PROCEDURI SPECIALE DE SOLUŢIONARE

A LITIGIILOR COMERCIALE
Procedurile speciale sunt folosite numai în cazurile în care este necesară o reglementare
deosebită pentru soluționarea litigiilor comerciale fiind aplicabile prevederi legale care diferă de
cele care se aplică în procedura de drept comun.

1.Procedura ordonanţei preşedinţiale

Sediul actual materiei îl constituie dispoziţiile art.997-1002 ale Codului de procedură civilă
din Cartea a VI-a intitulată „Proceduri speciale”. Prin această procedură, legiuitorul a urmărit
crearea unui mijloc de rezolvare rapidă a unui mare număr de litigii.Dacă soluționarea acestora s-
ar face prin procedura de drept comun,datorită formalismului, s-ar ajunge ca până la rămânerea
definitivă a hotărârii, obiectul litigiului să dispară sau să nu mai prezinte importanţă.
Ordonanţa preşedinţială constituie una dintre cele mai viabile instituţii ale dreptului
procesual civil prezentând următoarele caracteristici:
a) este actul de dispoziţie al instanţei prin care se ordonă măsuri vremelnice.
b) ordonarea măsurilor se întemeiază pe urgenţa remedierii unei stări de criză conflictuală ori
prevenirii unor consecinţe iminente şi păgubitoare.
c) ordonanţa se adoptă în cadrul unei proceduri contradictorii.
d) ordonanța nu abordează fondul litigiului,nu se bazează pe certitudinea dreptului,ci numai pe
aparenţa lui, neavând autoritate de lucru judecat.
e) ordonanţa poate face numai obiect al apelului.
f) ordonanţa este executorie de drept.
g) termenul de apel este de 5 zile de la pronuntaresau dupa caz de la comunicare şi instanta poate
să dispună suspendarea executării ordonanței cu plata unei cauţiuni.
h) ordonanţa poate fi dată şi fără citarea părţilor.
Condiţii cerute de lege pentru exercitarea procedurii ordonanţei preşedinţiale
Urgenţa. Urgenţa care poate fi apreciată din însăşi prevederea textului art.997 Cod
procedură civilă “instanţa de judecată, stabilind ca în favoarea reclamantului există aparenţa de
drept,va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice,pentru păstrarea unui drept care s-ar
păgubi prin întârziere,pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum
şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări “.Deşi nu defineşte conceptul
de urgenţă, legea indică situaţiile care o pot justifica
a) păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere (măsură conservatorie urgentă).
b) prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.
c) înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul unei executări.
Urgenţa trebuie să rezulte din fapte concrete, specifice fiecărui caz în parte, pe care instanţa
este datoare să le arate în mod concret, avându-se în vedere circumstanţele obiective şi anumite
elemente subiective ale cauzei.

1
 Neabordarea fondului litigiului. Pe calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi soluţionat
fondul, fiind permisă de lege o examinare fugară a litigiului în problemele sale de fond atât pentru
stabilirea competenţei instanţei de a lua o măsură provizorie, cât şi pentru lămurirea instanţei
apartenenţa aparenţei dreptului.
Caracterul vremelnic. Ordonanţa preşedinţială nu poate dispune măsuri definitive sau care
să rezolve fondul litigiului între părţi, măsurile fiind provizorii în vederea preîntâmpinării pierderii
unui drept sau o pagubă iminentă şi ireparabilă.
Judecata ordonanţei preşedinţiale.Ordonanţa preşedinţială se caracterizează prin câteva
dispoziţii mai specific față de regulile comune:
-cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să cuprindă, în general, toate elementele unei
cereri de chemare în judecată învederându-se în plus urgenţa,aparenţa dreptului şi măsurile
solicitate a se ordona;
-conform art. 998 C.proc. civ. instanţa competentă este aceea care ar fi urmat să judece fondul
cauzei. Regulă privitoare la competenţă se completează cu cele generale în ceea ce priveşte
prorogarea voluntară sau convenţională a competentei;
-în cadrul judecării cererii de ordonanţă preşedinţială părţile pot încheia o tranzacţie prin care
să tranşeze fondul cauzei sau să renunţe la judecată, iar instanţa este obligată să ia act de
manifestarea lor de voinţă;
Ordonanţa preşedinţială este susceptibilă de atac pe calea apelului care poate fi exercitat în
termen de 5 zile de la pronunţare dacă s-a dat cu citarea părţilor sau în termen de 5 zile de la
comunicare, dacă părţile nu au fost citate.

2.Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii

Procedura ofertei reale de plată şi consemnaţiunii este reglementată de Codul de
procedură civilă (art.1006-1013) şi în Codul civil (art.1510-1515,1524), cu scopul de a acorda
posibilitatea debitorului de bună-credinţă de a se libera faţă de creditor, în cazul în care acesta din
urmă refuză în mod nejustificat primirea plăţii; creditorul refuză descărcarea debitorului de
obligaţia ce îi revine, urmărind cu rea-credinţă, fie să continue perceperea unor dobânzi, fie să-
şi aproprie bunul păstrat în gaj, fie să obţină rezilierea sau rezoluţiunea contractului din vina
debitorului.
Această procedură poate fi realizată în două modalităţi distincte:
a) pe cale principală,din iniţiativa debitorului obligaţiei de plată/predare şi prin intermediul
executorului judecătoresc (art.1007-1010 C.pr.civ.);
b) pe cale incidentală, în timpul derulării unui proces,în faţa instanţei şi în orice stadiu al
judecăţii (art.1011 C.pr.civ.). Efectele juridice ale ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune
de a libera pe debitor şi de a ţine loc de plată nu se produc în cazul în care oferta este nulă pentru
vicii de fond şi de formă.
Pentru a produce efectul liberatoriu este necesar ca oferta de plată să îndeplinească condiţiile
formale şi să fie reală, iar procedural să fie respectate etapele procedurii de consemnare,

2
reglementate de art.1007-1010 C.pr.civ (în cazul în care oferta de plată a fost realizată pe cale
principală, din iniţiativa debitorului obligaţiei de plată/predare şi prin intermediul executorului
judecătoresc).
Condiţii de validitate. Pentru validitatea ofertei reale se cer a fi întrunite:
a)să fie adresată fie creditorului care are capacitate pentru a primi sau în lipsa capacităţii, unei
persoane care are dreptul de a primi pentru acesta;
b) oferta să fie făcută de o persoana capabilă de a plăti;
c) oferta să fie făcută pentru întreaga suma ce a ajuns la scadenţă (exigibilă), inclusiv pentru
dobânzile datorate cât şi pentru cheltuielile ocazionate creditorului de neîndeplinirea obligaţiei;
d) termenul de plată să fie împlinit, dacă acesta a fost stipulat în favoarea creditorului
e) condiţia (suspensivă) sub care datoria s-a contractat, să se fi împlinit;
f) oferta să fie făcută fie la locul stipulat prin convenţie, fie la domiciliul creditorului, dacă nu
s-a stabilit locul executării obligaţiei sau dacă nu se poate face creditorului în persoană;
e) să fie făcută printr-un organ specializat pentru a căpăta şi forţă probantă.
Condiţiile enunţate sunt necesare pentru ca debitorul să poată proceda apoi la consemnarea
sumei.Oferta reală este o condiţie prealabilă a consemnaţiunii care produce efecte liberatorii dacă
nu este urmată de consemnațiune. Oferta este valabilă chiar dacă nu este autorizată de instanţă,
dacă a fost precedată de somaţie comunicată debitorului prin care să i se arate acestuia ziua, ora şi
locul unde suma datorată va fi oferită şi depusă, urmată de depunerea la C.E.C.- Bank sau la alta
instituţie de credit, a sumei şi a dobânzii aferente până la data depunerii.
Oferta reală prezintă deosebită importanţă practică, conducând la dezlegarea acelor ipoteze
în care debitorul obligaţiei, de bona fides, nu poate efectua benevol plata, fie pentru că aceasta este
refuzata de creditor (deşi nu este instituit vreun termen în favoarea sa, creditorul actionează cu rea-
credinţă, contestând pur si simplu cuantumul datoriei), fie că cel din urmă a trecut în nefiinţă iar
succesiunea sa face obiectul unui litigiu.Cu privire la condiţia bunei-credinţe a debitorului, oferta
reală trebuie făcută până la termenul de scadenţă, indicat în convenţia părţilor. Din punctul de
vedere al efectelor juridice, oferta de plată urmată de consemnaţiune liberează pe debitor şi ţine
loc de plată numai dacă este valabil făcută. Nelegalitatea ofertei reale şi a consemnaţiunii nu este
acoperită numai prin buna credinţă a debitorului. Astfel, debitorul nu va putea fi considerat liber
de obligaţia plăţii, câtă vreme oferta este nulă, ca efect al unui viciu.
Desfăşurarea procedurii ofertei reale şi consemnaţiunii. Debitorul înaintează executorului
judecatoresc cererea pentru revizuirea ofertei reale şi cererea pentru consemnarea plăţii.
Executorul astfel sesizat va trimite somaţie creditorului, invitându-l să se prezinte la un cert
termen şi loc (care este de obicei birolul executorului) pentru a primi plata de la debitor. Dacă
creditorul se conformează şi primeşte plata, executorul va întocmi un proces-verbal prin care
constată oferta plăţii şi ştergerea obligaţiei având ca efect eliberarea debitorului de obligaţia sa.
Dacă creditorul nu se prezintă sau dacă se prezintă şi refuză primirea plăţii, executorul va întocmi
un proces-verbal prin care constată această situaţie de fapt şi îl trimite pe debitorul ofertant să
consemneze la CEC-Bank sau la unităţi bancare suma datorată pe numele şi la dispoziţia

3
creditorului. Consemnarea sumelor de bani este obligatorie pentru unităţile bancare, aceasta
nefiind condiţionată de existenţa acordului creditorului.
Recipisa bancară va fi depusă de debitor la biroul executorului, care-l va înştiinţa de îndată
pe creditor ca îşi poate ridica suma cuvenită. În această fază, debitorul va putea să ceară să se
valideze plata facută şi să se constate obligaţia executată.Dacă creditorul are motive întemeiate să
refuze primirea plăţii, el va putea introduce o acţiune împotriva debitorului sau pentru a anula
procedura ofertei şi a consemnaţiunii.
Până la pronunţarea hotărârii definitive de validarea plăţii şi până când creditorul îşi ridică
suma, debitorul o poate retrage, obligaţia lui persistând. Cheltuielile aferente acestei proceduri cad
în sarcina creditorului culpabil.
În mod similar se procedează cu predarea unui bun mobil corporal, în sensul că bunul e
oferit spre predare într-un anumit loc, la un anumit termen şi dacă nu e ridicat de creditor, debitorul
poate primi aprobarea instanţei să-l depoziteze într-un anumit loc, pe cheltuiala creditorului.
Actul care semnifică finalizarea procedurii şi liberarea debitorului şi care va face dovada
deplină despre efectuarea plăţii este încheierea emisă de executorul judecătoresc în condiţiile
art.1010 alin.1C.pr.civ. Încheierea nu are caracter jurisdicţional şi se dă fără citarea părţilor, după
ce executorul judecătoresc verifică condiţiile formale ale procedurii, urmând ca în termen de 5 zile
de la data întocmirii să o comunice creditorului, în vederea unei eventuale contestări de către
acesta.Dacă creditorul nu formulează în termenul legal imperativ de 15 zile acţiune prin care să
conteste încheierea emisă de executorul judecătoresc, oferta şi consemnaţiunea devin perfecte,
fiind considerate acceptate de creditor, şi îşi produc pe deplin efectul de liberare a debitorului la
data consemnării plăţii, cu excepţia situaţiei în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea
(art.1010 alin.3 C.pr.civ.).
În cazul în care se formulează acţiune în anularea încheierii dată de executorul judecătoresc,
actul final al procedurii va fi hotărârea judecătorească, cu distincţia:
1. dacă cererea creditorului este admisă, întreaga procedură va fi invalidată, existând, după
caz, posibilitatea reluării acesteia, actele anterioare făcute de debitor în vederea plăţii în cadrul
procedurii invalidate rămânând fără nicio semnificaţie;
2. dacă cererea în anulare este respinsă pe fondul său,în sensul verificării de către instanţa
judecătorească a tuturor condiţiilor de legalitate a încheierii executorului judecătoresc şi de
realizare a ofertei de plată, hotărârea pronunţată va fi actul final care atestă doar finalizarea
procedurii, încheierea executorului judecătoresc fiind actul liberării debitorului prin această
procedură a cărei legalitate a fost verificată în cadrul acţiunii în anulare.
Potrivit art. 1011 C.pr.civ. oferta de plată poate fi facută şi în cursul prcesului, în faţa
oricărei instanţe,în orice stadiu al judecăţii, cuîn următoarele situaţii:
- creditorul este prezent la judecată şi primeşte prestaţia datorată, caz în care liberarea
debitorului va fi constatată prin încheiere;
- creditorul lipseşte sau creditorul refuză primirea prestaţiei; în ambele ipoteze debitorul va
proceda la consemnare potrivit dispoziţiilor art. 1009 alin. 2 C.pr.civ. iar recipisa de consemnare
va fi depusă la instanţa care, prin încheiere, constată liberarea debitorului.

4
 Toate încheierile pronunţate de instanţa în legatură cu oferta de plată se atacă numai odată
cu fondul, cu excepţia celor pronunţate în recurs, care sunt definitive (art.1011 alin.3 C.pr.civ.).
Radierea ipotecilor este reglementată la art. 1012 C.civ. În baza acestui text de lege, orice
persoana interesată poate solicita radierea din cartea funciara şi din celelalte registre publice a
drepturilor de ipoteca constituite în vederea garantării creanţei stinse în condiţiile art. 1006-1013
C.pr.civ. Solicitarea se întemeiază iar radierea se dispune în baza procesului-verbal întocmit de
executorul judecătoresc potrivit art.1008 C.civ.ori a încheierilor emise în condiţiile art.1010-1011
C.pr.civ.

3.Procedura cu privire la cererile de valoare redusă

Procedura cererilor cu valoare redusă în reglementarea Codului de procedură
civilă(art.1026-1033)
Procedura cererilor cu valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în
considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii,nu depăşeşte suma de
10.000 lei la data sesizării instanţei.Procedură nu se aplică în materie fiscală, vamală sau
administrativă şi nici în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul
exercitării autorităţii publice;totodata, nu se aplică cererilor privind: starea civilă sau capacitatea
persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie;moştenire;insolvenţă,
concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane
juridice sau alte proceduri asemănătoare;asigurări sociale;dreptul muncii;închirierea unor bunuri
imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani;arbitraj;
atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.
Caracterul alternativ.Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de
art.1026-1033 C.pr.civ. şi procedura de drept comun. Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată
de chemare în judecată, aceasta va fi soluţionată potrivit procedurii de drept comun, cu excepţia
cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată, solicită în mod expres
aplicarea procedurii speciale a cererii cu valoare redusă. Dacă cererea nu poate fi soluţionată
potrivit procedurii aplicabilă cererii cu valoare redusă, instanţa judecătorească îl va informa pe
reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit
dreptului comun.
Instaţa competentă.Competenţa de a soluţiona cererea în primă instanţă aparţine judecătoriei,
iar cea teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun.
Declanşarea procedurii.Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare
redusă prin completarea formularului de cerere aprobat prin Ordinul nr. 359/C din 29 ianuarie
2013 al Ministerului Justiţiei, şi prin depunerea sau trimiterea acestuia la instanţa competentă, prin
poştă sau prin orice alte mijloace care asigură transmiterea formularului şi confirmarea primirii
acestuia.
Odată cu formularul de cerere se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care
reclamantul înţelege să se folosească.(art. 1029 alin.1-3 C.pr. civ.) În cazul în care informaţiile
furnizate de reclamant nu sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a

5
fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantului posibilitatea să completeze sau să
rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare, printr-un formular-tip,
aprobat prin ordinul mai sus menţionat. În cazul în care reclamantul nu completează sau nu
rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula.
Desfăşurarea procedurii.Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se
desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu.(art. 1030 C.pr. civ.)
Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la
solicitarea uneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră
că, ţinând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în
scris şi nu poate fi atacat separat. După primirea formularului de cerere completat corect, instanţa
va trimite de îndată pârâtului formularul de răspuns, însoţit de o copie a formularului de cerere şi
de copii de pe înscrisurile depuse de reclamant. În termen de 30 de zile de la comunicarea
formularului de răspuns, însoţit de o copie a formularului de cerere şi de copii de pe înscrisurile
depuse de reclamant, pârâtul va depune sau trimite formularul de răspuns completat corespunzător,
precum şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se folosească. Pârâtul poate să răspundă prin
orice alt mijloc adecvat, fără utilizarea formularului de răspuns.
Instanţa va comunica de îndată reclamantului copii de pe răspunsul pârâtului, cererea
reconvenţională, dacă este cazul, precum şi de pe înscrisurile depuse de pârât. Dacă pârâtul a
formulat cerere reconvenţională, reclamantul, în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia,
va depune sau va trimite formularul de răspuns completat corespunzător ori va răspunde prin orice
alt mijloc.(art.1030 C.pr. civ.)
Cererea reconvenţională care nu poate fi soluţionată în cadrul prezentei proceduri întrucât
nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art.1026 C.pr.civ., va fi disjunsă şi judecată potrivit
dreptului comun. Instanţa poate solicita părţilor să furnizeze mai multe informaţii în termenul pe
care îl va stabili în acest scop, care nu poate depăşi 30 de zile de la primirea răspunsului pârâtului
sau, după caz, al reclamantului.
Instanţa poate încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi încuviinţate
acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de
chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale. În cazul în care instanţa a fixat un termen pentru
înfăţişarea părţilor, acestea sunt citate. Ori de câte ori instanţa stabileşte un termen în vederea
îndeplinirii unui act de procedură, se va înştiinţa partea interesată de consecinţele nerespectării
acestuia.
Soluţionarea cererii.Instanţa va pronunţa şi redacta hotărârea în termen de 30 de zile de la
primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală. În cazul în care nu se
primeşte niciun răspuns de la partea interesată în termen de 30 de zile, instanţa se va pronunţa cu
privire la cererea principală sau la cererea reconvenţională în raport cu actele aflate la dosar.
Hotărârea primei instanţe este executorie de drept.
Cheltuielile de judecată.Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea celeilalte părţi,
la plata cheltuielilor de judecată. Totuşi, instanţa nu va acorda părţii care a câştigat procesul

6
cheltuielile care nu au fost necesare sau care au avut o valoare disproporţionată în raport cu
valoarea cererii.
Căile de atac.Hotărârea judecătoriei este supusă apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de
la comunicare. Pentru motive temeinice, instanţa de apel poate să suspende executarea silită,numai
dacă se consemnează o cauţiune de 10% din valoarea contestată.Hotărârea instanţei de apel se
comunică părţilor şi este definitivă.

4. Procedura ordonanţei de plată

Procedura de soluţionare a eventualelor litigii comerciale trebuie sã ofere o judecată
simplă,rapidă şi eficientă,astfel încât existenţa unor neînţelegeri între partenerii economici sã nu
afecteze negativ climatul comercial normal.Pentru recuperarea banilor datoraţi în baza unei relaţii
comerciale, legea românã prevede procedura de drept comun şi procedura specialã a ordonanţei
de platã.
Codul de procedurã civilã stipuleazã cã un creditor trebuie sã aleagã procedura de drept
comun în vederea obţinerii unui titlu executoriu în baza cãruia sã procedeze la executarea silitã a
creanţei solicitate, dacã debitul datorat de debitor nu este evident şi judecãtorul trebuie sã aprecieze
dacã pretenţiile sale sunt întemeiate sau nu.Dacã judecãtorul hotãrãşte cã pretenţiile sunt
întemeiate, el va pronunţa o hotãrâre prin care va obliga debitorul sã achite debitul, în numerar sau
în naturã.
Alternativa procedurii somaţiei de platã vine în ajutorul creditorilor de bunã credinţã în cazul
în care îndeplinesc condiţiile cumulative în materie.
Procedura ordonanţei de platã este una dintre procedurile speciale implementate în scopul
eficientizãrii justiţiei in domeniul comercial, fiind plasată între mãsurile pentru urgentarea
procedurile judiciare (periculum in mora).
Procedura ordonanţei de platã este o procedurã specialã, necontencioasã, facultativã şi
expeditivã. Obiectul ordonanţei de platã îl reprezintã plata unei sume de bani ca rezultat al
rãspunderii contractuale, deoarece o problemã deosebitã cu care se confruntã comercianţii în
desfãşurarea activitãţii economice o constituie “persistenţa în neplatã”.
Procedura se desfãşoarã în scopul de a acorda creditorilor posibilitatea unui acces rapid la
executarea silitã a debitorilor rãu platnici, în situaţiile în care obligaţiile sunt dovedite prin
înscrisuri însuşite de pãrţi.O atare procedurã specialã de plaţã, mult mai sumarã decât procedura
de drept comun, permite obţinerea mai rapid a unui titlu executoriu.
Un efect al introducerii acestei proceduri, este descongestionarea instanţelor încãrcate de acţiuni
în pretenţii pentru care, în condiţiile dreptului comun, procedura de judecatã este mai
complexã.Instrumentul procedurii ordonanţei de platã trebuie sã-şi dovedeascã eficienţa şi sã
permitã creditorilor satisfacerea creanţelor în termen rezonabil, creditorii urmând sã înfrângã
comportamentul debitorilor, contrar principiului“honeste vivere, altrum non laedere, suum cuique
tribuiere” (”trăiește cinstit, nu vătăma pe nimeni, dă fiecăruia ceea ce-i aparține”-ne impune o
conviețuire socială care trebuie cârmuită a priori de moralitate- Ulpian.

7
 Trăsăturile procedurii ordonanţei de platã .Potrivit art.1014 din Codul de procedură
civilă, procedura ordonanţei de platã este o procedurã ce se desfaşoarã, la cererea creditorului, în
scopul realizãrii de bunãvoie sau prin executare silitã a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce
reprezintã obligaţii de platã a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris
ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de pãrţi prin semnãturã ori
alt mod admis de lege şi care atestã drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrãri
sau orice alte prestaţii. Rezultã cã ordonanța de platã este o procedurã specialã, derogatorie de la
dreptul comun, de soluţionare a cererilor de pretenţii,prin care se tinde obligare la plata a
debitorului.
Elemente definitorii procedurii ordonanţei de platã:
Procedura ordonanţei de plată este o procedură specială. Procedura ordonanţei de platã este o
procedurã specialã, distinctã de procedura de drept comun de soluţionare a unei acţiuni în pretenţii,
atât în materie civilã, cât şi în materie comercialã. Caracterul special al acestei proceduri reiese
chiar din regulile sale proprii, specifice şi derogatorii de la dreptul comun şi regulile din materia
raporturilor dintre profesioniştii comercianţi.
Procedura ordonanţei de plată este o procedurã facultativă. Conform art. 1014 alin (1),
C.proc.civ.procedura ordonanţei de platã se desfaşoarã, la cererea creditorului, în scopul realizãrii
de bunã voie sau prin executare silitã a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintã obligaţii
de platã a unor sume de bani. Sintagma « la cererea creditorului » indicã pe cel care are calitate
procesualã activã, dar şi faptul cã aceastã procedurã este facultativã.Creditorul care deţine o
creanţã certã, lichidã şi exigibilã, are de ales între procedura ordonanţei de platã, (mult mai
economicoasã şi mai rapidã, decât procedura ordinarã şi procedura de drept comun).
Procedura ordonanţei de plată este o procedură expeditivă.( accelerata si abrevianta de
obtinere a unui titlu executoriu).Prin reglementarea procedurii ordonanţei de platã,s-a urmarit
instituirea unei modalitãţi simplificate şi mai rapide, care sã permitã creditorului sã-şi realizeze
creanţa.Ca mijloc de probaţiune se folosesc doar înscrisurile, nu se abordeazã fondul litigiului
dintre pãrţi, citarea parţilor se face potrivit regulilor referitoare la pricini urgente, întâmpinarea nu
este obligatorie, existã o singurã cale de atac şi un singur termen mai scurt decât cel comun pentru
exercitarea acesteia.
Domeniul ordonanţei de plată. Procedura ordonanţei de platã este aplicabilã creanţelor
certe, lichide şi exigibile ce reprezintã obligaţii de platã a unor sume de bani, asumate prin contract
constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut sau altui înscris, însuşit de părţi prin
semnãturã ori în alt mod admis de lege şi care atestã drepturi şi obligaţii privind executarea
anumitor servicii, lucrãri sau orice alte prestaţii.Prin urmare, procedura ordonanţei de platã este
admisibilã şi în cazul creanţelor rezultate din obligaţii de restituire a unor sume de bani
(împrumuturi) asumate printr-un contract, constatat într-un înscris, dacã creanţa este certã, lichidã
şi exigibilã.
Prevederile în materia procedurii orodnanţei de platã nu sunt succeptibile de a fi aplicate
în raporturile de platã dintre angajatori şi salariaţi, în ce priveşte cererile în pretenţii dintre
autoritãţile administrative (excepţie cele derivate din contractele civile sau comerciale ori din

8
contracte administrative),cererile specifice contenciosului administrativ, cererile integrate
procedurii reorganizãrii judiciare şi a falimentului, cererile având ca obiect plata unor obligaţii
fiscale ori cele derivând din savârşirea de contravenţii şi nici cererile de platã specifice raporturilor
de familie.
Procedura ordonanţei de platã se aplicã şi în cazul creanţelor reprezentând obligaţii de platã
a cotelor din cheltuielile comune faţã de asociaţiile de propietari sau locatari, precum şi a
cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice corespunzãtor suprafeţelor locative pe care
le folosesc ca locuinţe.Conform art.1015 C.proc.civ.creditorul va comunica debitorului prin
intermediul executorului judecatoresc sau prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, o
somaţie, prin care se pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea
acesteia. Aceasta etapa prealabilă este instituită cu scopul de a evita deferirea litigiului către
instanţa de judecată.
Condiţiile de exercitare a acţiunii pe calea ordonanţei de platã.Pentru iniţierea
procedurii speciale a ordonanţei de platã este necesar sã fie întrunite, în primul rând, condiţiile
generale de exercitare a acţiunii civile:afirmarea existenţei dreptului subiectiv, interesul,
capacitatea şi calitatea procesualã. Pe langã aceste condiţii generale pentru declanşarea procedurii
ordonanţei de platã, Codul prevede obligativitatea îndeplinirii şi a anumitor condiţii speciale de
admisibilitate a cererii: îndatorirea debitorului de a plãti o sumã de bani, creanţa trebuie sã fie
certã, lichidã şi exigibilã şi sã fie constatatã printr-un înscris însuşit de pãrţi.
-Creanţa sã constea în plata unei sume de bani. Aceastã condiţie priveşte creanţa
creditorului a carei obligaţie corelativã trebuie sã constea în îndatorirea debitorului de a plãti o
sumã de bani, fiind vorba de o obligaţie patrimonialã comercialã sau civilã.Nu are relevanţã
împrejurarea de fapt care a generat naşterea obligaţiei debitorului de a plãti o sumã de bani,întrucât
este vorba despre contravaloarea executarii anumitor servicii,lucrãri sau orice alte prestaţii.
Principala consecinţã juridicã ce rezultã din condiţia conform cãreia, creanţa trebuie sã aibã
ca obiect o sumã de bani, este aceea cã executarea silitã este întodeauna posibilã. Executarea silitã
este întodeauna posibilã, întrucât creditorul, chiar dacã nu dispune de o garanţie realã-gaj sau
ipotecã, poate în temeiul dreptului sãu de gaj general asupra patrimoniului debitorului, sã cearã
executarea silitã.
-Creanţa trebuie să fie certã, lichidă şi exigibilă. Este cea de-a doua condiţie specialã de
admisibilitate a cererii în emiterea somaţiei de platã.
- Creanţa trebuie sã fie certă. Caracterul cert al creanţei este definit prin art. 663 alin. 2
din Codul de procedură civilă, astfel: « creanţa certã este aceea a cãrei existenţã rezultã din însuşi
actul de creanţã sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de
dânsul ». Aceste dispoziţii sunt norme de aplicabilitate generalã, prin urmare pot fi aplicate prin
analogie şi pentru stabilirea caracterului cert al unei creanţe dedusã judecãţii pe calea somaţiei de
platã.
Caracterul cert al creanţei supuse acestei proceduri presupune existenţa neîndoielnicã a
creanţei. Rolul de a dovedi existenţa certã a creanţei îi revine creditorului. Dacã înscrisul din care
rezultã creanţa este valabil, caracterul cert al acesteia nu mai trebuie dovedit.

9
 În cazul în care, obligaţia rezultã dintr-un contract sinalagmatic, debitorul sã invoce
excepţia de neexecutare a contractului, care dacã îndeplineşte condiţiile legale, duce la înlăturarea
caracterului cert al obligaţiei de platã.
-Creanţa trebuie să fie lichidă. Conform aceluiaşi art. 663 alin.3: « creanţa este lichidã
atunci când câtimea ei este determinatã prin însuşi actul de creanţã sau este determinabilã cu
ajutorul actului de creanţã sau al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute
de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de
creanţã, chiar dacã pentru aceastã determinare ar fi nevoie de o deosebitã socotealã »
Pentru a fi cerutã pe calea somaţiei de platã, creanţa trebuie să fie şi lichidã, adicã sã aibã
un cuantum precis determinat - condiţie îndeplinitã ab initio în cazul obligaţiilor care au ca obiect
o sumã de bani determinatã. De cele mai multe ori în raporturile comerciale, pãrţile prevãd prin
convenţia lor anumite despãgubiri pe care debitorul le datoreazã pentru executarea cu întarziere a
obligaţiei, adicã o clauzã penalã, în aceste cazuri, cuantumul total al sumei datorate trebuie stabilit
cu luare în considerare a sumelor stabilite cu titlu de clauzã penalã. Rezultã cã nu doar obligaţia
principalã trebuie sã fie lichidã ci şi sumele determinate de clauza penale trebuie sã îndeplineascã
aceeaşi condiţie.
Prin art.1018 C.proc.civ. se consacrã expres posibilitatea creditorului de a solicita, în
procedura somaţiei de platã, pe langã creanţa principalã şi eventuele dobânzi, majorãri sau
penalitãţi datorate, precum şi actualizarea acestora în raport cu rata inflaţiei aplicabilã la data plaţii
efective.
-Creanţa trebuie să fie exigibilă. Creanţa este exigibilã în momentul în care a ajuns la
scadenţã, de la aceastã datã putând fi cerutã executarea, la nevoie, chiar şi silitã(art.663 alin.4
C.proc.civ.)Aceasta presupune fie cã manifestarea de voinţã, constatatã prin înscrisul din care
rezultã creanţa, a fost pur şi simplã, fie cã, deşi actul a fost afectat de modalitãţi, acestea sunt
îndeplinite.
În cazul obligaţiilor cu termen, scadenţa obligaţiei se raporteazã la termenul stipulat de
subiectele raportului juridic obligaţional, iar creanţa este exigibilã la termenul prevãzut în favoarea
debitorului, dacã acesta este decăzut din beneficiul termenului. Dacã, în procedura ordonanţei de
platã, debitorul invocã excepţia prescrierii dreptului la acţiune-apãrare în fond-instanţa nu va putea
examina aceastã excepţie pentru cã ar echivala cu o cercetare a fondului raporturilor juridice dintre
parţi, ci va trebui sã respingã cererea în ordonanţă de platã.
- Creanţa trebuie sã rezulte dintr-un înscris însuşit de părţi.
Cu privire la condiţia existenţei unui înscris din care sã rezulte creanţa, legiuitorul nu face
nici o deosebire între diferitele tipuri de înscrisuri.(pot fi folosite în procedura aceasta atât
înscrisurile autentice, cãt şi cele sub semnãturã privatã).
În materie comercialã trebuie sã se ţinã seama de particularitãţile probei prin înscrisuri şi
de faptul cã, obligaţiile comerciale se probeazã cu contract civil, cu înscrisuri sub semnãturã
privatã, în sensul art 1014 Cod procedura civilă. Articolul se referã la obligaţii asumate ori
determinate printr-un înscris însuşit de pãrţi prin semnãturã sau în alt mod admis de lege, reiese cã
în cazul procedurii somaţiei de platã, acţiunile sunt admisibile doar în cazul creanţelor necontestate

10
de pãrţi prin apãrãri de fond, adicã înscrisul doveditor trebuie însuşit , iar nu contestat de debitor.
Nu este necesarã recunoaşterea formalã a datoriei de cãtre debitor în cadrul procedurii somaţiei de
platã, deci simpla invocare a unor apãrãri de fond de cãtre pârât nu conduce automat la respingerea
cererii.
Judecata în ordonanţa de plată. Sesizarea instanţei prin cererea în somaţia de plată. Din
cuprinsul art. 1014-1015 C.proc.civ. rezultã cã procedura somaţiei de platã se desfãşoarã, la
cererea creditorului. Prin urmare, cei care pot sã declanşeze procedura somaţiei de platã sunt doar
creditorii, dar aceştia trebuie sã aibã « creanţe certe, lichide şi exigibile ce reprezintã obligaţii de
platã a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris, ori determinate potrivit
unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de pãrţi prin semnãturã ori în alt mod admis de
lege şi care atestã drepturi şi obligaţii privind executarea unor servicii, lucrãri sau orice alte
prestaţii ».
Conţinutul cereri.Potrivit art.1017 C.proc.civ. cererea prin care creditorul declanşeazã
procedura ordonanţei de platã trebuie sã cuprindã:
a) numele si domiciliul sãu, dupã caz, denumirea şi sediul creditorului;
b) numele şi domiciliul debitorului persoanã fizicã, iar în cazul debitorului persoanã
juridicã, denumirea şi sediul, precum şi, dupã caz, numãrul certificatului de înmatriculare în
registrul comerţului sau în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar;
c) sumele ce reprezinta obiectulcreantei si dobanzile aferente, temeiul de fapt şi de drept al
obligaţiilor de platã, perioada la care se referã acestea, termenul la care trebuia fãcutã plata şi orice
element necesar pentru determinarea datoriei . Suma ce reprezintă obligaţia,precum şi dobânzile,
majorãrile sau penalitãţile datorate potrivit legii se actualizeazã în raport cu rata inflaţiei aplicabilã
la data plãţii efective, iar cererea va cuprinde atât obligaţia principalã,cît şi eventualele dobânzi,
majorări sau penalităţi potrivit legii.
Enumerare nu este limitativã, ea se completeazã cu semnatura creditorului şi totodatã, se
vor depune copii de de pe cerere si actele anexate in atatea exemplare cate parti sunt plus unul
pentru instanţa căreia i se adreseazã. În cazul în care cererea este formulatã prin reprezentant,legal
sau convenţional,se va menţiona aceasta şi se va alãtura la cerere copie legalizatã de pe înscrisul
doveditor al calitãţii sale.
Termenul de sesizare a instanţei. Prin dispozitiile procesual civile nu este reglementat un
termen special înăuntrul căruia creditorul sã poată introduce cererea în somaţie de plată. Creditorul
trebuie sã introducã cererea de emitere a ordonanţei de platã înainte de împlinirea termenului de
prescripţie,general sau special și trebuie să întrunească caracterele unei cereri de chemare în
judecatã.
Timbrarea cererii. Cererea pentru emiterea ordonanţei de platã este supusã unei taxe
judiciare de timbru fixã,în valoare de 200 lei. Taxa judiciarã de timbru trebuie plãtitã anticipat,
adicã înainte de înregistrarea cererii în somaţia de platã.
Cu privire la somaţia prealabilă. Pentru a introduce cererea în ordonanţă de platã, potrivit
art.1014 și urm.C.proc.civ.,creditorul este obligat sã parcurgã procedura obligatorie a comunicării
somaţiei, prevãzutã de art.1015 C.proc.civ. Comunicarea somaţiei,constituie o condiţie prealabilã

11
declanşãrii procedurii ordonanţei de platã.Potrivit art. 1015 C. proc. civ.,creditorul ii va comunica
debitorului prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut
şi confirmare de primire, o somaţie,prin care ii va pune in vedere sa plateasca suma datorata in
termen de 15 zile de la primirea acesteia.
Prin ordonanţă se urmãreşte atenţionarea debitorului cu privire la obligaţia de platã,
înţelegerea pãrţilor asupra modalitãţilor de platã a sumei datorate de debitor,avand drept scop
principal realizarea de bunavoie a creanţei.
În cazul în care creditorul introduce o cerere de chemare în judecatã potrivit dreptului
comun în materie comercialã, respectiv, dupã ce a epuizat procedura ordonanţei de platã, nu se
mai impune efectuarea încercãrii de conciliere directã prealabilã cu debitorul sãu, scopul acestei
încercãri fiind deja compromis implicit.
Instanţa competentă. Potrivit art.1016 C.proc.civ. în raport cu criteriul valorii, instanţa
competentã este,pentru judecarea fondului cauzei în primă instantă,judecãtoria sau tribunalul,
indiferent de natura civilã sau comercialã a cererii în ordonanţa de platã.Nu existã nici o specificare
derogatorie de la dispoziţiile comune privind competența teritorială, acestea aplicându-se atât cât
priveşte cererile în materie civilã, cãt şi cererile în materie comercialã.
Competenţa teritorialã în procedura ordonanţei de platã, are un caracter relativ şi
alternativ,pe lângã instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului,este competentã şi instanţa unde
a luat naştere obligaţia sau cea de la locul faptei.Ca atare, creditorul are, în temeiul dispozitiilor
procesual civile, alegerea între mai multe instanţe deopotrivã competente.Instanţa îşi valorificã din
oficiu competenţa, atât competenţa de atribuţiune, cât şi pe cea teritorialã.
Procedura de judecată. Codul de procedură civilă denumeşte pãrţile din procedura ordonanţei
de platã -care se identificã cu subiectele raportului juridic dedus judecăţii-creditor şi
debitor,acestea corespunzând reclamantului şi pârâtului. Este admisibilã şi cererea prin care un
creditor se îndreaptã în ordonanţa de plată împotriva mai multor debitori sau cea în care mai mulţi
creditori cheamã în judecatã unul sau mai mulţi debitori.
Întâmpinarea.Potrivit art.1019 alin.(3),(4) din C.pr.civ., în citaţia trimisã debitorului - pârât
se va face menţiunea cã, pânã cel mai târziu în ziua fixatã pentru înfãţişare, debitorul poate sã
depunã întâmpinare,precum şi actele ce pot contribui la soluţionarea cererii.
Cererea reconvenţională. Reglementarea ordonanței de plata nu face nici o referire la
cererea reconvenţionalã, astfel că nu prevede nici o limitare a posibilitãţii debitorului de a formula
cerere reconvenţionalã şi,ca atare,de principiu, aceastã posibilitate nu trebuie respinsã de plano..
Citarea părţilor. Art.1019 alin.(1)-(2)C.proc.civ. prevedea cã judecãtorul dispune citarea
pãrţilor, la examinarea cererii şi a înscrisurilor depuse în susţinerea acesteia. Din ansamblul acestor
dispoziţii rezultã cã, pentru soluţionarea cererii prin care s-a declanşat procedura orodonanţei de
platã, citarea pãrţilor este obligatorie.
Completul de judecatã. Cererea prin care creditorul a declanşat procedura ordonanţei de
platã se soluţioneazã de un singur judecãtor, indiferent de competenţa materialã a instanţei,
judecãtorie sau tribunal.

12
 Desfãşurarea şedinţei de judecatã. Ordonanţa nu cuprinde dispoziţii speciale cu privire la
desfãşurarea şedinţei de judecatã, astfel cã,judecata se va desfãşura conform normelor de drept
comun.Examinarea cererii creditorului şi pronunţarea hotãrârii se va face în şedinţa publicã,
potrivit dispozitiilor procesual civile.
Probele. Procedura ordonanţei de platã se desfãşoarã în scopul realizãrii acelor creanţe ale
creditorului ce reprezintã obligaţii de platã asumate prin contract constatat printr-un înscris ori
determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris. Referitor la probatoriul ce poate fi
administrat în cadrul procedurii în ordonanţei de platã, reiese cã este admisibilã doar proba cu
înscrisuri.
Judecãtorul va examina cererea creditorului pe baza actelor depuse, rezultã cã nu pot fi
folosite înscrisurile care constituie ele însele titluri executorii. De asemenea, s-a apreciat cã
modalitatea proceduralã în care explicaţiile şi lãmuririle sunt solicitate de instanţã este luarea
interogatorului, probã ce nu ar fi admisibilã decât în situaţia în care instanţa este cea care o solicitã,
nu şi în ipoteza în care pãrţile ar intenţiona sã-şi probeze astfel cererea.
Soluţiile pronunţate de instanţă.În raport cu atitudinea debitorului şi în conformitate cu
prevederile Codului de procedura civilă, judecãtorul cererii în procedura ordonanţei de platã va
proceda dupã caz :
- Debitorul acceptã de bunãvoie sã plãteascã, iar creditorul primeşte plata datoriei, situaţie
în care judecãtorul,printr-o încheiere irevocabilã, procedeazã la « închiderea dosarului ».
- Pãrţile ajung la o înţelegere asupra plãţii, situaţie în care, de asemenea, judecãtorul, luând
act despre tranzacţie printr-o încheiere irevocabilã, care constituie titlu executoriu, procedeazã la
« închiderea dosarului ». Dispoziţiile procesuale cu privire la învoiala pãrţilor, sunt aplicabile;
- Dacã nu a intervenit închiderea dosarului, în condiţiile arãtate, în urma examinãrii cererii
creditorului şi a actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi lãmuririlor pãrţilor, judecãtorul poate
emite ordonanţa, care trebuie sã cuprindã « ordonanţa de platã cãtre creditor » şi « termenul de
platã ». Termenul de platã, ţinând seama de circumstanţele procedurii somaţiei de platã, nu poate
fi mai mic de 10 zile, dar nici mai mare de 30 de zile, de la pronunţare, când debitorul este prezent,
sau de la comunicare prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire.Judecãtorul poate stabili
alt termen de platã potrivit înţelegerii pãrţilor.
Închiderea dosarului. În cazul în care creditorul primeşte plata ori declarã cã este
mulţumit cu înţelegerea asupra plãţii, judecãtorul va lua act despre aceasta şi va proceda la
închiderea dosarului, pronunţând o încheiere irevocabilã.
Soluția instanței are ăn vedere următoarele situaţii :
a) debitorul plãteşte creditorului datoria pentru care s-a solicitat emiterea somaţiei de platã,
caz în care cererea creditorului rãmâne fãrã obiect;
b) deşi debitorul nu a plãtit (deloc sau parţial) datoria, din proprie iniţiativã sau la stãruinţa
judecãtorului, se ajunge la o înţelegere asupra plãţii, creditorul se declarã mulţumit cu aceasta.
În ambele situaţii, judecãtorul pronunţã o încheiere irevocabilã şi «încheierea privind
înţelegerea pãrţilor asupra plãţii constituie titlu executoriu ».

13
 Respingerea cererii. O altã soluţie pe care o poate pronunţa judecãtorul cererii în procedura
somaţiei de platã este respingerea aceasteia.
Hotărârea pronunţatã de judecãtor în acest caz este denumitã “ordonanţã”,fiind însã o
sentinţã, în sensul dispoziţiilor procesual civile. Aceastã ordonanţã va trebui sã îndeplineascã toate
condiţiile de formã şi de fond prevãzute de Codul de procedura civilă. Dacã cererea creditorului
de emitere a somaţiei de platã nu îndeplineşte condiţiile de formã şi de fond, atunci aceasta va fi
repinsã prin ordonanţã, de cãtre judecãtor.
Admiterea cererii. Cea de-a treia soluţie, pe care judecãtorul sesizat cu cererea de emitere
a somaţiei de platã o poate pronunţa, este admiterea cererii, în tot sau în parte. În urma examinãrii
cererii pe baza actelor depuse,a explicaţiilor pãrţilor prezente,dacã pretenţiile creditorului sunt
justificate, judecătorul emite ordonanţa de platã cãtre debitor,care conține şi termenul de platã.
Legea nu prevede posibilitatea admiterii în parte a cererii creditorului, dar acest lucru
rezultã din prevederile în care se vorbeşte despre posibilitatea creditorului de a introduce cererea
de chemare în judecatã potrivit dreptului comun în cazul respingerii cererii sale, de asemenea “şi
în cazul în care prin ordonanţã cererea sa a fost admisã în parte”, precum şi din cele in care se
vorbeşte despre “ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii”.
Ordonanţa de admitere a cererii creditorului precum şi ordonanţa de respingere, trebuie sã
îndeplineascã condiţiile de formã şi conţinut prevãzute de legea procesuală.Ordonanţa de admitere
cuprinde atât somaţia de platã cãtre debitor,pentru creanţa principalã şi pentru dobânzile,
majorãrile şi penalitãţile datorate potrivit legii,actualizate cu rata inflaţiei precum şi termenul de
plata.
Căile de atac
Cererea în anulare. Cererea în anulare este diferitã faţã de orice altã cale de atac împotriva
hotărârilor, ea este o cale de atac specialã şi unicã.Articolul 1024 C.proc.civ.are următoarea
formulare:« Împotriva ordonanţei prevãzute la art.1022 alin.(1) si (2) debitorul poate formula
acţiune în anulare în termen de 10 de zile de la data înmanãrii sau comunicãrii acesteia».Utilizarea
de cãtre legiuitor a denumirii « acţiune în anulare » a determinat aprecieri comparative între
acţiunea în anulare din somaţia de platã şi acţiunea în anulare împotriva hotãrârii arbitrale,
prevãzute de art. 608 C. proc. civ., identificându-se o serie de asemãnãri, dar şi deosebiri.
Natura cererii în anulare. Cererea în anulare este o cale de atac, dar una specialã: obiectul
ei îl constituie o hotãrâre judecãtoreascã, iar rezultatul exercitãrii ei poate fi anularea sau
confirmarea irevocabilã a hotărârii. Conform prevederilor art.1024(5) C.proc.civ., cererea în
anulare introdusã de debitor împotriva ordonanţei prin care s-a admis în tot sau în parte cererea
creditorului şi s-a emis ordonanţa de platã nu are efect suspensiv în privinţa executarii silite.
Termenul de exercitare a cererii în anulare.Articolul 1024 alin.(1) C.proc.civ. prevede cã
împotriva ordonanţei, debitorul poate formula acţiune în anulare în termen de 10 de zile de la data
înmânãrii sau comunicãrii acesteia.
Titularul cererii în anulare. În exercitarea cererii în anulare, calitatea procesualã activã,
numai debitorului, creditorul având calitate procesualã pasivã. Posibilitatea debitorului de a
formula aceastã cale de atac este limitatã. Astfel, conjugând prevederile art.1024 alin.(1)

14
C.proc.civ., rezultã cã debitorul poate exercita cererea în anulare numai atunci când s-a emis
ordonanţa care conţine somaţia de platã, nu şi atunci când s-a respins cererea creditorului, în
aceastã din urmã ipotezã, ordonanţa fiind irevocabilã.
Instanţa competentă.Competenţa de soluţionare a cererii în anularea ordonanţei de platã
este stabilitã de art. 1024 alin. (4) C.proc.civ. : “cererea în anulare se soluţioneazã de instanţa care
a pronuntat ordonanta de plata in complet format din 2 din judecatori”.
Compunerea completului.Incompatibilităţi.Articolul 1024 alin.(4)C.proc.
civ. prevede cã:« cererea în anulare se soluţioneazã de cãtre instanţa care a pronunțat ordonanța de
plată în complet format din 2 din judecători ».
Judecarea cererii în anulare. Nici în cazul judecãrii cererii în anulare nu existã prevederi
exprese, astfel cã la judecarea acesteia se vor aplica regulile de drept comun ale procedurii
contencioase la care fac trimitere,în mod subsecvent.
Soluţiile instanţei la cererea în anulare.Articolul 1026 alin.(6) C.proc. civ. dispune cã « dacã
instanţa învestitã admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa ».Rezultã de aici cã la
judecarea cererii în anulare sunt posibile douã soluţii, prevãzute de legiuitor: de admitere, respectiv
de respingere a cererii în anulare.Din interpretarea dispozitiilor procesual civile, rezultã cã,
hotãrârea prin care a admis cererea în anulare se numeşte “decizie”. Potrivit art.1024 (8)
C.proc.civ.hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.

5.Procedura arbitrală
Arbitrajul este instituţia în baza şi în cadrul căreia părţile împuternicesc, în limitele permise de
lege, una sau mai multe persoane private ca să le tranşeze un diferend juridic,sustrăgând astfel
litigiul din competenţa instanţelor judecătoreşti.
În materie comercială, arbitrajul prezintă prin caracteristicile sale, numeroase avantaje faţă
de soluţionarea litigiilor pe calea procedurii de drept comun, fiind o excepţie de la principiul,
conform căruia înfăptuirea justiţiei este apanajul exclusiv al statului, prin organele sale specializate
ale puterii judecătoreşti.
Instituţia arbitrajului este reglementată de art. 541-621 Cod procedură civilă, situată în Cartea
a IV-a a Codului de procedură civilă.
Avantaje ale arbitrajului .Arbitrajul prezinta avantaje faţă de jurisdicţia statală:
a) Potrivit art. 542 Cod procedură civilă, persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu
a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, asupra
carora se pot face tranzacţii, de natură să permită menţinerea şi continuarea relaţiilor de afaceri.
Prin supleţea sa, arbitrajul se înfăţişează ca o formă de justiţie adaptată litigiilor comerciale.
b) Prin desemnarea arbitrilor de catre părţi,sporeşte încrederea părţilor în cei care îi vor
judeca, garanţia competenţei celor din urma.
c) Răspunderea pentru daune, instituită pe seama arbitrilor în condiţiile art.565 C.proc.civ.,
este de natură să accentueze exigenţa şi chibzuinţa acestora.
d) Arbitrajul conferă confidenţialitate, fapt indispensabil în raporturile comerciale.
Arbitrii sunt răspunzători de daune şi dacă nu respectă caracterul confidenţial al

15
arbitrajului, „publicând sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea
autorizarea părţilor”.Natura „privată”a arbitrajului explică faptul că arbitrajul nu este guvernat de
principiul publicităţii.
e) Arbitrajul„are şansa eliberării de unele dintre „canoanele procedurale” inutile, exagerate
sau obstrucţioniste.Sub rezerva ordinii publice sau a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative
ale legii, părţile pot stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior „normele de
procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului”-art.543 C.pr. civ.
f) Corectitudinea soluţionării diferendelor dintre părţi este asigurată şi prin faptul că, pe
baza acordului părţilor„tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate”.
g) Ideea de parteneriat în arbitraj este susţinută şi de faptul că cheltuielile pentru
organizarea şi desfăşurarea arbitrajului„se suportă potrivit înţelegerii între părţi”(art.595
alin.1C.proc.civ).In lipsa unei asemenea înţelegeri, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care
a pierdut litigiul.
h) Avantajul celerităţii. Hotărârea trebuie pronunţată în termenul stabilit de convenţia
arbitrală, iar dacă părţile nu au stabilit un termen sau dacă ele nu au prelungit termenul arbitrajului,
tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de 6 luni de la data constituirii sale -art.
567 C.proc. civ., fiind totuşi prevăzută la alin. 4 posibilitatea ca pentru motive temeinice, tribunalul
să prelungească acest termen cu 2 luni.
g) hotărârea arbitrală este definitivă, obligatorie şi executorie, singura cale de atac fiind cea
a anulării ca măsură excepţională de înlăturare a acesteia (art.606, 608 C.pr.civ.).
Convenţia arbitrală.Art.542 C.proc.civ.,referindu-se la obiectul arbitrajului, transcrie una
din condiţiile esenţiale ale convenţiei arbitrale: poate fi încheiată de „persoanele care au
capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor” iar, pe de altă parte, evocă limitele convenţiei sub
aspectul obiectului ei,convenţia poate privi„litigiile patrimoniale” dintre ele, în afară de acelea care
privesc „drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie” conform art. 549 există două
forme : clauza compromisorie şi compromisul.
Clauza compromisorie. Conform art.550C.proc.civ. prin clauza compromisorie părţile convin
ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie
soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a
lor.Contractele comerciale conţin texte convenite de părţi cu privire la competenţa de soluţionare
a unor eventuale litigii, prin arbitraj sau pe calea dreptului comun.Dacă nu există o convenţie, se
va aplica procedura din dreptul comun.Caracteristica esenţială a clauzei compromisorii rămâne,
prin urmare, aceea că ea intervine înainte de a se fi născut un litigiu între părţile contractante.
Compromisul. Art. 551 C.proc. civ. arată că prin compromis părţile convin ca un litigiu ivit
între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul
litigiului şi numele arbitrilor. Fiind un contract,compromisul trebuie să întrunească condiţiile de
valabilitate generale ale unui asemenea act juridic. Legea impune însă şi două condiţii speciale:
-arătarea obiectului litigiului (având în vedere că legătura contractuală a părţilor este deja
dezagregată);
-numirea arbitrilor sau arătarea posibilităţii de numire a lor.

16
Criteriile esenţiale de distincţie între clauza compromisorie şi compromis sunt:
- în cazul clauzei compromisorii se are în vedere un litigiu „viitor” şi „eventual” .
- în cazul compromisului este vorba de un litigiu „născut” şi „actual”.
Constituirea tribunalului arbitral.Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii, învestiţi de părţi
ori în conformitate cu convenţia arbitrală să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi
obligatorie pentru ele, îl constituie tribunalul arbitral.Arbitrii trebuie să accepte, în scris,
împuternicirea în acea calitate şi să confirme părţilor acceptarea în termen de 5 zile de la data
propunerii de numire; poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetăţenie română, cu capacitate
deplină de exerciţiu al drepturilor.
Referitor la numărul arbitrilor, părţile sunt acelea care stabilesc dacă litigiul urmează să se
judece de un arbitru ori de doi sau mai mulţi arbitri. Dacă părţile n-au stabilit numărul arbitrilor,
operează regula comună, adică litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi,
iar al treilea- supraarbitrul-desemnat de cei doi arbitri. Supraarbitrul devine preşedintele
tribunalului arbitral şi această calitate îi conferă un rol determinant.
Procedura de judecată arbitrală. Competenţa arbitrală se înfăţişează astfel ca fiind
corolarul firesc al necompetenţei instanţei judecătoreşti. Întinderea competenţei tribunalului
arbitral se circumscrie obiectul litigiului. Sursa convenţională a învestirii tribunalului arbitral
explică şi justifică atât conţinutul, cât şi limitele competenţei arbitrale în raport cu materia
litigioasă (ratione materiae).Pentru declanşarea procedurii arbitrale, componenta jurisdicţionala a
acestei activitati implica, în mod necesar, săvârşirea unui act procedural de sesizare a tribunalului
arbitral. Întocmai ca şi instanţa judecătorească, tribunalul arbitral nu se autoinvesteşte din oficiu,
el trebuie sa fie sesizat şi această sesizare se face printr-o cerere scrisă de arbitrare, formulata de
către reclamant – persoană fizica sau persoană juridica. În arbitraj partile din proces sunt identice
partilor ce au incheiat convenţia arbitrală.
Termenul de dezbatere a litigiului se stabileşte astfel încât să se asigure un interval de cel
puţin 15 zile intre acest termen şi data comunicării citaţiei. Părţile pot participa la dezbateri
personal sau pot fi asistate de avocaţi, consilieri juridici, sau orice altă persoană, indiferent dacă
are sau nu studii juridice.
După expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării, tribunalul arbitral verifică stadiul
pregătirii litigiului pentru dezbatere şi, dacă este necesar, va dispune masurile corespunzătoare
pentru completarea dosarului, iar apoi va fixa termen de judecata şi va ordona citarea părţilor.
Termenul trebuie astfel stabilit încât intre data primirii citaţiei şi data fixată pentru dezbateri să
existe un interval de cel puţin 15 zile (art. 580 C.proc.civ..).
Judecata se face cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil ce se desfăşoară
in faţa instanţelor judecătoreşti, asigurarandu-se, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale,
egalitatea de tratament, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii. Există şi derogări de
la dreptul comun, deoarece in cazul arbitrajului principiul publicităţii este înlocuit de cel al
confidenţialităţii.Fiecare dintre părţi are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază in
litigiu pretenţia sau apărare, iar tribunalul, in vederea soluţionării litigiului, poate cere explicaţii

17
scrise părţilor cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului, după cum poate dispune şi
administrarea oricăror probe prevăzute de lege.
Orice cereri ale părţilor şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen
de înfăţişare. Probele care nu au fost cerute până la acest moment nu vor mai putea fi invocate in
cursul arbitrajului, afară de cazurile in care necesitatea probei a reieşit din dezbateri sau
administrarea probei nu duce la amânarea soluţionării litigiului.
Faza dezbaterilor este urmată, ca şi in dreptul comun, de faza deliberării în secret.În acest
sens art.602 C.proc.civ.prevede că,în toate cazurile, pronunţarea trebuie să fie precedata de
deliberarea in secret, cu participarea tuturor arbitrilor in persoană, consemnându-se in hotărâre
această participare.Secretul deliberării se referă la faptul că nici o persoană în afară de arbitrii care
au compus tribunalul arbitral nu poate participa, sub nici o formă şi în nici un caz la deliberare şi
la faptul că nimic din ceea ce s-a discutat in cadrul deliberării nu poate fi divulgat nici faţă de alţi
arbitrii şi cu atât mai puţin faţă de părţi, de avocaţi sau de alte persoane. Legiuitorul Cărţii a IV-a
a fost mai explicit atunci când a prevăzut cerinţa participării tuturor arbitrilor in persoană şi,
totodată, mai exigent atunci când a prevăzut cerinţa consemnării in hotărâre a acestei participări.
S-a avut in vedere că prin deliberare se stabileşte soluţia litigiului, că se decide soarta lui.
Hotărârea arbitrală.Căi de atac. Hotărârea arbitrală finalizează litigiul arbitral, îl
sintetizează în aspectele esenţiale şi cuprinde dezlegarea lui. Este actul cel mai important din
procedura arbitrală întrucât realizează însuşi scopul arbitrajului, acela de a soluţiona litigiul prin
pronunţarea unei hotărâri care este asimilata, în condiţiile legii, cu hotărârea
judecătorească.Împreună cu alte atribute, aptitudinea hotărârii arbitrale de a constitui titlu
executoriu şi de a fi executata silit întocmai ca şi o hotărâre judecătoreasca conferă arbitrajului
interesul şi expansiunea sa în relaţiile comerciale, mai ales în comerţul international.
Hotărârea arbitrală nu este expresia voluntarismului arbitrului (sic volo), ci un act
decizional rezultat prin aplicarea legii şi a convenţiei arbitrale la situaţia de fapt, stabilita în baza
probelor administrate, cu respectarea procedurii arbitrale;în acest sens se releva uratoarele
caractere:
- hotărârea arbitrală este un act juridic, adică o manifestare de voinţă făcuta cu intenţia de a produce
efecte juridice; acest caracter juridic deosebeşte hotărârea arbitrală de faptul juridic;
- hotărârea arbitrală este un act juridic unilateral, întrucât reprezintă manifestarea de voinţă a unui
singur participant la procesul arbitral – “tribunalul arbitral”
- hotărârea arbitrală este definitivă, caracter similar caracterului irevocabil al contractului ;
- hotărârea arbitrală este obligatorie, acest caracter fiind o continuare ori prelungire a caracterului
obligatoriu al convenţiei arbitrale (supusă principiului pacta sunt servanta);
- hotărârea arbitrală este executorie, consecinţă ce decurge din caracterul său obligatoriu.
Legea română de procedură instituie o singură cale de atac împotriva hotărârii
arbitrale,acţiunea în anulare, singurul mijloc prin care se poate cere şi eventual obţine desfiinţarea
hotărârii arbitrale.

18