Secţia Civilă - Jurisprudenţă - Selecţii 2012

Apel declarat tardiv. Cerere de repunere în termenul de declarare a

căii de atac. Invocarea nevalabilității actului de procedură.

Instituţia repunerii în termen permite înlăturarea sancţiunii decăderii din

dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depăşit
termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă. Premisa
analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilităţii actului de
procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare
intervine sancţiunea decăderii.

Nevalabilitatea actului de procedură al comunicării este incompatibilă cu

dispoziţiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ., pentru că, dacă actul de procedură al
comunicării hotărârii judecătorești este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are
aptitudinea de a declanşa în mod valabil curgerea termenului de declarare a
apelului, consecinţa fiind că partea ar fi fost în termen legal de formulare a
apelului, în absenţa unei comunicări valabile a hotărârii primei instanţe.

Dacă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii,

reiese că înmânarea a avut loc către o rudă a părții, modalitate de comunicare a
actului de procedură care este prevăzută in terminis de dispoziţiile art. 92 alin. (3)
C.proc.civ., consecinţa este aceea a comunicării valabile a actului de procedură
către partea însăşi. În aceste condiţii, susţinerea că cel căruia i s-a înmânat
hotărârea, nu se afla în ţară la data îndeplinirii actului de procedură, nu poate fi
luată în considerare, întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna respectiva
menţiune prin proba contrară, având în vedre că menţiunea în discuţie nu poate fi
înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât prezenţa primitorului la
adresa de comunicare a actului de procedură, reprezintă o constatare personală
a agentului procedural. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 137 din 13 ianuarie 2012

Hotărâre penală de achitare a unui inculpat pe motivul că fapta nu a

fost săvârșită de acesta. Daune acordate pentru măsurile restrictive dispuse
față de acesta pe parcursul procesului penal.

Situația în care o persoană a avut calitatea de inculpat într-un proces penal

finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârşită de
aceasta şi pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive, se circumscrie
sferei de reglementare a dispoziţiilor art.504-506 C.proc.pen., dreptul la libertate şi
siguranţă fiind garantat de art. 5 din Convenţia Europeană.

Prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de

achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre
cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept
inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică,
iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral
suferit trebuie să fie o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi
 2

reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus
măsurile restrictive şi, în final, achitarea persoanei. ICCJ, Secția I civilă, decizia
nr. 457 din 27 ianuarie 2012

Imobil intrat în patrimoniul Statului ca urmare a rezoluțiunii de plin

drept a unui contract de vânzare cumpărare pentru nerespectarea obligației
asumată de cumpărător. Pact comisoriu de gradul IV. Inaplicabilitatea
dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În categoria preluărilor caracterizate a fi abuzive de art. 2 din Legea nr.

10/2001, nu se încadrează şi acele situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor
contracte civile pentru nerespectarea de către părţi a clauzelor contractuale, bunul
se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură. Este
situaţia părţilor care au încheiat un contract de vânzare cumpărare în care au
înţeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluţiune, cu valoarea unui pact
comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia în caz de nerealizare a condiţiei
stipulate, respectiv aceea de a se ridica de către cumpărător o construcţie până la
împlinirea termenului, contractul este desfiinţat de plin drept, fără să fie necesară
intervenţia instanţei de judecată.

Astfel, bunul se găseşte în patrimoniul vânzătorului ca urmare a desfiinţării

contractului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea de către cumpărător a
obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să
fi fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de putere de către stat, situaţie în care
nu sunt incidente dispoziţiile legii de reparaţie. I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr.
774 din 9 februarie 2012

Acţiune în revendicarea unui bun imobil preluat abuziv de stat,

formulata după ce titularul acţiunii a uzat de procedura administrativă
prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 și finalizată cu o hotărâre
judecătorească irevocabilă. Respingerea acțiunii întemeiată pe dreptul
comun.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect

al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost
guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile
art. 480 - 481 C.civ. În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001
ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă
obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.

Dacă persoana pretins îndreptățită a apelat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001,

formulând notificare ce a fost respinsă de entitatea notificată, procedura fiind
finalizată prin puterea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, defavorabilă însă,
aceasta nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispoziţiile
 3

aceleiaşi legi, cu intenţia vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului

preluat de stat.

Accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate

aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr.
10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, iar existenţa unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile este dovada concretă a acestui fapt. Secția I
civilă, decizia nr. 7 din 9 ianuarie 2012

Calificarea greșită a căii de atac declarată împotriva încheierii de

suspendare a judecății. Soluționarea cererii cu încălcarea normelor legale
privind compunerea completului.

Regimul juridic al suspendării reglementate de art. 36 din Legea nr.

85/2006 privind procedura insolvenţei, nu este unul derogator de la dreptul
comun, respectiv de la dispoziţiile art. 2441 alin.(1) Cod procedură civilă.

În condiţiile în care Legea nr. 85/2006 nu conţine dispoziţii speciale cu

privire la măsura suspendării judecăţii, este fără echivoc că împotriva încheierii de
suspendare dispuse în baza art. 36 din această lege, partea

are doar calea de atac a recursului.

Pe cale de consecinţă, soluţionând calea de atac formulată împotriva

încheierii de suspendare a judecăţii, ca fiind apel şi nu recurs, instanţa a
pronunţat o decizie într-o compunere nelegală, de 2 judecători, calificându-se
eronat calea de atac și încălcându-se astfel normele legale imperative privind
compunerea instanţei. Secția I civilă, decizia nr. 31 din 10 ianuarie 2012

Acțiune formulată împotriva refuzului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor și Autorității Naționale pentru Restituirea
Proprietăților de a emite titlul de despăgubiri stabilite prin dispoziție emisă
de primar în temeiul Legii nr. 10/2001. Natura litigiului. Competența
soluționării litigiului aparține instanței de contencios administrativ.

Instanţa competentă să soluţioneze acțiunea, prin care s-a solicitat

obligarea Comisei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității
Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlul de despăgubire până la
concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse prin dispoziție
a primarului emisă în baza Legi nr. 10/2001, este secţia de contencios
administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul
reclamantului, întrucât o astfel de cerere de chemare în judecată nu vizează o
simplă obligaţie de a face, prevăzută de legea specială în sarcina autorităților sus
menționate, care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
instanţei civile, ci obligarea unei autorităţi administrative publice centrale de a
îndeplini o obligaţie în legătură cu un act administrativ.

Procedura instituită de Legea nr.10/2001 pentru soluţionarea notificării se

finalizează prin emiterea dispoziţiei de către unitatea deţinătoare și în baza
 4

acestei dispoziţii, este posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de

Legea nr.247/2005, care are natură administrativă, toate nemulţumirile părţii în
ceea ce priveşte actele specifice acestei faze putând fi valorificate în condiţiile
Legii contenciosului administrativ. Secția I civilă, decizia nr. 153din 13 ianuarie
2012

Proprietate tabulară în sistemul Decretului – Lege nr. 115/1938.

Acțiune în revendicare prin compararea titlurilor. Preferabilitatea titlului de
proprietate înscris într-o carte funciară definitivă față de cel înscris într-o
carte nedefinitivă.

În sistemul cărţii funciare reglementată de Decretul-Lege nr. 115/1938,

singura modalitate de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară era
înscrierea în cartea funciară, astfel că suprapunerea celor două sisteme de
evidenţă a terenurilor, cel de carte funciară şi cel de cadastru agricol, nu poate
aduce atingere dreptului unor persoane de a li se atribui terenul preluat în baza
Legii nr. 58/1974, întrucât aceștia au avut posesia din perioada de aplicare a
Decretului-Lege nr. 115/1938.

Prin deschiderea unei cărţi funciare nedefinitive în favoarea unei persoane,

au fost încălcate prevederilor art. 58 alin.(1) din Legea nr. 115/1938, deoarece în
regimurile de carte funciară, înscrierile privitoare la imobile, cuprinse în cărţile
funciare sau, după caz, în cărţile de publicitate funciară, vor continua să fie făcute
în aceste cărţi. Aşadar, dreptul de proprietate înscris într-o coală de carte funciară
nedefinitivă nu este opozabil celor al căror autor a fost înscris într-o carte funciară
definitivă sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938. Secția I civilă, decizia nr. 184
din 17 ianuarie 2012

Existența condiției interesului în promovarea căii de atac a recursului

de către partea care a executat obligația prevăzută în sarcina sa prin
hotărârea dată de instanța de apel. Invocarea unor critici de nelegalitate
împotriva hotărârii recurate.

Hotărârea definitivă poartă atributul executorialităţii, astfel că, dacă ea

poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării silite), în mod
simetric, de la aceeaşi dată, un debitor diligent şi de bună credinţă o poate
executa benevol.

În acelaşi timp, decizia instanţei de apel este obiect al recursului, astfel

cum prevede art. 299 alin.(1) C.proc.civ., iar promovarea şi susţinerea lui nu este
condiţionată de neexecutarea (benevolă sau silită) a hotărârii recurate.
Dimpotrivă, prin edictarea art. 311 C.proc.civ. legiuitorul admite implicit
posibilitatea executării hotărârii recurate până la soluţionarea recursului, de
vreme ce prin textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are nicio putere
(alin. 1), iar actele de executare sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs
nu dispune altfel (alin. 2), în mod evident, ipoteza fiind incidenţă în cazul admiterii
recursului.
 5

Excepţia lipsei de interes în susținerea recursului, invocată ca urmare a

executării de către recurent a deciziei instanţei de apel, decizie atacată cu
recurs, nu poate fi primită întrucât conformarea conduitei recurentului la decizia
dată de instanţa de apel nu are semnificaţia anihilării interesului său procesual în
susţinerea recursului, prin care a invocat critici de nelegalitate împotriva hotărârii
recurate. Secția I civilă, decizia nr. 270 din 20 ianuarie 2012

Notificare privind restituirea unui imobil, formulată doar de unul dintre

moștenitori atât în nume propriu cât și în numele celorlalți comoștenitori în
lipsa unui mandat la data formulării cererii. Gestiune de afaceri. Ratificare.
Dreptul tuturor moștenitorilor la restituire.

Pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri gerantul poate lucra, în acelaşi

timp, în interes propriu şi în interesul altuia, iar ratificarea gestiunii de afaceri duce
la convertirea acesteia retroactiv într-un contract de mandat.

Așadar, formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, de către

persoana îndreptățită atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalţi moştenitori,
conduce la concluzia că între persoana notificatoare şi aceștia din urmă a operat
gestiunea de afaceri, deoarece prin cererea formulată, persoana notificatoare a
făcut un act juridic util celorlalţi moştenitori, care reprezintă un act de conservare,
întrucât s-a urmărit evitarea pierderii unei valori patrimoniale și cum aceștia au
înțeles să îşi însuşească notificarea formulată de comoştenitoarea lor pentru
imobil, au dreptul la restituire chiar în lipsa unei procuri valabile la data formulării
cereri de restituire.

Ca atare, faţă de principiul indivizibilităţii moştenirii şi având în vedere

atitudinea notificatoarei care nu a încercat excluderea celorlalţi moştenitori,
rezultă că, prin demersurile făcute, a urmărit valorificarea drepturilor succesorale
în cadrul Legii nr. 10/2001, de către toţi moştenitorii. Secția I civilă, decizia nr. 271
din 20 ianuarie 2012

Încetarea de drept a procedurilor judiciare referitoare la instituirea

unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulație în străinătate a unei
persoane care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie
şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă
după intrarea în vigoare a Legii nr. 206/2010.

Art. II lit. c) din Legea nr. 206/2010 dispune în mod imperativ încetarea
tuturor procedurilor judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există
o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri
de limitare a dreptului la liberă circulaţie în străinătate începute în temeiul art. 38
lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Astfel, dacă prin acțiunea introductivă de instanță au fost invocate motive

de restrângere a dreptului la liberă circulaţie ce se încadrau în prima ipoteză,
descrisă la litera a) a art. 38, nefiind făcută nicio referire la situaţia prevăzută la
litera b) a aceleiași articol și cum cauza se afla în curs de desfăşurare la data
 6

intrării în vigoare a Legii nr. 206/2010, nefiind pronunţată o hotărâre

judecătorească irevocabilă, instanţa făcând aplicarea art. II alin.(1) lit. c) din
Legea nr. 206/2010, a dispus încetarea procesului. Secția I civilă, decizia nr. 286
din 20 ianuarie 2012

Acțiune în răspundere civilă delictuală prin care se solicită daune

materiale și morale ca urmare a infestării unei persoane cu virusul HIV.
Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la
acțiune.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile legale ale actelor normative sus
menționate, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței

Consecinţa infestării cu virusul HIV se concretizează nu numai într-un

prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, ca
urmare a caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar
consecinţele dăunătoare se produc continuu şi într-o perioadă variabilă de timp.

Astfel că nu se poate aprecia la data aflării diagnosticului care este

prejudiciul concret şi întinderea acestuia, întrucât evoluţia bolii, reacţia la
tratament, nevoile materiale ale bolnavului nu pot fi cuantificate la acel moment,
iar agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a
prejudiciului, echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de
certitudine.

Situaţia este aceeaşi și în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în

integralitate la data aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii.

În consecință, prescripţia dreptului la acțiune începe să curgă de la

momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.
Secția I civilă, decizia nr. 289 din 20 ianuarie 2012

Răspundere civilă delictuală. Acțiune în regres a comitentului pentru

recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri, stabilite printr-o
hotărâre penală definitivă, către persoanele prejudiciate prin faptele
prepușilor.

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței)

Dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C.civ. instituie un caz de răspundere pentru
fapta altuia şi o solidaritate specifică între comitent şi prepus, exclusiv în folosul
victimei. Plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze în
locul prepușilor săi despăgubirile pe care aceştia din urmă le datorau victimelor.
Chiar dacă victimele au înţeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent,
 7

în final prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să

suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor,
comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea
sumelor plătite.

Împotriva acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra

invocând prezumţia de răspundere instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ci
eventual pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi
determinat total sau parţial producerea prejudiciului. Însă, în situația în care printr-
o hotărâre penală de condamnare s-a reţinut în mod expres lipsa oricărei culpe a
comitentului în producerea prejudiciului, acest aspect nu mai poate fi repus în
discuţie în cadrul acţiunii în regres, iar prepușii nu pot invoca împrejurarea că au
comis faptele cauzatoare de prejudicii ca urmare a ordinelor primite. ICCJ, Secția
I civilă, decizia nr. 290 din 20 ianuarie 2012

Răspundere civilă delictuală. Acțiune în regres a comitentului pentru

recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri, stabilite printr-o
hotărâre penală definitivă, către persoanele prejudiciate prin faptele
prepușilor.

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței)

Dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C.civ. instituie un caz de răspundere pentru
fapta altuia şi o solidaritate specifică între comitent şi prepus, exclusiv în folosul
victimei. Plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze în
locul prepușilor săi despăgubirile pe care aceştia din urmă le datorau victimelor.
Chiar dacă victimele au înţeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent,
în final prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să
suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor,
comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea
sumelor plătite.

Împotriva acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra

invocând prezumţia de răspundere instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ci
eventual pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi
determinat total sau parţial producerea prejudiciului. Însă, în situația în care printr-
o hotărâre penală de condamnare s-a reţinut în mod expres lipsa oricărei culpe a
comitentului în producerea prejudiciului, acest aspect nu mai poate fi repus în
discuţie în cadrul acţiunii în regres, iar prepușii nu pot invoca împrejurarea că au
comis faptele cauzatoare de prejudicii ca urmare a ordinelor primite. ICCJ, Secția
I civilă, decizia nr. 290 din 20 ianuarie 2012

Decăderea din drepturile asupra unei mărci internaționale pe teritoriul

României ca urmare a neîndeplinirii condiției folosirii efective prin alterarea
caracterului distinctiv al mărcii. Contract de licență asupra mărcii. Folosirea
mărcii în asociere cu o altă marcă.
 8

În situația încheierii unui contract de licență, prin care s-a prevăzut că

marca TOTAL va fi folosită exclusiv în asociere cu marca Colgate, rezultă că
folosirea mărcii Colgate Total (dublată fiind şi de obţinerea unor titluri legale de
protecţie de către presupusul licenţiat) reprezintă acte de folosire a propriilor
mărci ale Companiei C., iar nu a mărcii TOTAL de vreme ce şi-a apropriat-o prin
înregistrarea familiei de mărci COLGATE TOTAL.

Folosirea mărcii TOTAL împreună sau prin alăturarea ei mărcii sau

semnului COLGATE nu poate fi calificată drept o folosire care diferă de cea
înregistrată în favoarea pârâtei prin anumite elemente ce nu alterează caracterul
distinctiv al mărcii TOTAL, întrucât varianta concretă de folosire (sub forma
Colgate Total) trebuie apreciată pornindu-se de la percepţia globală a acestui
semn prin raportare la standardul consumatorul mediu, apreciere care relevă, în
ansamblul semnului, caracterul dominant al denumirii Colgate, în timp ce marca
Total este partea insuficient perceptibilă, dat fiind caracterul evocator al semnului
în sine; însă, acest caracter evocator (în sensul unor calităţi depline,
atotcuprinzătoare, exhaustive, eficiente ale produsului astfel marcat) conduce la
reţinerea caracterului slab al protecţiei conferite de titlul de proprietate
intelectuală, iar nu la constatarea întrunirii cerințelor art. 46 alin. (1) lit.b) din
Legea nr. 84/1998.

O marcă trebuie să fie folosită în culorile în care a fost înregistrată, aşa

cum rezultă şi din Manualul OHIM referitor la Opoziţie, Partea a VI-a, Dovada
folosirii. Prin urmare, folosirea mărcii Total, care are pe lângă o anumită grafie a
cuvântului (majuscule) şi culorile revendicate roşu şi alb, literele fiind scrise în
culoarea roşie pe fond alb, de către un terț în cuprinsul mărcii sale, Colgate Total,
pe ambalajele produselor de igienă dentară, în sensul folosirii grafiei mărcii Total
cu majusculă doar la începutul cuvântului, înclinat spre dreapta şi fără a fi
reprezentată în culoarea roşie, ci în culorile auriu și alb, nu poate fi considerată ca
nealterând caracterul distinctiv al mărcii și nu reprezintă o folosire asimilată unei
folosiri efective a acesteia, în sensul art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998
de natură a împiedica decăderea titularului din dreptul asupra mărcii. Secția I
civilă, decizia nr. 450 din 27 ianuarie 2012

Marcă. Nume de internet similar înregistrat anterior mărcii. Reaua-

credință a titularului la înregistrarea numelui de domeniu. Încălcarea
dreptului la marcă și interzicerea folosirii domeniului de internet.

Dreptul de proprietate cu privire la o marcă care a fost dobândit ulterior

înregistrării unui nume de domeniu similar, ar trebui, de principiu, să conducă la
concluzia că dreptul la marcă nu a fost încălcat.

Însă în situația în care titularul numelui de domeniu a cunoscut, prin

intermediul raporturilor comerciale existente între firmele la care era asociat cu
societatea titulară a mărcii, valoarea produselor importate de aceasta şi, deci și
posibilitatea obţinerii unor avantaje comerciale specifice comerţului on-line,
 9

reținându-se reaua-credinţă la înregistrarea domeniului de internet, sunt aplicabile

dispoziţiile art.35 din Legea nr.84/1998, în sensul că dreptul exclusiv de marcă
prevalează asupra dreptului de folosinţă dobândit anterior înregistrării
mărcii.Secția I civilă, decizia nr. 507 din 31 ianuarie 2012

Admiterea cererii de strămutare a unei cauze ulterior soluționării de

către instanța de fond. Competența materială a instanței superioare celei de
la care s-a dispus strămutarea cauzei, să soluționeze cererea de recurs.

În situația admiterii cererii de strămutare, ulterior soluționării cauzei de

către prima instanță, prorogarea de competență operează numai în favoarea
instanței la care s-a dispus strămutarea pricinii, iar nu și în favoarea instanțelor
care soluționează căile de atac de care este succesibilă hotărârea.

Această interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale

instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se raportează la o
anumită pricină și la o anumită instanță, particularizată în mod necesar, iar nu și
la instanțele superioare instanței de la care se dispune strămutarea.

În sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării

reglementate de art. 37 Cod procedură civilă, instanța supremă competentă cu
soluționarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in abstracto, cu
privire la toate instanțele ce ar fi competente să se pronunțe, la un anumit
moment, în cauză, deși motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva
persoanei interesate, să nu se fi ivit încă și, deci, acestea să nu fie actuale. Secția
I civilă, decizia nr. 570 din 1 februarie 2012

Drept de autor. Distrugerea totală/parțială a unor opere. Despăgubiri

morale. Condiția ca deteriorarea sau dispariția lucrărilor să se producă în
legătură cu utilizarea acestora. Analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii
civile delictuale.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței.

Pentru a fi în prezenţa unei încălcări a dreptului moral la respectarea

operei, în sens larg, în conformitate cu art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996,
prejudiciul moral, indiferent de modalitatea în care este produs, trebuie să
constea în afectarea a înseşi onoarei sau a reputaţiei autorului, valori expres
prevăzute de legiuitor. Aşadar, nu este suficientă simpla atingere fizică, fiind
necesar ca aceasta să fie de o anumită consistenţă şi gravitate, astfel încât să
afecteze onoarea şi reputaţia autorului, consecinţă ce echivalează cu denaturarea
viziunii artistice a autorului asupra operei sale.

De asemenea, în contextul art. 10 lit. d) din lege, este necesar ca

atingerea obiectivă adusă dreptului să se producă în legătură cu utilizarea operei,
în vreuna dintre formele prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, condiția
 10

nefiind îndeplinită în situația în care acţiunea de distrugere, parţială sau totală a

unei opere, a avut loc în răstimpul în care lucrările s-au aflat în detenţia unei
persoane fizice/juridice, fără vreo legătură cu utilizarea lor.

Această condiţie nu este necesară în cadrul unei acţiuni în răspundere

civilă delictuală întemeiate pe dreptul comun, însă pentru ca răspunderea unui
terţ să fie atrasă, este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor deduse din art.
998 şi 999 C.civ., astfel încât neîndeplinirea uneia împiedică reţinerea uneia
asemenea consecinţe. Secția I civilă, decizia nr. 606 din 3 februarie 2012

Marcă. Nume comercial. Acțiune în concurență neloială.

Pentru a fi incident textul art. 2 din Legea nr. 11/1991 este necesar să se
dovedească de partea care reclamă concurența neloială actul sau faptul contrar
uzanțelor cinstite în activitatea desfășurată de către cel acuzat în acest sens,
nefiind suficient un simplu act sau fapt în lipsa caracterului contrar uzanțelor
cinstite.

Astfel că înregistrarea unei societăți cu o denumire similară, prestarea de

servicii, respectiv de comercializare a unor produse chiar și asemănătoare cu
cele pentru care partea reclamantă este titulară de marcă, nu sunt suficiente prin
ele însele să dovedească o concurență neloială pe piață. Mai mult, ca titulară a
unei denumiri înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, o societate este în
deplin drept să o utilizeze, atât timp cât nu se dovedește caracterul neloial al
activității desfășurate, până la schimbarea sau radierea acesteia la cererea unui
terț vătămat, astfel cum prevede art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului. Secția I civilă, decizia nr. 632 din 03 februarie 2012

Notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru un teren situat în

extravilanul localității. Competența comisiei constituite potrivit Legii
fondului funciar de a soluționa cererea. Obligația primăriei de a declina
competența de soluționare a notificării.

Competenţa de soluţionare a notificării privind un teren care, prin destinaţia

sa, intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, fiind teren situat în extravilanul localităţii
la data notificării, aparţine comisiei constituite potrivit Legii fondului funciar
nr.18/1991, iar nu primăriei, în conformitate cu dispoziţiile art.V alin.2 din titlul I al
Legii nr.247/2005, dispoziţii incidente şi în raport de art. 8 al Legii nr.10/2001.

Demersul primăriei de a soluţiona notificarea prin respingere, motivată de

împrejurarea că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, urmat de
trimiterea acestei spre soluţionare către Comisia locală Snagov, este nelegal,
soluţia corectă pe care trebuia să o dea notificării fiind aceea de declinare a
competenţei de soluţionare în favoarea comisiei locale de aplicare a Legii nr.
18/1991.

Prin urmare, dispoziţia a fost emisă cu încălcarea normelor legale

referitoare la competenţă, competenţă care are caracter exclusiv, deci de la care
 11

părţile nu pot deroga, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii. ICCJ, Secția I civilă,
decizia nr. 657 din 6 februarie 2012

Contract de vânzare-cumpărare a unui imobil încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr.112/1995. Evingerea cumpărătorului ca urmare a
admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar. Restituirea prețului de
piață al imobilului.

În condiţiile în care contractul de vânzare – cumpărare a unui imobil, a fost

încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 și a fost lipsit de eficacitate
în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar prin compararea
titlurilor, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin
Legea nr. 1/2009, care nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune
într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună -
credinţă în baza Legii nr. 112/1995. Secția I civilă, decizia nr. 679 din 6 februarie
2012

Măsuri reparatorii prin echivalent acordate în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru un bun imobil confiscat de stat. Despăgubiri solicitate în temeiul Legii
nr. 221/2009 pentru același bun. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Respingerea acțiunii.

Din analiza dispoziţiilor art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009 rezultă că, pentru
a beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr.221/2009 trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: reclamantul să aibă calitatea de persoană care a
suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,
calitatea de soţ, sau calitatea de descendent al unei astfel de persoane, până la
gradul al II-lea inclusiv și bunurile pentru care se solicită despăgubirea să nu fi
fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii
nr. 10/2001.

Art.5 alin.(5) din Legea nr.221/2009 nu conţine prevederi privitoare la

caracterul subordonabil, sau la subsidiaritatea Legii nr. 10/2001, în raport cu
Legea nr.221/2009, ci reflectă tocmai principiul neacordării unei duble reparaţii.

În accepţiunea corectă a acestui text, acordarea de despăgubiri în condiţiile

prevăzute la alin.(1) lit.b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a
notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, astfel că aplicarea Legii nr.221/2009
este prioritară, doar în ipoteza în care, notificarea formulată în temeiul Legii nr.
10/2001 pentru obţinerea aceloraşi despăgubiri, nu s-a soluţionat.Secția I civilă,
decizia nr.710 din 7 februarie 2012
 12

Arestare preventivă nelegală. Cerere de despăgubiri. Începutul

termenului de prescripţie a dreptului la acţiune de la data pronunţării
hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate.

Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubire pentru

privarea de libertate dispusă în mod nelegal, începe să curgă de la data
pronunţării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, prin care instanța
penală a anulat mandatul de arestare, a dispus punerea de îndată în libertate a
persoanei de sub puterea acestui mandat, constatând că măsura arestării
preventive solicitată de parchet nu este o măsură necesară şi în interesul urmăriri
penale şi nu de la data rămânerii definitive a ordonanţei de scoatere de sub
urmărire penală.

Aceasta, întrucât, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire nici

procurorul şi, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanţa penală nu s-au
pronunţat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de
libertate, în înţelesul art. 504 alin.(3) C.proc.pen.ICCJ, Secția I civilă, decizia nr.
737 din 8 februarie 2012

Imobil intrat în patrimoniul Statului ca urmare a rezoluțiunii de plin

drept a unui contract de vânzare cumpărare pentru nerespectarea obligației
asumată de cumpărător. Pact comisoriu de gradul IV. Inaplicabilitatea
dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În categoria preluărilor caracterizate a fi abuzive de art. 2 din Legea nr.

10/2001, nu se încadrează şi acele situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor
contracte civile pentru nerespectarea de către părţi a clauzelor contractuale, bunul
se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură. Este
situaţia părţilor care au încheiat un contract de vânzare cumpărare în care au
înţeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluţiune, cu valoarea unui pact
comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia în caz de nerealizare a condiţiei
stipulate, respectiv aceea de a se ridica de către cumpărător o construcţie până la
împlinirea termenului, contractul este desfiinţat de plin drept, fără să fie necesară
intervenţia instanţei de judecată.

Astfel, bunul se găseşte în patrimoniul vânzătorului ca urmare a desfiinţării

contractului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea de către cumpărător a
obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să
fi fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de putere de către stat, situaţie în care
nu sunt incidente dispoziţiile legii de reparaţie. I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr.
774 din 9 februarie 2012

Exequatur. Obligativitatea parcurgerii procedurii speciale pentru

recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțată de o instanță a unui
 13

stat membru al Uniunii Europene în situația în care acțiune a fost promovată

înainte de data aderării României la Uniunea Europeană.

Potrivit art.66 alin.(1) – Capitolul VI al Regulamentului CE nr.44/2001 al

Consiliului din 27 decembrie 2000, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, dispoziţiile acestui
regulament se aplică numai acţiunilor judiciare intentate şi actelor autentice
întocmite după intrarea lui în vigoare, respectiv, pentru România, după data
aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007.

Astfel că, pentru acțiunile promovate anterior acestei date, nu sunt

incidente dispoziţiile art.33 alin.(1) – Capitolul III, Secţiunea I, conform cărora
recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un stat membru al Uniunii Europene
nu necesită parcurgerea vreunei proceduri speciale.

Dispoziţiile art.66 alin.(1) fac parte din Capitolul VI, intitulat „Dispoziţii
tranzitorii”, fiind aplicabil tuturor categoriilor de acţiuni prevăzute în capitolele
precedente din Regulament, deci, şi unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri
străine. Aceasta în condiţiile în care, în Capitolul VI, nu se face distincţie, în ceea
ce priveşte aplicarea normelor din cuprinsul său, în raport de natura acţiunii
promovate sau de locul în ansamblul Regulamentului în care norma ce
reglementează o anumită acţiune se poziţionează (capitol, secţiune).Secția I
civilă, decizia nr.867 din 10 februarie 2012

Cerere de restituire a unui imobil preluat abuziv de stat, formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001 și adresată Arhiepiscopiei Bucureştilor, deținător
actual al bunului. Persoană juridică de drept privat. Lipsa calității de
”unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 și, în consecință, lipsa
obligației de a soluționa notificarea.

Noţiunea de unitate deţinătoare îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile

art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 și din aceste dispoziţii rezultă că au calitatea
de „unităţi deţinătoare”, cărora le revine obligaţia de a soluţiona notificarea în
sensul acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează
în categoria celor prevăzute expres şi limitativ, respectiv regii autonome, societăţi
sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar,
organizaţii cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la
data intrării în vigoare a legii deţineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin urmare, în afara persoanelor juridice de natura celor expres şi limitativ

prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de unităţi
deţinătoare „orice alte persoane juridice de drept public”, conform tezei finale a
aceluiaşi articol.
 14

Noţiunea de „unitate deţinătoare” nu poate fi extinsă la orice persoană

juridică ce deţine bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept
privat, iar obligaţia de a răspunde la notificare şi de a acorda măsuri reparatorii nu
aparţine oricărui deţinător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane
juridice prevăzute la art. 21 din lege.

Este adevărat că art. 9 prevede obligaţia de restituire în natură a imobilelor

preluate în mod abuziv „indiferent în posesia cui se află în prezent”, numai că
această sintagmă nu dă un sens mai larg decât cel din art. 21 alin. (1) noţiunii de
unitate deţinătoare.

Cum entitatea notificată, respectiv Arhiepiscopia Bucureştilor, nu se

identifică, cu niciuna dintre persoanele juridice expres prevăzute de prima teză a
art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind persoană juridică de drept privat la
data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (5)
din Constituţia României, adoptată în anul 1991, care consacră autonomia faţă de
stat a cultelor religioase,, nu are obligaţia de restituire, întrucât nu este unitate
deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Secția I civilă, decizia nr. 883 din 10
februarie 2012

Contract de împrumut cu titlu gratuit prin care părțile au stabilit o

dobândă moratorie ce depășește plafonul maxim impus prin normele legale.
Clauză penală nulă absolut pentru cauză ilicită.

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței)

În raporturile civile privind obligaţiile băneşti există temei legal pentru

stabilirea convenţională de

dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea obligaţiei) limitate la

posibilitatea de a depăşi

dobânda legală cu cel mult 50% pe an [art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G.
nr. 9/2000], dobânzile moratorii care depăşesc acest plafon legal reprezintă
clauză penală interzisă, nulă absolut pentru cauză ilicită, în raport cu dispoziţiile
art. 5 şi ale art. 968 C.civ.

Prevăzând într-un contract de împrumut cu titlu gratuit (pentru că nu s-a

prevăzut o dobândă ca preţ al folosinţei lucrului împrumutat şi care reprezintă
fruct civil) o penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a
obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, părţile au făcut o evaluare
convenţională anticipată a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei,
evaluare care, din punct de vedere juridic, are semnificaţia unei clauze penale.
Dobânda convenţională, respectiv „penalizarea de 0,5% pe zi de întârziere”,
stablită de părți în contract, are caracter moratoriu, însă cum această dobândă
 15

moratorie depăşeşte plafonul maxim impus prin normele imperative, clauza

penală care o prevede este nulă absolut.

În absenţa unei clauze valabile privind dobânda convenţională cu caracter

moratoriu (pentru întârzierea în executarea obligaţiei de restituire a sumei
împrumutate), daunele-interese moratorii cuvenite împrumutătorului pentru
nerestituirea la termen a împrumutului nu pot cuprinde decât dobânda legală din
ziua cererii de chemare în judecată, conform art. 1586 C.civ. ICCJ, Secția I civilă,
decizia nr. 885 din 10 februarie 2012

Daune solicitate pentru încălcarea dreptului de autor și a dreptului

asupra unui model industrial cu privire la același produs. Imposibilitatea
acordării cumulative a despăgubirilor pentru încălcarea drepturile pretinse.

Notă : Dispoziţiile Legii nr. 129/1992 au fost avute în vedere de instanțele de

judecată în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

Dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 129/1992, precum şi cele ale art. 2 din
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, permit, într-adevăr,
recunoaşterea concomitentă a dreptului de autor şi a drepturilor decurgând dintr-
un model industrial, asupra aceluiaşi produs al creaţiei umane. Întrucât normele
arătate nu disting, această posibilitate operează independent de faptul dacă
există un singur titular sau titulari diferiţi al ambelor drepturi.

Aceste dispoziţii legale vizează exclusiv coexistenţa drepturilor de

proprietate intelectuală, nu şi exerciţiul simultan al acestora, atunci când a avut loc
una şi aceeaşi faptă de încălcare, iar obiectul protecţiei este identic, în tot sau în
parte, în cazul celor două drepturi.

Dacă s-ar accepta contrariul, s-ar ajunge la aplicarea unei duble sancţiuni
autorului faptei de încălcare, pentru aceeaşi faptă, totodată, la o îmbogăţire fără
justă cauză, din moment ce victima încălcării ar încasa o dublă reparaţie pentru
atingerea adusă drepturilor prin aceeaşi faptă (chiar în formă continuată) pretinsă
în sarcina persoanei chemate în judecată în acţiunea în pretenţii întemeiată pe
răspunderea civilă delictuală.

Atare consecinţă nu este permisă nici de dreptul comun, nici de legile

speciale în materia drepturilor de proprietate intelectuală, care ar fi trebuit să
conţină o derogare expresă de la principiile ce guvernează răspunderea civilă
delictuală.

Or, nici art. 8 din Legea nr. 129/1992, nici art. 2 din Legea nr. 8/1996 nu
prevăd explicit posibilitatea unei duble dezdăunări a titularului drepturilor pentru
aceeaşi faptă de încălcare, vizând acelaşi obiect al protecţiei, ca atare, nu derogă
de la dreptul comun.

În consecinţă, titularul dreptului nu poate beneficia de o dublă protecţie

pentru acelaşi produs, oferită atât de legea dreptului de autor, cât şi de legea
privind modelele şi desenele industriale, astfel încât este îndreptăţit la despăgubiri
 16

doar pentru încălcarea unuia dintre drepturile pretinse. Secția I civilă, decizia nr.
886 din 10 februarie 2012

Cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului preluat de stat, în condițiile în
care în decretul de expropriere figura o altă persoană decât cel care avea
înscris dreptul de proprietate în cartea funciară deschisă în baza Decretului
- Lege nr. 115/1938.

Legiuitorul recunoaşte valoarea menţiunilor din actul normativ de preluare a

imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existenţa şi întinderea
dreptului de proprietate la momentul preluării. Prezumţia de proprietate, în
favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează, însă, doar în
absenţa unor probe contrare, după cum se menţionează explicit în art. 24 din
Legea nr. 10/2001.

Atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfăţişează însuşi actul

translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.

Astfel că, în condițiile în care partea reclamantă înfățișează instanței un

extras de carte funciară, indicat în art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de
aplicare a Legii nr. 10/2001 ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare
ale dreptului de proprietate și dat fiind efectul constitutiv al înscrierii în cartea
funciară în privinţa dreptului de proprietate, este lipsit de relevanţă faptul că în
anexele decretului de expropriere cu privire la imobilul solicitat a fi restituit,
figurează o altă persoană.Secția I civilă, decizia nr. 893 din 10 februarie 2012

Imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică și nepreluat în mod

efectiv de Stat. Posesie neîntreruptă exercitată de fostul proprietar,
menționat în evidențele fiscale. Cerere de constatare a calității de proprietar
asupra imobilului. Admisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr.
33/1994.

Este admisibilă cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr.

33/1994, chiar formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în
situația în care decretul de expropriere a unui teren nu şi-a produs efectele, iar
foștii proprietari au rămas în posesia efectivă a bunului expropriat, fiind menționați
ca atare în evidențele fiscale..

În contextul unei asemenea situaţii de fapt, cum imobilul expropriat pentru

o cauză de utilitate publică nu a fost utilizat, până la momentul formulării acțiunii,
potrivit scopului exproprierii, neintrând în posesia efectivă a statului, este posibilă
recunoaşterea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul petenților. Secția I
civilă, decizia nr. 909 din 10 februarie 2012

Acțiune formulată de o societate comercială împotriva unui angajat

având ca obiect plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea
indemnizaţiei de odihnă pentru zile nelucrate, încasată fără drept. Instanța
 17

competentă să soluționeze litigiul este cea în a cărei rază teritorială se află

sediul principal al societăţii și nu instanța de la sediul sucursalei al cărei angajat
era pârâtul.

În reglementarea actuală în materia conflictelor de drepturi, reprezentată

de art. 284 alin. (2) Codul muncii, competenţa de soluţionare a unor asemenea
cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent
dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea
anterioară, în care art. 72 din Legea nr. 168/1999 prevedea stabilirea competenţei
în raport de sediul „unităţii", aşadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea
sau nu calitatea de reclamant. Art. 284 alin.(2) Codul muncii nu conţine niciun
indiciu al intenţiei legiuitorului de a se raporta, în toate cazurile, la sediul
angajatorului cu care salariatul a încheiat contractul de muncă, iar referirea
generică la domiciliul/sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică
sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, competenţa de

soluţionare a cererii, aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul
principal al societăţii, întrucât noţiunea de „sediu" al reclamantei societate
comercială, vizat de art. 284 alin. (2) din Codul muncii, este sediul principal al
societăţii, independent de existenţa unor sedii secundare şi chiar dacă raportul
juridic dedus judecăţii s-a derulat la o sucursală a societăţii reclamante.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competenţei şi în funcţie de

eventualele dezmembrăminte, de natura celor menţionate în art. 43 din Legea nr.
31/1990 - denumite generic „sedii secundare" - ar fi inserat această posibilitate în chiar
conţinutul normei din art. 284 alin.(2). Astfel că tăcerea legiuitorului în această
privinţă nu poate fi interpretată în sensul posibilităţii, pentru interpretul normei, de a
extinde aplicarea textului de lege şi la situaţii de excepţie ce nu au fost reglementate
expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege. Secția I civilă, decizia nr. 920
din 10 februarie 2012

Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a

constatat o încălcare a articolului 6 din Convenţie. Revizuirea hotărârii
judecătorești prin care s-a adus atingere dreptului de acces la o instanță.
Înlăturarea consecințelor încălcării prevederilor Convenției prin rejudecarea
cauzei.

În situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că

aplicarea strictă a regulii unanimităţii, care a motivat respingerea ca inadmisibilă a
acţiunii în revendicare, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată, care i-a
privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către
instanţe a cererilor lor de restituire a imobilelor în litigiu, aducând atingere
substanţei însăşi a dreptului de acces la o instanţă, consecinţele încălcării dreptului
garantat de Convenție, nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin
care s-a respins acţiunea în revendicare.
 18

În consecință redeschiderea şi rejudecarea acţiunii în revendicare reprezintă

singurul remediu, având în vedere că obiectul încălcării constatate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a fost un drept procesual, care nu mai poate fi
remediat prin iniţierea unei alte proceduri de către petenți, întrucât aceasta ar
reprezenta o sarcină suplimentară impusă victimelor unor încălcări deja constatate.

Secția I civilă, decizia nr. 956 din 15 februarie 2012

Repararea prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a agresiunii

suferite prin fapta unui animal. Criterii de evaluare a despăgubirilor
solicitate.

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței)

Repararea prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a agresiunii

suferite prin fapta unui animal, trebuie să asigure celui vătămat o acoperire
integralã a daunelor suferite, restabilindu-se situaţia anterioarã faptei
prejudiciabile. În cazul în care victima trebuie sã depună un efort suplimentar de
muncã, este necesar să primeascã un echivalent al acestui efort suplimentar la
care a fost obligată prin fapta culpabilă.

Deasemenea instanța trebuie să analizeze, cu referire la prejudiciul de

agrement și prejudiciul estetic, impactul asupra vieții sociale și de familie a vitimei,
ambele prejudicii caracterizându-se prin vătămări aduse sănătăţii sau integrităţii
corporale. Din punct de vedere subiectiv, atât prejudiciul estetic cât şi prejudiciul de
agrement implică suferinţe fizice şi psihice. Dacă în cazul prejudiciului de agrement
leziunile se repercutează asupra tuturor acţiunilor pe care le presupune o viaţă
normală, prejudiciul estetic influenţează în mod special anumite segmente ale vieţii
sociale. Urmările negative ale prejudiciului estetic se resimt cu precădere în plan
familial şi profesional, fără a pierde din vedere împrejurarea că orice persoană suferă
în urma conştientizării plăgilor sau cicatricelor inestetice. ICCJ, Secția I civilă,
decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012

Cerere de încuviințare a executării silite în baza unui titlu executoriu

reprezentat de un contract de credit. Instanța în a cărei rază teritorială se
află domiciliul debitorului, competentă să soluționeze cererea.

În condiţiile în care, creditorul nu indică existenţa unui terţ poprit sau

existenţa unor bunuri mobile ori imobile situate pe raza teritorială a instanţei pe
care a investit-o cu cererea de încuviințare a executării silite și singurul element al
cererii, relevat de parte, care poate contribui la aflarea competenţei teritoriale este
cel legat de domiciliul debitorului, rezultă că aceasta este instanța de executare
competentă să soluționeze cererea.

Creditorul nu poate alege competenţa după criterii pur subiective, care să

fie în afara dispoziţiilor legale ce reglementează această materie şi care au în
 19

vedere, nu principiul disponibilităţii, ci pe acela al instanţei de executare, în sensul

art. 373 alin.(2) C. proc.civ., mai ales dacă se are în vedere importanţa
determinării teritoriale a instanţei de executare, care nu se limitează la această
fază, a încuviinţării executării silite, ţinând seama că, potrivit art. 373 alin.(3)
C.proc.civ, această instanţă este cea care judecă şi contestaţiile la executare,
precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite. ICCJ, Secția I
civilă, decizia nr. 1179 din 22 februarie 2012

Condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiată pe

dispozițiile art. 322 pct.7 din Codul de procedură civilă. Limitele analizării
hotărârii atacate.

Notă : au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare
la data sesizării instanței.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7

C.proc.civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi
pronunţarea altora, ci acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat,
prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea lui.

Pentru a se statua asupra admisibilităţii unei cereri de revizuire în această

ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba
despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul
cauzei, să fie vorba despre hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate
de părţi, obiect şi cauză), hotărârile respective să fi fost pronunţate nu în acelaşi
proces, ci în procese sau dosare diferite, iar în al doilea proces, să nu fi fost
invocată excepţia puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, instanţa
în faţa căreia s-a invocat, să fi omis să o analizeze.

Raţiunea acestei condiţii este aceea ca instanţa de revizuire învestită cu

soluţionarea unei cereri întemeiate pe art. 322 pct. 7 C.proc.civ., să nu încalce ea
însăşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei anulare se solicită. Secția I
civilă, decizia nr. 1285 din 24 februarie 2012

Antecontract de vânzare-cumpărare. Rezoluțiune. Neîndeplinirea de

către promitentul vânzător a obligației asumată prin contract. Pact comisoriu
expres.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la
data învestirii instanței.

Clauza prin care părţile au stipulat că, dacă obligaţia asumată de vânzător,
respectiv ”ridicarea interdicţiei de construire temporare existente", nu este
îndeplinită până la data convenită și antecontractul este desfiinţat, cu restituirea
 20

avansului, materializează un pact comisoriu expres, consacrând voinţa părţilor

referitoare la o anumită împrejurare care generează încetarea actului.

Inserarea respectivei clauze în contract echivalează cu asumarea unei

obligaţii de către promitentul - cumpărător, iar, în conformitate cu dispoziţiile art.
970 C.civ., convenţiile trebuie executate cu bună - credinţă, iar încheierea lor
obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut, dar şi la toate consecinţele
impuse de lege sau de echitate, astfel cum prevede alin. 2 al normei menţionate.

Clauza nu transpune o condiţie, ca eveniment viitor şi incert ca realizare, ci

obligaţia promitentului - vânzător la o anumită acţiune, sub sancţiunea desfiinţării
retroactive a actului, ceea ce echivalează cu inserarea unui pact comisoriu expres,
distinct de pactul comisoriu subînţeles în orice act juridic, dedus din dispoziţiile art.
1020 - 1021 C.civ., din moment ce a fost prevăzut în legătură cu o faptă concretă,
în sarcina promitentului - vânzător. Astfel, condiţia, fie suspensivă, fie rezolutorie,
constituie un element obiectiv, de natură a produce, prin el însuşi, efectele juridice
preconizate, independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care poate fi invocat de
către oricare dintre acestea, în timp ce pactul comisoriu expres poate conduce la
rezoluţiune doar dacă sunt îndeplinite condiţiile generale pentru aplicarea acestei
sancţiuni, putând fi invocată numai de către creditorul obligaţiei neexecutate.Secția
I civilă, decizia nr. 1298 din 24 februarie 2012

Persoane deportate din motive etnice. Despăgubiri solicitate pentru

acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a statului. Prescripția
dreptului la acțiune.

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței)

Dreptul valorificat prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999

C.civ., prin care se solicită despăgubiri bănești pentru prejudiciile cauzate ca
urmare a deportării din motive etnice, este un drept patrimonial, fiind suspus
prescripției extinctive.

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta

ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei
ilicite, respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958,
însă regimul politic dictatorial care a subzistat în ţara noastră până la revoluţia din
decembrie 1989 se constituie într-un caz de forţă majoră care a împiedicat, în
mod obiectiv, persoana îndreptățită să promoveze acţiunea în justiţie împotriva
statului.

Fiind recunoscută suspendarea prescripției extinctive pentru perioada 1944

– 2000, respectiv până la apariţia O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.
189/2000, prezumând practic că prin acest act normativ s-a reglementat
acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile
 21

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, termenul

general de prescripţie de 3 ani a început să curgă în anul 2000 şi s-a împlinit în
anul 2003, astfel că, dreptul material la acțiune este prescris în situația formulării
acțiunii după această dată.bICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 1323 din 24 februarie
2012

Transmiterea pe cale succesorală a dreptului de a formula cerere de

restituire a unui imobil în baza Legii nr. 10/2001, drept născut în patrimoniul
defunctului. Depunerea notificării de către moștenitori în termenul prevăzut
de lege. Calitatea de persoană îndreptățită.

În procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, calitatea de

persoane îndreptăţite o au, potrivit art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001,
persoanele fizice sau persoanele juridice care au avut calitatea de proprietari ai
bunului imobil la data preluării, precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai
persoanelor fizice îndreptăţite. Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că, în
privinţa calităţii de moştenitor, legea specială nu are dispoziţii derogatorii, astfel
că şi în această procedură se aplică normele de drept comun în materia
succesiunii legale sau testamentare.

În calitate de moştenitor legal, succesibilul dobândește nu numai

bunurile înscrise în certificatul de moştenitor, dar şi vocaţia de a dobândi bunuri
viitoare sau creanţe care ar fi aparţinut autorului său. În această ultimă categorie
intră şi bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar cererea de restituire are
valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în
temeiul acestui act normativ.

Chiar dacă dreptul de a depune notificarea s-a născut în patrimoniul

defunctului, acest drept este transmis moștenitorilor, care își pot valorifica vocaţia
succesorală la restituirea imobilului prin depunerea cererii înainte de trecerea
termenului înlăuntrul căruia se putea face notificarea, justificându-și astfel
calitatea de persoane îndreptățite.Secția I civilă, decizia nr. 1534 din 6 martie
2012

Declararea căii de atac a recursului peste termenul prevăzut de

dispozițiile procedurale. Tardivitate.

În sensul textului art. 103 alin.(1) C.proc.civ., împrejurarea mai presus de

voinţa părţii care justifică

repunerea în termen trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu
putea fi prevăzută şi nici

depăşită de parte.

Motivul invocat de parte în justificarea împiedicării de a declara recurs în

termenul prevăzut de lege, în sensul că și-a ales domiciliul la o persoană care
locuieşte într-un sat izolat, unde poştaşul nu ajunge regulat, primind astfel
 22

decizia instanţei de apel cu întârziere, nu îndeplineşte cerinţele art. 103 alin.(1)

C.proc.civ.

În condiţiile în care modalitatea de comunicare a hotărârii judecătoreşti s-a

realizat prin afişare "pe uşa principală a locuinţei destinatarului", pentru că „nici o
persoană (...) nu a fost găsită", conform dovezilor de comunicare, nu se poate
susţine că părțile au primit decizia după data înscrisă pe dovada de comunicare.

Astfel că, raportat la data comunicării deciziei atacate şi la modul de calcul

pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) şi alin.(5) C.proc.civ. pentru termenele
statornicite pe zile, cum este şi cel de recurs, rezultă că recursul a fost declarat
peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C.proc.civ.bICCJ, Secția I civilă,
decizia nr. 1641 din 8 martie 2012

Obligarea titularului cererii de chemare în garanţie la plata

cheltuielilor de judecată efectuate de persoana chemată în garanţie, în
situația respingerii acestei cereri ca urmare a admiterii excepției lipsei
calității procesuale pasive a părții care a formulat cererea.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa

procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin
chemarea în garanţie a unor persoane, titularul acestei cereri creează
posibilitatea să fie chemate în judecată persoane străine de proces, care au fost
puse în situaţia de a face cheltuieli nedatorate, aşa că, fiind în culpă, titularul
cererii de chemare în garanţie trebuie să plătească acele cheltuieli, iar faptul că
cererea nu a fost soluţionată în fond, ci pe excepţie, nu poate să justifice
respingerea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată.

Pentru a nu fi în culpă procesuală, titularul cererii de chemare în garanţie ar

fi trebuit să renunţe la cererea formulată în acest sens. Or, acceptând judecarea
cererii şi pierderea procesului în raport cu chemata în garanţie, riscul acestei
situaţii trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, o
obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Dispoziţiile art. 274 C.proc.civ. prevăd că partea care cade în pretenţii va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Textul citat, fără a o
menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce
prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă
în timpul şi cu ocazia purtării procesului Secția I civilă, decizia nr. 1659 din 8
martie 2012

Nelegala citare a părții la efectuarea expertizei pe care s-a întemeiat

soluția instanței. Nulitatea raportului de expertiză. Vătămarea procesuală a
părții. Trimiterea cauzei spre rejudecare.

Expertiza săvârşită în condiţiile în care una din părți a fost citată la o altă
adresă decât cea indicată prin întâmpinare, este lovită de nulitate, potrivit art. 105
 23

alin. (2) teza I C.proc.civ., vătămarea procesuală a părții, care nu şi-a putut
prezenta punctul de vedere cu ocazia măsurătorilor efectuate de expert, fiind
evidentă.

De vreme ce susținerile părții, formulate prin obiecțiunile la raportul de

expertiză și apoi prin motivele de apel, referitoare la nelegala sa citare, au fost
respinse de ambele instanțe, iar raportul de expertiză a fost luat în considerare în
mod substanţial la darea soluţiei primei instanţe, în aplicarea art. 106 alin. (1)
C.proc.civ. sancţiunea nulităţii acestuia este de natură să afecteze şi hotărârea
primei instanțe.bICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 1660 din 8 martie 2012

Contract de închiriere. Acțiune în evacuare. Calitatea de comercianți a

părților. Natura civilă a cauzei. Competența de soluționare a cererii revine
judecătoriei.

Notă : Instanțele au avut în vedere dispozițiile legale, astfel cum erau în vigoare la
data introducerii acțiunii.

Acţiunea având ca obiect o cerere de evacuare dintr-un spaţiu ocupat în

mod abuziv şi obligarea de a reface situaţia anterioară prin demolarea unui zid,
având ca temei de drept dispozițiile art. 634 și art. 635 C.civ., are natură civilă,
chiar dacă părţile sunt comercianţi, iar competența de soluționare revine, în primă
instanţă, potrivit regulilor generale de competenţă, prevăzute de art. 1 alin.(1)
C.proc.civ., judecătoriei.

Codul comercial consideră fapte de comerţ cele limitativ prevăzute de art.

3, printre care nu se regăsesc închirierile de imobile sau raporturile dintre chiriaşi
şi proprietar şi nici servituţile locului, iar despre contractul de locaţiune tratează
Codul civil în Titlul VII, tot acest act normativ cuprinde reglementări şi cu privire la
servituţi în Titlul IV.

Ca urmare, natura civilă a obiectului contractului şi a raportului dintre părţi -

chiar dacă acestea au ca îndeletnicire constantă activităţile comerciale, fiind deci
comercianţi - este neîndoielnică. Caracterul intrinsec civil ale raporturilor juridice
deduse din contractul de închiriere al spaţiului în discuţie este dat de natura
contractului numit reglementat expres de Codul civil şi nu de calitatea părţilor
contractante.bSecția I civilă, decizia nr. 1726 din 9 martie 2012

Dispoziție emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 privind

restituirea unui imobil preluat abuziv de stat. Nelegalitatea revocării pe cale
administrativă a dispoziției de către entitatea emitentă.

Dispoziţia emisă de primar în procedura Legii nr.10/2001 este un act civil,

întrucât soluţionând notificările de restituire a bunurilor preluate abuziv de către
stat, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca
reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deţinătoare a
bunului.
 24

Indiferent de calitatea entităţii deţinătoare a bunurilor imobile (societate

comercială, regie autonomă, instituţie publică, organizaţie cooperatistă, unitate
administrativ-teritorială) deciziile sau dispoziţiile de restituire sunt acte de drept
privat, respectiv, acte juridice civile (mai exact, acte de dispoziţie făcute asupra
bunurilor din patrimoniu şi care, potrivit art.25 alin.(4) din Legea nr.10/2001, au
valoarea unui titlu de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în
posesie).

Cu privire la aceste decizii/dispoziţii emise în procedura prealabilă,

legiuitorul a reglementat modalitatea de contestare la îndemâna persoanei
îndreptăţite nemulţumite, prin dispoziţiile art.26 din Legea nr.10/2001. Ca urmare,
fiind vorba de un act juridic civil, el nu se află în afara controlului legalităţii sale,
numai că acţiunea pentru constatarea nevalabilităţii condiţiilor de emitere trebuie
să urmeze regimul juridic de drept comun.

Potrivit art.25 alin.(4) din Legea 10/2001 dispoziţia de restituire în natură a

imobilului sau de acordare a măsurilor reparatorii are forţa probantă a unui înscris
autentic şi, ca atare, o anulare sau o revocare a dispoziţiei nu se mai poate
realiza pe cale administrativă, aceasta fiind supusă doar controlului judecătoresc.
În absenţa beneficiarilor dispoziţiei nu se poate statua asupra nevalabilităţii
pretinse a actului, pentru că s-ar ajunge la nesocotirea drepturilor dobândite de
persoanele îndreptăţite fără ca acestea să aibă posibilitatea de a se apăra în
procedura judiciară astfel declanşată.

Cum dispoziţiile Legii nr.10/2001 prevăd o procedură unică de soluţionare a

notificării, după emiterea deciziei la notificarea formulată, entitatea notificată s-a
dezinvestit şi nu poate să procedeze la emiterea altei decizii ca răspuns la
aceeași cerere de restituire a unui imobil. Secția I civilă, decizia nr. 1797 din 13
martie 2012

Faptă ilicită. Ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire

penală și aplicare a unei amenzi administrative. Inexistența autorității de
lucru judecat în sensul dispozițiilor art. 22 din Codul de procedură penală în
fața instanței civile în ceea ce privește existența faptei, persoana care a
săvârșit-o și vinovăția acesteia.

Dispoziţiile art. 22 alin.(1) C.pr.pen. conferă autoritate de lucru judecat, sub

aspectul existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia,
hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea
civilă. Deci, pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat, este necesară
existenţa unei hotărâri judecătoreşti penale definitive, al cărei efect pozitiv să fie
aplicat în procesul civil, în sensul că, asupra chestiunilor litigioase tranşate:
existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia să nu se mai
poată reveni, operând în această situaţie imutabilitatea verificării jurisdicţionale.

O astfel de consecinţă nu este recunoscută, însă, în cazul actelor

îndeplinite de procuror, rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală neavând
 25

caracterul unei hotărâri definitive care să se poată opune cu forţa lucrului judecat
într-o acţiune civilă ulterioară.

Maniera în care instanţa de apel şi-a motivat soluţia în ceea ce priveşte

forţa juridică a ordonanţei procurorului de scoatere de sub urmărire penală,
reţinând exclusiv pe baza acestui act că s-a făcut dovada cu privire la existenţa
faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia, fără a se raporta la alte
probe care să justifice această concluzie, denotă faptul că, practic, s-a dat
valoare de lucru judecat acestei rezoluţii a procurorului, cu extinderea nelegală a
efectului prevăzut de art. 22 alin. (1) C. pr.pen.Secția I civilă, decizia nr.1898 din
16 martie 2012

Acțiune prin care se solicită declararea utilităţii publice pentru un

imobil expropriat în fapt și efectuarea unei oferte de despăgubiri.
Admisibilitate.

Dispoziţiile Legii nr. 33/1994 în materie de expropriere au în vedere

proceduri anterioare realizării lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi
expropriat, însă, cu toate acestea, în lipsa unor prevederi exprese care să
reglementeze situaţia imobilelor expropriate în fapt, proprietarul prejudiciat nu
poate fi lipsit de posibilitatea de a obţine o despăgubire.

Astfel că, legea specială în materie de expropriere este aplicabilă și în

situația în care lucrarea în vederea căreia s-ar fi impus exproprierea a fost deja
realizată (situaţia unui teren ocupat de o stradă publică, fără ca anterior ocupării
să se fi desfăşurat o procedură de expropriere), proprietarul nefiind despăgubit.

În lipsa unui titlu care să facă dovada transferului dreptului de proprietate

din patrimoniul proprietarului tabular în patrimoniul municipiului, terenul constituie,
din punct de vedere juridic, proprietatea petentului, fiind înscris ca atare, în cartea
funciară, deşi în fapt acesta a pierdut atributele posesiei şi folosinţei, chiar şi
atributul dispoziţiei, în condiţiile în care situaţia actuală a imobilului face practic
imposibilă eventuala înstrăinare către terţi, iar ca urmare a demarării şi finalizării
operaţiunii de expropriere, situaţia juridică terenului se lămureşte în avantajul
ambelor părţi, proprietarul beneficiind de o despăgubire, iar municipiul dobândind
dreptul de proprietate asupra terenului. Secția I civilă, decizia nr.1917 din 16
martie 2012

Imobil cumpărat prin chitanță sub semnătură privată și preluat de Stat

prin decret de expropriere. Menționarea numelui petentului în actul de
preluare. Dovada calității de persoană îndreptățită.

Regulile probaţiunii în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de către

stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr.
10/2001 instituindu-se aşa - numita prezumţie de proprietate care vizează şi
 26

întinderea dreptului în favoarea celor care apar menţionaţi în „actul normativ sau
de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării".

Coroborând această prezumţie de proprietate cu înscrisul sub semnătură

privată, care nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, rezultă că s-a făcut
dovada dreptului de proprietate şi astfel, a îndreptăţirii reclamantului la acordarea
de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.vSecția I civilă, decizia nr. 2022
din 21 martie 2012

Acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Modificări

legislative aduse prin Legea nr. 202/2010 referitoare la cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în
litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată
potrivit alin.(4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".

Cum hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 19 ianuarie

2011, devine astfel incident art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia
modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat
„...se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-
a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare și cum la data intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze
litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita
împotriva hotărârii primei instanţe, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este
aceea a recursului. Secția I civilă, decizia nr. 2041 din 21 martie 2012

Drepturi patrimoniale ale artistului interpret. Utilizarea și comercializarea

operelor audiovizuale fără consimțământul moștenitorului artistului. Dreptul la
despăgubiri.

Beneficiază de prevederile Legii nr.8/1996 şi interpretările şi execuţiile

artiştilor interpreţi sau executanţi fixate într-o operă audiovizuală, anterior intrării în
vigoare a legii, astfel încât, se poate reclama încălcarea unor drepturi morale
şi/sau patrimoniale ce intră în conţinutul drepturilor conexe ale acestora, prin fapte
săvârşite după momentul intrării în vigoare a legii, cu consecinţa reparării
prejudiciului astfel produs.

Spre deosebire de drepturile morale ale artistului interpret sau executant,

drepturile patrimoniale care le însoţesc şi care intră în conţinutul noţiunii de
drepturi conexe dreptului de autor, se transmit pe cale succesorală potrivit
legislaţiei civile, întocmai ca orice drept cu conţinut patrimonial, astfel încât,
moştenitorii artistului interpret devin ei înşişi titulari ai acestora, nemaiavând doar
exerciţiul lor ca în cazul drepturilor morale, sens în care prevede art. 97 alin. (2)
din Legea nr.8/1996. Pentru această situaţie, se aplică regulile devoluţiunii
succesorale fie legale, fie testamentare, conform art. 650 C.civ., întrucât pentru
cazul drepturilor morale a fost necesară edictarea unei norme speciale,
 27

derogatorie de la dreptul comun, deoarece, în dreptul comun, drepturile

nepatrimoniale nu supravieţuiesc purtătorului lor, ca de altfel, nici exerciţiul
acestora.

În consecinţă, drepturile patrimoniale ale artistului interpret sau executant

prevăzute de art. 98 alin. (1) lit. b), c) şi h) din Legea nr. 8/1996 sunt susceptibile
de transmitere pe cale succesorală moştenitorilor artistului, dacă acestea mai
existau în patrimoniul autorului lor la data decesului.

În această materie este reglementată o excepţie, anume cea de la art. 101

din lege, normă potrivit căreia, dreptul la remuneraţie echitabilă nu poate fi analizat
decât în raport de artistul interpret sau executant însuşi şi în considerarea
momentului fixării acelei interpretări în opera audiovizuală, iar nu faţă de
moştenitorii acestuia care nu pot pretinde la momentul formulării cererii de
chemare în judecată acordarea unei remuneraţii echitabile pentru prestaţii fixate
ale autorul lor în urmă cu 40 de ani. Pe de altă parte, textul menţionat instituie o
prezumţie legală juris tantum a cesiunii exclusive a dreptului de utilizare a
interpretării sau executării fixate într-o operă audiovizuală de la interpret la
producătorul operei, prezumţie ce poate fi răsturnată în condiţiile stipulate de
norma citată, anume, dovedirea unei clauze contrare. Secția I civilă, decizia nr.
2175 din 23 martie 2012

Acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat, formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în lipsa parcurgerii procedurii
administrative. Aplicarea prioritară a dispozițiilor legii speciale în raport cu
dreptul comun. Respingerea acțiunii.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la
data învestirii instanței

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru
recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe
fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie
sub anumite aspecte.

Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în

cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără sâ
diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l,
totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001

şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar
însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare
formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând
totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
 28

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative prealabile pe care o reglementează. Numai persoanele exceptate
de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive
independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în
termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios,
afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea
dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.Secția I civilă, decizia nr. 2179 din
23 martie 2012

Despăgubiri materiale solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru

prejudiciul creat ca urmare a confiscării unor bunuri mobile. Inaplicabilitatea
dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.

În baza art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009 - care reglementează

dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri
administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri
reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de
condamnare sau ca efect al măsurii administrative - pot fi acordate despăgubiri
materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a
Legii nr.10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi
instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).

În consecință, nu este îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând
contravaloarea lipsei de folosinţă a casei, grădinii şi terenului agricol, aferentă
perioadei strămutării, contravaloarea recoltelor culese şi neculese în aceeaşi
perioadă, precum şi a utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze,
căruţe etc.) şi a animalelor domestice, confiscate ca efect al strămutării, întrucât
nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, fiind fie bunuri mobile, fie
bunuri imobile prin destinaţie care intră în sfera de reglementare a acestei legi
(utilajele agricole), dar pentru care nu s-a făcut dovada că a fost urmată
procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în cadrul căreia nu a fost obţinută
restituirea acestora în natură sau prin echivalent. Secția I civilă, decizia nr. 2192
din 23 martie 2012

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Aprecierea asupra limitelor

dreptului la liberă exprimare în cadrul unei dezbateri politice asupra unui
subiect de interes general.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la
data învestirii instanței.
 29

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului

la liberă exprimare, decurge principiul conform căruia limitele criticii admisibile în
cazul oamenilor politici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce
determină, corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

Condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C.civ.

nu sunt întrunite în situația în care părțile au calitatea de oameni politici, de
parlamentari, aflați în partide oponente, tipul de discurs fiind unul politic, iar natura
alegațiilor făcute în cadrul unei dezbateri politice cu privire la un subiect de interes
general, reprezintă judecăți de tip subiectiv și nu afirmații factuale, ce privesc
imputarea unor fapte determinate, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a
reputației unei persoane, chiar dacă o asemenea lezare a avut loc în mod inerent.
Astfel de afirmații, nu pot avea natura unei fapte ilicite și nu pot atrage aplicarea
unei sancțiuni, iar obligarea la plata unor despăgubiri civile reprezintă o ingerință
în dreptul la liberă exprimare. Secția I civilă, decizia nr. 2291 din 28 martie 2012

Acțiune în revendicare a unei suprafețe de teren. Determinarea naturii

juridice a dreptului de proprietate a terenului ce face obiectul revendicării în
cadrul cercetării fondului litigiului. Competența materială a judecătoriei.

Potrivit art.1 alin. (1) din Codul procedură civilă, aparţine judecătoriei
competenţa materială de primă instanţă de a soluționa acțiunea având ca obiect
revendicarea unei suprafeţei de teren, chiar dacă prin unul din petitele cererii de
chemare în judecată se solicită să se constate că terenul aparține domeniului
privat al comunei, întrucât stabilirea regimului juridic al terenului cu privire la
apartenenţa la domeniul public al statului sau la domeniul privat al comunei,
urmează a se face prin cercetarea fondului litigiului.

Astfel, față de obiectul acțiunii principale și cum nu se contestă delimitarea

domeniului public al statului, nu sunt incidente prevederile art.23 din Legea
nr.213/1998, potrivit cărora competenţa de primă instanţă aparţine instanţei de
contencios administrativ. Secția I civilă, decizia nr. 2344 din 29 martie 2012

Cerere de suspendare a executării silite a hotărârii judecătorești

pronunțată de o curte de apel, prin care au fost acordate drepturi salariale,
reprezentând plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare
neuropsihică. Competența curții de apel să judece recursul declarat împotriva
hotărârii prin care a fost soluționată cererea de suspendare a executării silite.
Necompetența Înaltei Curți de Casație și Justiție în raport de
neconstituționalitatea dispozițiilor art. I și art. II din OUG nr. 75/2008.

Dispoziţiile art. I al O.U.G. nr. 75/2008, prin care se stipula că cererile

având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul
salarizat potrivit O.U.G. nr. 27/2006 „privind salarizarea şi alte drepturi ale
judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei", sunt
soluţionate, în primă instanţă, de curţile de apel, iar recursul declarat împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, se judecă de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost declarate neconstituționale și, prin urmare, s-a
 30

revenit la competenţele anterioare edictării actului normativ mai sus citat, stabilite
prin dispoziţiile legale în vigoare la data introducerii acţiunii.

Astfel fiind, cum curtea de apel a fost instanţa care a soluţionat calea
extraordinară de atac în litigiul prin care s-a realizat efectiv dreptul subiectiv
pretins, aceleiaşi instanţe îi revine şi competenţa soluţionării recursului declarat
împotriva unei hotărâri pronunţată în etapa executării silite, ca fază succesivă a
procesului civil, întrucât nu există niciun argument de lege lata ca în această
etapă procesuală, menită să obţină realizarea hotărârii definitive, competenţele să
fie diferite, faţă de cele care au fost stabilite pentru soluţionarea fondului cauzei.
Secția I civilă, decizia nr.2489 din 3 aprilie 2012

Contestaţie împotriva deciziei de recalculare a pensiei în baza Legii

nr.119/2010, emisă de o casă sectorială de pensii. Competența teritorială
după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010. Instanța domiciliului
reclamantului competentă să soluționeze cauza.

Potrivit art.154 alin.(1) din Legea nr.263/2007, instanța competentă să

soluționeze contestaţia împotriva deciziei de recalculare a pensiei în baza Legii
nr.119/2010, emisă de o casă sectorială de pensii, este cea de la domiciliul
reclamantului.

Chiar dacă la data emiterii deciziei contestate era în vigoare Legea

nr.19/2000, care prevedea că „cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva
caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul sau sediul reclamantul”, această lege fiind abrogată, odată cu intrarea
în vigoare a Legii nr.263/2010 competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu
privire la deciziile emise de casele de pensii sectoriale, care sunt fostele case de
pensii ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi
SRI, s-a modificat în sensul că aceste cereri se soluţionează de către instanţa de
la domiciliul reclamantului.

Prin urmare, cum la data sesizării instanței era în vigoare Legea

nr.263/2010 și cum potrivit dispoziţiile art.725 alin.(1) C.proc.civ., normele de
procedură civilă sunt de imediată aplicare, norma de competenţă aplicabilă în
cauză este cea cuprinsă în art.154 din Legea nr.263/2010- (În această materia,
practica Secției I civilă este constantă, în același sens deciziile : nr. 207 din
17.01.2012, nr. 236 din 18.01.2012, nr. 238 din 18.01.2012, nr. 300 din
20.01.2012, nr. 364 din 24.01.2012, nr. 473 din 27.01.2012, nr. 499 din
27.01.2012, nr. 569 din 1.02.2012, nr. 645 din 3.02.2012, nr. 810 din 9.02.2012,
nr. 878 din 10.02.2012, nr. 921 din 10.02.2012, nr. 991 din 15.02.2012, nr. 1140
din 21.02.2012, nr. 1181 din 22.02.2012, nr. 1217 din 23.02.2012, nr. 1897 din
15.03.2012, nr. 2265 din 27.03.2012) Secția I civilă, decizia nr. 2656 din 6 aprilie
2012

Apel declarat tardiv. Comunicarea hotărârii judecătorești prin afișare

la sediul societății. Cerere de repunere în termen motivată de lipsa tuturor
salariaţilor de la sediu ca urmare a acordării unor zile libere. Cerere de
 31

înscriere în fals prin formularea plângerii penale împotriva agentului

procedural.

Cererea de repunere în termen nu poate fi admisă decât în cazul în care

partea dovedește că o împrejurare mai presus de voinţa sa a împiedicat-o să
declare calea de atac în termenul imperativ prevăzut de art. 284 alin. (1)
C.proc.civ.

Or, faptul că în perioada 24.12.2010 – 2.01.2011 personalul societăţii nu a

lucrat, conform unui protocol încheiat între administraţie şi sindicatele
reprezentative din unitate, nu poate fi calificat drept o împrejurare mai presus de
voinţa părții, de vreme ce activitatea societății nu a fost suspendată în mod oficial
şi public, astfel încât agentul procedural să fi trebuit să aibă cunoştinţă despre
acest aspect. În aceste condiţii, în mod legal agentul procedural a procedat la
afişarea procedurii de comunicare la sediul societăţii, astfel cum dispune art. 100
alin.(1) pct. 4 C.proc.civ., constatări care fac dovada până la înscrierea în fals [art.
100 alin. (4)], în sensul de pronunţare a unei hotărâri definitive de condamnare
pentru infracţiunea de fals intelectual cu privire la cele consemnate cu titlu de
constatări personale ale agentului procedural în cuprinsul procesului verbal de
comunicare a hotărârii instanţei de fond.

Împrejurarea că hotărârea judecătorească a fost ridicată de către

registratorul societăţii de la oficiul poştal, după reluarea activităţii, nu poate fi
opusă unui înscris autentic (procesul verbal de comunicare) care nu poate fi
răsturnat prin proba contrară, date fiind dispoziţiile art. 100 alin. (4) C.proc.civ.
Astfel că, în condiţiile în care cererea de înscriere în fals a fost valorificată de
parte prin formularea plângerii penale împotriva agentului procedural care a
efectuat actul de procedură al comunicării sentinţei apelate, plângere înregistrată
la organele de cercetare penală competente, nu se poate imputa instanţei de apel
neaplicarea dispoziţiilor art. 180 – 184 C.proc.civ., în mod legal fiind analizată
cererea de repunere în termenul de declarare a apelului şi, consecutiv, excepţia
tardivităţii declarării apelului. Secția I civilă, decizia nr. 2662 din 6 aprilie 2012

Măsură de returnare a unui cetățean român de pe teritoriul unui stat

membru al Uniunii Europene. Respingerea cererii de restrângere a
exerciţiului dreptului la liberă circulaţie pentru neîndeplinirea condițiilor
prevăzute de lege în vederea instituirii unei astfel de limitări.

Măsura de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie nu poate

fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată
pentru expirarea termenului legal de şedere – şi, de altfel, nici art. 38 alin. 1 din
Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanţia în raport
de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica
această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate
democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi
menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din articolul 27 din Directivă, cu
respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr.
102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
 32

membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva
a fost transpusă în dreptul intern).

În acest context, motivația că prin această măsură, se tinde la stoparea

migraţiei ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea
măsurii, dacă aceasta are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de
situaţia particulară a persoanei vizate, aşadar îmbrăcând forma unei măsuri de
prevenţie generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a
celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a statuat CJCE şi în Cauza
Jipa în soluţionarea chestiunii prejudiciale invocate de instanţele din România,
într-un context similar. Secția I civilă, decizia nr. 2679 din 6 aprilie 2012

Imobil dobândit printr-un act de adjudecare. Existența notării în cartea

funciară a unui litigiu asupra titlului de proprietate. Nulitatea procesului-
verbal de adjudecare ca urmare a relei-credințe a adjudecatarului.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței.

Actul de adjudecare, întocmit de către executorul judecătoresc în procedura

urmăririi silite imobiliare, este un act autentic prin care se confirmă efectuarea
unei vânzări-cumpărări forţate.

Dacă la data întocmirii actului de adjudecare, era notată în cartea funciară

şi în curs de judecată o acţiune civilă având ca obiect constatarea nulităţii
absolute a două contracte de vânzare-cumpărare succesive privind imobilul
litigios, adjudecatarul nu se situează în poziţia de subdobânditor de bună-
credinţă, chiar dacă debitorul avea înscris dreptul de proprietate în cartea
funciară, operaţiune care are efecte de opozabilitate a dreptului respectiv faţă de
terţi.

Deoarece cauza ilicită a operaţiunii de vânzare-cumpărare forţată pe care

o materializează actul de adjudecare se întemeiază pe reaua-credinţă a
adjudecatarului, decurgând din cunoaşterea de către acesta, la momentul
adjudecării (cumpărării), a naturii litigioase a bunului supus urmării silite, fiindu-i
opozabilă notarea în cartea funciară a acţiunii în nulitatea titlului debitoarei
(vânzătoare), nu se poate considera decât că vânzarea-cumpărarea, în
procedura urmăririi silite a imobilului, a avut ca scop mediat (causa remota)
fraudarea drepturilor adevăraţilor proprietari, care obţinuseră o hotărâre
judecătorească irevocabilă de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra
imobilului litigios şi care atacaseră cu acţiune în nulitate actele de înstrăinare
succesive încheiate cu privire la imobilul proprietatea lor. Secția I civilă, decizia nr.
2710 din 20 aprilie 2012

Critici de nelegalitate formulate peste termenul de recurs.

Necercetarea acestor motive de recurs de către instanță. Contestație în
 33

anulare. Neîndeplinirea cerinței prevăzute de dispozițiile art. 318 din Codul

de procedură civilă.

Textul articolului 318 din Codul de procedură civilă, arătând că hotărârea

instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „a omis din greşeală să
cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", are în vedere
acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie
prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs
prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., iar instanţa, din greşeală, a
analizat doar parte dintre acestea.

Obligaţia de examinare a instanţei se circumscrie exclusiv motivelor de

recurs formulate cu respectarea dispoziţiilor procedurale, adică în termenul legal
de recurs, cu excepţia celor de ordine publică, care pot fi invocate până la
închiderea dezbaterilor.

Această obligație a instanței nu subzistă însă şi în ceea ce priveşte

motivele de recurs formulate în afara cadrului legal, care nu se constituie într-un
motiv de ordine publică, cum ar fi cele dezvoltate prin notele scrise la care părţile
sunt îndatorate a le depune sau pe care acestea înţeleg să le depună după
închiderea dezbaterilor.

Într-o astfel de situaţie, partea nu are deschis exerciţiul căi de atac a

contestaţiei în anulare, întrucât nu suntem în prezenţa unei omisiuni, din
greşeală, de cercetare a motivelor de recurs, ci în prezenţa unei interdicţii legale
impusă instanţei de recurs de a analiza motive de recurs formulate de părţi în
afara cadrului legal impus pentru exerciţiul căii de atac a recursului. Secția I civilă,
decizia nr.2930 din 2 mai 2012

Imobil preluat abuziv de stat. Restituirea în natură persoanelor

îndreptățite a părților din imobil care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr.
112/1995 precum și a cotelor părți din terenul aferent acestor spații.

Art.7 alin.5 din Legea nr.10/2001, respectiv pct.7.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a acestei legi exceptează de la restituirea în
natură „terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii
nr.112/1995”, noţiune prin care se înţelege „terenul pe care este amplasată
construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile
construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de
folosinţă”.

Astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor legale sus menționate în

situația în care s-a dispus restituirea în natură numai a cotelor-părţi de teren
aferente spaţiilor din imobil care nu au fost înstrăinate nu şi a terenului aferent
acelor apartamente din imobil care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995.
Secția I civilă, decizia nr.2951 din 3 mai 2012

Prezumții. Putere de lucru judecat. Efecte.

 34

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la
data învestirii instanței.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc

de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre
părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior
anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se
statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea

proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu
aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să

asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între
considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al
doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei
constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care
nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art.1200 pct.4 cu referire la art.1202 alin.(2) C.civ., în relaţia

dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce
s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi
succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora,
într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul
juridic deja soluţionat. Secția I civilă, decizia nr. 3028 din 4 mai 2012

Acțiune prin care se solicită obligarea la soluționarea cererii

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificare depusă la o sucursală a
persoanei juridice deținătoare. Instanța competentă teritorial să soluționeze
litigiul.

Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o normă de competenţă
teritorială absolută, ce conferă instanţei (tribunalului) în a cărei circumscripţie se
află sediul unităţii deţinătoare, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate
împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura de soluţionare a notificării, norma
de competenţă ce se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în ipoteza în care se
solicită obligarea aceleiaşi entităţi să soluţioneze notificarea prin emiterea actului
administrativ prevăzut de lege. Atitudinea omisivă a persoanei juridice
deţinătoare/entităţii învestite cu soluţionarea notificării, îmbrăcând forma lipsei
răspunsului concretizat în dispoziţie/decizie în termenul prevăzut de lege - atrage
competenta instanţei care este în măsura să cenzureze chiar dispoziţia prin care
se soluţionează notificarea.

În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită sancţionarea pasivităţii

persoanei juridice învestită cu competenţa soluţionării notificării, reprezintă o
veritabilă acţiune în realizarea dreptului, a cărei cauză se află în prevederile
 35

Legea nr. 10/2001, lege specială, care instituie o procedură specială diferită de
dreptul comun.

Nu are relevanţă sub aspectul stabilirii normei de competenţă incidenţă

raportului juridic litigios, nici împrejurarea adresării notificării unei sucursale a
unității deținătoare, şi care astfel ar fi învestită cu soluţionarea notificării, legea
specială având în vedere entitatea abilitată să dispună cu privire la măsurile
reparatorii prevăzute de lege. Secția I civilă, decizia nr. 3179 din 9 mai 2012

Acțiune în constatarea nulității certificatului de moștenitor și în

constatarea calității de moștenitor. Ultimul domiciliu al defunctului situat într-
un stat membru al Uniunii Europene. Aplicarea dispozițiilor Legii nr.
105/1992.

Notă : Ulterior pronunțării acestei decizii a fost publicat Regulamentul (UE) nr. 650
din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie
de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene nr. L 201 din 27 iulie 2012.

Cererile în constatarea nulităţii certificatului de moştenitor și de constatare a

calităţii de moştenitor se soluţionează de către instanţa în a cărei circumscripţie
se află ultimul domiciliu al defunctului. Dacă ultimul domiciliu al defunctului este
situat în străinătate, fiind în prezența unui element de extraneitate, în stabilirea
instanței competente, nu poate fi aplicat art. 14 C.proc.civ.

Este însă de precizat că, fiind vorba despre raporturi de drept internaţional
privat, nu este incident Regulamentul 44/CE/2001 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, chiar dacă
ultimul domiciliu se află în state membre ale Uniunii Europene, întrucât, potrivit
art. 1 alin. (2) lit. a), regulamentul nu se aplică „pentru starea şi capacitatea
persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni.", fiind
aplicabile regulile înscrise în art. 155 din Legea nr.105/1992 privind raporturile de
drept internaţional privat. Secția I civilă, decizia nr. 3585 din 18 mai 2012

Plângere împotriva procesului-verbal de contravenție prevăzută de

art. 16 alin. (1) din Codul muncii. Înțelesul sintagmei ”locul săvârșirii
contravenției”. Instanța competentă.

A stabili locul săvârşirii contravenţiei ca element de determinare a

competenţei teritoriale înseamnă a statua asupra conţinutului contravenţiei cu
consecinţa identificării locului săvârşirii ei.

Potrivit art.276 alin.(1) lit.e) din Codul muncii, contravenţia constă în

primirea la muncă a persoanelor fără încheierea unui contract de muncă. Prin
urmare, contravenţia nu are ca element material neîncheierea contractului de
muncă în condiţiile art.16 alin.(1) din Codul muncii, ci primirea la muncă, folosirea
 36

muncii, fără existenţa unui astfel de contract. Cum folosirea muncii fără forme
legale constă în acţiunea imputată angajatorului, care foloseşte munca
neangajată în condiţiile legii, locul săvârşirii contravenţiei este locul unde au fost
depistate persoanele prestând munca în afara condiţiilor impuse de lege.

A proceda altfel înseamnă a deplasa nepermis conţinutul contravenţiei de

la folosirea muncii fără contract de muncă la obligaţia încheierii contractului de
muncă, obligaţie care privită în sine nu atrage nicio consecinţă juridică dacă nu
are ca rezultat şi folosirea muncii.

De aici rezultă că legiuitorul nu a sancţionat neîncheierea contractului de

muncă, ci folosirea muncii în aceste condiţii, şi, în consecinţă, contravenţia se
săvârşeşte, ca loc, acolo unde au fost identificate persoanele prestând o astfel de
muncă.

În consecință, competenţa teritorială de soluţionare a plângerii

contravenţionale împotriva procesului-verbal de contravenție,, aparţine
judecătoriei în a cărei rază teritorială se află punctul de lucru al angajatorului,
conform art.32 alin.(2) din O.G. nr.2/2001. Secția I civilă, decizia nr.4036 din 1
iunie 2012

Cerere de restituire în natură a unui imobil aflat în patrimoniul unei

bănci, preluat abuziv de stat. Calitatea autorului persoanelor care au
formulat notificare de acționar majoritar al băncii. Lipsa calității de
persoană îndreptățită.

Nu se poate reţine calitatea de persoană îndreptăţită asupra imobilului

solicitat a fi restituit în procedura Legii nr. 10/2001, în situația în care autorul
acesteia a avut doar calitatea de acționar majoritar al băncii nu și pe aceea de
proprietar al imobilului aflat în patrimoniul băncii și nu s-a făcut dovada trecerii
acestui bun din patrimoniul băncii în patrimoniul autorului său. Simpla calitate de
acţionar principal al autorului persoanei care a formulat notificarea, nu poate fi
interpretată în sensul dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Secția I
civilă, decizia nr. 4173 din 7 iunie 2012

Hotărâre de divorț pronunțată într-un stat extracomunitar. Cerere

având ca obiect revenirea la numele anterior în cadrul procedurii de
exequatur în lipsa unei astfel de mențiuni în hotărârea de divorț.

Conform dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 105/1992, sub rezerva verificării
condiţiilor prevăzute de art. 167 şi 168, instanţa română nu poate proceda la
examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei. Astfel că
menţionarea în sentinţa de divorţ pronunţată de o instanță străină, a numelui pe
care îl va purta petenta după desfacerea căsătoriei, reprezintă o modificare a
sentinţei, cu nesocotirea prevederilor menţionate.

Chiar dacă instanţele ar fi aplicat, în procedura exequaturului, prevederile

art. 40 din Codul familiei, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, tot nu ar fi
 37

putut dispune, din oficiu, revenirea petentei la numele avut anterior căsătoriei.
Jurisprudenţa este constantă în a stabili că dacă instanţa de divorţ nu s-a
pronunţat asupra numelui de familie pe care urmează să-l poarte soţii după
desfacerea căsătoriei nu mai poate fi introdusă o nouă acţiune având un
asemenea obiect, ci este necesar să se obţină o modificare a numelui de familie
pe cale administrativă. Secția I civilă, decizia nr. 4706 din 21 iunie 2012

Acțiune în revendicarea bunurilor imobile ce au aparținut unui cult

religios. Respingerea acțiunii. Obligativitatea parcurgerii procedurii
administrative prealabile prevăzută de legea specială.

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile legale ale Codului civil, astfel cum erau în
vigoare la data învestirii instanței

Ordonanţa de Urgenţă nr. 94/2000 are, în privinţa imobilelor ce intră sub

incidenţa sa, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare,
exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept
comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de
reglementare.

Împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal
în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că decizia
Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestaţie la instanţa
judecătorească, în condiţiile reglementate de actul normativ special. În plus,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1
adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor
contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au
fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Reglementarea unei proceduri
speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma
europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de
stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele
anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând
posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Secția I civilă, decizia nr.4747 din 22 iunie 2012

Societate privatizată. Procedura de supraveghere financiară.

Neîndeplinirea de către societate a obligaţiilor legale. Consecinţe

Din economia art. 16 alin. (1) si alin. (1 1) din Legea nr. 137/2002 rezultă că pe
perioada administrării speciale, în perioada privatizării societăţilor comerciale la care
statul sau o autoritate a administraţiei publice locale deţine un pachet majoritar de
acţiuni, aceste societăţi au atât obligaţia efectuării tuturor plăţilor către creditorii
bugetari, furnizorii de utilităţi, creditorii comerciali, cat si obligaţia întocmirii,
împreuna cu administratorul special, a graficului după care se efectuează aceste
plăţi în perioada de privatizare, pentru reducerea gradului de îndatorare şi creşterea
atractivităţii societăţii privatizate.
 38

Prin urmare, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de întocmire a graficului de

rambursare a datoriilor, creditorii interesaţi pot solicita instanţei obligarea societăţii la
elaborarea acestuia, având în vedere faptul că obligaţia societăţii de a efectua plăţile
către creditorii săi nu poate fi adusă la îndeplinire decât dacă împreună cu
administratorul special al acesteia îşi îndeplineşte obligaţia de a întocmi graficul în
baza căruia se vor efectua aceste plăţi. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 13 din 17
ianuarie 2012

Deconectarea consumatorului de la reţeaua electrică în cazul

consumului fraudulos. Acţiune în obligarea la reluarea furnizării energiei.
Calitate procesuală pasivă

Dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 dau posibilitatea legală
operatorului de distribuţie să deconecteze pe consumator de la reţeaua electrică în
cazul consumului fraudulos, acelaşi operator având dreptul şi obligaţia de conectare
a consumatorului la reţeaua electrică.

Prin urmare, în cazul unei acţiuni prin care se solicită reluarea furnizării
energiei electrice nu are calitate procesuală pasivă operatorul care are doar atribuţii
de facturare şi comercializare a energiei şi nu de distribuţie a acesteia. Secţia a II-a
civilă, Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 2012

Hotărâre judecătorească. Cerere de îndreptare eroare materială vizând

cheltuielile de judecată acordate. Condiţii şi efecte

Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la
numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori
materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Prin urmare, cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată nu se

circumscrie în categoria erorilor materiale sau omisiunilor, obligarea părţii la o altă
sumă decât cea prevăzută în dispozitivul hotărârii neputând fi efectuată prin
procedura remedierii pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ., cu atât mai mult cu
cât la data pronunţării încheierii prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale nu
erau depuse înscrisurile justificative care să dovedească efectuarea acestora.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 109 din 19 ianuarie 2012

Acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.

Daune-interese solicitate în temeiul art. 21 din O.G. nr. 25/2002. Condiţii şi
efecte

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri
pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni
deţinute de stat la societăţile comerciale, în cazul desfiinţării contractului pe cale
convenţională sau judiciară Autoritatea va reţine de la cumpărător toate sumele
achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate,
dobânzi, penalităţi achitate cu orice titlu până la desfiinţarea acestuia.
 39

În cazul în care Autoritatea solicită daune-interese ca urmare a rezoluţiunii

contractului de vânzare-cumpărare pentru prejudiciile suferite, stabilirea cuantumului
acestora se va face pe baza unei expertize.

Prin urmare, este legală hotărârea de admitere în parte a pretenţiilor Autorităţii

şi de obligare a societăţii la repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a rezoluţiunii
contractului de vânzare-cumpărare în limita valorii stabilite prin expertiza contabilă.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 153 din 24 ianuarie 2012

Hotărâre judecătorească. Cerere de lămurire a dispozitivului cu privire la

acordarea penalităţilor de întârziere. Condiţii şi efecte

Normele de procedură instituite de art. 281 1 C. proc. civ. permit instanţei care
a pronunţat hotărârea să lămurească înţelesul, întinderea sau aplicarea
dispozitivului hotărârii sau să înlăture dispoziţiile potrivnice din cuprinsul
dispozitivului, atunci când redactarea dispozitivului hotărârii nu este suficient de
clară şi explicită sau conţine dispoziţii potrivnice.

Astfel, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 281 1 C. proc. civ., de lămurire cu

privire la aplicarea dispozitivului, în sensul înscrierii în cuprinsul acestuia a menţiunii
cu privire la acordarea penalităţilor pe zi de întârziere de la data când s-a cerut
restituirea sumei şi până la achitarea sa, se încadrează în ipoteza art. 281 1 C. proc.
civ., în condiţiile în care acestea au constituit obiectul dedus judecăţii prin cererea
introductivă şi precizatoare, care a fost admisă în tot. Secţia a II-a civilă, Decizia nr.
157 din 24 ianuarie 2012

Acte de concurenţă neloială săvârşite de un fost angajat. Deturnarea

clientelei. Consecinţe

Constituie un act de concurenţă neloială nu numai utilizarea în mod neloial a

secretelor comerciale ale unui comerciant, ci şi orice alte acte sau fapte contrare
uzanţelor cinstite în activitatea comercială.

Astfel, este considerată un act de concurenţă neloială folosirea de către un fost

angajat - în comercializarea unor produse - a denumirii unei mărci înregistrate la
OSIM de către comerciantul la care şi-a desfăşurat activitatea, acesta cunoscând
faptul că titularul mărcii produce şi comercializează de o perioadă îndelungată de
timp produse sub respectiva denumire. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 240 din 26
ianuarie 2012

Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură

civilă. Înţelesul noţiunii de „înscris nou”

Pentru ca înscrisurile ce se prezintă în cererea de revizuire să fie ,,înscrisuri

doveditoare” în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc.civ. este necesar ca ele,
dacă ar fi fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la
altă soluţie decât cea pronunţată.
 40

Această condiţie nu este îndeplinită în cazul în care înscrisul invocat nu atestă

o altă situaţie de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare ce au fost analizate cu
ocazia judecării în fond. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 295 din 27 ianuarie 2012

Indemnizaţie administrator. Acţiune în anulare hotărâre AGA. Invocarea

unor motive de oportunitate. Efecte

Din economia art. 15318 din Legea nr. 31/1990 rezultă faptul că adunarea
generală a acţionarilor trebuie să se asigure, la stabilirea remuneraţiilor sau a altor
avantaje acordate administratorului sau membrilor comitetului de direcţie, că
acestea sunt justificate în raport de îndatoririle specifice ale acestor persoane şi de
situaţia economică a societăţii.

Hotărârile adunării generale pot fi atacate în justiţie numai dacă sunt contrare
legii sau actului constitutiv, aşadar numai pentru motive de nelegalitate, iar nu pentru
motive de oportunitate care privesc modalitatea de stabilire a cuantumului
indemnizaţiilor administratorilor. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 325 din 31 ianuarie
2012

Majorarea de drept a capitalului social cu valoarea din certificatul de

atestare a dreptului de proprietate. Dispoziţii legale aplicabile

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, administratorii societăţii
comerciale sunt obligaţi să solicite înregistrarea majorării capitalului social la oficiul
registrului comerţului în termen de 30 de zile de la data emiterii certificatului de
atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi aceasta independent de
existenţa vreunor litigii în legătură cu terenurile pentru care s-a obţinut certificat de
atestare a dreptului de proprietate.

În cazul în care această obligaţie nu este îndeplinită, instituţia publică implicată

poate cere oficiului registrului comerţului să înregistreze majorarea capitalului social,
fără a solicita hotărârea adunării generale a acţionarilor.

Faptul că nu se solicită şi hotărârea adunării generale nu poate fi interpretat în

sensul că instituţia publica implicată ar putea să ceară, cu încălcarea legii,
înregistrarea majorării capitalului social înainte ca aceasta să fie, în fapt, realizată de
către societate. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 333 din 31 ianuarie 2012

Contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală. Natura

juridică a redevenţei. Termenul de prescripţie aplicabil
Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţie extinctivă
 41

Redevenţa născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate

publică locală are natura juridică a unei „chirii”, nefiind vorba de o creanţă fiscală,
întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între părţi, ci din convenţia
părţilor supusă normelor de drept privat.
Prin urmare, creanţa născută din contractul de concesiune nu are natura unei
creanţe fiscale, ci este o creanţă comercială căreia i se aplică regulile de drept
comun privitoare la prescripţia extinctivă. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 390 din 1
februarie 2012

Societate în insolvenţă. Acţiune în pretenţii promovată de administratorul

special. Calitate procesuală activă. Condiţii

Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, pe parcursul
reorganizării, societatea debitoare va fi condusa de administratorul special, sub
supravegherea administratorului judiciar.

Atunci când nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, administratorul special

(statutar) are dreptul de a conduce activitatea societăţii şi de a o reprezenta în
raporturile cu terţii, având, astfel, calitate procesuală în promovarea unei acţiuni în
pretentii în numele societăţii. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 427 din 2 februarie 2012

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Neîndeplinirea unei obligaţii

legale. Consecinţe

Omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligaţie născută în

puterea legii constituie un delict de natură a atrage răspunderea civilă delictuală
reglementată de art. 998 C. civ.

Astfel, fapta culpabilă a băncii de neîndeplinire a obligaţiei legale de a asigura

regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din
fondul valutar al statului - care a pus pe debitorul principal în imposibilitatea de a
deţine în contul său valuta necesară plăţii unor rate scadente, datorate în temeiul
unui contract de vânzare-cumpărare - reprezintă faptul ilicit de natură a antrena
răspunderea băncii pentru prejudiciul astfel cauzat, prin conduita sa pasivă. Secţia
a II-a civilă, Decizia nr. 470 din 7 februarie 2012

Arbitraj cu elemente de extraneitate. Acţiune în anulare hotărâre

arbitrală. Renunţare la calea de atac. Dispoziţii legale aplicabile

În cazul în care prin clauza compromisorie părţile au supus litigiul Regulilor

arbitrale ale Camerei de Comerţ şi Industrie Paris, stabilind, totodată, că legea
aplicabilă contractului este legea română, devin aplicabile prevederile din Codul de
procedură civilă român referitoare la arbitraj.

Prin urmare, chiar dacă potrivit art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris,
hotărârile arbitrale sunt obligatorii şi irevocabile, considerându-se că părţile au
renunţat la dreptul lor la orice recurs împotriva acestor hotărâri prin simpla achiesare
la aceste reguli, dispoziţiile art. 364 1 C. proc. civ. – aplicabile în speţă – prevăd faptul
că părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în
 42

anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunţarea la acest drept putându-se face doar
după pronunţarea hotărârii arbitrale.

Aşa fiind, cum în cauză după pronunţarea hotărârii arbitrale, pârâta arbitrată
nu a înţeles să renunţe expres la dreptul său de a cere desfiinţarea hotărârii şi să o
execute de bună voie, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în anulare promovată
este fără fundament legal. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 490 din 7 februarie 2012

Revocare administrator. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a

hotărârii AGA formulată de administrator. Condiţii de admisibilitate

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului
de administraţie nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor
din funcţie, insa, in cazul in care administratorul revocat este şi acţionar al societăţii,
devin aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. (3) din aceeaşi lege, conform cărora atunci
„când se invocă motive de nulitate absolută dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar
cererea poate fi formulată de orice persoană interesată”.
Prin urmare, nu poate fi îngrădit dreptul acţionarului, care a fost revocat din
funcţia de administrator, de a ataca hotărârea AGA pentru alte motive decât cele ce
vizează propria revocare, in caz contrar fiind încălcat principiul liberului acces la
justiţie, aşa cum este el reglementat prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din
Constituţia României. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 713 din 15 februarie 2012

Contract de închiriere. Trecerea bunului din domeniul privat în domeniul

public al statului. Acţiune în pretenţii formulată de noul proprietar. Analiza
excepţiei lipsei calităţii procesuale active prin prisma art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În situaţia în care pe durata unui contract de închiriere bunul care face

obiectul închirierii este trecut prin hotărâre de Guvern din domeniul privat în
domeniul public al statului, acest contract încetează de drept.

Prin urmare, noul titular al dreptului de proprietate nu are calitate procesuală

activă în promovarea unei acţiuni în pretenţii, nefiind parte în contractul de închiriere
ale cărui efecte au încetat la momentul publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de
Guvern.

Astfel, invocarea faptului că de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii de

Guvern a fost cunoscută calitatea sa de nou titular al dreptului de proprietate nu se
circumscrie noţiunii de încălcare a ordinii publice sau a unor dispoziţii imperative ale
legii sancţionate cu desfiinţarea hotărârii arbitrale, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc.
civ. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 806 din 21 februarie 2012

Contract de asigurare. Acţiune în despăgubire. Modalităţi de acoperire a

prejudiciului

În baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto,
 43

societatea de asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de

care asiguraţii răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accidente.

Modalitatea de stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr.

136/1995, fie prin constituirea persoanei păgubite ca parte civilă în procesul penal
declanşat ca urmare a accidentului, fie numai în faţa instanţei civile, nu semnifică
existenţa unei opţiuni a acesteia între răspunderea civilă delictuală a persoanei
vinovate de producerea accidentului sau a societăţii de asigurări.

În consecinţă, prin exercitarea acţiunii civile împotriva asigurătorului de

răspundere civilă persoana păgubită, care nu a recuperat de la asigurat
despăgubirile stabilite în cadrul procesului penal, nu obţine o dublă despăgubire, ci
urmăreşte plata de către asigurător a despăgubirilor la valoarea stabilită în procesul
penal. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 815 din 21 februarie 2012

Apel. Încălcarea dispoziţiilor art. 297 din Codul de procedură civilă de

către instanţa de control. Nelegala trimitere spre rejudecare

Potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., atunci când
există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de
apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine
procesul spre rejudecare.

Astfel, este nelegală hotărârea instanţei de apel în cazul în care prima

instanţă a soluţionat cauza în fond, iar instanţa de apel a anulat, în baza art. 297
alin. (1) teza a doua C. proc. civ., sentinţa astfel pronunţată fără să identifice în mod
concret alte motive de nulitate ale acestei hotărâri, trimiţând cauza spre rejudecare
primei instanţe. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 861 din 22 februarie 2012

Contract de vânzare-cumpărare. Cesiunea contractului. Cerere de

restituire a unei componente a preţului. Condiţii şi efecte

Prin mecanismul stipulaţiei pentru altul, pe care partea reclamantă şi-a

întemeiat pretenţia bănească, beneficiarul cu care aceasta se identifică nu poate
dobândi decât drepturi, iar nu şi obligaţii. Ca atare, nu se poate pretinde că s-a
dobândit obligaţia de plată a preţului în calitate de beneficiar al contractului în
favoarea altei persoane, deoarece faţă de acest contract, încheiat între stipulant şi
promitent, în speţă, faţă de contractul de vânzare-cumpărare, beneficiarul are
calitatea de terţ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1020 din 28 februarie 2012

Insolvenţă. Nerespectarea de către lichidatorul judiciar a dispoziţiilor

art. 62 din Legea nr. 85/2006. Cerere de repunere în termenul de prescripţie.
Condiţii de admisibilitate
 44

Repunerea în termenul de prescripţie este un beneficiu acordat de lege

titularului dreptului la acţiune, având un caracter excepţional, în sensul că o astfel de
cerere este admisibilă doar în cazurile în care depăşirea termenului de prescripţie
se datorează unor cauze temeinic justificate, neimputabile titularului dreptului
material la acţiune.
Astfel, lipsa de logistică şi de personal necesară pentru întocmirea în
termenul legal a actelor şi documentelor la care lichidatorul judiciar este obligat
potrivit Legii nr. 85/2006 nu poate constitui motiv întemeiat pentru repunerea în
termenul de prescripţie. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1078 din 29 februarie 2012

Asigurări. Acţiune în despăgubire derivată din art. 20 alin. (3) din Codul
de procedură penală. Lipsa obligativităţii îndeplinirii procedurii prealabile

Potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sesizarea
instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă
legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se
va anexa la cererea de chemare în judecată.

Această condiţie se consideră îndeplinită în cazul în care pornirea acţiunii în

despăgubire derivă din aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) C. proc. pen. care
prevăd că persoana vătămată se poate adresa cu acţiune civilă pentru repararea
pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după
pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1125
din 1 martie 2012

Hotărâre arbitrală pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru al

Uniunii Europene. Cerere de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite.
Stabilirea căii de atac. Compunerea instanţei

Singura cale de atac - acţiunea - reglementată de art. 43 din Regulamentul

(CE) nr. 44/2001 ce poate fi exercitată de părţi împotriva hotărârii privind cererea de
încuviinţare a executării silite pronunţată de tribunal ca primă instanţă este dată în
competenţa Curţii de Apel, care pronunţă o hotărâre irevocabilă.

Aşa fiind, soluţionând această cale de atac specială printr-o hotărâre

irevocabilă, Curtea de apel judecă în compunerea prevăzută de dreptul intern, ca
instanţă de recurs, potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. teza ultimă, respectiv ,,ca
instanţă de recurs în cazurile expres prevăzute de lege”, dispoziţiile din Regulament
cu caracter imperativ şi aplicare directă reprezentând legea în această ipoteză.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1136 din 1 martie 2012

Contract de reprezentare jucător de fotbal. Nerespectarea obligaţiei de

exclusivitate acordată agentului. Clauză abuzivă. Criterii de apreciere a
caracterului abuziv

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a
fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi
sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului
 45

şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi

obligaţiile părţilor.

Nu se înscrie în categoria clauzelor abuzive în sensul acestui articol clauza

inserată într-un contract de reprezentare prin care s-a instituit pentru clientul, jucător
de fotbal, interdicţia de semnare a unui alt contract de reprezentare sau convenţie
civilă de prestări servicii sportive, fără a fi prezent agentul sau fără a avea acordul
scris al acestuia, având în vedere faptul că jucătorul nu poate fi considerat
consumator în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000, deoarece acesta prestează o
activitate liberală, contractul de reprezentare încheiat cu agentul fiind unul negociat.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1222 din 7 martie 2012

Hotărâre AGA adoptată cu încălcarea art. 125 alin. (5) din Legea nr.
31/1990. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Interes în promovarea
acţiunii

În cazul formulării unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri

AGA adoptate cu încălcarea art. 125 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, partea
reclamantă trebuie să dovedească interesul în formularea cererii.

Acest interes este dovedit dacă, anterior adoptării hotărârii atacate, partea
reclamantă avea înregistrată pe rolul instanţelor de judecată o cerere având ca
obiect obligarea societăţii la înscrierea dreptului său de proprietate asupra unor
acţiuni ale acesteia, interesul său fiind legat de preîntâmpinarea unei eventuale
fraude săvârşite prin încălcarea interdicţiei de reprezentare. Secţia a II-a civilă,
Decizia nr. 1225 din 7 martie 2012

Societate pe acţiuni având ca unic acţionar un consiliu local. Natura

juridică a hotărârii adoptate în această calitate

Funcţionarea unei societăţi comerciale care a fost înfiinţată ca societate pe

acţiuni având ca unic acţionar Consiliul Local, precum şi desemnarea organelor sale
de conducere sau înlocuirea lor se face în temeiul dispoziţiilor legii societăţilor
comerciale.

Aşa fiind, faptul că plenul Consiliului Local ţine loc de adunare generală a
acţionarilor unei astfel de societăţi nu poate conduce la concluzia că hotărârea luată
de Consiliul Local în ce priveşte funcţionarea acestei societăţi are natura unui act
administrativ care poate fi atacat în contencios administrativ, conform Legii nr.
554/2004. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1287 din 8 martie 2012

Incident de plată. Introducerea în circuitul bancar a unui CEC fără

acoperire. Invocarea culpei beneficiarului instrumentului de plată. Consecinţe

În cazul înscrierii în Centrala Incidentelor de Plăţi a unui incident de plată, ca

urmare a refuzului la plată a unui CEC din lipsă totală de disponibil, adresa prin care
beneficiarul menţionează că din eroare a introdus în circuitul bancar un CEC fără
acoperire nu poate constitui suport legal pentru a se dispune obligarea băncii să
anuleze incidentul de plată şi interdicţia bancară.
 46

Astfel, potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus
şi având în vedere dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2001, instanţa
nu este în măsură să dispună anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi
înregistrate în FNPR în situaţia în care înregistrarea s-a făcut cu respectarea
dispoziţiilor legale, iar băncii nu i se poate reţine nicio culpă pentru această
înregistrare. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1327 din 9 martie 2012

Creanţe comerciale preluate de A.V.A.S. Contestaţie la titlu. Competenţă

materială

Dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 nu pot fi interpretate in extenso, în

sensul că toate litigiile în legătură cu creanţele comerciale preluate de AVAS sunt
date în competenţa curţii de apel de la sediul pârâtului întrucât creanţele comerciale
preluate în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 37/2004 sunt diferite de creanţele
neperformante în legătură cu care este reglementată o competenţă materială
specială.

Astfel, în cazul unei contestaţii la titlu care vizează înţelesul, întinderea şi

aplicarea unui titlu executoriu care nu emană de la un organ de jurisdicţie,
competenţa de soluţionare a cauzei revine judecătoriei. Secţia a II- a civilă, Decizia
nr. 1421 din 14 martie 2012

Contract de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat cu Agenţia Domeniilor

Statului. Caracterul de titlu executoriu conferit contractului la data intrării in
vigoare a O.U.G nr. 64/2005. Efecte asupra prescripţiei

Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat în cadrul procesului de

privatizare - contract aflat în derulare la data adoptării O.U.G. nr. 64/2005 -
constituie titlu executoriu pentru sumele datorate de cumpărător cu titlu de preţ,
scadente după data intrării în vigoare a ordonanţei.

Astfel, de la data la care contractul de vânzare-cumpărare acţiuni a devenit

titlu executoriu nu se mai pune problema incidenţei prescripţiei dreptului material la
acţiune, ci a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, executare supusă
dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1524 din 20 martie
2012

Acţiune în anularea unei hotărâri AGA prin care au fost adoptate mai
multe decizii. Disjungere. Condiţii de admisibilitate

În cazul în care prin aceeaşi acţiune sunt atacate mai multe hotărâri adoptate
în cadrul unei adunări generale a acţionarilor, hotărâri materializate în acelaşi
înscris, disjungerea nu este posibilă, neexistând un temei legal pentru această
măsură.

Aşa fiind, cererea de chemare în judecată trebuie privită ca un întreg, urmând

ca numai odată cu soluţionarea cauzei pe fond să se aprecieze care dintre hotărârile
AGA adoptate este susceptibilă de a fi atacată în justiţie şi care dintre acestea nu
este supusă unui astfel de control, având în vedere dispoziţiile legale aplicabile
 47

pentru fiecare hotărâre în parte. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1572 din 21 martie
2012

Contract de vânzare-cumpărare. Încălcarea dreptului de preemţiune al

municipiului. Acţiune în constatarea nulităţii absolute formulată de primar.
Condiţii şi efecte

Potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, Consiliul local este autoritatea care
deliberează având dreptul de a lua hotărâri, iar primarul este autoritatea care are
sarcina de a executa dispoziţiile organelor superioare, singura autoritate
competentă să supună aprobării şi să dispună cu privire la exercitarea dreptului
de preemţiune în vederea cumpărării unui bun imobil fiind, prin urmare, Consiliul
local.

Astfel, este legală soluţia de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii

absolute a unui contract de vânzare-cumpărare - în susţinerea căreia s-a invocat
încălcarea dreptului de preemţiune al reclamantei (n.r. – Municipiul, prin primar) -,
în cazul în care primarul a exercitat dreptul de preemţiune în lipsa unei hotărâri a
Consiliului Local. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1796 din 29 martie 2012

Competenţă teritorială. Aplicarea legii civile în timp

Potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele şi cererile în materie civilă
sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului Civil din
2009 se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu
dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când aceste procese
au fost pornite, afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziţii care
prevăd altfel.

În aceste condiţii, prevederile art. 10 pct. 4 din Codul de procedură civilă –

abrogate prin pct. 2 din Legea nr. 71/2011 – sunt aplicabile unui litigiu născut
anterior datei de 10 iunie 2011 în lipsa unei dispoziţii speciale care să prevadă
expres că noua reglementare se aplică şi proceselor în curs de judecată. Secţia a
II-a civilă, Decizia nr. 1837 din 29 martie 2012

Contract de credit. Acţiune în obligarea la încheierea de acte adiţionale

în temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010. Modificarea art. 95 prin Legea de
aprobare a ordonanţei de urgenţă. Neretroactivitatea legii

Din economia dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 rezultă că pentru
contractele de credit aflate în derulare, creditorii au obligaţia, ca, în termen de 90 de
zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, să asigure conformitatea
contractului cu dispoziţiile acesteia, prin încheierea de acte adiţionale cu
consumatorii.

Dispoziţiile Legii nr. 288/2010, pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind
contractele de credit pentru consumatori - prin care au fost aduse modificări art. 95
din ordonanţă - nu se pot aplica actelor adiţionale încheiate şi semnate până la data
intrării în vigoare a acestei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu
 48

prevederile O.U.G. nr. 50/2010, acestea producandu-si efectele în conformitate cu

termenii contractuali agreaţi între părţi, neputând fi acordate legii de aprobare efecte
retroactive. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2015 din 6 aprilie 2012

Contract de vânzare-cumpărare monument istoric. Drept de preemţiune.

Exercitarea dreptului în condiţiile art. 4 din Legea nr. 422/2001. Condiţii şi
efecte

Dreptul de preemţiune, prevăzut de art. 4 din Legea nr. 422/2001 în favoarea

Ministerului Culturii în ceea ce priveşte cumpărarea monumentelor istorice aflate în
proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat scoase la vânzare, se
transferă autorităţilor publice locale, care îl pot exercita în maxim 15 zile, în sensul
acceptării ofertei şi consemnării preţului negociat.

Dacă autoritatea publică locală îşi exprimă acordul cu privire la cumpărarea

imobilului la preţul stabilit, dar nu consemnează în termen de 15 zile preţul la
dispoziţia cumpărătorului, dreptul său de preemţiune se stinge prin neexercitarea lui
în termenul prevăzut de legiuitor. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2054 din 24 aprilie
2012

Contract de prestări servicii. Neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Dreptul

de opţiune al creditorului între rezilierea contractului şi executarea în natură a
acestuia. Imposibilitatea cumulului celor două sancţiuni

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C.civ., creditorul unor drepturi de creanţă

născute din contracte sinalagmatice are un drept de opţiune între executarea
silită (directă sau indirectă) şi rezoluţiunea sau rezilierea contractului, el putând,
în principiu, să îşi schimbe opţiunea iniţială, cu condiţia de a nu se realiza efectiv
una dintre variante.

Astfel, este nelegală hotărârea prin care instanţa dispune atât rezilierea
parţială a contractului, cât şi executarea în natură a aceluiaşi contract cu privire la
aceleaşi obligaţii contractuale. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2060 din 24 aprilie
2012

Acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Natura prevederilor art. 969 C.

civ. din perspectiva dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Din economia art. 364 lit. i) din Codul de procedură civilă rezultă faptul că
hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când încalcă
ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Prin urmare, împrejurarea că partea nemulţumită de motivarea instanţei

arbitrale invocă încălcarea de către instanţă a prevederilor art. 969 alin. (1) C. civ.
nu se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ. Secţia a II-a civilă,
Decizia nr. 2106 din 25 aprilie 2012 Notă: În decizie au fost avute în vedere
dispoziţiile din vechiul Cod civil
 49

Contract de leasing. Promovarea de către utilizator a unei acţiuni în

rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între finanţator şi
furnizor. Lipsa calităţii procesuale active

Dispoziţiile art. 12 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi

societăţile de leasing reglementează, în mod expres şi limitativ, tipurile de acţiuni
judiciare pe care utilizatorul le poate exercita împotriva furnizorului.

Din analiza acestui text reiese faptul că utilizatorul nu deţine o acţiune

directă în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor şi
finanţator, întrucât numai părţile actului juridic au vocaţia să solicite desfiinţarea
acestuia pe calea rezoluţiunii, conform principiului relativităţii efectelor
contractului, iar art. 12 din O.G. nr. 51/1997 nu instituie nicio excepţie de la acest
principiu.

Prin urmare, utilizatorul, parte în contractul de leasing, nu are calitate

procesuală activă în formularea unei acţiuni în rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat între furnizor şi finanţator, în lipsa unui mandat
expres dat de finanţator în acest sens. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2490 din 15
mai 2012

Contract de închiriere. Obligaţia de plată a chiriei supusă unei condiţii

suspensive pur potestative care depinde de voinţa chiriaşului. Efecte

În contractele sinalagmatice, condiţia suspensivă pur potestativă este nulă,

cu consecinţa nulităţii contractului pentru lipsă de cauză, dacă existenţa creanţei
creditorului depinde în întregime de voinţa debitorului său care ţine creditorul la
bunul său plac.

Prin urmare, convenţia potrivit căreia plata chiriei este supusă condiţiei
suspensive a punerii în funcţiune a bunurilor închiriate, după exigenţele
debitorului - bunuri predate la momentul încheierii contractului fără ca părţile să
prevadă în procesul-verbal de predare-primire vreo menţiune cu privire la
existenţa şi necesitatea unor reparaţii – şi fără să se stabilească aceste exigenţe
şi un termen până la care să se realizeze, este nulă deoarece locatorul nu poate
interveni în această privinţă. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3138 din 12 iunie 2012
Notă: In decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

Contract de credit bancar. Obligaţia încheierii unei asigurări de viaţă pe

numele împrumutatului. Nerespectarea obligaţiei. Efecte

Împrejurarea că banca a încheiat o asigurare de viaţă pe numele unuia dintre

coplătitori, deşi în contractul de credit bancar s-a prevăzut că aceasta are obligaţia
încheierii, în calitate de contractant, a unei asigurări de viaţă pentru împrumutat,
asigurare care să acopere riscul produs ca urmare a intervenirii decesului
împrumutatului în cadrul perioadei de asigurare - fiind încălcate astfel dispoziţiile art.
969 C. civ. - nu poate fi justificată prin invocarea de către bancă a unor norme
interne care nu au fost cunoscute de clienţi la încheierea contractului de credit.
 50

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3143 din 12 iunie 2012 Notă: In decizie au fost avute
în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

Imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor de către preşedintele

Consiliului de administraţie. Revocarea din funcţia deţinută. Acţiune în daune-
interese. Condiţii şi efecte

Potrivit dispoziţiilor art. 1401 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, în cazul în care
preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, pe durata
stării de imposibilitate, consiliul de administraţie poate însărcina un alt administrator
cu îndeplinirea funcţiei de preşedinte.

Prin urmare, imposibilitatea temporară de exercitare a atribuţiilor de către

preşedintele consiliului de administraţie nu reprezintă o cauză de încetare a
mandatului, astfel încât revocarea acestuia fără justă cauză din funcţia deţinută îl
îndreptăţeşte la plata unor daune-interese. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3156 din
12 iunie 2012

Hotărâri pronunţate de comisiile din cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal.

Acţiune în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 C. proc. civ.

Comisia pentru Soluţionarea Litigiilor şi Comisia de Recurs din cadrul Ligii

Profesioniste de Fotbal nu au statut de instituţii permanente de arbitraj în
accepţiunea Cărţii a IV-a din Codul de procedură civilă, iar hotărârile pe care
acestea le pronunţă, indiferent de obiectul asupra căruia poartă, nu au regim de
hotărâri arbitrale.

Prin urmare, hotărârile pronunţate de aceste comisii nu pot fi cenzurate pe

calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ., ci doar pe căile
prevăzute în statutele şi regulamentele în baza cărora respectivele comisii s-au
înfiinţat şi funcţionează. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3240 din 14 iunie 2012

Cerere de reintegrare în tabloul experţilor contabili formulată pe calea

ordonanţei preşedinţiale. Natura juridică a litigiului. Competenţă materială

Deşi Corpul Experţilor Contabili şi a Contabililor Autorizaţi din România s-a

înfiinţat prin O.G. nr. 65/1994 ca persoană juridică de utilitate publică, având între
atribuţii şi organizarea evidenţei experţilor contabili, a contabililor autorizaţi şi a
societăţilor comerciale de profil prin înscrierea acestora în Tabloul Corpului, această
persoană juridică de drept privat nu este asimilată unui autorităţi publice centrale.

Prin urmare, în cazul în care se solicită - pe calea ordonanţei preşedinţiale -

reintegrarea în Corpul Experţilor Contabili şi al Contabililor Autorizaţi din România, la
eliberarea înscrisurilor şi hotărârilor care au stat la baza acestora, obligarea la
eliberarea ştampilei de expert contabil şi obligarea la daune cominatorii, competenţa
de soluţionare a cauzei va aparţine instanţelor civile, iar nu celor de contencios
administrativ, litigiul fiind unul de natură civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 581 C.
proc. civ. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3740 din 27 septembrie 2012
 51

--------------

-------