ulterior introducerii art. 7231 în vechiul Cod de procedură civilă, Curtea Constituțională s-a
pronunțat în repetate rânduri asupra constituționalității obligației de depunere a cauțiunii din
perspectiva asigurării liberului acces la justiție (principiu prevăzut de art. 21 din Constituție) sau
din perspectiva ocrotirii dreptului de proprietate.
Din jurisprudența constantă a acestei instanțe se pot desprinde câteva concluzii cu valoare de
principiu.
Astfel, instituirea cauțiunii nu constituie, în sine, o piedică în calea liberului acces la justiție;
legea instituie un criteriu maximal obiectiv de stabilire a cuantumului cauțiunii, împiedicând
fixarea, drept cauțiune, a unor sume disproporționat de mari; pe de altă parte, pentru a
reprezenta o garanție reală a exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale, cauțiunea
trebuie să aibă un caracter serios, să nu fie derizorie în raport cu valoarea bunului urmărit;
eliberarea cauțiunii în maximum 30 de zile după soluționarea fondului cauzei, dacă partea
interesată nu a formulat cerere pentru obligarea părții adverse la plata de despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate, reprezintă o garanție a ocrotirii dreptului de proprietate, legea instituind în
mod expres termenul în care debitorul își poate recupera suma plătită cu titlu de cauțiune.
Decizii ale Curții Constituționale
1. Curtea Constituțională, fiind ținută să se pronunțe asupra compatibilității art. 403 C.
proc. civ. cu principiul liberului acces la justiție (art. 21 din Constituție), a reținut că, "întrucât
plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației la executare, ci exclusiv
pentru a putea solicita suspendarea executării silite, instituirea acestei obligații nu poate fi
calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție.
Curtea a constatat că, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție,
legiuitorul ordinar este abilitat să reglementeze competența și procedura de judecată, stabilind
cadrul organizatoric și funcțional în care se realizează accesul liber la justiție, instituirea cauțiunii
nu aduce nicio atingere principiului constituțional pretins a fi încălcat" (Decizia Curții
Constituționale nr. 346 din 18 septembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 751 din 27 octombrie
2003).
2. Cu privire la cuantumul maxim al cauțiunii, stabilit în art. 7231 alin. 2, Curtea
Constituțională "observă că scopul acesteia (al cauțiunii - n.n., C.I.) este, pe de o parte, acela de
a constitui o garanție pentru creditor, în ceea ce privește acoperirea eventualelor daune suferite
ca urmare a întârzierii executării silite, iar, pe de altă parte, prevenirea sau limitarea
eventualelor abuzuri ale debitorilor rău-platnici. Pentru a reprezenta o garanție reală a
exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale, cauțiunea trebuie să aibă un caracter
serios, să nu fie derizorie în raport cu valoarea bunului urmărit. Pe de altă parte, textul criticat
limitează această cauțiune la 20% din valoarea obiectului cererii, ceea ce este de natură să
instituie un criteriu maximal obiectiv de stabilire a acesteia, împiedicând fixarea, drept
cauțiune, a unor sume disproporționat de mari.
De asemenea, Curtea reține că plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a
contestației la executare, ci una impusă exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării
silite, așa încât instituirea acestei obligații nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica
accesul liber la justiție și nici de încălcare a dreptului la apărare.
De altfel, și alte legislații europene reglementează, în mod similar, cauțiunea în cadrul
procedurilor de executare silită. Astfel, dispozițiile art. 521 C. proc. civ. fr. prevăd posibilitatea
celui împotriva căruia a fost emis un titlu executoriu de a evita continuarea executării provizorii
a acestuia, cu autorizarea instanței, prin depunerea unei sume de bani sau a altor valori suficiente
pentru a garanta suma la plata căreia a fost condamnat. De asemenea, Codul de procedură civilă
italian prevede, în art. 623 și urm., că, dacă există motive întemeiate, instanța poate dispune
suspendarea executării silite și depunerea unei cauțiuni. În Spania, art. 528 și urm. C. proc. civ.
conțin dispoziții referitoare la plata unei cauțiuni în cazul executării silite, conform cărora cel
împotriva căruia s-a obținut un titlu executoriu poate face opoziție la executare, trebuind să
depună o sumă de bani suficientă pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din
întârzierea executării acelui titlu" (Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 4 mai 2006,
publicată în M. Of. nr. 505 din 12 iunie 2006).

6. DEPUNEREA, INDISPONIBILIZAREA SI RESTITUITREA

CAUTIUNII JUDICIARE
De regulă, cauțiunea se depune în numerar.La cererea debitorului cauțiunii și dacă partea în
favoarea căreia se depune declară în mod expres că este de acord, cauțiunea va putea consta și în
instrumente financiare care pot servi ca instrumente de plată.
Sub rezerva acceptării exprese de către beneficiar, se poate oferi cauțiune și un drept de
ipotecă imobiliară sau mobiliară ori o creanță ipotecară, dacă valoarea acesteia este cel puțin
egală cu valoarea cauțiunii stabilite în instanță, în condițiile legii.
 Conform art. 1059 Noul Cod de Procedură civilă: la cererea debitorului cauțiunii, instanța
poate încuviința, cu acordul expres al beneficiarului cauțiunii, ca în locul bunurilor arătate la art.
1056-1058, să fie adus un garant.
Instanța va stabili, cu citarea părților, un termen la care garantul să fie înfățișat. Dacă garantul
este încuviințat de instanță, el va da în fața acesteia ori prin înscris autentic, depus la dosarul
cauzei, o declarație că este de acord să garanteze până la nivelul sumei stabilite de instanță.
♦Indisponibilzarea Cautiunii Judiciare
Când cauțiunea a fost depusă în numerar sau în instrumente financiare, ea nu poate fi
urmărită de creditorii depunătorului decât în măsura în care urmează a-i fi restituită acestuia. De
asemenea, cauțiunea nu va putea fi urmărită nici de creditorii depozitarului.
♦ Restituirea Cauțiunii Judiciare
Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a
procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii
pentru care aceasta s-a depus.
Cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu
a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile
de la data rămânerii definitve a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii.
Instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii cu citarea părților, printr-o
încheiere supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară.Recursul este suspensiv de
executare.
Dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost respinsă, instanța va dispune din oficiu și
restituirea cauțiunii.