593/2020

Tot astfel, a arătat că tribunalul arbitral nu putea să dea o calificare cererii de renunţare la
judecată, fără ca în prealabil să o pună în discuţia contradictorie a părţilor, mai ales că soluţia s-a
întemeiat pe această calificare juridică.

A menţionat că, din dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., în raport cu cele ale art. 575 şi 576 C.
proc. civ., rezultă că tribunalul arbitral era obligat să aplice regulile de procedură reglementate de
C. proc. civ. prin art. 9 - dreptul de dispoziţie al părţilor, art. 13 - dreptul la apărare şi art. 14 -
contradictorialitatea, deoarece judecata nu se putea desfăşura decât în limitele stabilite prin
cererile şi apărările părţilor, cu respectarea dreptului la apărare şi cu respectarea
contradictorialităţii ce guvernează procesul civil.

Cu toate acestea, recurenta a susţinut că tribunalul arbitral şi-a întemeiat hotărârea pe alte motive
de fapt şi de drept decât cele ce au făcut obiectul judecăţii acţiunii principale, acestea nefiind
supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părţilor.

Punerea în dezbaterea contradictorie a părţilor a calificării juridice a renunţării la judecata cererii

realizată într-o altă cauză era cu atât mai importantă, cu cât tribunalul arbitral a reţinut, cu
caracter definitoriu în cauză, că renunţarea la judecata unei cereri a produs un efect direct asupra
prezentului litigiu, în sensul că cererea recurentei de constatare a rezilierii contractului din iniţiativa
prestatorului nu mai poate primi o dezlegare, petitul rămânând fără obiect, ca urmare a validării
rezilierii dispuse, în prealabil, de către autoritatea contractantă, aspect care, de asemenea, nu a
fost pus în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Procedând astfel, aspectele invocate de recurentă, privitoare la încălcarea prevederilor O.U.G. nr.
66/29.06.2011, O.U.G. nr. 64/03.06.2009, precum şi ale Contractul de finanţare nr. x/21.10.2011
încheiat între Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în calitate de Autoritate de Management
pentru Programul Operaţional Sectorial - Transport 2007-2013 şi intimată, în calitate de beneficiar,
au rămas nesoluţionate, recurenta fiind decăzută din dreptul de a contesta măsura suspendării, ca
urmare a faptului că, până la data arbitrajului, pârâta a dispus rezilierea contractului, iar pretinsul
efect produs prin reziliere asupra măsurii suspendării nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a
părţilor.

335/2020

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că dovada achitării taxei priveşte probaţiunea necesară soluţionării
excepţiei şi nu obiectul însuşi al excepţiei, astfel încât nu putea fi aplicată sancţiunea nulităţii,
deoarece taxa judiciară de timbru era achitată la momentul soluţionării acestei excepţii.

Argumentul recurentei-pârâte este unul speculativ, neputând fi astfel primit, întrucât art. 470 alin.
(3) teza finală C. proc. civ. face referire la lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru, iar nu la
neachitarea taxei.

316/2020
Aşadar, în lipsa citării în cauză a lichidatorului judiciar, instanţa de judecată era obligată să acorde
termen în vederea efectuării procedurii de citare cu societatea aflată în procedura insolvenţei
conform art. 153 C. proc. civ., pentru a-i da posibilitatea de apărare

Neprocedând astfel, instanţa de apel a încălcat exigenţa fundamentală a contradictorialităţii

procesului civil, exigenţă ce impune instanţei, aşadar, cu titlu imperativ, interdicţia de a dispune
vreo măsură înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor legal citate şi, prin urmare şi dreptul
la apărare şi la un proces efectiv.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la soluţionarea apelului cu
nerespectarea dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ., aspecte ce sunt sancţionate cu nulitatea de art.
174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care
vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.
Decizia 2356/2019

În final, recurenta a subliniat că în faza apelului a fost lipsită de garanţiile unui proces echitabil,
între care cel al contradictorialității şi al egalităţii, deoarece a fost ignorat dreptul părţii la
administrarea probelor solicitate şi la analizarea concretă a înscrisurilor de care aceasta s-a
prevalat în dovedirea apelului propriu. Instanţa a judecat cauza cu părtinire, creând o situaţie de
avantaj pârâtei, în măsura în care a administrat o probă pe care nicio parte litigantă nu a solicitat-
o, în pofida evidenţei demonstrate prin actele din dosar.

Un al treilea motiv al recursului pârâtei relevă greşita aplicare a legii, respectiv, lipsirea de
relevanţă juridică a notificării adresate de către pârâtă reclamantei în scopul predării materialelor
de cale ferată din baza Z. Astfel, această recurentă a susţinut că prin notificarea nr.
471/14.02.2014 a adresat lichidatorului judiciar al S.C. A. S.A. solicitarea predării materialelor
proprii, act care demonstrează că, începând cu această dată, faptul ocupării fără drept nu mai
poate fi imputat pârâtei şi, de aceea, pretenţiile ulterioare acestei date sunt lipsite de fundament.

În acelaşi sens, recurenta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a afirmat că lipsirea de
relevanţă juridică a notificării se încadrează şi în prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., deoarece
instanţa a comis o schimbare nepermisă a sensului actului juridic, lipsindu-l de efectele sale fireşti.
A susținut astfel că simpla notificare de restituire semnifică, potrivit art. 1604 şi art. 1616 C. civ.
care reglementează materia contractului de depozit, naşterea obligaţiei de predare a depozitarului
concomitent cu plasarea sa în culpă pentru nepredare. Astfel, la data expirării ultimului contract de
prestări de servicii de depozitare încheiat de părţi reclamanta nu a predat pârâtei, la cererea
acesteia, bunurile depozitate, preferând să iniţieze o serie de acţiuni judiciare, în scopul îmbogățirii
injuste, fiind astfel singura parte care s-a opus ridicării materialelor din baza unde au fost
depozitate.

Dintru început, instanţa de recurs arată că nu pot fi imputate concomitent instanţei de apel atât
ignorarea completă a actului arătat, în planul răspunderii civile delictuale, cu privire la evaluarea
vinovăţiei, cât şi deturnarea naturii sale vădit neîndoielnice în planul raportului juridic de depozit
derulat între părţi.

Plecând de la împrejurarea că acţiunea, astfel cum a fost precizată, s-a fundamentat pe

răspunderea civilă delictuală, limite în care instanţa de apel avea datoria să circumstanţieze
existenţa elementelor acestei răspunderi, constatând şi că notificarea de predare a materialelor din
baza Z din 19.02.2014 a constituit una dintre apărările centrale ale pârâtei în apel pentru
demonstrarea lipsei culpei în săvârşirea pretinsului fapt ilicit, astfel cum rezultă din întâmpinarea
acesteia, dar şi că această apărare nu a fost deloc analizată în apel, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie reţine că analiza instanţei de apel este insuficientă pentru demonstrarea deplină a
condiţiilor angajării răspunderii civile a pârâtei, aspect care, în final, se repercutează asupra
corectei aplicări a legii.

Pe aceste premise, incidenţa art. 304 pct. 8 C.proc.civ. nu va fi analizată, deoarece excedează
cauza acţiunii, de vreme ce propune evaluarea actului ignorat prin prisma existenței, între părţi, a
unui contract de depozit.

Cu toate acestea, omisiunea instanţei de apel nu poate rămâne nesancţionată în măsura în care
pârâta pretinde că prin înaintarea notificării nr. 471/19.02.2014 adresată lichidatorului judiciar al
reclamantei, consemnată la dosar în faţa primei instanţe, a demonstrat că nu i se poate imputa o
inacţiune culpabilă ca element al răspunderii civile delictuale.

În măsura în care, în aplicarea dispoziţiilor art. 998-999 C.civ., atitudinea persoanei care se afirmă
păgubită prin faptul ilicit - de a nu da curs solicitării autorului acestuia la executarea unei acţiuni
care ar stopa consecințele negative imputate - se poate repercuta asupra existenţei actului
material ilicit ori asupra vinovăţiei celui chemat să răspundă, este evident că lipsa analizei
notificării creează premisa constatării unei cercetări incomplete a cauzei şi consecinţa aplicării
greşite a legii.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a epuizat analiza elementelor
răspunderii delictuale, atât timp cât nu a avut în vedere toate elementele de fapt şi de drept
evocate de părţi, astfel că nu poate verifica, în cadrul controlului de legalitate, respectarea modului
de aplicare a dispoziţiilor referitoare la acest tip de răspundere. Revine instanţei de apel, pentru
remedierea acestui neajuns, obligaţia de a stabili atât forţa probantă pe care notificarea nr.
471/10.02.2014 o are în dinamica faptului ilicit, cât şi efectul pe care îl opune în analiza
elementelor răspunderii civile delictuale.

Aşadar, acest motiv de recurs este întemeiat şi, întrucât aspectele sesizate implică o reevaluare a
temeiului de drept pe care acţiunea s-a întemeiat, va casa hotărârea cu obiectivul determinării,
prin rejudecare în apel, a modului în care această notificare, împreună cu alte date relevate în
dezbateri, se repercutează asupra îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale a
pârâtei pentru faptul pretins.

De aceea, pentru aceste considerente, recursul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R.
S.A. a fost admis şi, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cauza a fost
trimisă spre rejudecare instanţei de apel, iar recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. a fost
respins ca nefondat, deopotrivă cu cererea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată
aferente acestei faze pprocesuale.

2280/2019

Principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil, presupune că toate elementele

procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea
de a-şi formula apărări şi de a-şi prezenta punctul de vedere asupra oricărui element care ar avea
legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

În speţă, analizând modalitatea de desfăşurare a judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

apreciază că instanţa de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii prin încălcarea normelor
legale prevăzute de dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., privind soluţionarea cererilor de intervenţie
accesorie.

Având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu art. 497 coroborat cu art. 488 pct. 5 C.
proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenţi, va casa
decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cererilor
de intervenţie accesorie formulate de Consiliul Local al Comunei Mănăştiur şi Consiliul Local al
Comunei Traian Vuia în interesul pârâtei S.C. A. S.A. în raport de temeiul de drept invocat şi în
funcţie de acesta aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

2247/2019
Într-o altă critică, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ.,
întrucât sentinţa recurată cuprinde argumente invocate de instanţa de fond din oficiu, fără ca
acestea să formeze obiectul unei dezbateri prealabile contradictorii.

Astfel, instanţa de fond invocă pretinsa soluţionare "implicită" a cererii reconvenţionale de către
tribunalul arbitral, fără ca acest considerent esenţial, care, de altfel, a condus la respingerea
cererii, să fie pus în discuţia prealabilă a părţilor.

Având în vedere faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor pretinsa soluţionare
implicită a cererii reconvenţionale, recurenta s-a aflat în imposibilitate de a se apăra şi de a
prezenta motivele şi probele existente deja la dosarul cauzei, care aveau vocaţia de a conduce la o
concluzie diferită a instanţei.

Ca atare, instanţa de fond îşi întemeiază hotărârea pe aspecte care nu au fost învederate părţilor în
prealabil, încălcând dreptul acestora de a-şi exprima punctul de vedere şi apărările necesare.

Asigurarea contradictorialităţii reprezintă o garanţie a dreptului la apărare ce permite părţilor în

litigiu să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele sau de instanţă din oficiu.

Prin urmare, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că aceste aspecte, precum
aplicabilitatea anumitor prevederi contractuale, stabilirea costurilor suplimentare, dovada angajării
sumelor solicitate pe cale reconvenţională de către recurentă, neexecutarea lucrărilor de către
Societatea A. S.R.L. nu au fost avute în vedere de către tribunalul arbitral (cererea fiind respinsă,
în mod nepermis, ca nedovedită), iar instanţa sesizată cu acţiunea în anulare s-a limitat în a
considera incidenţa unei respingeri implicite.

În acest context, recurenta susţine faptul că prevederile C. proc. civ. consacră independenţa
procesuală a cererii reconvenţionale, aceasta fiind o veritabilă acţiune, din aceste considerente
putând fi soluţionată chiar în pofida renunţării de către reclamant la judecată ori la dreptul
subiectiv dedus judecăţii, sens în care consideră că o soluţionare implicită a cererii reconvenţionale
este vădit eronată având în vedere că, în funcţie de pretenţiile reclamantului şi ale pârâtului,
judecătorul poate să admită în întregime ambele cereri, să le respingă concomitent sau să admită o
cerere, iar pe cealaltă să o respingă.

În orice caz, având în vedere că prezenta cale de atac vizează sentinţa nr. 1/2019 pronunţată de
Curtea de Apel Cluj, recurenta, în măsura în care, în cadrul acţiunii în anulare instanţa ar fi pus în
discuţie această analiză implicită a cererii reconvenţionale, s-ar fi putut apăra şi ar fi putut aduce
dovezi în sensul inadmisibilităţii unei analize in abstracto a celor două cereri. Necesitatea
respectării principiului contradictorialităţii este subliniată şi de jurisprudenţa constantă a CEDO
conform căreia:

"sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea

pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi" (Cauza Ruiz-Mateos
contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria x nr. x).

Recurs respins ca fiind netimbrat suficient.

1775/2019
Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere
când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare,
încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum
aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Potrivit dispoziţiilor art. 224 din C. proc. civ., "Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în
discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate
de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu".

Punerea în discuţia părţilor a oricărei chestiuni de fapt sau de drept ce a fost invocată în cursul
procesului reprezintă unul din elementele care conferă conţinut principiului contradictorialităţii, care
este reglementat de art. 9 din C. proc. civ.

În acest sens, art. 14 alin. (4) din C. proc. civ. enunţă dreptul părţilor de a discuta şi argumenta
orice chestiune de fapt sau de drept, ce a fost invocată în cursul procesului, instanţa având
obligaţia corelativă de a supune discuţiei părţilor toate cererile, împrejurările de fapt sau de drept,
precum şi excepţiile invocate.

Raportat la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivul de
recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut

845/2019 are extrem de multe argumente bune, dar care se repeta prin alte decizi. Totusi sunt
toate stranse la grămadă

713/2019
Totodată, lipsa de claritate a deciziei relevă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304
pct. 7 C. proc. civ., derivat din nerespectarea exigenţelor dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.
proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au
format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile şi apărările părţilor.

În mod evident, absenţa acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar şi încalcă
dreptul părţii la un proces efectiv în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.

În această privinţă este fondată şi critica recurentei potrivit căreia instanţa de apel a omis din
analiză apărările referitoare la executarea lucrărilor suplimentare doar în condiţiile stabilite de
pârâţi prin art. 2.5 şi 21.4 din contractul din litigiu, clauze a căror analiză lipseşte din
considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea
formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,
motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu o motivare confuză, care împiedică
exercitarea controlului judiciar, fiind incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7
C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, conform art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

376/2019
Astfel, recurenta arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488
alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 478 alin. (2) şi (3), art. 7, art. 9 alin. (2),
art. 13 alin. (2) teza II, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (6).

În acest sens, recurenta susţine că reclamanta nu a învestit nici instanţa de fond, nici instanţa de
apel cu rezoluţiunea/rezilierea Acordului de cultivare pentru neexecutarea obligaţiei de predare a
recoltelor, cu toate acestea, instanţa de apel a dispus rezilierea, schimbând cauza juridică a cererii
de chemare în judecată, a ignorat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, încălcând
norme cu rang de principiu, încălcare care este sancţionată cu nulitatea virtuală a hotărârii
pronunţate de către instanţa de apel, ceea ce atrage casarea hotărârii.

240/2019

Faţă de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că recurentei- reclamante i s-a produs
vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) noul C. proc. civ. pentru constatarea nulităţii actelor de
procedură. În plus, faţă de subzistenţa vătămării, se contată că aceasta nu poate fi acoperită decât
prin înlăturarea actelor de procedură, conform art. 177 alin. (2) noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte vătămarea, Înalta Curte reţine că aceasta rezidă şi din încălcarea principiilor
care guvernează procesul civil, în speţă, dreptul la apărare (art. 13 noul C. proc. civ.) şi
contradictorialitatea (art. 14 din noul C. proc. civ.), pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre
instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu activitatea lor
procesuală.

În ceea ce priveşte conţinutul principiului dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituţională

în art. 24 din Constituţia României, acesta constă în posibilitatea recunoscută de lege părţilor
litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată, precum şi în posibilitatea
acestora de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de
a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac, precum şi în alte prerogative recunoscute de
lege părţilor, în scopul susţinerii intereselor lor.

Între dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii există o legătură indisolubilă, instanţa

trebuind să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a-şi exercita căile
legale de atac. Însă, în aplicarea acestor principii, este necesar ca părţile să fie încunoştinţate
despre existenţa şi obiectul litigiului, despre soluţia pronunţată cauzei lor, ceea ce în speţă nu s-a
respectat.

Or, nelegalitatea comunicării hotărârii instanţei de fond către recurenta- reclamantă a condus la
imposibilitatea exercitării în termen a căii de atac a apelului, aspect greşit apreciat de către
instanţa de apel, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei pronunţate în
aceste condiţii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod greşit şi cu nerespectarea prevederilor legale
imperative sus- citate instanţa a procedat la anularea apelului declarat de apelanta- reclamantă A.
SA- prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei instanţei de fond, în condiţiile în care, în cauză, nu
se realizase o comunicare valabilă şi legală a hotărârii.

În cauză, nu se poate aprecia că s-a realizat o temeinică cercetare a fondului cauzei, cât timp
dreptul la apărare al uneia dintre părţi a fost încălcat, aspect de natură a atrage incidenţa art. 6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cerinţa din norma invocată, aceea ca o cauză să fie
examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor
fundamentale ale oricărui proces, şi anume, principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la
apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în cauză.

Înalta Curte constată, astfel, că sunt fondate criticile invocate în recurs şi care, sub aspectul
conţinutului pot fi încadrate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., reţinându-se
încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare al părţii, a
căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deciziei astfel pronunţate.

Faţă de acestea, găsind a fi incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C.
proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2) Noul C. proc. civ., coroborat
cu art. 497 din acelaşi Cod, va admite recursul, va casa decizia civilă recurată, şi va trimite cauza
spre rejudecare aceleiaşi instanţe.